Сapitolul I: Dispoziţii generale privind măsurile procesuale de constrîngere

1.1 Noţiunea, importanţa şi sarcinile măsurilor procesuale de constrîngere în procesul

penal
Elementul constrîngerii persistă în majoritatea acţiunilor procesuale penale cînd acestea se
înfăptuiesc contrar voinţei părţilor şi altor persoane participante la procesul penal, dar în
dependenţă de funcţionalitatea acestora, în legea procesuală penală, sunt menţionate măsurile
procesuale de constrîngere (Titlul V al Părţii generale a Codului de procedură penală al
Republicii) ca o categorie distinctă.
În cursul procesului penal pot surveni impedimente, obstacole sau dificultăţi de natură să
pericliteze eficacitatea activităţii judiciare. Astfel, dacă nu se întreprind măsuri, învinuitul sau
inculpatul lăsat în libertate ar putea săvîrşi în continuare alte infracţiuni, care ar îngreuna
stabilirea adevărului prin ştergerea urmelor, coruperea martorilor, falsificarea unor înscrisuri sau
mijloace de probă materiale sau chiar ar putea să dispară, încercînd să zădărnicească aplicarea
sancţiunii penale. În alte situaţii sunt necesare măsuri care să preîntîmpine riscul ca executarea
silită a celor obligaţi la suportarea despăgubirilor civile sau a pedepselor la amendă să nu aibă
eficacitate[1]. Prin urmare, toate măsurile procesuale de constrîngere sunt instituite pentru a
asigura comportamentul învinuitului conform cerinţelor legii procesual penale, iar unele măsuri
pot fi aplicate în acelaşi scop şi altor participanţi în condiţiile prevăzute expres de lege.
Pornind de la funcţionalitatea şi caracterul lor, asemenea măsuri au fost definite în doctrina
dreptului procesual penal ca „instituţii de drept procesual penal care constau în anumite privaţiuni
sau constrîngeri personale sau reale, determinate de condiţiile şi împtrejurările în care se
desfăşoară procesul penal[2]” sau ”mijloace de constrîngere folosite de organele judiciare penale
pentru garantarea executării pedepsei şi repararea pagubei produse prin infracţiune, precum şi
pentru asigurarea îndeplinirii de către părţi a obligaţiilor lor procesuale[3]”.
Într-o altă sursă, măsurile procesuale de constrîngere au fost definite ca „mijloace procesuale cu
caracter restrictiv, aplicate în strictă conformitate cu legea de către organul de cercetare penală,
procuror şi instanţa de judecată în privinţa învinuitului, bănuitului, părţii vătămate, martorilor şi
altor persoane pentru lichidarea obstacolelor reale şi posibile ce pot apărea în procesul cercetării
şi soluţionării cauzelor penale, în scopul asigurării eficiente a sarcinilor procesului penal[4]”.
Din definiţiile menţionate mai sus rezultă că măsurile procesuale de constrîngere asigură
desfăşurarea normală a procesului penal, deşi prin lege în sistemul măsurilor procesuale de
constrîngere sunt incluse diverse categorii ale acestora, avînd fiecare un scop distinct, dar toate
contribuind la excluderea unor inconveniente procesuale determinate de comportamentul
subiecţilor neoficiali în procesul penal. Măsurile procesuale şi cele de constrîngere în mod
special, după cum s-a arătat în literatura de specialitate, nu fac parte din desfăşurarea activităţii
principale a procesului penal, caracterul lor fiind acela de activităţi adiacente celei principale[5].
Intervenţia reală şi efectivă a măsurilor procesuale de constrîngere se manifestă numai dacă în
procesul penal apar dificultăţi, greutăţi ori se profilează situaţii a căror evitare impune luarea lor.
Este posibil ca desfăşurarea cauzei penale să nu necesite luarea unor măsuri procesuale, ceea
ce demonstrează că instituţia nu intră obligatoriu în fondul principal al activităţilor legate de
rezolvarea pricinii[6]. Astfel, măsurile procesuale de constrîngere, fiind acţiuni procesuale
facultative şi auxiliare, contribuie la desfăşurarea actelor principale şi altor acţiuni procesuale
importante prin asigurarea prezenţei participanţilor la proces, fie prin prevenirea împiedicării aflării
adevărului, fie prin garantarea recuperării prejudiciului cauzat prin infracţiune sau executării
pedepsei amenzii.

1.2 Clasificarea măsurilor procesuale de constrîngere

Prin legea procesuală, art.165-210 din Partea generală a Codului de procedură penală al
Republicii Moldova, în sistemul măsurilor procesuale de constrîngere au fost incluse următoarele
categorii: 1) reţinerea; 2) măsurile preventive şi 3) alte măsuri procesuale de constrîngere[7].
Reţinerea se dispune, de regulă, de organele de urmărire penală pînă la aplicarea măsurilor
preventive, iar în urma reţinerii bănuitului în flagrant delict este posibilă identificarea făptuitorului
şi descoperirea infracţiunii. Deşi, după cum s-a menţionat în literatura de specialitate[8], reţinerea
are acelaşi scop ca şi măsurile preventive, ea se dispune în condiţiile prevezute de lege în mod
urgent, fără aprobarea procurorului sau judecătorului de instrucţie, organul de urmărire penală
avînd timpul (72 ore) să strîngă probele necesare pentru aplicarea unei măsuri preventive de
către procuror sau, după caz, de către judecătorul de instrucţie.
Masurile preventive:1) obligarea de a nu părăsi localitatea; 2) obligarea de a nu părăsi
ţara; 3) garanţia personală; 4) garanţia unei organizaţii; 5) ridicarea provizorie a permisului de
conducere a mijloacelor de transport; 6) transmiterea sub supraveghere a
militarului; 7) transmiterea sub supraveghere a minorului; 8) liberearea provizorie sub control
judiciar; 9) liberarea provizorie pe cauţiune; 10) arestarea la domiciliu; 11) arestarea preventivă
formează o categorie distinctă de măsuri procesuale de constrîngere,care au fost sistematizate şi
în vechiul Cod de procedură penală al Republicii Moldova.
În categoria ”alte măsuri procesuale de constrîngere” sunt incluse: 1) obligarea de a se
prezenta; 2) aducerea silită; 3) suspendarea provizorie din funcţie; 4) amenda
judiciară; 5) punerea sub sechestru a bunurilor.
Nu au fost sistematizate în capitolul III al titlului V din Codul de procedură penală următoarele
măsuri de constrîngere: 1) internarea în instituţia medicală; 2) îndepărtarea din sala şedinţei de
judecată; 3) interdicţia de a părăsi încăperea sau de a pătrunde în încăperea unde se efectuează
o percheziţie. În schimb, au fost prevăzute ca măsuri procedurale, luate cu ocazia înfăptuirii unei
expertize, percheziţii sau pentru asigurarea ordinii în timpul şedinţei de judecată. Măsuri speciale
de constrîngere sunt prevăzute în cazul procedurii speciale de urmărire penală şi a judecării
cauzelor privind infracţiunile săvîrşite de persoane juridice. În cadrul controlului judiciar asupra
persoanei juridice care include: 1) depunerea unei cauţiuni în cuantum de cel puţin 1000 unităţi
convenţionale; 2) interdicţia de a exercita anumite activităţi; 3) interdicţia de a emite cecuri ori de
a folosi cărţi de plată.
Măsurile procesuale de constrîngere pot fi clasificate după anumite criterii:
1) După subiectul care este abilitat să aplice anumite măsuri:
a) măsuri aplicate de organul de urmărire penală (reţinere, aducere silită, obligarea de a se
prezenta);
b) măsuri aplicate de procurer (măsurile preventive neprivative de libertate, măsurile
procesuale aplicate de organul de urmărire penală);
c) măsuri aplicate de instanţa judecătorească (judecătorul de instrucţie), măsurile preventive
privative de libertate, amenda judiciară, punerea sub sechestru a bunurilor, suspendarea
provizorie din funcţie, ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijlocelor de transport,
măsuri speciale în privinţa persoanei juridice).
2) După subiectul faţă de care se aplică:
a) măsuri aplicate bănuitului, învinuitului, inculpatului (toate măsurile procesuale de
constrîngere, cu excepţia amenzii judiciare);
b) măsuri aplicate martorilor, părţii vătămate şi altor participanţi (obligarea de a se prezenta,
aducerea silită, amenda judiciară).
3) După valoarea socială asupra căreia se îndreaptă acestea[9]:
a) măsuri personale (reţinerea, aducerea silită, obligarea de a nu părăsi localitatea, arestarea
preventivă şi altele);
b) măsuri reale (sechestrul bunurilor, amenda judiciară, liberarea provizorie pe cauţiune,
depunerea unei cauţiuni de persoană juridică).
4) După natura lor[10]:
a) măsuri preventive (măsuri prevăzute în alin. (3) al art. 175 din CPP);
b) măsuri asuguratorii (sechestrul bunurilor).
5) După funcţionalitatea lor[11]:
a) măsuri ce preîntîmpină survenirea unor consecinţe negative în procesul penal (reţinerea
măsurilor preventive, suspendarea provizorie din funcţie, sechestrul bunurilor);
b) măsuri de răspundere procesuală (amenda judiciară, trecerea cauţiunii sau sumelor depuse
în condiţiile art. 179, 180 din CPP în contul statulu).
6) După gradul de constrîngere a anumitor drepturi şi libertăţi:
a) măsuri privative de libertate (reţinerea, arestarea preventivă, internarea într-o instituţie
medicală, arestarea la domiciliu);
b) măsuri restrictive de drepturi şi libertăţi (obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara,
ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport, liberarea provozorie
sub control judiciar, suspendarea provizorie din funcţie, punerea sub sechestru a bunurilor,
aducerea silită, controlul judiciar al unei persoane juridice).

1.3 Condiţiile, temeiurile şi ordinea aplicării măsurilor procesuale de constrîngere

Luînd în consideraţie faptul că activitatea pcocesuală penală este în general de origine restrictivă,
datorită oficialităţii procesului penal[12], ligiuitorul Republicii Moldova a prevăzut printr-o normă
generală dispoziţia imperativă (alin. (3) al art.1 din CPP) cu următorul conţinut: „organele de
urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul procesului sunt obligate să activeze în aşa
mod încît nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată şi ca nici o
persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de
constrîngere”.
Măsurile procesuale de constrîngere se aplică atunci cînd există necesitatea întrunirii comulative
a următoarelor condiţii generale:
1) Procesul penal să fie declanşat. Astfel, pînă la începerea urmăririi penale nu se admite
aplicarea măsurilor restrictive (cu excepţia reţinerii persoanei în flagrant delict; şi în acest caz,
înregistrarea infracţiunii urmează a fi făcută imediat, dar nu mai tîrziu de 3 ore de la momentul
aducerii persoanei reţinute potrivit alin. (3) al art. 166 din CPP);
2) Să existe anumite temeiuri faptice şi juridice expres prevăzute de lege pentru a exclude
arbitrariul, în funcţie de gradul diferenţiat de constrîngere, legea procesuală penală a stabilit
anumite temeiuri faptice (în cazul reţinerii-alin. (1) şi (2) ale art. 166 din CPP; al măsurilor
preventive-alin. (1) al art. 176 din CPP, aducerii silite – alin. (1) şi (2) ale art. 199 din CPP,
amenzii judiciare – alin. (3) al art. 201 din CPP, punerii sub sechestru a bunurilor – alin.(1) al art.
205 din CPP) şi juridice (recunoaşterea în calitate de bănuit, învinuit – în cazul reţinerii şi
măsurilor preventive; ori de învinuit – în cazul suspendării provizorii din funcţie; încadrarea
juridică a faptei într-o componenţă de infracţiune ce se pedepseşte cu închisoarea – în cazul
reţinerii şi arestării preventive; înaintarea acţiunii civile – în cazul punerii sub sechestru a
bunurilor);
3) Să existe o hotărîre legală şi motivată a organului de urmărire penală, procurorului,
judecătorului de instrucţie sau instanţei de judecată în cazurile şi procedurile prevăzute de lege.
Astfel, pentru a evita subiectivismul sau abuzurile, în procedura aplicării măsurilor procesuale de
constrîngere au fost diferenţiate atribuţiile organului de urmărire penală, procurorului şi
judecătorului de instrucţie, asigurîndu-se imparţialitatea, iar uneori şi contradictorialitatea la
soluţionarea chestiunii privind dispunerea unei măsuri restrictive. În acest sens, aplicarea
măsurilor procesuale de constrîngere care afectează grav drepturile şi libertăţile persoanei sunt
atribuţii exclusive ale judecătorului de instrucţie sau ale instanţei judecătoreşti. Procedura aplicării
măsurilor de constrîngere în faţa judecătorului de instrucţie prevede posibilitatea participării în
şedinţa de judecată a persoanei faţă de care se soluţionează demersul privind aplicarea unei
măsuri procesuale de constrîngere, fie posibilitatea atacării actelor procedurale prin care s-a
dispus aplicarea acestora. În condiţiile generale prevăzute de art. 298 din CPP, măsurile
procesuale de constrîngere aplicate de organul de urmărire pot fi atacate cu plîngere
judecătorului de instrucţie.Organul de urmărire penală şi procurorul se pronunţă prin ordonanţă
asupra măsurilor procesuale prevăzute de lege. În anume situaţii, măsura reţinerii este dispusă
prin process-verbal, potrivit alin. 1 al art. 167 din CPP, sau prin ordonanţă, în cazurile prevăzute
de art. 169, 170 din CPP. Măsura obligării de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la
instanţă se aplică prin întocmirea unui înscris propriu-zis cu aceeaşi denumire, potrivit art. 198 din
CPP.
Judecătorul de instrucţie se pronunţă prin încheiere, conform art. 306 din CPP, sau prin
autorizaţie asupra ordonanţei organului de urmărire panală, conform alin.2 al art. 205 în cazul
punerii sub sechestru a bunurilor. Instanţa de judecată se pronunţă asupra măsurilor procesuale
de constrîngere fie prin încheiere separată în timpul examinării cauzei, fie prin sentiţă la
soluţionarea cauzei în fond, fie prin decizie la examinarea recursului sau, după caz, a apelului.
Potrivit art. 477 din CPP, la soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive în privinţa
minorului, în fiecare caz, se discută, în mod obligatoriu, posibilitatea transmiterii lui sub
supraveghere, conform art. 184 din CPP. Reţinerea minorului, pecum şi arestarea preventivă în
temeiurile prevăzute în art.166, 176, 185, 186 din CPP pot fi aplicate doar în cazuri excepţionale,
cînd au fost săvîrşite infraţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Despre
reţinerea minorului se înştiinţează imediat părinţii sau alţi reprezentanţi legali ai minorului, iar
demesul privind arestarea preventivă se soluţionează cu participarea obligatorie a
reprezentantului legal. Conform alin. 4 al art.186 din CPP, durata ţinerii în stare de arest a
înviniţior minori nu poate depăşi 4 luni. Martorul minor în vîrstă de pînă la 14 ani nu poate fi supus
aducerii silite, ţinînd cont de dispoziţia alin. 5 al art. 199 din CPP.

Capitolul II: Reţinerea

2.1 Noţiunea, felurile, scopul şi durata reţinerii procesuale penale

Constituie reţinere privarea de libertate a persoanei bănuite sau învinuite de săvîrşirea unei
infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un an
prin hotărîrea organului de urmărire penală pentru o perioadă scurtă de timp, dar nu mai mult de
72 de ore în izolatoarele de detenţie provizorie ale organelor afacerilor interne. Această măsură
procesuală penală rezultă din articolul 5, paragraful 1, punctul c) al Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 1950 în toate protocoalele adiţionale, precum
şi din art. 25 aliniatul 3 al Constituţiei Republicii Moldova din 29.07.1994. Pînă în anul 1994
aceste condiţii au fost reglementate de Regulamentul cu privire la modul de reţinere pentru scurtă
durată a persoanelor bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni din 7.04.1977 (Veştile RSSM,1977,
nr.4, art.28), abrogat prin Legea 258-XII din 3.11.1994.
Măsura „reţinerii”, se deosebeşte după caracterul său juridic de noţiuni similare de reţinere a
persoanei reglementate de alte legi (de exemplu, ”reţinerea administrativă”, conform art. 246, 249
din Cod cu privire la contravenţiile administrative din 29 martie 1985, Veştile RSSM, 1995, nr.3.).
Astfel, ”reţinerea” este o formă de privare a libertăţii cu titlu procesual ca şi „arestarea
preventivă”, prin faptul că se include în durata acesteia conform art. 186, iar evadarea din starea
de reţinere şi de arest se contracarează cu aplicarea mijloacelor speciale şi a armei de foc în
condiţiile articolelor 16 şi 17 ale Legii ci privire la poliţie din 18.12.1990 (Veştile RSSM, nr.
12/321.1990). Totodată, evadarea din starea de reţinere nu constituie infracţiune potrivit
articolului 317 Cod Penal din 18.04.2002.
În afara formei generale de reţinere a bănuitului sau învinuitului ca mijloc eficient utilizat de
organele de urmărire şi de procuror, noul Cod de procedură penală al Republicii Moldova
(art.171) prevede 2 forme speciale de reţinere dispuse de instanţa de judecată sau judecătorul de
instrucţie:
1) reţinerea persoanei care săvîrşeşte o infracţiune de audienţă;
2) reţinerea persoanei condamnate pînă la soluţionarea chestiunii privind anularea codamnării cu
suspendarea executării pedepsei sau anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de
termen.
Spre deosebire de reglementările anterioare privind măsura reţinerii (art.104 din Codul de
procedură penală al Republucii Moldova din 1961), actualul Cod de procedură penală (art. 165-
174) pevede diferite feluri ale acestei măsuri de constrîngere:
1) După statutul procesual al subiectului reţinut:
a) reţinerea bănuitului (art.166, 169, 171 din CPP);
b) reţinerea învinuitului (art.169, 170 din CPP);
c) reţinerea condamnatului;
d) reţinerea inculpatului.
2) După subiectul oficial care dispune luarea acestei măsuri:
a) reţinerea dispusă de organul de urmărire penală (art. 166 din CPP);
b) reţinerea dispusă de procuror (art. 179, 170 din CPP);
c) reţinerea dispusă de instanţa de judecată sau, după caz, de judecătorul de instrucţie (art.
171 din CPP).
3) După actul procedural prin care se dispune aplicarea acesteia:
a) prin proces verbal (art. 166 din CPP);
b) prin ordonanţă (art.169, 170 din CPP);
c) prin încheiere (art. 171 din CPP).
Avînd în vedere diversitatea felurilor măsurii de reţinere, prin aplicarea acesteia se asigură
realizarea următoarelor sarcini procesuale:
1) prevenirea sustragerii bănuitului de la urmărirea penală;
2) prevenirea împiedicării stabilirii adevărului în procesul penal;
3) curmarea acţiunii criminale şi prevenirea săvîrşirii altor infracţiuni;
4) stabilirea identităţii persoanei bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni;
5) efectuarea percheziţiei corporale a persoanei bănuite de comiterea unei infracţiuni;
6) asigurarea prezenţei învinuitului în faţa procurorului pentru a i se ănainta acuzarea;
7) prevenirea sustragerii învinuitului de urmărirea penală pînă la arestarea preventivă a acestuia;
8) asigurarea executării sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii în legătură cu anularea
condamnării cu suspendarea executării pedepsei sau anularea liberării condiţionate de pedeapsă
înainte de termen.
În toate cazurile prevăzute de lege măsura reţinerii nu poate depăşi 72 de ore din momentul
privării de libertate. Aici momentul privării de libertate se considră timpul cînd persoana a fost
capturată de organele de poliţie sau de persoane private, conform art. 168 din CPP. Astfel, timpul
aducerii forţate a persoanei la organul de urmărire penală, al verificării temeiurilor reţinerii şi
întocmirii procesului verbal cu privire la reţinerea pînă la încarcerarea persoanei în izolatorul de
detenţie provizorie se include în durata reţinerii.
În cazul reţinerii persoanei în baza încheierii instanţei de judecată în caz de infracţiune de
audienţă, potrivit art. 171 din CPP, legea nu prevede expres durata acestei măsuri, dar pornind
de la sintagma „persoană reţinută va fi trimisă neîntîrziat procurorului” considerăm că procurorul
nu poate depăşi termenul general de 72 de ore, soluţionînd chestiunea declanşării urmăririi
penale. Totodată, după cum s-a menţionat în literatura de specialitate[13], limitările aduse
persoanei sunt de interpretare restrictivă. Astfel, în cazul reţinerii potrivit art. 171 din CPP chiar
dacă se dispune prin încheierea instanţei de judecată, durata acesteia nu poate fi mai mare de 72
de ore – termen maxim de reţinere a bănuitului, învinuitului pînă la aplicarea arestării preventive
sau altei măsuri preventive.
Reţinerea ca măsură procesuală de constrîngere, definită în art. 165 din CPP, se deosebeşte prin
scopul urmărit şi durata acesteia de măsuri similare procesuale[14]:

§ reţinerea persoanei de către organul de poliţie pentru executarea unei ordonanţe de

aducere silită conform art. 199 din CPP; fie pentru executarea unui mandat de arestare
preventivă (art. 307, 308 din CPP), încheierea de arestare preventivă (art. 329 din CPP); fie
pentru executarea unei ordonanţe de dare în căutare a învinuitului conform art. 288 din
CPP;
§ interdicţia de a părăsi sala şedinţei de judecată pînă la terminarea cercetării judecătoreşti
dispusă de către preşedintele şedinţei faţă de martorii ascultaţi (alin. (5) al art. 370 din
CPP);
§ interdicţia de a părăsi locul efectuării unei percheziţii pînă la terminarea acestei acţiuni de
către persoanele care se aflau în încăpere sau au venit în acest loc în timpul percheziţiei
(alin. (10) al art. 128 din CPP).

Aliniatul 3 al articolului 165 din CPP al RM prevede actele procedurale prin care se dispune
aplicarea reţinerii în funcţie de diferite situaţii prevăzute de lege. Astfel, procesul verbal de
reţinere se întocmeşte, potrivit art.167, în cazul cînd persoana bănuită de săvîrşirea unei
infracţiuni este prinsă şi adusă la organul de urmărire penală sau este prezentă la organul
respectiv în legătură cu efectuarea unor acţiuni procesuale. Prin urmare, în cazul „apariţiei
nemijlocite a motivelor verosimile de a bănui că persoana a săvîrşit infracţiunea”, există o situaţie
cînd bănuitul este prezent şi necesitatea reţinerii sale a apărut spontan fie în cazurile prevăzute
de articolul 166, aliniatele 1 şi 2, fie în situaţia arătată la articolul 168. În acest sens, procesul-
verbal de reţinere are semnificaţia unei hotărîri prin care s-a dispus arestarea, precum şi a unui
act de constatare a faptului că persoana este reţinută efectiv.
În cazurile cănd reţinerea este dispusă prin ordonanţă, după prinderea persoanei se întocmeşte
obligatoriu un process – verbal de reţinere, care are semnificaţia actului de constatare a faptului
că persoana este reţinută. Reţinerea persoanei în baza ordonanţei se dispune în cazurile arătate
la articolele 169 şi 170, care presupune căutarea, prinderea şi aducerea la organul ce a emis
această hotărîre. Ordonanţa de reţinere este emisă de organul de urmărire penală sau de
procuror şi trebuie să cuprindă: data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei
care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul acţiunii sau măsurii procesuale temeiul legal
al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o. Ordonanţa nesemnată de persoana care a
întocmit-o nu are putere juridică şi se consideră nulă. Dacă organul de urmărire penală consideră
că este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri motivate în ordonanţă.
În cazurile prevăzute de articolul 171 şi instanţa de judecată (judecătorul de instrucţie) dispune
reţinerea persoanei printr-o încheiere motivată.

2.2 Condiţiile, temeiurile şi procedura aplicării reţinerii

Pentru ca reţinerea să fie legală, este necesar să fie îndeplinite cumulativ o serie de condiţii
generale şi speciale prevăzute de lege, care sunt considerate garanţii procesuale de asigurare a
libertăţii individuale a persoanei.
Pentru prima dată în istoria Europei, Cezare Beccaria în lucrarea „Despre infracţiuni şi pedepse”,
în anul 1764, în Italia, a încercat să formuleze teoretic temeiuri legale de reţinere şi arestare a
persoanei. Acestea au căpătat forţă juridică în „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului”,
apărută în 1789 în Franţa împotriva reţinerilor şi arestărilor arbitrare, răspîndindu-se în continuare
şi în alte state[15].

1. Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru aplicarea măsurii reţinerii persoanei

bănuite de sîvîrşirea infracţiunii sunt:

a) existenţa unor temeiuri stabilite de lege (art. 166 din CPP) că bănuitul a săvîrşit o faptă
prevăzută de legea penală;
b) infracţiunea de care este bănuită persoana se pedepseşte cu închisoare pe un termen mai
mare de un an.
c) procesul penal să fie declanşat sau infracţiunea să fie înregistrată;
d) subiectul reţinut întruneşte unele condiţii speciale[16].
Potrivit alin. (1) şi (2) ale art. 166 din CPP, temeiurile reţinerii bănuitului sunt:
1) dacă acesta a fost prins în flagrant delict;
2) dacă martorul ocular, inclusiv partea vătămată vor indica direct că anume această persoană
a săvîrşit infracţiunea;
3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea de transport vor fi
descoperite urme evidente ale infracţiunii;
4) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea de transport vor fi
descoperite urme evidente ale infracţiunii;
5) alte circumstanţe care servesc temei pentru a bănui că această persoană a săvîrşit
infracţiunea, numai dacă a încercat să se ascundă sau dacă nu are loc de trai permanent ori nu i
s-a putut constata identitatea.
Prinderea în flagrant delict (în momentul săvîrşirii infracţiunii sau imediat după săvîrşire) este un
temei ce apare înainte de începerea urmăririi penale, dar prin forţa juridică a probelor prin care se
constată infracţiunea flagrantă necesitatea reţinerii este justificată o dată cu declanşarea urmăririi
penale. În cazul prinderii în flagrant delict legea procesuală nu prevede obligatoriu reţinerea
bănuitului, aceasta fiind lăsată la latitudinea organulu de urmărire penală, dar, de regulă, bănuitul
este adus la organul de urmărire penală pentru constatarea identităţii şi împrejurărilor privind
săvîrşirea infracţiunii. Datele prin care martorul ocular, partea vătămată (victima) vor arăta direct
că o anumită persoană a săvîrşit infracţiunea se constată, în primul rînd, prin acţiunile de
urmărire penală (audiere, prezentare spre recunoaştere) în cazul cînd urmărirea penală este
pornită sau în urma unor acţiuni de investigaţie operativă. Aceste date ce stau la baza aplicării
reţinerii sunt declaraţiile sau comunicările unor persoane care indică direct şi convingător faptul
săvîrşirii infracţiunii de o anumită persoană. Datele obţinute în urma cercetării la faţa locului, a
percheziţiei, examinării corporale, acţiunilor de investigaţie operativă, precum şi în urma unor
acţiuni administrative prevăzute de art. 13 din Legea cu privire la poliţie din 18.12.1990 (de
exemplu: controlul mijloacelor de transport, controlul bagajului, controlul corporal al pasagerilor)
ce constată urme evidente ale infracţiunii pe corpul sau hainele persoanei, la domiciliu ori în
unitatea de transport sunt, de regulă, corpuri delicte.
Alte circumstanţe ce presupun faptul săvîrşirii infracţiunii de către o persoană pot fi orice date
obţinute în urma acţiunilor de urmărire penală sau de investigaţie operativă, forţa probantă a
cărora este întărită de împrejurările că bănuitul a încercat să se ascundă sau nu are loc
permanent de trai ori există dificultăţi la stabilirea identităţii. Aceste împrejurări sunt arătate ce
temeiuri de arestare preventivă la alin. (2) al art. 185 din CPP şi respectiv justifică temeinicia
reţinerii bănuitului chiar în lipsa unor probe suficiente. Alin. (1) al art. 166 din CPP prevede
posibiltatea reţinerii bănuitului numai în cazul cînd fapta penală se pedepseşte cu închisoare pe
un termen de cel puţin 2 ani, condiţia fiind prezentă şi în cazul cînd sancţiunea normei penale are
o altă pedeapsă alternativă, încadrarea juridică a faptei este făcută de organul de urmărire penală
obligatoriu prin actul de începere a urmăririi penale şi procesul-verbal de reţinere[17].
Potrivit alin. (3) al art.166 din CPP, reţinerea bănuitului pentru temeiurile arătate la pct.1-3 poate
avea loc pînă la înregistrarea infracţiunii în modul stabilit de lege. Înregistrarea infracţiunii se
efecftuează imediat, dar nu mai tîrziu de 3 ore de la momentul aducerii persoanei reţinute la
organul de urmărire penală, iar în cazul cînd fapta pentru care persoana a fost reţinută nu este
înregistrată în modul corespunzător, persoana se eliberează imediat, înregistrarea infracţiunii nu
este identică în sens juridic cu declanşarea procesului penal (pornirea urmăririi penale), dar
constituie un act procedural care determină obligativitatea începerii urmăririi penale conform art.
274 din CPP. Astfel, legea prevede cel puţin înregistrarea infracţiunii în modul prevăzut de art.
262-265 din CPP, care confirmă perspectiva declanşării unui proces penal, iar reţinerea
bănuitului, chiar dacă se dispune pînă la declanşarea acestuia, se menţine în termenul de 72 de
ore numai în cadrul unui proces penal.
Aliniatul 4 al art. 166 CPP, stabileşte durata şi modul de calculare a acestui termen. Astfel,
termenul de 72 de ore curge din momentul privării de libertate. Sintagma ”din momentul privării
de libertate” este momentul reţinerii persoanei de fapt, adică capturării ei cu scopul de a fi adusă
la organul de poliţie. Prin urmare, timpul aducerii persoanei reţinute la organul de urmărire penală
şi timpul întocmirii procesului verbal de reţinere se includ în durata reţinerii. Dacă persoana a fosr
reţinută, potrivit articolului 249 al Codului cu privire la contravenţiile administrative, pe 3 ore şi
după aceasta se constată că fapta dată constituie o infracţiune, timpul reţinerii administrative se
include în durata reţinerii procesual penale. La calcularea termenilor se aplică dispoziţiile
articolului 233.
Aliniatul 5 al articolului 166 CPP, prevede o dispoziţie în conformitate cu articolul 5 al Convenţiei
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care presupune că persoana
reţinută „trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin
lege cu excepţia atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau
eliberată în cursul procedurii”. Astfel, în timp de 72 de ore reprezentantul organului de urmărire
penală trebuie să înainteze un demers privind necesitatea arestării şi tot în acest timp să fie
examinat în conformitate cu articolul 307. Anterior, dispoziţiile Codului de procedură penală vechi,
articolul 104, prevedea doar faptul înaintării în instanţa de judecată a demersului privind
necesitatea arestării.
Pentru respectarea acestor dispoziţii, reprezentantul organului de urmărire penală trebuie să
înainteze din timp un demers judecătorului de instrucţie. Sintagma „după caz, eliberată”
presupune că bănuitul poate fi eliberat cu aplicarea unei măsuri preventive neprivative de
libertate dispuse de către procuror sau fără aplicarea acesteia.
O altă condiţie privind legalitatea reţinerii se referă la subiectul reţinut, care trebuie să
întrunească o serie de particularităţi prevăzute de lege. Conform regulii generale, subiectul reţinut
poate fi orice persoană fizică, care a atins vîrsta răspunderii penale (art. 21 din CP-minorii în
vîrstă de 14-16 ani pentru unele infracţiuni prevăzute expres şi în vîrstă de la 16 ani – pentru
toate infracţiunile). Măsura reţinerii poate fi aplicată şi persoanelor iresponsabile din cauza unei
boli psihice evidente, în scopul aplicării de către instanţa de judecată a unor măsuri de
constrîngere ca caracter medical. În situaţia cînd necesitatea reţinerii apare spontan (de exemplu,
în cazul prinderii în flagrant delict) este imposibil de stabilit identitatea persoanei (deci şi vîrsta),
iar persoana bănuită este minoră, poate fi reţinută şi pînă la vîrsta de 14 ani, în cazul unor
infracţiuni grave, cu scopul stabilirii identităţii persoanei în cauză. Dacă după stabilirea vîrstei,
minorul reţinut nu poartă răspundere penală conform art. 21 din CP, se va elibera imediat ori în
caz de necesitate va fi reţinut în instituţiile de detenţie provizorie.
Pentru unele categorii de funcţionari ai serviciului public legislaţia privind statutul acestora
prevede unele condiţii speciale de aplicare a măsurilor procesuale de constrîngere. Potrivit art. 19
din legea cu privire la statutul judecătorului din 20 iulie 1995, persoana judecătorului este
inviolabilă[18]. Judecătorul nu poate fi reţinut, supus aducerii forţate sau arestului fără acordul
Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui Republicii Moldova sau în cazul
judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie fără acordul Parlamentului. Judecătorul reţinut în cazul că
este bănuit de săvîrşirea unei infracţiuni urmează a fi aliberat imediat după identificare.
Judecătorul Curţii Constituţionale nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat, cu excepţia cazurilor
de infracţiune flagrantă, fără acordul prealabil al Curţii Constituţionale (art. 16 din Legea cu privire
la Curtea Constituţională din 13 decembrie 1994)[19].
Deputatul Parlamentului Republicii Moldova, în caz de infracţiune flagrantă, poate fi reţinut la
domiciliu pe o durată de 24 de ore numai cu încuviinţarea prealabilă a procurorului general.
Acesta va informa imediat Preşedintele Parlamentului asupra reţinerii. Dacă Parlamentul
consideră că nu există temei pentru reţinere, dispune imediat revocarea acestei măsuri[20].
Potrivit Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 18.02.1961 şi Convenţiei
privind relaţiile consulare de la Viena din 24.04.1963, cetăţenii străini care se bucură de imunitate
diplomatică nu pot fi reţinuţi sau arestaţi sub nici o formă.

2. Condiţiile reţinerii persoanei pentru a fi pusă sub învinuire sunt:

a) urmărirea penală să fie începută;

b) existenţa probelor ce presupun comiterea infracţiunii de o anumită persoană suficiente
pentru întocmirea unui raport de către ofiţerul de urmărire penală, potrivit art. 280 din CPP sau a
ordonanţei de punere sub învinuire de către procuror, potrivit art. 281 din CPP;
c) bănuitul sau învinuitul nu se află în localitatea dată sau locul aflării lui nu este cunoscut, alin
(1) al art. 169 din CPP;
d) infracţiunea săvîrşită se pedepseşte cu închisoare pe un termen mai mare de un an.

3. Condiţiile reţinerii învinuitului pînă la arestare:

a) învinuitul încalcă condiţiile unei măsuri preventive neprivative de libertate sau ale măsurii
prevăzute de art. 198 din CPP – obligarea de a se prezenta la organul de urmărire penală, dată
în scris de către bănuit sau învinuit, art.170 din CPP;
b) infracţiunea săvîrşită se pedepseşte cu închisoare, alin (2) al art. 170 şi alin. (2) al art. 176
din CPP;
c) procurorul a înaintat demers judecătorului de instrucţie privind aplicarea arestării
preventive,art.170 din CPP.
4. Condiţiile reţinerii persoanei în caz de infracţiune de audienţă sunt:
a) săvîrşirea unei infracţiuni în cursul şedinţei de judecată, care se pedepseşte cu închisoare
pe un termen mai mare de un an, art.171 din CPP;
b) procesul penal nu este declanşat, dar menţinerea măsurii în continuate timp de 72 de ore se
admite numai dacă procurorul dispune începerea urmăririi penale conform legii.

5. Reţinerea persoanei condamnate la închisoare cu suspendarea executării pedepsei sau

liberate condiţionat de pedeapsă înainte de termen sunt:

a) încălcarea în decursul termenului de probă în mod sistematic a obligaţiilor prevăzute de

alin.(6) al art. 90 din CP stabilite de instanţa de judecată sau încălcarea ordinii publice, fiind
supus răspunderii administrative în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei cu
închisoare, fie eschivarea cu premeditare de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite conform art. 91
din CP sau încălcarea ordinii publice pentru care fapt i-a fost aplicată o sancţiune administrativă,
în termenul de pedeapsă rămas neexecutat, în cazul eliberării condiţionate de pedeapsă înainte
de termen;
b) înaintarea demersului de către organul care execută sancţiunile penale, judecătorului de
instrucţie, la care sunt anexate materialele ce confirmă tentativele persoanei de a se ascunde de
instanţă, de a se eschiva de la prezentare în instanţă.
Procedura aplicării reţinerii.
1) Reţinerea persoanei bănuite de sîvîrşirea unei infracţiuni.
Reţinerea unei persoane este bazată pe două principii:
1) dreptul bănuitului reţinut de a fi înştiinţat despre motivele reţinerii;
2) dreptul bănuitului de a fi informat despre drepturile sale.
În cazurile revăzure de art. 166 din CPP, reţinerea persoanei bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni
se dispune prin întocmirea unui proces-verbal de reţinere în termen de pînă la 3 ore de la
momentul privării de libertate de către organul de urmărire penală. În situaţia dată se presupune
că bănuitul este prezent în faţa organului de urmărire penală, fie prins şi adus forţat de către
organele de poliţie, fie prins şi adus de către oricare cetăţean, potrivit art. 168 din CPP, sau de
persoana ce practică activitatea particulară de detectiv şe de pază, conform art.8 din Legea
privind activitatea particulară de detectiv şi de pază din 04.07.2003[21].
În procesul verbal de reţinere se indică temeiurile, motivele, locul, anul, luna ziua şi ora reţinerii,
fapta sîvărşită de persoana respectivă, rezultatele percheziţiei corporale a persoanei reţinute,
precum şi data şi ora întocmirii procesului verbal. Procesul verbal se aduce la cunoştinţa
persoanei reţinute numai în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu. Bănuitul reţinut
poate renunţa la apărător numai în cazul cînd i-au fost create posibilităţi reale pentru participarea
avocatului în proces.
Totodată, bănuitului reţinut i se înmînează în scris informaţia despre drepturile prevăzute de
art.64 din CPP, inclusiv dreptul de a tăcea, de a nu mărturisi împotriva sa, de a da explicaţii care
se înregistrează înn procesul-verbal, de a beneficia de asistenţa unui apărător şi a face declaraţii
în prezenţa acestuia, fapt care se menţionează în procesul-verbal de reţinere, alin (1) al art.167
din CPP.
Procesul-verbal de reţinere se semnează de persoana care l-a întocmit şi de persoana reţinută.
În cazul cînd persoana reţinută refuză să semneze procesul verbal de reţinere, aceasta se va
menţiona de către persoana care a întocmit procesul-verbal şi se va confirma în scris de către
apărător. Persoanei reţinute i se înmînează în copie procesul-verbal de reţinere la cererea
acesteia, pct. 3) din alin. (2) al art. 64 din CPP. În decurs de pînă la 6 ore de la întocmirea
procesului verbal de reţinere, persoana care l-a întocmit prezintă procurorului o comunicare în
scris privind aplicarea acestei măsuri. Persoana care a întocmit procesul-verbal de reţinere
imediat, dar nu mai tîrziu de 6 ore, este obligată să dea posibilitate persoanei reţinute se anunţe
una din rudele apropiate sau o altă persoană, la propunerea reţinutului, despre locul unde acesta
este deţinut sau o anunţă singură, alin (1) al art. 173 din CPP. În cazul reţinerii unui minor,
amînarea înştiinţării despre reţinerea minorului nu se admite. În cazul în care persoana reţinută
este cetăţean al unui alt stat, despre reţinere este informată, în termenul prevăzut de lege,
ambasada sau consulatul acestui stat, dacă persoana reţinută o cere. În cazuri excepţionale,
dacă acesta o cere caracterul deosebit al cauzei, în scopul aqsugurării secretului etapei
începătoare a urmăririi penale, cu consimţămîntul judecătorului de instrucţie, înştiinţarea despre
reţinere poate fi amînată pînă la 12 ore, conform pct. 2) din alin. (1) al art. 302 din CPP.
Potrivit alin. 4 al art. 167 din CPP, persoana reţinută va fi audiată în conformitate cu prevederile
art. 103 şi 104, dacă acceptă să fie audiată. Audierea persoanei reţinute se face atît la
propunerea reprezentantului organului de urmărire penală, cît şi la solicitarea bănuitului. Dacă
bănuitul reţinut nu acceptă să facă declaraţii, acest fapt va fi consemnat în procesul-verbal de
audiere. Pînă la prima audiere bănuitul reţinut are dreptul să primească consultaţie juridică în
condiţii de confidenţialitate din partea apărătorului (art. 64, alin. 2, punctul 4). Persoana care
efectuează reţinerea este în drept să supună persoana reţinută percheziţiei corporale în condiţiile
art. 130 CPP. Potrivit articolelor 130 şi 279, în cazul reţinerii persoanei, percheziţia corporală se
admite şi pînă la începerea urmăririi penale, fără întocmirea unei ordonanţe şi fără autorizaţia
judecătorului de instrucţie. Această acţiune de urmărire penală se efectuează, de regulă, în
cazurile cînd persoana bănuită este prinsă în flagrant delict. Dacă percheziţia a fost efectuată în
legătură cu reţinerea persoanei, rezultatele acestei acţiuni se menţionează în procesul-verbal de
reţinere. Percheziţia corporală a persoanei reţinute poate fi efectuată atît la locul prinderii
persoanei, cît şi în incinta organelor de poliţie. Dacă persoana a fost reţinută în mod administrativ
pe o durată de 3 ore şi s-a efectuat controlul corporal, potrivit articolului 250 al Codului cu privire
la contravenţiile administrative, iar în continuare s-a dispus reţinerea procesuală penală, aceste
materiale vor fi anexate la procesul-verbal de reţinere.

