Tema 6.

Obiectul infracţiunii
Secţiunea I: Obiectul infracţiunii – noţiunea şi importanţa
Când vorbim de pericolul social al infracţiunii, înţelegem că ea este periculoasă
numai în raport cu ceva aflat în exterior, adică în raport cu un obiect. De altfel, a
săvârşi o faptă infracţională înseamnă a pune în primejdie un obiect sau a-i aduce
atingere, a-l vătăma, a-l leza.
Luând în consideraţie cadrul de desfăşurare, împotriva cui se îndreaptă şi
cauzele care o determină, infracţiunea este direcţionată contra celor mai de seamă
valori ale societăţii, apreciate ca atare în raport cu etapa concretă de dezvoltare a
relaţiilor sociale. În orice caz, infracţiunea este săvârşită în cadrul societăţii şi
împotriva uneia dintre valorile care o compun.
În fond, societatea nu este decât un sistem de valori şi de relaţii sociale referi-
toare la aceste valori, influenţând atât mediul fizic, cât şi cel social în care individul
trăieşte. Ea alcătuieşte coexistenţa socială, care este o lume de valori.
Într-adevăr, această lume de valori nu reprezintă entităţi izolate, exclusiv indi-
viduale; ele se află în relaţii de reciprocitate şi prezintă interes pentru întreaga
societate. În jurul şi pe baza lor se formează, se desfăşoară şi se dezvoltă relaţiile
interumane, conferind acestor valori caracterul de valori sociale, adică de valori în a
căror existenţă este interesată întreaga societate şi, totodată, de valori al căror
conţinut se relevă pe deplin numai în cadrul relaţiilor sociale.
Valoarea ca fenomen social este complexă, are diferite forme şi dă naştere la
diferite feluri de acţiuni. Valoarea devine motivul tuturor acţiunilor, deci al întregii
vieţi sociale. Elementele generale sociale iau parte la constituirea tuturor valorilor
umane. Substratul, pe care se întemeiază valorile sociale, este complex, are aspecte
diferite şi elemente variate, de aceea valoarea are forme diferite. Esenţa vieţii sociale
este activitatea, de aceea valorile sociale au în general o nuanţă activă. Coexistenţa
socială e bazată pe legătura dintre indivizi ce compun societatea, iar forma cea mai
simplă a acestei legături este acţiunea lor comună.
Indivizii nu trăiesc izolaţi, unii alături de alţii, ci, din contra, individualitatea
lor se manifestă în raporturile cu alţi indivizi. Societatea nu reprezintă o sumă
aritmetică, un conglomerat de indivizi, ci exprimă totalitatea legăturilor, raporturilor,
conexiunilor în care se află aceşti indivizi unii faţă de alţii.
 Este bine ştiut că realmente nu toate relaţiile sociale, care sunt susceptibile de
influenţare juridică şi care necesită asigurare juridică împotriva încălcărilor, sunt
apărate prin mijloace de drept penal. Cauzele acestui fenomen sunt diferite: lacunele
din legislaţie, suficientele mijloace extrapenale de apărare, precum şi alte
împrejurări de ordin obiectiv şi subiectiv. Dintre acestea se evidenţiază totuşi o cauză
esenţială şi permanentă de limitare a cercului de relaţii sociale, indicate de facto în
calitate de obiect al apărării penale, şi anume – însemnătatea relaţiilor sociale pentru
societate.
Însă, însemnătatea relaţiilor sociale pentru societate nu poate fi explicată decât
în contextul importanţei valorilor sociale pentru societate, valori în jurul cărora se
formează şi se desfăşoară relaţiile sociale.
Ţinând seama de faptul că relaţiile sociale sunt obiectul apărării nu doar penale,
dar şi obiectul apărării de alte tipuri, prin obiect al infracţiunii trebuie de înţeles şi
valorile sociale (nu sau valorile sociale, nu doar valorile sociale) cele mai însemnate,
cărora li se cauzează prejudicii esenţiale ori care sunt puse în pericolul de a li se
cauza astfel de prejudicii.
Acţiunea sau inacţiunea descrisă în norma de incriminare aduce atingere nemij-
locită, prin vătămare sau punere în pericol, valorilor sociale ocrotite de legea penală
şi, prin intermediul acestora, relaţiilor sociale care se formează, se desfăşoară şi se
dezvoltă în jurul valorilor respective. Prejudicierea acestor valori este mijlocul prin
care sunt vătămate sau puse în pericol relaţiile sociale reprezentând obiectul
infracţiunii.1
Astfel, fapta infracţională, în afară de rezultatul pe care îl produce imediat,
produce şi alte urmări, de proporţii mai mari, şi anume – nemulţumirea şi îngrijo-
rarea în sânul grupului social. Din săvârşirea acestei fapte se naşte temerea
repetării ei şi, deci, se creează o stare de nelinişte, o stare neconvenabilă pentru
desfăşurarea normală şi paşnică a relaţiilor sociale, fiecare socotindu-se ameninţat
de pericolul unor noi fapte de natura celor săvârşite.2 Pe cale de consecinţă, legea
penală, incriminând faptele care aduc atingere valorilor sociale ocrotite de legea

