Materie: Drept penal.

Partea generală I
conf.univ.dr. Laura-Roxana Popoviciu
Student: Bica Paul – Alexandru
Drept,anul II,sem.I

1
 Obiectul Infractiunii

Cuprins:

1. Obiectul infracţiunii – noţiunea şi importanţa

2. Categorii de obiecte ale infracţiunii
2.1. Obiectul juridic şi obiectul material
2. 2. Obiectul juridic general, obiectul juridic generic şi obiectul juridic special
2.3. Obiectul simplu şi obiectul complex

Continut:
1. Obiectul infracţiunii – noţiunea şi importanţa

Cînd vorbim de gradul prejudiciabil al infracţiunii, înţelegem că acesta este prejudiciabil numai
în raport cu ceva aflat în exterior, adică în raport cu un obiect. De altfel, a săvîrşi o faptă infracţională
înseamnă a pune în primejdie un obiect sau a-i aduce atingere, a-l vătăma, a-l leza.
Luînd în considerare cadrul de desfăşurare, împotriva cui este îndreptată şi cauzele care o
determină, infracţiunea este direcţionată contra celor mai de seamă valori ale societăţii, apreciate ca
atare în raport cu etapa concretă de dezvoltare a relaţiilor sociale. În orice caz, infracţiunea este
săvîrşită în cadrul societăţii şi împotriva uneia dintre valorile care o compun.
În fond, societatea nu este decît un sistem de valori şi de relaţii sociale referitoare la aceste valori,
influenţând atît mediul fizic, cît şi pe cel social în care individul trăieşte. Ea reprezintă coexistenţa
socială, care este o lume a valorilor.
Într-adevăr, această sferă de valori nu se reduce la entităţi izolate, individuale; ele se află în relaţii
de reciprocitate şi prezintă interes pentru întreaga societate. În jurul şi pe baza lor se formează, se
desfăşoară şi se dezvoltă relaţiile interumane, conferind acestor valori caracterul de valori sociale,
adică de valori de a căror existenţă este interesată întreaga societate şi, totodată, de valori al căror
conţinut se dezvăluie pe deplin numai în cadrul relaţiilor sociale.
Valoarea ca fenomen social este complexă, ea are diferite forme şi dă naştere la diferite feluri de
acţiuni. Valoarea devine motivul tuturor acţiunilor, deci al întregii vieţi sociale. Elementele generale

2
sociale iau parte la constituirea tuturor valorilor umane. Substratul pe care se întemeiază valorile
sociale este complex, cu aspecte diferite şi elemente variate, de aceea valoarea se manifestă sub forme
diferite. Esenţa vieţii sociale este activitatea, de aceea valorile sociale comportă în general un caracter
de acţiune. Coexistenţa socială este bazată pe legătura dintre indivizii ce compun societatea, iar forma
cea mai simplă a acestei relaţii este activitatea lor în comun.
Indivizii nu există izolat, din contra, individualitatea lor se manifestă în raporturile cu alţi
indivizi. Societatea nu reprezintă o sumă aritmetică, un conglomerat de indivizi, ci exprimă totalitatea
relaţiilor, raporturilor, conexiunilor în care se află aceşti indivizi unii faţă de alţii.
Este bine ştiut că realmente nu toate relaţiile sociale susceptibile de influenţă juridică şi care
necesită o asigurare juridică împotriva încălcărilor sunt apărate prin mijloace de drept penal. Cauzele
acestui fenomen sunt diferite: lacunele din legislaţie, insuficientele mijloace extrapenale de apărare,
precum şi alte împrejurări de ordin obiectiv şi subiectiv. Dintre acestea se evidenţiază totuşi o cauză
esenţială şi permanentă de limitare a cercului de relaţii sociale, indicate de fapt în calitate de obiect al
apărării penale, şi anume: importanţa relaţiilor sociale pentru societate.
Or însemnătatea relaţiilor sociale pentru societate nu poate fi explicată decît în contextul
importanţei valorilor sociale pentru societate, valori în jurul cărora se formează şi se desfăşoară aceste
relaţii.
Alături de alte tipuri de apărare, apărarea penală are drept obiect valorile sociale (nu sau valorile
sociale, nu doar valorile sociale) cele mai importante, cărora li se cauzează prejudicii esenţiale ori care
sunt puse în pericolul de a li se cauza astfel de prejudicii.
Acţiunea sau inacţiunea descrisă în norma de incriminare aduce atingere nemijlocită, prin
vătămare sau punere în pericol, valorilor sociale ocrotite de legea penală şi, prin intermediul acestora,
relaţiilor sociale care se formează, se desfăşoară şi se dezvoltă în jurul valorilor respective.
Prejudicierea acestor valori este mijlocul prin care sunt vătămate sau puse în pericol relaţiile sociale
reprezentând obiectul infracţiunii.1
Astfel, fapta infracţională, în afară de rezultatul pe care îl produce imediat, produce şi alte
urmări, de proporţii mai mari, precum nemulţumirea şi îngrijorarea în interiorul grupului social. Din
săvîrşirea acestei fapte se naşte temerea repetării ei şi, deci, se creează o stare de nelinişte, un
impediment în desfăşurarea normală şi paşnică a relaţiilor sociale, fiecare considerându-se ameninţat
de pericolul unor noi fapte de natura celor săvîrşite. 2 În consecinţă, legea penală, incriminând faptele
care aduc atingere valorilor sociale ocrotite de legea penală, apără, implicit, relaţiile sociale împotriva
acestor manifestări.
1
Dongoroz V. şi colaboratorii. Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III. Bucureşti: Editura Academiei, 1971,
p.7.
2
Dongoroz V. şi colaboratorii. Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.I. Bucureşti: Editura Academiei, 1969,
p.109.

