Capitolul IV.

INFRACŢIUNEA
Secţiunea 1. Infracţiunea – instituţie fundamentală a dreptului penal
Dreptul penal, în totalitate, este structurat în jurul a trei instituţii
fundamentale: infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa. Infracţiunea determină
răspunderea penală şi pedeapsa, în sensul că fără infracţiune nu poate exista
răspundere penală şi fără răspundere penală nu se poate concepe aplicarea unei
pedepse. Ca instituţie, infracţiunea cuprinde un sistem de norme juridice penale ce
consacră definiţia sa, trăsăturile esenţiale, punând în evidenţă structura şi conţinutul
său.
Infracţiunea este în general privită în teoria dreptului penal şi în diferite
legislaţii din două puncte de vedere: fie ca un fenomen social, fie ca un fenomen
juridic. Conţinutul social al infracţiunii este determinat de faptul că prin săvârşirea
ei se atentează asupra persoanei, drepturilor şi libertăţilor acesteia, proprietăţii,
mediului înconjurător, orânduirii constituţionale, suveranităţi, independenţei şi
integrităţii teritoriale a statului, păcii şi securităţii omenirii. Infracţiunea este
vătămătoare sau periculoasă pentru o valoare socială, fiind generatoare, de asemenea
de relaţii sociale de conflict între făptuitor şi persoana vătămată şi între făptuitor şi
societate. Infracţiunea este o faptă socială prin aceea că, pe de o parte, datorită
materialităţii şi rezonanţei sale sociale tulbură ordinea socială, iar pe de altă parte,
exprimă o anumită poziţie a făptuitorului faţă de rândielile sociale fiind, cu alte
cuvinte un act de conduită socială. Infracţiunea este o încălcare a unor norme de
conduită, norme care apar şi sunt posibile numai în societate, în relaţiile sociale. 1
Prin încălcarea normelor de conduită infracţiunea capătă semnificaţia de faptă ilicită
şi antisocială.
Ca fenomen juridic, infracţiunea este o faptă – o acţiune (inacţiune)
imputabilă autorului său, prevăzută de legea penală şi sancţionată cu o pedeapsă.
Anume aspectul juridic formează obiect de cercetare pentru ştiinţa dreptului penal,
celelalte fiind studiate în cadrul altor discipline cum sunt: criminologia, psihologia,
etica etc. Atâta timp cât un fenomen antisocial nu este cuprins în sfera de acţiune a
normelor de drept, el rămâne un fenomen antisocial şi reprobat de societate, dar nu

1
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R. Explicaţii teoretice ale Codului penal
român. Partea generală, vol.I. Ediţia a II-a, Ed.Academiei Române, ALL BECK, Bucureşti, 2003, p.90.
este încă o infracţiune în sens juridic. Din momentul însă în care un asemenea
fenomen este reglementat prin norme de drept, el devine un fenomen juridic, devine
o faptă juridică.2 Considerarea infracţiunii ca fenomen juridic, făcându-se abstracţie
de caracterul său social, conduce în mod necesar la o definiţie formală a infracţiunii,
pentru că aceasta reflectă, în mod exclusiv, înfăţişarea juridică a faptei penale
(incriminarea şi pedeapsa), iar nu conţinutul său real (o atingere adusă unor valori
sociale ocrotite de lege).
Infracţiunea3 reprezintă o instituţie juridică, căci posedă cele două elemente
inerente oricărei instituţii juridice şi anume: elementul temporal şi elementul
organic.
În adevăr, instituţia infracţiunii are o anumită continuitate şi o dezvoltare
proprie. Totodată, dreptul penal este cel care-i furnizează cadrul de dezvoltare, în
funcţie de anumite scopuri bine precizate.
Unii autori privesc infracţiunea ca un fenomen material, uman, social, moral,
politic şi juridic,4 căci ea implică deopotrivă o manifestare de energie fizică, un act
de conduită umană, o vătămare şi o punere în pericol a unor valori sociale, o
atitudine moral-politică a făptuitorului faţă de ordinea de drept şi valorile apărate de
aceasta, o încălcare a normei sau a unor obligaţiuni juridice.
Majoritatea legislaţiilor moderne evită să dea o definiţie legală a infracţiunii,
considerând că această sarcină revine numai ştiinţei dreptului penal, rolul
legiuitorului fiind numai de a defini tipuri de infracţiuni, de exemplu: infracţiunea
de omor, furt, tâlhărie etc.
Într-o altă concepţie, susţinută în dreptul penal al fostelor ţări socialiste
europene, legea penală trebuie să cuprindă ea însăşi o definiţie a noţiunii de
infracţiune în general, având în vedere tocmai importanţa deosebită pe care o are
infracţiunea ca instituţie fundamentală a dreptului penal. Într-o astfel de definiţie
urmează să fie evidenţiate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii; în general vorbind,
care trebuie să caracterizeze orice infracţiune ca fapt concret.

2
Ibidem, p.90.