1
Vezi: V.Dongoroz şi colaboratorii. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Vol.III. - Bucureşti: Editura
Academiei, 1971, p.7.
2
Vezi: V.Dongoroz şi colaboratorii. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Vol.I. - Bucureşti: Editura Acade-
miei, 1969, p.109.
 penală, apără, implicit, relaţiile sociale împotriva acestor manifestări.

Rezumând cele expuse, se poate concluziona că obiectul infracţiunii îl formea-

ză valorile sociale şi relaţiile sociale, care necesită apărare penală, în a căror
consolidare şi dezvoltare este interesată societatea şi cărora, prin comportamentul
antisocial al unor persoane aparte sau al unor grupuri de persoane, li se poate
aduce atingere esenţială.
Astfel înţeles, obiectul infracţiunii apare ca factor sau termen al infracţiunii 3,
un “dat” fără de care nu poate fi concepută existenţa infracţiunii. Infracţiunea este o
faptă prejudiciabilă, deoarece aduce atingere valorilor sociale ocrotite de lege,
prevăzute la alin.(1) art.2 CP RM. Aşa fiind, nu poate fi imaginată infracţiunea fără
existenţa unor valori sociale (şi, implicit, relaţii sociale), ocrotite de legea penală,
cărora li se aduce atingere prin fapta comisă. Valorile sociale şi relaţiile sociale
create în jurul şi datorită acestor valori, apărate de legea penală, care sunt vătămate
prin săvârşirea faptei ilicite, formează obiectul infracţiunii. Deci, obiectul
infracţiunii reprezintă o condiţie necesară pentru existenţa faptei infracţionale.4
Infracţiunea este o faptă incriminată în lege şi sancţionată cu pedeapsă tocmai pentru
că vatămă sau pune în pericol (ameninţă) o anumită valoare socială împreună cu
relaţiile sociale adiacente, şi, prin aceasta, societatea în întregul ei.
Obiectul infracţiunii determină necesitatea incriminării şi gravitatea abstractă a
infracţiunii, care este în funcţie de importanţa valorii sociale vătămate sau periclitate.
Cu alte cuvinte, toate infracţiunile prezintă grad de pericol social în sensul legii
penale, fapt care justifică incriminarea lor. Dar gradul de pericol social diferă de la
o faptă infracţională la alta, în dependenţă, mai ales, de însemnătatea valorii sociale
lezate prin săvârşirea faptei ilicite concrete. Chiar în sfera infracţiunilor se remarcă
deci o gradaţie în ce priveşte pericolul social, care, fără a avea vreun impact asupra
caracterului infracţional al faptei, influenţează asupra naturii şi duratei sancţiunii.
Diferenţa de grad de pericol social al faptelor infracţionale se manifestă în natura şi
limitele sancţiunilor prevăzute şi specificate în normele de incriminare.
Aşadar, obiectul infracţiunii determină şi gravitatea pedepsei ce necesită a fi
aplicată pentru fapta incriminată, prin care se va putea preîntâmpina săvârşirea de

