D 2 Drept Civil Obligatii Florin Ciutacu

Drept civil.
Teoria generală a obligaţiilor Florin Ciutacu Cristian Jora 7
Lect.univ.dr. FLORIN CIUTACU
DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

8 Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor Florin Ciutacu Cristian Jora
BIBLIOTECA NAŢIONALĂ A
ROMÂNIEI CIP nr. 715 /
6 08.04.2008
Către
EDITURA THEMIS CART
Vă trimitem :
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CIUTACU, FLORIN
Drept civil : teoria generală a obligaţiilor : curs
universitar / Florin Ciutacu. - Slatina : Themis Cart, 2008
Bibliogr.
ISBN 978-973-1708-45-4
347(498)
Birou CIP,
Laura Mărgărit
Notă :
Caseta conţinând descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României va fi reprodusă
conform originalului pe verso paginii de titlu a cărţii respective.
Redactarea descrierii CIP în afara Bibliotecii Naţionale a României intră sub

incidenţa Legii dreptului de autor
Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor Florin Ciutacu Cristian Jora 9
Capitolul I
Aspecte generale privind obligaţiile civile
§ 1. Noţiunea de obligaţie
1. Terminologie. Definiţie
Studiul vieţii juridice al societăţilor omeneşti, realizat atât din
perspectivă sincronică, cât şi diacronică, denotă rolul covârşitor al
obligaţiilor - raporturile obligaţionale între indivizi formează urzeala
vieţii juridice1. Aproape toate instituţiile juridice ale dreptului privat îşi
găsesc temeiul în dreptul obligaţiilor.
Materia obligaţiilor se divide într-o parte generală şi una specială. Dacă
partea specială (care cuprinde regulile aplicabile diverselor operaţii
juridice creatoare de obligaţii) este mobilă şi schimbătoare, partea
generală (care cuprinde, pe de o parte, obligaţiile considerate în ele
însele, făcându-se abstracţie de diferitele acte şi fapte juridice care le-au
generat, iar pe de altă parte cuprinde actele şi faptele juridice creatoare de
obligaţii) este partea stabilă a dreptului obligaţiilor, ea schimbându-se
foarte puţin faţă de dreptul roman.
Obligaţia civilă, lato sensu, a fost definită ca fiind raportul juridic în
conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ, denumit creditor, de a
cere subiectului pasiv, denumit debitor, şi căruia îi revine îndatorirea
corespunzătoare, de a da, a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea
constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie2.
Stricto sensu, obligaţia civilă este raportul juridic în virtutea căruia o
persoană, numită debitor, este ţinută faţă de o altă persoană, numită
creditor, fie la o prestaţie pozitivă - a da sau a face -, fie la o abstenţiune -
a nu face. Din punctul de vedere al creditorului, raportul de obligaţie
1Ambroise Colin, Henry Capitant, Cours élémentaire de Droit civil français, Paris, Libraire Dalloz,
1931, vol. II, p. 1.
2 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL,
Bucureşti, 1992, p. 8.
apare ca un drept de creanţă, iar din perspectiva debitorului acest raport

apare ca o datorie3.
2. Elementele raportului juridic de obligaţie

Raportul juridic obligaţional comportă elementele structurale comune
fiecărui raport juridic: subiectele, conţinutul şi obiectul.
1. Subiecte ale raportului juridic de obligaţie pot fi atât persoanele fizice cât
şi persoanele juridice. Atunci când participă direct la raporturile juridice
civile, şi statul poate apărea ca subiect într-un raport de obligaţie, în calitatea
sa de persoană juridică ce acţionează jure gestionis - adică subiect de drept
civil - iar nu jure imperii - adică subiect de drept internaţional public.
În raportul juridic obligaţional subiectul activ poartă denumirea de
creditor, iar cel pasiv de debitor. Denumirea lor în raportul juridic
obligaţional concret diferă de natura raportului juridic în cauză; de
exemplu: vânzător şi cumpărător la contractul de vânzare-cumpărare; autor
şi victimă în cazul săvârşirii unei fapte ilicite; credirentier şi debirentier în
3
Ibidem. Într-un înţeles tehnic restrâns, se numesc obligaţii valorile mobiliare care, spre deosebire de
acţiuni, dau creditorului numai dreptul de a încasa un venit periodic fix, numit dobândă, în loc de un dividend
variabil şi proporţional cu beneficiile anuale ale societăţii debitoare - Constantin Hamangiu, I.Rosetti-
Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Editura Naţională, S. Ciornei, Bucureşti, 1929,
vol. II, p. 511, nota 1. Termenul de obligaţie este folosit în sens probator pentru a desemna înscrisul
constatator al unei creanţe; de pildă, obligaţiunea C.E.C. - art. 9 al Legii nr. 66 din 3 iulie 1996 privind
reorganizarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni în societate bancară pe acţiuni, publicată în M.Of. nr.
140 din 5 iulie 1996, republicată în M.Of. nr. 28 din 26 ianuarie 1999 şi art. 18 alin. (2) din Hotărârea
Guvernului nr. 888 din 1 octombrie 1996 pentru aprobarea Statutului Casei de Economii şi Consemnaţiuni,
publicată în M.Of. nr. 255 din 22 octombrie 1996, cu modificările ulterioare, abrogată prin H.G. nr.
1602/2002 pentru aprobarea Statutului Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A.; obligaţiile emise
de o societate comercială pe acţiuni - Legea nr. 31 din 17 noiembrie 1990, republicată, cu modificările
ulterioare. A se vedea şi Gheorghe Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Casa de Editură şi Presă Şansa-S.R.L., Bucureşti, ediţia I, 1992, p. 79. Pentru o sinteză a opiniilor
exprimate în legătură cu noţiunea de obligaţie, a se vedea şi Dumitru Hantea, Cu privire la conţinutul
noţiunii de obligaţie, în Dreptul, nr. 5/1998, p. 40 şi urm.). Precizarea obiectului raportului obligaţional vine
încă din dreptul roman: Stipulationem quoedam in dando, quoedam in faciendo, (aut in non faciendo)
consistunt - Digestorum Iustiniani. Digestorum seu Pandectarum. Pars septima. Liber
Quadragesimusquintus. Tit. I. De Verborum Obligationibus, 2. Pr. (Paulus libro XII, ad Sabinum.
Liber XXVII ad Edictum.), în Corpus Juris Civilis. Recognoverunt. Brevibusque Adnotationibus
Criticis Instructum. Ediderunt D. Albertus et D. Mauritius Fratres Kriegelii. Editio Stereotypa. Pars
Prior. Indicem Titt. Corporis Jur. Civ., Institutiones, Digesta, Nec Nos Tabulas Quasdam Synopticas
Continens. Impressio Quatuordecima. Novis Curis Emendatior. Institutiones Retractavit Dr. Aem.
Herrmann. Lipsiae. Sumtibus Baumgaertneri, 1872 , p. 818.
cazul contractului de rentă viageră etc. În raporturile juridice obligaţionale

nereglementate de acte normative, dar valabile în virtutea art. 969 C.civ.
care consacră libertatea convenţiilor (cazul contractelor nenumite), părţile
folosesc noţiunile generale de creditor şi debitor sau denumiri specifice
raportului juridic în cauză; de exemplu: reprezentant şi reprezentat, când
părţile combină reguli de la mandat şi comision; prestator de servicii şi
beneficiar, în situaţia în care se îmbină reguli de la locaţiune, antrepriză
(ş.a.); consultant şi client în cazul contractelor de consultanţă etc.
Uneori părţile raportului juridic de obligaţie pot întruni dubla calitate: de
debitor şi de creditor. De pildă, în cazul contractului de vânzare-
cumpărare, vânzătorul este creditor al preţului şi debitor al obligaţiei de
transferare a proprietăţii şi a obligaţiei de predare a bunului vândut;
cumpărătorul este creditor cât priveşte dreptul de a primi lucrul şi debitor
al preţului cuvenit pentru bunul cumpărat.
2. Conţinutul raportului juridic de obligaţie este format din dreptul de
creanţă aparţinând creditorului şi obligaţia corespunzătoare acestui drept,
care incumbă debitorului.
Drepturile de creanţă împreună cu drepturile reale alcătuiesc clasificarea
fundamentală a drepturilor civile cu caracter patrimonial. Aceasta
înseamnă că o latură esenţială a raportului de obligaţie o constituie
conţinutul său patrimonial: dreptul de creanţă se înscrie în activul
patrimoniului, iar obligaţia corelativă este cuprinsă în pasivul acestuia.
Dreptul de creanţă se deosebeşte de dreptul real printr-o serie de
particularităţi, ce decurg din faptul că dreptul de creanţă este un drept
relativ, pe câtă vreme dreptul real este un drept absolut. De aici toate
deosebirile relative la determinarea subiectelor, natura îndatoririi
subiectului pasiv şi celelalte deosebiri dintre drepturile absolute şi relative.4
4 Unii autori neagă existenţa drepturilor de creanţă, afirmând că raportul între creditor şi debitor
este un raport de proprietate; creanţele, atât cele care derivă dintr-un drept personal, cât şi cele care
rezultă dintr-un drept real ar fi în această concepţie drepturi relative, prin care o persoană
determinată (debitorul, subiect pasiv) este legată de o altă persoană (creditorul, subiect activ),
creanţe care aparţin acestuia din urmă, persoană care ar avea astfel asupra acestor creanţe un drept
de proprietate - S. Ginossar, Droit réel, propriété et créance - élaboration d'un système
rattionnel des droit patrimoniaux, L.J.D.J, Paris, 1960, p. 190-192, apud C. Oprişan,
Semnificaţia unei teorii juridice noi şi a criticii acesteia în dreptul civil burghez contemporan,
în Justiţia Nouă, nr. 6/1963, p. 42 şi urm. Teoria a rămas însă izolată. A se vedea pentru definiţia
3. Obiectul raportului de obligaţie, conceput ca acţiune sau abstenţiune

