CULPA.

FORMĂ A VINOVĂȚIEI
Referat

În conformitate cu art. 15 alin. (1) C.p., infracțiunea este fapta prevăzută de

legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a
săvârșit-o.
Norma care definește infracțiunea este o adevărată regulă de drept, iar nu o
normă cu caracterul unei simple definiții.
De asemenea, potrivit art. 15, alin. 2 C.p. prevede ca infractiunea este
singurul temei al raspunderii penale.
Pentru existența infracțiunii este necesară realizarea tuturor trăsăturilor ei
esențiale. Lipsa oricăreia dintre aceste trăsături conduce la inexistența infracțiunii,
la înlăturarea caracterului penal al faptei.
Aşa cum este prevăzută in doctrina penală, vinovăţia reprezintă atitudinea
psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţa neconstransă o faptă ce prezintă
pericol social, a avut in momentul executării, reprezentarea faptei si a urmărilor, a
avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări.
Aşadar, vinovăţia reflectă aspectul subiectiv al infracţiunii şi cuprinde
atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi urmările acesteia. Ca
atitudine psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşita şi faţă de urmările acesteia,
vinovăţia este rezultatul interacţinuii a doi factori : conştiinţa şi voinţa.
Factorul intelectiv sau conştiinţa, presupune reprezentarea deplină a
conţinutului, sensului şi finalităţilor urmărite sau acceptate prin săvâraşirea faptei,
precum şi prevederea întregii desfăşurări cauzale a acesteia. Factorul volutiv este
elementul psihic care impulsionează şi comandă energia fizică a omului ,ce poate fi
analizat atât în raport cu acţiunea, cât şi cu inacţiunea (dupa cum agentul voieşte să
se manifeste printr-un act exterior sau voieşte să se abţină de la o acţiune impusa de
lege), precum şi cu rezultatul (adică în raport cu finalitatea la care agentul voieşte
să ajungă).
Actul de conştiinţă sau de voinţă nu trebuie să fie viciate sau deformate, în
caz contrar poate fi inlăturată răspunderea făptuitorului. Apoi, voinţa presupune să
fie liberă, în sensul că asupra făptuitorului să nu se exercite o constrângere fizică
sau morală. Prezenţa atât a factorului intelectiv cât şi a celui volitiv în săvârşirea
unei fapte este o condiţie esenţială a vinovăţiei.Vinovăţia nu poate exista , cu alte
cuvinte, la săvârşirea unei fapte, dacă făptuitorul nu a voit acea faptă, fiind
constrâns, ori nu a putut avea reprezentarea rezultatului, din cauze neimputabile lui.
Formele vinovăţiei se regăsesc în Codul penal la art.16, care precizează ca
vinovăţia există atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu
intenţie sau din culpă. La acestea se mai adaugă şi o formă mixtă – praeterenţia
sau intenţia depăşită, specifică unor infracţiuni.
De asemenea, art.16 alin.6 C.p. prevede ca fapta constând într-o acţiune sau
inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie.
Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede
în
mod expres.
Potrivit art.16 alin.4 C.p., Culpa constă în atitudinea psihică a făptuitorului
care prevede rezultatul faptei sale, nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se
va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale deşi putea şi trebuia să-l prevadă.
În doctrina penală culpa este analizată în baza teoriei filosofice despre
libertate şi necesitate. Potrivit acestei teorii, comportamentul uman este determinat
de condiţiile realităţii înconjurătoare, dar în limitele determinării date subiectul are
posibilitatea de a-şi stabili conştient voinţa în raport cu natura, alţi cetăţeni,
societatea, etc.
Culpa se caracterizează, în accepţiunea sa cea mai generală, prin producerea
de către agent a unui rezultat pe care nu l-a voit şi pe care, cu mai multă diligenţă
din partea sa (diligenţă care trebuia şi putea fi manifestată), l-ar fi putut evita.
Aşadar, culpa poate fi cu prevedere sau din neprevedere.
Culpa cu prevedere se mai numeşte şi imprudenţă şi constă în aceea că
făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care însă nu-1 acceptă, sperând şi
uneori crezând, în mod uşuratic, că nu se va produce (de pildă, un conducător auto
circulă cu o mare viteză pe un drum public pentru a se prezenta la o întâlnire; îşi dă
seama că poate produce un accident şi prejudicia pe altul, dar speră uşuratic,
superficial că rezultatul nu se va produce).