3
Vezi: V.Dongoroz. Drept penal. - Bucureşti, 1939, p.198.
4
Vezi: M.Zolyneak. Drept penal. Partea Generală. Vol.II. – Iaşi: Chemarea, 1993, p.161.
noi fapte. Punându-se accentul pe caracterul normativ al dreptului penal, care
normează comportamentul uman vizavi de valorile sociale, interzicându-se orice
atingere a acestor valori, s-a relevat în acelaşi timp că această funcţie normativă
regulatoare nu se restrânge doar la a indica comportamentul aşteptat de la membrii
societăţii, ea indică univoc şi repercusiunile nefaste ale faptelor prohibite. În această
ordine de idei, sancţiunile, prevăzute de normele de incriminare, trebuie să fie de
natură să atragă, prin aplicarea lor faţă de cei care au ignorat interdicţia penală şi au
trecut totuşi la comiterea faptei infracţionale, o transformare în optica acestora şi, în
special, în poziţia faţă de valorile sociale atinse prin infracţiunea comisă.
Aşadar, specificăm că obiectul infracţiunii trebuie reflectat în mod necesar în
orice conţinut de incriminare.
În consecinţă, dreptul penal în vigoare reflectă, prin Partea Specială, totalitatea
valorilor sociale ocrotite penal. De aceea, legislaţia penală, cuprinzând normele
penale incriminate, poate servi, la un moment dat, drept bază pentru studiul
calităţilor morale, politice şi juridice ale societăţii respective.
Dreptul penal este un produs al evoluţiei societăţii şi este organic legat de nece-
sitatea ocrotirii valorilor sociale împotriva actelor de conduită periculoase ale mem-
brilor societăţii. Dezvoltarea dreptului penal a oglindit evoluţia pe parcursul
secolelor a sistemelor de politică penală şi a gândirii juridice din fiecare epocă. În
concordanţă cu exigenţele zilei de azi, noua Constituţie a Republicii Moldova a
validat un nou sistem de valori. Însă, promovarea acestui nou sistem de valori va fi
cu putinţă numai în cazul în care ele vor fi apărate împotriva oricăror acte de conduită
ce le-ar putea aduce atingere. De asemenea, suntem de părerea că dreptul penal nu
se poate limita la apărarea valorilor sociale care există la un moment dat. El trebuie
să asigure dezvoltarea, în spiritul unei societăţi moderne, a sistemului de valori,
proteguind noile valori şi relaţii sociale care apar în procesul de continuă evoluţie a
societăţii.

Secţiunea II: Categorii de obiecte ale infracţiunii

Caracterizarea de ansamblu a valorilor sociale şi a relaţiilor sociale de pe

poziţia ocrotirii lor de normele dreptului penal este o etapă importantă, dar nu şi o
etapă de definitivare a studiului problemei privind obiectul infracţiunii. Dezvăluirea
conceptului şi a conţinutului valorilor sociale şi a relaţiilor sociale, ocrotite de legea
penală, reprezintă nu altceva decât o premisă metodologică pentru examinarea altor
aspecte, mai concrete, ale problemei obiectului de apărare penală, aspecte care au
însemnătate teoretico-ştiinţifică, dar şi practică. Or, analiza acestor aspecte este o
condiţie sine qua non în elucidarea rolului obiectului infracţiunii atât în activitatea
legislativă, cât şi în activitatea de aplicare a reglementărilor penale.
În context, este necesar a trece la cercetarea acelor probleme, care vor permite
concretizarea noţiunii generale a obiectului infracţiunii. În special, este vorba de
problema aşezării obiectului infracţiunii după categorii.
Aşezarea obiectului infracţiunii pe categorii, fundamentată ştiinţific, contribuie
nu doar la studierea obiectului apărării penale, dar permite o exprimare mai plenară
a rolului şi a însemnătăţii lui. De asemenea, ea permite a determina cu uşurinţă locul
unui obiect concret de apărare penală în sistemul general de valori şi relaţii sociale,
iar în consecinţă – a clarifica însuşirea lui de a corespunde necesităţilor sociale şi
idealurilor generate de acestea. Într-o măsură considerabilă, aşezarea obiectului
infracţiunii pe categorii facilitează şi calificarea faptelor infracţionale.
Considerăm că aşezarea obiectului infracţiunii pe categorii trebuie făcută după
următoarele criterii:
a) natura (sensul) acestora – nematerială sau materială (obiect
juridic şi obiect material);
b) ierarhizarea valorilor sociale care fac obiectul infracţiunii (obiect
juridic general, obiect juridic generic şi obiect juridic special (specific));
c) numărul obiectelor infracţiunii (obiect simplu şi obiect
complex).
Aceste criterii de aşezare a obiectului apărării penale pe categorii corespund
delimitării conceptului de obiect al infracţiunii ca instrument în procesul de
cunoaştere a sferei noţionale şi de determinare definitivă a acestora în practica
judiciară.