3
Denumirea de infracţiune provine din substantivul latinesc infractio, care înseamnă distrugere.
4
Bulai C., Manual de drept penal, Partea generală, Editura ALL, 1997, Bucureşti, p.147; Dongoroz V., Sinteze
asupra noului Cod penal al României, Studii şi cercetări juridice, nr.1./1969, p.10; Dongoroz V. şi colaboratorii,
Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1969, p.7; Gaston Stefani;
Georges Levasseur, Bernard Bouloc, Droit penal general, treiziem edition, Dalloz, Paris, 1987, p.4.
 Codul penal al Republicii Moldova şi-a însuşit această a doua concepţie,
prevăzând prin dispoziţia alin.1 art.14, trăsăturile esenţiale ale infracţiunii în general
şi definind-o ca faptă/acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.
Definiţia infracţiunii cuprinde trăsăturile esenţiale şi în acelaşi timp generale
comune tuturor infracţiunilor, trăsături prin care aceasta se distinge de faptele
neincriminate, precum şi de faptele prevăzute în alte norme juridice decât cele
penale.
Chiar dacă în normele penale de incriminare se defineşte fiecare infracţiune
în parte, aceasta nu permite cunoaşterea noţiunii de infracţiune fiindcă nu pot fi
desprinse din conţinutul unei infracţiuni trăsăturile comune tuturor infracţiunilor.
Codul penal în vigoare a creat un cadru amplu infracţiunii în capitolul II al
Părţii generale, art.14-34, în care a inclus dispoziţiile generale privind infracţiunea
(art.14-24; 28-31), etapele activităţii infracţionale (art.25-27), pluralitatea de
infracţiuni (art.32-34). În contrast cu definiţiile formale ale infracţiunii, Codul penal
al Republicii Moldova, pornind de la caracterul social al faptelor penale, conţine o
definiţie materială, în care, fără a se omite aspectul juridic, accentul este pus pe
gradul prejudiciabil al infracţiunii, adică pe aptitudinea unei conduite umane de a
vătăma sau de a pune în pericol valori esenţiale pentru normele desfăşurate a vieţii
sociale.
Definiţia legală a infracţiunii constituie un instrument legal de absolută
necesitate nu numai pentru teoria dreptului penal, dar şi pentru practica judiciară,
întrucât organele competente a aplica legea, raportând faptele concrete date lor spre
soluţionare, la conceptul legal de infracţiune, vor constata dacă acestea realizează
sau nu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, dacă se încadrează sau nu în sfera
ilicitului penal.
Noţiunea legală a infracţiunii prezintă o importanţă deosebită. Ea are
caracterul unei dispoziţii legale obligatorii, este o normă de drept de aplicaţie
generală. Definiţia noţiunii de infracţiune în general serveşte la delimitarea sferei
ilicitului penal de aceea a ilicitului extrapenal, adică la delimitarea faptelor care sunt
infracţiuni, în raport cu faptele care nu reprezintă infracţiuni, deşi sunt fapte ilicite
(administrative, civile, disciplinare). Definiţia serveşte drept ghid pentru legiuitor în
procesul elaborării normelor noi de drept penal, precum şi în scoaterea din sfera
ilicitului penal a unor fapte care nu mai prezintă trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.5
Secţiunea 2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii
§ 1. Fapta prejudiciabilă
Aşa cum rezultă din prevederile alin.1 art.14 CP RM, pentru ca o faptă să fie
considerată infracţiune trebuie să întrunească următoarele trăsături esenţiale: fapta
să fie prejudiciabilă, (să prezinte pericol social), să fie săvârşită cu vinovăţie, să fie
prevăzută de legea penală şi să fie pasibilă de pedeapsă penală.
În sistemul penal al Republicii Moldova, infracţiunea este definită în mod
expres, legiuitorul utilizând procedeul enumerării trăsăturilor ei esenţiale, prin
intermediul cărora a relevat atât caracterul complex al infracţiunii, cât şi
subordonarea strictă a conceptului respectiv faţă de principiul legalităţii, cu toate
implicaţiile ce decurg de aici.
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii nu trebuie confundate cu elementele
constitutive ale unei infracţiuni. Trăsăturile esenţiale sunt calităţi, însuşiri care
caracterizează infracţiunea în genere şi deci orice infracţiune aparte. Pentru ca o
faptă săvârşită să fie recunoscută ca infracţiune ea trebuie să întrunească cumulativ
în conţinutul său aceste patru trăsături esenţiale. Lipsa oricărei din aceste trăsături
esenţiale conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei.