3
 Rezumând cele expuse, concluzionăm că obiectul infracţiunii îl formează valorile sociale şi
relaţiile sociale create în jurul acestor valori care sunt prejudiciate ori vătămate prin fapta infracţională.
Astfel înţeles, obiectul infracţiunii apare ca factor sau termen al infracţiunii, un “dat” fără de care
nu poate fi concepută existenţa infracţiunii.3 Infracţiunea este o faptă prejudiciabilă, deoarece aduce
atingere valorilor sociale ocrotite de lege. Aşadar, nu ne putem imagina infracţiunea fără existenţa unor
valori sociale (şi, neapărat, relaţii sociale), ocrotite de legea penală, cărora li se aduce atingere prin
fapta comisă. Valorile sociale şi relaţiile sociale, care necesită apărare penală, de a căror consolidare şi
dezvoltare este interesată societatea şi cărora, prin comportamentul antisocial al unor persoane aparte
sau al unor grupuri de persoane, li se poate aduce atingere esenţială. Deci, obiectul infracţiunii
reprezintă o condiţie necesară pentru existenţa faptei infracţionale. 4 Infracţiunea este o faptă
incriminată de lege şi sancţionată cu pedeapsă tocmai pentru că vatămă sau pune în pericol (ameninţă)
o anumită valoare socială împreună cu relaţiile sociale adiacente şi, prin aceasta, societatea în
ansamblu.
Obiectul infracţiunii determină necesitatea incriminării şi gravitatea abstractă a infracţiunii, care
este în funcţie de importanţa valorii sociale vătămate sau periclitate. Cu alte cuvinte, toate infracţiunile
prezintă grad prejudiciabil în sensul legii penale, fapt care justifică incriminarea lor. Dar gradul
prejudiciabil diferă de la o faptă infracţională la alta, în funcţie, mai ales, de importanţa valorii sociale
lezate prin săvîrşirea faptei ilicite concrete. Chiar în sfera infracţiunilor se remarcă o gradaţie în ceea
ce priveşte gradul prejudiciabil, care, fără a avea vreun impact asupra caracterului infracţional al faptei,
influenţează natura şi durata sancţiunii, prevăzute şi specificate în normele de incriminare.
Aşadar, obiectul infracţiunii determină şi gravitatea pedepsei aplicate pentru fapta incriminată,
prin care se va putea preveni săvîrşirea de noi fapte. Accentul fiind pus pe caracterul normativ al
dreptului penal, care reglementează comportamentul uman faţă de valorile sociale şi interzisă fiind
orice atingere a acestor valori, s-a relevat în acelaşi timp că această funcţie normativă regulatoare nu se
rezumă la indicarea comportamentului aşteptat de la membrii societăţii, ci indică univoc şi
repercusiunile nefaste ale faptelor prohibite. În această ordine de idei, sancţiunile prevăzute de normele
de incriminare trebuie să fie de natură să atragă, prin aplicarea lor faţă de cei care au ignorat interdicţia
penală şi au comis totuşi fapta infracţională, o transformare în viziunea acestora şi, în special, în
atitudinea lor faţă de valorile sociale atinse prin infracţiune.
Aşadar, specificăm că obiectul infracţiunii trebuie reflectat în mod necesar în orice conţinut de
incriminare.
În consecinţă, dreptul penal în vigoare reflectă, în Partea specială, totalitatea valorilor sociale
ocrotite penal. De aceea, legislaţia penală, cuprinzând normele penale de incriminare, poate servi şi la
3
Dongoroz V. Drept penal. Bucureşti, 1939, p.198.
4
Zolyneak M. Drept penal. Partea generală, vol.II., 1993, p.161.