2. Reţinerea persoanei pentru a fi pusă sub învinuire se dispune de către ofiţerul de

urmărire penală sau, după caz, de către procuror prin ordonanţă.

Această ordonanţă este obligatorie pentru executare de către orice colaborator al organului de
urmărire penală sau al poliţiei care va găsi bănuitul. Ordonanţa privind reţinerea persoanei va
cuprinde menţiunile arătate la art. 255 din CPP, data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi
calitatea persoanei care o întocmeşte, cauza la care se referă, dispoziţia de aplicare a reţinerii,
temeiul legal şi motivele aplicării acestei măsuri. Ordonanţa privind reţinerea persoanei se
semnează de către persoana care a întocmit-o şi se trimite spre executare organelor de poliţie. În
cazul cînd ordonanţa de reţinere nu poate fi executată din motivul negăsirii persoanei în cauză,
se va proceda în conformitate cu art. 280, 281 din CPP, persoana fiind pusă sub învinuire, iar
pentru înaintarea acuzării procurorul va dispune căutarea învinuitului, în conformitate cu art. 288
din CPP. Dacă ordonanţa de reţinere este executată, adică persoana respectivă este găsită şi
adusă la organul de urmărire penală, se va întocmi un proces-verbal de reţinere, în conformitate
cu art.167 din CPP, fiind aplicabile şi celelalte reguli procedurale ale reţinerii persoanei bănuite
de săvîrşirea unei infracţiuni. Motivele reţinerii şi învinuirea vor fi aduse imediat la cunoştinţa
persoanei reţinute în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu.

3. Reţinerea învinuitului pînă la arestare se dispune de către procuror prin ordonanţă

motivată care, pe lîngă menţiunile arătate la art. 255 din CPP, va cuprinde şi dispoziţia de
reţinere.

Această modalitate de dispunere a reţinerii învinuitului este un mijloc eficient prin care se asigură
prezenţa învinuitului la examinarea demersului privind aplicarea arestării preventive, conform art.
308. Ordonanţa de reţinere a învinuitului se semnează de către procuror şi se trimite spre
executare organelor de poliţie. Dacă învinuitul este găsit şi adus forţat la procuror, se întocmeşte
un proces-verbal de reţinere, în conformitate cu art. 167 din CPP explicîndu-i-se dreptul de a
participa la examinarea demersului privind aplicarea arestării preventive potrivit art. 308 din CPP.
Dacă între timp demersul privind aplicarea arestării preventive a fost examinat în lipsa
învinuitului, iar judecătorul de instrucţie a emis mandat de arestare, învinuitului i se vor aduce la
cunoştinţă motivele arestării în prezenţa obligatorie a unui apărător ales sau numit din oficiu şi
dacă nu i s-a înaintat acuzarea, se va proceda în conformitate cu art. 282 din CPP.

4. Reţinerea persoanei în caz de infracţiune de audienţă se dispune de către instanţa de

judecată prin încheiere.

Este posibil ca, cu ocazia judecării unei cauze penale, civile sau de altă natură, să se
săvîrşească o infracţiune de către participanţii la proces în timpul şedinţei. Asemenea infracţiuni
se numesc infracţiuni de audienţă şi, de regulă, au legătură cu procesul care se judecă (de
exemplu, declaraţuia mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea incorectă; calomnierea
judecătorului sau atentarea la viaţa judecătorului) precum şi alte infracţiuni care nu au legătură
directă cu cauza dată şi se pedepsesc cu închisoare mai mare de un an. Făptuitorul acestor
infracţiuni nu poate fi judecat în cadrul acestui proces fiindcă nu s-a efectuat urmărirea penală în
condiţiile legii. Din aceste considerente, preşedintele şedinţei de judecată constată prin încheiere
fapta penală şi dispune reţinerea persoanei în cauză, sesizînd procurorul în vederea începerii
urmăririi penale conform legii. În încheiere se menţionează: data şi locul întocmirii, numele şi
prenumele judecătorului (lor), dispoziţia de trimitere a materialelor privind constatarea faptului
săvîrşirii infracţiunii în timpul şedinţei de judecată procurorului,precum şi dispoziţia de reţinere a
făptuitorului, indicîndu-se numele şi prenumele acestuia, încheierea se certifică cu semnătura
judecătorului (lor) şi cu ştampila instanţei judecătoreşti. Copia de pe încheiere şi persoana
reţinută vor fi trimise neîntîrziat procurorului sub escorta poliţiei judiciare. După ce va primi
materialele ce constată faptul săvîrşirii unei infracţiuni de audienţă şi va fi adusă persoana
reţinută, procurorul va întocmi un proces-verbal de reţinere şi va decide începerea urmăririi
penale conform art. 274 din CPP. Dacă procurorul refuză începerea urmăririi penale sau după
începerea urmăririi penale nu este necesară menţinerea măsurii reţinerii, procurorul eliberează
imediat persoana reţinută. După înregistrarea infracţiunii şi întocmirea procesului-verbal de
reţinere sunt aplicabile toate regulile procedurale privind reţinerea persoanei bănuite de
săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de art.166, 167 din CPP.
În cazul, cînd în timpul şedinţei de judecată se săvîrşeşte o infracţiune care nu se pedepseşte cu
închisoare mai mare de un an (de exemplu, refuzul sau eschivarea martorului, a părţii vătămate
de a face declaraţii) instanţa de judecată nu este în drept să reţină persoana, dar va constata
acest fapt printr-o încheiere şi va transmite acest act procurorului.

5. Reţinerea persoanei condamnate pînă la soluţionarea chestiunii privind anularea

condamnării cu suspendarea executării pedepsei sau anularea liberării condiţionate de pedeapsă
înainte de termen.

În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în decursul

termenului de probă, încalcă în mod sistematic obligaţiile prevăzute de art. 90, alin.6, Cod penal,
stabilite de instanţă, sau ordinea publică, fiind supus răspunderii administrative, sau condamnatul
eliberat condiţionat de pedeapsă înainte de termen potrivit articolului 91 Cod penal încalcă
ordinea publică pentru care fapt i-a fost aplicată o sancţiuna administrativă sau se eschivează cu
premeditare de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite de către instanţa de judecată în termenul de
pedeapsă rămas neexecutat, organul care exercită controlul asupra comportării acestor categorii
de condamnaţi, înaintează demers judecătorului de instrucţie pentru anularea eliberării
condiţionate cu trimiterea condamnaţilor pentru executarea pedepsei stabilite de către instanţa de
judecată.
Potrivit articolului 471, aliniatul 3 al CPP, participarea condamnatului la şedinţa de judecată este
obligatorie. Prin urmare, pe durata soluţionării chestiunii privind anularea suspendării condiţionate
a executării pedepsei sau anularea eliberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, dar nu
mai tîrziu de 10 zile, condamnatul poate fi reţinut dacă se eschivează de la prezentarea în
instanţa de judecată sau a comis încălcări flagrante ale condiţiilor de executare a obligaţiilor
stabilite. Reţinerea persoanei condamnate pînă la soluţionarea chestiunii privind anularea
condamnării cu suspendarea executării pedepsei sau anularea liberării condiţionate de pedeapsă
înainte de termen se dispune prin încheierea judecătorului de instricţie în baza demersului
organului care execută sancţiunea penală, la care sunt anexate materiale ce confirmă tentativele
persoanei de a se ascunde de instanţă, de a se eschiva de la prezentare în instanţă sau
comiterea încălcării flagrante a condiţiilor de executare a obligaţiilor puse în faţa ei. Demersul
privind aplicarea măsurii reţinerii condamnatului se examinează în conformitate cu art.305 din
CPP, la care participă reprezentantul organului ce execută sancţiunea penală şi condamnatul,
dacă acesta este găsit şi adus forţat, încheierea judecătorului de instrucţie privind reţinerea
condamnatului va cuprinde menţiunile arătate la art. 306 din CPP: data şi locul întocmirii, numele
şi prenumele judecătorului de instrucţie, persoana cu funcţie de răspundere şi organul care a
înaintat demersul, autoruzarea reţinerii condamnatului (numele, prenumele), termenul şi scopul
acestei măsuri, persoana cu funcţie de răspundere sau organul abilitat de a executa încheierea,
semnătura judecătorului de instrucţie certificată cu ştampila instanţei judecătoreşti. Încheierea
judecătorului de instrucţie privind autorizarea reţinerii persoanei condamnate se transmite pentru
executare organului care execută sancţiunea penală. În cazul în care cel condamnat cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau cel eliberat condiţionat de pedeapsă înainte
de termenn săvîrşeşte o nouă infracţiune în termenul de probă sau, după caz, în termenul de
pedeapsă rămas neexecutat poate fi reţinut sau arestat în condiţiile generale prevăzute de CPP
pentru săvîrşirea noii infracţiuni în cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei.
Drepturile, obligaţiile persoanei reţinute, precum şi obligaţiile administraţiei instituţiilor de detenţie
a persoanelor reţinute în procesul penal.
Persoana reţinută în conformitate cu art.166, 169, 170, 171 din CPP beneficiază de drepturile şi
obligaţiile prevăzute de art. 64 din CPP.
Administraţia instituţiilor de deţinere a persoanelor reţinute este obligată, conform art.187 din
CPP:
1) să asigure securitatea persoanelor deţinute, să le acorde protecţia şi ajutorul necesar;
2) să asigure persoanelor deţinute accesul la asistenţa medicală independentă;
3) să înmîneze în aceeaţi zi persoanelor deţinute copii de pe documentele procesuale
parvenite în adresa lor;
4) să asigure înregistrarea plîngerilor şi cererilor persoanelor deţinute;
5) să trimită în aceeaşi zi plîngerile şi alte cereri ale persoanelor deţinute adresate instanţei
de judecată, procurorului sau altor colaboratori ai organului de urmărire penală, fără a le supune
controlului şi cenzurii;
6) să întocmească un proces verbal privind refuzul persoanei deţinute de a fi adusă în
instanţă;
7) să admită întrevederi libere ale persoanei deţinute cu apărătorul, reprezentantul său legal,
mediatorul, în condiţii confidenţiale, fără a limita numărul şi durata întrevederilor;
8) să asigure aducerea persoanei deţinute la organul de urmărire penală sau la instanţă în
timpul indicat de acestea;
9) să asigure, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, posibilitatea de a
exercita acţiuni procesuale cu participarea persoanei deţinute la locul deţinerii;
10) să înmîneze persoanei eliberate certificat conform prevederilor alin. (3) al art. 174 din
CPP.
Potrivit alin (7) al art. 195 din CPP administraţia locului de reţinere este obligată să elibereze
imediat persoana reţinută în cazul expirării temenului de 72 de ore.

2.3 Eliberarea persoanei reţinute

Potrivit art. 25 alin 6 din Constituţie, eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă
motivele reţinerii sau arestării au dispărut. Prin „motivele reţinerii” menţionate în norma
constituţională şi normele procesual penale (alin (5) al art.11. alin. (1) şi (2) ale art. 167 din CPP
se subînţeleg acele date concrete care confirmă temeiurile reţinerii prevăzute de lege. Sintagma
”motivele reţinerii au dispărut” presupune situaţiile cînd aceste date nu se confirmă ori apar noi
circumstanţe privind fapta săvîrşită şi persoana făptuitorului, iar motivele vechi nu sunt suficiente
pentru menţinerea în continuare a persoanei în stare de reţinere.
Potrivit alin. (1) al art. 174 din CPP, sunt arătate următoarele cazuri în care persoana reţinută
urmează să fie eliberată:
1) nu s-au confirmat motivele verosimile de a binui că persoana reţinută a săvîrşit
infracţiunea;
2) lipsesc temeiuri de a priva în continuare persoana de libertate;
3) organul de urmărire penală a constatat la reţinerea persoanei o încălcare esenţială a legii;
4) a expirat termenul reţinerii;
5) a expirat termenul reţinerii şi instanţa nu a autorizat arestarea preventivă a persoanei.
Dacă în cazul verificării faptului săvîrşirii infracţiunii de către persoana reţinută, în termen de 72
ore a expirat termenul reţinerii şi instanţa nu a autorizat arestarea preventivă a persoanei se
stabileşte lipsa de probe în învinuire ori sunt administrate probe în apărare care combat
circumstanţele prevăzure de alin (1) şi (2) ale art. 166 din CPP, sau se constată că fapta penală
este săvîrşită de o altă persoană, persoana reţinută urmează a fi eliberată. În confirmarea acestui
temei pot fi următoarele cazuri:
a) dacă în decursul a 3 ore de la momentul aducerii persoanei reţinute organul de urmărire
penală nu înregistrează infracţiunea;
b) dacă în timp de 72 de ore nu se dispune începerea urmăririi penale ori rezoluţia sau, după caz,
procesul verbal de începere a urmăririi penale nu se confirmă de către procuror ori este
confirmată rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale;
c) dacă după începerea urmăririi penale se constată unul din cazurile care exclud urmărirea
penală arătate la art. 257, 285 din CPP şi se dispune de către procuror prin ordonanţă încetarea
urmăririi penale sau scoaterea persoanei reţinute de sub urmărirea penală.
În cazul constatării de către procuror sau de către organul de urmărire penală a lipsei temeiurilor
de aplicare a arestării preventive faţă de bănuitul reţinut, sau luîndu-se în consideraţie ocupaţia,
vîrsta, starea sănătăţii, situaţia familială şi alte împrejurări ce privesc persoana reţinută, nu este
oportună arestarea preventivă a acesteia constituie temei de a elibera persoana din stare de
reţinere, potrivit pct. 2) din alin (1) al art. 174 din CPP. În cazul constatării de către procuror a
încălcării esenţiale a legii de către organul de urmărire penală la aplicarea reţinerii, persoana
poate fi eliberată. Încălcări esenţiale ale legii la aplicarea reţinerii au fost denumite în lieratura de
specialitate cazuri de reţinere ilegală[22].
Constituie încălcare esenţială a legii:
a) reţinerea în lipsa temeiurilor indicate în alin. (1), (2) ale art. 166, art. 169, 170 şi 171 din CPP;
b) încadrarea juridică greşit a faptei, ce nu se pedepseşte cu privaţiune de libertate mai mare de
un an;
c) subiectul reţinut n-a atins vîrsta răspunderii penale sau este subiect special, care se bucură de
imunitate prevăzută de lege şi nu s-au respectat condiţiile speciale;
d) lipseşte procesul verbal sau ordonanţa cu privire la reţinere sau acestea sunt întocmite cu
încălcări grave (lipseşte indicaţia cu privire la ora reţinerii, semnătura reprezentantului organului
de urmărire penală);
e) neînştiinţarea persoanei reţinute despre motivele reţinerii în prezenţa unui apărător.
Expirarea termenului de 72 de ore obligă administraţia locului de deţinere a persoanei reţinute să
elibereze imediat această persoană, constituind un caz de încetare de drept a măsurii reţinerii,
potrivit alin. (5) şi (7) ale art. 195 din CPP. În cazul cînd judecătorul de instrucţie, examinînd
demersul privind aplicarea faţă de bănuit a arestării peventive potrivit art. 307 din CPP, respinge
demersul sau aplică o măsură preventivă mai uşoară, bănuitul reţinut se eliberează după
expirarea termenului de 72 de ore, iar dacă în procesul examinării demersului se constată o
încălcare esenţială a legii la reţinerea persoanei, aceasta va fi eliberată imediat din sala şedinţei
de judecată.
Eliberarea persoanei reţinute poate avea loc în primele 3 ore din momentul privării de libertate,
cînd nu se întocmeşte procesul-verbal de reţinere în legătură cu faptul că nu s-a înregistrat nici o
infracţiune, fie că s-a decis ne-aplicarea reţinerii în continuare, măsura reţinerii asimilîndu-se cu
aducerea forţată la organul de urmărire penală, precum şi după întocmirea procesului verbal de
reţinere în timp de 72 de ore. În ambele situaţii, la eliberarea persoanei reţinute i se înmînează un
certificat în care se menţionează de către cine a fost reţinută, temeiul, locul şi timpul reţinerii,
temeiul şi timpul eliberării conform alin. (3) al art. 174 din CPP. Legea procesuală penală nu
prevede expres prin ce act procedural şi care subiect oficial dispune eliberarea persoanei
reţinute. Din aceste considerente menţionăm că actul procedural şi subiectul responsabil de
eliberarea persoanei diferă în funcţie de anumite împrejurări. Astfel, eliberarea persoanei reţinute
în primele 3 ore, cînd nu se întocmeşte proces-verbal de reţinere, se dispune de către organul de
urmărire penală prin ordonanţă sau rezoluţie motivată. Eliberarea persoanei reţinute după
întocmirea procesului verbal de reţinere şi încarcerarea persoanei în camera de izolare
preventivă se dispune de către procuror prin ordonanţa motovată în cazurile arătate la pct.1), 2),
3) şi 4) din alin. (1) al art. 174 din CPP, pornind de la pct. e) al art. 4 şi art. 12 din Legea cu privire
la procuratură din 14.03.2003[23].
În cazul prevăzut de pct.5) din alin.(1) al art.174 din CPP eliberarea se dispune prin încheierea
judecătorului de instrucţie, dacă s-a respins demersul privind aplicarea arestării preventive faţă
de bănuitul reţinut.
În cazul cînd faţă de bănuitul reţinut se aplică o măsură preventivă neprivativă de libertatre de
către procuror prin ordonanţă, potrivit art.177 din CPP, eliberarea celui reţinut se decide prin
acest act procedual. Dacă bănuitul reţinut este scos de sub urmărire panală sau în privinţa lui s-a
decis de către procuror încetarea urmăririi penale, eliberarea celui reţinut se decide prin
ordonanţa care prevede soluţiile date în conformitate cu alin.(6) al art. 285 din CPP. Potrivit alin.
(2) al art. 174 din CPP persoane eliberată după reţinere nu poate fi reţinută din nou pentru
aceleaşi temeiuri. Astfel dacă a fost reţinută pentru temeiurile arătate la art.166 din CPP şi
eliberată, poate fi reţinută repetat doar numai pentru temeiurile prevăzute la art. 169, 170 din
CPP.

Capitolul III: Măsurile preventive

3.1 Noţiunea, scopul şi particularităţile măsurilor preventive

Măsurile cu caracter de constrîngere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat să
întreprindă anumite acţiuni negative asupra desfăşurării procesului penal sau asupra asigurării
executării sentinţei constituie măsuri preventive. O definiţie similară este dată în literatura de
specialitate română[24], unde măsurile de prevenţie sunt definite ca „instituţii de drept procesual
penal cu caracter de constrîngere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să
întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrînge negativ asupra desfăşurării procesului penal, sau
asupra atingerii scopului acestuia”. Instituirea şi reglementarea măsurilor preventive sunt
determinate de specificul justiţiei penale şi realizarea principiului inevitabilităţii pedepsei penale
pentru infracţiunea săvîrşită. În urma căruia deseori cel bănuit, învinuit sau inculpat se opune cu
înverşunare acţiunilor de tragere la răspundere penală, zădărnicind astfel realizarea acesteia.
Într-o altă definiţie este accentuat caracterul preventiv şi profilactic al acestor măsuri,
caracterizate ca „măsuri de constrîngere statală cu caracter preventiv, aplicate numai în caz de
necesitate reală în scopul îndeplinirii sarcinilor justiţiei de către organele de urmărire penală şi de
judecată faţă de bănuit, învinuit şi inculpat pentru preîntîmpinarea sustragerii de la urmărirea
penală şi judecată, înpiedicării stabilirii adevărului în procesul penal şi judecată, împiedicării
stabilirii adevărului în procesul penal, săvîrşirii acţiunilor infracţionale şi pentru asigurarea
executării sentinţei”[25].
Măsurile preventive nu constituie sancţiuni penale şi nici sancţiuni procesual penale datorită
faptului că au un scop bine determinat de lege. Măsurile preventive sunt orientate spre a asigura
buna desfăşurare a procesului penal, sau a împiedica bănuitul, învinuitul, inculpatul să se
ascundă de urmărirea penală sau de judecată, spre aceea ca ei să nu împiedice stabilirea
adevărului ori spre asigurarea de către instanţă a executării sentinţei de condamnare. Aplicarea
măsurilor preventive în alte scopuri (de exemplu, pentru obţinerea declaraţiilor de la bănuit,
învinuit în faza urmăririi penale) este inadmidsibilă. Pentru a evita aplicarea abuzivă a măsurilor
preventive în alte scopuri decît cele prevăzute de lege, sunt reglementate expres condiţiile,
temeiurile dispunerii acestor măsuri de constrîngere, precum şi alte garanţii procesuale. Astfel
chestiunea, privind temeiurile aplicării măsurilor preventive este indisolubil legată de
probabilitatea producerii acelor evenimente a căror excludere constituie scopul aplicării măsurilor
preventive[26].
Prin urmare, scopul general al măsurilor preventive este buna desfăşurare a procesului penal,
scop pe care-l urmăresc şi alte măsuri procesuale, dar prin alte modalităţi de influenţă a
participanţilor în procesul penal, cît şi prin caracterul de limitare a unor drepturi sau libertăţi. În
raport cu alte măsuri procesuale de constrîngere, măsurile preventive se caracterizează printr-o
serie de scopuri imediate, pornind de la alin. (2) al art. 175 din CPP:
1) Preîntîmpinarea sustragerii învinuitului (inculpatului) de la urmărire şi judecată şi asigurarea
prezenţei lui în faţa organelor judiciare;
2) înlăturarea posibilităţilor învinuitului (inculpatului) de a împiedica stabilirea adevărului în cauza
penală fie prin distrugerea probelor, fie prin ameninţarea martorilor sau alte asemenea acţiuni;
3) asigurarea executării sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii.
Aliniatul 3 al articolului 175 CPP, prevede diferite categorii de măsuri:
a) generale şi speciale;
b) privative de libertate şi neprivative de libertate;
c) principale şi complementare.
Procurorul sau instanţa de judecată poate aplica numai o singură măsură preventivă, cu excepţia
măsurii ridicării provizorii a permisului de conducere a mijloacelor de transport, care poate fi
aplicată împreună cu o altă măsură preventivă, de regulă, neprivativă de libertate. Impunerea
altor interdicţii decît cele prevăzute de lege în cadrul măsurilor preventive este inadmisibilă.
Potrivit alin. (4) al art.175 CPP arestarea la domiciliu şi arestarea preventivă sunt măsuri privative
de libertate şi pot fi aplicate ca măsuri excepţionale cînd prin alte măsuri preventive nu poate fi
asigurată desfăşurarea normală a procesului penal, decît prin izolarea de societate a bănuitului,
învinuitului, inculpatului. Faţă de bănuitul, incilpatul minor sau militar pot fi aplicate atît măsurile
generale cît şi măsura specială preventivă-transmiterea sub supraveghere.
Conform alin. (5) al art. 175 din CPP liberarea provizorie sub control judiciar, liberarea provizorie
sub cauţiune şi arestarea la domiciliu sunt măsuri alternative arestării preventive şi se aplică
atunci cînd formal persistă condiţiile arestării preventive, dar scopul prervăzut la alin (2) al acestui
articol poate fi atins şi fără izolarea totală a celui acuzat. În sens larg, toate măsurile preventive
neprivative de libertate pot fi considerate măsuri alternative arestării preventive, dacă acestea
asigură desfăşurarea normală a procesului. Multitudinea de măsuri preventive alternative arestării
preventive se află în corespundere cu articolul 5, paragraful 3 al Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevede că „Punerea în libertate poate fi
subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”. Sintagma
„numai faţă de persoana în privinţa căreia s-a înaintat demers pentru arestare sau faţă de
bănuitul, învinuitul, inculpatul care sunt deja arestaţi” menţionează faptul că la examinarea
chestiunii stării de libertate în cadrul procesului penal instanţa de judecată trebuie să examineze
obligatoriu posibilitatea lăsării în libertate cu prezentarea unor garanţii din partea celui acuzat.
Dacă măsura libertăţii provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune prezintă starea de detenţie
procesuală (reţinere sau arestare) a celui acuzat, care solicită lăsarea în libertate, arestarea la
domiciliu poate fi aplicată la demersul organului de urmărire penală sau, după caz al procurorului
şi în situaţia cînd cel acuzat se află în libertate. Esenţa măsurilor preventive este determinată de
următoarele particularităţi:

1. Măsurile preventive se dispun numai în cadrul unui proces penal declanşat;

2. Măsurile preventive se aplică numai bănuitului, învinuitului şi inculpatului;
3. Măsurile preventive se aplică la oportunitatea procurorului sau după caz judecătorului de
instrucţie şi instanţei de judecată; avînd un caracter facultativ;
4. Măsurile preventive nu sunt caracteristice oricărei cauze penale, avînd un caracter adiacent
faţă de activitatea procesuală principală;
5. Măsurile preventive au un caracter provizoriu, ele putînd fi revocate în momentul în care
dispar împrejurările care au impus luarea acestora;
6. La aplicarea măsurilor preventive sunt prevăzute o serie de condiţii ce trebuie realizate
cumulativ şi existenţa în această privinţă a unui obiect autonom, auxiliar de probaţiune
alături de obiectul principal al probaţiunii[27].

3.2 Felurile şi clasificarea măsurilor preventive

Potrivit alin. (3) al art. 175 din CPP, sunt prevăzute în mod exhaustiv următoarele categorii de
măsuri preventive:
1) obligarea de a nu părăsi localitatea;
2) obligarea de a nu părăsi ţara;
3) garanţia personală;
4) garanţia unei organizaţii;
5) ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;
6) transmiterea sub supraveghere a militarului;
7) transmiterea sub supraveghere a minorului;
8) liberarea provizorie sub control judiciar;
9) liberarea provizorie pe cauţiune;
10) arestarea la domiciliu;
11) arestarea preventivă.
Din conţinutul alin. (4), (5) al art.175 din CPP rezultă următoarele clasificări:
a) măsuri preventive generale aplicate oricărui bănuit, învinuit;
b) măsuri preventive speciale aplicate acuzatului minor sau militar;
c) măsuri preventive principale;
d) măsuri preventive complementare (ridicarea provizorie a permisului de conducere a
mijloacelor de transport);
e) măsurile preventive privative de libertate (arestarea preventivă, arestarea la domiciliu);
t) măsuri preventive neprivative de libertate;
g) măsuri alternative arestării (arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar,
liberarea provizorie pe cauţiune);
În doctrina dreptului procesual penal s-au propus şi alte clasificări determinate de următoarele
criterii:
a) caracterul restricţiilor impuse;
b) modul de influenţare asupra învinuitului;
c) durata aplicării[28] sau
d) natura juridică a regimului de asigurare a sarcinilor măsurilor preventive[29].

3.3 Condiţiile, temeiurile şi procedura aplicării măsurilor preventive

Luînd în consideraţie faptul că măsurile preventive limitează drepturile şi libertăţile fundamentale
ale persoanei, legiuitorul a instituit multiple garanţii procesuale care asigură ca aceste măsuri să
nu fie ilegale[30].
Garanţiile procesuale stabilite de lege se constituie din multiplele condiţii ce trebuiesc realizate
cumulativ pentru a se putea dispune luarea unei măsuri preventive[31].
Pornind de la conţinutul art.175, 176 din CPP, care prevede că măsurile preventive se aplică
numai faţă de bănuit, învinuit şi inculpat, prima condiţie pentru luarea oricărei măsuri preventive
este existenţa probelor că o anumită persoană a săvîrşit o faptă prevăzută de legea penală, fiind
atrasă în calitate de bănuit, pusă sub învinuire sau trimisă în judecată cu actul de inculpare
(rechizitoriu). Astfel, după cum s-a menţionat în literatura de specialitate, o condiţie
indispensabilă la aplicarea măsurilor preventive este existenţa probelor ce stabilesc faptul
săvîrşirii infracţiunii de către bănuit, învinuit sau inculpat[32].
Condiţia dată însă are un caracter formal în faza urmăririi penale în cazul aplicării măsurii
preventive faţă de bănuit sau învinuit datorită faptului că nu se admite luarea cunoştinţei de
materialele dosarului pînă la terminarea urmăririi penale. Această condiţie este confirmată doar
de hotărîrea de începere a urmăririi penale, de actul de atragere în calitate de bănuit sau de
ordonanţa de punere sub învinuire.
Formalitatea acestei condiţii persistă şi în cazul aplicării arestării preventive, unde, potrivit legii
(art. 307, 308 din CPP), la demersul privind aplicarea sau prelungirea acestei măsuri nu sunt
anexate probele de învinuire, ci doar actul procedural de atragere în calitate de bănuit sau
învinuit[33].
A doua condiţie generală necesară pentru aplicarea măsurilor preventive este existenţa
„temeiurilor rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul sau inculpatul ar putea să se
ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în
procesul penal ori să săvîerşească alte infracţiuni”, alin. (1) al art. 176 din CPP. Aici prin „temeiuri
rezonabile” înţelegem datele obţinute în urma activităţii procesuale penale sau activităţii de
investigaţie operativă, care presupun survenirea acelor consecinţe negative ale desfăşurării
procesului penal; datele ce se iau în consideraţie la aplicarea măsurilor preventive au un caracter
prezumativ, iar posibilitatea survenirii consecinţelor negative trebuie să fie rezonabilă. Date care
presupun că învinuitul, bănuitul ar putea să se ascundă pot fi:
a) lipsa actelor de identitate sau a locului permanent de trai;
b) neprezentarea la citaţiile făcute
c) concedierea de la locul de muncă sau informaţia privind procurarea biletelor în legătură cu
plecarea în străinătate;
d) înstrăinarea apartamentului (casei) şi altor imobile;
e) starea de recidivă periculoasă sau deosebit de periculoasă.
Date ce presupun împiedicarea stabilirii adevărului în procesul penal sunt: a) influenţarea
martorilor, părţii vătămate (victimei), expertului prin corupere sau ameninţare; b) distrugerea sau
alterarea probelor materiale. Date ce presupun continuarea săvîrşirii acţiunilor infracţionale de
către învinuit (bănuit) sunt: a) existenţa relaţiilor cu mediul criminal; b) acte de pregătire pentru
săvîrşirea unor infracţiuni; c) ameninţarea reală cu răfuiala faţă de victimă sau martori.
Potrivit alin. (1) al art. 176 din CPP, măsurile preventive, de asemenea, pot fi aplicate de către
instanţa de judecată pentru asigurarea executării sentinţei şi în lipsa oricăror date care ar
presupune eschivarea inculpatului de la executarea pedepsei. Astfel, instanţa de judecată aplică
măsura preventivă în funcţie de gravitatea infracţiunii săvîrşite, iar la pronunţarea sentinţei de
condamnare-de gravitatea pedepsei stabilite. În afara condiţiilor generale menţionate nai sus, la
aplicarea măsurilor prevenive se cere întrunirea cumulativă şi a altor condiţii speciale.
Astfel, potrivit alin. (2) al art. 176 din CPP, arestarea preventivă şi măsurile preventive de
alternativă arestării se aplică numai în cazurile săvîrşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvîrşirii unei
unfracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mic de 2
ani, ele se aplică numai dacă învinuitul, inculpatul a comis cel puţin una din acţiunile negative faţă
de desfăşurarea procesului (de exemplu, s-a ascuns; a săvîrşit o altă infracţiune, a ameninţat
martorii; a încălcat condiţiile unei măsuri preventive neprivative de libertate). Prin urmare, la
aplicarea arestării preventive, arestării la domiciliu, liberării provizorii sub control judiciar şi
liberării provizorii pe cauţiune o importanţă deosebită o are încadrarea juridică a faptei imputate.
Acest fapt se confirmă prin diferite acte procedurale: actul de începere a urmăririi penale,
ordonanţa de aplicare a măsurii preventive, ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul,
sentinţa de condamnare. Pentru aplicarea arestării la domiciliu, liberării provizorii pe cauţiune,
legea procesuală penală (art.188, 191, 192 din CPP) prevede şi alte condiţii speciale privind: a)
gravitatea infracţiunii; b) vîrsta şi starea sănătăţii bănuitului, învinuitului, inculpatului; c)
antecedentele penale şi comportamentul postinfracţional al învinuitului (inculpatului). Pentru
aplicarea măsurilor preventive neprivative de libertate, legea procesuală nu prevede anumite
condiţii privind gravitatea infracţiunii, prin urmare, acestea pot fi aplicate atît în cazul infracţiunilor
sancţionate cu pedepse nonprivative de libertate, cît şi în cazul sîvîrşirii infracţiunilor prdepsite cu
închisoarea. Suplimentar la condiţiile generale şi speciale menţionate, la soluţionarea chestiunii
privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective, organul de urmărire penală (avîndu-se
în vedere procurorul) şi instanţa de judecată vor lua în consideraţie o serie de criterii
complementare prevăzute de alin (3) al art. 176 din CPP:
1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate;
2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;
3) vîrsta şi starea sănătăţii lui;
4) ocupaţia lui;
5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute;
6) starea lui materială;
7) prezenţa unui loc permanent de trai;
8) alte circumstanţe esenţiale.
Prin urmare, criteriile complementare sunt circumstanţe care determină oportunitatea aplicării sau
neaplicării unei măsuri preventive faţă de cel învinuit (bănuit) sau inculpat. În cazul lipsei
temeiurilor prevăzute în alin. (1) al art. 176 din CPP nu se admite aplicarea uneia din măsirile
prevenzive, dar pentru asigurarea prezenţei bănuitului, învinuitului, inculpatului în faţa organelor
judiciare se ia obligaţia în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a
instanţei şi de a le informa despre schimbarea domiciliului.
Organele judiciare care pot lua măsurile preventive şi actele prin care se aplică aceste măsuri.
Potrivit art. 177 din CPP, referitor la aplicarea măsurii preventive procurorul care conduce sau
efectuează urmărirea penală, din oficiu sau la demersul organului de urmărire penală, emite o
ordonanţă motivată, iar instanţa de judecată adoptă o încheiere motivată, în care se indică
infracţiunea de care este bănuită sau învinuită persoana, temeiul alegerii măsurii preventive
respective, cu menţionarea datelor concrete care au deteminat luarea acestei măsuri preventive.
În ordonanţa procurorului sau, duă caz, în încheierea instanţei de judecată se menţionează că
învinuitului, inculpatului i s-au explicat consecinţele încălcării măsurii preventive aplicate. Această
dispoziţie a legii este necesară la aplicarea oricărei măsuri preventive, cu excepţia arestării
preventive. Arestarea preventivă, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie a persoanelor pe
cauţiunbe şi liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar se aplică numai conform hotărîrii
instanţei de judecată emise, atît în baza demersului procurorului, cît şi din oficiu atunci cînd
judecă cauza respectivă. Arestarea la domiciliu, liberarea provizorie pe cauţiune sau sub control
judiciar se aplică de către instanţă ca alternativă a arestării preventive, în baza demersului
organului de urmărire penală sau la cererea părţii apărării. În faza urmăririi penale procurorul
aplică orice măsură preventivă neprivativă de libertate (cu excerţia: ridicării provizorii a permisului
de conducere a mijloacelor de transport şi liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune)
la demersul ofiţeruluui de urmărire panală, din oficiu sau în cazurile prevăzute de art. 179, 180
din CPP la cererea garanţilor. Judecătorul de instrucţie aplică orice măsură preventivă privativă
de libertate sau alternativă acesteia prin încheiere la demersul reprezentantului organului de
urmărire panală sau, după caz, a procurorului, precum şi a oricărei măsuri preventive neprivative
de libertate în cazul cînd aplicarea arestării preventive sau arestării la domiciliu este inoportună în
faza de urmărire panală. Instanţa de judecată, la examinarea cauzei în fond, aplică orice măsură
preventivă prin încheiere la cererea părţilor sau din oficiu pînă la deliberarea sau prin sentinţă de
condamnare-pînă la rămînerea definitivă a acesteia. Instanţa de apel sau recurs, soluţionează
chestiunea măsurilor preventive prin decizie.
Pe lîngă chestiunile arătate la alin.1 al art. 177 din CPP, ordonanţa procurorului şi încheierea
instanţei de judecată trebuie să cuprindă şi menţuinile prevăzute de alin. (2) al art. 255 din CPP,
precum şi datele de anchetă ale bănuitului, învinuitului sau inculpatului: ora, ziua, luna şi anul
întocmirii; durata aplicării măsurii preventive, încheierea instanţei de judecată privind arestarea la
domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune va include şi interdicţiile
prevăzute de lege pentru aceste măsuri. În actele procedurale prin care se aplică măsure
preventivă se va menţiona obligatoriu modul şi termenul de atac al acestor hotărîri în conformitate
cu alin. (2) al art. 196, 311, 329 din CPP. Ordonanţa sau, după caz, încheierea instanţei de
judecată se emite în mai multe exemplare atît pentru a fi trimise spre executare organelor
respective, cît şi pentru a fi înmînate celui faşă de care se aplică măsure preventivă. Astfel,
potrivit alin. (3) al art. 177 din CPP, copia de pe ordonanţă sau de pe încheierea privind liarea
măsurii preventive se înmînează neîntîrziat persoanei faţă de care ea se aplică şi totodată i se
explică modul şi termenul de atac al acestor hotărîri în conformitate cu legea.
Potrivit art.307, 308 din CPP, la aplicarea arestării preventive în faza de urmărire panală
judecătorul de instrucţie întocmeşte şi un mandat de arestare în baza încheierii pronunţate în
şedinţa de judecată. Codul de procedură penală în vigoare nu conţine dispoziţii privind structura
şi conţinutul mandatului de arestare, spre deosebire de Codul de procedură penală din 1961,
care prevedea expres asemenea chestiuni în alin. (7) al art. 78 dar mandatul de arestare, fiind un
act de executare a măsurii arestării preventive, va cuprinde toate menţiunile încheierii privind
arestarea preventivă prevăzute de art. 306 din CPP.