Din definiţia legală a noţiunii de infracţiune (al.1 art.14 CP RM) reiese că, în
primul rând, infracţiunea reprezintă o faptă, un act de conduită exterioară a omului
(elementul material), prezentând pericol social (deci cu semnificaţie socială). Prin
faptă se vatămă sau se pun în pericol valorile sociale ocrotite de lege, de aceea prin
ea se înţelege activitatea înfăptuită împreună cu urmările dăunătoare pe care le-a
cauzat. Activitatea desfăşurată nu reprezintă un act mecanic, ci este o manifestare
conştientă a omului, care are reprezentarea acţiunilor şi a urmărilor sale, acţiune
dirijată şi stăpânită continuu de el în tot procesul înfăptuirii sale.6
Fapta se poate manifesta sub formă de acţiune sau inacţiune. Acţiunea
constituie o formă pozitivă de manifestare a faptei (furt, omor), iar inacţiunea constă

5
C.Bulai. Manual de drept penal, Partea generală. Ed.ALL, Bucureşti, 1997, p.149.
6
I.Oancea. Explicaţii teoretice. Vol.I, p.104.
într-o comportare negativă, în neîndeplinirea unei obligaţii impusă de lege
(neacordarea de ajutor unui bolnav).
În ambele sale forme, ea reprezintă exteriorizarea unor procese psihice
caracteristice activităţi conştiente a omului. Fapta cuprinde şi urmarea produsă, deci
şi modificările produse în mod conştient ori care se puteau produce prin săvârşirea
acţiunii sau inacţiunii respective.
Legea penală incriminează doar fapte umane, din sfera infracţiunii fiind
excluse fenomenele naturii ori reacţiile animalelor, cu excepţia cazurilor când aceste
reacţii sunt provocate de om, dar şi în această din urmă ipoteză este incriminată, în
realitate, fapta omului de provocare, iar nu reacţia animalului ca atare.
Nu sunt considerate fapte, în sensul legii penale procesele psihice care nu sunt
susceptibile de a cădea sub percepţiunea simţurilor noastre. Aceasta înseamnă că din
punctul de vedere al dreptului penal, simplul gând de a săvârşi o faptă prejudiciabilă,
atâta timp cât nu este manifestată în afară, deci câtă vreme rămâne neexteriorizată
nu poate fi considerată ca o infracţiune. Atâta timp cât o astfel de hotărâre nu s-a
tradus în afară printr-o acţiune de pregătire sau de punere a ei în aplicare nu există
faptă în sensul dreptului penal. Încă în dreptul roman era admisă regula că nimeni
nu poate fi pedepsit pentru simpla cugetare (Cogitationis poenam nemo patitur). De
asemenea, sentimentele ostile (de exemplu duşmănia cuiva faţă de o persoană) nu
pot fi considerate fapte în sensul dreptului penal. La fel sublinia Feuerbach şi alţii că
simpla intenţie de a săvârşi o infracţiune încă nu este o infracţiune, fiindcă nu este o
faptă, fiindcă nu s-a tradus într-o acţiune.7 Aşadar, prin faptă, în sensul legii penale,
se înţelege o anumită manifestare cu relevanţă fizică, un anumit act de conduită
exterioară a omului săvârşită cu voinţă şi conştiinţă. Fapta care nu are un
corespondent în voinţa şi conştiinţa omului, nu îi aparţine şi deci nu poate fi
considerată infracţiune. Bunăoară, cel ce alunecă şi distruge un bun sau cel ce
alunecă şi cade peste cineva, rănindu-l nu săvârşeşte o infracţiune.
Legea cere ca fapta respectivă să fie prejudiciabilă. Deci nu orice faptă a
omului destinată a aduce atingere valorilor sociale poate fi incriminată ca

7
Dongoroz V. Explicaţii teoretice… , pag.95.
infracţiune, ci numai acele fapte, care odată materializate în realitatea obiectivă,
prezintă un pericol social.
În art.14 infracţiunea este caracterizată ca o faptă prejudiciabilă şi nu “social-
periculoasă”, cum era prevăzută în art.7 al Codului penal de la 1961.
În limbaj obişnuit, cuvintele prejudiciabil şi periculos au acelaşi sens şi fac
parte din acelaşi câmp semantic. Subliniind ideea că infracţiunea, ca faptă
prejudiciabilă, cauzează un prejudiciu valorilor sociale indicate în alin.1 art.2 CP
RM, legiuitorul recunoaşte că infracţiunea este o faptă social prejudiciabilă, adică
social-periculoasă. Drept confirmare a acestei teze, legiuitorul s-a pronunţat în
favoarea termenului faptă prejudiciabilă, utilizând, totodată, în unele articole din
Codul penal şi expresii cum sunt fapta săvârşită nu mai prezintă pericol social
(art.58) persoana nu prezintă pericol social.8 De aceea în continuare, pentru o
expunere uniformă a textului, vom utiliza termenul prejudiciabil, legal recunoscut
şi similar termenului social-periculos. Spre deosebire de Codul penal român care
conţine o definiţie expresă a faptei care prezintă pericol social în art.18, Codul penal
al Republicii Moldova nu prevede o atare dispoziţie.