concretă la care este îndatorat subiectul pasiv şi îndreptăţit subiectul
activ, poate consta fie într-o prestaţie pozitivă – a da, a face ceva -, fie
într-o abţinere - a nu face ceva la care, în lipsa obligaţiei asumate,
subiectul pasiv ar fi fost îndreptăţit. 5
Obligaţia de a da nu se confundă cu obligaţia de a preda; a da6 (dare)
înseamnă obligaţia de a constitui (cazul ipotecii sau al gajului) sau a
transmite (vânzare, donaţie etc.) un drept real oarecare.7
Conform legislaţiei noastre, transmiterea prin contract a drepturilor
reale se realizează concomitent cu încheierea contractului, astfel încât
obligaţii de a da persistente în timp, după săvârşirea actului generator de
obligaţii, se întâlnesc mai rar. Art. 971 C.civ., de exemplu, stabileşte
expres că în contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii sau a
unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul
consimţământului părţilor.8
dreptului subiectiv şi Léon Duguit, Le droit social, le droit individuel et la transformation de

l'État, Paris, Félix Alcan, Éditeur, 1908, p. 14.
5 C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 9.
6 A se vedea C. Auby, C. Rau, Cours de Droit civil français. D'après la méthode de Zacharie, vol.
IV, Paris, Imprimerie et Librairie Générale de Jurisprudence, ediţia a IV-a, 1871, p. 38, nota 3.
7 A da înseamnă uneori a transmite unei persoane uzul şi posesia unui lucru, de exemplu, a da în arendă,
a da cu chirie etc. A se vedea şi D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, pp. 302-303.

8 Text art. 1138 C. civ. fr.: L'obligation de livrer la chose est parfaite par le seul consentement
des parties contractantes.

Elle rend le créancier propriétaire et met la chose à ses risques dès l'instant ou elle a dû
être livrée, encore que la tradition n'en ait point été faite, à moins que le débiteur ne soit en
demeure de la livrer; auquel cas la chose reste aux risques de ce dernier (Code civil, cent-
deuxième édition, ediţie îngrijită de Xavier Henry, François Jacob, Alice Tisserand, Guy
Venandet, Georges Wiederkehr, Dalloz, Paris, 2002).
Argum ex leg. 35, §. 4; leg. 36, ff. de contrahandâ emptione. Leg. 11, ff. eod; leg. 17, ff. de periculo et commodo rei venditœ -
Corpus Juris Civilis Recognisci brevibusque adnotationibus criticis instrui coeptum a D.
Alberto et D.Mauritio Fratribus Kriegellis continuatum cura studioque Aemili Herrmanni.
Editio stereotypa. Pars altera. Codicem continens, Lipsiae, 1866; Code civil des français, avec
des notes indicatives des lois romaines, coutumes, ordonnances, édits et déclarations, qui ont
rapport a chaque article; ou conférence du Code civil avec les lois anciennes, par Henri-Jean-
Baptiste Dard, Paris, J.A. Commaile, Éditeur, 1807.
Obligaţia de a da fiind executată prin însuşi faptul încheierii

contractului, ceea ce rămâne ulterior este numai o obligaţie de predare
materială a lucrului.9
Întâlnim însă dreptul nostru şi obligaţii de a da cu persistenţă în timp,
care pot fi examinate distinct de momentul încheierii contractului
De exemplu, ipoteza contractului prin care părţile au convenit ca
transferul proprietăţii să se opereze la un moment ulterior sau ipoteza
vânzării unor bunuri de gen, când transferul proprietăţii operează nu la
încheierea contractului, ci la momentul individualizării bunurilor10.
Obligaţia de a face este îndatorirea ce revine subiectului pasiv de a
efectua o lucrare, şi, în general, orice prestaţie pozitivă în afara acelora
care se încadrează în noţiunea de a da.
Sunt obligaţii de a face, de exemplu, obligaţia de a construi o casă
(insulam fabricari), obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut,
obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul
închiriat etc.11
Obligaţia de a nu face constă într-o abţinere la care este îndatorat
subiectul pasiv, de la ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligaţiei
asumate.12
De exemplu, obligaţia de a nu ceda drepturile de autor (Legea nr.
8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe) sau obligaţia de a
nu juca pe scena unui teatru.13
9C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 10.

10Ibidem.
11 Ibidem. D. Alexandrescu, op.cit., vol. VI, p. 328.
13 Pentru comparaţie, a se vedea şi art. 241 C.civ. german., potrivit căruia: În virtutea
obligaţiei, creditorul are dreptul de a cere de la debitor o prestaţiune. Prestaţiunea poate

consta în a nu face - D. Alxandresco, op.cit., p. 331, nota 1. A se vedea şi: Bürgerliches
Gesetzbuch. Sonerausgabe zum 100-jährige Jubiläum. 1896-1996, Deutscher
Taschenbuch Verlag, München, 1996; Code civil allemand et loi d´introduction, tradus şi
adnotat de O.de Meulenaere, Paris, Librairie A. Maresq, 1928, p. 3; Frédérique Ferrand,
Droit privé allemand, Paris, Dalloz, 1997, p. 213 şi urm.; Codul civil german, tradus de
Emil Caşolţeanu, editura Albert Baer, Bucureşti, 1914. A se vedea şi: Raymond Youngs,
Sourcebook on German Law, Cavendish Publishing Limited, Londra, 1994; Frédérique
Ferrand, Droit privé allemand, Paris, Dalloz, 1997.
§ 2. Clasificarea obligaţiilor
1. Criterii de clasificare. Importanţa clasificării.

Criteriile după care pot fi clasificate obligaţiile sun multiple. Au fost
reţinute ca fiind mai importante14: izvorul care a generat obligaţia;
obiectul obligaţiei; sancţiunea obligaţiei civile; opozabilitatea obligaţiei.
Clasificarea obligaţiilor pornind de la aceste criterii se reflectă în
speciale aplicabile diverselor categorii de obligaţii. Astfel, uneori, izvorul
obligaţiei poate să influenţeze reglementarea pe care o obligaţie o are, tot
astfel cum o asemenea influenţă poate avea şi obiectul, ori sancţiunea ce
însoţeşte acea obligaţie15.
2. Clasificarea obligaţiilor după izvoare.

Prin izvor de obligaţii se înţelege cel fapt juridic - lato sensu - care dă
naştere unui raport juridic de obligaţii16. Codul civil român consideră că
sunt izvoare ale obligaţiilor contractul, cvasicontractul, delictul,
cvasidelictul şi legea. Contractul este un acord de voinţă între două sau
mai multe părţi, prin care se constituie, se modifică ori se stinge un raport
juridic de obligaţii (art. 942 C. civ. 17). Codul defineşte cu totul imprecis
cvasicontractul, ca fiind un fapt licit şi voluntar, din care se naşte o
obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi (art.
14 C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 10; Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a
obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 19.

15 Idem, p. 11.
16 Idem, p. 16.
17 Potrivit art. 942 - Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui
sau a stinge între dânşii un raport juridic.

Textul corespunde art. 1101 C. civ. fr., potrivit căruia: Le contrat est une convention par laquelle une
ou plusieurs personnes s'obligent, envers une ou plusieurs autres, à donner, à faire ou à ne pas faire
quelque chose (Leg. 3, in princ., ff. de obligationibus et actionibus. Leg. 7, §. 2, ff. de pactis. = Instit. de obligationibus in princ.).
Legiuitorul român a avut în vedere şi art. 1098 C. civ. italian, potrivit căruia: Il contratto è l'accordo
di due o piu persone per constituire, regolare o sciogliere fra loro un vincolo giuridico. Textul este
conţinut de Proiectul Pisanelli. Codul civil italian a fost promulgat mai târziu, în 1866. A se vedea şi
Code civil italien, traducere, introducere şi adnotare de Henri Prudhome, Paris, A. Pedone, Éditeur,
1896. În Ialia a fost adoptat în 1942 Il Nuovo Codice civile. A se vedea şi: Codice civile e leggi
complemenari, ediţie îngrijită de P.F. Lotito, V. Montano, D. Colzi, S.M. Lotito, Le Monier, Florenţa,
2001-2002, p.136; Il Nuovo Codice civile e le leggi complementari, ediţie îngrijită de Massimo
Fiori, Edizioni Codici Serie-Minus, Milano, 1998, p. 76).
986 C.civ. - art. 1371 C.civ.fr., art. 1140 C.civ. italian). Speciile de
cvasicontracte reţinute de Codul civil sunt gestiunea de afaceri (gestiunea
intereselor altuia) şi plata lucrului nedatorat (plata indebitului). Gestiunea
intereselor altuia (gestiunea de afaceri) este faptul unei persoane care,
fără a primi mandat din partea altei persoane, administrează – gerează –
interesele acesteia din urmă18 (art. 986-991 C.civ.). Plata lucrului
nedatorat constă în fapta unei persoane de a plăti către alta o datorie
inexistenţă sau care nu îi incumba, ceea ce obligă la restituire19 (art. 992-
997 C. civ.). Noţiunea de cvasicontract folosită de Codul civil a fost
criticată în literatura juridică. S-a arătat că, în realitate, apropierea de
contract este numai de ordinul unei comparaţii cu totul aproximative.
Ceea ce este esenţial pentru definirea contractului este acordul de voinţă
al părţilor, care creează obligaţii. Un astfel de acord nu există în cazul
gestiunii de afaceri, considerată de codul nostru ca fiind un
cvasicontract. De asemenea, plata lucrului nedatorat nu întruneşte nici
ea condiţiile cerute pentru existenţa contractului20. Delictul şi
cvasidelictul, definite prin art. 998-999 C.civ., sunt fapte ilicite care,
datorită împrejurării că produc un prejudiciu altei persoane, obligă pe
acela care a cauzat, din vina sa, prejudiciul, să-l repare21. Ceea ce distinge
delictul faţă de cvasidelict este împrejurarea că delictul este o faptă ilicită
cauzatoare de prejudicii săvârşită cu intenţie, pe când cvasidelictul este o
faptă ilicită săvârşită fără intenţie - din neglijenţă sau imprudenţă. În
ambele situaţii, întinderea răspunderii este identică: autorul faptei este
ţinut la repararea integrală a prejudiciului cauzat. 22 Ultimul izvor de
obligaţii este considerat legea, în măsura în care aceasta ar genera direct
şi nemijlocit obligaţii civile, fără a fi nevoie să intervină un fapt juridic
care să medieze naşterea acestor obligaţii (se dau ca exemple, în acest
sens, obligaţia alimentară reglementată de Codul familiei, obligaţiile
rezultate din starea de vecinătate a două imobile, etc.).23