3.4 Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive

Măsurile preventive, fiind măsuri procesuale provizorii luate în funcţia de anumite împrejurări
concrete legate de cauza penală şi de persoana făptuitorului, pot fi înlocuite una cu alta în funcţie
de schimbarea temeiurilor ce au contribuit la luarea măsurii preventuive iniţiale[34].
Potrivit alin. (1) al art. 195 din CPP, măsura preventivă poate fi înlocuită cu una mai aspră, dacă
necesitatea acesteia este confirmată prin probe, sau cu una mai uşoară, dacă prin aplicarea ei se
va asigura comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, în scopul desfăşurării
normale a procesuluim penal şi al asigurării executării sentinţei.
Dacă în timpul urmăririi penale s-au administrat probe în legătură cu faptele inculpatului şi nu mai
există pericolul că aceasta să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorilor,
inculpatul poate fi eliberat, înlocuindu-se măsura arestării preventive cu aceea a obligării de a nu
părăsi localitatea[35].
Modifiarea învinuirii atît în sensul atenuării, cît şi în sensul agravăriiei, schimbarea stării sănătăţii
sau situaţiai familiale ori încălcarea condiţiilor unei măsuri preventive neprivative de libertate liate
anterior, ori pronunţarea sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii, cînd inculpatului
anterior îi este aplicată o măsură preventivă nepriativă de libertate, sunt temeiuri de înlocuire a
măsurilor preventive.
Înlocuirea măsurii preventive poate fi dispusă în faza urmăririi penale, de regulă, la cerere sau
demers, iar în faza judecării cauzei şi din oficiu de către instanţa judecătorească.
Procurorul poate dispune prin ordonanţă motivată numai înlocuirea unei măsuri preventive
neprivative de libertate cu alta neprivativă de libertate (cu excepţia, liberării provizorii sub control
judiciar sau pe cauţiune). Ofiţerul de urmărire penală, dacă constată necesitatea înlocuirii unei
măsuri preventive, înaintează demers motivat procurorului.
Potrivit alin. (3) al art. 195 din CPP, măsura preventivă sub formă de arestre preventivă,
arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune
poate fi înlocuită sau revocată de judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţa de judecată.
Conform alin. (2) al art. 195 din CPP, măsura preventivă se revocă de către organul care a
dispus-o în cazurile cînd au dispărut temeiurile pentru aplicarea acesteia.
Revocarea măsurii preventive presupune desfiinţarea tuturor obligaţiilor impuse anterior în cadrul
unei măsuri (cu excepţia, liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune, cînd se revine la
starea de arestare preventivă).
De regulă, oportunitatea înlocuirii sau revocării măsurii preventive este decisă la latituinea
procurorului, judecătorului de instrucţie sau, instanţei de judecată, care apreciază faptul dispariţiei
temeiurilor pentru menţinerea măsurii preventive în continuare. Dar în privinţa măsurilor privative
de libertate revocarea trebuie interpretată mult mai categoric[36] – prin prizma dispoziţiilor
constituţionale (alin.(6) al art. 25 din Constituţie care prevede că „eliberarea celui reţinut sau
arestat este obligatorie dacă motivele reţinerii sau arestării au dispărut”). O soluţie similară
revocării este anularea măsurii preventive dispusă în urma soluţionării recursului de către
judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de judecată, unde se constată lipsa
temeiurilor legale de aplicare a măsurii preventive, precum şi faptul dispariţiei temeiurilor pentru
menţinerea măsurii în continuare. După consecinţele juridice, anularea şi revocarea măsurii
preventive sunt identice, deosebirea fiind nu prin efecte, dar prin procedura după care se
dispune.
Revocarea măsurii preventive se dispune prin încheiere de către judecătorul de instrucţie sau,
după caz, de instanţa judecătorească, care nu sunt susceptibile de a fi atacate[37].
Instanţa de judecată dispune revocarea măsurii preventive prin sentinţă la soluţionarea cauzei în
primă instanţă, precum şi prin decizie la soluţionarea apelului potrivit art. 416 din CPP sau
recursului pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, conform art. 450 din CPP.
Potrivit alin (4) al art. 195 din CPP, încheierea, dispozitivul sentinţei sau decizia de înlocuire sau
de revocare a arestării preventive se execută imediat, învinuitul sau inculpatul arestat fiind
eliberat din sala şedinţei de judecată, iar copiile acestor hotărîri se înmînează imediat
apărătorului sau reprezentantului persoanei arestate şi administraţiei locului de deţinere pentru a
fi executate. Revocarea măsurii pevenive nu se poate dispune decît pe o durată nedeterminată,
avînd în acest sens caracter definitiv, deşi este posibilă aplicarea din nou a măsurii procesuale
date dacă sunt temeiuri legale. Spre deosebire de revocarea măsurilor preventive, care este un
act procesual al cărui oportunitate o apreciază organele judiciare, încetarea de drept a măsurilor
de prevenţie este un obstacol legal împotriva menţinerii acstor măsuri[38].
Cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive obligă organele competente să dispună
desfiinţarea măsurii sau restricţiile impuse prin orice măsură preventivă care îşi pierd efectul fără
decizia expresă de revocare.
Potrivit alin. (5)al art. 195 din CPP, măsura preventivă încetează de drept:
1) la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de organul de urmărire penală (avăndu-
se în vedere de către procuror) sau instanţa de judecată dacă nu a fost prelungită în conformitate
cu legea;
2) în caz de scoatere a persoanei de sub urmărire penală, de încetare a procesului penal sau de
achitare a persoanei;
3) în caz de punere în executare a sentinţei de condamnare.
Pe lîngă situaţia arătată la alin. (6) al art. 195 din CPP, măsura preventivă privativă de libertate
încetează de drept şi în cazul adoptării sentinţei de condamnare cu aplicarea pedepsei
neprivative de libertate.
Astfel, expirarea termenelor de 10 zile de arestare preventivă sau a oricărei măsuri preventive
aplicate bănuitului conform alin. (5) al art. 307 din CPP sau alin. (2) al art. 63 din CPP, de 30 zile
de arestare a învinuitului, alin. (2) al art. 186 din CPP, sau de 6 luni, de 12 luni ori de 4 luni de
prelungire a arestării preventive a învinuitului, alin. (3), (4) ale art. 186 din CPP, de 30 zile de
obligare de a nu părăsi localitatea sau ţara de către învinuit, alin. (3) al art. 178 din CPP sunt
temeiuri de încetare de drept a acestor măsuri. Prin urmare, încetarea de drept pentru temeiul
expirării termenelor prevăzute de lege ori stabilite de organele judiciare intervine numai în cazul
măsurilor preventive care se aplică pentru o anumită durată (arestarea preventivă, arestarea la
domiciliu, obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara).
Cînd organul judiciar dispune luarea măsurii preventive pe un termen mai mic decît termenul
maxim prevăzut de lege şi acest termen fixat de organul judiciar s-a scurs, se poate spune că
măsura de prevenţie a încetat de drept, deoarece a expirat termenul stabilit de organul
judiciar[39]. În cazul expirării termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare,
administraţia locului de deţinere este obligată sa elibereze imediat persoana reţinută sau
arestată, alin (7) al art. 195 din CPP.
Cînd procurorul dispune scoaterea persoanei de sub urmărirea penală ori încetarea urmăririi
penale, iar instanţa de judecată adoptă soluţia achitării persoanei sau după caz încetarea
procesului penal, menţinerea oricărei măsuri procesuale de constringere este inedmisibilă
datorită faptului că cel acuzat a fost reabilitat sau, după caz, absolvit de răspundere penală.
Astfel, potrivit art. 284, 285 din CPP, în faza urmăririi penale, procurorul prin ordonanţă adoptă
soluţiile în care trebuie să menţioneze şi faptul încetării de drept a măsurii preventive, şi instanţa
de judecată, prin sentinţa de încetare conform art. 391 din CPP ori sentinţa de achitare conform
art. 390 din CPP, se pronunţă şi asupra măsurilor preventive.
Măsurile preventive se aplică pînă la intrarea în vigoare a sentinţei de condamnare şi o dată cu
punerea în executare a hotărîrii respective scopul măsurilor preventive este realizat şi încetarea
de drept operează prin menţiunea specială în dispozitivul sentinţei. Indiferent de categoria de
pedeapsă penală stabilită prin sentinţă sau felul sentinţei de condamnare, menţinerea măsurii
preventive după punerea în executare a hotărîrii, adică pînă la executarea pedepsei este contrară
legii. Dacă sentinţa de condamnare privind pedeapsa închisorii se pune în executare prin detenţia
condamnatului şi epuizarea măsurii arestării preventive este evidentă. În cazurile de punere în
executare a sentinţei de condamnare cu stabilirea pedepsei neprivative de libertate (de exemplu,
a amenzii) măsura preventivă neprivativă de libertate urmează a fi desfiinţată din momentul
rămînerii definitive a sentinţei în conformitate cu alin.(2) al art. 466 din CPP, dar nu după
executarea pedepsei.
Măsura privativă de libertate încetează de drept şi în alte cazuri analogice:

1. condamnarea cu stabilirea pedepsei şi cu liberarea de executare, pct. 2) din alin. (3) al art.
389 CPP;

2. condamnarea fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de răspundere penală, pct 3) din alin. (3) al
art. 389;

3. condamnarea la închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, alin. (2) al

art. 389..

În cazul scoaterii persoanei de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, procurorul
este obligat să trimită imediat copiile de pe ordonanţele respective administraţiei locului de
deţinere a persoanei arestate preventiv pentru executare. Dispoziţia de eliberare a persoanei
arestate menţionate în ordonanţa de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale
este obligatorie pentru administraţia locului de detenţie şi nu este necesară confirmarea acesteia
de către judecătorul de instrucţie.
În cazul achitării pesoanei, al încetării procesului penal şi în alte cazuri de încetare a măsurii
preventive privative de libertate copiile acestor hotărîri (sentinţe sau decizii) se trimit imediat spre
executare administraţiei locului de detenţie, chear dacă aceste hotărîri, potrivit legii, nu sunt
definitive.
Atacarea hotărîrilor privind măsurile preventive.
Legislaţia procesuală penală mai veche a Republicii Moldova nu prevede posibilitatea atacării
exprese a hotărîrilor privind măsurile preventive, decît în ordine generală prin procedura plîngerii
împotriva actelor organului de cercetare penală, anchetatorului penal şi procurorului în
conformitate cu art.192-195 din Codul de procedură penală din1961. Asemenea plîngeri se
examinau de către procuror sau după caz de procurorul ierarh superior.
O dată cu adoptarea la 29 iulie 1994 a Constituţiei Republicii Moldova s-a întrodus elementul
controlului judecătoresc asupra aplicării măsurii arestării preventive în faza urmăririi penale.
Astfel, în alin. (4) al art. 25 din Constituţie se prevedea că „Asupra legalităţii mandatului, arestatul
se poate plînge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărîre motivată”. În acest
sens, prin Legea din 3 noiembrie 1994 s-a reglementat controlul judiciar al legalităţii mandatului
de arestare eliberat pe un termen de cel mult 30 de zile[40]. Prelungirea arestării preventive de
către procurorul raional pînă la 2 luni, de către locţiitorul Procurorului General pînă la 5 luni, de
către Procurorul General pînă la 6 luni şi de către Parlament pînă la 12 luni nu era supusă nici
unui contro[41].
Aderarea Republicii Moldova, la 12 septembrie 1997, la Convenţia Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale a impus garantarea libertăţii individuale în
procesul penal în conformitate cu prevederile acestei convenţii. Ca urmare, prin Legea din
27.02.1998, se modifică şi se completează Codul de procedură penală cu dispoziţia„ arestarea
preventivă se face în baza mandatului„ de arestare emis de judecător sau în baza deciziei
tribunalului[42]. Prin aceeaşi Lege din 27.02.1998 se întroduce art. 72/2 CPP ce prevede
controlul legalităţii sau refuzul de a aplica măsura preventivă sub formă de arest de către
tribunale, care examinau materialele în complet din trei judecători, în termen de cel mul 5 zile de
la primirea lor[43]. Recursul împotriva mandatului de arestare sau împotriva încheierii privind
refuzul aplicării măsurii preventive sub formă de arest se înainta în termen de 3 zile. Revocarea
sau schimbarea măsurii arestării preventive în faza urmăririi penale şi fixarea, schimbarea sau
revocarea măsurii preventive în faza judecării cauzei nu era supusă atacării, deşi în practică
asemenea hotărîri au fost atacate cu recurs, care era respins de unele instanţe de judecată ca
inadmisibil (neprevăzut de lege) sau era admis spre examinare, invocîndu-se dispoziţiile art. 5,
paragraf 4 al CEDO, care prevede că „orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau
deţinere are dreptul să întroducă un recurs în faţa unui tribunal, prin aceasta să statueze într-un
termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este
ilegală”.
În problema dată s-a pronunţat Curtea Constituţională, care prin Hotărîrea nr. 7 din 13.02.2001
declară „neconstituţionale prevederile art. 82 şi art. 223 din CPP în partea în care, potrivit
sensului atribuit de practica judiciară, nu oferă persoanelor interesate dreptul de a ataca cu
recurs încheierile privind fixarea sau schimbarea măsurii preventive sub formă de arest”[44].
Prin urmare, pînă la adoptarea noului Cod de procedură penală au existat reglementări privind
atacarea actelor prin care se aplică, se schimbă sau se revocă numai măsura arestării
preventive.
Noul Cod de procedură penală prevede posibilitatea atacării hotărîrilor privind măsurile
preventive atît prin dispoziţii generale (art. 196), cît şi prin dispoziţii speciale (alin. (6) al art. 181;
alin. (4) al art. 185; alin. (10) al art. 186; alin. (2) al art. 194; art. 311; alin.(2) al art. 329). Astel
potrivit alin. (1) al art. 196 din CPP, ordonanţa procurorului cu privire la aplicarea, prelungirea sau
înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu plîngere judecătorului de instrucţie de către
bănuit, învinuit, apărătorul ori reprezentantul său legal. Avînd în vedere faptul că procurorul este
abilitat să aplice numai anumite măsuri preventive neprivative de libertate, de regulă, se face
plîngere numai împotriva ordonanţei privind aplicarea şi prelungirea măsurii obligatorii de
nepărăsire a localităţii sau de nepărăsire a ţării.
Legea procesuală penală nu prevede expres termenul şi procedura examinării plîngerii împotriva
ordonanţei procurorului privind măsurile preventive, dar sunt aplicabile dispoziţiile art. 298, 299
din CPP privind termenul de examinare a acestor plîngeri, precum şi dispoziţiile alin. (4) şi (5) ale
art. 313 din CPP privind procedura examinării şi hotărîrile pronunţate.
Potrivit alin. (2) al art. 196 din CPP, hotărîrea judecătorului de instrucţie sau a instanţei cu privire
la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu recurs în instanţa
ierarhic superioară. Pe lîngă hotărîrile menţionate la alin. (2) al art. 196 din CPP, care sunt
dispoziţii generale, legea procesuală penală prevede şi dispoziţii generale, legea procesuală
penală prevede şi dispoziţii speciale privind atacarea hotăririlor judecătorului de instrucţie în faza
urmăririi penale. Astfel, conform art. 311 din CPP, pot fi atacate cu recurs încheierile judecătorului
de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării, privind prelungirea sau refuzul de a
prelungi durata ei sau privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii.
Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării
preventive sau a arestării la domiciliu, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ei,
privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii se depune de către procuror, bănuit,
învinuit, apărătorul sau reprezentantul său legal în instanţa ierarhic superioară, direct sau prin
intermediul instanţei judecătoreşti care a adoptat încheierea ori prin intermediul administraţiei
locului de deţinere în termen de 3 zile de la data adoptării încheierii, alin. (1) al art. 311 din CPP.
Administraţia locului de deţinere, primind recursul, este obligată să-l înregistreze şi imediat să-l
expedieze conform competenţei, aducînd faptul la cunoştinţă procurorului.
Instanţa de recurs, primind recursul, solicită de la procuror materialele ce confirmă necesitatea
aplicării măsurii prventive respective sau a prelungirii duratei ei, alin.(3) al art. 311 din CPP.
Procurorul este obligat să prezinte în instanţa judecătorească materialele respective în decurs de
24 ore din momentul primirii de la administraţia locului de deţinere a bănuitului, învinuitului a
informaţiei despre recursul înaintat sau din momentul solicitării instanţei de a i se prezenta
materialele ce confirmă necesitatea aplicării măsurii rspective sau prelungirii duratei ei, alin. (4) al
art. 311 din CPP.
Dispoziţiile art. 311 din CPP privind termenul şi modul de depunere a recursului sunt aplicabile şi
în cazurile de aplicare a măsurilor neprivative de libertate (de exemplu, a ridicării provizorii a
permisului de conducere a mijloacelor de transport).
Pornind de la faptul că, potrivit alin. (2) al art. 193 din CPP, în cazul revocării liberării provizorii,
persoana este supusă arestării preventive, conchidem că şi asemenea încheieri sunt susceptibile
de a fi atacate cu recurs în condiţiile art. 311 din CPP. Nu sunt susceptibile de a fi atacate cu
recurs încheierile judecătorului de instrucţie privind:
a) revocarea sau refuzul revocării arestării preventive ori a arestării la domiciliu, precum şi
refuzul înlocuirii acestor măsuri;
b) ridicării controlului judiciar conform alin. (5) al art. 191 din CPP;
c) soluţionarea plîngerilor împotriva ordonanţei procurorului privind aplicarea, prelungirea
sau înlocuirea măsurilor preventive în condiţiile alin. (4), (5) ale art. 299, 313 din CPP.
Deciziile Curţilor de Apel adoptate conform alin. (5) al art. 312 din CPP cu ocazia examinării
recursului împotriva încheierilor judecătorului de instrucţie prin care s-au dispus soluţiile: a)
anularea măsurii preventive; b) anularea prelungirii duratei acestora; c) aplicarea arestării
preventive sau aplicarea unei alte măsuri, sau cu prelungirea duratei acesteia pot fi atacate cu
recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie numai dacă sunt contrare legii potrivit alin. (2) al
art. 453 din CPP.
În faza judecării cauzei instanţa de judecată soluţionează toate chestiunile privind măsurile
preventive, dar cu recurs separat pot fi atacate, potrivit alin. (2) al art. 329 din CPP, numai
încheierea privind aplicarea arestării preventive sau înlocuirii unei măsuri prevenive neprivative
de libertate cu arestarea preventivă celelalte hotărîri ale instanţei de judecată privind applicarea,
înlocuirea, revocarea sau refuzul aplicării, înlocuirii ori refuzul revocării, precum şi alte hotărîri pot
fi atacate cu apel sau recurs numai o singură dată cu sentinţa, potrivit art. 400, 437 din CPP.