În teoria dreptului penal prin faptă prejudiciabilă se înţelege orice acţiune sau
inacţiune prin care se lezează una dintre valorile arătate în alin.1 art.2 CP RM şi
pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse. Orice atingere adusă
valorilor sociale menţionate în alin.1 art.2 CP RM prezintă un grad prejudiciabil
deoarece acele valori sociale sunt considerate de legiuitor ca fiind importante pentru
societate. Răspunderea penală intervine doar atunci când fapta prezintă un real
pericol pentru relaţiile şi valorile sociale care au suferit în aşa măsură încât pericolul
ce le ameninţă este evident şi justifică aplicarea sancţiunii penale. În doctrină s-a
precizat că “pericolul social constituie acea stare de primejdie pentru societate pentru
desfăşurarea în condiţii normale a relaţiilor sociale pe care o produce tulburarea
adusă de fapta ilicită săvârşită”.9 Ca trăsătură a infracţiunii caracterul prejudiciabil
trebuie să fie şi penal, adică să prezinte un anumit grad, o anumită gravitate specifică
infracţiunii ca ilicit penal, care o distinge de alte forme de ilicit juridic (administrativ,

8
A.Barbăneagră ş.a. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Centrul de Drept al Avocaţilor. , Chişinău,
2003, p.55.
9
Pavel D. Comentariu în Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială. –Vol.II. –Ed: Ştiinţifică. – Bucureşti,
1977. – p.556.
disciplinar, civil) şi să justifice incriminarea faptei sub sancţiunea penală. Gradul
prejudiciabil al unei infracţiuni decurge din importanţa valorii sociale lezate sau puse
în pericol, din întregul conţinut obiectiv şi subiectiv al faptei. În acest context art.15
CP RM stabileşte: “Gradul prejudiciabil al infracţiunii se determină conform
semnelor ce caracterizează elementele infracţiunii: obiectul, latura obiectivă,
subiectul şi latura subiectivă”.
Toate infracţiunile din cadrul legislaţiei penale reprezintă fapte prejudiciabile
în sensul legii penale, dar gradul prejudiciabil diferă de la o infracţiune la alta, în
funcţie, în primul rând, de importanţa valorii sociale lezate prin săvârşirea faptei şi
consecinţele prejudiciabile survenite, la care se adaugă şi alte semne ale
componenţei infracţiunii (persoana infractorului, mijlocul, metoda, motivul, scopul
etc.).
În doctrina penală gradul prejudiciabil ca trăsătură a infracţiunii este cunoscut
sub două forme: generic (abstract) şi concret.10
Gradul prejudiciabil generic sau abstract este fixat în legea penală (de ex.,
gravitatea infracţiunii de omor, furt, etc.) şi este evaluat în mod abstract de legiuitor
care ia în consideraţie o multitudine de factori privind importanţa valorii ocrotite,
gravitatea lezării posibile, starea şi dinamica manifestărilor infracţionale vizate,
împrejurările în care se pot săvârşi astfel de fapte etc. Rezultatul evaluării se exprimă
în pedeapsa înscrisă de legiuitor în legea penală pentru acea infracţiune.11
Gradul prejudiciabil concret al infracţiunii se referă la fapta real săvârşită.
Spre deosebire de gradul prejudiciabil generic care este stabilit de legiuitor, cel
concret urmează să fie identificat de instanţa de judecată în procesul judecării cauzei
penale şi se reflectă în sentinţa de condamnare pronunţată de judecată. Determinarea
gradului prejudiciabil concret se face în funcţie de vătămarea cauzată obiectului
infracţiunii, de împrejurările concrete ale comiterii faptei, de trăsăturile ce
caracterizează elementul material.
Trebuie să menţionăm, că printre criteriile de individualizare a pedepsei legea
a prevăzut, în alin.1 art.75 şi gravitatea infracţiunii săvârşite.

10
Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. Ed.ALL, 1997. –p.153.
11
Boroi Al. Drept penal. Partea generală. Ed.ALL BECK. –Bucureşti, 1999. –p.85.
 Sunt situaţii când fapta, deşi prevăzută de legea penală, examinată în concret
nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni. De aceea legea în alin.2 art.14 a
prevăzut că “Nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal
conţine semnele unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de
importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni”. Prin aceste
dispoziţii legale a fost statornicit un principiu de o deosebită importanţă pentru
înţelegerea semnificaţiei sociale şi juridice a unor fapte ce prezintă un grad
prejudiciabil redus.
Acest principiu este cunoscut în doctrină sub denumirea de principiul
oportunităţii. “Acest principiu cârmuieşte decizia organelor de aplicare a legii asupra
existenţei sau nonexistenţei în concret a gradului de pericol social al unei infracţiuni,
ceea ce este totodată decizia asupra caracterului penal sau extrapenal al faptei
concrete şi este, de asemenea, decizia asupra necesităţii sancţionării făptuitorului cu
aplicarea unei pedepse sau numai a unei măsuri cu caracter administrativ”.12
Principiul îşi găseşte reflectarea şi în Codul de procedură penală al Republicii
Moldova care prin prevederile alin.1, pct.2 art.215 stabileşte că urmărirea penală nu
poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată, şi va fi încetată în cazul
în care fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune.