Culpa cu prevedere se aseamănă cu intenția (directă sau indirectă), prin aceea
că, în cazul ambelor, este prezent factorul de conștiință. Atât la culpa cu prevedere,
cât și la intenție (directă sau indirectă) făptuitorul prevede rezultatul faptei.
În același timp, culpa cu prevedere se deosebește de intenție (directă sau
indirectă), prin aceea că factorul de voință este orientat într-un anumit sens, diferit
la cele două forme de vinovăție.
Culpa din neprevedere sau culpa simplă se numeşte neglijenţă şi constă în
aceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi în condiţiile date trebuia
şi putea să-l prevadă (de pildă, medicul care nu a sterilizat instrumentul medical
înainte de o nouă intervenţie chirurgicală; un fumător distrat care intră cu ţigara
aprinsă într-un depozit de combustibil lichid).
 Culpa simplă este singura formă a vinovăţiei în care făptuitorul nu prevede
rezultatul faptei sale,  iar pentru a fi vinovat de producerea rezultatului s-a prevăzut
obligaţia de a prevedea acest rezultat.
În cazul culpei, cu sau fară prevedere, procesul sau factorul intelectiv este
manifest, deoarece în ipoteza imprudenţei, autorul prevede rezultatul şi nu doreşte
producerea lui, sperând uşuratic că îl va putea evita sau preîntâmpina, iar în situaţia
neglijenţei, nu-l acceptă fiindcă nici nu are reprezentarea lui mintală, deşi în
condiţiile date putea şi trebuia să o aibă.
Pentru a se stabili gradele culpei, spre deosebire de vinovăţia cu intenţie,
culpa are un anumit specific în ce priveşte cele două elemente - intelectiv şi volitiv -
ale vinovăţiei. Astfel, ele sunt relativ facil de decelat şi analizat în cazul culpei cu
prevedere, numită imprudenţă. În schimb, în situaţia culpei fară prevedere sau a
neglijenţei, procesul intelectiv este puţin sesizabil deoarece autorul nu-şi dă seama
de caracterul ilicit al faptei şi nu prevede rezultatul său, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă; mai mult, procesul volitiv lipseşte cu desăvârşire. De aceea, în ce priveşte
culpa, după criteriul intensităţii sale, încă din dreptul roman, s-a făcut distincţie
între: culpa gravă (culpa lata), culpa uşoară (culpa levis) şi culpa foarte uşoară
(culpa levissima). Culpa gravă era aceea de care nu s-ar face vinovat nici omul cel
mai mărginit, în sensul că orice persoană cu un minim de diligenţă ar fi prevăzut
rezultatul faptei. Culpa uşoară este neglijenţa de care nu s-ar fi făcut vinovat un
„bun părinte de familie”, adică un om cu diligenţă medie, normală. Culpa foarte
uşoară este aceea care ar fi putut fi evitată numai de „un excelent părinte de
familie”, adică de un om cu diligenţa cea mai înaltă, având un simţ de prevedere
ieşit din comun.
Problema stabilirii vinovăţiei este simplă sau, dimpotrivă, dificilă în funcţie
de forma pe care o îmbracă. În cazul intenţiei (dolului) - directe sau indirecte - nu
se ridică, de regulă, mari dificultăţi; având configuraţia unui element pur subiectiv,
pentru stabilirea intenţiei nu avem nevoie, de un criteriu exterior, autorul faptei
prevede consecinţele conduitei sale ilicite şi prejudiciabile şi urmăreşte sau acceptă
evident producerea acestora.
Cu totul diferit se pune problema stabilirii vinovăţiei neintenţionale, adică a
culpei, constând în imprudenţă sau neglijenţă. În ambele cazuri intervin anumite
deficienţe în cadrul factorului sau procesului intelectiv; la imprudenţă, făptuitorul
prevede urmările faptei sale, dar crede sau speră „uşuratic” că ele nu se vor produce
sau că le va evita; la neglijenţă, făptuitorul nu prevede urmările conduitei ilicite,
deşi trebuia şi putea să le prevadă. Şi mai mult, în cazul neglijenţei, elementul
volitiv lipseşte. Ori, trăind în societate, omul este obligat să fie prudent şi diligent.
De aceea, pentru a stabili culpa se pune întrebarea cum poate fi delimitată prudenţa
de imprudenţă şi diligenţa de neglijenţă?