19 Ibidem.
20 Ibidem.
21 Ibidem.
22 Ibidem.
23 Ibidem.
În sinteză, au fost reţinute următoarele critici referitoare la această

clasificare24: a) cuprinde unele categorii de izvoare inexacte sau inutile.
(este cazul, în mod special, al cvasicontractelor şi al cvasidelictelor); b)
clasificarea din Codul civil este incompletă: pe lângă contract şi fapta
ilicită cauzatoare de prejudicii, se impune, ca izvor de obligaţii,
îmbogăţirea fără temei legitim a unei persoane în detrimentul alteia (chiar
şi actul juridic de formaţiune unilaterală poate să fie izvor de obligaţii,
deşi el nu este menţionat de actualul nostru Cod civil). 25
Faţă de criticile exprimate, se consideră26 că izvoarele obligaţiilor se
împart în două categorii principale: 1) acte juridice şi 2) fapte juridice, în
înţelesul restrâns al acestei ultime noţiuni.
1) Prin act juridic civil se înţelege acea manifestare de voinţă, animată de
intenţia de a produce anumite efecte juridice, efecte care nu se pot produce
potrivit legii decât dacă o asemenea intenţie există27. În măsura în care actul
juridic dă naştere unei obligaţii civile, el apare ca un izvor de obligaţii. În
această categorie urmează să încadrăm contractul şi actul juridic unilateral.
2) Faptele juridice, în înţelesul restrâns al noţiunii, sunt acele fapte licite
sau ilicite, săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care
însă se produc în virtutea legii, independent de voinţa celor ce au săvârşit
faptele.28 Vom cuprinde în această categorie: gestiunea intereselor
altuia; plata lucrului nedatorat; îmbogăţirea fără justă cauză; fapta
ilicită cauzatoare de prejudicii (delictul civil).
3. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor (în funcţie de natura

prestaţiei datorate de debitor).
Din acest punct de vedere obligaţiile sunt susceptibile de mai multe
clasificări.29
1) O primă clasificare distinge trei categorii de obligaţii: a) obligaţiile de
a da; b) obligaţiile de a face; şi c) obligaţiile de a nu face.
24 Idem, pp. 17-18.

25 Idem, p. 18.
26 Idem, pp. 18-19.
27 Idem, p. 18.
28 Idem, p. 18.
29 Idem, p. 11; L. Pop, op.cit., p. 19.
2) O altă clasificare, ce reprezintă în fond o variantă a celei anterioare,

este aceea în: a) obligaţii pozitive (obligaţiile de a da şi obligaţiile de a
face) şi b) obligaţiile negative (obligaţiile de a nu face).
3) În sfârşit, o a treia clasificare conţine două categorii: a) obligaţii
determinate (de rezultat); b) obligaţii de prudenţă (componenta
morală) şi de diligenţă (componenta juridică).
a) Obligaţile de rezultat sau determinate sunt considerate acelea în care
obiectul şi scopul urmărit de părţi sunt clar precizate, debitorul obligându-
se ca, desfăşurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit30
(de exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul se obligă
să transfere dreptul de proprietate asupra unui anumit lucru).
În ipoteza obligaţiilor de de prudenţă şi diligenţă (a obligaţiei de
mijloace) ese urmăreşte depunerea unei anumite diligenţe – de exemplu
obligaţia medicului de a presta tratamentul cu prudenţa şi diligenţa
necesară. Importanţa clasificării se relevă în domeniul probelor, în sensul
că în cazul neexecutării obligaţie de rezulat creditorul este suctit de
probă, sarcina acesteia revenind debitorului, în vreme ce în situaţia
neexecutării obligaţiei de mijloace sarcina probei revine creditorului31.
Cu oate că s-a releva raţiunea împărţirii obligaţiilor în obligaţii de
mijloace şi obligaţii de rezultat, mai ales în ceea ce priveşte răspunderea
pentru neexecuare32, s-a conturat opinia potrivit căreia numai privind
lucrurile în aspectele lor cele mai gnerale, se poate afirma că unele
obligaţii sunt obligaţii de rezultat şi altele sunt obligaţii de mijloace33,
căci, pe bună dreptate, dacă sub asectul răspunderii distincţia între cele
două categorii de obligaţii este evidentă, debitorul unei obligaţii de
30 C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., pp. 11-12.
31 Paul Mircea Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Editura ALL
BECK, Bucureşti, 1996, p. 189.
32 Eugeniu Safta-Romano, Drept civil. Obligaţii, Editura Neuron, Focşani, 1994, pp. 10-11,
cu doctrina acolo citată (nota 9).

33 C. Stătescu, C. Bărsan, op.cit., p. 12. A se vedea pentru literatura juridică franceză, unde problema a
fost pusă prima dată: R. Demogue, Traité des obligations, t. V, nr. 1237, t. VI, nr. 599; Henry şi Leon
Mazeaud, Leçons de droit civil, vol. II, ed. Montchrestien, Paris, 1962, nr. 21; Gabriel Marty, P.
Raynaud, Droit civil, II, vol. I, Paris, Sirey, 1961, nr. 2, nr. 468, nr. 469, precum şi lucrările acolo citate;
François Terré, Philippe Simler, Yves Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, ediţia a VII-a, Paris,
1999, pp. 519-560. Pentru literatura juridică română a se vedea şi Ioan Albu, Drept civil. Introducere în
studiul obligaţiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 104 şi urm.
dilegenţă nu poate fi indiferent sub aspect juridic de rezultatul activităţii

sale (sub aspect moral, distincţia pare lipsită de relevanţă).
4. Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea juridică care le este proprie.

Din punctul de vedere al sancţiunii, obligaţiile se clasifică în obligaţii
civile şi obligaţii naturale.
1. Obligaţiile civile (obligaţiile civile perfecte) sunt cele care se bucură
integral de sancţiunea juridică, în sensul că creditorul poate apela la forţa
statului pentru a obţine, prin constrângere, executarea, dacă aceasta nu se
realizează de bunăvoie. Majoritatea obligaţiilor intră în această categorie.
2) Obligaţiile naturale (obligaţiile civile imperfecte), spre deosebire de
obligaţiile civile perfecte, nu se mai bucură de integralitatea sancţiunii
juridice; ele apar oarecum ca nişte obligaţii civile degradate. Ceea ce este
caracteristic pentru aceste obligaţii - care nu se confundă cu obligaţiile
morale34 - este faptul că în privinţa lor nu se mai poate cere executarea
34 Între obligaţiile naturale şi cele morale există deosebiri sub aspectul efectelor ce le produce fiecare dintre
ele. Astfel, recunoaşterea obligaţiei naturale din partea debitorului o transformă în obligaţie civilă; acelaşi
efect asupra obligaţiei naturale îl are promisiunea de plată (care este de fapt o modalitate de recunoaştere) şi
novaţiunea (teorie controversată); excepţie face angajamentul de a plăti o datorie din joc sau prinsoare, care
nu transformă obligaţia naturală într-una civilă. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre obligaţiile morale,
executarea lor neavând efectul de a le transforma în obligaţii civile. Singurul aspect care le apropie este faptul
că sunt incompensabile. A se vedea, pe larg: P.C. Vlachide, op.cit., vol. II, p. 233; C. Hamangiu, I. Rosetti-
Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, pp. 600-601; doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit.,
vol. VIII, p. 42 şi vol. IX, p. 298, nr. 12; M.Planiol, op.cit., vol. II, p. 120. În unele legislaţii există tendinţa de
a elimina ideea de obligaţie morală şi de a o înlocui cu ideea de obligaţie naturală (art. 814 B.G.B. şi art. 72
C.civ. elveţian al obligaţiilor); unele Coduri reglementează însă obligaţiile naturale sunt Codul civil chilian
(art. 1470 - 1472 şi art. 1630) şi Codul civil argentinian (art. 515 - 518) - M. Planiol, op.cit., vol. II, p. 120. S-
a afirmat că obligaţiile morale sunt sancţionate prin satisfacţia conştiinţei - Nicolae Titulescu, Introducere
în cursul de drept civil, an I licenţă, în Reflecţii, Editura Albatros, Bucureşti, 1985, p. 3 (a se vedea şi
Savel Rădulescu, Nicolae Titulescu, în volumul Diplomaţi iluştri, op.cit., p. 371 şi urm.). În privinţa
raporturilor dintre drept şi morală, a se vedea şi: Alexandru Văllimărescu, Tratat de enciclopedia
dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 99 şi urm.; H. L. A. Hart, Dreptul şi morala, în Polis,
nr. 2/1996, traducere de Camil Pârvu, p. 58 şi urm. Conceptele morale nu sunt concepte absolut pure ale
intelectului, căci la baza lor se află ceva empiric (...) – Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, traducere de
Nicolae Bagdasar şi Elena Moisuc, ediţia a III-a, îngrijită de Ilie Pârvu, Editura Iri, Bucureşti, 1998, p. 443 (a
se vedea şi N.N. Bobică, Apriorismul kantian, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992). Pe de altă
parte, legea morală va avea caracter „personal”, va fi, cu alte cuvinte, emanaţia unei instanţe vii şi nu a unei
instituţii, iar litera legii nu este valabilă decât dacă e „carnea” unei făpturi plenare; fără această
plenitudine, legea rămâne o prescripţie vidă, un reziduum defunct, un pretext al înregimentării, fără temei
real şi fără orizont - Andrei Pleşu, Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, Editura
silită, dar, deîndată ce au fost executate, debitorul nu mai are dreptul să