§ 2. Fapta prevăzută de legea penală
Cerinţa ca fapta să fie prevăzută de legea penală constituie cea de-a doua
trăsătură esenţială a infracţiunii în general. O faptă se consideră ca fiind prevăzută
de legea penală atunci când o dispoziţie din această lege arată în ce condiţii acea
faptă (acţiune sau inacţiune) este socotită ca fiind susceptibilă de a fi considerată
infracţiune.
Cu alte cuvinte o faptă este prevăzută de legea penală atunci când aceasta
determină conţinutul acelei fapte, în forma obişnuită (tipică) a acesteia şi, când este
nevoie, chiar şi în formele ei derivate (forme agravate sau atenuante). Această cerinţă
a infracţiunii, de a fi prevăzută de legea penală, corespunde principiului “nullum
crimen sine lege”, principiu consacrat în alin.2 art.1 CP RM, care face precizarea că

12
Dincu A., Drept penal. Partea generală. –vol.I. – Bucureşti, 1975. –p.83.
numai codul penal determină faptele ce constituie infracţiuni precum şi în alin.1
art.14 CP RM.
Prevăzând în lege faptele care sunt considerate infracţiuni, legislaţia noastră
penală nu admite aşa-numita incriminare prin analogie, adică considerarea unei fapte
neprevăzute de lege ca infracţiune, prin simpla asemănare cu altă faptă prevăzută ca
infracţiune, deoarece astfel de practici pot aduce mari daune asigurării legalităţii în
ţara noastră (alin.2 art.3 CP RM). Trebuie să menţionăm faptul că numai din
momentul prevederii în lege a faptei prejudiciabile şi deci de la intrarea în vigoare a
legii respective acea faptă devine o categorie juridică, aceea de faptă prevăzută de
legea penală, susceptibilă să devină infracţiune, dacă se constată în fapt existenţa şi
a vinovăţiei.
Legea penală în care fapta este prevăzută poate fi numai Codul penal,
deoarece însăşi în conţinutul acestuia şi anume în alin.1 art.1 se prevede “Prezentul
cod este unica lege penală a Republicii Moldova”.
Necesitatea prevederii faptei de către legea penală nu priveşte numai
dispoziţiile din partea specială, ci şi unele dispoziţii din partea generală a legii
penale. Tentativa şi participaţia vor fi sancţionate penal numai în măsura în care ele
sunt anume prevăzute de legea penală.
§ 3. Fapta săvârşită cu vinovăţie
Una din cele patru trăsături esenţiale ale infracţiunii, potrivit alin.1 art.14 CP
RM, este vinovăţia. Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă numai săvârşirea
unei fapte prejudiciabile, chiar dacă s-a stabilit că aceasta este prevăzută de legea
penală, ci este absolut necesar să se constate existenţa unei legături de cauzalitate
psihică între făptuitor şi fapta prejudiciabilă săvârşită de el. Această legătură
subiectivă dintre făptuitor şi fapta prejudiciabilă pe care el a săvârşit-o, care reflectă
în fond atitudinea conştiinţei şi voinţei lui în raport cu fapta săvârşită şi cu urmările
ei, stă la baza vinovăţiei ca trăsătură esenţială a infracţiunii. În lege nu se prevede o
definiţie a vinovăţiei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar în art.17 şi 18 CP RM
se consacră formele vinovăţiei cu care se pot comite faptele incriminate, aceasta
fiind intenţia şi imprudenţa, cu modalităţile lor normative (intenţia directă şi
indirectă; sineîncrederea şi neglijenţa penală).
 De aceea, sarcina definiţiei vinovăţiei a revenit ştiinţei dreptului penal care
a definit vinovăţia ca fiind atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta
prejudiciabilă săvârşită şi urmările ei.13
Vinovăţia nu se reduce însă la o simplă reprezentare sau posibilitate a
reprezentării faptei şi urmărilor. Ea reflectă atitudinea subiectului faţă de valorile
sociale pe care le încalcă, conştiinţa clară sau mai puţin clară a necesităţii respectării
acestor valori, ţinuta morală a subiectului infracţiunii. De aceea cunoaşterea voinţei
este necesară nu numai pentru stabilirea existenţei infracţiunii, dar şi pentru
cunoaşterea personalităţii infractorului şi a necesităţii corectării lui.
Vinovăţia cuprinde două componente, doi factori: unul de conştiinţă şi altul
de voinţă.
Factorul intelectiv se manifestă prin aceea că în conştiinţa făptuitorului apare
ideea de a săvârşi infracţiunea şi în acelaşi timp tot în conştiinţă apare şi
reprezentarea urmărilor ei. Deci, factorul intelectiv cuprinde cunoaşterea gravităţii
acţiunii sau inacţiunii şi prevederea urmărilor prejudiciabile pentru societate.