3.5 Caracteristica generală a măsurilor preventive

Obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara.
Potrivit alin. (1) al art. 178 din CPP, obligarea de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea
impusă în scris bănuituli, învinuitului, inculpatului de către procuror sau, după caz, de instanţa de
judecată de a se afla la dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei, de a nu părăsi
localitatea, în care domiciliază permanent sau temporar, fără încuviinţarea procurorului sau a
instanţei, de a nu se ascunde de procuror sau instanţă, de a nu împiedica urmărirea penală şi
judecarea cauzei, de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală şi a instanţei de
judecată şi de a le comunica acestora despre schimbarea domiciliului.
Obligarea de a nu părăsi localitatea este o măsură preventivă de influenţă psihologică bazată e
încrederea că bănuitul, învinuitul sau inculpatul va respecta interdicţiile şi obligaţiile impuse de
această măsură. Acţiunea psihologică asupra conştiinţei bănuitului (învinuitului) constă în
preîntîmpinarea persoanei că i se va aplica o altă măsură, mai aspră, în cazul nerespectării
obligaţiilor luate.
În conţinutul legii prin noţiunea de „localitate” se înţelege în sens larg atît oraşul (municipiul), cît şi
raionul. Cu acordul procurorului sau al instanţei de judecată persoana poate părăsi localitatea
pentru un anumit termen în caz de neceitate motivată.
Nu constituie încălcarea acestei obligaţii părăsirea temporară a localităţii în cazul unor calamităţi
naturale, al decesului rudelor apropiate şi alte cazuri excepţionale.
Nu va constituie încălcarea acestei obligaţii părăsirea localităţii fără scopul de a se sustrage de la
urmărirea penală sau judecată, avînd legătură permanentă cu domiciliul sau reşedinţa, fapr ce-i
permite prezentarea la orice citaţie[45]. Prin urmare, constituie încălcare a acestei măsuri
neprezentarea învinuitului la citaţie, dar nu faptul că a fost văzut în altă localitate. Obligarea de a
nu părăsi localitatea nu se aplică faţă de militari în termen, fiindcă din obligaţiile serviciului militar
rezultă nepărăsirea unităţii militare.
Nu se aplică această măsură unor categorii de persoane în legătură cu specificul muncii prestate,
care implică părăsirea localităţii şi chear a ţării (membrii echipajelor aeriene, maritime şi ai
garniturilor de tren, conducătorilor auto), fiindcă această măsură s-ar echivala cu interdicţia de a
munci[46].
În cazul cînd aplicarea obligării de a nu părăsi localitatea nu este raţională, se poate dispune
obligarea de a nu părăsi ţara, care este o măsură mai blîndă în comparaţie cu prima şi mai
eficientă datorită faptului că o copie a ordonanţei sau a încheierii de aplicare a acestei măsuri se
trimite organelor de frontieră pentru executare şi ridicarea provizorie a paşaportului conform alin.
(4) al art. 1778 din CPP.
Obligarea de a nu părăsi ţara include, pe lîngă interdicţia de a trece frontiera de stat, şi obligaţiile
prevăzute la alin. (1) al art. 178 din CPP: a) de a se prezenta la citarea organului de urmărire
penală şi a instanţei de judecată; b) de a comunica despre schimbarea domiciliului; c) de a nu
împiedica urmărirea penală; d) de a nu se ascunde de organele de urmărire penală sau de
instanţa de judecată.
Obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara bănuitul, învinuitul sau inculpatul săvîrşeşte o nouă
infracţiune, se consideră o încălcare a măsurii preventive, avînd în vedere scopul general
prevăzut de alin. (1) al art. 176 din CPP.
La aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara de la bănuit, învinuit sau inculpat
se ia în formă scrisă angajamentul de a respecta obligaţiile prevăzute de alin. (1) şi (2) ale art.
178 din CPP. Totodată, persoanei faţă de care se aplică această măsură i se înmînează în copie
ordonanţa sau încheierea, explicîndu-i consecinţele nerespectării acestor obligaţii.
În scopul realizării eficiente a măsurilor obligării de a nu părăsi localitatea, o copie a ordonanţei
sau a încheierii se trimite organelor de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte învinuitul
bănuitul) sau inculpatul şi organelor de frontieră, fiindcă această măsură presupune, de
asemenea, interdicţia de a părăsi ţara.
Ordonanţa sau hotărîrea privind aplicarea măsurii preventive de obligare de a nu părăsi
localitatea se trimite spre executare organului afacerilor interne în a cărui rază teritorială îşi are
domiciliul prevenitul. Ordonanţa sau hotărîrea privind aplicarea măsurii preventive de obligare de
a nu părăsi ţara se trimite spre executare organului afacerilor interne în a cărui rază teritorială îşi
are domiciliul prevenitul, care asigură ridicarea provizorie a paşaportului, şi organelor de frontieră
(Departamentul Trupelor de Grăniceri şi Departamentul Vamal). Dacă în legătură cu circumstanţe
personale excepţionale, prevenitul are nevoie să părăsească localitatea sau ţara, el este obligat
să depună la autoritatea care a dispus aplicarea măsurii preventive, o cerere privind obţinerea
consimţămîntului de a părăsi localitatea sau ţara, dacă cererea a fost acceptată, autoritatea
menţionată imediat încunoştinţează despre aceasta organul afacerilor interne în a cărui rază
teritorială îşi are domiciliul prevenitul, care, în cazul obligării de a nu părăsi ţara, asigură în cel
mai scurt timp posibil restituirea paşaportului ridicat provizoriu şi informarea organelor de
frontieră. După revenirea la domiciliu, prevenitul este obligat să anunţe imediat autoritatea care a
acceptat cererea. În cazul depistării tentativei de trecere a frontierei de stat fără încuviinţarea
autorităţii care a dispus aplicarea măsurii preventive, organul de frontieră reţine prevenitul şi
informează imediat organul afacerilor interne.
Obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara se aplică pentru învinuit în faza de urmărire penală
pe o durată de 30 de zile, care, după caz, poate fi prelungită motivat de către procuror. Fiecare
prelungire nu poate depăşi 30 de zile, alin. (3) al art. 178 din CPP. Orice prelungire se dispune de
către procuror prin ordonanţă, care este anunţată învinuitului şi trimisă organelor respective
pentru executare. Faţă de bănuit măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara nu poate fi
aplicată numai pentru o durată de cel mult 10 zile, pornind de la dispoziţiile art. 63 din CPP.
Faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara se aplică pentru o durată
nedeterminată- pînă la rămînerea definitivă a sentinţei de condamnare la o pedeapsă neprivativă
de libertate.
Garanţia personală
Potrivit art.179 din CPP, garanţia personală constă în angajamentul în scris pe care persoane
demne de încredere şi-l iau în sensul că, prin autoritatea lor şi sumă bănească depusă,
garantează comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv respectarea
ordinii publice şi prezentarea lui cînd va fi citat de organul de urmărire penală sau de instanţa de
judecată, precum şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale. Numărul garanţilor nu poate fi mai mic
de 2 şi mai mare de 5.
Garanţia personală este o măsură preventivă de influenţă psihologică din partea garanţilor
asupra bănuitului, învinuitului sau inculpatului că aceasta va respecta următoarele obligaţii:
1) nu se va sustrage de la urmărirea penală sau judecată;
2) se va prezenta la orice citaţie;
3) nu va împiedica aflarea adevărului;
4) va comunica despre schimbarea domiciliului;
5) va respecta ordinea publică (nu va săvîrşi contravenţii sau alte infracţiuni).
Garanţia se bazează atît pe încrederea garanţilor faţă de cel învinuit (bănuit) căt şi a procurorului
şi a instanţei faţă de garanţi şi cel acuzat.
Deşi legea prevede că această măsură preventivă constă în garanţia personală bazată pe
autoritatea garanţilor în faţa procurorului şi a instanţei, ea este de natură juridică mixtă, fiind
completată şi cu garanţia reală, adică cu suma bănească respectivă depusă la aplicarea acestei
măsuri. Astfel, la aplicarea în scris a garanţiei, fiecare garant concomitent depune la contul de
depozit al procuraturii sau a instanţei de judecată o sumă bănească de la 50 la 300 unităţi
convenţionale, alin (3) al art. 179 din CPP. Garanţii trebuie să fie persoane demne de încredere,
adică să fie persoane cunoscute, cu o reputaţie ireproşabilă şi cu capacităţi reale de a influenţa
pozitiv asupra celui bănuit (învinuit) sau inculpat. La aplicarea garanţiei personale procurorul sau,
după caz, instanţa de judecată verifică credibilitatea garanţilor[47]. Legăturile de rudenie între
garanţi şi învinuit nu au importanţă primordială, dar acest fapt poate fi luat în consideraţie la
stabilirea credibilităţii garanţilor. Credibilitatea garanţilor poate fi verificată prin efectuarea unor
acţiuni de investigaţie operativă sau în urma prezentării unor documente de către garanţi.
Garanţia personală nu se va aplica dacă garanţii urmăresc scopul sustragerii învinuitului de la
urmărirea penală sau judecată sau există date care confirmă că cel acuzat va împiedica aflarea
adevărului ori va săvîrşi alte infracţiuni.
Conform alin.2 al art. 179 din CPP, garanţia personală se admite doar la cererea în scris a
garanţilor şi cu acordul persoanei în privinţa căreia se dă garanţia. Garanţia personală poate fi
aplicată din iniţiativa învinuitului, apărătorului, rudelor apropiate sau a garanţilor. Cererea de
acordare a garanţiei personale se îndeplineşte de fiecare garant aparte şi trebuie să cuprindă
următoarele menţiuni:
1) locul şi data întocmirii;
2) numele, prenumele, locul de muncă, domiciliul şi alte date ce caracterizează garantul;
3) faptul că garantează prezentarea la citaţie a bănuitului, învinuitului, inculpatului (numele,
prenumele, data, anul naşterii, domiciliul, locul de muncă) la organele de urmărire penală sau la
instanţa de judecată, precum şi respectarea altor obligaţii.
La cererea de acordare a garanţiei se anexează copia actului de identitate a garantului, precum
şi a altor documente. Legea procesuală penală nu prevede expres durata aplicării garanţiei
personale, prezumîndu-se că aceasta se dispune pînă la rămînerea definitivă a sentinţei, dar
garanţii pot cere limitarea duratei la un anumit termen.
Conform art.317 din Codul de executare al Republicii Moldova, după depunerea garanţiei
personale sau a unei organizaţii, garantul estre obligat să asigure comportamentul corespunzător
al prevenitului, conform art. 179-181 din Codul de procedură penală. În vederea asigurării
garanţiei, garantul poate avea întrevederi cu prevenitul, poate duce cu el discuţii pentru
explicarea consecinţelor nerespectării măsurii preventive aplicate. În cazurile prevăzute în art.181
alin (3) din Codul de procedură penală, garantul poate adresa autorităţii care a dispus aplicarea
măsurii preventive o cerere privind retragerea garanţiei şi restituirea sumei băneşti depuse la
contul de depozit al autorităţii respective pentru asigurarea garanţiei.
După depunerea cererii garantului privind renunţarea la garanţia asumată, autoritatea care a
dispus aplicarea măsurii preventive procedează conform art.195 din Codul de procedură penală.
Potrivit alin. (1) al art.181 din CPP garanţia personală se dispune de către procurorul care
conduce sau efectuază urmărirea penală prin ordonanţă, iar de către instanţa de judecată – prin
încheiere. Garanţia personală poate fi aplicată faţă de învinuit (inculpat), indiferent de starea
libertăţii în care se află. Astfel, această măsură poate fi aplicată atît cu ocazia soluţionării
chestiunii privind luarea unei măsuri preventive faţă de cel acuzat, care se află în libertate, cît şi
în cazul soluţionării problemei prelungirii sau înlocuirii arestării preventive. În cazul cănd s-a
înaintat un demers privind necesitatea arestării învinuitului (bănuitului) sau cînd acesta se află în
stare de arest preventiv, chestiunea aplicării garanţiei personale se soluţionează de către
judecătorul de instrucţie. În privinţa inculpatului, indiferent de starea de libertate, măsura garanţiei
se dispune de către instanţa de judecată prin încheiere sau, după caz, prin sentinţă.
Conform alin. (2) al art. 181 din CPP, procurorul sau instanţa, stabilind că garantul este demn de
încredere şi bănuitului, învinuitului îi poate fi aplicată garanţia personală, decide aplicarea unei
asemenea măsuri preventive, făcîndu-i cunoscute garantului esenţa cauzei şi obligaţiile lui. După
aceasta, garantul susţine solicitarea sa sau o retrage, fapt consemnat în procesul verbal.
Totodată în procesul verbal se menţionează faptul că învinuitul (inculpatul) este de acord să i se
aplice această măsură, precum şi faptul că a luat cunoştinţă de consecinţele nerespectării
obligaţiilor procesuale ce rezultă din această măsură. Prin urmare, procesul verbal trebuie
semnat şi de către învinuit (inculpat). La soluţionarea cererii de acordare a garanţiei de către
procuror sau de instanţa de judecată se stabileşte suma care trebuie depusă de fiecare garant.
După prezentarea dovezii de către garanţi a sumei depuse, procurorul sau instanţa de judecată
întocmesc ordonanţa sau încheierea de aplicare a acestei măsuri, înmînînd în copie învinuitului
(inculpatului) actului respectiv.
Potrivit alin.(3) al art. 181 din CPP, garantul este în drept, în orice moment al procesului penal, să
renunţe la garanţia asumată. În cazul în care renunţarea la garanţia asumată a parvenit în
temeiul înaintării unei noi învinuiri, al apariţiei unor circumstanţe despre care garantul nu a ştiut
sau nu a putut şti la momentul asumării garanţiei, imposibilităţii garantului de a asigura mai
departe comportamentul respectiv al învinuitului din cauza plecării în altă localitate sau trecerii în
altă organizaţie a învinuitului, inculpatului, suma depozitată pentru asigurarea garanţiei se
restituie garantului de către organul care a dispus garanţia.
Garantul poate primi suma depozitată în scopul asigurării garanţiei şi în cazul dacă procurorul
sau instanţa de judecată a schimbat măsura preventivă din motive care nu sunt legate de
comportamentul învinuitului, inculpatului sau dacă au revocat măsura preventivă. Suma
depozitată se restituie şi în alte cazuri (de exemplu, la expirarea termenului garanţiei, dacă
garanţii şi-au asumat garanţia pentru o anumiă durată; în cazul încetării de drept a măsurilor
preventive, în cazul decesului unui garant).
Renunţarea la garanţie trebuie făcută în formă scrisă, înştiinţînd organul ce desfăşoară procesul
penal pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive. În cazul garanţiei personale, dacă un
garant renunţă, procurorul sau instanţa de judecată dispune înlocuirea sau revocarea acestei
măsuri, anunţînd garantul care n-a renunţat la garanţie, precum şi învinuitul (inculpatul). La
cerere garanţii pot fi înlocuiţi cu alte persoabne garant şi cu acordul învinuitului (inculpatului).
Renunţarea la garanţia asumată în baza altor motive decît cele arătate la alin. (3) al art. 181 din
CPP poate fi admisă de către procuror sau instanţă dacă sunt recunoscute întemeiate.
Renunţarea la garanţie trebuie să fie motivată şi făcută înainte de survenirea consecinţelor ce
constituie încălcări ale măsurilor preventive.
Conform alin. (5) art.181 din CPP, suma depusă de garant în asigurarea garanţiei trece în contul
statului, în baza hotărîrii instanţei de judecată, în cazul în care garantul:
1) nu a asigurat obligaţia sa pentru un comportament respectiv al bănuitului, învinuitului,
inculpatului;
2) a renunţat nemotivat la garanţia asumată.
Trecerea în contul statului a sumelor depuse de garanţi se dispune în faza urmăririi penale de
către judecătorul de instrucţie în baza demersului procurorului.
Hotărîrea cu privire la trecerea în contul statului a sumei depozitate în asigurarea garanţiei poate
fi atacată cu recurs în instanţa ierarh superioară, alin. (6) al art. 181 din CPP.
Încheierea judecătorului de instrucţie privind trecerea în contul statului a sumei depozitate ca
garanţie poate fi atacată cu recurs în termen de 3 zile, potrivit art. 302, 312 din CPP, care se
aplică corespunzător.
În faza judecării cauzei chestiunea trecerii în contul statului a sumelor depuse de către garanţi se
soluţionează din oficiu de către instanţa de judecată prin încheire, care poate fi atacată cu recurs
odată cu sentinţa, conform alin. (5) al art. 201 din CPP, care se aplică prin analogie. Recursul
împotriva acestei încheieri este exercitat conform art. 437-449 din CPP.
Garanţia unei organizaţii
Garanţia unei organizaţii constă în angajamentul în scris al unei persoane juridice demne de
încredere care şi-l ia în sensul că, prin autoritatea sa şi suma bănească depusă, garantează
comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv respectarea ordinii
publice, prezentarea lui cînd va fi citat de organul de urmărire penală sau instanţei de judecată,
precum şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale; alin.(1) al art. 180 din CPP.
În calitate de garant în cadrul acestei măsuri pot fi organizaţiile de stat, neguvernamentale,
comerciale sau de altă natură unde, de regulă, activează bănuitul, învinuitul sau inculpatul.
Garanţia unei organizaţii se aplică în aceleaşi condiţii, ca şi garanţia personală, adică numai la
demersul organizaţiei şi cu acorul celui acuzat.
Demersul de acordare a garanţiei va cuprinde următoarele menţiuni:
1) denumirea şi adresa juridică a organizaţiei;
2) faptul că garantează prezentarea la citaţie şi respectarea altor obligaţii de către bănuit, învinuit
sau inculpat (numele, prenumele, data, anul naşterii, domiciliul, locul de muncă), precum şi
durata asumării acestei garanţii. În cazul cînd termenul luării acestei garanţii nu este indicat, se
prezintă pînă la intrarea în vigoare a sentinţei.
Demersul se semnează de către conducătorul acestei organizaţii.
Potrivit alin. (2) al art. 180 din CPP, asumîndu-şi o asemenea garanţie, persoana juridică trebuie
să depună la contul de depozit al procuraturii sau al instanţei de judecată o sumă bănească în
mărime de la 300 la 500 unităţi convenţionale, stabilite de către procuror sau, după caz, de
instanţă cu ocazia soluţionării demersului privind acordarea garanţiei. Drepturile şi obligaţiile
organizaţiei garant, precum şi modul de aplicare a acestei măsuri sunt prevăzute de art.181 din
CPP, fiind similare garanţiei personale.
Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport
Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport este o măsură
preventivă, care se aplică persoanelor pentru săvîrşirea infracţiunilor în domeniul transporturilor,
precum şi în cazul utilizării mijlocului de transport la săvîrşirea infracţiunii, alin.(1) al art.182 din
CPP.
Această măsură preventivă se aplică în scopul executării eficiente a pedepsei penale prevăzute
de art. 65 din CP „Privarea dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate”, precum şi pentru prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni cu utilizarea mijloacelor de
transport.
Potrivit alin. (2) al art.182 din CPP, ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor
de transport poate fi aplicată ca măsură principală sau că măsură complementară la o altă
măsură preventivă şi se dispune de către judecătorul de instrucţie la demersul motivat al
procurorului care conduce sau efectuază urmărirea penală sau de către instanţa de judecată-prin
încheiere. În faza urmăririi penale procedura examinării demersului procurorului de către
judecătorul de instrucţie, precum şi contestarea acestei măsuri este similară cu modul prevăzut
de art. 302, 305, 311, 212 din CPP, care se aplică corespunzîtor.
Legea procesuală penală nu prevede durata aplicării acestei măsuri, prin urmare, prezumîndu-se
termenul „pînă la intrarea în vigoare a sentinţei de condamnare”. Durata măsurii preventive
„ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport” nu se include în
termenul pedepsei penale complementare „privarea dreptului de a conduce mijloacele de
transport” şi respectiv, nu se deduce din durata acesteia, avînd în vedere dispoziţia legii penale
(alin. (4) al art. 65 din CP) ce prevede calcularea acstei pedepse din momentul rămînerii definitive
a sentinţei sau din momentul executării pedepsei principale. Măsura ridicării provizorii a
permisului de conducere a mijloacelor de transport se aplică ca măsură complementară
împreună cu o măsură preventivă, de regulă, neprivativă de libertate.
Conform alin. (3) al art. 182 din CPP, copia de pe încheierea instanţei de judecată sau a
judecătorului de instrucţie privind ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de
transport se transmite organului de poliţie rutieră pentru executare. Poliţia rutieră de la locul de
trai al învinuitului va înştiinţa judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată despre executarea
încheierii.
Potrivit art. 318 Cod de executare, încheierea instanţei de judecată privind ridicarea provizorie a
permisului de conducere a mijloacelor de transport, conform art. 182 din CPP, se transmite spre
executare organului de poliţie rutieră în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul prevenitul.
Organul de poliţie rutieră ridică permisul de conducere de la prevenit cu întocmirea unui proces
verbal, în care se indică persoana care a efectuat ridicarea actului, datele personale ale
prevenitului, motivul ridicării şi data întocmirii procesului verbal. Permisul de conducere se
păstrează la organul de poliţie rutieră pînă la revocarea sau înlocuirea măsurii preventive.
Transmiterea sub supraveghere a militarului
Potrivit alin (1) al art. 183 din CPP, transmiterea sub supraveghere a bănuitului, învinuitului,
inculpatului militar constă în punerea în sarcina comandantului unităţii militare a obligaţiei de a
asigura comportarea respectivă şi prezentarea bănuitului, învinuitului, inculpatului militar la citare
în organul de urmărire penală sau în instanţă. Transmiterea militarului sub supraveghere se
dispune de către procuror sau, după caz, de către instanţă.
Aplicarea acestei măsuri este posibilă faţă de toţi militarii, dar va fi realizat un regim de
supraghere eficient numai în privinţa militarilor ce-şi satisfac sarviciul militar în termen în baza
obligaţiunii militare ce se află nemijlocit sub supravegherea comandamentului militar. Faţă de
militarii angajaţi prin contract în serviciul militar e posibilă aplicarea acestei măsuri în cazul aflării
acestora în regim de cazarmă. Totodată, această măsură poate fi aplicată în privinţa supuşilor
militari în timpul concentrărilor, precum şi în privinţa persoanelor ce satisfac serviciul militar de
scurtă durată. Această măsură preventivă se poate aplica şi faţă de studenţii din instituţiile de
învăţămînt militar[48].
Comandantului unităţii militare i se înmînează ordonanţa (sau, după caz, încheierea) de aplicare
a măsurii preventive de trimitere sub supraveghere a militarului; i se aduc la cunoştinţă foindul
cauzei, obligaţiile şi responsabilitatea lui, fapt care se consemnează în procesul verbal, alin.(2) al
art. 183 din CPP.
Comandantul unităţii nu este în drept să renunţe la exercitarea supravegherii învinuitului
(inculpatului) militar. Executarea supravegherii asupra militarului este înfăptuită de comandantul
nemijlocit în subdivuiziunea căreia îşi satisface serviciul militar învinuitul (inculpatul).
Pentru exercitarea obligaţiilor sale asupra militarului luat sub supraveghere, comandantul unităţii
militare este în drept să aplice faţă de el măsurile prevăzute de Statutul disciplinar al Forţelor
Armate, alin. (3) al art. 183 din CPP. Astfel, potrivit art. 46 al Legii cu privire la aprobarea
Regulamentului disciplinar al Forţelor Armate din 13.03.1996[49], pot fi aplicate următoarele
măsuri: 1) neacordarea permisiei cuvenite din amplasamentul unităţii; 2) numirea peste rind de
serviciu (cu exepţia de gardă şi de alarmă) sau la munci de gospodărie; 3) ţinerea la arest de
pînă la 10 zile.
Pe perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub supraveghere comandantului este
lipsit de dreptul de a purta armă şi nu se trimite la lucru în afara unităţii militare, alin. (4) al art.
183 din CPP.
Dacă militarul bănuit, învinuit, inculpt a comis acţiuni prevăzute în alin. (1) al art.176 din CPP (s-a
eschivat de la urmărirea penală sau judecată, a încercat să împiedice aflarea adevărului în
procesul penal a săvîrşit alte acţiuni), comandantul imediat informează procurorul sau, după caz,
instanţa de judecată în vederea înlocuirii acestei masuri preventive cu una mai aspră, de regulă,
cu arestarea preventivă. Persoanele obligate să exercite supravegherea bănuituloui, învinuitului,
inculpatului militar, care nu au executat aceste obligaţii poatră răspundere conform Statutului
disciplinar al Forţelor Armate.
Transmiterea sub supraveghere a minorului
În cauze penale cu bănuit, învinuit sau inculpat minor procurorul sau, după caz, instanţa de
judecată în mod obligatoriu vor examina posibilitatea aplicării faţa de minor a măsurii preventive-
transmiterea sub supraveghere conform cu dispoziţiile imperative ale alin. (1) al art.477 din CPP.
Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei de către unul
din părinţi, tutore, curator sau de către o altă opersoană demnă de încredere, precum şi de către
conducătorul instituţiei de învăţămînt speciale unde învaţă minorul de a asigura prezenţa
acestuia, cînd va fi citat, la organul de urmarire penală sau la instanţă precum şi de a contracta
acţiunile prevăzute la alin (1) a art.176 din CPP.
Potrivit alin. (2) al art.184 din CPP, pînă la transmiterea sub supraveghere a minorului, procurorul
sau instanţa vor solicita de la autoritatea tutelară informaţie despre persoanele cărora urmează
să le fie transmis minorul sub supraveghere, pentru a se convinge că acestea sunt capabile să
asigure supravegherea lui. În caz de necesitate este acumulată informaţia despre minor necesară
pentru soluţionarea problemei[50]. Constatînd că această măsură preventivă poate fi luată în
privinţa minorului, procurorul adoptă o ordonanţă, iar instanţa – o încheiere de aplicare a acestei.
Conţinutul a ordonanţei sau a încheierii se aduce de asemenea, şi la cunoştinţa minorului,
atrăgîndu-se atenţie asupra unei eventuale posibilităţi de schimbare a măsurii respective cu una
mai aspră în cazul unei purtări fără răspundere[51]. Transmiterea sub supraveghere a minorului
se face numai la cererea scrisă a persoanelor menţionate la alin. (1) al art.184 CPP, care iau
cunoştinţă de fondul cauzei şi de obligaţiile lor, fapt consemnat în procesul-verbal.
După conţinut cererea de transmitere sub supraveghere a învinuitului, inculpatului minor este
similară cererii de acordare a garanţiei.
Înainte de aplicarea acestei masuri, persoanele ce-şi asumă obligaţia să supravegheze minorul
sunt preîntîmpinate desre răspunderea conform alin. (4) din art.184 al CPP, astfel persoana
căreia i-a fost transmis sub supraveghere minorul şi-a încălcat obligaţiile, ea poate fi supusă de
către judecătorul de insrtucţie sau, după caz, de către instanţă unei amenzi judiciare în mărime
de la 19 la 25 u.c. Judecătorul de instrucţie în faza de urmărire penală examinează chestiunea
aplicării amenzii la demersul procurorului, iar instanţa de judecată din oficiu.
Încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea amenzii poate fi atacată cu recurs în
termen de 3 zile, conform art.302, 312 din CPP, iar împotriva încheerii instanţei de judecată poate
fi exercitat un recurs în condiţiile art.437-443din CPP.
Măsura preventivă de transmitere sub supraveghere a minorului se aplică pînă la soluţionarea
definitivă a cauzei penale. În cazul în care în cursul procesului penal învinuitul, inculpatul atinge
vîrsta de 18 ani, măsura preventivă respectivă poate fi menţinută în continuare dacă nu apar
temeiuri de revocare sau înlocuire a masării preventive. Totodată, măsura supravegherii
minorului poate fi înlocuită cu alte măsuri preventive la cererea de renunţare la exercitarea
acestor obligaţii a părinţilor, tutorilor, curatorilor sau altor persoane din motive întemeiate, fie în
cazul săvîrşirii de către minor a uneia de acţiunile prevăzute la alin. (1) al art.176 din CPP.
Potrivit art.5 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi libertăţilor
fundamentale, orice persoană reţinută sau arestată preventiv are dreptul de a fi judecată într-un
termen rezonabil sau de a fi eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi
subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pînă la adoptarea şi punerea în vigoare a Legii din 23.06.2000[52] privind modificarea şi
completarea CPP a RM din 1961 nu au existat expres modalitaţi de liberare provizorie cu măsura
garanţiei personale din partea a doi garanţi sau a unei organizaţii obşteşti[53].
Prin Legea nr.1090-XIV-XIV din 23.06.2000 Legislaţia procesual penală pînă la adoptarea noului
CPP a prevăzut două modalităţi de liberare provizorie a învinuitului (inculpatului) arest preventiv-
liberarea sub control judiciar şi liberarea pe cauţiune.
Potrivit alin. (3) al art.175 din CPP, liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie
pe caţiune sunt prevăzute ca măsuri preventive, dar nu ca modalităţi de liberare din stare de
arest preventiv. Aceste măsuri preventive pot fi aplicate ca măsuri alternative arestării atunci cînd
persoana este reţinută oricînd se află la libertate, dar procurorul a înaintat un demers privind
arestarea acesteia. Dar aceste măsuri preventive sunt modalităţi de liberare provizorie din stare
de arest preventiv, dacă persoana este arestată efectiv şi solicită liberea în condiţiile legii.
Astfel, potrivit art.190 din CPP, persoana arestată preventiv în condiţiile art.185 din CPP poate
cere, în tot cursul procesului penal punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau de
cauţine. Aici prin ,,persoana arestată se are în vedere bănuitul, învinuitul şi inculpatul,, arestat
preventiv. În opinia noastră de acest drept poate beneficia şi persoana arestată la domiciliu în
condiţiile art.188 din CPP. Dreptul de a cere liberare provizorie din stare de arest preventiv
persistă în faza de urmărire penală şi în cursul judecării cauzei, pînă la terminarea cercetării
judiciare în primă instanţă, avînd în vedere conţinutul alin. (1) al art.309 din CPP, astfel în acest
sens Curtea Europeană a menţionat că dreptul de a cere să fie eliberată pe garanţie, potrivit
art.5, paragful 3, persistă numai în cazul cînd persoana se află în detenţie prejudiciară, adică pînă
la emiterea sentinţei. Persoana condamnată de prima instanţă şi deţinută în timpul înaintării
apelului său nu poate fi considerată „deţinută pentru a-l aduce în faţa instanţei de judecată pentru
faptul că a comis o infracţiune” referitor la fapta pe care a comis-o. Curtea a menţionat că
încetarea detenţiei prejudiciare duce la încetarea aplicabilităţii art. 5,paragraf 3 al Convenţiei.
Liberarea provizorie a persoanei arestate este facultativă, deoarece acordarea ei după verificarea
în prealabil a îndeplinirii condiţiilor legale este lăsată la latitudinea instanţei de judecată sau, după
caz, a judecătorului de instrucţie. În acest sens, Curtea Europeană a menţionat că din conţinutul
art.5, paragraful 3 al Convenţiei „nu înseamnă, însă, că există un drept absolut de a elibera pe
cauţiune, dar instanţele de judecată naţionale ar trebui să examineze foarte serios orice cerere
de eliberare în cazul cînd persoana deţinută oferă garanţii suficiente”.
In stricto sensu, pornind de la conţinutul art. 190 din CPP, cel arestat preventiv poate cere
liberarea provizorie în funcţie de gravitatea infracţiunii fie sub control judiciar, fie pe cauţiune, în
sens larg, avîndu-se în vedere că există, potrivit art. 179, 180 din CPP, garanţia personală şi
garanţia unei organizaţii, pentru cel cel arestat preventiv pot solicita eliberarea în schimbul
depunerii sumelor de bani prevăzute de lege de către garanţi (persoane fizice sau persoane
juridice). Din modalităţile de liberare provizorie din stare de arest preventiv liberarea provizorie pe
cauţiune este cea mai veche, care a apărut în dreptul anglo-saxon pe parcursul secolului al XII-
lea. În acea periioadă judecătorii călătoreau pe teritoriul statului, dintr-un oraş în altul, pentru a
face justiţie. Adesea, de la momentul cînd persoana comitea un act criminal şi pînă la
organizarea procesului propriu-zis treceau ani în şir, deaceea bănuitul nu putea fi ţinut în detenţie
din simplul motiv că sistemul penitenciar nu exista ca atare. Unica soluţie eficientă pe atunci (şi în
prezent) era lăsarea în libertate a persoanei suspecte sub garanţia cauţiunii pînă la sosirea
judecătorului şi organizarea procesului. Bănuitul, la rîndul său, se folosea de acest prilej pentru a-
şi construi apărarea. Cu toate acestea, liberarea acuzatului pînă la proces nu era obligatorie, ci
se afla la discreţia trimisului regal. Cauţiunea era posibilă doar în cazul în care un prieten sau o
rudă a acuzatului, promiterea să transmită o sumă de bani instanţei de judecată dacă acuzatul nu
se va prezenta la proces[54].
Lăsarea în libertate a celui acuzat de săvîrşirea unui delict sub control judiciar este cunoscută în
dreptul francez. Astfel, art. 144 din CPP francez modificat printr-o lege din 1970 permite ca, în
materie de delicte, împotriva inculpatului să se ia măsura controlului judiciar, arestarea nefiind
per-misă decît dacă obligaţiile impuse inculpatului cu ocazia măsurii controlului judiciar sunt
insuficiente pentru bunul mers al cauzei sau inculpatul se sustrage cu rea credinţă obligaţiilor
care i s-au impus. În felul acesta, pentru faza de urmărire, cel puţin în materia delictelor, starea
de libertate devine regulă şi arestarea o excepţie[55].
Garanţia personală şi garanţia unei organizaţii obşteşti au fost prevăzute în dreptul procesual
sovietic ca măsuri preventive bazate pe garanţie nepatrimonială începînd cu anul 1918. În cazul
nerespectării obligaţiilor de către garanţi (persoane fizice), legea prevede aplicarea unei amenzi
judiciare acestora[56]. În etapa actuală, aceste măsuri preventive sunt bazate pe garanţie
patrimonială prin faptul că legea prevede o condiţie obligatorie- depunerea unei sume de bani de
către fiecare garant. Prin acest fapt garanţia personală şi garanţia unei organizaţii apar ca
modlităţi ale lăsării în libertate pe cauţiune pentru oricare cauză penală, indiferent de gravitatea
infracţiunii şi alte condiţii prevăzute expres pentru liberarea provizorie pe cauţiune propriu-zisă
prevăzută de art. 192 din CPP.
În continuarea modalităţilor de liberare condiţionată din stare de arest preventiv putem menţiona
oricare cerere de înlocuire a măsurii preventive neprivative de libertate (de exemplu, cu obligarea
de nepărăsire a localităţii sau ţării) fie cu măsura arestării la domiciliu care prezintă un regim mai
favorabil pentru cel acuzat, fiind în esenţă un regim de cvasidetenţie.
Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute
Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv, reţinute sau în privinţa
căreia s-a înaintat demers de arestare este însoţită de una sau mai multe din următoarele
obligaţii prevăzute de alin. (3) al art. 191 din CPP:
1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliu decît în condiţiile stabilite de către
judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă;
2) să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată orice
schimbare de domiciliu;
3) să nu meargă în locuri anumita stabilite;
4) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de cîte
ori este citată;
5) să nu intre în legătură cu alte persoane;
6) să nu săvîrşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal;
7) să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la
săvîrşirea infracţiunii. Instituirea altor restricţii decît cele prevăzute de lege nu se admite.
Liberarea provizorie sub control judiciar poate fi dispusă de judecătorul de instrucţie sau, după
caz, de instanţa de judecată în funcţie de următoarele condiţii ce se referă la:
a) natura şi gravitatea infracţiunilor săvîrşite;
b) comportamentul penal înainte de declanşarea procesului penal şi perspectiva acestui
comportament după declanşarea procesului penal[57]. Astfel, alin. (1) al art. 191 din CPP
prevede că liberarea provizorie sub control judiciar poate fi acordată numai în cazul infracţiunilor
din imprudenţă, precum şi al infracţiunilor cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă care
nu depăşeşte 10 ani închisoare. Aici se are în vedere limita maximă fixată la închisoare
respectivă şi fără a ţine seama de circumstanţele din Partea generală sau specială a Codului
Penal care pot influenţa deseori substanţial limitele pedepsei[58].
Această condiţie este confirmată prin actele emise de organele de urmărire penală sau de
procuror, care stabilesc încadrarea juridică a faptei săvîrşite (actul de începere a urmăririi penale,
procesul verbal de reţinere, ordonanţa de punere sub învinuire, rechuizitoriul). Aici judecătorul de
instrucţie nu apreciază dacă încadrarea juridică a faptei prejudiciabile este făcută corect, fiindcă
nu examinează probele ce stau la baza acestor hotărîri făcute, de regulă, de către procuror, dar
verifică numai faptul existenţei acestei condiţii din punct de vedere formal. Instanţa de
judecată,cu ocazia examinării cauzei în fond, poate da oapreciere nouă a probelor privind
încadrarea juridică în sensul atenuării situaţiei inculpatului, soluţionînd cererea de liberare
provizorie sub control judiciar.
Potrivit alin. (2) al art. 191 din CPP, liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă
bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse
pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el vă
săvîrşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de
probă sau să fugă.
Potrivit principiului contradictorialităţii, procurorul este obligat să prezinte date privind existenţa
acestor condiţii, privind antecedentele penale, precum şi cu referire la posibilitatea survenirii
consecinţelor negative menţionate.
Pornind de la dispoziţiile alin. (4) al art. 191 din CPP, o copie de pe încheierea privind aplicarea
liberării provizorii sub control judiciar se trimite organului de poliţie în a cărui rază teritorială
locuieşte bănuitul, învinuitul, inculpatul, organ care efectuează controlul asupra respectării de
către acesta a obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată. În caz de încălcare a acestor obligaţii,
organul de poliţie va informa procurorul, care la rîndul său va face demers judecătorului de
instrucţie sau, după caz, instanţei de judecată privind revocarea liberării provizorii şi emiterea
unui nou mandat de arestare.
La cererea persoanei liberate provizoriu, la demersul procurorului sau din oficiu instanţa de
judecată poate ridica total sau parţial controlul judiciar, pentru motive întemeiate prin încheiere.
Ridicarea totală a controlului judiciar echivalează cu desfiinţarea tuturor obligaţiilor impuse
anterior. Astfel, inculpatul faţă de care s-a ridicat controlul judiciar se află în aceeaşi situaţie ca un
inculpat care nu a fost arestat sau faţă de care măsura arestării a fost revocată sau a încetat de
drept[59].
În cazurile prevăzute de art. 193 din CPP, liberarea provizorie sub control judiciar se revocă
atunci cînd:
a) se descoperă fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de
liberare şi care împiedică liberarea provizorie;
b) învinuitul,inculpatul cu rea – credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvîrşit o nouă
infracţiuna cu intenţie. Astfel, după aplicarea liberării provizorii sub control judiciar în faza de
urmărire penală se poate modifica învinuirea în sensul agravării pentru o infracţiune cu o
pedeapsă ce depăşeşte limita legală de acordare a acestei liberări, sau după acordarea liberării
se află despre existenţa condamnărilor pronunţate în străinătate şi recunoscute de instanţele de
judecată ale Republicii Moldova pentru infracţiuni grave, deosebit de grava sau excepţional de
grave, care sunt temeiuri de revocare a liberării provizorii.
Revocarea poate fi dispusă cînd există date că ar ptea să săvîrşească unele acţiuni prevăzute de
alin. (1) al art. 176 din CPP, precum şi în scopul executării sentinţei de condamnare la pedeapsa
cu închisoarea. Potrivit art.(2) al art. 193 din CPP, în cazul revocării liberări provizorii, persoana
este supusă arestării preventive.
Revocarea liberării provizorii sub control judiciar se dispune în faza urmăririi penale la demersul
procurorului de către judecătorul de instrucţie, iar în faza judeării de către instanţă şi din oficiu,
prin încheiere, iar la pronunţarea sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii-prin această
hotărîre. În cazul revocării liberării provizorii în faza de urmărire penală judecătorul de instrucţie,
pe lîngă încheiere, emite un nou mandat de arestare pentru o durată de 30 de zile, iar instanţa
dispune arestarea preventivă prin încheiere sau, după caz, prin sentinţă.
Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute
Potrivit alin. (1) al art. 192 din CPP, liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei arestate
preventive, reţinute sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi acordată în
cazul în care este asigurată repararea prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depus cauţiune
stabilită de judecătorul de instrucţie sau de către instanţă, dacă a fost săvîrşită o infracţiune din
imprudenţă, precum şi o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă ce nu
depăşeşte 25 ani de închisoare.
Asigurarea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune se dispune potrivit art. 203-208 din CPP.
Condiţia este realizată şi în cazul în care prejudicial este reparat, nu există sau nu s-a înaintat
acţiunea civilă. În cazul cînd există prejudiciu, dar acţiunea civilă nu este înaintată, judecătorul de
instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată va înştiinţa victim sau partea vătămată despre
examinarea cererii de liberare provizorie pe cauţiune,în sensul dacă acestea nu au pretenţii
material faţă de învinuit, inculpate.
Dovada depunerii cauţiunii pe contul procuraturii sau, după caz, a instanţei de judecată o face
partea care solicită liberarea provizorie. Cauţiunea se depune de către soţul, rudele apropiate sau
apărătorul bănuitului, învinuitului, inculpatului, menţionîndu-se în cauza penală respectivă.
Liberarea provizorie pe cauţiune nu se acordă bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazul în care
acesta are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave sau există date că el va săvîrşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze
martorii, să distrugă mijloacele de probă sau să fugă.
Conform alin. (3) al art. 192 din CPP, în perioada liberării pe cauţuine, persoana este obligată să
se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată şi să comunice
orice schimbare a domiciliului. La demersul procurorului sau din oficiu al judecătorului de
instrucţie sau instanţa pot aplica celui liberat privizoriu pe cauţiune şi alte restricţii prevăzute de
alin. (3) al art. 191 din CPP, specific liberării sub controlul judiciar. În cazul stabilirii unor restricţii
prevăzute de alin. (1) al art. 191 din CPP, o copie de pe încheierea privind liberarea provizorie pe
cauţiune se va trimite organului de poliţie, ca şi în cazul controlului judiciar.
Potrivit alin (4) al art. 192 din CPP, cuantumul cauţiunii se fixează de către judecătorul de intrucţie
sau de instanţă de la 300 la 100.000 unităţi convenţionale (6000-2milioane lei), în funcţie de
starea materială a persoanei respective şi de gravitatea infracţiunii. La stabilirea cuantumului
cauţunii se va ţine cont de starea materială a învinuitului sau a persoanei care depune cauţiunea
pentru acesta, în valoare care să constituie o pierdere considerabilă în cazul în care învinuitul se
ve sustrage de la urmărirea penală şi judecată sau va încălca şi alte obligaţii stabilite.
Stabilirea cuantumului cauţiunii în funcţie de prejudiciul material cauzat nu este un criteriu
admisibil, deoarece cauţiunea asigură respectarea de către învinuit a obligaţiilor stabilite, dar nu
şi repararea prejudiciului părţii civile[60]. Într-o altă opinie s-a menţionat: ”cauţiunea nu poate fi
mai mică, decît valoarea acţiunii civile”. Tot în acest sens s-a expus opinia că încercarea de a
determina plafonul garanţiei în funcţie de “prejudicial cauzat nu pare a fi în conformitate cu art.5
paragraful 3 al Convenţiei Europene pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale. Astfel de garanţie tinde să asigure prezenţa acuzatului la audienţă, şi nu a
reparaţiei prejudiciului. Mărimea cauţiunii trebuie să fie stabilită în raport cu arestul, a resurselor
sale şi a legăturii lui cu persoanele chemate să plătească cauţiunea”[61].
La soluţionarea chestiunii privind cuantumul cauţiunii se vor prezenta documente privind venitul
anual al familiei celui învinuit (inculpat). Revocarea liberării provizorii pe cauţiune se dispune în
aceleaşi condiţii ca şi liberarea provizorie sub control judiciar, în funcţie de temeiul revocării
distingem:
1) revocarea liberării provizorii cu trecerea cauţiunii în bugetul de stat;
2) revocarea liberării provizorii cu restituirea cauţiunii persoanei care a depus-o.
În cazul cînd învinuitul (inculpatul) cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau
săvîrşeşte o nouă infracţiune cu intenţie, cauţiunea nu se restituie şi se face venit la bugetul de
stat de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţă. Hotărîrea de trecere a cauţiunii
în beneficiul statului poate fi atacată cu recurs de persoanele interesate în conformitate cu alin.
(4) al art. 194, 302, 321, 437-449 din CPP.
În cazul cînd se descoperă fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii
cererii de liberare şi care împiedică liberarea provizorie pe cauţiune se dispune revocarea acestei
măsuri cu restituirea cauţiunii şi aliberarea unui nou mandate de arestare conform art.193, pct.1)
din alin.(1) al art. 194 din CPP.
Cauţiunea se restituie şi în alte cazuri prevăzute de alin. (1) al art.194 din CPP:
1) cînd judecătorul de instrucţie sau instanţa constată că nu mai există temeiurile care au
justidicat măsura arestării preventive;
2) cînd se dispune încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub învinuire sau
achitarea acesteia;
3) cînd instanţa care judecă cauza în fond stabileşte prin hotărîre definitivă o pedeapsă.
Prin urmare, chestiunea restituirii cauţiunii se dispune prin actul care constată temeiurile arătate
la alin. (1) al art. 194 din CPP fie prin ordonanţa procurorului, fie prin încheierea judecătorului de
instrucţie, fie prin încheierea sau, după caz, prin sentinţa instanţei de judecată.
Procedura de liberarea provizorie este comună ambelor măsuri preventive şi poate fi efectuată în
trei etape: 1) depunerea cererii şi verificarea admisibilităţii acesteuia; 2) examinarea cererii; 3)
contestarea încheierii privind soluţionarea cererii.
Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune poate fi acordată numai la cerere şi cu
acordul bănuitului, învinuitului sau inculpatului.
Potrivit art. 309 din CPP, cererea de eliberare provizorie poate fi depusă de către bănuit, învinuit,
inculpat, de soţul, rudele lui apropiate în cursul urmăririi penale şi în cursul judecării cauzei, pînă
la terminarea cercetării judiciare în primă instanţă.
De regulă, cererea de liberare provizorie sub control pe cauţiune se înaintează pentru cel învinuit
sau inculpat, dar legea prevede aplicarea acestor măsuri preventive şi celui bănuit. Avînd în
vedere durata scurtă (10 zile) de menţinere a calităţii de bănuit, asemenea cerere practic poate fi
depusă cînd bănuitul este reţinut şi reprezentantul organului de urmărire penală a înaintat demers
privind arestarea acestuia conf. art. 307 din CPP. Astfel, în cazul adoptării hotărîrii privind
liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune, bănuitul este ţinut sub arest pînă ce cauţiunea
stabilită de judecător nu va fi depusă la contul depozitar al procuraturii, însă termenul de ţinere a
lui în stare de arest nu va depăşi 10 zile, conform alin. (6) al art. 307 din CPP. Evident, în privinţa
bănuitului pot fi aplicate măsurile liberării provizorii sub control judiciar pe cauţiune, dar aceste
măsuri se vor menţine după expirarea termenului de 10 zile numai dacă persoana va fi pusă sub
învinuire de către procuror.
Potrivit alin. (2), (3) ale art. 309 din CPP, cererea de eliberare provizorie trebuie să cuprindă:
a) numele, prenumele, domiciliul şi calitatea procesuală a persoanei care o depune;
b) menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privind cazurile de revocarea liberării provizorii;
c) obligaţia depunerii cauţiunii şi menţiunea cunoaşterii legii privind cazurile de nerestituire a
cauţiunii, în cazul de liberare pe cauţiune.
Cererea depusă la administraţia locului de deţinere a persoanei se remite instanţei de judecată
competente în termen de 24 de ore. Aici prin “instanţă de judecată competentă” se are în vedere
în faza urmăririi penale judecătoria în raza teritorială a căreia se desfăşoară urmărirea, iar în faza
judecării cauzei de către judecătorie, judecătoria militară sau Curtea de Apel care examinează
cauza în fond.
Legea procesuală penală nu prevede anumite termene privind verificarea admisibilităţii cererii de
liberare povizorie de către judecătorul de instrucţie; avînd însă în vedere faptul că această cerere
vizează starea de libertate a învinuitului, conchidem că trebuie examinată fără întîrziere. Astfel,
judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată, primind cererea de liberare provizorie, verifică
corespunderea acesteia cu prevederile art.191, 192 din CPP şi printr-o încheiere, respinge
cererea ca inadmisibilă, fără citarea părţilor, dacă nu sunt întrunite condiţiile formale prevăzute de
lege. Pentru a verifica corespunderea cererii de liberare provizorie cu condiţiile prevăzute de alin.
(1), (2) ale art. 191 din CPP, sau după caz, cu alin. (1) şi (2) ale art. 192 din CPP, judecătorul de
instrucţie sau instanţa urmează să se informeze în acest sens. Dacă legea nu prevede expres în
ce mod o pot face, conchidem că procurorul urmează să prezinte informaţia necesară în ordinea
prevăzută alin. (4) al art. 311 din CPP, care se aplică prin analogie. Potrivit alin. (2) al art. 310 din
CPP, dacă cererea corespunde cerinţelor prevăzute de lege şi este depusă de către bănuit,
învinuit, judecătorul de instrucţie decide admisibilitatea cererii şi fixează data soluţionării acesteia,
cu citarea părţilor.
Dacă cererea corespunde cerinţelor prevăzute de lege, dar este depusă de către soţul, rudele
apropiate ale bănuitului, învinuitului, atunci judecătorul de instrucţie dispune aducerea bănuitului,
învinuitului, cerîndu-se să semneze însuşirea de către el a cererii, apoi decide admisibilitatea
acesteia.
Conform alin. (4) al art. 310 din CPP, la deciderea admisibilităţii cererii de eliberare provizorie pe
cauţiune, judecătorul de instrucţie, sau, după caz, instanţa de judecată stabileşte şi cuantumul
cauţiunii, încunoştinţînd despre aceasta persoana care a depus cererea. După prezentarea
dovezii de depunere a cauţiunii pe contul instanţei judecătoreşti, aceasta fixează termenul pentru
soluţionarea cererii.
Examinarea cererii de liberare provizorie se face potrivit alin. (5) al art. 310 din CPP cu
participarea procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi reprezentantului legal, precum şi
a persoanei care a depus cererea. Soluţionarea cererii se face după ascultarea persoanelor
prezente.
Dacă cererea este întemeiată şi îndeplineşte condiţiile legii, jidecătorul de instrucţie, prin
încheiere motivată, dispune eliberarea provizorie a bănuitului, învinuitului, stabilind şi obligaţiile
ce vor fi respectate de acesta (alin. (6) al art.310 din CPP). În aceeaşi ordine se examinează
cererea de liberare provizorie de către instanţa de judecată în cursul judecării cauzei în fond,
începînd cu şedinţa preliminară, potrivit art. 345 din CPP, pînă la terminarea cercetării
judecătoreşti.
Copia de pe încheiere sau, după caz, un extras din încheiere se trimite administraţiei locului de
deţinere a bănuitului, învinuitului sau inculpatului, precun şi organului de poliţie în raza teritorială
a căreia locuieşte cel liberat provizoriu.
Încheierea privind liberarea provizorie se execută din momentul pronunţării, iar bănuitul, învinuitul
sau, după caz, inculpatul arestat preventiv se eliberează imediat din sala de şedinţe de judecată.
În cazul cînd procurorul prezintă date suplimentare privind posibilitatea reală de survenire a
consecinţelor negative prevăzute la alin. (2) al art. 191 din CPP, judecătorul de instrucţie sau,
după caz, instanţa de judecată poate respinge cererea de liberare provizorie ca neîntemeiată. În
cazul dat, dacă cauţiunea a fost deja depusă, se va dispine restituirea ei prin încheirea de
respingere a cererii de liberarea provizorie pe cauţiune.
Potrivit art. 311 din CPP, încheirea judecătorului de instrucţie privind liberarea provizorie sau
refuzul liberării provizorii poate fi atacată cu recurs în termen de 3 zile de la data adoptării de
către procuror, bănuit, învinuit, apărătorul sau reprezentantul său legal. Recursul se depune
direct la instanţa ierarh superioară (Curtea de Apel) prin intermediul instanţei judecătoreşti care a
adoptat încheierea ori prin intermediul administraţiei locului de deţinere.

Arestarea la domiciliu.
Arestarea la domiciliu este o măsură privativă de libertate prin faptul că constă în izolarea
bănuitului, învinuitului, inculpatului de societate în locuinţa acestuia, cu stabilirea anumitor
restricţii.
Potrivit alin. (2) al art.188 din CPP, arestarea la domiciliu se aplică persoanelor care se învinuiesc
de comiterea unei infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave, precum şi de comiterea unei
infracţiuni din imprudenţă. Conform alin. (2) al art. 176 din CPP şi avînd în vedere faptul că
arestarea la domiciliu este o măsură privativă de libertate alternativă arestării preventive, ea
poate fi aplicată în cazurile menţionate mai sus dacă pentru infracţiunea săvîrşită legea prevede
pedeapsa închisorii pe un termen mai mare de 2 ani, sau pe un termen mai mic de 2 ani dacă cel
învinuit, inculpat a comis cel puţin una din acţiunile prevăzute de alin. (1) al art. 176 din CPP.
Faţă de persoanele care au depăşit vîrsta de 60 de ani, de persoanele invalide de gradul I, de
femeile gravide, femeile care au la întreţinere copii în vîrstă de pînă la 8 ani, arestarea la
domiciliu poate fi aplicată şi în cazul învinuirii de comiterea a unei infracţiuni deosebit de grave.
Arestrarea la domiciliu se aplică faţă de bănuit, învinuit, inculpat în baza hotărîrii judecătorului de
instrucţie sau a instanţei de judecată în condiţiile care permit aplicarea arestării preventive, însă
izolarea lui totală nu este raţională în legătură cu vîrsta, starea sănătăţii, starea familială sau cu
alte îmrejurări.
Arestarea la domiciliu se dispune în faza urmăririi penale la demersul procurorului, iar în cazul
cînd procurorul solicită arestarea preventivă, judecătorul de instrucţie din oficiu poate dispune
aplicarea arestării la domiciliu ca măsură alternativă, potrivit alin. (3) al art. 185 din CPP.
Potrivit alin. (4) al art. 188 din CPP, arestarea la domiciliu este însoţită de una sau mai multe din
următoarele restricţii:
1) interzicerea de a ieşi din locuinţă;
2) limitarea convorbirilor telefonice, a recepţionării şi expedierii corespondenţei şi a utilizării altor
mijloace de comunicare;
3) interzicerea comunicării cu anumite persoane şi a primirii altor persoane în lociunţa sa.
Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă suplimentar obligaţiilor arătate la alin. (5) al art.188
din CPP:
1) de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi de a le purta
permanent;
2) de a răspunde la semnalele de control sau de a emite semnalele telefonice de control, de a se
prezenta personal la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată la timpul fixat.
Caracterul şi numărul restricţiilor şi obligaţiilor din cadrul regimului arestării la domiciliu se indică
în încheierea judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei de judecată. O copie de pe
încheirea privind arestarea la domiciliu se trimite organului investit prin lege să supravegheze
executarea arestării măsurii.
Potrivit alin. (7) al art. 188 din CPP, termenul, modul de aplicare, de prelungire a duratei şi de
atac al arestării la domiciliu sunt similare celor aplicate la arestarea preventivă.
Persoanei arestate la domiciliu i se înmînează o copie de pe încheiere conform alin. (3) al art.
177 din CPP, explicîndu-i totodată dispoziţiile prevăzute de alin, (8) al art. 188 din CPP conform
cărora în caz de nerespectare de către acesta a restricţiilor şi obligaţiilor stabilite de către
judecătorul de instrucţie sau instanţă, arestarea la domiciliu poate fi înlocuită cu arestarea
preventivă de către instanţa de judecată din oficiu sau la demersul procurorului.
În caz de încălcare a restricţiilor impuse, organul investit cu supravegherea executării arestării la
domiciliu va informa procurorul sau instanţa de judecată, care vor proceda în conformitate cu
legea.
Arestarea preventivă
Potrivit alin. (1) al art..185 din CPP, arestarea preventivă constă în deţinerea bănuitului,
învinuitului, inculpatului în stare de arest în locurile şi condiţiile prevăzute de lege[62].
Arestarea preventivă este o măsură procesuală privativă de libertate aplicată bănuitului,
învinuitului în faza urmăririi penale pentru o anumită durată sau inculpatului în faza judecării
cauzei de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de judecată în condiţiile
şi ordinea prevăzute de legea procesuală penală, dacă pentru infracţiunea săvîrşită, conform legii
penale, poate fi aplicată pedeapsa închisorii.
Temeiurile pentru aplicarea arestării preventive prevăzute de alin (1) şi (2) al art. 176 din CPP se
referă la comportamentul postinfracţional al celui acuzat de gravitatea infracţiunii:
1) în cazurile în care există suficiente date rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul,
inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice
stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvîrşească alte infracţiuni, ori pentru asigurarea
executării sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii;
2) în cazurile săvîrşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate
pe un termen mai mare de 2 ani, în cazul săvîrşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani arestul preventiv se aplică numai
dacă învinuitul, inculpatul a comis una din acţiunile menţionate mai sus.
Aceste două condiţii generale urmează a fi întrunite cumulativ la soluţionarea chestiunii arestării
preventive. Legea procesuală (alin. (2)al art. 185 din CPP) prevede expres şi anumite
circumstanţe ce se referă la prima condiţie, cînd este posibilă arestarea preventivă şi anume:
1) Dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul Republicii
Moldova.
2) Dacă, bănuitul, învinuitul, inculpatul nu este identificat.
3) Dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive aplicate în
privinţa sa.
Astfel, lipsa unui loc permanent de trai pe teritoriul Republicii Moldova se constată prin anumite
acte ce confirmă că bănuitul, învinuitul, este cetăţean străin, apatrid sau cetăţean al Republicii
Moldova fără viză de reşedinţă. Totodată prezenţa vizei de reşedinţă nu este suficientă pentru a
stabili că persoana are loc permanent de trai; în acest caz se vor lua în consideraţie şi alte date
care confirmă faptul că persoana nu locuieşte în locul indicat sau îşi schimbă frecvent locul de
trai. În conformarea acestui temei se va verifica faptul dacă persoana lucrează permanent sau
dacă învaţă.
Arestarea bănuitului, învinuitului, inculpatului neidentificat este posibilă numai în cazul cînd există
sufiiciente probe că anume această persoană a săvîrşit infracţiunea şi nu are acte de identitate,
actele de identitate sunt false sau persoana în cauză se împotriveşte stabilirii identităţii. De
regulă, aceste situaţii se pot întîlni în cazul persoanei bănuite şi mai rar în cazul persoanei
învinuite sau inculpate.
Încălcarea condiţiilor altor măsuri preventive de către învinuit (bănuit) sau inculpat constituie
temei de arestare numai dacă pentru infracţiunea săvîrşită legea penală prevede fie o pedeapsă
privativă de libertate, fie arest sau închisoare. În cazul cînd învinitul sau inculpatul încalcă
condiţiile unei măsuri preventive neprivative de libertate, iar pentru infracţiunea săvîrşită legea nu
prevede pedeapsa privaţiunii de libertate, unicul mijloc eficient care ar asigura prezenţa celui
acuzat la urmărire sau la judecată este măsura aducerii silite, potrivit art. 199 din CPP. Pentru
anumite categorii de funcţionari de stat, prin legi speciale, care reglementează statutul acestora,
sunt prevăzute garanţii suplimentare la aplicarea arestării preventive, şi anume acordul unor
organe.
Capitolul IV: Alte măsuri procesuale de constrîngere