pretindă restituirea prestaţiei35.
Cartea Românească, Bucureşti, 1988, pp. 36-38. A se vedea şi Vasile Florescu, Retorica şi neoretorica,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 154, p. 155.
35
În dreptul roman, obligaţiile naturale erau clasificate în: A. obligaţii morale, care aspiră la obţinerea unei
sancţiuni civile: 1) a) plata datorată de stăpân sclavului eliberat, dacă s-a produs prin voinţa stăpânului, succesorii
lui nu mai puteau pretinde restituirea ei de la sclavul eliberat, pentru că ceea ce s-a plătit era datorat; b) dacă pater
familias plătea fiului său, după emancipare, o sumă provenită din câştigurile obţinute de fiu când se găsea sub
patria potestas, solvens (pater familias) nu mai putea cere restituirea plăţii; c) dacă, după încetarea tutelei, fostul
pupil socotea că este cazul să execute obligaţia lovită de nulitate, plata era valabilă şi nu mai putea cere restituirea
ei; d) pactele nude, neavând acţiuni, s-a considerat că sunt totuşi apte de a fi tratate ca generatoare de obligaţii
naturale; 2) obligaţia de înzestrare a copiilor de către părinţii lor este o obligaţie naturală (s-a decis că: obligaţia
existentă, în trecut, de a înlesni căpătuirea copiilor, sub raportul înzestrării, era considerată ca o obligaţie
naturală a părinţilor, restrânsă numai în favoarea femeilor nu şi pentru bărbaţi - Tribunalul Suprem, colegiul
civil, decizia nr. 1059 din 29 decembrie 1954, cu notele lui Elias Grümberg, D.Bercovici şi Petre Anca - ultimul
autor se pronunţă în sensul că o asemenea obligaţie este naturală, fără a se putea face însă distincţie între băieţei şi
fete -, în Justiţia Nouă, nr. 8/1956, pp. 1480-1492); 3) obligaţia de întreţinere între rudele apropiate este o
obligaţie naturală; 4) obligaţiile născute dintr-un delict şi care nu pot fi executate datorită unui impediment
decurgând din incapacitatea debitorului, dacă sunt executate ulterior, când starea de incapacitate a încetat, sunt
obligaţii naturale; 5) obligaţiile rezultate din joc sau prinsoare, cu excepţia jocurilor care contribuie la exerciţiul
corporal - quod virtutis causa fiat; B. obligaţia naturală este o obligaţie civilă degenerată: obligaţia plătită din
bunurile aduse de adrogat nu mai putea fi cerută înapoi. A se vedea: P.C. Vlachide, Repetiţia principiilor de
drept civil, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, vol. II, pp. 230-232; Marcel Planiol, Traité élémentaire de
Droit civil, vol. II, Paris, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1905, vol. II, pp. 122-123;
Dimitrie Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a Dreptului civil român în comparaţiune cu
legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Iaşi, Tipografia Naţională, 1900, vol. VI, pp. 7-8. Potrivit
autorilor moderni, sunt obligaţii naturale următoarele: 1) obligaţiile incapabilului, dacă incapabilul, odată devenit
capabil sau chiar în cursul incapacităţii, cu îndeplinirea formelor legale, execută obligaţiile anulate, el nu poate
cere repetiţiunea; 2) obligaţiile paralizate printr-o excepţie peremptorie, adică acelea cărora li se poate opune
prescripţia (art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă), autoritatea lucrului judecat
care ar rezulta dintr-o hotărâre dată pe nedrept (dacă judecătorul absolvă pe nedrept pe una din părţi şi dacă, cu
toată hotărârea favorabilă pronunţată în favoarea ei, această parte plăteşte suma de care a fost scutită prin
hotărâre, acţiunea în repetiţie nu mai poate avea loc: Judex si male absolvit, et absolutus sua sponte solverit,
repetere non potest - Digestorum seu pandectarum, Pars tertia (De rebus). Liber duodecimus. Tit. VI, De
condictione indebiti, 28, în Corpus Juris Civilis, op.cit., vol. I, p. 238; persoana pe nedrept scutită de plată
rămâne obligată naturaliter: Iulianus verum debitorem post litem contestatam, manente adhuc iudicio, negabat
solventem repetere posse, quia nec absolutus sit, natura tamen debitor permanet (...) - s.n. - L. 60, Pr, Dig., loco
cit., în Corpus Juris Civilis, op.cit., vol. I, p. 240), sau jurământul decizoriu (dispoziţie abrogată); 3) obligaţia
falitului care a obţinut concordatul de la creditori, de a plăti partea de datorie de care a fost iertat, când situaţia sa
pecuniară se îmbunătăţeşte (trebuie avute însă în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 64/1995, republicată şi
modificată, care nu mai fac vorbire despre concordat); 4) obligaţia pentru moştenitori de a executa donaţia sau
legatele conţinute în acte sau într-un testament, nule pentru vicii de formă; există chiar un text - art. 1137 alin. (3)
C.civ. - conform căruia executarea voluntară a unei donaţii de către moştenitorii donatorului, după moartea sa,
ţine loc la renunţare la viciile de formă şi la orice alte excepţii (Dimitrie Alexandresco le consideră obligaţii
5. Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor

După cercul persoanelor cărora le sunt opozabile, obligaţiile se pot
clasifica în: a) obligaţii obişnuite, care,alcătuiesc regula şi cărora le sunt
proprii, sub aspectul opozabilităţii, toate, regulile care cârmuiesc
morale şi nu naturale în privinţa testamentelor - op.cit., vol. VI, p. 15); 5) obligaţia părinţilor de a-şi înzestra copii,
în trecut obligaţie civilă (Digeste, Liber vicesimustertius - XXIII - , Tit. II, De ritu nuptiarum, 19 - a se vedea
Corpus Juris Civilis, op.cit., vol. I, p. 369; Codul Calimah - art. 1623; Codul Caragea - art. 12), a fost
considerată de unii ca o obligaţie naturală (D.Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 10, p. 11), iar de alţii ca o obligaţie
pur morală (Constantin Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III,
Editura Naţională, S. Ciornei, Bucureşti, 1931, pp. 111-113); 6) obligaţia alimentară între rudele apropiate; 7)
obligaţia de a repara prejudiciul cauzat altuia, în cazurile în care, după lege, cauzarea prejudiciului nu dă naştere
la o acţiune în despăgubiri (de pildă obligaţia de a plăti o sumă de bani pentru a asigura soarta unei femei părăsită
după un lung concubinaj); 8) obligaţia copilului de a plăti cheltuielile de îngrijire şi de înmormântare a părinţilor
când a renunţat la moştenire; 9) remuneraţia plătită drept recompensă pentru serviciile făcute, cum ar fi serviciile
prestate de un mandatar în executarea unui mandat pe care l-ar fi primit fără plată; 10) convenţiile sinalagmatice
încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 1179 sau ale art. 1180 C.civ. (Toullier), părere combătută pe drept cuvânt
de D.Alexandresco (op.cit., vol. VI, p. 14); 11) plata unor dobânzi care n-au fost stipulate sau mai mari decât
cele stipulate (art. 1588 C. civ.: Împrumutatul care a apucat de a plăti dobânzi ce nu s-au stipulat sau mai mari
decât s-au stipulat, nu mai poate a le repeti, nici a le imputa - a se scădea, n.n. - asupra capitalului), cu excepţia
cazului când plata s-a făcut din eroare, când există dol sau fraudă din partea creditorului, sau când plata
dobânzilor s-a făcut cu credinţa că erau datorate (art. 933, art. 1092 C. civ.); 12) datoriile rezultate din joc sau
prinsoare (art. 1636 C. civ.: Legea nu dă nici o acţiune spre plata unui debit din joc sau prinsoare), în această
categorie intrând şi datoriile rezultate din aşa-zisele jocuri de întrajutorare umanitară, înfiinţate după 1989 (a se
vedea Francisc Deak, Regimul juridic al contractului de joc, cu specială privire asupra jocurilor de
întrajutorare, în Dreptul, nr. 4/1994, p. 21 şi urm.); se exceptează jocurile ce contribuie la exerciţiul corporal -
art. 1637 C. civ.; de asemenea, Pierzătorul nu poate repeti ceea ce a plătit de bună voie, afară de cazul când
câştigătorul a folosit dol, înşelăciune sau amăgire (art. 1638 C.civ.); obligaţii de familie care nu sunt sanţionate de
lege (Jean Carbonnier, Droit civil. Tome premier. Introduction à l'étude du droits et Droit civil, ediţia a VII-
a, Press universitaires de France, Paris, 1967, p. 142). A se vedea, în ceea ce priveşte discuţiile privind
obligaţiile naturale şi: M. Planiol, op.cit., vol. II, p. 9 şi urm.; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,
op.cit., vol. II, p. 597 şi urm.; doctrina citată în Constantin Hamangiu, Nicolae Georgean, Codul civil adnotat
cu textul corespunzător francez, italian şi belgian, cu trimiteri la doctrina franceză şi română şi
jurisprudenţa completă de la 1868-1926, vol.VIII, Editura Librăriei Universala Alcalay & Co., Bucureşti,
1932, p. 36 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 13, 14; P.C. Vlachide, op.cit., vol. II, p. 229 şi urm; Mircea
N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, vol. III, p. 39 şi urm.;
Pavel Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceva în domeniul dreptului civil,
procesual civil şi dreptului muncii (semestrul I/1998), în Dreptul, nr. 1/1999, p. 102 (Tribunalul Suceava,
Secţia civilă, decizia nr. 1307/1997, Curtea de Apel Suceava, Secţia civilă, decizia nr. 169/1998, nepublicate).
Pentru efectele obligaţiilor naturale, a se vedea şi Giovanni Pacchioni, Diritto civile italiano. Parte seconda.
Diritto delle obligazioni. Volume I. Delle obbligazioni in generale, ediţia a II-a revăzută şi corectată, Cedam -
Casa Editrice Dott. Milani, Padova, 1935, p. 231 şi urm.
drepturile relative; b) obligaţii reale; c) obligaţii opozabile terţilor36.