Conştiinţa deliberează asupra săvârşirii faptei şi asupra tuturor motivelor
care pot determina luarea unei hotărâri şi tot conştiinţa decide dacă fapta, asupra
căreia s-a purtat deliberarea urmează a fi săvârşită.14
Odată terminat procesul psihic de luare a unei hotărâri se produce o trecere
de la manifestarea de conştiinţă la manifestarea de voinţă. Voinţa dirijată de
conştiinţă mobilizează şi dinamizează energiile necesare în vederea şi pentru
punerea în executare a hotărârii luate.15 Deci, factorul volitiv include în conţinutul
său voinţa de a înfăptui fapta respectivă precum şi dorinţa producerii în realitate a
urmărilor prejudiciabile sau în cazul nedorinţei acceptarea lor în mod conştient.
Prezenţa atât a factorului intelectiv, cât şi a celui volitiv în săvârşirea unei
fapte este o condiţie esenţială a vinovăţiei.
Incidenţa legii penale este exclusă atunci când fapta nu a fost săvârşită cu
voinţă, fiindcă o astfel de faptă nu poate fi atribuită şi imputată omului şi deci nu se

13
Кузнецова Н.Ф., Тяжкова И.М. Курс уголовного права. Общая часть. –том.I. Изд-во Зерцало. Москва.
c.139.
14
Dongoroz V. şi colab., op.cit., pag.115.
15
Ibidem, op.cit., pag.115.
poate pune problema vinovăţiei. Când o persoană a săvârşit o faptă datorită
constrângerii, fapta nu-i poate fi imputată şi nu există vinovăţie.
Dreptul penal modern exclude răspunderea penală obiectivă bazată numai pe
existenţa faptei, fără vinovăţie. Legea a prevăzut o serie de cauze care exclud
caracterul penal al faptei datorită inexistenţei vinovăţiei (constrângerea fizică sau
psihică, etc.).
În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţia penală se face distincţie între două
forme principale de vinovăţie, intenţia şi imprudenţa, la care se adaugă, pentru unele
infracţiuni, o formă mixtă, care se conţine în art.19 CP RM (infracţiunea săvârşită
cu două forme de vinovăţie). În dreptul penal român această formă poartă denumirea
de intenţie depăşită sau praeterintenţia.16
Stabilirea cu exactitate a formelor de vinovăţie în cazul faptelor incriminate
de lege, atât cu intenţie, cât şi din inprudenţă, prezintă o deosebită importanţă pentru
justa încadrare juridică a faptei şi pentru stabilirea răspunderii penale a făptuitorului
în raport cu voinţa sa.17
Potrivit dispoziţiilor art.17 CP RM “Se consideră că infracţiunea a fost
săvârşită cu intenţie dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-
a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări”.
Din aceste reglementări rezultă că vinovăţia sub forma intenţiei se
caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte
producerea lui sau fără a urmări rezultatul acceptă producerea acestuia.
În funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de producerea urmării
prejudiciabile, intenţia se prezintă sub două modalităţi desemnate de legea penală:
- intenţia directă, când subiectul urmăreşte producerea consecinţei;
- intenţia indirectă, când subiectul acceptă, admite posibilitatea surveniri
consecinţelor prejudiciabile.
Ca formă a vinovăţiei imprudenţa este definită prin dispoziţiile art.18 CP RM
care prevede: “Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă
persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau

16
Dobrinoiu V. ş.a. Drept penal. Partea generală. Ed.Europa Nova. – Bucureşti, 1999. –p.117.
17
Ibidem, pag.117.
inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic
că ele vor putea fi evitate, ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al
acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei
prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă”.
Imprudenţa este cunoscută în doctrină şi în legislaţie sub două modalităţi:
sineîncrederea şi neglijenţa penală.
Sineîncrederea se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul
faptei sale, rezultat pe care nu-l urmăreşte, nu-l acceptă şi consideră în mod uşuratic
că acesta va putea fi evitat (de exemplu: fapta conducătorului auto care nu reduce
viteza în apropierea trecerii de pietoni, prevăzând posibilitatea unui accident,
rezultat pe care nu-l acceptă şi consideră în mod uşuratic că el va putea fi evitat, dar
urmarea se produce totuşi – o vătămare a unei persoane, avarierea autovehiculului,
etc.).
Neglijenţa penală se caracterizează prin aceea că făptuitorul nu a prevăzut
posibilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.
Aceasta este unica formă a vinovăţiei în care făptuitorul nu prevede consecinţa faptei
sale nici ca reală, nici ca inevitabilă şi nici ca abstract posibilă (de ex.: funcţionarul
care pleacă la prânz şi lasă un reşou electric în priză, în rezultat producându-se un
incendiu; medicul chirurg care nu ia toate măsurile, când putea să le ia ca să evite o
infecţie, etc.).
Dacă se stabileşte că rezultatul nu era previzibil, adică făptuitorul nu trebuia
să-l prevadă, fapta nu mai este considerată săvârşită cu vinovăţie ci în caz fortuit,
prevăzut de art.20 CP RM.