În scopul asigurării ordinii stabilite de Codul de procedură penală privind urmărirea penală,
judecarea cauzei şi executarea sentinţei, organul de urmărire penală, procurorul, judecătorul de
instrucţie sau instanţa, conform competenţei, sunt în drept să aplice faţă de bănuit, învinuit,
inculpat alte măsuri procesuale de constrîngere, cum ar fi:
1) obligarea de a ase prezenta;
2) aducerea silită;
3) suspendarea provizorie din funcţie;
4) măsuri asiguratorii în vederea reparării prejudiciului cauzat de infracţiune;
5) măsuri asiguratorii în vederea garantării executării pedepsei amenzii.
Obligarea de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă
Conform alin. (1) al art. 198 din CPP, în cazurile în care aplicarea măsurilor preventive faţă de
bănuit, învinuit, inculpat nu este raţională pentru asigurarea desfăşurării normale a procesului
penal, organul de urmărire penală sau instanţa poate obliga în scris bănuitul, învinuitul, inculpatul
să se prezinte la acest organ la data şi ora fixată, iar în caz de schimbare a domiciliului, imediat
să informeze despre aceasta. În obligarea în scris vor fi indicate consecinţele nerespectării
acesteia. Măsura procesuală respectivă, de regulă, se aplică obligatoriu în toate cazurile cînd faţă
de cel bănuit (învinuit) nu se aplică măsura preventivă. Măsura obligării de a se prezenta la citaţie
şi de a informa despre schimbarea domiciliului este binevenită, avînd în vedere faptul că anterior,
pînă la adoptarea noului Cod de procedură penală, nejustificat se aplica declaraţia în scris de
nepărăsire a localităţii, de regulă, în toate cazurile cînd nu era posibilă aplicarea altor măsuri
preventive.
Obligaţia de a se prezenta şi a înştiinţa despre schimbarea domiciliului impusă bănuitului,
învinuitului sau inculpatului pe durata procesului penal nu restrînge dreptul acestuia de a se
deplasa liber şi de a-şi schimba locul de trai pe teritoriul Republicii Moldova, însă despre plecarea
pe durată lungă sau despre schimbarea domiciliului peste hotarele Republicii Moldova se va
anunţa organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care vor decide aplicarea unei
măsuri preventive. Legea procesuală penală nu prevede expres actul procedural prin care se
aplică această măsură procesuală. Procedura este simplificată prin întocmirea unui înscris în
care sunt arătate obligaţiile prevăzute de lege şi consecinţele nerespectării acestora, fără
emiterea unei ordonanţe sau, după caz, a unei încheieri[63]. Acest înscris este semnat de ofiţerul
de urmărire penală, de către procuror sau judecător şi de către cel bănuit, învinuit sau inculpat.
Un exemplar al acestui înscris se înmînează bănuitului, învinuitului, inculpatului, explicîndu-i-se
consecinţele nerespectării acestor obligaţii.
Pentru încălcarea obligaţiilor de a se prezenta şi de a informa despre schimbarea domiciliului,
bănuitul, învinuitul sau inculpatul poate fi adus silit sau i se va aplica o măsură preventivă. În
cazul cînd sunt temeiuri de a aplica măsura arestării preventive, învinuitul care a încălcat aceste
obligaţii poate fi reţinut pînă la soluţionarea chestiunii aplicării acestei măsuri preventive.
Potrivit alin. (2) al art. 198 din CPP, obligaţia în scris de a se prezenta la organul de urmărire
penală sau la instanţă poate fi luată şi de la partea vătămată, martor, precum şi de la alte
persoane participante la proces pentru asigurarea prezentării lor la desfăşurarea procesului
penal.
În privinţa părţii vătămate, martorului şi altor persoane măsura obligării în scris de a se prezenta
la citaţie şi de a informa despre schimbarea domiciliului se aplică în caz de necesitate, după cum
s-a menţionat în literatura de specialitate[64], atunci cînd: a) declaraţiile martorilor şi ale părţii
vătămate o importanţă deosebită; b) există date că anterior aceste persoane nu s-au prezentat la
citaţie nemotivat; c) aceste persoane locuiesc în alt loc decît locul efectuării urmăririi penale sau
judecării cauzei.
Pentru încălcarea obligaţiilor luate, părţii vătămate, martorilor şi altor persoane pot fi aplicate
măsura aducerii silite şi amenda judiciară.
Aducerea silită
Aducerea silită este o măsură procesuală prin care se realizează înfăţişarea persoanelor în faţa
organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti.
Potrivit alin. (1) al art. 199 din CPP, aducerea silită constă în aducerea forţată a persoanei la
organul de urmărire penală sau la instanţă în cazul în care aceasta, fiind citată în modul stabilit
de lege, nu s-a prezentat fără motive întemeiate şi nu a informat organul care a citat-o despre
imposibilitatea prezentării sale, iar prezenţa ei era necesară.
Aducerea silită este o măsură procesuală de constrîngere prin faptul că persoana în cauză este
condusă în faţa organului judiciar[65]. Caracterul de constrîngere al acestei măsuri procesuale se
manifestă prin faptul că persoana este adusă contrar voinţei sale în faţa organului care
desfăşoară procesul penal, iar dacă aceasta opune rezistenţă, se poate aplica forţa fizică,
mijloace speciale sau, după caz, şi arma.
Conform alin. (2) al art. 199 din CPP, poate fi supusă aducerii silite numai persoana participantă
la proces, pentru care este obligatorie citarea organului de urmărire penală sau a instanţei şi
care:
1) se eschivează de la primirea citaţiei;
2) se ascunde de organul de urmărire penală sau de instanţă;
3) nu are loc permanent de trai.
Din conţinutul acestei dispoziţii rezultă că aducerea silită poate fi dispusă numai după
declanşarea procesului penal. Astfel este inadmisibilă aducerea silită a persoanei pînă la
începerea urmăririi penale pentru a se lua o explicaţie.
O altă chestiune importantă care urmează a fi precizată este cercul persoanelor participante la
proces, care pot fi aduse silit. Din sintagma „pentru care este obligatorie citarea organului de
urmărire penală sau a instanţei”, prevăzută în alin. (2) al art. 199 şi art. 197 din CPP, rezultă că
pot fi aduse silit: 1) bănuitul, învinuitul, inculpatul; 2) partea vătămată; 3) martorul; 4) alte
persoane participante la proces (specialistul, expertul, interpretul, traducătorul, asisitentul
procedural).
Aducerea silită se dispune numai după citarea prealabilă a persoanelor, cu excepţia cazurilor
prevăzute de pct. 2) şi 3) din alin. (2) al art. 199 din CPP.
Partea vătămată, martorul şi alte persoane participante la proces, cu excepţia bănuitului,
învinuitului, inculpatului, pot fi aduse silit, de regulă numai după citarea repetată şi neprezentarea
nemotivată, precum şi neinformarea organului judiciar despre imposibilitatea informării.
Constituie motive întemeiate circumstanţele care împiedică prezentarea la citaţie (boala
participantului la proces, precum şi a rudelor apropiate, decesul rudelor apropiate, calamităţile
naturale, primirea citaţiei cu întîrziere, starea de război). În literatura de specialitate şi practica
organelor de urmărire penală sunt recunoscute motive întemeiate: lipsa milloacelor băneşti
pentru deplasarea la locul efectuării acţiunilor procesuale; accidente şi alte dereglări în domeniul
transportului; plecarea persoanei în deplasare de serviciu înainte de citaţie[66].
Astfel, pînă la luarea hotărîrii de aducere silită, organul competent trebuie să constate prin
mijloacele posibile faptul neprezentării nemotivate[67].
Aducerea silită, conform alin.(3) al art. 199 din CPP, se efectuează în baza unei ordonanţe de
aducere, eliberate de organul de urmărire penală, sau a încheierii instanţei de judecată.
Ordonanţa sau încheierea privind aducerea silită, pe lîngă dispoziţiile prevăzute în alin. (2) al art.
255 din CPP sau, după caz, art. 306 din CPP, va cuprinde şi menţiuni privind numele, data, anul,
locul naşterii, domiciliul persoanei care trebuie adusă forţat şi calitatea procesuală a acesteia,
motivele aducerii şi numele persoanei cu funcţie de răspundere (ofiţer de urmărire penală,
procuror sau judecător) la care trebuie adusă.
Potrivit alin. (4) al art. 199 din CPP, persoana nu poate fi supusă aducerii silite în timpul nopţii, cu
excepţia cazurilor care nu suferă amînare.
Ordonanţa sau încheierea privind aducerea silită se trimite organului de poliţie conform alin. (6) al
art. 199 din CPP, care execută această măsură procesuală de constrîngere.
Persoana împuternicită cu executarea ordonanţei sau încheierii de aducere silită trebuie să
respecte dispoziţiile art.29 din Constituţie şi art. 12 din CPP privind inviolabilitatea domiciliului,
care prevede „că nimeni nu poate pătrunde sau rămîne în domiciliu sau în reşedinţa unei
persoane fără consimţămîntul acesteia». Astfel, în cazul executării încheierii instanţei de
judecată, persoana împuternicită poate pătrunde în încăpere şi fără acordul persoanei.
În cazul executării ordonanţei ofiţerului de urmărire penală sau a procurorului, pătrunderea în
încăperea persoanei care trebuie adusă silit este posibilă cu acordul acesteia, îar în caz contrar
se va lua autorizaţia judecătorului de instrucţie în modul prevăzut de art. 304-306 din CPP.
Legea nu prevede expres posibilitatea atacării actului de aducere silită, dar împotriva ordonanţei
privind aplicarea acestei măsuri de către organul de urmărire penală poate fi făcută plîngere în
ordinea generală stabilită de art. 298 din CPP, care se examinează de judecătorul de instrucţie.
Suspendarea provizorie din funcţie
Suspendarea provizorie din funcţie constă în interzicerea provizorie motivată învinuitului,
inculpatului de a exercita atribuţiile de serviciu sau de a realiza activităţi cu care aceasta se
ocupă sau le efectuează în interesul serviciului public, alin. (1) al art. 200 din CPP.
Legea procesuală penală nu defineşte scopul acestei măsuri şi, respectiv, nu prevede temeiurile
aplicării. În literatura de specialitate s-a menţionat că măsura suspendării provizorii din funcţie
face parte din categoria măsurilor cu caracter preventiv[68] sau este o măsură apropiată după
scop măsurilor preventive[69].
Astfel, necesitatea aplicării acestei măsuri este condiţionată de circumstanţele cauzei ce
presupun posibilitatea că învinuitul poate: a) să continue activitatea infracţională cu folosirea
situaţiei de serviciu; b) să împiedice aflarea adevărului prin nimicirea documentelor, influenţarea
martorilor din rîndul subalternilor; c) să împiedice efectuarea reviziei sau expertizei contabile[70].
Suspendarea provizorie din funcţie se dispune şi în cazurile cînd persoana cu funcţie de
răspundere deţine o funcţie incompatibilă cu statutul de învinuit (inculpat), iar în cazurile
prevăzute de legi speciale este incompatibilă şi cu statutul de bănuit.
În primul rînd, măsura suspendării din funcţie se dispune în privinţa învinuitului (persoană cu
funcţie de răspundere şi altor funcţionari publici) în sensul Legii serviciului public din
04.05.1995[71], dar această măsură procesuală poate fi dispusă şi în privinţa altor persoane care
nu au statut de funcţionar public, dar care practică activităţi în interes public ( de exemplu:
medicul în cazul infracţțunilor prevăzute de capitolul II al Codului penal; pedagogul în cazul
infracţiunii săvîrşite împotriva unui elev sau împotriva minorilor).
Potrivit alin. (3) al art. 200 din CPP, suspendarea provizorie din funcţie o decide judecătorul de
instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată în baza demersului motivat depus de către
procuror.
Demersul procurorului se examinează în faza urmăririi penale de către judecătorul de instrucţie în
conformitate cu alin. (2) al art. 305 din CPP, unde participă învinuitul şi apărătorul acestuia.
Procurorul, la demersul motivat privind necesitatea suspendării din funcţie, va anexa în mod
obligatoriu ordonanţa de punere sub învinuire.
Pentru unele categorii de funcţionari publici (persoane cu înalte funcţii de răspundere) procedura
suspendării din funcţie este reglementată de legi speciale.
Potrivit alin (4) al art.200 din CPP, copia de pe încheierea judecătorului de instrucţie sau a
instanţei de judecată privitor la suspendarea provizorie din funcţie a persoanei se trimite imediat
pentru executarea administraţiei la locul de lucru al învinuitului, inculpatului. Din momentul primirii
copiei, persoana indicată va fi înlăturată sau nu va fi admisă în cîmpul muncii.
În cazul în care persoana responsabilă de executarea acestei măsuri procesuale de constrîngere
nu îndeplineşte hotărîrea judecătorească respectivă, judecătorul de instrucţie sau, după caz,
instanţa de judecată pot aplica o amendă judiciară în conformitate cu art. 201 din CPP. Persoanei
suspendate provizoriu din funcţie i se întrerupe remunerarea muncii, însă perioada de timp pentru
care persoana a fost suspendată provizoriu din funcţie în calitate de măsură procesuală de
constrîngere se ia în calcul în vechimea generală de muncă, alin (2) al art. 200 din CPP.
Hotărîrea judecătorului de instrucţie privind suspendarea provizorie din funcţie poate fi atacată cu
recurs în termen de 3 zile în instanţa ierarhic superioară, conform alin. (2) al art. 302 din CPP.
Suspendarea provizorie din funcţie poate fi revocată de către judecătorul de instrucţie sau, după
caz, de instanţă, la cererea părţilor în proces, dacă dispune necesitatea aplicării unei asemenea
măsuri (alin. (5) al art. 200 din CPP). Suspendarea provizorie din funcţie ca măsură procesuală
de constrîngere într-o cauză penală se aplică din iniţiativa procurorului în ordinea prevăzută de
Codul de procedură penală (art. 200), iar practica suspendării contractului individual de muncă în
circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor prevăzute în art.76 Codul muncii al Republicii
Moldova din 28.03.2003[72] determinate de faptul punerii sub învinuire a salariatului trebuie să fie
în conformitate cu legislaţia procesuală penală.
Totodată, menţionăm faptul că aplicarea unei măsuri preventive privative de libertate (arestarea
preventivă, arestarea la domiciliu) constituie în esenţă şi o suspendare tacită din funcţie a celui
bănuit, învinuit sau inculpat, avînd în vedere imposibilitatea celui prevenit să presteze munca. În
aceste cazuri este suficientă trimiterea copiei mandatului de arestare angajatului pentru a
suspenda contractul individual de muncă cu salariatul ce se află în detenţie provizorie.
Legea procesuală penală nu prevede expres durata măsurii suspendării provizorii din funcţie,
prezumîndu-se pînă la rămînerea definitivă a sentinţei în caz de incompatibilitate cu funcţia
ocupată, iar celelalte cazuri pe durata urmăririi penale.
În concluzie putem menţiona că suspendarea provizorie din funcţie se aplică ca măsură
procesuală în privinţa învinuitului pentru a preîntîmpina împiedicarea aflării adevărului de către
acesta, care, de regilă, se află în stare de libertate. În alte cazuri măsura dată se dispune ţinînd
cont de incompatibilitatea statutului persoanei cu funcţie de răspundere şi actul punerii sub
învinuire a acesteia.
Amenda judiciară
Amenda judiciară este o sancţiune procesuală, aplicabilă în caz de săvîrşire a vreuneia dintre
abaterile judiciare prevăzute de Codul de procedură penală.
Rolul amenzii judiciare este de a asigura desfăşurarea normal a activităşii procesuale prin
efectuarea corect şi la timp, de către subiecţii procesuali, a îndatoririlor ce le revin potrivit
legii[73].
Astfel, potrivit alin. (1) al art. 201 din CPP, amenda judiciară este o sancţiune bănească aplicată
de către instanţa de judecată persoanei care a comis o abatere în cursul procesului penal.
Amenda judiciară se aplică în mărime de la 1 la 25 de unităţi convenţionale (alin.(2) al art. 201 din
CPP).
Potrivit alin. (3) al art. 201 din CPP, constituie abatere procesuală şi se sancţionează cu amendă:
1) Neîndeplinirea de către orice persoană prezentă la şedinţa de judecată a măsurilor luate de
către preşedintele şedinţei în conformitate cu ceriţnele art. 334 din CPP.
Această abatere se poate săvîrşi prin încălcarea disciplinei şedinţei, prin tulburarea liniştii
acesteia, prin nesupunerea dispoziţiilor preşedinţilor şedinţei de judecată, fie prin alte acţiuni sau
inacţiuni care denotă desconsiderare vădită faţă de judecată. În mod special, condiţiile şi
persoanele care pot fi sancţionate cu amendă sunt reglementate de art. 334 din CPP. Din
dispoziţiile art. 334 din CPP rezultă că pentru încălcarea ordinii în timpul şedinţei de judecată
poate fi sancţionată cu amendă orice persoană, cu excepţia inculpatului, care este îndepărtat din
sala şedinţei.
Abaterea dată poate fi săvîrşită în faza de judecată, în orice etapă s-ar afla aceasta, precum şi în
faza urmăririi penale în faţa judecătorului de instrucţie la soluţionarea chestiunilor prevăzute de
lege.
2) Neexecutarea ordonanţei sau încheierii de aducere silită.
Abaterea dată poate fi săvîrşită de către cei care sunt obligaţi, potrivit legii, să execute hotărărea
de aducere silită. Astfel, tergiversarea nejustificată privind executarea hotărîrii de aducere silită
sau neanunţarea despre imposibilitatea executării acestei hotărîri de către colaboratorul poliţiei,
precum şi neprezentarea la timp spre executare de către conducătorul organului de poliţie
constituie o abatere în sensul prevăzut de pct. 2) din alin. (3) al art. 201 din CPP. Această
abatere presupunerea -voinţa care trebuie dovedită.
3) Neprezentarea nejustidicată a mertorului, expertului, specialistului, interpretului, traducătorului
sau apărătorului legal, citaţi la organul de urmărire penală sau instanţă, precum şi a procurorului
la instanţă şi neinformarea acestora despre imposibilitatea prezentării, cînd prezenţa lor este
necesară.
Abaterea dată priveşte obligaţia martorului (art.90 din CPP), expertului (art.88 din CPP),
specialistului (art. 87 din CPP), a interpretului sau traducătorului (art. 85 din CPP) de a se
prezenta în faţa organului care i-a citat, precum şi obligaţia să informeze la timp despre
imposibilitatea prezentării. Această abatere poate fi săvîrşită şi de partea vătămată, care poate fi
sancţionată cu amendă pentru neprezentarea nejustificată şi neinformarea organului competent
la timp despre imposibilitatea prezentării, pornind de la dispoziţiile generale prevăzute de alin. (2)
al art. 197 din CPP şi dispoziţiile speciale arătate la alin. (5) al art. 323 din CPP numai în cazurile
cănd declaraţiile părţii vătămate prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în procesul penal şi
deci este necesară audierea ei.
Subiect al acestei abateri poate fi procurorul, precum şi apărătorul cu condiţia că lipsa nemotivată
a acestora şi neinformarea la timp despre imposibilitatea prezentării au dus la cheltuieli
suplimentare, avînd în vedere dispoziţiile speciale ale legii (alin. (3) al art. 320; alin.(3) al art. 322
din CPP).
4) Tergiversarea de către expert, interpret sau traducător a executării însărcinărilor primite.
Tergiversarea care formează elementul material al abaterii se comite prin inacţiunea (omisiunea)
de a îndeplini la timp sarcina privitoare la efectuarea expertizei sau de a traduce înscrisul[74].
Tergiversarea presupune rea-voinţa din partea expertului sau traducătorului, care trebuie
dovedită.
5) Neluarea de către conducătorul unităţii, în care urmează să se efectueze o expertiză, a
măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia.
Abaterea constituie neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 149 din CPP de către
conducătorul instituţiei de expertiză.
6) Neîndeplinirea obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a
instituţiei, a obiectelor sau a documentelor de către conducătorul unităţii sau de către persoane
însărcinate cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii.
Această abatere judiciară se săvîrşeşte printr-o inacţiune (omisiune), care constă în
neîndeplinirea obligaţiei de prezentare la cererea organului judiciar a obiectelor şi înscrisurilor
aflate în posesia sa. Constituie abatere nu numai neprezentarea acestor obiecte sau înscrisuri, ci
şi nepredarea organelor judiciare[75], organului de urmărire penală sau instanţei de judecată în
condiţiile alin. (3) al art. 157 din CPP a documentelor şi obiectelor ce se află într-o instituţie de
stat.
Nu constituie abatere judiciară,în sensul prevăzut de pct. 6) din alin. (3) al art. 291 din CPP,
neprezentarea obiectelor şi documentelor în cazul efectuării unei percheziţii sau ridicării de
obiecte şi documente în conformitate cu art. 128 din CPP.
7) Nerespectarea obligaţiei de păstrare a mijloacelor de probă.
Această abatere judiciară poate fi săvîrşită de către persoanele fizice sau juridice care au primit
la păstrare, li s-a restituit sau au fost transmise pentru efectuarea expertizei şi au încălcat
obligaţia de păstrare a corpurilor delicte şi altor obiecte prevăzută de art. 160 din CPP. Abaterea
dată se manifestă prin pierderea, deteriorarea, alterarea sau amestecul corpurilor delicte şi altor
obiecte.
8) Alte abateri pentru care Codul de procedură penală prevede amenda judiciară.
Astfel de cazuri sunt:
1. neexecutarea hotărîrii de suspendare provizorie din funcţie de către administraţia locului de
lucru conform alin.(4) al art. 200 din CPP;
2. neîndeplinirea de către asistentul procedural a obligaţiilor prevăzute de art. 82 din CPP;
3. înaintarea cererii de recuzare în mod repetat cu rea credinţă şi în mod abuziv, cu scopul de a
tergiversa procesul, de a deruta judecata sau din alte intenţii răuvoitoare de către părţi la proces
în conformitate cu alin.(4) al art. 34 din CPP.
Potrivit alin. (4) al art. 201 din CPP, pentru abaterile comise în cursul urmăririi penale, amenda
judiciară se aplică de către judecătorul de instrucţie la demersul persoanei care efectuează
urmărirea penală. Astfel, ofiţerul de urmărire penală sau, după caz, procurorul vor întocmi un
demers motivat, unde se va menţiona esenţa abaterii procesuale, anexînd materialele necesare
ce confirmă faptul încălcării obligaţiilor procesuale de către subiecţi, precum şi rea-voinţa, în
funcţie de caz.
Examinarea demersului privind aplicarea amenzii judiciare se face de către judecătorul de
instrucţie în conformitate cu art. 305 din CPP cu participarea persoanei care a înaintat demersul
şi a persoanei care a comis abaterea procesuală.
Potrivit alin. (6)al art. 201 din CPP, îcheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea amenzii
judiciare poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară de către persoana în privinţa
căreia a fost aplicată amenda. Pentru abaterile comise în cursul judecării cauzei, amenda
judiciară se aplică de către instanţa care judecă cauza, iar încheierea privind aplicarea amenzii
se include în procesul verbal al şedinţei de judecată (alin. (5) al art. 201 din CPP).
Punerea sub sechestru
Actualul Cod de procedură penală (art. 202-210) reglementează punerea sub sechestru a
bunurilor în cadrul măsurilor procesuale de constrîngere, definind-o ca măsură asiguratorie, spre
deosebire de legislaţia procesuală penală precedentă care a plasat materia normativă (art.155) în
cadrul actelor de urmărire penală alături de sechestrarea corespondenţei poştale.
Potrivit art. 202 din CPP, organul de urmărire penală din oficiu sau instanţa de judecată, la
cererea părţilor, poate lua în cursul procesului penal măsuri asiguratorii, pentru repararea
prejudiciului cauzat de infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
Conform art.203 din CPP, punerea sub sechestru a bunurilor este definită ca o măsură
procesuală de constrîngere, care constă în inventarierea bunurilor materiale şi interzicerea
proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în cazurile necesare, de a se folosi de
aceste bunuri. După punerea sub sechestru a conturilor şi a depozitelor bancare sunt încetate
orice operaţiuni în privinţa acestora.
Aplicarea sechestrului pentru garantarea executării pedepsei amenzii se dispuna, potrivit alin. (4)
al art. 202 din CPP, numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului. Bunurile destinate sau
folosite la săvîrşirea infracţiunii care urmează a fi confiscate sunt supuse sechestrului numai dacă
sunt în proprietatea bănuitului, învinuitului sau inculpatului. În cazul tragerii la răspundere penală
a persoanelor juridice în condiţiile prevăzute de alin. (3) al art. 21 din CP, sechestrul poate fi
aplicat asupra întregii proprietăţi a acesteia, în scopul recuperării prejudiciului cauzat, precum şi
pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
După natura juridică şi alte criterii pot fi sechestrate bunurile mobile şi imobile (alin. (2) al art. 202
din CPP).
Potrivit alin. (1) al art. 203 din CPP, sunt puse sub sechestru bunurile, adică valorile materiale,
inclusiv conturile şi depozitele bancare.
Nu poate fi aplicat sechestrul pentru asigurarea acţiunii civile în procesul penal asupra bunurilor
incorporate (denumirea de firmă, emblemă, marcă, invenţie, dreptul de autor, denumirea de
origine şi indicaţie geografică). Potrivit alin. (2) al art. 203 din CPP, sunt supuse sechestrării în
scopul confiscării speciale bunurile destinate săvîrşirii infracţiunii, folosite în acest scop sau
rezultate din infracţiune.
Sechestrarea bunurilor rezultate din infracţiune se dispune asupra oricăror bunuri, indiferent de
natura acestora. Astfel, potrivit hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 40 din 27.12.1999,
bunurile rezultate din infracţiune constituie şi avantajul economic obţinut în urmă săvîrşirii faptelor
penale. Avantajul economic poate consta într-un bun de orice natură, corporal sau incorporal,
mobil sau imobil, precum şi acte juridice sau documente care atestă un titlu sau un drept asupra
unui bun.
Bunurile rezultate din infracţiune sunt supuse sechestrului indifferent de faptul dacă se află în
proprietatea învinuitului (inculpatului) sau în proptietatea altor persoane fizice sau juridice.
Pot fi puse sub sechestru sumele de bani care se află pe conturile analititce ale persoanelor
juridice sau persoanelor fizice (curent, de depozit, de credit, temporar).
Potrivit alin (3) al art. 204, nu pot fi supuse sub sechestru produsele alimentare necesare
proprietarului, posesorului de bunuri şi membrilor familiilor lor, combustibilul, literatura de
specialitate şi inventarul de ocupaţie profesională, veselă şi atributele de bucătărie folosite
permanent ce nu sunt de mare preţ.
Conform conţinutului alin (1) al art. 205 din CPP, punerea sub sechestru a bunurilor poate fi
dispusă în următoarele condiţii care urmează a fi întrunite cumulativ:
1) să fie începută urmărirea penală;
2) dacă probele accumulate permit a presupune întemeiat că bănuitul, învinuitul sau alte
persoane la care se află bunurile urmărite le pot tăinui, deteriora, chelui;
3) dacă s-a înaintat acţiunea civilă, dacă pentru săvîrşirea infracţiunii incriminate bănuitului,
învinuitului, inculpatului poate fi aplicată pedeapsa amenzii sau dacă există unul din bunurile
prevăzute de alin.(2) al art. 106 din CP.
La determinarea valorii bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru se vor lua în consideraţie
preţurile medii de pe piaţă din localitatea respectivă, fără aplicarea vreunui coefficient (alin. (1) al
art. 206 din CPP).
Bunurile mobile sechestrate se păstrează în condiţiile prevăzute de art. 208 din CPP. Astfel,
bunurile mobile puse sub sechestru, de regulă, se ridică, cu excepţia obiectelor cu demensiuni
mari.
Bunurile sechestrate uşor alterabile sau cu termen de păstrare limitat se remit în natură
inspectoratelor fiscale de stat pentru comercializare.

Noţiunea, importanţa şi sarcinile măsurilor procesuale de constrângere în procesul penal

Elementul constrângerii persistă în majoritatea acţiunilor procesuale penale cînd acestea
se înfăptuiesc contrar voinţei părţilor şi altor persoane participante la procesul penal, dar în
dependenţă de funcţionalitatea acestora, în legea procesuală penală, sunt menţionate măsurile
procesuale de constrângere (Titlul V al Părţii generale a Codului de procedură penală al Republicii)
ca o categorie distinctă.
În cursul procesului penal pot surveni impedimente, obstacole sau dificultăţi de natură să
pericliteze eficacitatea activităţii judiciare. Astfel, dacă nu se întreprind măsuri, învinuitul sau
inculpatul lăsat în libertate ar putea săvârși în continuare alte infracţiuni, care ar îngreuna stabilirea
adevărului prin ştergerea urmelor, coruperea martorilor, falsificarea unor înscrisuri sau mijloace de
probă materiale sau chiar ar putea să dispară, încercând să zădărnicească aplicarea sancţiunii
penale. În alte situaţii sunt necesare măsuri care să preîntâmpine riscul ca executarea silită a celor
obligaţi la suportarea despăgubirilor civile sau a pedepselor la amendă să nu aibă eficacitate. Prin
urmare, toate măsurile procesuale de constrângere sunt instituite pentru a asigura comportamentul
învinuitului conform cerinţelor legii procesual penale, iar unele măsuri pot fi aplicate în acelaşi scop
şi altor participanţi în condiţiile prevăzute expres de lege.
Pornind de la funcţionalitatea şi caracterul lor, asemenea măsuri au fost definite în doctrina
dreptului procesual penal ca „instituţii de drept procesual penal care constau în anumite privaţiuni
sau constrângeri personale sau reale, determinate de condiţiile şi împrejurările în care se
desfăşoară procesul penal” sau ”mijloace de constrângere folosite de organele judiciare penale
pentru garantarea executării pedepsei şi repararea pagubei produse prin infracţiune, precum şi
pentru asigurarea îndeplinirii de către părţi a obligaţiilor lor procesuale”.
Într-o altă sursă, măsurile procesuale de constrângere au fost definite ca „mijloace
procesuale cu caracter restrictiv, aplicate în strictă conformitate cu legea de către organul de
cercetare penală, procuror şi instanţa de judecată în privinţa învinuitului, bănuitului, părţii vătămate,
martorilor şi altor persoane pentru lichidarea obstacolelor reale şi posibile ce pot apărea în procesul
cercetării şi soluţionării cauzelor penale, în scopul asigurării eficiente a sarcinilor procesului pena”.
Din definiţiile menţionate mai sus rezultă că măsurile procesuale de constrângere asigură
desfăşurarea normală a procesului penal, deşi prin lege în sistemul măsurilor procesuale de
constrângere sunt incluse diverse categorii ale acestora, având fiecare un scop distinct, dar toate
contribuind la excluderea unor inconveniente procesuale determinate de comportamentul
subiecţilor neoficiali în procesul penal. Măsurile procesuale şi cele de constrângere în mod special,
după cum s-a arătat în literatura de specialitate, nu fac parte din desfăşurarea activităţii principale
a procesului penal, caracterul lor fiind acela de activităţi adiacente celei principale.
Intervenţia reală şi efectivă a măsurilor procesuale de constrângere se manifestă numai
dacă în procesul penal apar dificultăţi, greutăţi ori se profilează situaţii a căror evitare impune luarea
lor.
Este posibil ca desfăşurarea cauzei penale să nu necesite luarea unor măsuri procesuale,
ceea ce demonstrează că instituţia nu intră obligatoriu în fondul principal al activităţilor legate de
rezolvarea pricinii. Astfel, măsurile procesuale de constrângere, fiind acţiuni procesuale facultative
şi auxiliare, contribuie la desfăşurarea actelor principale şi altor acţiuni procesuale importante prin
asigurarea prezenţei participanţilor la proces, fie prin prevenirea împiedicării aflării adevărului, fie
prin garantarea recuperării prejudiciului cauzat prin infracţiune sau executării pedepsei amenzii.
Condiţiile, temeiurile şi ordinea aplicării măsurilor procesuale de constrângere
Luând în consideraţie faptul că activitatea procesuală penală este în general de origine
restrictivă, datorită oficialităţii procesului penal, legiuitorul Republicii Moldova a prevăzut printr-o
normă generală dispoziţia imperativă (alin. (3) al art.1 din CPP) cu următorul conţinut: „organele
de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul procesului sunt obligate să activeze în aşa
mod încât nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată şi ca nici o
persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de
constrângere”.
Măsurile procesuale de constrângere se aplică atunci când există necesitatea întrunirii
cumulative a următoarelor condiţii generale:
1) Procesul penal să fie declanşat. Astfel, până la începerea urmăririi penale nu se admite aplicarea
măsurilor restrictive (cu excepţia reţinerii persoanei în flagrant delict; şi în acest caz, înregistrarea
infracţiunii urmează a fi făcută imediat, dar nu mai târziu de 3 ore de la momentul aducerii persoanei
reţinute potrivit alin. (3) al art. 166 din CPP);
2) Să existe anumite temeiuri faptice şi juridice expres prevăzute de lege pentru a exclude
arbitrariul, în funcţie de gradul diferenţiat de constrângere, legea procesuală penală a stabilit
anumite temeiuri faptice (în cazul reţinerii-alin. (1) şi (2) ale art. 166 din CPP; al măsurilor
preventive-alin. (1) al art. 176 din CPP, aducerii silite – alin. (1) şi (2) ale art. 199 din CPP, amenzii
judiciare – alin. (3) al art. 201 din CPP, punerii sub sechestru a bunurilor – alin.(1) al art. 205 din
CPP) şi juridice (recunoaşterea în calitate de bănuit, învinuit – în cazul reţinerii şi măsurilor
preventive; ori de învinuit – în cazul suspendării provizorii din funcţie; încadrarea juridică a faptei
într-o componenţă de infracţiune ce se pedepseşte cu închisoarea – în cazul reţinerii şi arestării
preventive; înaintarea acţiunii civile – în cazul punerii sub sechestru a bunurilor);
3) Să existe o hotărâre legală şi motivată a organului de urmărire penală, procurorului, judecătorului
de instrucţie sau instanţei de judecată în cazurile şi procedurile prevăzute de lege. Astfel, pentru a
evita subiectivismul sau abuzurile, în procedura aplicării măsurilor procesuale de constrângere au
fost diferenţiate atribuţiile organului de urmărire penală, procurorului şi judecătorului de instrucţie,
asigurându-se imparţialitatea, iar uneori şi contradictorialitatea la soluţionarea chestiunii privind
dispunerea unei măsuri restrictive. În acest sens, aplicarea măsurilor procesuale de constrângere
care afectează grav drepturile şi libertăţile persoanei sunt atribuţii exclusive ale judecătorului de
instrucţie sau ale instanţei judecătoreşti. Procedura aplicării măsurilor de constrângere în faţa
judecătorului de instrucţie prevede posibilitatea participării în şedinţa de judecată a persoanei faţă
de care se soluţionează demersul privind aplicarea unei măsuri procesuale de constrângere, fie
posibilitatea atacării actelor procedurale prin care s-a dispus aplicarea acestora. În condiţiile
generale prevăzute de art. 298 din CPP, măsurile procesuale de constrângere aplicate de organul
de urmărire pot fi atacate cu plângere judecătorului de instrucţie. Organul de urmărire penală şi
procurorul se pronunţă prin ordonanţă asupra măsurilor procesuale prevăzute de lege. În anume
situaţii, măsura reţinerii este dispusă prin proces-verbal, potrivit alin. 1 al art. 167 din CPP, sau prin
ordonanţă, în cazurile prevăzute de art. 169, 170 din CPP. Măsura obligării de a se prezenta la
organul de urmărire penală sau la instanţă se aplică prin întocmirea unui înscris propriu-zis cu
aceeaşi denumire, potrivit art. 198 din CPP.
Judecătorul de instrucţie se pronunţă prin încheiere, conform art. 306 din CPP, sau prin
autorizaţie asupra ordonanţei organului de urmărire penală, conform alin.2 al art. 205 în cazul
punerii sub sechestru a bunurilor. Instanţa de judecată se pronunţă asupra măsurilor procesuale
de constrângere fie prin încheiere separată în timpul examinării cauzei, fie prin sentință la
soluţionarea cauzei în fond, fie prin decizie la examinarea recursului sau, după caz, a apelului.
Potrivit art. 477 din CPP, la soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive în
privinţa minorului, în fiecare caz, se discută, în mod obligatoriu, posibilitatea transmiterii lui sub
supraveghere, conform art. 184 din CPP. Reţinerea minorului, precum şi arestarea preventivă în
temeiurile prevăzute în art.166, 176, 185, 186 din CPP pot fi aplicate doar în cazuri excepţionale,
când au fost săvârșite infracțiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Despre
reţinerea minorului se înştiinţează imediat părinţii sau alţi reprezentanţi legali ai minorului, iar
demersul privind arestarea preventivă se soluţionează cu participarea obligatorie a
reprezentantului legal. Conform alin. 4 al art.186 din CPP, durata ţinerii în stare de arest a
învinuiților minori nu poate depăşi 4 luni. Martorul minor în vârstă de până la 14 ani nu poate fi
supus aducerii silite, ținând cont de dispoziţia alin. 5 al art. 199 din CPP.
 Măsuri asiguratorii pentru repararea prejudiciului, pentru eventuala confiscare specială
a bunurilor şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
Organul de urmărire penală din oficiu sau instanţa de judecată, la cererea părţilor, poate lua în
cursul procesului penal măsuri asiguratorii pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, pentru
eventuala confiscare specială a bunurilor, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
Măsurile asiguratorii pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, pentru eventuala confiscare
specială a bunurilor, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii, constau în sechestrarea
bunurilor mobile şi imobile în conformitate cu art.203-210.
Măsurile asiguratorii pentru repararea prejudiciului se pot lua asupra bunurilor bănuitului, învinuitului,
inculpatului, persoanei civilmente responsabile în suma valorii probabile a pagubei.
Măsurile asiguratorii pentru eventuala confiscare specială a bunurilor se pot lua asupra bunurilor
bănuitului, învinuitului, inculpatului enumerate la art. 106 alin. (2) din Codul penal, precum şi asupra
bunurilor altor persoane care le-au acceptat ştiind despre dobândirea ilegală a acestora. În cazul în care
bunurile ce urmau a fi supuse confiscării speciale nu mai există, se pot lua măsuri asiguratorii pentru
confiscarea contravalorii acestora. Măsurile asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii
se iau numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului, în funcţie de suma maximă a amenzii care
poate fi stabilită pentru infracţiunea comisă.
Punerea sub sechestru.
Punerea sub sechestru a bunurilor este o măsură procesuală de constrângere, care constă în inventarierea
bunurilor şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în caz de necesitate, de a
se folosi de aceste bunuri. După punerea sub sechestru a conturilor şi a depozitelor bancare sînt încetate
orice operaţiuni în privinţa acestora. Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică pentru a asigura
repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, acţiunea civilă sau eventuala confiscare specială a
bunurilor ori a contravalorii bunurilor utilizate la săvârșirea infracţiunii ori rezultate din infracţiune.
Bunurile care pot fi puse sub sechestru. Sub sechestru pot fi puse bunurile bănuitului,
învinuitului, inculpatului, precum şi ale părţii civilmente responsabile, în cazurile prevăzute de lege,
indiferent de natura bunurilor şi de faptul la cine se află acestea. Se pun sub sechestru bunurile ce
constituie cota-parte a bănuitului, învinuitului, inculpatului în proprietatea comună a soţilor sau familiei.
Dacă există suficiente probe că proprietatea comună este dobândită sau majorată pe cale criminală, poate
fi pusă sub sechestru întreaga proprietate a soţilor sau familiei ori cea mai mare parte a acestei
proprietăţi.
Nu pot fi puse sub sechestru produsele alimentare necesare proprietarului, posesorului de bunuri şi
membrilor familiilor lor, combustibilul, literatura de specialitate şi inventarul de ocupaţie profesională,
vesela şi atributele de bucătărie folosite permanent ce nu sînt de mare preţ, precum şi alte obiecte şi
lucruri de primă necesitate, chiar dacă acestea pot fi ulterior supuse confiscării.
Nu pot fi puse sub sechestru bunurile întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, cu excepţia acelei
cote-părţi dobândite ilicit din proprietatea colectivă care poate fi separată fără a se aduce prejudiciu
activităţii economice.
Temeiurile de punere sub sechestru. Punerea sub sechestru a bunurilor poate fi aplicată de
către organul de urmărire penală sau instanţă numai în cazurile în care probele acumulate permit de a
presupune întemeiat că bănuitul, învinuitul, inculpatul sau alte persoane la care se află bunurile urmărite
le pot tăinui, deteriora, cheltui. Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică în baza ordonanţei organului
de urmărire penală, cu autorizaţia judecătorului de instrucţie sau, după caz, a încheierii instanţei de
judecată. Procurorul, din oficiu sau la cererea părţii civile, înaintează judecătorului de instrucţie demers,
însoţit de ordonanţa organului de urmărire penală privind punerea bunurilor sub sechestru.
Judecătorul de instrucţie, prin rezoluţie, sancţionează punerea bunurilor sub sechestru, iar
instanţa de judecată decide asupra cererilor părţii civile ori ale altei părţi, dacă vor fi administrate probe
suficiente pentru confirmarea circumstanţelor prevăzute în alin.(1).
În ordonanţa organului de urmărire penală sau, după caz, în încheierea instanţei de judecată cu privire
la punerea bunurilor sub sechestru vor fi indicate bunurile materiale supuse sechestrului, în măsura în
care ele sînt stabilite în procedura cauzei penale, precum şi valoarea bunurilor necesare şi suficiente
pentru asigurarea acţiunii civile. Dacă există dubiu evident cu privire la prezentarea benevolă a bunurilor
pentru punerea lor sub sechestru, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată,
concomitent cu autorizarea sechestrului asupra bunurilor materiale, autorizează şi percheziţia.
 În caz de delict flagrant sau de caz ce nu suferă amînare, organul de urmărire penală este în drept
de a pune bunurile sub sechestru în baza ordonanţei proprii, fără a avea autorizaţia judecătorului de
instrucţie, comunicând în mod obligatoriu despre aceasta judecătorului de instrucţie imediat, însă nu mai
târziu de 24 de ore din momentul efectuării acestei acţiuni procedurale. Primind informaţia respectivă,
judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acţiunii de punere sub sechestru, confirmă rezultatele ei sau
declară nevalabilitatea acesteia. În caz de constatare că sechestrarea este ilegală sau neîntemeiată,
judecătorul de instrucţie dispune scoaterea, totală sau parţială, a bunurilor de sub sechestru.
Noţiunea, scopul şi durata reţinerii procesuale penale
Constituie reţinere privarea de libertate a persoanei bănuite sau învinuite de săvârșirea
unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un
an prin hotărârea organului de urmărire penală pentru o perioadă scurtă de timp, dar nu mai mult
de 72 de ore în izolatoarele de detenţie provizorie ale organelor afacerilor interne. Această măsură
procesuală penală rezultă din articolul 5, paragraful 1, punctul c) al Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 1950 în toate protocoalele adiţionale, precum şi
din art. 25 aliniatul 3 al Constituţiei Republicii Moldova din 29.07.1994.
În toate cazurile prevăzute de lege măsura reţinerii nu poate depăşi 72 de ore din momentul
privării de libertate. Aici momentul privării de libertate se consideră timpul când persoana a fost
capturată de organele de poliţie sau de persoane private, conform art. 168 din CPP. Astfel, timpul
aducerii forţate a persoanei la organul de urmărire penală, al verificării temeiurilor reţinerii şi
întocmirii procesului verbal cu privire la reţinerea până la încarcerarea persoanei în izolatorul de
detenţie provizorie se include în durata reţinerii.
În cazul reţinerii persoanei în baza încheierii instanţei de judecată în caz de infracţiune de
audienţă, potrivit art. 171 din CPP, legea nu prevede expres durata acestei măsuri, dar pornind de
la sintagma „persoană reţinută va fi trimisă neîntârziat procurorului” considerăm că procurorul nu
poate depăşi termenul general de 72 de ore, soluționând chestiunea declanşării urmăririi penale.
Totodată, după cum s-a menţionat în literatura de specialitate, limitările aduse persoanei sunt de
interpretare restrictivă. Astfel, în cazul reţinerii potrivit art. 171 din CPP chiar dacă se dispune prin
încheierea instanţei de judecată, durata acesteia nu poate fi mai mare de 72 de ore – termen maxim
de reţinere a bănuitului, învinuitului până la aplicarea arestării preventive sau altei măsuri
preventive.
Reţinerea ca măsură procesuală de constrângere, definită în art. 165 din CPP, se
deosebeşte prin scopul urmărit şi durata acesteia de măsuri similare procesuale:
§ reţinerea persoanei de către organul de poliţie pentru executarea unei ordonanţe de aducere
silită conform art. 199 din CPP; fie pentru executarea unui mandat de arestare preventivă
(art. 307, 308 din CPP), încheierea de arestare preventivă (art. 329 din CPP); fie pentru
executarea unei ordonanţe de dare în căutare a învinuitului conform art. 288 din CPP;
§ interdicţia de a părăsi sala şedinţei de judecată pînă la terminarea cercetării judecătoreşti
dispusă de către preşedintele şedinţei faţă de martorii ascultaţi (alin. (5) al art. 370 din CPP);
§ interdicţia de a părăsi locul efectuării unei percheziţii pînă la terminarea acestei acţiuni de
către persoanele care se aflau în încăpere sau au venit în acest loc în timpul percheziţiei
(alin. (10) al art. 128 din CPP).
Aliniatul 3 al articolului 165 din CPP al RM prevede actele procedurale prin care se dispune
aplicarea reţinerii în funcţie de diferite situaţii prevăzute de lege. Astfel, procesul verbal de
reţinere se întocmeşte, potrivit art.167, în cazul când persoana bănuită de săvârșirea unei
infracţiuni este prinsă şi adusă la organul de urmărire penală sau este prezentă la organul
respectiv în legătură cu efectuarea unor acţiuni procesuale. Prin urmare, în cazul „apariţiei
nemijlocite a motivelor verosimile de a bănui că persoana a săvârșit infracţiunea”, există o situaţie
când bănuitul este prezent şi necesitatea reţinerii sale a apărut spontan fie în cazurile prevăzute
de articolul 166, aliniatele 1 şi 2, fie în situaţia arătată la articolul 168. În acest sens, procesul-
verbal de reţinere are semnificaţia unei hotărîri prin care s-a dispus arestarea, precum şi a unui
act de constatare a faptului că persoana este reţinută efectiv.
În cazurile când reţinerea este dispusă prin ordonanţă, după prinderea persoanei se
întocmeşte obligatoriu un proces – verbal de reţinere, care are semnificaţia actului de constatare
 a faptului că persoana este reţinută. Reţinerea persoanei în baza ordonanţei se dispune în
cazurile arătate la articolele 169 şi 170, care presupune căutarea, prinderea şi aducerea la
organul ce a emis această hotărâre. Ordonanţa de reţinere este emisă de organul de urmărire
penală sau de procuror şi trebuie să cuprindă: data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi
calitatea persoanei care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul acţiunii sau măsurii
procesuale temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o. Ordonanţa nesemnată
de persoana care a întocmit-o nu are putere juridică şi se consideră nulă. Dacă organul de
urmărire penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri motivate în
ordonanţă.
În cazurile prevăzute de articolul 171 şi instanţa de judecată (judecătorul de instrucţie)
dispune reţinerea persoanei printr-o încheiere motivată.