Obligaţiile reale şi obligaţiile opozabile terţilor constituie o excepţie de la
regulă, în sensul ca deşi sunt raporturi de obligaţii se caracterizează printr-o
opozabilitate mai largă, care le situează la limita dintre drepturile de creanţă şi
drepturile de creanţă şi drepturile reale. Obligaţiile reale (propter rem) apar ca
un accesoriu al unui drept real37, ca adevărate sarcini reale ce incumbă
titularului unui drept real privitor la un bun oarecare. Obligaţiile opozabile
terţilor (scriptae in rem)38 se caracterizează prin aceea că sunt atât de strâns
legate de posesia lucrului, încât creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului
său decât dacă posesorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept,
deşi nu a participat direct şi personal la formarea raportului de obligaţie.39 Este
cazul obligaţiei ce revine unui locator de a asigura locatarului folosinţa lucrului
închiriat (art. 1441 C.civ.) 40: în cazul în care înainte de expirarea contractului
de închiriere locatorul înstrăinează lucrul, noul proprietar, deşi, nu a fost parte
în contract, va fi obligat totuşi să respecte drepturile ce revin locatarului;
obligaţia născută din acest contract este, aşadar, opozabilă faţă de un terţ străin
de contract.
36
A se vedea Traian Ionaşcu şi Salvator Brădeanu, Dreptul de proprietate socialistă şi alte drepturi reale
principale de tip nou în dreptul Republicii Populare Române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, pp. 41-
42; Ioan Albu, op. cit., p. 65 şi urm.
37 Obligaţia reală - propter rem - decurge din stăpânirea unui bun şi obligă la îndeplinirea unor îndatoriri în
legătură cu acel bun - cf. Ion. I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura
Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 24. Într-un al doilea sens, prin obligaţie reală se înţelege obligaţia luată de
cauţiunea reală, ce desemnează contractul prin care un terţ garantează obligaţia debitorului principal, dar nu
obligându-se personal, ci ipotecând un imobil al său ori dând în gaj un bun mobil ce-i aparţine, până la
concurenţa valorică a obligaţiei principale A se vedea, în acest sens: Michel Cabrillac, Christian Mouly, Droit
des sûretés, ediţia a V-a, Litec, Paris, 1999, op.cit., p. 33; Pierre Voirin, Gilles Goubeaux, Droit civil.
Personnes - Famille, Incapacité - Biens, Obligations - Sûretés, vol. I, ediţia a XXVIII-a, L.G.D.J, Paris,
2001, pp. 597-598. În aceeaşi situaţie se află dobânditorul unui imobil ipotecat - cf. T.R. Popescu-Brăila, Drept
civil, I, Editura Charmme-Scott S.R.L, Bucureşti, 1993, p. 26.
38 C.Stătescu, C.Bărsan, op.cit., p. 14.
39 I.P. Filipescu, op.cit, p. 24.
40 Potrivit art. 1441: Dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte
locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin un act autentic sau prin un act derivat, dar cu
dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune.
Textul corespunde art. 1743 C. civ. fr. (Modificat prin Ordonanţa nr. 45-2380 din 17 octombrie 1945 şi Legea
nr. 46-682 din 13 aprilie 1946): Si le bailleur vend la chose louée, l'acquéreur ne peut expulser le
fermier, le colon partiaire ou le locataire qui a un bail authentique ou dont la date est certaine.
Il peut, toutefois, expulser le locatiare de biens non ruraux s'il s'est réservé ce droit par le
contrat de bail (Contr. Leg. 9, cod. de locato et conducto.Leg. 25, §. 1, ff. locati conducti).
Capitolul II
Contractul ca izvor de obligaţii
§ 1. Consideraţii generale cu privire la contract ca izvor de obligaţii
1. Definiţia contractului
Art. 942 C. civ. defineşte contractul ca fiind acordul între două sau mai
multe persoane, pentru a constitui sau a stinge între dânşii raporturi
juridice. În sadiul actual al dreptului, termenul de contract este sinonim
cu acela de convenţie41.
2. Voinţa juridică şi limitele acesteia în contract.

În sistemul Codului civil român contractele sunt guvernate de principiul
libertăţii de voinţă sau, cum a mai fost denumit, principiul libertăţii
contractelor.42 Acest principu, de sorginte liberală, stă la baza dreptului
obligaţiilor. Acordul de voinţe este rezultatul a două sau mai multe
voinţe, egal libere, voinţa părţilor fiind suverană şi ea ţine loc de lege.
Potrivit art. 969 alin. 1 C.civ.: Convenţiile legal făcute au putere de lege
între părţile contractante.43 Punându-se contractele pe aceeaşi treaptă
cu legea, acest text îi dă justiţiei rolul de a veghea la respectarea
41 În doctrină se face uneori distincţie între convenţie şi contract, considerându-se contractul drept o
specie a convenţiei. Această distincţie se întemeiază pe art. 1101 C. civ. francez, porivit căruia: Le contrat
est une convention par laquelle une ou plusieurs personnes s'obligent, envers une ou plusieurs autres,
à donner, à faire ou à ne pas faire quelque chose. Acest text care nu a fost reprodus în Codul civil
român. Se apreciază că sfera de efecte a convenţiei ar fi mai extinsă decât aceea a contractului: convenţia
poate crea, transmite sau stinge drepturi şi obligaţii, pe când contractul ar putea numai să creeze ori să
transmită astfel de drepturi şi obligaţii. Convenţia ar fi genul, iar contractul o specie a convenţiei. A se
vedea, în aces sens, D. Alexandresco, op.cit., vol. V, p. 9. Însă chiar legislaţia franceză nu foloseşte în
mod consecvent terminologia arătată; apoi, pentru dreptul nostru, distincţia dintre contract şi convenţie nu
are nici un temei, faţă de redactarea textelor din cod. În ceea ce priveşe practica noastră judiciară, aceasta
foloseşe termenii de contract şi convenţie cu acelaşi înţeles (Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr.
595 din 10 aprilie 1985, Tribunalul Suprem Secţia civilă, decizia nr. 140 din 19 ianuarie 1984, apud
E.Safta-Romano, op.cit., p. 17, nota 24). În sensul că termenii conract şi convenţie sunt sinonimi, a se
vedea şi C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 22, text şi nota 1, cu literatura juridică acolo citată.
42 A se vedea şi Ioan Albu, Libertatea contractuală, în Dreptul, nr. 3/1993, pp. 29-37.
43 Text art. 1134 alin. 1 C. civ. fr.: Les conventions légalement formées tiennent lieu de loi à
ceux qui les ont faites.

Leg. 23, ff. de regulis juris. Leg. 1, §. 6, ff. depositi vel contra. Leg. 5, cod. de obligationibus et actionibus .
obligaţiilor contractuale în acelaşi fel cum trebuie respectată însăşi

legea. Dacă o oarecare contestaţie le aduce pe părţile contractante în
faţa instanţei, judecătorul va trebui să asigure executarea riguroasă a
obligaţiilor rezultate din contract sau, când executarea contractului nu
mai e posibilă, să oblige la plata daunelor-interese, de către partea ce
este în culpă. Nici una dintre părţile contractante nu se poate sustrage
obligaţiilor contractuale fără acordul celeilalte părţi: sed haec ita, nisi
si quid nominatim convenit, res plus, vel minus, in singulis
contractibus, nam hoc servabitur, quod initio convenit; legem enim
contractus dedit, excepto eo, quod Celsus putat, non valere, si
convenerit, ne dolus praestetur.44
Libertatea de a încheia contrace nu este însă absolută. Astfel, potrivit
art. 5 C.civ.: Nu se poate deroga, prin convenţii sau dispoziţii
particulare45, la legile care interesează ordinea publică şi bunele
moravuri. 46 Potrivit art. 966 C.civ.: Obligaţia fără cauză sau fondată pe
o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect47; iar potrivit art.
44 Ulpian, în D. Iustiniani, Liber Quinquagesimus, Tit. XVII, De diversis regulis iuris antiqui, 23,
în Corpus Juris Civilis, op.cit., vol. I, p. 974 (a se vedea şi M. Planiol, op.cit., vol. II, p. 389). În sensul
că instanţele sunt obligate să aplice dispoziţiile convenţiei părţilor ca şi cum ar aplica legea, neavând
dreptul s-o modifice pe motive de echitate, deoarece dispoziţiile art. 969 alin. (1) C. civ. privesc nu numai
pe părţile contractante, ci şi instanţele judecătoreşti, a se vedea doctrina citată în C. Hamangiu, N.
Georgean, op.cit., vol. VII, p. 447, nr. 11. Pentru explicarea acestui articol din Codul civil, a se vedea şi:
G.Baudry-Lacantinerie, Precis de Droit civil, ediţia a treia, Paris, L. Larose Forcel, 1888, vol. III p. 597;
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, p. 841 şi urm.
45 Prin dispoziţii particulare, în sensul art. 5 C. civ. urmează să înţelegem actele juridice unilaterale.
46 Text art. 6 C. civ. fr.: On ne peut déroger, par des conventions particulières, aux loi qui intéresens
l'ordre public et les bonnes mœurs.