4
studiul calităţilor morale, politice şi juridice ale societăţii respective.
Dreptul penal este un produs al evoluţiei societăţii fiind legat organic de necesitatea ocrotirii
valorilor sociale împotriva actelor de conduită periculoase ale membrilor societăţii. Dezvoltarea
dreptului penal, pe parcursul secolelor, a fost ecoul evoluţiei sistemelor de politică penală şi al gândirii
juridice din fiecare epocă. În concordanţă cu exigenţele zilei de azi, noua Constituţie,a validat un nou
sistem de valori, însă promovarea acestuia va fi cu putinţă doar în cazul în care ele vor fi apărate
împotriva oricăror acte de conduită ce le-ar putea aduce atingere. De asemenea, suntem de părere că
dreptul penal nu se poate limita la apărarea valorilor sociale existente la un moment dat. El trebuie să
asigure dezvoltarea, în spiritul unei societăţi moderne, a sistemului de valori, proteguind noile valori şi
relaţii sociale care apar în procesul de continuă evoluţie a societăţii.

2. Categorii de obiecte ale infracţiunii

Caracterizarea de ansamblu a valorilor sociale şi a relaţiilor sociale de pe poziţia ocrotirii lor de

normele de drept penal este o etapă importantă, dar nu şi o etapă definitivă a studiului problemei
privind obiectul infracţiunii. Dezvăluirea conceptului şi a conţinutului valorilor sociale şi a relaţiilor
sociale, ocrotite de legea penală, reprezintă o premisă metodologică pentru examinarea altor aspecte,
mai concrete, ale problemei obiectului de apărare penală, aspecte care au atît însemnătate teoretico-
ştiinţifică, cît şi practică. Or analiza acestor aspecte este o condiţie în elucidarea rolului obiectului
infracţiunii în activitatea legislativă şi în cea de aplicare a reglementărilor penale.
În context, vom trece la cercetarea acelor probleme care vor permite concretizarea noţiunii
generale a obiectului infracţiunii. În special, este vorba de problema aşezării obiectului infracţiunii
după categorii.
Delimitarea obiectului infracţiunii pe categorii, fundamentată ştiinţific, contribuie nu doar la
studierea obiectului apărării penale, ci şi conduce la o exprimare plenară a rolului şi însemnătăţii lui.
De asemenea, ea ne permite să determinăm cu uşurinţă locul unui obiect concret de apărare penală în
sistemul general de valori şi relaţii sociale, iar, în consecinţă, să clarificăm însuşirea sa de a corespunde
necesităţilor sociale şi idealurilor generate de acestea. Într-o măsură considerabilă, aşezarea obiectului
infracţiunii pe categorii facilitează şi calificarea faptelor infracţionale.
Aşadar, considerăm că aşezarea obiectului infracţiunii pe categorii trebuie făcută după
următoarele criterii:
a) natura (sensul) acestora – nematerială sau materială (obiect juridic şi obiect material);
b) ierarhizarea valorilor sociale care fac obiectul infracţiunii (obiect juridic general, obiect
juridic generic şi obiect juridic special (specific));

5
 c) numărul obiectelor infracţiunii (obiect simplu şi obiect complex).
Aceste criterii de clasificare a obiectului apărării penale pe categorii corespund delimitării
conceptului de obiect al infracţiunii ca instrument în procesul de cunoaştere a sferei noţionale şi de
determinare definitivă a acestora în practica judiciară.