§ 4. Fapta pasibilă de pedeapsă penală
Fapta este incriminată de lege atunci când aceasta o prevede sub sancţiunea
unei pedepse. Sancţionarea cu pedeapsă înseamnă recunoaşterea că fapta prezintă un
caracter prejudiciabil, pentru combaterea căruia sunt necesare sancţiunile penale. De
aceea, în dispoziţia din alin.1, art.14 CP RM s-a prevăzut ca trăsătură esenţială a
infracţiuni pasibilitatea de pedeapsă penală.
Prevederea în lege a pedepsei necesare pentru prevenirea şi combaterea
faptei incriminate este expresia prejudiciabilităţii faptei ca trăsătură a infracţiunii.
Pasibilitatea de pedeapsă ca trăsătură a infracţiunii se exprimă prin ameninţare, adică
prin posibilitatea aplicării pedepsei pentru săvârşirea faptei prejudiciabile şi ilegale.
Numai acele fapte pot fi considerate infracţiuni pentru săvârşirea cărora legiuitorul
prevede aplicarea unei pedepse penale. Dacă fapta nu este pasibilă de pedeapsă
penală, nu este sancţionată penal, atunci ea nu poate fi considerată infracţiune.
Pasibilitatea de pedeapsă ca trăsătură a infracţiunii reiese şi din conţinutul
alin.2 art.1 CP RM în care se specifică că Codul penal determină faptele ce constituie
infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor.
Secţiunea 3. Clasificarea infracţiunilor
Codul penal al Republicii Moldova intrat în vigoare la 12.06.2003 în art.16
pentru prima dată la nivel legislativ a clasificat infracţiunile în funcţie de caracterul
şi gradul prejudiciabil pe care-l prezintă în următoarele categorii: uşoare, mai puţin
grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave.
Prin clasificarea infracţiunilor se înţelege împărţirea tuturor infracţiunilor
în diferite categorii (grupe) în dependenţă de caracterul şi gradul prejudiciabil. De
fapt, la baza clasificării stă expresia juridică a caracterului şi gradului prejudiciabil
al faptei, care se manifestă prin categoria pedepsei prevăzută în sancţiunea
articolului respectiv din Partea specială a Codului penal şi forma vinovăţiei.
Clasificarea infracţiunilor pe categorii în Codul penal este înfăptuită similar
cu sistemul pedepselor din Partea generală şi sancţiunilor din Partea specială, adică
de la infracţiunile uşoare spre cele grave.
La prima categorie – infracţiuni uşoare – se atribuie faptele comise cu
intenţie sau din imprudenţă pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă
maximă, pedeapsa închisorii pe un termen de până la 2 ani inclusiv (alin.2 art.16 CP
RM). Din această categorie fac parte: infracţiunea de lăsare în primejdie (alin.1
art.163); privaţiunea ilegală de libertate (alin.1 art.166); încălcarea regulilor de
exploatare, reparaţii şi modificare a locuinţelor dintr-un bloc de locuit (art.258), etc.
Însă în Partea specială a Codului penal sunt incluse şi infracţiuni care se
sancţionează cu alte categorii de pedepse mai blânde în raport cu pedeapsa închisorii.
De exemplu, încălcarea inviolabilităţii vieţii personale se pedepseşte cu amendă în
mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul
comunităţii de la 180 la 240 ore (alin.1 art.177 CP RM); distrugerea sau deteriorarea
din imprudenţă a bunurilor, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari se
pedepseşte cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 ore sau cu arest de până la 6
luni (alin.1 art.198 CP RM). În asemenea situaţii, aplicând instituţia interpretării
legii penale ajungem la concluzia că în categoria infracţiunilor uşoare se includ nu
numai faptele sancţionate cu pedeapsa închisorii de până la 2 ani inclusiv ci şi acelea
care se pedepsesc potrivit legii penale cu o altă categorie de pedeapsă mai blândă.
Din categoria infracţiunilor mai puţin grave fac parte faptele săvârşite
intenţionat sau din imprudenţă pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă
cu închisoare pe un termen de până la 5 ani inclusiv (alin.3 art.16 CP RM).
La acestea se atribuie: determinarea la sinucidere (alin.1 art.150 CP RM);
delapidarea averii străine (alin.1 art.191 CP RM); încălcarea cerinţelor securităţii
ecologice (art.223 CP RM).
A treia categorie – infracţiuni grave – include în sine faptele comise cu
intenţie şi din imprudenţă pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu
închisoare pe un termen de până la 15 ani inclusiv (alin.4 art.16 CP RM). De ex.:
tratamente inumane (alin.1 art.137 CP RM); clonarea (art.144 CP RM); traficul de
fiinţe umane (alin.1 art.165 CP RM).
Infracţiunile deosebit de grave se considerĂ infracţiunile săvârşite cu
intenţie pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un
termen ce depăşeşte 15 ani (alin.5 art.16 CP RM).
Ultima categorie de infracţiuni cuprinde infracţiunile excepţional de grave
care sunt cele săvârşite cu intenţie pentru care legea penală prevede detenţiunea pe
viaţă (alin.6 art.16 CP RM).