Text art. 5 C.civ. austriac: Dispoziţiile intervenite în cazuri particulare şi hotărârile date de judecători
în cauze speciale nu au niciodată putere de lege, nici nu se pot întinde la alte cazuri sau la alte persoane.
Text art. 7 din Proiectul C.civ. român din 1939: Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii
particulare de la legile care interesează ordinea publică sau bunele moravuri.
Text art. 52 din Proiectul C.civ. român din 2000: Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice
unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau bunele moravuri.
Leg. 28, in pr.leg 58, ff. De pactis. Leg. 20, in pr. Lerigiosis et sumptibus funerum. Leg. 1, § 9, ff, de magistratibus conveniendis. Leg 15, §.
1, § 1, ff.ad legem falcidiam. Leg. 45, § 1, ff. De diversis regulis juris.
47
Text art. 1131 C. civ. fr.: L'obligation sans cause, ou sur une fausse cause, ou sur une
cause illicite, ne peut avoir aucun effet.
Leg. 7, §. 4; leg. 27, §. 4, ff. de pactis. Leg. 6, cod. eod. Leg. 121, §. 1, ff. de verborum obligationibus. Tot. titul., ff. de
condictione sine causa.
968 C.civ.: Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este
contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice. 48
Prin urmare, voinţa juridică ce stă la baza contractului trebuie să se
circumscrie la necesitatea de ordin juridic, pe care o configurează textele
legale enumerate49.
Fiind principalul instrument care asigură libera concurenţă şi care
dezvoltă iniţiativa privată, conractul apare ca fiind cel mai importan izvor
de obligaţii50.
3. Clasificarea contractelor
3.1. Necesitatea unor clasificări generale ale contractelor.
Există o mare varietate de specii de contracte. Delimitarea fiecărei specii
prezintă o importanţă nu numai teoretică, ci şi practică. Clasificarea
contractelor este făcută de Codul civil fie explicit (art. 943-947), fie
implicit. Doctrina a propus şi alte criterii de clasificare. Fiecare dintre
clasificările rezultate prezintă importanţă pentru stabilirea regimului juridic
aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip.
3.2. Clasificarea contractelor aşa cum rezultă din prevederile

Codului civil.
3.2.1. Clasificarea contractelor după conţinutul lor: contracte
sinalagmatice (bilaterale) şi contracte unilaterale.
Când ne referim la conţinutul contractelor drept criteriu de clasificare a
acestora, avem în vedere obligaţiile ce revin părţilor, adică efectele
contractelor.
Contractele sinalagmatice (bilaterale)51 se caracterizează prin
reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor şi prin interdependenţa
48
Text art. 1133 C. civ. fr.: La cause est illicite, quand elle est prohibée par la loi, quand
elle est contraire aux bonnes moeurs ou à l'ordre public.
Leg. 7, §. 7, ff. de pactis. Leg. 6, cod. eod. Leg. 19, 26, 27, 61, 123 et 134, ff. de verborum obligationibus.
49 A se vedea: C. Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 23, cu literatura juridică citată la nota 2; L.Pop, op.cit., p.31 şi urm.
50 Penru importanţa conractului, a se vedea şi E.Safta-Romano, op.cit., pp. 20-21. A se vedea şi C.Stătescu
C.Bîrsan, op.cit., pp. 24-28; L.Pop, op.cit., pp. 30-35; P.M. Cosmovici, op.cit. (ediţia 1998), pp. 193-195.
51 Ca exemple de contracte sinalagmatice menţionăm: contractele de vânzare, schimb, închiriere
societate, cesiunea unei moşteniri, transportul etc. (cf. doctrinei citate în C. Hamangiu, N. Georgean,
op.cit., vol. VII, p. 381, nr. 5, 6; C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p.31). Etimologic, cuvântul sinalagmatic
obligaţiilor reciproce, adică fiecare dintre părţile contractului

sinalagmatic are, concomitent, atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de
debitor. Art. 943 C. civ. prevede: Contractul este bilateral sau
sinalagmatic, când părţile se obligă reciproc una către alta.52
Contractele unilaterale sunt acele contracte care dau naştere la obligaţii
în sarcina numai a unei dintre părţi, cealaltă având numai calitatea de
creditor. Potrivit art. 944 C. civ.: Contractul este unilateral când una sau
mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca
acestea din urmă să se oblige.53 Nu trebuie să se confunde contractul
unilateral cu actul juridic unilateral. Cân împărţim acele juridice în
blilaterale şi unilaterale, avem în vedere numărul persoanelor participante
la raportul juridic; când împărţim însă contractele în bilaterale şi
unilateraler, nu are relevanţă numărul creditorilor şi al debitorilor, cu
faptul că obligaţiile generate de contract incumbă numai uneia dintre
părţi. Actele juridice unilaterale (actele juridice de formaţie unilaterală)
nu sunt contracte, întrucât caracteristica lor esenţială o constituie faptul că
nu sunt rodul unui acord de voinţe, ci sunt rezultatul manifestării
unilaterale a unei singure voinţe.54
Caracterul sinalagmatic sau unilateral pe care l-a avut iniţial un contract
poate fi ulterior modificat. În asemenea situaţii, literatura de specialitate55
a apreciat că suntem în prezenţa aşa-numitelor contracte sinalagmatice
imperfecte, care ar reprezenta o categorie intermediară între contractele
vine din grecescul synallagmatikos, synallagma = schimb, tranzacţie, împreună (a se vedea P.C.
Vlachide, op.cit., vol. II, p. 27).
52 Creditorul este şi creditor şi debitor în acelaşi timp, adică dobândeşte proprietate şi renunţă în
acelaşi timp la ea - Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969.
53 Conractul unilateral este contractul în care numai unul dobândeşte sau renunţă la proprietate -
G.W.F. Hegel, op.cit. p. 103. Sunt contracte unilaterale: fidejusiunea; gajul; actul de abandon a unui fond
grevat de servitute, caz prevăzut de art. 632 C. civ.; împrumutul de folosinţă; donaţia; depozitul (dacă
depozitul este cu titlu oneros, în sensul că deponentul se obligă faţă de depozitar să-i plătească o
remuneraţie, contractul are caracter sinalagmatic şi nu unilateral, deoarece ambele părţi sunt reciproc
obligate); mandatul gratuit; achiesarea; desistarea etc. (cf. doctrinei citate în C. Hamangiu, N. Georgean,
op.cit., vol. VII, p. 382, nr. 3, 4, 5).
54 A se vedea Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 116.
55 Citată de C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 30, nota 2.
sinalagmatice şi contractele unilaterale. Sunt asemenea conracte:

comodatul, depozitul, gajul etc.
Două argumente sunt invocate pentru negarea acestei categorii56. Primul
argument este acela că cea de-a doua obligaţie este accesorie, accidentală,
şi se naşte ulterior încheierii contractului, dintr-un fapt extracontractual.
Cel de-al doilea argument consistă în faptul că în asemenea contracte nu
există o interdependenţă între obligaţiile reciproce, o obligaţie nefiind
cauza juridică a celeilalte.
În cazul în care contractul este iniţial sinalagmatic, iar ulterior a devenit
unilateral, prin dispariţia uneia din obligaţii, contractul va contiuna să-şi
păstreze caracterul sinalagmatic. 57
Precizăm faptul că încadrarea unui contract într-o categorie sau alta nu
depinde neapărat de natura lui. Prin voinţa lor părţile pot să facă, de
exemplu, ca un contract unilateral să devină sinalagmatic. Astfel,
contractul de depozit, în general, este un contract unilateral: dacă părţile
convin ca depozitul să devină remunerat, el devine contract sinalagmatic.
Problema care se pune este aceea de a stabili care este interesul
distincţiei între contractele sinalagmatice şi contractele unilaterale. Între
cele două categorii de contracte există unele deosebiri de regim juridic
cât priveşte efectele şi proba.
1. Cele mai importante deosebiri sunt cele referitoare la efecte.
Deosebirile decurg din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor
existente în cazul contractelor sinalagmatice. Dată fiind această
reciprocitate şi interdependenţă, numai în cazul contractelor
sinalagmatice se vor pune problema excepţiei de neexecutare a
contractului (exceptio non adimpleti contractus), problema riscului şi
aceea a rezoluţiunii contractului (art. 1020-1021 C.civ.).
2. Distincţia între contractele sinalagmatice şi cele unilaterale prezintă
interes practic şi sub aspect probatoriu. Astefel, în cazul contractelor
56 E. Safta-Romano, op.cit., pp. 24-25; C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 32.

57 E. Safta-Romano, op.cit., p. 25. O altă tendinţă a literaturii de specialitate este şi aceea de a extinde
sfera contractului sinalagmatic, spre a cuprinde în ea şi contractele reale unilaterale - împrumutul,
depozitul, gajul. Potrivit acestei teorii, s-ar îngloba în sfera noţiunii de contract sinalagmatic şi unele
dintre contractele considerate în prezent de majoritatea autorilor drept contracte unilaterale. Pentru
critica acestei teorii discuţii, a se vedea C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 33.
sinalagmatice, înscrisurile sub semnătură privată nu sunt valabile decât

dacă s-au făcut în atâtea exemplare câte părţi are contractul, cu interese
contrarii, pentru că, în caz de neînţelegere, fiecare parte să poată dovedi
dreptul său în faţa instanţei (art. 1179 C.civ.). În privinţa contractului
unilateral care conţine obligaţia de plată a unei sume de bani sau de a da
o cantitate de bunuri de gen, se aplică formalitatea bun şi aprobat
(art.1180 C. civ.).
3.2.2. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi:

contractele cu titlu oneros şi contractele cu titlu gratuit
Potrivit art. 945 C.civ.: Contractul oneros este acela în care fiecare
parte voieşte a-şi procura un avantaj (corespunzător art. 1106 C. civ. fr.
şi art. 1101 C.civ.it.). Potrivit art. 946 C. civ.: Contractul gratuit sau de
binefacere este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără
echivalent, un avantaj celeilalte (art. 1105 C. civ. fr., art. 1101 C.civ.it.).
Prin esenţa lor, unele contracte sunt oneroase (vânzare-cumpărare,
locaţiune etc.), pe când altele nu pot fi oneroase (cum ar fi comodatul:
dacă s-ar stipula un preţ penru folosinţa bunului, am fi în prezenţa unui
contract de locaţiune). Pe de altă parte, părţile, prin acordul lor de voinţe,
pot da un caracter grauit sau oneros unui contract: un mandat sau un
depozit poate fi oneros sau gratuit, conform înţelegerii părţilor.
S-a arătat că58 va fi contract cu titlu gratuit acela care are drept cauză
impulsivă, determinantă, intenţia de a procura un folos altcuiva, fără a
urmări,din punct de vedere juridic, nimic în schimb (animus donandi).
Dimpotrivă, caracterul oneros decurge din scopul ce a determinat
încheierea contractului, de a obţine un anumit folos drept echivalent al
obligaţiei asumate. S-a susţinut, de asemenea, că prin aprecierea
echivalenţei prestaţiilor – obiectivă sau subiectivă – sa va putea aprecia
măsura, gradul caracterului gratuit sau oneros al contractului analizat59.
Interesul practic al distincţiei contractelor în oneroase şi grauite este
important sub aspectul consecinţelor pe care le produc.