2. 1. Obiectul juridic şi obiectul material

Obiectul juridic, sau obiectul propriu-zis al infracţiunii, îl constituie valoarea socială, împotriva
căreia se îndreaptă acţiunea sau omisiunea incriminată şi relaţiile sociale corespunzătoare acesteia.
Denumirea de obiect juridic decurge din faptul că acesta este rezultatul evaluării politicii penale
sub raportul importanţei şi al necesităţii apărării juridico-penale a valorii sociale şi a relaţiilor
corespunzătoare acesteia.
Obiectul juridic există în cazul oricărei infracţiuni, indiferent dacă există sau nu expresia
materială a valorii sociale din cadrul obiectului respectiv. Or nu toate infracţiunile au obiect material;
el există numai în cazul în care valoarea socială ocrotită, asupra căreia atentează făptuitorul, se
proiectează într-o entitate materială, astfel încît relaţiile sociale sunt vătămate sau ameninţate prin
intermediul acestei entităţi.5 În felul acesta, obiectul juridic al infracţiunii şi obiectul material al
infracţiunii se corelează ca o categorie socială şi o categorie corporală (materială).
Considerăm că în şirul de fenomene care alcătuiesc noţiunea de obiect material al infracţiunii
trebuie incluse numai acele entităţi care, fiind atinse, produc vătămarea sau ameninţarea obiectului
juridic al infracţiunii. În caz contrar, noţiunea de “obiect material al infracţiunii” îşi pierde orice
semnificaţie juridică, de aceea nu pot fi recunoscute ca obiect material al infracţiunii faptele, procesele
etc.
Nu toate entităţile aflate în aria relaţiei sociale pot avea calitatea de obiect material al infracţiunii,
ci doar acele care, spre deosebire de fenomenele ideale, au o natură corporală şi care, fiind influenţate,
fac posibilă fixarea acesteia prin percepţia din afară.
În acest sens, putem specifica, de exemplu, că relaţiile sociale cu privire la patrimoniu se fac
perceptibile simţurilor noastre prin intermediul unor anumite bunuri, care se pot produce ca obiecte
materiale ale infracţiunilor contra patrimoniului. În ce priveşte atingerea adusă valorii sociale amintite
şi relaţiilor sociale corespunzătoare, despre obiectul material al infracţiunii se poate vorbi numai în
cazul în care obiectul apărării penale este vătămat sau ameninţat pe calea excluderii din sfera relaţiilor
sociale a entităţilor materiale ce servesc drept motiv, condiţie sau mărturie de existenţă a acestor relaţii,
fie pe calea unei asemenea schimbări parţiale a acestor entităţi, care duce la dispariţia sau la

5
Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: ALL, 1997, p.196.

6
modificarea considerabilă a relaţiilor sociale respective. Astfel, obiectul material al infracţiunii trebuie
scos în evidenţă doar în cazurile în care pentru vătămarea efectivă sau potenţială a obiectului apărării
penale este necesară o influenţare nemijlocită, determinată, asupra entităţilor materiale ce intră în sfera
acestui obiect al apărării penale.
În concluzie, putem menţiona că, spre deosebire de obiectul juridic al infracţiunii, obiectul
material al infracţiunii constă în entitatea materială asupra căreia se îndreaptă fapta nemijlocită
infracţională, prin al cărei intermediu se aduce atingere obiectului juridic al infracţiunii.
Distincţia după categorii a obiectului infracţiunii poate fi făcută nu doar pe baza naturii acestuia
(materiale sau nemateriale), ci şi pe baza unui alt criteriu – al ierarhizării valorilor sociale care fac
obiectul infracţiunii, ierarhizare ce conduce la constituirea valorilor fundamentale ca obiecte juridice
generice ale infracţiunilor.
În conformitate cu acest din urmă criteriu, în doctrina penală majoritară se disting obiectul juridic
general, obiectul juridic generic şi obiectul juridic special (specific).