§ 1. Obiectul juridic şi obiectul material

Obiectul juridic, sau obiectul propriu-zis al infracţiunii, îl constituie valoarea
socială, împotriva căreia se îndreaptă acţiunea sau omisiunea incriminată, şi relaţiile
sociale corespunzătoare acesteia.
Denumirea de obiect juridic decurge din faptul că este rezultatul evaluării
politicii penale sub raportul importanţei şi al necesităţii apărării juridico-penale a
valorii sociale şi a relaţiilor corespunzătoare acesteia.
Denumirea de obiect juridic decurge din faptul că este rezultatul evaluării
politicii penale sub raportul importanţei şi al necesităţii apărării juridico-penale a
valorii sociale şi a relaţiilor corespunzătoare acesteia.
Obiectul juridic există în cazul oricărei infracţiuni, indiferent dacă există sau
nu expresia materială a valorii sociale din cadrul obiectului respectiv. Însă, nu toate
infracţiunile au obiectul material; el există numai în cazul în care valoarea socială
ocrotită, asupra căreia atentează făptuitorul, se proiectează într-o entitate materială,
astfel încât relaţiile sociale sunt vătămate sau ameninţate prin intermediul acestei
entităţi.5 În acest fel, obiectul juridic al infracţiunii şi obiectul material al infracţiunii
se corelează ca o categorie socială şi o categorie corporală (materială).
Considerăm că la şirul de fenomene care alcătuiesc noţiunea de obiect material
al infracţiunii trebuie raportate numai acele entităţi, influenţând asupra cărora se
produce vătămarea sau ameninţarea obiectului juridic al infracţiunii. În caz contrar,
noţiunea “obiectul material al infracţiunii” îşi pierde orice semnificaţie juridică. De
aceea, nu pot fi recunoscute obiect material al infracţiunii faptele, procesele etc.
Nu toate entităţile, aflate în orbita relaţiei sociale, pot avea calitatea de obiect
material al infracţiunii. Această calitate o pot avea acele entităţi care, spre deosebire
de fenomenele ideale, au o natură corporală şi care, fiind influenţate, fac posibilă
fixarea influenţării prin percepţia din afară.
În acest sens, putem specifica, de exemplu, că relaţiile sociale cu privire la
patrimoniu se fac perceptibile simţurilor noastre prin intermediul unor anumite
bunuri, care pot evolua ca obiecte materiale ale infracţiunilor contra patrimoniului.
În ce priveşte atingerea adusă valorii sociale amintite şi relaţiilor sociale corespunză-
toare, despre obiectul material al infracţiunii trebuie de vorbit numai în cazul în care
obiectul apărării penale este vătămat sau ameninţat pe calea excluderii din sfera

5
Vezi: C.Bulai. Manual de drept penal. Partea Generală. – Bucureşti: ALL, 1997, p.196.
relaţiilor sociale corespunzătoare a entităţilor materiale ce servesc drept motiv,
condiţie sau mărturie de existenţă a acestor relaţii, fie pe calea unei asemenea
schimbări parţiale a acestor entităţi, care duce la dispariţia sau la modificarea
considerabilă a relaţiilor sociale respective. Astfel, obiectul material al infracţiunii
trebuie scos în evidenţă doar în cazurile în care pentru vătămarea efectivă sau
potenţială a obiectului apărării penale este necesară o influenţare nemijlocită, deter-
minată, asupra entităţilor materiale ce intră în sfera acestui obiect al apărării penale.
În concluzie putem menţiona că, spre deosebire de obiectul juridic al infrac-
ţiunii, obiectul material al infracţiunii constă în entitatea materială asupra căreia se
îndreaptă influenţarea nemijlocită infracţională, prin al cărei intermediu se aduce
atingere obiectului juridic al infracţiunii.
Distincţia după categorii a obiectului infracţiunii poate fi făcută nu doar în baza
naturii acestuia (materiale sau nemateriale). Această distincţie poate fi făcută şi în
baza unui alt criteriu – al ierarhizării valorilor sociale care fac obiectul infracţiunii,
ierarhizare ce conduce la constituirea valorilor fundamentale ca obiecte juridice
generice ale infracţiunilor.
În conformitate cu acest din urmă criteriu, în doctrina penală majoritară se dis-
tinge obiectul juridic general, obiectul juridic generic şi obiectul juridic special
(specific).