59 Ibidem.
În privinţa condiţiilor de validitate, în general, pentru contractele cu titlu

gratuit există anumite cerinţe mai restrictive decât cele referitoare la
contractele cu titlu oneros (la contractele cu titlu gratuit sunt instituite
unele incapacităţi speciale – art. 806 C.civ., art. 129 alin. 1 şi art. 133
alin. 1 C.fam. -, şi, la acelaşi ip de contracte, legea impune de clee mai
multe ori forma autenică, sub sancţiunea nulităţii absolute – cum este
cazul contractului de donaţie – art. 813 C.civ.). În general, deoarece sunt
încheiate intuitu personae, eroarea asupra persoanei va fi considerată
viciu de voinţă şi deci cauză de anulabilitate, în contractele cu titlu
gratuit, ceea ce se întâmplă numai în caz cu totul excepţional în cazul
contractelor cu titlu oneros. Garanţia împotriva evicţiunii apare, de
regulă, în contractele cu titlu oneros şi numai în mod excepţional în
contractele cu titlu gratuit. De asemenea, răspunderea contractuală este
apreciată cu mai mare severitate în cazul contractelor cu titlu oneros
decât în cazul contractelor cu titlu gratuit60. Reducţiunea şi raportul, în
materia succesorală, devin aplicabile numai la contractele gratuite, nu şi
conractele cu titlu oneros. De asemenea, acţiunea pauliană (revocatorie),
prin care creditorii unei persoane urmăresc să desfiinţeze actele
frauduloase ale debitorului, acte prin care s-au adus atingeri dreptului de
gaj general, va reuşi în condiţii mai lesnicioase dacă se pune problema
revocării unor contracte cu titlu gratuit, decât atunci când se discută
contractele cu titlu oneros consimţite de debitor (art. 975 C.civ. ). În cazul
contractelor cu titlu gratuit este suficientă dovada fraudei săvârşite de
către debitor, în cazul contractelor cu titlu oneros trebuie să se
dovedească şi participarea la fraudă a terţului dobânditor al bunului.61
3.2.3. Contracte comutative şi contracte aleatorii

Art. 947 C. civ. împarte contractele cu titlu oneros în două categorii:
comutative şi aleatorii.
60 În conformitate cu art. 1540 alin. 2 C. civ., în cazul mandatului se prevede că: Pentru culpă, când
mandatul este fără plată, răspunderea se aplică cu mai puţină rigurozitate decât în caz contrariu.
În cazul depozitului se prevede că obligaţiile depozitarului privind paza lucrului se aplică cu mai mare
rigoare, atunci când s-a stipulat vreo plată pentru paza depozitului (art. 1600 pct. 2 C. civ.).
Potrivit art. 947: Contractul cu titlu oneros este comutativ, atunci când
obligaţia unei părţi este echivalentul obligaţiei celeilalte.
Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau
toate părţile, de un eveniment incert. 62
Faţă cu imprecizia textului, susceptibil de genera confuzii, doctrina a
redefinit contractele comutaive şi conractele aleatorii. Astfel, conractul
comutativ ar fi acel contract în care existenţa şi întinderea prestaţiilor
datorate de către părţi sunt certe şi pot fi apreciate chiar la momentul
încheierii contractului, ele nedepinzând în nici o măsură de hazard
(alea) 63. Iar contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa sau
întinderea prestaţiilor părţilor sau numai ale uneia dintre ele depinde de
un eveniment incert; aşadar, la încheierea contractului nu se poate
calcula întinderea prestaţiilor, nu se poate şti cuantumul câştigului ori al
pierderii şi uneori nu se poate şti nici măcar dacă va exista sau nu câştig
ori pierdere. Întinderea ambelor sau cel puţin a uneia dintre prestaţii
depinde de hazard (alea). 64
Marea majoritate a contractelor sunt comutative. De exemplu, contractul
de vânzare-cumpărare încheiat cu un preţ determinat, contractul de
schimb, contractul de locaţiune etc.
Sunt considerate contracte aleatorii: contractele de asigurări, contractele
de rentă viageră, contractele de întreţinere pe viaţă (elementul aleaoriu
fiind data decesei beneficarului întreţinerii), pariul, loteria ş.a. Caracterul
aleatoriu al unui contract nu cere ca şansele de câştig sau pierdere să
existe pentru ambele părţi, fiind suficient ca acest caracter să existe
numai pentru o parte a contractului (art. 1635 C.civ.).
Interesul practic al disincţiei contractelor în comuaive şi aleatorii se
prezintă sub următoarele aspecte65: a) acţiunea în resciziune pentru
leziune se justifică numai la conractele comutative, nu şi în cazul
62 Text art. 1104 C. civ. fr.: Il est commutatif lorsque chacune des parties s'engage à donner ou à faire
une chose qui est regardée comme l'équivalent de ce qu'on lui donne, ou de ce qu'on fait pour elle.
Lorsque l'équivalent consiste dans la chacune de gain ou de perte pour chacune des parties, d'après un
événement incertain, le contrat est aléatoire.
63 C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit.. p. 37.
64 Ibidem.
65 Idem, p. 38.
contracelor aleatorii; b) în măsura în care contractele aleatorii se referă la

jocuri de noroc interzise de lege, ele sunt lovite de nulitate absolută,
pentru cauză ilicită.
3.2.4. Contracte dezinteresate şi liberalităţi

Contractele cu titlu gratuit se împart în două categorii.
Contracte dezinteresate, prin care se urmăreşte a se face un serviciu
cuiva, fără a se micşora nici un patrimoniu (mandatul gratuit, împrumutul
fără dobândă, comodatul, fidejusiunea).
Liberalităţile, prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără
a se urmări un contra-echivalent (este cazul contractului de donaţie).
Importanţa acestei clasificări constă, în principal, în următoarele:
1.condiţiile de formă sunt mai restrictive în cazul liberalităţilor, decât în
cazul contractelor dezinteresate: contractele de donaţie şi în general
liberalităţile66, sunt acte juridice solemne, srep deosebire de contractele
dezinteresate;
2.regulile prevăzute în materie succesorală referitoare la reducţiune şi la
raport sa aplică numai în cazul liberalităţilor, nu şi în cadrul contractelor
dezinteresate67.
3.2.5. Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu nominalizate

în legislaţia civilă: contracte numite şi contracte nenumite.
Uneori contractele numite sunt numite şi tipice, iar contracele nenumite
atipice. Contractele numite sunt acele contracte al căror conţinut esenţial
este determinat în legislaţia civilă - fie în Codul civil, fie în alte legi
civile. Sunt contracte numite: contractul de vânzare-cumpărare,
contractul de locaţiune, contractul de mandat, contractul de depozit,
contractul de împrumut, contractul de leasing etc. Contractele nenumite
sunt acele contracte care nu sunt nominalizate, ca figuri juridice distincte,
în legislaţie. Conţinutul acestor contracte este stabilit de părţi fie prin
combinarea unor elemente specifice diferitelor contracte numite, fie prin
66 Din categoria liberalităţilor mai fac parte şi legatele testamentare, care însă nu sunt contracte, ci acte
juridice de formaţiune unilaterală. A se vedea C. Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 38.

67 Ibidem, cu lieratura juridică acolo citată.
introducerea unor elemente noi, independent de orice contract numit.

Asemenea contracte sunt consecinţa libertăţii de voinţă a părţilor, fiind o
creaţie a acestora (art. 969 C.civ.). Un astfel de contract a fost contractul
de leasing, practicat pe scară largă pănă la reglementarea expresă prin
lege specială (O.G. nr. 51/199768).
Importanţa clasificării contractelor în numite şi nenumite constă în
aceea că, în cazul contracelor numite, fiind reglementate de lege, părţile
nu trebuie întotdeauna să prevadă întregul conţinut al lor, ci, în măsura în
care nu au derogat de la reglementarea legală, aceasta le va fi aplicabilă.
În cazul contractelor nenumite părţile pot să-şi exprime voinţa ca acestor
contracte să li se aplice parţial sau total, singure sau în mod combinat,
regulile unor contracte numite. În măsura în care din voinţa părţilor nu
rezultă o astfel de indicaţie se vor aplica principiile generale, care
cârmuiesc contractele şi obligaţiile69.
3.3. Clasificarea tradiţională a contractelor care rezultă implicit din