2. 2. Obiectul juridic general, obiectul juridic generic şi obiectul juridic special

Prin obiect juridic general al infracţiunii înţelegem ansamblul relaţiilor sociale privitoare la
ordinea de drept, adică privitoare la totalitatea valorilor sociale apărate de legea penală împotriva
infracţiunilor. Această categorie de obiect juridic este comună pentru toate infracţiunile prevăzute de
legea penală.
Noţiunea obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii desemnează un grup de valori sociale
de aceeaşi natură şi de relaţii sociale create în jurul acestor valori şi datorită lor, vătămate sau lezate de
către un grup de infracţiuni.
Aşadar, obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii este reprezentat de totalitatea valorilor
sociale din unul şi acelaşi domeniu şi a relaţiilor sociale care s-au creat în jurul acestor valori şi
datorita lor. La constituirea unui obiect generic (de grup) al infracţiunii legiuitorul a inclus în
conţinutul acestuia o totalitate de valori şi relaţii sociale omogene, astfel încît înţelesul lor să fie clar
determinat de elementele esenţiale pe care le cuprind.
Obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii este constituit din valoarea socială fundamentală
în a cărei componenţă este inclusă, într-o formă specifică, valoarea socială individuală, şi care
constituie obiectul juridic special (specific) al infracţiunii. De asemenea, fac parte din obiectul juridic
generic (de grup) al infracţiunii relaţiile sociale create în jurul şi datorită valorii sociale fundamentale
respective.
Abordând problema privind însemnătatea obiectului juridic generic al infracţiunii, trebuie să

7
remarcăm în primul rând că el serveşte drept criteriu de sistematizare a Părţii speciale a legislaţiei
penale.
Obiectul juridic generic sau de grup se reflectă în parte în obiectul juridic special al infracţiunii
din grupul respectiv. Iată de ce importanţa valorii sociale fundamentale (în cazul nostru – a
patrimoniului) se răsfrânge asupra tuturor infracţiunilor şi poate determina incidenţa unor instituţii
juridico-penale pentru întregul grup. Pot exista trăsături comune întregului grup (de exemplu, obiectul
material şi prejudiciul la infracţiunile contra patrimoniului) sau unui număr mare dintre infracţiunile
componente.
Este de menţionat, de asemenea, că sistematizarea incriminărilor după obiectul juridic generic al
infracţiunii, pe care aceste incriminări îl prevăd, serveşte la o mai bună cunoaştere a acestora. Din
această perspectivă gnoseologică, cunoaşterea fiecărei incriminări în parte presupune cunoaşterea
trăsăturilor întregului grup.
La rândul său, categoria de obiect juridic special (specific) al infracţiunii serveşte la determinarea
individualităţii unei infracţiuni în cadrul unui grup de infracţiuni de acelaşi gen. Obiectul juridic
special al infracţiunii este valoarea socială concretă (şi, implicit, relaţiile sociale corespunzătoare)
căreia i se aduce atingere prin infracţiune. Obiectul juridic special al infracţiunii este obiectul
infracţiunii după cum acesta este descris prin norma incriminatoare.
Raţiunea evidenţierii obiectului juridic special al infracţiunii constă în concretizarea la gradul
maxim posibil al caracterului şi gradului prejudiciabil al unor sau altor acte de conduită, ce vatămă sau
ameninţă valorile sociale şi relaţiile sociale apărate de legea penală. De aceea, este pe deplin justificată
tendinţa de a formula o astfel de definiţie a noţiunii de obiect juridic special al infracţiunii care ne-ar
apropia cel mai mult de realitate şi care ne-ar ajuta să individualizăm şi să stabilim cît mai precis
gradul prejudiciabil al fiecărei infracţiuni săvîrşite.
Într-o altă ordine de idei, este cunoscut că obiectul fiecărei infracţiuni determină întregul caracter
al infracţiunii date, îi conferă o fizionomie deosebită, care o disociază de alte fapte infracţionale, de
aceea soluţionarea corectă a problemei obiectului juridic special al infracţiunii are o importanţă
excepţională de ordin teoretic şi practic.

2. 3. Obiectul simplu şi obiectul complex

Punând la bază criteriul numărului de obiecte ale infracţiunii, putem deosebi următoarele două
categorii ale obiectului infracţiunii: obiectul simplu şi obiectul complex al infracţiunii.
Regula o constituie obiectul simplu, sau unic, al infracţiunii, pentru că cele mai multe infracţiuni
au ca obiect o singură valoare socială şi relaţiile sociale corespunzătoare acesteia.