Condiţiile, temeiurile şi procedura aplicării reţinerii

Pentru ca reţinerea să fie legală, este necesar să fie îndeplinite cumulativ o serie de condiţii
generale şi speciale prevăzute de lege, care sunt considerate garanţii procesuale de asigurare a
libertăţii individuale a persoanei.
Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru aplicarea măsurii reţinerii persoanei
bănuite de săvârșirea infracţiunii sunt:
a) existenţa unor temeiuri stabilite de lege (art. 166 din CPP) că bănuitul a săvârșit o faptă
prevăzută de legea penală;
b) infracţiunea de care este bănuită persoana se pedepseşte cu închisoare pe un termen mai
mare de un an.
c) procesul penal să fie declanşat sau infracţiunea să fie înregistrată;
d) subiectul reţinut întruneşte unele condiţii speciale.
Potrivit alin. (1) şi (2) ale art. 166 din CPP, temeiurile reţinerii bănuitului sunt:
1) dacă acesta a fost prins în flagrant delict;
2) dacă martorul ocular, inclusiv partea vătămată vor indica direct că anume această persoană
a săvârșit infracţiunea;
3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea de transport vor fi
descoperite urme evidente ale infracţiunii;
4) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea de transport vor fi
descoperite urme evidente ale infracţiunii;
5) alte circumstanţe care servesc temei pentru a bănui că această persoană a săvârșit
infracţiunea, numai dacă a încercat să se ascundă sau dacă nu are loc de trai permanent ori nu i
s-a putut constata identitatea.
Prinderea în flagrant delict (în momentul săvârșirii infracţiunii sau imediat după săvârșire)
este un temei ce apare înainte de începerea urmăririi penale, dar prin forţa juridică a probelor prin
care se constată infracţiunea flagrantă necesitatea reţinerii este justificată o dată cu declanşarea
urmăririi penale. În cazul prinderii în flagrant delict legea procesuală nu prevede obligatoriu
reţinerea bănuitului, aceasta fiind lăsată la latitudinea organului de urmărire penală, dar, de regulă,
bănuitul este adus la organul de urmărire penală pentru constatarea identităţii şi împrejurărilor
privind săvârșirea infracţiunii. Datele prin care martorul ocular, partea vătămată (victima) vor arăta
direct că o anumită persoană a săvârșit infracţiunea se constată, în primul rând, prin acţiunile de
urmărire penală (audiere, prezentare spre recunoaştere) în cazul când urmărirea penală este
pornită sau în urma unor acţiuni de investigaţie operativă. Aceste date ce stau la baza aplicării
reţinerii sunt declaraţiile sau comunicările unor persoane care indică direct şi convingător faptul
săvârșirii infracţiunii de o anumită persoană.
Alte circumstanţe ce presupun faptul săvârșirii infracţiunii de către o persoană pot fi orice
date obţinute în urma acţiunilor de urmărire penală sau de investigaţie operativă, forţa probantă a
cărora este întărită de împrejurările că bănuitul a încercat să se ascundă sau nu are loc permanent
de trai ori există dificultăţi la stabilirea identităţii. Aceste împrejurări sunt arătate ce temeiuri de
arestare preventivă la alin. (2) al art. 185 din CPP şi respectiv justifică temeinicia reţinerii bănuitului
chiar în lipsa unor probe suficiente. Alin. (1) al art. 166 din CPP prevede posibilitatea reţinerii
bănuitului numai în cazul când fapta penală se pedepseşte cu închisoare pe un termen de cel puţin
2 ani, condiţia fiind prezentă şi în cazul când sancţiunea normei penale are o altă pedeapsă
alternativă, încadrarea juridică a faptei este făcută de organul de urmărire penală obligatoriu prin
actul de începere a urmăririi penale şi procesul-verbal de reţinere.
Potrivit alin. (3) al art.166 din CPP, reţinerea bănuitului pentru temeiurile arătate la pct.1-3
poate avea loc până la înregistrarea infracţiunii în modul stabilit de lege. Înregistrarea infracţiunii
se efectuează imediat, dar nu mai târziu de 3 ore de la momentul aducerii persoanei reţinute la
organul de urmărire penală, iar în cazul cînd fapta pentru care persoana a fost reţinută nu este
înregistrată în modul corespunzător, persoana se eliberează imediat, înregistrarea infracţiunii nu
este identică în sens juridic cu declanşarea procesului penal (pornirea urmăririi penale), dar
constituie un act procedural care determină obligativitatea începerii urmăririi penale conform art.
274 din CPP. Astfel, legea prevede cel puţin înregistrarea infracţiunii în modul prevăzut de art. 262-
265 din CPP, care confirmă perspectiva declanşării unui proces penal, iar reţinerea bănuitului, chiar
dacă se dispune până la declanşarea acestuia, se menţine în termenul de 72 de ore numai în
cadrul unui proces penal.
Aliniatul 4 al art. 166 CPP, stabileşte durata şi modul de calculare a acestui termen. Astfel,
termenul de 72 de ore curge din momentul privării de libertate. Sintagma ”din momentul privării de
libertate” este momentul reţinerii persoanei de fapt, adică capturării ei cu scopul de a fi adusă la
organul de poliţie. Prin urmare, timpul aducerii persoanei reţinute la organul de urmărire penală şi
timpul întocmirii procesului verbal de reţinere se includ în durata reţinerii. Dacă persoana a fost
reţinută, potrivit articolului 249 al Codului cu privire la contravenţiile administrative, pe 3 ore şi după
aceasta se constată că fapta dată constituie o infracţiune, timpul reţinerii administrative se include
în durata reţinerii procesual penale. La calcularea termenilor se aplică dispoziţiile articolului 233.
Aliniatul 5 al articolului 166 CPP, prevede o dispoziţie în conformitate cu articolul 5 al
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care presupune că
persoana reţinută „trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit
prin lege cu excepţia atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau
eliberată în cursul procedurii”. Astfel, în timp de 72 de ore reprezentantul organului de urmărire
penală trebuie să înainteze un demers privind necesitatea arestării şi tot în acest timp să fie
examinat în conformitate cu articolul 307. Anterior, dispoziţiile Codului de procedură penală vechi,
articolul 104, prevedea doar faptul înaintării în instanţa de judecată a demersului privind
necesitatea arestării.
Pentru respectarea acestor dispoziţii, reprezentantul organului de urmărire penală trebuie
să înainteze din timp un demers judecătorului de instrucţie. Sintagma „după caz, eliberată”
presupune că bănuitul poate fi eliberat cu aplicarea unei măsuri preventive neprivative de libertate
dispuse de către procuror sau fără aplicarea acesteia.
O altă condiţie privind legalitatea reţinerii se referă la subiectul reţinut, care trebuie să
întrunească o serie de particularităţi prevăzute de lege. Conform regulii generale, subiectul reţinut
poate fi orice persoană fizică, care a atins vârsta răspunderii penale (art. 21 din CP-minorii în vârstă
de 14-16 ani pentru unele infracţiuni prevăzute expres şi în vârstă de la 16 ani – pentru toate
infracţiunile). Măsura reţinerii poate fi aplicată şi persoanelor iresponsabile din cauza unei boli
psihice evidente, în scopul aplicării de către instanţa de judecată a unor măsuri de constrângere
ca caracter medical. În situaţia când necesitatea reţinerii apare spontan (de exemplu, în cazul
prinderii în flagrant delict) este imposibil de stabilit identitatea persoanei (deci şi vârsta), iar
persoana bănuită este minoră, poate fi reţinută şi până la vârsta de 14 ani, în cazul unor infracţiuni
grave, cu scopul stabilirii identităţii persoanei în cauză. Dacă după stabilirea vârstei, minorul reţinut
nu poartă răspundere penală conform art. 21 din CP, se va elibera imediat ori în caz de necesitate
va fi reţinut în instituţiile de detenţie provizorie.
Pentru unele categorii de funcţionari ai serviciului public legislaţia privind statutul acestora
prevede unele condiţii speciale de aplicare a măsurilor procesuale de constrângere. Potrivit art. 19
din legea cu privire la statutul judecătorului din 20 iulie 1995, persoana judecătorului este
inviolabilă. Judecătorul nu poate fi reţinut, supus aducerii forţate sau arestului fără acordul
Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui Republicii Moldova sau în cazul judecătorilor
Curţii Supreme de Justiţie fără acordul Parlamentului. Judecătorul reţinut în cazul că este bănuit
de săvârșirea unei infracţiuni urmează a fi eliberat imediat după identificare.
Judecătorul Curţii Constituţionale nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat, cu excepţia cazurilor
de infracţiune flagrantă, fără acordul prealabil al Curţii Constituţionale (art. 16 din Legea cu privire
la Curtea Constituţională din 13 decembrie 1994).
Deputatul Parlamentului Republicii Moldova, în caz de infracţiune flagrantă, poate fi reţinut la
domiciliu pe o durată de 24 de ore numai cu încuviinţarea prealabilă a procurorului general. Acesta
va informa imediat Preşedintele Parlamentului asupra reţinerii. Dacă Parlamentul consideră că nu
există temei pentru reţinere, dispune imediat revocarea acestei măsuri.
Potrivit Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 18.02.1961 şi Convenţiei privind
relaţiile consulare de la Viena din 24.04.1963, cetăţenii străini care se bucură de imunitate
diplomatică nu pot fi reţinuţi sau arestaţi sub nici o formă.
Procedura aplicării reţinerii.
1) Reţinerea persoanei bănuite de săvârșirea unei infracţiuni.
Reţinerea unei persoane este bazată pe două principii:
1) dreptul bănuitului reţinut de a fi înştiinţat despre motivele reţinerii;
2) dreptul bănuitului de a fi informat despre drepturile sale.
În cazurile prevăzute de art. 166 din CPP, reţinerea persoanei bănuite de săvârșirea unei
infracţiuni se dispune prin întocmirea unui proces-verbal de reţinere în termen de până la 3 ore de
la momentul privării de libertate de către organul de urmărire penală.
În procesul verbal de reţinere se indică temeiurile, motivele, locul, anul, luna ziua şi ora
reţinerii, fapta săvârșită de persoana respectivă, rezultatele percheziţiei corporale a persoanei
reţinute, precum şi data şi ora întocmirii procesului verbal. Procesul verbal se aduce la cunoştinţa
persoanei reţinute numai în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu. Bănuitul reţinut poate
renunţa la apărător numai în cazul când i-au fost create posibilităţi reale pentru participarea
avocatului în proces.
Totodată, bănuitului reţinut i se înmânează în scris informaţia despre drepturile prevăzute
de art.64 din CPP, inclusiv dreptul de a tăcea, de a nu mărturisi împotriva sa, de a da explicaţii care
se înregistrează în procesul-verbal, de a beneficia de asistenţa unui apărător şi a face declaraţii în
prezenţa acestuia, fapt care se menţionează în procesul-verbal de reţinere, alin (1) al art.167 din
CPP.
Procesul-verbal de reţinere se semnează de persoana care l-a întocmit şi de persoana
reţinută. În cazul când persoana reţinută refuză să semneze procesul verbal de reţinere, aceasta
se va menţiona de către persoana care a întocmit procesul-verbal şi se va confirma în scris de
către apărător. Persoanei reţinute i se înmânează în copie procesul-verbal de reţinere la cererea
acesteia, pct. 3) din alin. (2) al art. 64 din CPP. În decurs de până la 6 ore de la întocmirea
procesului verbal de reţinere, persoana care l-a întocmit prezintă procurorului o comunicare în scris
privind aplicarea acestei măsuri. Persoana care a întocmit procesul-verbal de reţinere imediat, dar
nu mai târziu de 6 ore, este obligată să dea posibilitate persoanei reţinute se anunţe una din rudele
apropiate sau o altă persoană, la propunerea reţinutului, despre locul unde acesta este deţinut sau
o anunţă singură, alin (1) al art. 173 din CPP. În cazul reţinerii unui minor, amânarea înştiinţării
despre reţinerea minorului nu se admite. În cazul în care persoana reţinută este cetăţean al unui
alt stat, despre reţinere este informată, în termenul prevăzut de lege, ambasada sau consulatul
acestui stat, dacă persoana reţinută o cere. În cazuri excepţionale, dacă acesta o cere caracterul
deosebit al cauzei, în scopul asigurării secretului etapei începătoare a urmăririi penale, cu
consimțământul judecătorului de instrucţie, înştiinţarea despre reţinere poate fi amânată până la
12 ore, conform pct. 2) din alin. (1) al art. 302 din CPP.
Potrivit alin. 4 al art. 167 din CPP, persoana reţinută va fi audiată în conformitate cu
prevederile art. 103 şi 104, dacă acceptă să fie audiată. Audierea persoanei reţinute se face atât
la propunerea reprezentantului organului de urmărire penală, cât şi la solicitarea bănuitului. Dacă
bănuitul reţinut nu acceptă să facă declaraţii, acest fapt va fi consemnat în procesul-verbal de
audiere. Până la prima audiere bănuitul reţinut are dreptul să primească consultaţie juridică în
condiţii de confidenţialitate din partea apărătorului (art. 64, alin. 2, punctul 4). Persoana care
efectuează reţinerea este în drept să supună persoana reţinută percheziţiei corporale în condiţiile
art. 130 CPP.
Persoana reţinută în conformitate cu art.166, 169, 170, 171 din CPP beneficiază de
drepturile şi obligaţiile prevăzute de art. 64 din CPP.
Administraţia instituţiilor de deţinere a persoanelor reţinute este obligată, conform art.187 din CPP:
1) să asigure securitatea persoanelor deţinute, să le acorde protecţia şi ajutorul necesar;
2) să asigure persoanelor deţinute accesul la asistenţa medicală independentă;
3) să înmâneze în aceeași zi persoanelor deţinute copii de pe documentele procesuale
parvenite în adresa lor;
4) să asigure înregistrarea plângerilor şi cererilor persoanelor deţinute;
5) să trimită în aceeaşi zi plângerile şi alte cereri ale persoanelor deţinute adresate instanţei
de judecată, procurorului sau altor colaboratori ai organului de urmărire penală, fără a le supune
controlului şi cenzurii;
6) să întocmească un proces verbal privind refuzul persoanei deţinute de a fi adusă în
instanţă;
7) să admită întrevederi libere ale persoanei deţinute cu apărătorul, reprezentantul său legal,
mediatorul, în condiţii confidenţiale, fără a limita numărul şi durata întrevederilor;
8) să asigure aducerea persoanei deţinute la organul de urmărire penală sau la instanţă în
timpul indicat de acestea;
9) să asigure, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, posibilitatea de a
exercita acţiuni procesuale cu participarea persoanei deţinute la locul deţinerii;
10) să înmâneze persoanei eliberate certificat conform prevederilor alin. (3) al art. 174 din CPP.
Potrivit alin (7) al art. 195 din CPP administraţia locului de reţinere este obligată să elibereze imediat
persoana reţinută în cazul expirării termenului de 72 de ore.

Eliberarea persoanei reţinute

Potrivit art. 25 alin 6 din Constituţie, eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă
motivele reţinerii sau arestării au dispărut. Prin „motivele reţinerii” menţionate în norma
constituţională şi normele procesual penale (alin (5) al art.11. alin. (1) şi (2) ale art. 167 din CPP
se subînţeleg acele date concrete care confirmă temeiurile reţinerii prevăzute de lege. Sintagma
”motivele reţinerii au dispărut” presupune situaţiile când aceste date nu se confirmă ori apar noi
circumstanţe privind fapta săvârșită şi persoana făptuitorului, iar motivele vechi nu sunt suficiente
pentru menţinerea în continuare a persoanei în stare de reţinere.
Potrivit alin. (1) al art. 174 din CPP, sunt arătate următoarele cazuri în care persoana
reţinută urmează să fie eliberată:
1) nu s-au confirmat motivele verosimile de a bănui că persoana reţinută a săvârșit
infracţiunea;
2) lipsesc temeiuri de a priva în continuare persoana de libertate;
3) organul de urmărire penală a constatat la reţinerea persoanei o încălcare esenţială a legii;
4) a expirat termenul reţinerii;
5) a expirat termenul reţinerii şi instanţa nu a autorizat arestarea preventivă a persoanei.
Dacă în cazul verificării faptului săvârșirii infracţiunii de către persoana reţinută, în termen
de 72 ore a expirat termenul reţinerii şi instanţa nu a autorizat arestarea preventivă a persoanei se
stabileşte lipsa de probe în învinuire ori sunt administrate probe în apărare care combat
circumstanţele prevăzute de alin (1) şi (2) ale art. 166 din CPP, sau se constată că fapta penală
este săvârșită de o altă persoană, persoana reţinută urmează a fi eliberată. În confirmarea acestui
temei pot fi următoarele cazuri:
a) dacă în decursul a 3 ore de la momentul aducerii persoanei reţinute organul de urmărire penală
nu înregistrează infracţiunea;
b) dacă în timp de 72 de ore nu se dispune începerea urmăririi penale ori rezoluţia sau, după caz,
procesul verbal de începere a urmăririi penale nu se confirmă de către procuror ori este confirmată
rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale;
c) dacă după începerea urmăririi penale se constată unul din cazurile care exclud urmărirea penală
arătate la art. 257, 285 din CPP şi se dispune de către procuror prin ordonanţă încetarea urmăririi
penale sau scoaterea persoanei reţinute de sub urmărirea penală.
În cazul constatării de către procuror sau de către organul de urmărire penală a lipsei
temeiurilor de aplicare a arestării preventive faţă de bănuitul reţinut, sau luându-se în consideraţie
ocupaţia, vârsta, starea sănătăţii, situaţia familială şi alte împrejurări ce privesc persoana reţinută,
nu este oportună arestarea preventivă a acesteia constituie temei de a elibera persoana din stare
de reţinere, potrivit pct. 2) din alin (1) al art. 174 din CPP. În cazul constatării de către procuror a
încălcării esenţiale a legii de către organul de urmărire penală la aplicarea reţinerii, persoana poate
fi eliberată. Încălcări esenţiale ale legii la aplicarea reţinerii au fost denumite în literatura de
specialitate cazuri de reţinere ilegală.
Constituie încălcare esenţială a legii:
a) reţinerea în lipsa temeiurilor indicate în alin. (1), (2) ale art. 166, art. 169, 170 şi 171 din CPP;
b) încadrarea juridică greşit a faptei, ce nu se pedepseşte cu privaţiune de libertate mai mare de
un an;
c) subiectul reţinut n-a atins vârsta răspunderii penale sau este subiect special, care se bucură de
imunitate prevăzută de lege şi nu s-au respectat condiţiile speciale;
d) lipseşte procesul verbal sau ordonanţa cu privire la reţinere sau acestea sunt întocmite cu
încălcări grave (lipseşte indicaţia cu privire la ora reţinerii, semnătura reprezentantului organului de
urmărire penală);
e) neînştiinţarea persoanei reţinute despre motivele reţinerii în prezenţa unui apărător.
Expirarea termenului de 72 de ore obligă administraţia locului de deţinere a persoanei reţinute să
elibereze imediat această persoană, constituind un caz de încetare de drept a măsurii reţinerii,
potrivit alin. (5) şi (7) ale art. 195 din CPP. În cazul când judecătorul de instrucţie, examinând
demersul privind aplicarea faţă de bănuit a arestării preventive potrivit art. 307 din CPP, respinge
demersul sau aplică o măsură preventivă mai uşoară, bănuitul reţinut se eliberează după expirarea
termenului de 72 de ore, iar dacă în procesul examinării demersului se constată o încălcare
esenţială a legii la reţinerea persoanei, aceasta va fi eliberată imediat din sala şedinţei de judecată.
Eliberarea persoanei reţinute poate avea loc în primele 3 ore din momentul privării de
libertate, când nu se întocmeşte procesul-verbal de reţinere în legătură cu faptul că nu s-a
înregistrat nici o infracţiune, fie că s-a decis ne-aplicarea reţinerii în continuare, măsura reţinerii
asimilându-se cu aducerea forţată la organul de urmărire penală, precum şi după întocmirea
procesului verbal de reţinere în timp de 72 de ore. În ambele situaţii, la eliberarea persoanei reţinute
i se înmânează un certificat în care se menţionează de către cine a fost reţinută, temeiul, locul şi
timpul reţinerii, temeiul şi timpul eliberării conform alin. (3) al art. 174 din CPP.
În cazul când faţă de bănuitul reţinut se aplică o măsură preventivă neprivativă de libertate de către
procuror prin ordonanţă, potrivit art.177 din CPP, eliberarea celui reţinut se decide prin acest act
procedural. Dacă bănuitul reţinut este scos de sub urmărire penală sau în privinţa lui s-a decis de
către procuror încetarea urmăririi penale, eliberarea celui reţinut se decide prin ordonanţa care
prevede soluţiile date în conformitate cu alin.(6) al art. 285 din CPP. Potrivit alin. (2) al art. 174 din
CPP persoane eliberată după reţinere nu poate fi reţinută din nou pentru aceleaşi temeiuri. Astfel
dacă a fost reţinută pentru temeiurile arătate la art.166 din CPP şi eliberată, poate fi reţinută repetat
doar numai pentru temeiurile prevăzute la art. 169, 170 din CPP.
Măsurile procesuale de constrângere

Reţinerea
Constituie reţinere privarea persoanei de libertate, pe o perioadă scurtă de timp, dar nu mai mult de 72
de ore, în locurile şi în condiţiile stabilite prin lege.
Pot fi supuse reţinerii:
persoanele bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe
un termen mai mare de un an;
învinuitul, inculpatul care încalcă condiţiile măsurilor preventive neprivative de libertate, luate în
privinţa lui, precum şi ordonanţa de protecţie în cazul violenţei în familie, dacă infracţiunea se
pedepseşte cu închisoare;
condamnaţii în privinţa cărora au fost adoptate hotărîri de anulare a condamnării cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei sau de anulare a liberării condiţionate de pedeapsă înainte de
termen.

Reţinerea persoanei poate avea loc în baza:

procesului-verbal, în cazul apariţiei nemijlocite a motivelor verosimile de a bănui că persoana a
săvîrşit infracţiunea;
ordonanţei organului de urmărire penală;
hotărîrii instanţei de judecată cu privire la reţinerea persoanei condamnate pînă la soluţionarea
chestiunii privind anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau
anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen ori, după caz, cu privire la reţinerea
persoanei pentru săvîrşirea infracţiunii de audienţă.

Temeiurile pentru reţinerea persoanei bănuite de săvîrşirea infracţiunii:

Organul de urmărire penală are dreptul să reţină persoana, dacă există o bănuială rezonabilă privind
săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de
un an, numai în cazurile:
dacă aceasta a fost prinsă în flagrant delict;
dacă martorul ocular, inclusiv victima, indică direct că anume această persoană a săvîrşit infracţiunea;
dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea ei de transport sînt descoperite
urme evidente ale infracţiunii;
dacă la locul săvîrşirii infracţiunii sînt descoperite urmele lăsate de către această persoană.

În alte circumstanţe care servesc temei pentru o bănuială rezonabilă că o persoană a săvîrşit
infracţiunea, aceasta poate fi reţinută numai dacă a încercat să se ascundă ori nu i s-a putut constata
identitatea.
Reţinerea persoanei bănuite poate fi dispusă şi dacă există temeiuri rezonabile de a presupune că
aceasta se va sustrage de la urmărirea penală, va împiedica aflarea adevărului sau va săvîrşi alte
infracţiuni.
Reţinerea persoanei mature în temeiurile prevăzute la alin.(1) poate avea loc pînă la înregistrarea
infracţiunii în modul stabilit de lege. Înregistrarea infracţiunii se efectuează imediat, dar nu mai tîrziu
de 3 ore de la momentul aducerii persoanei reţinute la organul de urmărire penală, iar în cazul în care
fapta pentru care persoana a fost reţinută nu este înregistrată în mod corespunzător, persoana se
eliberează imediat, cu excepţia prevăzută la art.273 alin.(1) pct.2).
Reţinerea persoanei în condiţiile prezentului articol nu poate depăşi 72 de ore din momentul privării de
libertate. În cazul în care reţinerea persoanei se efectuează pentru stabilirea identităţii ei, perioada de
reţinere nu poate depăşi 6 ore.
Reţinerea minorului nu poate depăşi 24 de ore. Persoana reţinută în condiţiile prezentului articol,
pînă la expirarea termenului prevăzut la alin.(5) şi (6), trebuie să fie adusă cît mai curînd posibil din
momentul reţinerii în faţa judecătorului de instrucţie pentru a fi examinată chestiunea arestării sau,
după caz, a eliberării acesteia. Demersul privind arestarea persoanei reţinute urmează a fi înaintat cu
cel puţin 3 ore înainte de expirarea termenului de reţinere. Procurorul, în termenele prevăzute la
alin.(5) şi (6), va emite o ordonanţă de eliberare a persoanei reţinute fie, după caz, va înainta demersul,
conform art.307, judecătorului de instrucţie.
Procedura de reţinere a persoanei. Despre fiecare caz de reţinere a unei persoane bănuite de
săvîrşirea unei infracţiuni organul de urmărire penală, în termen de pînă la 3 ore de la momentul
privării ei de libertate, întocmeşte un proces-verbal de reţinere, în care se indică temeiurile, motivele,
locul, anul, luna, ziua şi ora reţinerii, starea fizică a persoanei reţinute, plîngerile referitoare la starea
sănătăţii sale, în ce este îmbrăcată (descrierea ţinutei vestimentare), explicaţii, obiecţii, cereri ale
persoanei reţinute, cererea de a avea acces la un examen medical, inclusiv pe cont propriu, fapta
săvîrşită de persoana respectivă, rezultatele percheziţiei corporale a persoanei reţinute, precum şi data
şi ora întocmirii procesului-verbal. Procesul-verbal se aduce la cunoştinţă persoanei reţinute, totodată
ei i se înmînează în scris informaţia despre drepturile prevăzute la art.64, inclusiv dreptul de a tăcea,
de a nu mărturisi împotriva sa, de a da explicaţii care se includ în procesul-verbal, de a beneficia de
asistenţa unui apărător şi de a face declaraţii în prezenţa acestuia, fapt care se menţionează în procesul-
verbal. Procesul-verbal de reţinere se semnează de persoana care l-a întocmit şi de persoana reţinută.
În termen de pînă la 3 ore de la reţinere, persoana care a întocmit procesul-verbal prezintă procurorului
o comunicare în scris referitoare la reţinere.
Organul de urmărire penală, în timp de o oră după reţinerea persoanei, solicită oficiului teritorial al
Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat sau unor alte persoane împuternicite
de acesta desemnarea unui avocat de serviciu pentru acordarea asistenţei juridice de urgenţă.
Solicitarea de a desemna un avocat de serviciu este prezentată în scris, inclusiv prin fax, sau la telefon.
Motivele reţinerii imediat se aduc la cunoştinţă persoanei reţinute numai în prezenţa unui apărător ales
sau a unui avocat de serviciu care acordă asistenţă juridică de urgenţă.
Organul de urmărire penală este obligat să asigure condiţii pentru întrevederea confidenţială între
persoana reţinută şi apărătorul său pînă la prima audiere. În cazul reţinerii minorului, persoana care
efectuează urmărirea penală este obligată să comunice imediat aceasta procurorului şi părinţilor
minorului sau persoanelor care îi înlocuiesc.
Persoana reţinută va fi audiată în conformitate cu prevederile art.103 şi 104, dacă acceptă să fie
audiată. Persoana care efectuează reţinerea este în drept să supună persoana reţinută percheziţiei
corporale în condiţiile art.130.
Dacă la reţinere se stabileşte prezenţa unor vătămări sau leziuni corporale ale persoanei reţinute,
persoana care efectuează urmărirea penală neîntîrziat îl va informa pe procuror, care va dispune
imediat efectuarea unei constatări medico-legale sau, după caz, a unei expertize medico-legale pentru a
constata originea şi caracterul vătămărilor sau leziunilor.
Dreptul cetăţenilor de a prinde persoana bănuită de săvîrşirea infracţiunii. Oricine este în drept
să prindă şi să aducă forţat la poliţie sau la o altă autoritate publică persoana prinsă asupra faptului
săvîrşirii unei infracţiuni sau care a încercat să se ascundă ori să fugă imediat după săvîrşirea
infracţiunii. Persoana prinsă în condiţiile alin.(1) poate fi legată în cazul în care opune rezistenţă
reţinerii. Dacă sînt temeiuri rezonabile de a presupune că persoana prinsă are asupra sa armă ori alte
obiecte periculoase sau obiecte care prezintă interes pentru cauza penală, persoana care a prins-o poate
să-i controleze hainele şi să-i ia obiectele respective pentru a le transmite organului de urmărire
penală.
Reţinerea persoanei în baza ordonanţei organului de urmărire penală pentru a fi pusă sub
învinuire. Organul de urmărire penală adoptă o ordonanţă de reţinere a persoanei în cazul în care
probele administrate în cauza penală dau temei rezonabil de a presupune că ea a comis infracţiunea şi
că persoana respectivă nu se află în localitatea dată sau locul ei de aflare nu este cunoscut. Această
ordonanţă este obligatorie pentru executare de către orice colaborator al organului de urmărire penală
sau al poliţiei care va găsi bănuitul. De executarea ordonanţei de reţinere este informat imediat organul
care a adoptat ordonanţa în cauza respectivă. Reţinerea persoanei în temeiul prevăzut la alin.(1) se
efectuează conform procedurii şi în termenele prevăzute la art.166 şi 167.
Reţinerea învinuitului în baza ordonanţei organului de urmărire penală pînă la arestare. În cazul
în care învinuitul încalcă condiţiile prevăzute de măsurile preventive aplicate în privinţa lui sau
obligaţia dată în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală ori a instanţei şi de a
comunica noul loc de trai, procurorul este în drept să emită o ordonanţă privind reţinerea acestui
învinuit, cu înaintarea concomitentă judecătorului de instrucţie a demersului privind arestarea lui.
Reţinerea efectuată în condiţiile alin.(1) nu poate depăşi termenul de 72 de ore şi se va efectua numai
în cazurile în care, conform legii, persoana poate fi supusă arestării preventive.
Reţinerea persoanei în baza încheierii instanţei în caz de infracţiune de audienţă.
Dacă în cursul şedinţei de judecată se săvîrşeşte o faptă ce conţine elemente de infracţiune prevăzute
de legea penală, preşedintele şedinţei dispune identificarea persoanei care a săvîrşit infracţiunea şi
reţinerea ei, fapt despre care se face o menţiune în procesul-verbal al şedinţei. Instanţa adoptă o
încheiere de trimitere procurorului a materialelor şi de reţinere a persoanei. Copia de pe încheiere şi
persoana reţinută vor fi trimise neîntîrziat procurorului sub escorta poliţiei judiciare. După ce va primi
materialele şi va fi adusă persoana reţinută, procurorul va proceda conform legii.
Înştiinţarea despre reţinere. Persoana care a întocmit procesul-verbal de reţinere, imediat, dar nu
mai tîrziu de 6 ore, este obligată să dea posibilitate persoanei reţinute să anunţe una din rudele
apropiate sau o altă persoană, la propunerea reţinutului, despre locul unde acesta este deţinut sau o
anunţă singură.
În cazul în care persoana reţinută este cetăţean al unui alt stat, despre reţinere este informată, în
termenul menţionat în alin.(1), ambasada sau consulatul acestui stat dacă persoana reţinută o cere.
Dacă persoana reţinută este militar, în termenul prevăzut în alin.(1), este informată unitatea militară, în
care ea îşi îndeplineşte serviciul militar, sau centrul militar unde este la evidenţă, precum şi persoanele
menţionate în alin.(1).
În cazuri excepţionale, dacă aceasta o cere caracterul deosebit al cauzei, în scopul asigurării secretului
etapei începătoare a urmăririi penale, cu consimţămîntul judecătorului de instrucţie, înştiinţarea despre
reţinere poate fi amînată pe un termen de pînă la 12 ore, cu excepţia cazului în care persoana reţinută
este minoră.
În cazul în care, în urma reţinerii persoanei, rămîn fără supraveghere minori sau alte persoane pe care
le are la întreţinere ori bunurile acesteia, organul de urmărire penală este obligat să ia măsurile
prevăzute în art.189.
Eliberarea persoanei reţinute. Persoana reţinută urmează să fie eliberată în cazurile în care:
1) nu s-au confirmat motivele verosimile de a bănui că persoana reţinută a săvîrşit infracţiunea;
2) lipsesc temeiuri de a priva în continuare persoana de libertate;
3) organul de urmărire penală a constatat la reţinerea persoanei o încălcare esenţială a legii;
4) a expirat termenul reţinerii;
5) instanţa nu a autorizat arestarea preventivă a persoanei.

Persoana eliberată după reţinere nu poate fi reţinută din nou pentru aceleaşi temeiuri.La eliberare,
persoanei reţinute i se înmînează certificat în care se menţionează de către cine a fost reţinută, temeiul,
locul şi timpul reţinerii, temeiul şi timpul eliberării.

Măsurile preventive
Noţiunea şi categoriile de măsuri preventive. Măsurile cu caracter de constrîngere prin care
bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite acţiuni negative asupra
desfăşurării procesului penal sau asupra asigurării executării sentinţei constituie măsuri preventive.
Măsurile preventive sînt orientate spre a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau a împiedica
bănuitul, învinuitul, inculpatul să se ascundă de urmărirea penală sau de judecată, spre aceea ca ei să
nu împiedice stabilirea adevărului ori spre asigurarea de către instanţă a executării sentinţei.
Măsuri preventive sînt:
1) obligarea de a nu părăsi localitatea;
2) obligarea de a nu părăsi ţara;
3) garanţia personală;
4) garanţia unei organizaţii;
5) ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;
6) transmiterea sub supraveghere a militarului;
7) transmiterea sub supraveghere a minorului;
8) liberarea provizorie sub control judiciar;
9) liberarea provizorie pe cauţiune;
10) arestarea la domiciliu;
11) arestarea preventivă.

Arestarea la domiciliu şi arestarea preventivă pot fi aplicate numai faţă de bănuit, învinuit, inculpat.
Transmiterea persoanei sub supraveghere se aplică numai faţă de minori. Transmiterea sub
supraveghere a comandantului unităţii militare se aplică numai faţă de militari şi faţă de supuşii
militari în timpul concentrărilor. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de
transport poate fi ca măsură preventivă principală sau ca măsură complementară la o altă măsură
preventivă.
Liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune sînt măsuri preventive de
alternativă arestării şi pot fi aplicate numai faţă de persoana în privinţa căreia s-a înaintat demers
pentru arestare sau faţă de bănuitul, învinuitul, inculpatul care sînt deja arestaţi.
Temeiurile pentru aplicarea măsurilor preventive. Măsurile preventive pot fi aplicate de către
procuror, din oficiu ori la propunerea organului de urmărire penală, sau, după caz, de către instanţa de
judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul,
învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să
împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvîrşească alte infracţiuni, de asemenea ele pot
fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea executării sentinţei.
Arestarea preventivă şi măsurile alternative arestării se aplică numai persoanei care este bănuită,
învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave, iar în cazul
existenţei unei bănuieli rezonabile privind săvîrşirea altor infracţiuni, ele se aplică învinuitului,
inculpatului care a comis cel puţin una din acţiunile menţionate la alin. (1).
La soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective, organul de
urmărire penală şi instanţa de judecată vor lua în considerare următoarele criterii complementare:
1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate;
2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;
3) vîrsta şi starea sănătăţii lui;
4) ocupaţia lui;
5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute;
6) starea lui materială;
7) prezenţa unui loc permanent de trai;
8) alte circumstanţe esenţiale.