§ 2. Obiectul juridic general, obiectul juridic generic şi obiectul juridic

special
Prin obiect juridic general al infracţiunii înţelegem ansamblul relaţiilor sociale
privitoare la ordinea de drept, adică privitoare la totalitatea valorilor sociale apărate
de legea penală împotriva infracţiunilor. Această categorie de obiect juridic este
comună pentru toate infracţiunile prevăzute de legea penală.
Noţiunea obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii desemnează un grup
de valori sociale de aceeaşi natură şi de relaţii sociale create în jurul şi datorită
acestor valori, vătămate sau lezate de un grup de infracţiuni.
Aşadar, obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii este reprezentat de tota-
litatea valorilor sociale din unul şi acelaşi domeniu şi a relaţiilor sociale care s-au
creat în jurul şi datorită acestor valori. La constituirea unui obiect generic (de grup)
al infracţiunii legiuitorul a inclus în conţinutul acestuia o totalitate de valori şi relaţii
sociale omogene, astfel încât înţelesul acestora să fie clar determinat de elementele
esenţiale pe care le cuprind.
Obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii este constituit din valoarea
socială fundamentală în a cărei componenţă este inclusă, într-o formă specifică,
valoarea socială individuală care constituie obiectul juridic special (specific) al in-
fracţiunii. De asemenea, fac parte din obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii
şi relaţiile sociale create în jurul şi datorită valorii sociale fundamentale respective.
Abordând problema privind însemnătatea obiectului juridic generic al infrac-
ţiunii, trebuie să remarcăm în primul rând că el serveşte drept criteriu de
sistematizare a Părţii Speciale a legislaţiei penale.
Incriminările cuprinse în Partea Specială a legislaţiei penale sunt sistematizate
în grupuri mari (capitole – în Codul penal al Republicii Moldova). Această
sistematizare se face, după cum am menţionat, după obiectul generic comun, adică
după valoarea socială fundamentală şi după relaţiile sociale corespunzătoare
acesteia. Sunt cunoscute cele 18 capitole ale Părţii Speciale a Codului penal al
Republicii Moldova.
Pe baza acestui obiect cu trăsături comune, diferite infracţiuni sunt reunite în
grupuri. De exemplu, infracţiunile de furt, jaf, tâlhărie, escrocherie, pungăşie etc.,
săvârşite în dauna patrimoniului, sunt reunite în grupul “Infracţiuni contra patrimo-
niului” (Capitolul VI al Părţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova).
Obiectul juridic generic sau de grup se reflectă în parte în obiectul juridic
special al infracţiunii din grupul respectiv. Iată de ce, importanţa valorii sociale
fundamentale (în cazul nostru – a patrimoniului) se răsfrânge asupra tuturor infrac-
ţiunilor şi poate determina incidenţa unor instituţii juridico-penale pentru întregul
grup. Pot exista trăsături comune întregului grup (de exemplu, obiectul material şi
prejudiciul la infracţiunile contra patrimoniului) sau unui număr mare dintre
infracţiunile componente.
De asemenea, este necesar a menţiona că sistematizarea incriminărilor după
obiectul juridic generic al infracţiunii, pe care aceste incriminări îl prevăd, serveşte
la o mai bună cunoaştere a acestor incriminări. Din această perspectivă
gnoseologică, cunoaşterea fiecărei incriminări în parte presupune cunoaşterea
trăsăturilor întregului grup.
La rândul său, categoria de obiect juridic special (specific) al infracţiunii ser-
veşte la determinarea individualităţii unei infracţiuni în cadrul unui grup de infrac-
ţiuni de acelaşi gen. Obiectul juridic special al infracţiunii este valoarea socială con-
cretă (şi, implicit, relaţiile sociale corespunzătoare) căreia i se aduce atingere prin
infracţiune. Obiectul juridic special al infracţiunii este obiectul infracţiunii, aşa cum
acesta este descris prin norma incriminatoare.
Raţiunea evidenţierii obiectului juridic special al infracţiunii constă în a
concretiza la gradul maxim posibil caracterul de pericol social al unor sau altor acte
de conduită, care vatămă sau ameninţă valorile sociale şi relaţiile sociale apărate de
legea penală. De aceea, este pe deplin justificată tendinţa de a formula o aşa definiţie
a noţiunii de obiect juridic special al infracţiunii care ne-ar apropia cel mai mult de
realitate şi care ne-ar ajuta să individualizăm şi să stabilim cât mai precis gradul de
pericol social al fiecărei infracţiuni săvârşite.
Într-o altă ordine de idei, este cunoscut că obiectul fiecărei infracţiuni deter-
mină întregul caracter al infracţiunii date, îi conferă o fizionomie deosebită, care o
disociază de alte fapte infracţionale. De aceea, soluţionarea corectă a problemei
obiectului juridic special al infracţiunii are o importanţă excepţională de ordin
teoretic şi practic.