8
 Există însă şi infracţiuni cu pluralitate de obiecte, aşa cum sunt infracţiunile complexe şi
infracţiunile cu obiect juridic multiplu necomplex, la care obiectul apărării penale este complex (sau,
respectiv, multiplu), fiind alcătuit din două sau mai multe valori sociale, fiecare cu relaţiile sociale
aferente. Interesul distincţiei dintre obiectul complex al infracţiunii şi obiectul simplu al infracţiunii
este mai limitat ca în cazul altor categorii ale obiectului infracţiunii. Acest interes este limitat, în
genere, la problema calificării bazate pe teza că, în ciuda pluralităţii de obiecte ale aceleiaşi infracţiuni,
fapta infracţională este unică.
Putem observa că atunci cînd prin fapta infracţională sunt lezate concomitent două sau mai multe
valori sociale (împreună cu relaţiile sociale corespunzătoare), doar cea mai importantă dintre aceste
valori determină grupul din care face parte infracţiunea respectivă. Dintre cele două obiecte de apărare
penală, unul este principal, iar altul – secundar, acesta din urmă fiind numit în doctrina penală şi
adiacent. Aşadar, în conformitate cu un criteriu subsidiar de aşezare pe categorii a obiectelor
infracţiunii – criteriul legăturii cu obiectul juridic generic al infracţiunii –, acestea se împart în obiect
juridic principal al infracţiunii şi obiect juridic secundar (adiacent) al infracţiunii.
Obiectul juridic principal al infracţiunii îl formează relaţiile sociale referitoare la o anumită
valoare socială individuală, care sunt întotdeauna vătămate, efectiv sau potenţial, prin săvîrşirea unei
anumite infracţiuni, pentru care fapt sunt puse în mod special de legiuitor sub protecţia legii penale,
prin incriminarea infracţiunii respective.
Dar, în cadrul infracţiunii complexe (sau al infracţiunii cu obiect juridic multiplu necomplex), în
afară de obiectul juridic principal al infracţiunii, distingem unul sau cîteva obiecte juridice secundare
(adiacente) ale infracţiunii. Potrivit opiniei lui Constantin Bulai, “prin obiect juridic secundar sau
adiacent se înţelege valoarea socială şi relaţiile sociale corespunzătoare acesteia, împotriva cărora se
îndreaptă şi care sunt apărate prin incriminarea acţiunii secundare sau adiacente din cadrul unei
infracţiuni complexe” (evid.n).6
Aşadar, evidenţierea obiectului juridic secundar de apărare penală (care este corelativul
obiectului juridic principal de apărare penală) îşi dovedeşte raţiunea nu în cazul oricăror infracţiuni, ci
doar în cazul infracţiunilor complexe (de exemplu tîlhăria) sau al infracţiunilor cu obiect juridic
multiplu necomplex (de exemplu unele infracţiuni ecologice).
Obiectul juridic secundar al infracţiunii poate avea caracter alternativ. De exemplu, la tâlhărie,în
cazul aplicării violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate, obiectul juridic
secundar al infracţiunii este format din relaţiile sociale referitoare la sănătatea unei alte persoane; în
cazul ameninţării cu aplicarea unei asemenea violenţe, acest obiect este format din relaţiile sociale
referitoare la libertatea psihică (morală) a unei alte persoane.

6
Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală, p.199.

9
 Dacă obiectul juridic secundar al infracţiunii are un caracter alternativ, atunci conţinutul
corespunzător de infracţiune va fi prezent în cazul în care cel puţin una dintre valorile sociale cu
caracter alternativ va “secunda” obiectul juridic principal al infracţiunii. Celelalte valori sociale, cărora
nu li s-a adus prin infracţiune nici o atingere, vor avea în această situaţie un caracter facultativ,
neobligatoriu, deşi nu este exclusă nici situaţia cînd, prin infracţiune, se aduce atingere tuturor acelor
valori sociale (şi, implicit, relaţiilor sociale aferente), care împreună alcătuiesc obiectul juridic
secundar al infracţiunii.

Bibliografie :

1. Boroi A. Drept penal. Partea generală, ed. a 2-a. Bucureşti: C.H. Beck, 2008.
2. Grama M., Botnaru S., Şavga A., Grosu V. Drept penal. Partea generală, vol.I.: Tipografia
centrală, 2012.
3. Păvăleanu V. Drept penal general. Bucureşti: Universul Juridic, 2012.
4. Popa N. Obiectul material al infracţiunii. Bucureşti: Universul juridic, 2010.
5. Rusu M. Instituţii de drept penal. Partea generală. Bucureşti: Hamangiu, 2007.
6. Ţurcan I. Obiectul material al infracţiunii luarea de mită. În: Revista naţională de drept, nr.9,
2001.

10