După cum s-a menţionat infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de
grave prezintă specificul că pot fi săvârşite numai intenţionat. Acestea atentează la
valori primordiale apărate de legea penală cum sunt: viaţa şi sănătatea persoanei,
drepturile şi libertăţile cetăţeanului, orânduirea constituţională, suveranitatea,
independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova.
Clasificarea infracţiunilor pe categorii în funcţie de caracterul şi gradul
prejudiciabil al faptei prezintă importanţa nu numai teoretică ci şi practică.
Atribuirea faptei la una din categoriile menţionate anterior poate avea astfel de
consecinţe juridice cum sunt stabilirea categoriei penitenciarului în care se va
executa pedeapsa închisorii (art.72 CP RM), influenţează asupra aplicării
condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP RM),
asupra liberării de răspundere penală (art.53-60 CP RM), asupra liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen (art.91 CP RM), a înlocuirii părţii
neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă (art.92 CP RM). De asemenea
săvârşirea infracţiunilor grave, deosebit de grave şi excepţional de grave atrage după
sine apariţia stării de recidivă periculoasă şi deosebit de periculoasă (alin.2; 3 art.34
CP RM).
Clasificarea infracţiunilor pe categorii reprezintă un prim şi de bază criteriu
de individualizare a răspunderii penale, orientând instanţele de judecată spre o
calificare corectă a faptei, precum şi spre alegerea unei categorii şi măsuri de
pedeapsă adecvată cazului respectiv.
Secţiunea 4. Deosebirea infracţiunilor de alte încălcări de lege
Infracţiunile constituie o modalitate a faptelor ilicite. E necesar să delimităm
infracţiunile de delictele civile, cele administrative şi disciplinare.
Criteriul principal de delimitare a infracţiunilor de alte încălcări de lege
constă în caracterul ilegal al lor. Infracţiunile în toate cazurile sunt prevăzute numai
în Codul penal care constituie unica lege penală a Republicii Moldova. Alte încălcări
de lege, delicte încalcă normele altor ramuri de drept şi nu numai legile dar şi alte
acte normative.
Consecinţa săvârşirii unei infracţiuni este aplicarea celei mai aspre măsuri
de constrângere din partea statului – a pedepsei penale şi apariţia antecedentelor
penale. Celelalte încălcări de lege se caracterizează prin aplicarea unor măsuri de
constrângere cu un grad de asprime mult mai redus şi principalul este că nu atrag
după sine apariţia antecedentelor penale.
Unele infracţiuni atentează la astfel de valori şi relaţii sociale asupra cărora
alte încălcări de lege nu pot atenta (viaţa persoanei, securitatea statului). Caracterul
şi gradul prejudiciabil care este determinat de obiectul de atentare permite atribuirea
acestor fapte numai la categoria de infracţiuni.
Necesitatea stabilirii criteriilor de delimitare a infracţiunilor de alte încălcări
de lege apare îndeosebi în cazul existenţei faptelor care atentează la acelaşi obiect,
dar care sunt reglementate de diferite ramuri de drept. De exemplu răspunderea
pentru încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor
de transport este prevăzută atât de Codul penal, cât şi de Codul cu privire la
contravenţiile administrative. În situaţiile arătate, atunci când există fapte care
atentează asupra aceluiaşi obiect, dar care sunt reglementate de diferite ramuri ale
dreptului importanţă primordială i se acordă gradului prejudiciabil al faptei ca
criteriu principal, de bază care delimitează infracţiunea de alte încălcări de lege.
Indicele de bază, care determină gradul prejudiciabil al faptei constă în
valoarea consecinţei cauzate. Anume volumul prejudiciului cauzat influenţează
asupra delimitării infracţiunii de alte încălcări de lege. De pildă, folosirea
intenţionată de către o persoană cu funcţie de răspundere a situaţiei de serviciu, în
interes material ori în alte interese personale, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii
considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale
persoanelor fizice sau juridice se va califica potrivit alin.1 art.327 CP RM, iar în
lipsa unei asemenea daune se va califica ca un delict disciplinar. Samovolnicia, care
a cauzat daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor
ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice constituie o infracţiune prevăzută
de alin.1 art.352 CP RM, iar în lipsa daunelor indicate urmează a fi calificată drept
un delict administrativ potrivit art.175. Codul cu privire la contravenţiile
administrative.
Ca circumstanţe subiective ce determină gradul prejudiciabil al faptei şi pot
influenţa asupra atribuirii acesteia la categoria încălcărilor de drept se referă forma
vinovăţiei, motivul şi scopul.
De pildă, vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii constituie
o infracţiune numai în cazul comiterii intenţionate a ei (art.153 CP RM). În cazul
săvârşirii acestei fapte din imprudenţă dauna poate fi recuperată în ordinea unei
proceduri civile. Falsul în acte publice este pedepsit penal numai în cazul săvârşirii
acestor acţiuni din interes material sau din alte interese personale (alin.1 art.332 CP
RM).