§ 3. Obiectul simplu şi obiectul complex

Punând la bază criteriul numărului de obiecte ale infracţiunii, putem deosebi
următoarele două categorii ale obiectului infracţiunii: obiectul simplu al infracţiunii
şi obiectul complex al infracţiunii.
Regula o constituie obiectul simplu, sau unic, al infracţiunii, pentru că cele
mai multe infracţiuni au ca obiect o singură valoare socială şi relaţiile sociale
corespunzătoare acesteia.
Există însă şi infracţiuni cu pluralitate de obiecte, aşa cum sunt, de exemplu,
infracţiunile complexe şi infracţiunile cu obiect juridic multiplu necomplex, la care
obiectul apărării penale este complex (sau, respectiv, multiplu), fiind alcătuit din
două sau mai multe valori sociale, fiecare cu relaţiile sociale aferente. Interesul
distincţiei între obiectul complex al infracţiunii şi obiectul simplu al infracţiunii
este mai limitat ca în cazul altor categorii ale obiectului infracţiunii. Acest interes
este limitat, în genere, la problema calificării bazate pe teza că, în ciuda pluralităţii
de obiecte ale aceleiaşi infracţiuni, fapta infracţională este unică.
Putem observa că, atunci când prin fapta infracţională sunt lezate deodată două
sau mai multe valori sociale (împreună cu relaţiile sociale corespunzătoare), doar
cea mai importantă dintre aceste valori determină grupul din care face parte acea
infracţiune. Dintre cele două obiecte de apărare penală, unul este principal, iar altul
– secundar, acesta din urmă fiind numit în doctrina penală şi adiacent. Aşadar, în
conformitate cu un criteriu subsidiar de aşezare pe categorii a obiectelor infracţiunii
– criteriul legăturii cu obiectul juridic generic al infracţiunii – acestea se împart în
obiect juridic principal al infracţiunii şi obiect juridic secundar (adiacent) al
infracţiunii.
Obiectul juridic principal al infracţiunii îl formează relaţiile sociale referitoare
la o anumită valoare socială individuală, care sunt întotdeauna vătămate, efectiv sau
potenţial, prin săvârşirea unei anumite infracţiuni, pentru care fapt sunt puse în mod
special de legiuitor sub protecţia legii penale, prin incriminarea infracţiunii
respective.
Dar, în cadrul infracţiunii complexe (sau al infracţiunii cu obiect juridic mul-
tiplu necomplex), în afară de obiectul juridic principal al infracţiunii, distingem unul
sau câteva obiecte juridice secundare (adiacente) ale infracţiunii. Potrivit opiniei lui
Constantin Bulai, “prin obiect juridic secundar sau adiacent se înţelege valoarea
socială şi relaţiile sociale corespunzătoare acesteia, împotriva cărora se îndreaptă şi
care sunt apărate prin incriminarea acţiunii secundare sau adiacente din cadrul unei
infracţiuni complexe”.6
Aşadar, evidenţierea obiectului juridic secundar de apărare penală (care este
corelativul obiectului juridic principal de apărare penală) îşi dovedeşte raţiunea nu
în cazul oricăror infracţiuni, ci doar al infracţiunilor complexe (de exemplu, al
tâlhăriei) sau al infracţiunilor cu obiect juridic multiplu necomplex (de exemplu, al
unor infracţiuni ecologice).

6
C.Bulai. Manual de drept penal. Partea Generală, p.199.
 Obiectul juridic secundar al infracţiunii poate avea caracter alternativ. De
exemplu, la tâlhărie (art.188 CP RM), în cazul aplicării violenţei periculoase pentru
viaţa sau sănătatea persoanei agresate, obiectul juridic secundar al infracţiunii este
format din relaţiile sociale referitoare la sănătatea unei alte persoane; în cazul
ameninţării cu aplicarea unei asemenea violenţe, acest obiect este format din relaţiile
sociale referitoare la libertatea psihică (morală) a unei alte persoane.
Dacă obiectul juridic secundar al infracţiunii are un caracter alternativ, atunci
conţinutul corespunzător de infracţiune va fi prezent în cazul în care cel puţin una
dintre valorile sociale cu caracter alternativ va “secunda” obiectul juridic principal
al infracţiunii. Celelalte valori sociale, cărora nu li s-a adus prin infracţiune nici o
atingere, vor avea în această situaţie un caracter facultativ, neobligatoriu. Deşi nu
este exclusă nici situaţia când, prin infracţiune, se aduce atingere tuturor acelor valori
sociale (şi, implicit, relaţiilor sociale aferente) care împreună alcătuiesc obiectul
juridic secundar al infracţiunii.