În cazul în care lipsesc temeiuri pentru aplicarea unei măsuri preventive faţă de bănuit, învinuit,
inculpat, de la el se ia obligaţia în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a
instanţei şi de a le informa despre schimbarea domiciliului.
Prevederile alin. (3) pct. 7) se aplică numai în cazul în care persoana a refuzat să comunice locul
permanent de trai.
Actul prin care se aplică măsura preventivă. Referitor la aplicarea măsurii preventive procurorul
care conduce sau efectuează urmărirea penală emite, din oficiu sau la demersul organului de urmărire
penală, o ordonanţă motivată. În ordonanţa procurorului se indică fapta care face obiectul bănuirii,
învinuirii, prevederile legale în care aceasta se încadrează şi pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta
săvîrşită, necesitatea aplicării măsurii preventive, precum şi faptul dacă bănuitului, învinuitului,
inculpatului i s-au explicat consecinţele încălcării măsurii preventive.
Instanţa de judecată emite o încheiere motivată, în care se indică: infracţiunea de care este învinuită,
inculpată persoana; temeiul alegerii măsurii preventive respective, cu menţionarea datelor concrete
care au determinat luarea acestei măsuri; necesitatea aplicării măsurii preventive, precum şi faptul
dacă învinuitului, inculpatului i s-au explicat consecinţele încălcării măsurii preventive; argumentele
reprezentantului, apărătorului, învinuitului, inculpatului, motivîndu-se admiterea sau neadmiterea lor
la stabilirea măsurii.
Arestarea preventivă, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune şi liberarea
provizorie a persoanei sub control judiciar se aplică numai conform hotărîrii instanţei de judecată
emise, atît în baza demersului procurorului, cît şi din oficiu atunci cînd judecă cauza respectivă.
Arestarea la domiciliu, liberarea provizorie pe cauţiune şi liberarea provizorie a persoanei sub control
judiciar se aplică de către instanţă ca alternativă a arestării preventive, în baza demersului organului de
urmărire penală sau la cererea părţii apărării.
Copia de pe încheierea privind aplicarea măsurii preventive se înmînează neîntîrziat persoanei faţă de
care se aplică măsura preventivă. Persoanei i se comunică în limba pe care o înţelege motivele aplicării
faţă de ea a măsurii preventive şi, totodată, i se explică modul şi termenul de atac al acesteia.
Obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara. Obligarea de a nu părăsi
localitatea constă în îndatorirea impusă în scris bănuitului, învinuitului, inculpatului de către procuror
sau, după caz, de instanţa de judecată de a se afla la dispoziţia organului de urmărire penală sau a
instanţei, de a nu părăsi localitatea, în care domiciliază permanent sau temporar, fără încuviinţarea
procurorului sau a instanţei, de a nu se ascunde de procuror sau instanţă, de a nu împiedica urmărirea
penală şi judecarea cauzei, de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală şi a instanţei de
judecată şi de a le comunica acestora despre schimbarea domiciliului.
Obligarea de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă bănuitului, învinuitului, inculpatului de către
procuror sau de instanţa de judecată de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus
această măsură, precum şi în îndeplinirea altor obligaţii prevăzute la alin.(1).
Durata măsurilor preventive prevăzute la alin.(1) şi (2) nu poate depăşi 30 de zile şi, după caz, poate fi
prelungită doar motivat. Prelungirea se dispune de către procuror şi fiecare prelungire nu poate depăşi
30 de zile.
Copia de pe hotărîrea definitivă a procurorului sau a instanţei, adoptată în condiţiile prezentului
articol, se trimite organului de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte învinuitul, inculpatul sau,
după caz, organelor de frontieră pentru executare şi ridicarea provizorie a paşaportului în cazul
prevăzut în alin.(2).
Garanţia personală. Garanţia personală constă în angajamentul în scris pe care persoane demne de
încredere şi-l iau în sensul că, prin autoritatea lor şi suma bănească depusă, garantează
comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv respectarea ordinii publice
şi prezentarea lui
cînd va fi citat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, precum şi îndeplinirea altor
obligaţii procesuale. Numărul garanţilor nu poate fi mai mic de 2 şi mai mare de 5. Garanţia personală,
ca măsură preventivă, se admite doar la cererea în scris a garanţilor şi cu acordul persoanei în privinţa
căreia se dă garanţia. La prezentarea în scris a garanţiei, fiecare garant concomitent depune la contul
de depozit al procuraturii sau al instanţei de judecată o sumă bănească de la 50 la 300 unităţi
convenţionale.
Garanţia unei organizaţii. Garanţia unei organizaţii constă în angajamentul în scris al unei persoane
juridice demne de încredere pe care şi-l ia în sensul că, prin autoritatea sa şi suma bănească depusă,
garantează comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv respectarea
ordinii publice, prezentarea lui cînd va fi citat de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată,
precum şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale.
Asumîndu-şi o asemenea garanţie, persoana juridică trebuie să depună la contul de depozit al
procuraturii sau al instanţei de judecată o sumă bănească în mărime de la 300 la 500 unităţi
convenţionale. Drepturile şi obligaţiile organizaţiei garant, precum şi modul de efectuare a garanţiei,
sînt prevăzute în art.181.
Modul de dispunere şi exercitare a garanţiei de către persoane fizice şi juridice. Garanţia
personală şi garanţia unei organizaţii se dispun de către procurorul care conduce sau efectuează
urmărirea penală prin ordonanţă, iar de către instanţa de judecată – prin încheiere. Procurorul sau
instanţa, stabilind că garantul este demn de încredere şi bănuitului, învinuitului, inculpatului îi poate fi
aplicată garanţia personală sau garanţia organizaţiei prevăzute în art.179 şi 180, decide aplicarea unei
asemenea măsuri preventive, făcîndu-i cunoscute garantului esenţa cauzei şi obligaţiile lui. După
aceasta, garantul susţine solicitarea sa sau o retrage, fapt despre care se consemnează în procesul-
verbal.
Garantul este în drept, în orice moment al procesului penal, să renunţe la garanţia asumată. În cazul în
care renunţarea la garanţia asumată a parvenit în temeiul înaintării unei învinuiri noi, apariţiei unor
circumstanţe despre care garantul nu a ştiut sau nu a putut şti la momentul asumării garanţiei,
imposibilităţii garantului de a asigura mai departe garanţia comportamentului respectiv al învinuitului,
inculpatului din cauza plecării în altă localitate sau a îmbolnăvirii grave a garantului, precum şi a
încetării existenţei persoanei juridice garant, plecării în altă localitate sau trecerii în altă organizaţie a
învinuitului, inculpatului, suma depozitată pentru asigurarea garanţiei se restituie garantului de către
organul care a dispus garanţia.
Garantul poate primi suma depozitată în scopul asigurării garanţiei şi în cazul dacă:
1) procurorul sau instanţa a schimbat măsura preventivă din motive care nu sînt legate de
comportamentul învinuitului, inculpatului sau a revocat măsura preventivă;
2) garantul persoană juridică a pierdut capacitatea juridică şi nu poate asigura garanţia.

Suma depusă de garant în asigurarea garanţiei trece în contul statului, în baza hotărîrii instanţei, în
cazul în care garantul:
1) nu a asigurat obligaţia sa pentru un comportament respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului;
2) a renunţat nemotivat la garanţia asumată.

Hotărîrea cu privire la trecerea în contul statului a sumei depozitate în asigurarea garanţiei, adoptată în
modul prevăzut în alin.(5), poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.
Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport. Ridicarea provizorie a
permisului de conducere a mijloacelor de transport este o măsură preventivă care se aplică persoanelor
pentru săvîrşirea infracţiunilor în domeniul transporturilor, precum şi în cazul utilizării mijlocului de
transport la săvîrşirea infracţiunii.
Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport poate fi aplicată ca măsura
principală sau că măsură complementară la o altă măsură preventivă şi se dispune de către judecătorul
de instrucţie la demersul motivat al procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală sau de
către instanţă – prin încheiere.
Copia de pe încheierea instanţei privind ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor
de transport se transmite, pentru executare, organului de poliţie rutieră şi organului abilitat cu dreptul
de a elibera asemenea permise de conducere.
Transmiterea sub supraveghere a militarului. Transmiterea sub supraveghere a bănuitului,
învinuitului, inculpatului militar constă în punerea în sarcina comandantului unităţii militare a
obligaţiei de a asigura comportarea respectivă şi prezentarea bănuitului, învinuitului, inculpatului
militar la citare în organul de urmărire penală sau în instanţă. Transmiterea militarului sub
supraveghere se dispune de către procuror sau, după caz, de instanţă. Comandantului unităţii militare i
se înmînează ordonanţa de aplicare a măsurii preventive de trimitere sub supraveghere a militarului, i
se aduc la cunoştinţă fondul cauzei, obligaţiile şi responsabilitatea lui, fapt care se consemnează în
procesul-verbal.
Pentru exercitarea obligaţiilor sale asupra militarului luat sub supraveghere, comandantul unităţii
militare este în drept să aplice faţă de el măsurile prevăzute de Regulamentul disciplinei militare.
În perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub supravegherea comandantului este
lipsit de dreptul de a purta armă şi nu se trimite la lucru în afara unităţii militare.
Dacă militarul bănuit, învinuit, inculpat a comis acţiuni prevăzute în art.176 alin.(1), comandantul
imediat informează procurorul sau, după caz, instanţa care a aplicat această măsură.
Persoanele obligate să exercite supravegherea bănuitului, învinuitului, inculpatului militar, care nu au
executat aceste obligaţii, poartă răspundere conform Regulamentul disciplinei militare.
Transmiterea sub supraveghere a minorului. Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în
asumarea în scris a obligaţiei de către unul din părinţi, tutore, curator sau de către o altă persoană
demnă de încredere, precum şi de către conducătorul instituţiei de învăţămînt speciale unde învaţă
minorul, de a asigura prezentarea acestuia, cînd va fi citat, la organul de urmărire penală sau la
instanţă, precum şi de a contracara acţiunile prevăzute la art.176 alin.(1).
Pînă la transmiterea sub supraveghere a minorului, procurorul sau instanţa vor solicita de la autoritatea
tutelară informaţie despre persoanele cărora urmează să le fie transmis minorul sub supraveghere
pentru a se convinge că acestea sînt capabile să asigure supravegherea lui. Constatînd ca această
măsură preventivă poate fi luată în privinţa minorului, procurorul adoptă o ordonanţă, iar instanţa – o
încheiere, de aplicare a acesteia.
Transmiterea sub supraveghere a minorului se face numai la cererea scrisă a persoanelor menţionate în
alin.(1), care iau cunoştinţă de fondul cauzei şi de obligaţiile lor, fapt ce se consemnează în procesul-
verbal
Dacă persoana căreia i-a fost transmis sub supraveghere minorul şi-a încălcat obligaţiile, ea poate fi
supusă de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă unei amenzi judiciare în
mărime de la 10 la 25 unităţi convenţionale. Hotărîrea de aplicare a amenzii judiciare în condiţiile
prezentului alineat poate fi atacată cu recurs.
Arestarea preventivă. Arestarea preventivă constă în deţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului
în stare de arest în locurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Arestarea preventivă poate fi aplicată în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art.176, precum şi dacă:
1) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul Republicii Moldova;
2) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu este identificat;
3) bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive aplicate în privinţa sa ori
a încălcat ordonanţa de protecţie în cazul violenţei în familie.

La soluţionarea chestiunii privind arestarea preventivă, judecătorul de instrucţie sau instanţă de

judecată este în drept să dispună arestare la domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar sau
liberare provizorie pe cauţiune. Încheierea privind arestarea preventivă poate fi atacată cu recurs în
instanţa ierarhic superioară.
Termenul ţinerii persoanei în stare de arrest şi prelungirea lui. Termenul ţinerii persoanei în stare
de arest curge de la momentul privării persoanei de libertate la reţinerea ei, iar în cazul în care ea nu
a fost reţinută – de la momentul executării hotărîrii judecătoreşti privind aplicarea acestei măsuri
preventive. În termenul ţinerii bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de arest se include timpul
în care persoana:
1) a fost reţinută şi arestată preventiv;
2) a fost sub arest la domiciliu;
3) s-a aflat într-o instituţie medicală, la decizia judecătorului de instrucţie sau a instanţei, pentru
expertiză în condiţii de staţionar, precum şi la tratament, în urma aplicării în privinţa ei a măsurilor de
constrîngere cu caracter medical.

Ţinerea persoanei în stare de arest în faza urmăririi penale pînă la trimiterea cauzei în judecată nu va
depăşi 30 de zile, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul cod. În cazuri excepţionale, în funcţie
de complexitatea cauzei penale, de gravitatea infracţiunii şi în caz de pericol al dispariţiei învinuitului
ori de risc al exercitării din partea lui a presiunii asupra martorilor sau al nimicirii ori deteriorării
mijloacelor de probă, durata ţinerii învinuitului în stare de arest preventiv la faza urmăririi penale
poate fi prelungită:
1) pînă la 6 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsă maximă de pînă la 15 ani închisoare;
2) pînă la 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsă maximă de pînă la 25 de ani închisoare sau detenţiune pe viaţă.

Învinuiţilor minori durata ţinerii în stare de arest preventiv poate fi prelungită numai pînă la 4 luni.
Fiecare prelungire a duratei arestării preventive nu poate depăşi 30 de zile în faza urmăririi penale şi
90 de zile în faza judecării cauzei.
În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului, inculpatului,
procurorul, nu mai tîrziu de 5 zile pînă la expirarea termenului de arestare, înaintează judecătorului de
instrucţie sau, după caz, instanţei care judecă cauza un demers privind prelungirea acestui termen. În
cazul în care, la data adoptării sentinţei, termenul arestului preventiv rămas este mai mic de 15 zile,
instanţa de judecată este obligată, la demersul procurorului, să se pronunţe asupra prelungirii
termenului arestului preventiv pînă la pronunţarea sentinţei. La soluţionarea demersului privind
prelungirea termenului arestării preventive, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată
este în drept să înlocuiască arestarea preventivă cu arestarea la domiciliu, liberare provizorie sub
control judiciar sau liberare provizorie pe cauţiune.
După trimiterea cauzei în instanţa de judecată, termenul judecării cauzei cu menţinerea inculpatului în
stare de arest, din ziua primirii cauzei în instanţa de judecată şi pînă la pronunţarea sentinţei, nu poate
depăşi 6 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsa maximă de pînă la 15 ani închisoare, şi 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea
unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa maximă de pînă la 25 de ani închisoare sau
detenţiune pe viaţă.
După expirarea termenelor stabilite la alin.(5) şi (8), termenul judecării cauzei cu menţinerea
inculpatului în stare de arest poate fi prelungit doar în cazuri excepţionale, la demersul procurorului,
printr-o încheiere motivată a instanţei care judecă cauza, de fiecare dată cu 3 luni pînă la pronunţarea
sentinţei.
Hotărîrea instanţei de prelungire a termenului de judecare a cauzei cu menţinerea în stare de arest a
inculpatului poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară. Atacarea hotărîrii nu suspendă
examinarea cauzei.
Prelungirea duratei arestării preventive pînă la 6 luni se decide de către judecătorul de instrucţie în
baza demersului procurorului din circumscripţia în raza teritorială a căreia se efectuează urmărirea
penală, iar în caz de necesitate de a prelungi arestarea preventivă peste termenul indicat – în baza
demersului aceluiaşi procuror, cu consimţămîntul Procurorului General sau al adjuncţilor lui.
Hotărîrea de prelungire a duratei arestării preventive poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic
superioară.
Obligaţiile administraţiei instituţiilor de deţinere a persoanelor reţinute sau arestate.
Administraţia instituţiei de deţinere a persoanelor reţinute sau arestate este obligată:
1) să asigure securitatea persoanelor deţinute, să le acorde protecţia şi ajutorul necesar;
2) să asigure persoanelor deţinute accesul la asistenţă şi examinare medicală independentă;
3) să înmîneze în aceeaşi zi persoanelor deţinute copii de pe documentele procesuale parvenite în
adresa lor;
4) să asigure înregistrarea plîngerilor şi cererilor persoanelor deţinute;
5) să trimită, în aceeaşi zi, plîngerile şi alte cereri ale persoanelor deţinute adresate instanţei de
judecată, procurorului sau altor colaboratori ai organului de urmărire penală, fără a le supune
controlului şi cenzurii;
6) să întocmească un proces-verbal privind refuzul persoanei deţinute de a fi adusă în instanţă;
7) să admită întrevederi libere ale persoanei deţinute cu apărătorul, reprezentantul său legal,
mediatorul, în condiţii confidenţiale, fără a limita numărul şi durata întrevederilor;
8) să asigure aducerea persoanei deţinute la organul de urmărire penală sau la instanţă la timpul indicat
de acestea;
9) să asigure, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, posibilitatea de a exercita acţiuni
procesuale cu participarea persoanei deţinute la locul deţinerii;
10) în baza hotărîrii organului de urmărire penală sau a instanţei, să transfere persoana deţinută în alt
loc de deţinere, precum şi să exercite şi alte cerinţe ale acestui organ în măsura în care acestea nu
contravin regimului de deţinere stabilit prin lege;
11) cu 7 zile pînă la expirarea termenului de deţinere a persoanei, să informeze despre aceasta organul
respectiv;
12) să elibereze imediat persoanele deţinute fără hotărîrea judecătorului, precum şi în cazul expirării
termenului de deţinere fixat de judecător;
13) să înmîneze persoanei eliberate certificat conform prevederilor art.174 alin.(3).

Arestarea la domiciliu. Arestarea la domiciliu constă în izolarea bănuitului, învinuitului, inculpatului

de societate în locuinţa acestuia, cu stabilirea anumitor restricţii. Arestarea la domiciliu se aplică faţă
de bănuit, învinuit, inculpat în baza hotărîrii judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată în
modul prevăzut în art.185 şi 186, în condiţiile care permit aplicarea măsurii preventive sub formă de
arest, însă izolarea lui totală nu este raţională în legătură cu vîrsta, starea sănătăţii, starea familială sau
cu alte împrejurări.
Arestarea la domiciliu este însoţită de una sau mai multe din următoarele restricţii:
1) interzicerea de a ieşi din locuinţă;
2) limitarea convorbirilor telefonice, recepţionării şi expedierii trimiterilor poştale şi utilizării altor
mijloace de comunicare;
3) interzicerea comunicării cu anumite persoane şi primirea pe cineva în locuinţa sa.

Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă obligaţiilor:

1) de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi de a le purta permanent;
2) de a răspunde la semnalele de control sau de a emite semnale telefonice de control, de a se prezenta
personal la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată la timpul fixat.

Supravegherea executării arestării la domiciliu se efectuează de către organul învestit cu asemenea

atribuţii.
Termenul, modul de aplicare, de prelungire a duratei şi de atac al arestării la domiciliu sînt similare
celor aplicate la arestarea preventivă. În caz de nerespectare de către bănuit, învinuit, inculpat a
restricţiilor şi obligaţiilor stabilite de către judecătorul de instrucţie sau instanţă, arestarea la domiciliu
poate fi înlocuită cu arestarea preventivă de către instanţa de judecată din oficiu sau la demersul
procurorului.
Dreptul persoanei reţinute sau arestate la măsuri de ocrotire. În cazul în care persoana reţinută sau
arestată are sub ocrotirea sa minori, persoane recunoscute iresponsabile, persoane cărora li s-a instituit
curatelă sau persoane care, din cauza vîrstei, bolii sau din alte cauze, au nevoie de ajutor, despre
aceasta vor fi informate autorităţile competente pentru a lua faţă de aceste persoane măsuri de ocrotire.
Obligaţia de a informa despre necesitatea aplicării măsurilor de ocrotire îi revine organului care a
efectuat reţinerea sau arestarea preventivă. Dispoziţiile organului de urmărire penală sau ale instanţei
în vederea luării măsurilor de ocrotire faţă de persoanele menţionate la alin.(1), ramase fără ocrotire,
sînt executorii pentru autoritatea tutelară, precum şi pentru conducătorii instituţiilor medicale sau
sociale de stat. Organul de urmărire penală sau instanţa poate transmite minorii, persoanele
iresponsabile sau cele de vîrstă înaintată sub ocrotire rudelor, cu consimţămîntul acestora.
Persoana ale cărei bunuri au rămas fără supraveghere în urma reţinerii, arestării preventive sau
arestării la domiciliu are dreptul la supravegherea acestor bunuri, inclusiv îngrijirea şi hrănirea
animalelor domestice, asigurată de organul de urmărire penală la cerinţa acestei persoane şi din contul
ei. Dispoziţiile organului de urmărire penală sau ale instanţei privitor la asigurarea supravegherii
bunurilor persoanei şi îngrijirii lor sînt obligatorii pentru conducătorii respectivi ai instituţiilor de stat.
Măsurile de ocrotire prevăzute în prezentul articol se vor lua şi în privinţa persoanelor care se aflau
sub ocrotirea părţii vătămate, în privinţa bunurilor şi domiciliului acestora.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată informează neîntîrziat persoana reţinută, arestată
preventiv sau arestată la domiciliu, precum şi alte persoane interesate, despre măsurile de ocrotire
luate în condiţiile prezentului articol.
Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. Liberarea provizorie sub control judiciar
sau pe cauţiune poate fi dispusă de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de
judecată la solicitarea procurorului. Persoana arestată preventiv în condiţiile art. 185 sau avocatul
acesteia poate cere, în tot cursul procesului penal, punerea sa în libertate provizorie sub control
judiciar sau pe cauţiune.
Liberarea provizorie sub control judiciar. Liberarea provizorie sub control judiciar poate fi acordată
de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de judecată şi este însoţită de una sau
mai multe obligaţii prevăzute la alin.(3). Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă
bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru
infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el va săvîrşi o altă
infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă, să se
ascundă de organele de urmărire penală, de procuror sau, după caz, de instanţa de judecată.
Liberarea provizorie sub control judiciar este însoţită de una sau mai multe din următoarele obligaţii:
1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decît în condiţiile stabilite de către judecătorul
de instrucţie sau, după caz, de către instanţă;
2) să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată orice schimbare de
domiciliu;
3) să nu meargă în locuri anume stabilite;
4) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de cîte ori este
citată;
5) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
6) să nu săvîrşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal;
7) să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la
săvîrşirea infracţiunii;
8) să predea paşaportul judecătorului de instrucţie sau instanţei de judecată.

Organul de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte bănuitul, învinuitul, inculpatul liberat provizoriu
efectuează controlul asupra respectării de către acesta a obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată.
Controlul judiciar asupra persoanei liberate provizoriu poate fi ridicat, total sau parţial, pentru motive
întemeiate, în modul stabilit pentru aplicarea acestei măsuri.
Liberarea provizorie pe cauţiune.Liberarea provizorie pe cauţiune poate fi acordată în cazul în care
este asigurată repararea prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depus cauţiunea stabilită de
judecătorul de instrucţie sau de către instanţă. Liberarea provizorie pe cauţiune nu se aplică dacă se
constată unul din cazurile prevăzute la art.191 alin.(2). Judecătorul de instrucţie sau instanţa de
judecată dispune, prin încheiere, respingerea propunerii de arestare preventivă sau de arestare la
domiciliu şi aplicarea măsurii de liberare provizorie pe cauţiune, stabileşte valoarea cauţiunii, precum
şi termenul de depunere a acesteia. În perioada liberării provizorii pe cauţiune, persoana este obligată
să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau instanţei de judecată şi să comunice orice
schimbare a domiciliului. Faţă de persoana liberată provizoriu pe cauţiune pot fi aplicate şi alte
obligaţii prevăzute de art.191 alin.(3).
Dacă învinuitul, inculpatul nu depune cauţiunea în termenul stabilit de instanţa de judecată, la
demersul procurorului se dispune înlocuirea măsurii cu arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu.
Regulile cu privire la cauţiune. Dispunerea cauţiunii se face pe numele învinuitului, inculpatului,
prin depunerea unei sume de bani determinate pe contul depozitar al procuraturii ori prin constituirea
unei garanţii reale, mobiliare ori imobiliare, în limitele unei sume de bani determinate, în favoarea
aceluiaşi organ.
Valoarea cauţiunii se determină de către judecătorul de instrucţie sau de către instanţa de judecată de
la 300 la 100 000 de unităţi convenţionale, în funcţie de starea materială a persoanei respective şi de
gravitatea infracţiunii.
Cauţiunea garantează:
1) participarea învinuitului, inculpatului la procesul penal şi respectarea de către acesta a obligaţiilor
prevăzute la art. 192 alin. (3);
2) plata despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune şi plata
amenzii.

Revocarea liberării provizorii. Liberarea provizorie poate fi revocată dacă:

1) se descoperă fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare şi
care împiedică liberarea provizorie;
2) învinuitul, inculpatul cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvîrşit o nouă
infracţiune cu intenţie.
În cazul revocării liberării provizorii, persoana este supusă arestării preventive.
Restituirea cauţiunii sau trecerea ei în proprietatea statului. Cauţiunea se restituie sau trece în
proprietatea statului în temeiul încheierii judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată la
demersul procurorului, la cererea învinuitului, inculpatului, condamnatului, achitatului sau la cererea
reprezentantului acestuia. Cauţiunea se restituie în cazul în care:
1) se revocă liberarea provizorie în temeiurile prevăzute la art. 193 alin. (1) pct. 1);
2) judecătorul de instrucţie sau instanţa constată că nu mai există temeiurile care au justificat aplicarea
măsurii preventive;
3) se dispune încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub învinuire sau achitarea acesteia;
4) instanţa care judecă cauza în fond stabileşte, prin hotărîre definitivă, o pedeapsă.

Soluţionarea cererii sau a demersului se face în şedinţă închisă, fără participarea procurorului,
învinuitului, inculpatului, condamnatului, achitatului.
Cauţiunea nu se restituie şi se face venit la bugetul de stat de către judecătorul de instrucţie sau, după
caz, de instanţa de judecată în cazul revocării liberării provizorii pe cauţiune în temeiurile prevăzute la
art. 193 alin. (1) pct. 2).
Judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată poate dispune prin hotărîre trecerea cauţiunii în
proprietatea statului dacă măsura de liberare pe cauţiune a fost înlocuită cu măsura arestării preventive
sau arestării la domiciliu sau dacă pe durata măsurii de liberare pe cauţiune învinuitul, inculpatul
încalcă cu rea-credinţă obligaţiile ce îi revin, sau dacă există o bănuială rezonabilă că a săvîrşit cu
intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa. Hotărîrea de
trecere a cauţiunii în proprietatea statului poate fi atacată cu recurs de persoanele interesate. Înlocuirea,
revocarea sau încetarea de drept a măsurii preventive.
Măsura preventivă aplicată poate fi înlocuită cu una mai aspră, dacă necesitatea acesteia este
confirmată prin probe, sau cu una mai uşoară, dacă prin aplicarea ei se va asigura comportamentul
respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, în scopul desfăşurării normale a procesului penal şi
al asigurării executării sentinţei.
Măsura preventivă se revocă de către organul care a dispus-o în cazul în care au dispărut temeiurile
pentru aplicarea acesteia. Măsura preventivă sub formă de arestare preventivă, arestare la domiciliu,
liberare provizorie sub control judiciar şi liberare provizorie pe cauţiune poate fi înlocuită sau revocată
de judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţa de judecată. În cazul înlocuirii sau revocării
reţinerii sau arestării preventive, organul respectiv trimite, în aceeaşi zi, administraţiei locului de
detenţie copia de pe hotărîre.
Atacarea hotărîrilor privind măsurile preventive. Ordonanţa procurorului cu privire la aplicarea,
prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu plîngere judecătorului de instrucţie de
către bănuit, învinuit, apărătorul ori reprezentantul său legal. Hotărîrea judecătorului de instrucţie sau a
instanţei cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu recurs
în instanţa ierarhic superioară.
3. ALTE MĂSURI PROCESUALE DE CONSTRÎNGERE
Alte măsuri procesuale de constrîngere. În scopul asigurării ordinii stabilite de prezentul cod privind
urmărirea penală, judecarea cauzei şi executarea sentinţei, organul de urmărire penală, procurorul,
judecătorul de instrucţie sau instanţa, conform competenţei, sînt în drept să aplice faţă de bănuit,
învinuit, inculpat alte măsuri procesuale de constrîngere, cum ar fi:
1) obligarea de a se prezenta;
2) aducerea silită;
3) suspendarea provizorie din funcţie;
4) măsuri asiguratorii în vederea reparării prejudiciului cauzat de infracţiune;
5) măsuri asiguratorii în vederea garantării executării pedepsei amenzii.

În cazurile prevăzute de prezentul cod, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată este în
drept să aplice faţă de partea vătămată, martor, precum şi faţă de alte persoane participante la proces
următoarele măsuri procesuale de constrîngere:
1) obligarea de a se prezenta;
2) aducerea silită
3) amenda judiciară (se aplică doar de către instanţă).

Obligarea de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă.

În cazurile în care aplicarea măsurilor preventive faţă de bănuit, învinuit, inculpat nu este raţională,
pentru asigurarea desfăşurării normale a procesului penal organul de urmărire penală sau instanţa
poate obliga în scris bănuitul, învinuitul, inculpatul să se prezinte la acest organ la data şi ora fixată,
iar în caz de schimbare a domiciliului, imediat să informeze despre aceasta. În obligarea în scris vor fi
indicate consecinţele nerespectării acesteia.
Obligaţia în scris de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă poate fi luată şi de la
partea vătămată, martor, precum şi de la alte persoane participante la proces, pentru asigurarea
prezentării lor la desfăşurarea procesului penal.
Aducerea silită.
Aducerea silită constă în aducerea forţată a persoanei la organul de urmărire penală sau la instanţă în
cazul în care aceasta, fiind citată, în modul stabilit de lege, nu s-a prezentat fără motive întemeiate şi
nu a informat organul care a citat-o despre imposibilitatea prezentării sale, iar prezenţa ei era necesară.
Poate fi supusă aducerii silite numai persoana participantă la proces, pentru care este obligatorie
citarea organului de urmărire penală sau instanţei, şi care:
1) se eschivează de la primirea citaţiei;
2) se ascunde de organul de urmărire penală sau de instanţă;
3) nu are loc permanent de trai.

Aducerea silită se efectuează în baza unei ordonanţe de aducere, eliberate de organul de urmărire
penală, sau a încheierii instanţei de judecată.
Persoana nu poate fi supusă aducerii silite în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor care nu suferă
amînare.
Nu pot fi supuse aducerii silite minorii în vîrstă de pînă la 14 ani, femeile gravide, persoanele bolnave,
starea cărora este confirmată prin certificat medical eliberat de o instituţie medicală de stat. Aducerea
silită se execută de către organele de poliţie.
Suspendarea provizorie din funcţie. Suspendarea provizorie din funcţie constă în interzicerea
provizorie motivată învinuitului, inculpatului de a exercita atribuţiile de serviciu sau de a realiza
activităţi cu care acesta se ocupă sau le efectuează în interesul serviciului public. Persoanei suspendate
provizoriu din funcţie i se întrerupe remunerarea muncii, însă perioada de timp pentru care persoana a
fost suspendată provizoriu din funcţie în calitate de măsură procesuală de constrîngere se ia în calcul
în vechimea generală de muncă.
Suspendarea provizorie din funcţie o decide administraţia instituţiei în care activează bănuitul,
învinuitul, în condiţiile legii, la demersul procurorului care conduce, sau, după caz, efectuează
nemijlocit urmărirea penală. Hotărîrea administraţiei instituţiei de suspendare din funcţie poate fi
atacată la judecătorul de instrucţie.
Amenda judiciară. Amenda judiciară este o sancţiune bănească aplicată de către instanţa de judecată
persoanei care a comis o abatere în cursul procesului penal.
Amenda judiciară se stabileşte în unităţi convenţionale. Unitatea convenţională de amendă judiciară
este egală cu 20 de lei. Amenda judiciară se aplică în mărime de la 1 la 25 de unităţi convenţionale.
Se sancţionează cu amendă judiciară următoarele abateri:
1) neîndeplinirea de către orice persoană prezentă la şedinţa de judecată a măsurilor luate de către
preşedintele şedinţei în conformitate cu cerinţele art.334;
2) neexecutarea ordonanţei sau a încheierii de aducere silită;
3) neprezentarea nejustificată a martorului, expertului, specialistului, interpretului, traducătorului sau
apărătorului legal citaţi la organul de urmărire penală sau instanţă, precum şi a procurorului la instanţă
şi neinformarea acestora despre imposibilitatea prezentării, cînd prezenţa lor este necesară;
4) tergiversarea de către expert, interpret sau traducător a executării însărcinărilor primite;
5) neluarea de către conducătorul unităţii, în care urmează să se efectueze o expertiză, a măsurilor
necesare pentru efectuarea acesteia;
6) neîndeplinirea obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, a
obiectelor sau a documentelor de către conducătorul unităţii sau de către persoanele însărcinate cu
aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;
7) nerespectarea obligaţiei de păstrare a mijloacelor de probă;
8) alte abateri pentru care prezentul cod prevede amenda judiciară.

Pentru abaterile comise în cursul urmăririi penale, amenda judiciară se aplică de către judecătorul de
instrucţie la demersul persoanei care efectuează urmărirea penală.
Pentru abaterile comise în cursul judecării cauzei, amenda judiciară se aplică de către instanţa care
judecă cauza, iar încheierea privind aplicarea amenzii judiciare se include în procesul-verbal al
şedinţei de judecată. Încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea amenzii judiciare poate fi
atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară de către persoana în privinţa căreia a fost aplicată
amendă. Încheierea instanţei de judecată privind aplicarea amenzii judiciare poate fi atacată separat cu
recurs. Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală în cazul în care fapta constituie
infracţiune.
Măsuri asiguratorii pentru repararea prejudiciului, pentru eventuala confiscare specială a
bunurilor şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Organul de urmărire penală din oficiu
sau instanţa de judecată, la cererea părţilor, poate lua în cursul procesului penal măsuri asiguratorii
pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, pentru eventuala confiscare specială a bunurilor,
precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
Măsurile asiguratorii pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, pentru eventuala confiscare
specială a bunurilor, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii, constau în sechestrarea
bunurilor mobile şi imobile în conformitate cu art.203-210.
Măsurile asiguratorii pentru repararea prejudiciului se pot lua asupra bunurilor bănuitului, învinuitului,
inculpatului, persoanei civilmente responsabile în suma valorii probabile a pagubei.
Măsurile asiguratorii pentru eventuala confiscare specială a bunurilor se pot lua asupra bunurilor
bănuitului, învinuitului, inculpatului enumerate la art. 106 alin. (2) din Codul penal, precum şi asupra
bunurilor altor persoane care le-au acceptat ştiind despre dobîndirea ilegală a acestora. În cazul în care
bunurile ce urmau a fi supuse confiscării speciale nu mai există, se pot lua măsuri asiguratorii pentru
confiscarea contravalorii acestora. Măsurile asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii
se iau numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului, în funcţie de suma maximă a amenzii care
poate fi stabilită pentru infracţiunea comisă.
Punerea sub sechestru.
Punerea sub sechestru a bunurilor este o măsură procesuală de constrîngere, care constă în
inventarierea bunurilor şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în caz de
necesitate, de a se folosi de aceste bunuri. După punerea sub sechestru a conturilor şi a depozitelor
bancare sînt încetate orice operaţiuni în privinţa acestora. Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică
pentru a asigura repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, acţiunea civilă sau eventuala confiscare
specială a bunurilor ori a contravalorii bunurilor utilizate la săvîrşirea infracţiunii ori rezultate din
infracţiune.
Bunurile care pot fi puse sub sechestru. Sub sechestru pot fi puse bunurile bănuitului, învinuitului,
inculpatului, precum şi ale părţii civilmente responsabile, în cazurile prevăzute de lege, indiferent de
natura bunurilor şi de faptul la cine se află acestea. Se pun sub sechestru bunurile ce constituie cota-
parte a bănuitului, învinuitului, inculpatului în proprietatea comună a soţilor sau familiei. Dacă există
suficiente probe că proprietatea comună este dobîndită sau majorată pe cale criminală, poate fi pusă
sub sechestru întreaga proprietate a soţilor sau familiei ori cea mai mare parte a acestei proprietăţi.
Nu pot fi puse sub sechestru produsele alimentare necesare proprietarului, posesorului de bunuri şi
membrilor familiilor lor, combustibilul, literatura de specialitate şi inventarul de ocupaţie profesională,
vesela şi atributele de bucătărie folosite permanent ce nu sînt de mare preţ, precum şi alte obiecte şi
lucruri de primă necesitate, chiar dacă acestea pot fi ulterior supuse confiscării.
Nu pot fi puse sub sechestru bunurile întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, cu excepţia acelei
cote-părţi dobîndite ilicit din proprietatea colectivă care poate fi separată fără a se aduce prejudiciu
activităţii economice.
Temeiurile de punere sub sechestru. Punerea sub sechestru a bunurilor poate fi aplicată de către
organul de urmărire penală sau instanţă numai în cazurile în care probele acumulate permit de a
presupune întemeiat că bănuitul, învinuitul, inculpatul sau alte persoane la care se află bunurile
urmărite le pot tăinui, deteriora, cheltui. Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică în baza ordonanţei
organului de urmărire penală, cu autorizaţia judecătorului de instrucţie sau, după caz, a încheierii
instanţei de judecată. Procurorul, din oficiu sau la cererea părţii civile, înaintează judecătorului de
instrucţie demers, însoţit de ordonanţa organului de urmărire penală privind punerea bunurilor sub
sechestru.
Judecătorul de instrucţie, prin rezoluţie, sancţionează punerea bunurilor sub sechestru, iar instanţa de
judecată decide asupra cererilor părţii civile ori ale altei părţi, dacă vor fi administrate probe suficiente
pentru confirmarea circumstanţelor prevăzute în alin.(1).
În ordonanţa organului de urmărire penală sau, după caz, în încheierea instanţei de judecată cu privire
la punerea bunurilor sub sechestru vor fi indicate bunurile materiale supuse sechestrului, în măsura în
care ele sînt stabilite în procedura cauzei penale, precum şi valoarea bunurilor necesare şi suficiente
pentru asigurarea acţiunii civile. Dacă există dubiu evident cu privire la prezentarea benevolă a
bunurilor pentru punerea lor sub sechestru, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de
judecată, concomitent cu autorizarea sechestrului asupra bunurilor materiale, autorizează şi
percheziţia.
În caz de delict flagrant sau de caz ce nu suferă amînare, organul de urmărire penală este în drept de
a pune bunurile sub sechestru în baza ordonanţei proprii, fără a avea autorizaţia judecătorului de
instrucţie, comunicînd în mod obligatoriu despre aceasta judecătorului de instrucţie imediat, însă nu
mai tîrziu de 24 de ore din momentul efectuării acestei acţiuni procedurale. Primind informaţia
respectivă, judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acţiunii de punere sub sechestru, confirmă
rezultatele ei sau declară nevalabilitatea acesteia. În caz de constatare că sechestrarea este ilegală
sau neîntemeiată, judecătorul de instrucţie dispune scoaterea, totală sau parţială, a bunurilor de sub
sechestru.

Noţiunea, scopul şi particularităţile măsurilor preventive

Măsurile cu caracter de constrângere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este
împiedicat să întreprindă anumite acţiuni negative asupra desfăşurării procesului penal sau asupra
asigurării executării sentinţei constituie măsuri preventive. Instituirea şi reglementarea măsurilor
preventive sunt determinate de specificul justiţiei penale şi realizarea principiului inevitabilităţii
pedepsei penale pentru infracţiunea săvârșită. În urma căruia deseori cel bănuit, învinuit sau
inculpat se opune cu înverşunare acţiunilor de tragere la răspundere penală, zădărnicind astfel
realizarea acesteia.
Măsurile preventive nu constituie sancţiuni penale şi nici sancţiuni procesual penale datorită
faptului că au un scop bine determinat de lege. Măsurile preventive sunt orientate spre a asigura
buna desfăşurare a procesului penal, sau a împiedica bănuitul, învinuitul, inculpatul să se ascundă
de urmărirea penală sau de judecată, spre aceea ca ei să nu împiedice stabilirea adevărului ori
spre asigurarea de către instanţă a executării sentinţei de condamnare. Aplicarea măsurilor
preventive în alte scopuri (de exemplu, pentru obţinerea declaraţiilor de la bănuit, învinuit în faza
urmăririi penale) este inadmisibilă. Pentru a evita aplicarea abuzivă a măsurilor preventive în alte
scopuri decât cele prevăzute de lege, sunt reglementate expres condiţiile, temeiurile dispunerii
acestor măsuri de constrângere, precum şi alte garanţii procesuale.
Prin urmare, scopul general al măsurilor preventive este buna desfăşurare a procesului
penal, scop pe care-l urmăresc şi alte măsuri procesuale, dar prin alte modalităţi de influenţă a
participanţilor în procesul penal, cât şi prin caracterul de limitare a unor drepturi sau libertăţi. În
raport cu alte măsuri procesuale de constrângere, măsurile preventive se caracterizează printr-o
serie de scopuri imediate, pornind de la alin. (2) al art. 175 din CPP:
1) Preîntâmpinarea sustragerii învinuitului (inculpatului) de la urmărire şi judecată şi asigurarea
prezenţei lui în faţa organelor judiciare;
2) înlăturarea posibilităţilor învinuitului (inculpatului) de a împiedica stabilirea adevărului în cauza
penală fie prin distrugerea probelor, fie prin ameninţarea martorilor sau alte asemenea acţiuni;
3) asigurarea executării sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii.
Procurorul sau instanţa de judecată poate aplica numai o singură măsură preventivă, cu
excepţia măsurii ridicării provizorii a permisului de conducere a mijloacelor de transport, care poate
fi aplicată împreună cu o altă măsură preventivă, de regulă, neprivativă de libertate. Impunerea
altor interdicţii decât cele prevăzute de lege în cadrul măsurilor preventive este inadmisibilă.
Potrivit alin. (4) al art.175 CPP arestarea la domiciliu şi arestarea preventivă sunt măsuri
privative de libertate şi pot fi aplicate ca măsuri excepţionale când prin alte măsuri preventive nu
poate fi asigurată desfăşurarea normală a procesului penal, decât prin izolarea de societate a
bănuitului, învinuitului, inculpatului. Faţă de bănuitul, inculpatul minor sau militar pot fi aplicate atât
măsurile generale cât şi măsura specială preventivă-transmiterea sub supraveghere.
 Conform alin. (5) al art. 175 din CPP liberarea provizorie sub control judiciar, liberarea
provizorie sub cauţiune şi arestarea la domiciliu sunt măsuri alternative arestării preventive şi se
aplică atunci când formal persistă condiţiile arestării preventive, dar scopul prevăzut la alin (2) al
acestui articol poate fi atins şi fără izolarea totală a celui acuzat. În sens larg, toate măsurile
preventive neprivative de libertate pot fi considerate măsuri alternative arestării preventive, dacă
acestea asigură desfăşurarea normală a procesului. Multitudinea de măsuri preventive alternative
arestării preventive se află în corespundere cu articolul 5, paragraful 3 al Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevede că „Punerea în libertate
poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.
Dacă măsura libertăţii provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune prezintă starea de detenţie
procesuală (reţinere sau arestare) a celui acuzat, care solicită lăsarea în libertate, arestarea la
domiciliu poate fi aplicată la demersul organului de urmărire penală sau, după caz al procurorului
şi în situaţia când cel acuzat se află în libertate. Esenţa măsurilor preventive este determinată de
următoarele particularităţi:

7. Măsurile preventive se dispun numai în cadrul unui proces penal declanşat;

8. Măsurile preventive se aplică numai bănuitului, învinuitului şi inculpatului;
9. Măsurile preventive se aplică la oportunitatea procurorului sau după caz judecătorului de
instrucţie şi instanţei de judecată; având un caracter facultativ;
10. Măsurile preventive nu sunt caracteristice oricărei cauze penale, având un caracter adiacent
faţă de activitatea procesuală principală;
11. Măsurile preventive au un caracter provizoriu, ele putând fi revocate în momentul în care
dispar împrejurările care au impus luarea acestora;
12. La aplicarea măsurilor preventive sunt prevăzute o serie de condiţii ce trebuie realizate
cumulativ şi existenţa în această privinţă a unui obiect autonom, auxiliar de probaţiune alături
de obiectul principal al probaţiuniihttps://dreptmd.wordpress.com/teze-de-an-
licenta/masurile-procesuale-de-constringere-in-legislatia-procesual-penala-a-republicii-
moldova/.