 Unii autori au considerat că imprudenţa şi neglijenţa trebuie apreciate
subiectiv, concret, adică în funcţie de însuşirile şi capacitatea proprie fiecăruia,
ţinând seama de vârstă, sex, nivel de instruire, caracter, temperament etc., pentru a
constata dacă putea şi trebuia să prevadă urmările faptei sale; astfel, în acest scop,
se va compara comportamentul autorului faptei ilicite şi prejudiciabile cu propria sa
conduită obişnuită.
Alţi autori şi practica judiciară în majoritatea ei, au optat pentru un criteriu
obiectiv, abstract. Este în culpă acea persoană care nu a dat dovadă de prudenţa şi
diligenţa cu care ar fi lucrat, în acele împrejurări, un tip uman abstract, un om cu
capacitate medie, normală, apreciată în funcţie de nivelul general al răspunderii
sociale. În această concepţie, în urmă cu un secol, un eminent jurist a apreciat că
există culpă ori de câte ori „atitudinea dăunătoare a cuiva prezintă în sine însăşi şi
chiar nevătămat de starea de conştiinţă a autorului un caracter de anomalie cu
privire la manifestările cele mai statornice ale vieţii sale sociale”. Aceasta
presupune o detaşare faţă de procesele psihologice - intelectiv şi volitiv - care
declanşează şi eventual însoţesc fapta ilicită, elementul determinant fiind cel al
comportamentului anormal, faţă de victima care trebuie să fie protejată1. Aşadar, în
această concepţie, nu se au în vedere însuşirile concrete, individuale şi capacitatea
autorului faptei prejudiciabile; este imprudent cel care nu a procedat cu prudenţa de
care ar fi dat dovadă un tip uman abstract, stabilit ca etalon în societate, şi a ales
comportamentul antisocial; este neglijent acela care nu a depus eforturi pentru a
prevedea urmările faptei sale şi putea să o facă, deoarece un om cu capacitate şi
diligenţă medie ar fi avut reprezentarea urmărilor negative ale unei asemenea
conduite şi, prin urmare, s-ar fi abţinut să o desfăşoare. Pe cale de consecinţă,
persoanele care nu ating nivelul de prudenţă şi de diligenţă cerut de societate unui
om cu capacitate medie, normală de a fi prudent şi diligent sunt în culpă; însuşirile
sau capacităţile concrete, individuale, subiective nu au nicio relevanţă în aprecierea
şi stabilirea culpei.
De asemenea, s-a exprimat şi o soluţie oarecum intermediară, potrivit căreia
aprecierea culpei se face pornind tot de la criteriul obiectiv, adică prin raportare la
comportamentul unui om normal, abstract, care acţionează dând dovadă de grijă -
prudenţă şi diligenţă - faţă de interesele societăţii şi ale semenilor săi, adică un
bonus pater familias. Acest criteriu se completează cu unele elemente sau
circumstanţe obiective, externe", cum sunt: timpul şi locul în care s-a aflat
făptuitorul; felul activităţilor în cursul cărora s-a săvârşit fapta prejudiciabilă, cum
ar fi întrecerile sportive; infirmităţile fizice grave care exclud posibilitatea de
informare (cecitatea) ori posibilitatea de a împiedica producerea sau extinderea
prejudiciului (paralizia); dacă fapta a fost săvârşită în exerciţiul sau în afara
exerciţiului unei profesiuni etc. Aşa de pildă, dacă fapta s-a săvârşit în exerciţiul
unei profesiuni, culpa se apreciază în funcţie de prudenţa şi diligenţa de care
trebuie să dea dovadă profesionistul model, cu respectarea exigenţelor şi regulilor
aplicabile profesiunii respective, pentru evitarea producerii de consecinţe
dăunătoare.
Dacă la săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie subiectul apreciază adecvat
conduita sa şi îi este clar care vor fi urmările acesteia, atunci la comiterea unei
infracţiuni din culpă făptuitorul are o închipuire eronată despre conduita sa,
considerând că în cazul dat, urmările prejudiciabile posibile la săvârşirea faptei
sale, datorită anumitor împrejurări, nu pot surveni, sau nu consideră că, conduita sa
în cazul dat poate avea ca rezultat urmări prejudiciabile, deoarece nu prevede
posibilitatea survenirii acestora. În doctrina română se subliniază că, în cazul
culpei, făptuitorul, are o conştiinţă insuficient de trează, de aceea nu poate fi negat
caracterul culpei ca formă de legătură psihică a subiectului cu fapta.