Condiţiile, temeiurile şi procedura aplicării măsurilor preventive

Luând în consideraţie faptul că măsurile preventive limitează drepturile şi libertăţile
fundamentale ale persoanei, legiuitorul a instituit multiple garanţii procesuale care asigură ca
aceste măsuri să nu fie ilegale. Garanţiile procesuale stabilite de lege se constituie din multiplele
condiţii ce trebuiesc realizate cumulativ pentru a se putea dispune luarea unei măsuri preventive.
Pornind de la conţinutul art.175, 176 din CPP, care prevede că măsurile preventive se
aplică numai faţă de bănuit, învinuit şi inculpat, prima condiţie pentru luarea oricărei măsuri
preventive este existenţa probelor că o anumită persoană a săvârșit o faptă prevăzută de legea
penală, fiind atrasă în calitate de bănuit, pusă sub învinuire sau trimisă în judecată cu actul de
inculpare (rechizitoriu). Astfel, după cum s-a menţionat în literatura de specialitate, o condiţie
indispensabilă la aplicarea măsurilor preventive este existenţa probelor ce stabilesc faptul săvârșirii
infracţiunii de către bănuit, învinuit sau inculpat.
A doua condiţie generală necesară pentru aplicarea măsurilor preventive este existenţa
„temeiurilor rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul sau inculpatul ar putea să se ascundă
de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal
ori să săvârșească alte infracţiuni”, alin. (1) al art. 176 din CPP. Date care presupun că învinuitul,
bănuitul ar putea să se ascundă pot fi:
a) lipsa actelor de identitate sau a locului permanent de trai;
b) neprezentarea la citaţiile făcute
c) concedierea de la locul de muncă sau informaţia privind procurarea biletelor în legătură cu
plecarea în străinătate;
d) înstrăinarea apartamentului (casei) şi altor imobile;
e) starea de recidivă periculoasă sau deosebit de periculoasă.
Date ce presupun împiedicarea stabilirii adevărului în procesul penal sunt: a) influenţarea
martorilor, părţii vătămate (victimei), expertului prin corupere sau ameninţare; b) distrugerea sau
alterarea probelor materiale. Date ce presupun continuarea săvârșirii acţiunilor infracţionale de
către învinuit (bănuit) sunt: a) existenţa relaţiilor cu mediul criminal; b) acte de pregătire pentru
săvârșirea unor infracţiuni; c) ameninţarea reală cu răfuiala faţă de victimă sau martori.
Potrivit alin. (1) al art. 176 din CPP, măsurile preventive, de asemenea, pot fi aplicate de
către instanţa de judecată pentru asigurarea executării sentinţei şi în lipsa oricăror date care ar
presupune eschivarea inculpatului de la executarea pedepsei. Astfel, instanţa de judecată aplică
măsura preventivă în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârșite, iar la pronunţarea sentinţei de
condamnare-de gravitatea pedepsei stabilite. În afara condiţiilor generale menţionate nai sus, la
aplicarea măsurilor preventive se cere întrunirea cumulativă şi a altor condiţii speciale.
Astfel, potrivit alin. (2) al art. 176 din CPP, arestarea preventivă şi măsurile preventive de
alternativă arestării se aplică numai în cazurile săvârșirii unei infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvârșirii unei
infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mic de 2
ani, ele se aplică numai dacă învinuitul, inculpatul a comis cel puţin una din acţiunile negative faţă
de desfăşurarea procesului (de exemplu, s-a ascuns; a săvârșit o altă infracţiune, a ameninţat
martorii; a încălcat condiţiile unei măsuri preventive neprivative de libertate. Suplimentar la
condiţiile generale şi speciale menţionate, la soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării
măsurii preventive respective, organul de urmărire penală (avându-se în vedere procurorul) şi
instanţa de judecată vor lua în consideraţie o serie de criterii complementare prevăzute de alin (3)
al art. 176 din CPP:
1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate;
2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;
3) vârsta şi starea sănătăţii lui;
4) ocupaţia lui;
5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute;
6) starea lui materială;
7) prezenţa unui loc permanent de trai;
8) alte circumstanţe esenţiale.
Prin urmare, criteriile complementare sunt circumstanţe care determină oportunitatea
aplicării sau neaplicării unei măsuri preventive faţă de cel învinuit (bănuit) sau inculpat. În cazul
lipsei temeiurilor prevăzute în alin. (1) al art. 176 din CPP nu se admite aplicarea uneia din măsurile
preventive, dar pentru asigurarea prezenţei bănuitului, învinuitului, inculpatului în faţa organelor
judiciare se ia obligaţia în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a
instanţei şi de a le informa despre schimbarea domiciliului.
Potrivit art. 177 din CPP, referitor la aplicarea măsurii preventive procurorul care conduce
sau efectuează urmărirea penală, din oficiu sau la demersul organului de urmărire penală, emite o
ordonanţă motivată, iar instanţa de judecată adoptă o încheiere motivată, în care se indică
infracţiunea de care este bănuită sau învinuită persoana, temeiul alegerii măsurii preventive
respective, cu menţionarea datelor concrete care au determinat luarea acestei măsuri preventive.
În ordonanţa procurorului sau, după caz, în încheierea instanţei de judecată se menţionează că
învinuitului, inculpatului i s-au explicat consecinţele încălcării măsurii preventive aplicate. Această
dispoziţie a legii este necesară la aplicarea oricărei măsuri preventive, cu excepţia arestării
preventive. Arestarea preventivă, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie a persoanelor pe
cauțiune şi liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar se aplică numai conform hotărârii
instanţei de judecată emise, atât în baza demersului procurorului, cât şi din oficiu atunci când
judecă cauza respectivă.
Pe lângă chestiunile arătate la alin.1 al art. 177 din CPP, ordonanţa procurorului şi
încheierea instanţei de judecată trebuie să cuprindă şi mențiunile prevăzute de alin. (2) al art. 255
din CPP, precum şi datele de anchetă ale bănuitului, învinuitului sau inculpatului: ora, ziua, luna şi
anul întocmirii; durata aplicării măsurii preventive, încheierea instanţei de judecată privind
arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune va include şi
interdicţiile prevăzute de lege pentru aceste măsuri. În actele procedurale prin care se aplică
măsură preventivă se va menţiona obligatoriu modul şi termenul de atac al acestor hotărâri în
conformitate cu alin. (2) al art. 196, 311, 329 din CPP. Ordonanţa sau, după caz, încheierea
instanţei de judecată se emite în mai multe exemplare atât pentru a fi trimise spre executare
organelor respective, cât şi pentru a fi înmânate celui faşă de care se aplică măsură preventivă.
Astfel, potrivit alin. (3) al art. 177 din CPP, copia de pe ordonanţă sau de pe încheierea privind
luarea măsurii preventive se înmânează neîntârziat persoanei faţă de care ea se aplică şi totodată
i se explică modul şi termenul de atac al acestor hotărâri în conformitate cu legea.
Potrivit art.307, 308 din CPP, la aplicarea arestării preventive în faza de urmărire penală
judecătorul de instrucţie întocmeşte şi un mandat de arestare în baza încheierii pronunţate în
şedinţa de judecată..

Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive

Măsurile preventive, fiind măsuri procesuale provizorii luate în funcţia de anumite
împrejurări concrete legate de cauza penală şi de persoana făptuitorului, pot fi înlocuite una cu alta
în funcţie de schimbarea temeiurilor ce au contribuit la luarea măsurii preventive iniţiale.
Potrivit alin. (1) al art. 195 din CPP, măsura preventivă poate fi înlocuită cu una mai aspră,
dacă necesitatea acesteia este confirmată prin probe, sau cu una mai uşoară, dacă prin aplicarea
ei se va asigura comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, în scopul
desfăşurării normale a procesului penal şi al asigurării executării sentinţei.
Dacă în timpul urmăririi penale s-au administrat probe în legătură cu faptele inculpatului şi
nu mai există pericolul că aceasta să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorilor,
inculpatul poate fi eliberat, înlocuindu-se măsura arestării preventive cu aceea a obligării de a nu
părăsi localitatea.
Înlocuirea măsurii preventive poate fi dispusă în faza urmăririi penale, de regulă, la cerere
sau demers, iar în faza judecării cauzei şi din oficiu de către instanţa judecătorească.
Procurorul poate dispune prin ordonanţă motivată numai înlocuirea unei măsuri preventive
neprivative de libertate cu alta neprivativă de libertate (cu excepţia, liberării provizorii sub control
judiciar sau pe cauţiune). Ofiţerul de urmărire penală, dacă constată necesitatea înlocuirii unei
măsuri preventive, înaintează demers motivat procurorului. Potrivit alin. (3) al art. 195 din CPP,
măsura preventivă sub formă de arestare preventivă, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie
sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune poate fi înlocuită sau revocată de judecătorul
de instrucţie sau, după caz, de instanţa de judecată.
Conform alin. (2) al art. 195 din CPP, măsura preventivă se revocă de către organul care a
dispus-o în cazurile când au dispărut temeiurile pentru aplicarea acesteia. Revocarea măsurii
preventive presupune desfiinţarea tuturor obligaţiilor impuse anterior în cadrul unei măsuri (cu
excepţia, liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune, când se revine la starea de
arestare preventivă). Revocarea măsurii preventive se dispune prin încheiere de către judecătorul
de instrucţie sau, după caz, de instanţa judecătorească, care nu sunt susceptibile de a fi atacate.
 Cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive obligă organele competente să
dispună desfiinţarea măsurii sau restricţiile impuse prin orice măsură preventivă care îşi pierd
efectul fără decizia expresă de revocare.
Potrivit alin. (5)al art. 195 din CPP, măsura preventivă încetează de drept:
1) la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de organul de urmărire penală (avându-
se în vedere de către procuror) sau instanţa de judecată dacă nu a fost prelungită în conformitate
cu legea;
2) în caz de scoatere a persoanei de sub urmărire penală, de încetare a procesului penal sau de
achitare a persoanei;
3) în caz de punere în executare a sentinţei de condamnare.

Caracteristica generală a măsurilor preventive

Obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara.
Potrivit alin. (1) al art. 178 din CPP, obligarea de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea
impusă în scris bănuitul, învinuitului, inculpatului de către procuror sau, după caz, de instanţa de
judecată de a se afla la dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei, de a nu părăsi
localitatea, în care domiciliază permanent sau temporar, fără încuviinţarea procurorului sau a
instanţei, de a nu se ascunde de procuror sau instanţă, de a nu împiedica urmărirea penală şi
judecarea cauzei, de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată
şi de a le comunica acestora despre schimbarea domiciliului. Obligarea de a nu părăsi localitatea
este o măsură preventivă de influenţă psihologică bazată e încrederea că bănuitul, învinuitul sau
inculpatul va respecta interdicţiile şi obligaţiile impuse de această măsură. Acţiunea psihologică
asupra conştiinţei bănuitului (învinuitului) constă în preîntâmpinarea persoanei că i se va aplica o
altă măsură, mai aspră, în cazul nerespectării obligaţiilor luate.
În conţinutul legii prin noţiunea de „localitate” se înţelege în sens larg atât oraşul
(municipiul), cît şi raionul. Cu acordul procurorului sau al instanţei de judecată persoana poate
părăsi localitatea pentru un anumit termen în caz de necesitate motivată. Nu constituie încălcarea
acestei obligaţii părăsirea temporară a localităţii în cazul unor calamităţi naturale, al decesului
rudelor apropiate şi alte cazuri excepţionale.
Constituie încălcare a acestei măsuri neprezentarea învinuitului la citaţie, dar nu faptul că
a fost văzut în altă localitate. Obligarea de a nu părăsi localitatea nu se aplică faţă de militari în
termen, fiindcă din obligaţiile serviciului militar rezultă nepărăsirea unităţii militare.
În cazul când aplicarea obligării de a nu părăsi localitatea nu este raţională, se poate
dispune obligarea de a nu părăsi ţara, care este o măsură mai blândă în comparaţie cu prima şi
mai eficientă datorită faptului că o copie a ordonanţei sau a încheierii de aplicare a acestei măsuri
se trimite organelor de frontieră pentru executare şi ridicarea provizorie a paşaportului conform
alin. (4) al art. 1778 din CPP.
Obligarea de a nu părăsi ţara include, pe lângă interdicţia de a trece frontiera de stat, şi
obligaţiile prevăzute la alin. (1) al art. 178 din CPP: a) de a se prezenta la citarea organului de
urmărire penală şi a instanţei de judecată; b) de a comunica despre schimbarea domiciliului; c) de
a nu împiedica urmărirea penală; d) de a nu se ascunde de organele de urmărire penală sau de
instanţa de judecată.
Obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara bănuitul, învinuitul sau inculpatul săvârșește
o nouă infracţiune, se consideră o încălcare a măsurii preventive, având în vedere scopul general
prevăzut de alin. (1) al art. 176 din CPP.
La aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara de la bănuit, învinuit sau
inculpat se ia în formă scrisă angajamentul de a respecta obligaţiile prevăzute de alin. (1) şi (2) ale
art. 178 din CPP. Totodată, persoanei faţă de care se aplică această măsură i se înmânează în
copie ordonanţa sau încheierea, explicându-i consecinţele nerespectării acestor obligaţii. În scopul
realizării eficiente a măsurilor obligării de a nu părăsi localitatea, o copie a ordonanţei sau a
încheierii se trimite organelor de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte învinuitul bănuitul) sau
inculpatul şi organelor de frontieră, fiindcă această măsură presupune, de asemenea, interdicţia
de a părăsi ţara.
Obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara se aplică pentru învinuit în faza de urmărire
penală pe o durată de 30 de zile, care, după caz, poate fi prelungită motivat de către procuror.
Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile, alin. (3) al art. 178 din CPP. Orice prelungire se
dispune de către procuror prin ordonanţă, care este anunţată învinuitului şi trimisă organelor
respective pentru executare.
Garanţia personală
Potrivit art.179 din CPP, garanţia personală constă în angajamentul în scris pe care
persoane demne de încredere şi-l iau în sensul că, prin autoritatea lor şi sumă bănească depusă,
garantează comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv respectarea
ordinii publice şi prezentarea lui cînd va fi citat de organul de urmărire penală sau de instanţa de
judecată, precum şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale. Numărul garanţilor nu poate fi mai mic
de 2 şi mai mare de 5.
Garanţia personală este o măsură preventivă de influenţă psihologică din partea garanţilor
asupra bănuitului, învinuitului sau inculpatului că aceasta va respecta următoarele obligaţii:
1) nu se va sustrage de la urmărirea penală sau judecată;
2) se va prezenta la orice citaţie;
3) nu va împiedica aflarea adevărului;
4) va comunica despre schimbarea domiciliului;
5) va respecta ordinea publică (nu va săvârși contravenţii sau alte infracţiuni).
Garanţia se bazează atât pe încrederea garanţilor faţă de cel învinuit (bănuit) cât şi a
procurorului şi a instanţei faţă de garanţi şi cel acuzat.
Deşi legea prevede că această măsură preventivă constă în garanţia personală bazată pe
autoritatea garanţilor în faţa procurorului şi a instanţei, ea este de natură juridică mixtă, fiind
completată şi cu garanţia reală, adică cu suma bănească respectivă depusă la aplicarea acestei
măsuri. Astfel, la aplicarea în scris a garanţiei, fiecare garant concomitent depune la contul de
depozit al procuraturii sau a instanţei de judecată o sumă bănească de la 50 la 300 unităţi
convenţionale, alin (3) al art. 179 din CPP. Garanţii trebuie să fie persoane demne de încredere,
adică să fie persoane cunoscute, cu o reputaţie ireproşabilă şi cu capacităţi reale de a influenţa
pozitiv asupra celui bănuit (învinuit) sau inculpat. La aplicarea garanţiei personale procurorul sau,
după caz, instanţa de judecată verifică credibilitatea garanţilor. Legăturile de rudenie între garanţi
şi învinuit nu au importanţă primordială, dar acest fapt poate fi luat în consideraţie la stabilirea
credibilităţii garanţilor. Credibilitatea garanţilor poate fi verificată prin efectuarea unor acţiuni de
investigaţie operativă sau în urma prezentării unor documente de către garanţi.
Conform alin.2 al art. 179 din CPP, garanţia personală se admite doar la cererea în scris a
garanţilor şi cu acordul persoanei în privinţa căreia se dă garanţia. Garanţia personală poate fi
aplicată din iniţiativa învinuitului, apărătorului, rudelor apropiate sau a garanţilor.
Potrivit alin.(3) al art. 181 din CPP, garantul este în drept, în orice moment al procesului
penal, să renunţe la garanţia asumată. În cazul în care renunţarea la garanţia asumată a parvenit
în temeiul înaintării unei noi învinuiri, al apariţiei unor circumstanţe despre care garantul nu a ştiut
sau nu a putut şti la momentul asumării garanţiei, imposibilităţii garantului de a asigura mai departe
comportamentul respectiv al învinuitului din cauza plecării în altă localitate sau trecerii în altă
organizaţie a învinuitului, inculpatului, suma depozitată pentru asigurarea garanţiei se restituie
garantului de către organul care a dispus garanţia.
Garantul poate primi suma depozitată în scopul asigurării garanţiei şi în cazul dacă
procurorul sau instanţa de judecată a schimbat măsura preventivă din motive care nu sunt legate
de comportamentul învinuitului, inculpatului sau dacă au revocat măsura preventivă. Suma
depozitată se restituie şi în alte cazuri (de exemplu, la expirarea termenului garanţiei, dacă garanţii
şi-au asumat garanţia pentru o anumită durată; în cazul încetării de drept a măsurilor preventive,
în cazul decesului unui garant).
Renunţarea la garanţie trebuie făcută în formă scrisă, înștiințând organul ce desfăşoară
procesul penal pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive. În cazul garanţiei personale,
dacă un garant renunţă, procurorul sau instanţa de judecată dispune înlocuirea sau revocarea
acestei măsuri, anunțând garantul care n-a renunţat la garanţie, precum şi învinuitul (inculpatul).
La cerere garanţii pot fi înlocuiţi cu alte persoane garant şi cu acordul învinuitului (inculpatului).
Renunţarea la garanţia asumată în baza altor motive decât cele arătate la alin. (3) al art. 181 din
CPP poate fi admisă de către procuror sau instanţă dacă sunt recunoscute întemeiate.
Conform alin. (5) art.181 din CPP, suma depusă de garant în asigurarea garanţiei trece în
contul statului, în baza hotărârii instanţei de judecată, în cazul în care garantul:
1) nu a asigurat obligaţia sa pentru un comportament respectiv al bănuitului, învinuitului,
inculpatului;
2) a renunţat nemotivat la garanţia asumată.
Trecerea în contul statului a sumelor depuse de garanţi se dispune în faza urmăririi penale
de către judecătorul de instrucţie în baza demersului procurorului.
Garanţia unei organizaţii
Garanţia unei organizaţii constă în angajamentul în scris al unei persoane juridice demne
de încredere care şi-l ia în sensul că, prin autoritatea sa şi suma bănească depusă, garantează
comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv respectarea ordinii
publice, prezentarea lui când va fi citat de organul de urmărire penală sau instanţei de judecată,
precum şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale; alin.(1) al art. 180 din CPP.
Garanţia unei organizaţii se aplică în aceleaşi condiţii, ca şi garanţia personală, adică numai
la demersul organizaţiei şi cu acordul celui acuzat.
Potrivit alin. (2) al art. 180 din CPP, asumându-și o asemenea garanţie, persoana juridică
trebuie să depună la contul de depozit al procuraturii sau al instanţei de judecată o sumă bănească
în mărime de la 300 la 500 unităţi convenţionale, stabilite de către procuror sau, după caz, de
instanţă cu ocazia soluţionării demersului privind acordarea garanţiei. Drepturile şi obligaţiile
organizaţiei garant, precum şi modul de aplicare a acestei măsuri sunt prevăzute de art.181 din
CPP, fiind similare garanţiei personale.
Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport
Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport este o măsură
preventivă, care se aplică persoanelor pentru săvârșirea infracţiunilor în domeniul transporturilor,
precum şi în cazul utilizării mijlocului de transport la săvârșirea infracţiunii, alin.(1) al art.182 din
CPP. Această măsură preventivă se aplică în scopul executării eficiente a pedepsei penale
prevăzute de art. 65 din CP „Privarea dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate”, precum şi pentru prevenirea săvârșirii de noi infracţiuni cu utilizarea mijloacelor
de transport.
Potrivit alin. (2) al art.182 din CPP, ridicarea provizorie a permisului de conducere a
mijloacelor de transport poate fi aplicată ca măsură principală sau că măsură complementară la o
altă măsură preventivă şi se dispune de către judecătorul de instrucţie la demersul motivat al
procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală sau de către instanţa de judecată-prin
încheiere. În faza urmăririi penale procedura examinării demersului procurorului de către
judecătorul de instrucţie, precum şi contestarea acestei măsuri este similară cu modul prevăzut de
art. 302, 305, 311, 212 din CPP, care se aplică corespunzător.
Conform alin. (3) al art. 182 din CPP, copia de pe încheierea instanţei de judecată sau a
judecătorului de instrucţie privind ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de
transport se transmite organului de poliţie rutieră pentru executare. Poliţia rutieră de la locul de trai
al învinuitului va înştiinţa judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată despre executarea
încheierii.
Transmiterea sub supraveghere a militarului
Potrivit alin (1) al art. 183 din CPP, transmiterea sub supraveghere a bănuitului, învinuitului,
inculpatului militar constă în punerea în sarcina comandantului unităţii militare a obligaţiei de a
asigura comportarea respectivă şi prezentarea bănuitului, învinuitului, inculpatului militar la citare
în organul de urmărire penală sau în instanţă. Transmiterea militarului sub supraveghere se
dispune de către procuror sau, după caz, de către instanţă.
Aplicarea acestei măsuri este posibilă faţă de toţi militarii, dar va fi realizat un regim de
supraveghere eficient numai în privinţa militarilor ce-şi satisfac serviciul militar în termen în baza
obligaţiunii militare ce se află nemijlocit sub supravegherea comandamentului militar.
Comandantului unităţii militare i se înmânează ordonanţa (sau, după caz, încheierea) de aplicare
a măsurii preventive de trimitere sub supraveghere a militarului; i se aduc la cunoştinţă fondul
cauzei, obligaţiile şi responsabilitatea lui, fapt care se consemnează în procesul verbal, alin.(2) al
art. 183 din CPP.
Comandantul unităţii nu este în drept să renunţe la exercitarea supravegherii învinuitului
(inculpatului) militar. Executarea supravegherii asupra militarului este înfăptuită de comandantul
nemijlocit în subdiviziunea căreia îşi satisface serviciul militar învinuitul (inculpatul).
Pe perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub supraveghere
comandantului este lipsit de dreptul de a purta armă şi nu se trimite la lucru în afara unităţii militare,
alin. (4) al art. 183 din CPP.
Dacă militarul bănuit, învinuit, inculpat a comis acţiuni prevăzute în alin. (1) al art.176 din
CPP (s-a eschivat de la urmărirea penală sau judecată, a încercat să împiedice aflarea adevărului
în procesul penal a săvârșit alte acţiuni), comandantul imediat informează procurorul sau, după
caz, instanţa de judecată în vederea înlocuirii acestei masuri preventive cu una mai aspră, de
regulă, cu arestarea preventivă. Persoanele obligate să exercite supravegherea bănuitului,
învinuitului, inculpatului militar, care nu au executat aceste obligaţii poartă răspundere conform
Statutului disciplinar al Forţelor Armate.
Transmiterea sub supraveghere a minorului
În cauze penale cu bănuit, învinuit sau inculpat minor procurorul sau, după caz, instanţa de
judecată în mod obligatoriu vor examina posibilitatea aplicării faţa de minor a măsurii preventive-
transmiterea sub supraveghere conform cu dispoziţiile imperative ale alin. (1) al art.477 din CPP.
Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei de către unul
din părinţi, tutore, curator sau de către o altă persoană demnă de încredere, precum şi de către
conducătorul instituţiei de învățământ speciale unde învaţă minorul de a asigura prezenţa acestuia,
când va fi citat, la organul de urmărire penală sau la instanţă precum şi de a contracta acţiunile
prevăzute la alin (1) a art.176 din CPP.
Potrivit alin. (2) al art.184 din CPP, până la transmiterea sub supraveghere a minorului,
procurorul sau instanţa vor solicita de la autoritatea tutelară informaţie despre persoanele cărora
urmează să le fie transmis minorul sub supraveghere, pentru a se convinge că acestea sunt
capabile să asigure supravegherea lui. În caz de necesitate este acumulată informaţia despre
minor necesară pentru soluţionarea problemei. Constatând că această măsură preventivă poate fi
luată în privinţa minorului, procurorul adoptă o ordonanţă, iar instanţa – o încheiere de aplicare a
acestei. Conţinutul a ordonanţei sau a încheierii se aduce de asemenea, şi la cunoştinţa minorului,
atrăgându-se atenţie asupra unei eventuale posibilităţi de schimbare a măsurii respective cu una
mai aspră în cazul unei purtări fără răspundere. Transmiterea sub supraveghere a minorului se
face numai la cererea scrisă a persoanelor menţionate la alin. (1) al art.184 CPP, care iau
cunoştinţă de fondul cauzei şi de obligaţiile lor, fapt consemnat în procesul-verbal.
Înainte de aplicarea acestei masuri, persoanele ce-şi asumă obligaţia să supravegheze
minorul sunt preîntâmpinate despre răspunderea conform alin. (4) din art.184 al CPP, astfel
persoana căreia i-a fost transmis sub supraveghere minorul şi-a încălcat obligaţiile, ea poate fi
supusă de către judecătorul de instrucție sau, după caz, de către instanţă unei amenzi judiciare.
Judecătorul de instrucţie în faza de urmărire penală examinează chestiunea aplicării amenzii la
demersul procurorului, iar instanţa de judecată din oficiu.
Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute
Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv, reţinute sau în
privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare este însoţită de una sau mai multe din următoarele
obligaţii prevăzute de alin. (3) al art. 191 din CPP:
1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliu decât în condiţiile stabilite de către
judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă;
2) să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată orice
schimbare de domiciliu;
3) să nu meargă în locuri anumita stabilite;
4) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de cîte
ori este citată;
5) să nu intre în legătură cu alte persoane;
6) să nu săvârșească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal;
7) să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la
săvârșirea infracţiunii. Instituirea altor restricţii decât cele prevăzute de lege nu se admite.
Liberarea provizorie sub control judiciar poate fi dispusă de judecătorul de instrucţie sau, după
caz, de instanţa de judecată în funcţie de următoarele condiţii ce se referă la:
a) natura şi gravitatea infracţiunilor săvârșite;
b) comportamentul penal înainte de declanşarea procesului penal şi perspectiva acestui
comportament după declanşarea procesului penal. Astfel, alin. (1) al art. 191 din CPP prevede că
liberarea provizorie sub control judiciar poate fi acordată numai în cazul infracţiunilor din
imprudenţă, precum şi al infracţiunilor cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă care nu
depăşeşte 10 ani închisoare.
Potrivit alin. (2) al art. 191 din CPP, liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă
bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru
infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el vă săvârși o
altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă sau
să fugă.
Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute
Potrivit alin. (1) al art. 192 din CPP, liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei arestate
preventive, reţinute sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi acordată în cazul
în care este asigurată repararea prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depus cauţiune stabilită
de judecătorul de instrucţie sau de către instanţă, dacă a fost săvârșită o infracţiune din imprudenţă,
precum şi o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă ce nu depăşeşte 25 ani
de închisoare.
Asigurarea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune se dispune potrivit art. 203-208 din
CPP. Condiţia este realizată şi în cazul în care prejudicial este reparat, nu există sau nu s-a înaintat
acţiunea civilă. În cazul când există prejudiciu, dar acţiunea civilă nu este înaintată, judecătorul de
instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată va înştiinţa victim sau partea vătămată despre
examinarea cererii de liberare provizorie pe cauţiune,în sensul dacă acestea nu au pretenţii
material faţă de învinuit, inculpate.
Dovada depunerii cauţiunii pe contul procuraturii sau, după caz, a instanţei de judecată o
face partea care solicită liberarea provizorie. Cauţiunea se depune de către soţul, rudele apropiate
sau apărătorul bănuitului, învinuitului, inculpatului, menționându-se în cauza penală respectivă.
Liberarea provizorie pe cauţiune nu se acordă bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazul
în care acesta are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave sau există date că el va săvârși o altă infracţiune, va încerca să influenţeze
martorii, să distrugă mijloacele de probă sau să fugă.
Conform alin. (3) al art. 192 din CPP, în perioada liberării pe cauțiune, persoana este
obligată să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată şi să
comunice orice schimbare a domiciliului. La demersul procurorului sau din oficiu al judecătorului
de instrucţie sau instanţa pot aplica celui liberat provizoriu pe cauţiune şi alte restricţii prevăzute
de alin. (3) al art. 191 din CPP, specific liberării sub controlul judiciar. În cazul stabilirii unor restricţii
prevăzute de alin. (1) al art. 191 din CPP, o copie de pe încheierea privind liberarea provizorie pe
cauţiune se va trimite organului de poliţie, ca şi în cazul controlului judiciar.
Potrivit alin (4) al art. 192 din CPP, cuantumul cauţiunii se fixează de către judecătorul de
instrucție sau de instanţă, în funcţie de starea materială a persoanei respective şi de gravitatea
infracţiunii. La stabilirea cuantumului cauțiunii se va ţine cont de starea materială a învinuitului sau
a persoanei care depune cauţiunea pentru acesta, în valoare care să constituie o pierdere
considerabilă în cazul în care învinuitul se ve sustrage de la urmărirea penală şi judecată sau va
încălca şi alte obligaţii stabilite.
În cazul când învinuitul (inculpatul) cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau
săvârșește o nouă infracţiune cu intenţie, cauţiunea nu se restituie şi se face venit la bugetul de
stat de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţă. Hotărârea de trecere a cauţiunii
în beneficiul statului poate fi atacată cu recurs de persoanele interesate în conformitate cu alin. (4)
al art. 194, 302, 321, 437-449 din CPP.
Cauţiunea se restituie şi în alte cazuri prevăzute de alin. (1) al art.194 din CPP:
1) când judecătorul de instrucţie sau instanţa constată că nu mai există temeiurile care au
justificat măsura arestării preventive;
2) când se dispune încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub învinuire sau
achitarea acesteia;
3) când instanţa care judecă cauza în fond stabileşte prin hotărâre definitivă o pedeapsă.
Prin urmare, chestiunea restituirii cauţiunii se dispune prin actul care constată temeiurile
arătate la alin. (1) al art. 194 din CPP fie prin ordonanţa procurorului, fie prin încheierea
judecătorului de instrucţie, fie prin încheierea sau, după caz, prin sentinţa instanţei de judecată.
Arestarea la domiciliu.
Arestarea la domiciliu este o măsură privativă de libertate prin faptul că constă în izolarea
bănuitului, învinuitului, inculpatului de societate în locuinţa acestuia, cu stabilirea anumitor restricţii.
Potrivit alin. (2) al art.188 din CPP, arestarea la domiciliu se aplică persoanelor care se
învinuiesc de comiterea unei infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave, precum şi de comiterea
unei infracţiuni din imprudenţă. Conform alin. (2) al art. 176 din CPP şi având în vedere faptul că
arestarea la domiciliu este o măsură privativă de libertate alternativă arestării preventive, ea poate
fi aplicată în cazurile menţionate mai sus dacă pentru infracţiunea săvârșită legea prevede
pedeapsa închisorii pe un termen mai mare de 2 ani, sau pe un termen mai mic de 2 ani dacă cel
învinuit, inculpat a comis cel puţin una din acţiunile prevăzute de alin. (1) al art. 176 din CPP.
Faţă de persoanele care au depăşit vârsta de 60 de ani, de persoanele invalide de gradul
I, de femeile gravide, femeile care au la întreţinere copii în vârstă de până la 8 ani, arestarea la
domiciliu poate fi aplicată şi în cazul învinuirii de comiterea a unei infracţiuni deosebit de grave.
Arestarea la domiciliu se aplică faţă de bănuit, învinuit, inculpat în baza hotărârii
judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată în condiţiile care permit aplicarea arestării
preventive, însă izolarea lui totală nu este raţională în legătură cu vârsta, starea sănătăţii, starea
familială sau cu alte împrejurări.
Arestarea la domiciliu se dispune în faza urmăririi penale la demersul procurorului, iar în
cazul când procurorul solicită arestarea preventivă, judecătorul de instrucţie din oficiu poate
dispune aplicarea arestării la domiciliu ca măsură alternativă, potrivit alin. (3) al art. 185 din CPP.
Potrivit alin. (4) al art. 188 din CPP, arestarea la domiciliu este însoţită de una sau mai
multe din următoarele restricţii:
1) interzicerea de a ieşi din locuinţă;
2) limitarea convorbirilor telefonice, a recepţionării şi expedierii corespondenţei şi a utilizării altor
mijloace de comunicare;
3) interzicerea comunicării cu anumite persoane şi a primirii altor persoane în locuința sa.
Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă suplimentar obligaţiilor arătate la alin. (5) al art.188
din CPP:
1) de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi de a le purta
permanent;
2) de a răspunde la semnalele de control sau de a emite semnalele telefonice de control, de a se
prezenta personal la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată la timpul fixat.
Caracterul şi numărul restricţiilor şi obligaţiilor din cadrul regimului arestării la domiciliu se
indică în încheierea judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei de judecată. O copie de
pe încheierea privind arestarea la domiciliu se trimite organului investit prin lege să supravegheze
executarea arestării măsurii.
Potrivit alin. (7) al art. 188 din CPP, termenul, modul de aplicare, de prelungire a duratei şi
de atac al arestării la domiciliu sunt similare celor aplicate la arestarea preventivă.
Persoanei arestate la domiciliu i se înmânează o copie de pe încheiere conform alin. (3) al
art. 177 din CPP, explicându-i totodată dispoziţiile prevăzute de alin, (8) al art. 188 din CPP conform
cărora în caz de nerespectare de către acesta a restricţiilor şi obligaţiilor stabilite de către
judecătorul de instrucţie sau instanţă, arestarea la domiciliu poate fi înlocuită cu arestarea
preventivă de către instanţa de judecată din oficiu sau la demersul procurorului.
În caz de încălcare a restricţiilor impuse, organul investit cu supravegherea executării
arestării la domiciliu va informa procurorul sau instanţa de judecată, care vor proceda în
conformitate cu legea.
Arestarea preventivă
Potrivit alin. (1) al art..185 din CPP, arestarea preventivă constă în deţinerea bănuitului,
învinuitului, inculpatului în stare de arest în locurile şi condiţiile prevăzute de lege.
 Arestarea preventivă este o măsură procesuală privativă de libertate aplicată bănuitului,
învinuitului în faza urmăririi penale pentru o anumită durată sau inculpatului în faza judecării cauzei
de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de judecată în condiţiile şi ordinea
prevăzute de legea procesuală penală, dacă pentru infracţiunea săvârșită, conform legii penale,
poate fi aplicată pedeapsa închisorii.
Temeiurile pentru aplicarea arestării preventive prevăzute de alin (1) şi (2) al art. 176 din
CPP se referă la comportamentul postinfracţional al celui acuzat de gravitatea infracţiunii:
1) în cazurile în care există suficiente date rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul,
inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice
stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârșească alte infracţiuni, ori pentru asigurarea
executării sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii;
2) în cazurile săvârșirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate
pe un termen mai mare de 2 ani, în cazul săvârșirii unei infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani arestul preventiv se aplică numai
dacă învinuitul, inculpatul a comis una din acţiunile menţionate mai sus.
Aceste două condiţii generale urmează a fi întrunite cumulativ la soluţionarea chestiunii arestării
preventive. Legea procesuală (alin. (2)al art. 185 din CPP) prevede expres şi anumite
circumstanţe ce se referă la prima condiţie, când este posibilă arestarea preventivă şi anume:
1) Dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul Republicii
Moldova.
2) Dacă, bănuitul, învinuitul, inculpatul nu este identificat.
3) Dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive aplicate în
privinţa sa.
Astfel, lipsa unui loc permanent de trai pe teritoriul Republicii Moldova se constată prin anumite
acte ce confirmă că bănuitul, învinuitul, este cetăţean străin, apatrid sau cetăţean al Republicii
Moldova fără viză de reşedinţă. Totodată prezenţa vizei de reşedinţă nu este suficientă pentru a
stabili că persoana are loc permanent de trai; în acest caz se vor lua în consideraţie şi alte date
care confirmă faptul că persoana nu locuieşte în locul indicat sau îşi schimbă frecvent locul de trai.
În conformarea acestui temei se va verifica faptul dacă persoana lucrează permanent sau dacă
învaţă.
Arestarea bănuitului, învinuitului, inculpatului neidentificat este posibilă numai în cazul când există
suficiente probe că anume această persoană a săvârșit infracţiunea şi nu are acte de identitate,
actele de identitate sunt false sau persoana în cauză se împotriveşte stabilirii identităţii. De regulă,
aceste situaţii se pot întâlni în cazul persoanei bănuite şi mai rar în cazul persoanei învinuite sau
inculpate.
Încălcarea condiţiilor altor măsuri preventive de către învinuit (bănuit) sau inculpat constituie temei
de arestare numai dacă pentru infracţiunea săvârșită legea penală prevede fie o pedeapsă privativă
de libertate, fie arest sau închisoare. În cazul când învinuitul sau inculpatul încalcă condiţiile unei
măsuri preventive neprivative de libertate, iar pentru infracţiunea săvârșită legea nu prevede
pedeapsa privaţiunii de libertate, unicul mijloc eficient care ar asigura prezenţa celui acuzat la
urmărire sau la judecată este măsura aducerii silite, potrivit art. 199 din CPP. Pentru anumite
categorii de funcţionari de stat, prin legi speciale, care reglementează statutul acestora, sunt
prevăzute garanţii suplimentare la aplicarea arestării preventive, şi anume acordul unor organe.