prevederile Codului civil.
3.3.1. Clasificarea contractelor după modul de formare: contracte
consensuale; contracte solemne; contracte reale.
Contractul consensual este contractul care se încheie valabil prin
simplul acord de voinţă al părţilor, simpla lor manifestare de voinţă,
neînsoţită de nici un fel de formă, fiind suficientă pentru formarea
valabilă a contractului.
În dreptul nostru funcţionează principiul consensualismului, adică
încheierea contractelor are loc prin simplul acord de voinţă al părţilor.70
68 O.G. nr. 51 din 28 august 1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, publicată în
M.Of. nr. 224 din 30 august 1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 90 din 28 aprilie 1998, publicată în
M.Of. nr. 170 din 30 aprilie 1998, republicată în M.Of. nr. 9 din 12 ianuarie 2000. În acelaşi sens, poate fi
dată ca exemplu O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei (M.Of. nr. 224 din 30 august 1998,
aprobată şi modificată prin Legea nr. 79 din 9 aprilie 1998, publicaă în M.of. nr. 147 din 13 aprilie 1998).
69 C. Stătescu, C.Bîrsan, op. cit., p. 40, cu literatura juridică acolo citată (notele 1 şi 2).
70 Principiul consensualismului nu are o consacrare legislativă expresă, dar existenţa sa neîndoielnică
este dedusă din două împrejurări: 1. consacrare pentru anumite acte juridice (de exemplu, art. 1295 alin. 2
C. civ. în materia contractului de vânzare-cumpărare); 2. legea consacră excepţiile de la principiu: a)
forma cerută ad validitatem; b) forma cerută ad probationem; c) forma cerută pentru opozabilitate faţă de
terţi; per a contrario, în celelalte situaţii simpla înţelegere este suficientă pentru validatea contractului (Gh.
Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 145 şi urm.; M. Cabrillac, Ch. Mauly, op.cit., p. 59).
Dacă părţile înţeleg să însoţească manifestarea de voinţă cu un scris, în

care o consemnează, o fac nu pentru a da validitate contractului, ci pentru
a-şi asigura un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul acestuia.
În dreptul nostru contractele consensuale constituie regula. Astfel sunt
contractele de vânare - cumpărare - cu unele excepţii prevăzute de lege,
cum este cazul înstrăinărilor de terenuri (Legea nr. 54/1998 privind
circulaţia juridică a terenurilor) -, contractele de mandat, de închiriere a
unor bunuri mobile ş.a.
Contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă se cere
respectarea unei anumite forme, care, ca regulă, este forma autentică.
Forma solemnă poate fi prevăzută printr-o dispoziţie expresă a legii sau
printr-o prealabilă convenţie a părţilor. Încălcare formei solemne atrage
nulitatea absolută a contractului.
Dintre contractele solemne menţionăm, de exemplu: contractele de
înstrăinare a terenurilor care intră sub incidenţa Legii nr. 54/1998 privind
circulaţia juridică a terenurilor, contracte care trebuie să fie încheiate în
formă autentică; contractele de donaţie, care trebuie să fie încheiate în
formă autentică (art. 813 C. civ.); contractele de ipotecă pentru validitatea
cărora este cerută, de asemenea, forma autentică (art. 1722 C. civ.);
subrogarea în drepturile creditorului coinsimţită de debitor (art. 1107 alin.
2 C.civ.); cambia; împrumutul maritim; contractul de înrolare a
echipajului (ultimele cu aplicaţie strică în dreptul comercial) şi altele.
Trebuie avut însă în vedere că, uneori, deşi legea cere o anumită formă,
de exemplu forma scrisă, aceasta nu constituie o condiţie de validitate a
actului, ci o condiţie de probă. Astfel, de exemplu, potrivit art. 1705,
tranzacţia - contract prin care părţile termină un proces început sau
preîntâmpină un proces ce poate să se nască - trebuie să fie încheiată în
formă scrisă. Dispoziţia legală este interpretată în sensul că forma scrisă
este cerută nu pentru validitatea, ci pentru proba tranzacţiei; în aceste
cazuri nu se admite proba cu martori - ci numai cu înscrisuri - chiar şi
atunci când valoarea actului ar fi sub 250 lei.
Contractele reale se caracterizează prin aceea că pentru formarea lor nu
este suficientă simpla manifestare a voinţei părţilor, ci trebuie să aibă loc
şi remiterea materială a lucrului71. Includem în această categorie:

împrumutul - atât împrumutul de consumaţie (mutuum), cât şi
împrumutul de folosinţă (comodatum) -, depozitul, gajul, renta viageră în
schimbul unei sume de bani, vânzarea bunurilor de gen72, contractul de
transport de mărfuri ş.a. Particularitatea acestor contracte constă în faptul
că unele obligaţii care alcătuiesc conţinutul contractului nu iau naştere
sau nu devin exigibile decât în momentul predării bunului. 73 Simpla
promisiune de împrumut, de gaj, de depozit etc. nu se confundă însă cu
contractul de împrumut, gaj, depozit. Promisiunea are valoarea unui
antecontract.74
3.3.2. Clasificarea contractelor după modul (durata) de executare:

contracte cu executare imediată şi contracte cu executare excesivă.
Contracul cu executare imediată (uno ictu) este acel contract care are ca
obiect una sau mai multe prestaţii care se execută instantaneu, dintr-o
dată. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare în care vânzătorul
transmite instantaneu dreptul de proprieate asupra bunului vândut, iar
cumpărătorul îşi execută tot astfel obligaţia de plată a preţului.
Contractul cu executare succesivă este acel contract în care obligaţiile
părţilor (sau cel puţin al uneia dintre ele) se execuă în timp, fie printr-o
serie de prestaţii repetate la anumite intervale de timp. Aşa este, de
exemplu, cazul contractului de furnizare de partide de mărfuri, al
contractului de locaţiune, al contractului de asigurare, contractul de
muncă etc.
Din deosebirile existente între cele două categorii de contracte decurge
şi interesul distincţiei.
În cazul neexecutării sau al executării necorespunzătoare de către o
parte a obligaţiei ce-i revine, sancţiunea va fi rezoluţiunea (cu efecte
retroactive) în cazul contractului cu executare imediată; în cazul
contractului cu executare succesivă sancţiunea va fi rezilierea (cu efecte
71 C. Stătescu, C.Bîrsan, op. cit., p. 30.
72 A se vedea şi D.Alexandresco, op.cit., vol. V, p. 17.
74 Pentru prezentarea teorie, neacceptaă de majoritatea doctrinei, potrivit căreia contracele reale sunt tot
contracte consensuale, a se vedea C. Stătescu, C.Bîrsan, op. cit., pp. 30-31, cu literatura juridică acolo citată.
doar pentru viitor). Rezilierea prin voinţa unilaterală este posibilă la unele
contracte cu executare succesivă, cum ar fi contractul de depozit,
contractul de locaţiune fără termen etc.
În ipoteza contractelor cu executare succesivă, atunci când executarea
este ireversibilă, trebuie să remarcăm că şi efectele nulităţilor se aplică
numai pentru viitor.
Suspendarea executării obligaţiilor este posibilă doar la contractele cu
executare succesivă, din motive de forţă majoră, pe toată durata
imposibilităţii de executare.
De asemenea, în cazul celor două forme de contracte, diferit se pune şi
modul de soluţionare a problemei riscurilor contractuale.
3.3.3. Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente între

ele: contracte principale şi contracte accesorii.
Contractul principal este acel contract care are valoare juridică de sine
stătătoare şi nu depinde de nici un alt contract.
Contractele accesorii însoţesc unele contracte principale, de a căror
soartă depind. Un contract acesoriu poae fi încheiat concomitent cu
contractul principal sau ulerior. El poate fi cuprins într-o clauză specială
în chiar cuprinsul contractului principal, dar poate fi încheiat şi printr-un
contrac distinct. Sunt, de exemplu, contracte accesorii: contractul de gaj,
contractul de garanţie reală mobiliară, contractul de fidejusiune,
contractul de ipotecă. Tot un contract accesoriu este şi clauza penală,
convenţie menită a contribui, şi ea, la executarea unui contract principal.
Cât priveşte importanţa clasificării dintre contractele principale şi cale
accesorii, aceasta constă în faptul că, pe când validitatea contractului
principal se examinează în mod de sine stătător şi independent de alte
contracte, soarta contractului accesoriu trebuie să fie examinată nu numai în
funcţie de elementele sale intrinseci, dar şi în funcţie de soarta contractului
principal pe care îl însoţeşte: accesoriul urmează soarta principalului.
3.3.4. Clasificarea contractelor după efectele produse.

O primă grupă este aceea care cuprinde: contractele constitutive sau
translative de drepturi reale; contractele generatoare de drepturi de
creanţă (de raporturi de obligaţii). Prima categorie înglobează contractele

prin care se constituie ori se transferă un drept real: dreptul de proprietate,
dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de servitute ori dreptul de
superficie. Cea de-a doua categorie de contracte dă naştere numai unor
drepturi de creanţă - raporturi de obligaţii. 75
O a doua grupă cuprinde: contractele constitutive sau translative de
drepturi; contractele declarative de drepturi.Contractele constitutive sau
translative se caracterizează prin aceea că produc efecte din momentul
încheierii lor în viitor,întrucât creează între părţi o situaţie juridică nouă,
necunoscută anterior. Contractele declarative de drepturi se
caracterizează prin aceea că recunosc, consfinţesc între părţi, situaţii
juridice preexistente. Ele au, aşadar, nu numai efecte pentru viitor, dar şi
efecte retroactive, deci anterioare încheierii lor. Astfel este cazul
contractului de tranzacţie, prin care se pune capăt sau se preîntâmpină un
litigiu între părţi, prin recunoaşterea unor drepturi preexistente sau
contractul de împărţeală, prin care se pune capăt unei coproprietăţi sau
indiviziuni, şi care este considerat că produce efecte, nu din momentul
încheierii sale, ci încă anterior, din momentul în care a luat naştere
coproprietatea sau indiviziunea.76
3.4. Clasificări ale contractelor propuse de doctrină.

3.4.1. Contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte obligatorii.
După modul în care se exprimă voinţa părţilor în contracte, acestea pot
fi: contracte negociate; contracte de adeziune; contracte obligatorii, pe
care unii autori le denumesc chiar contracte forţate77.
Contractele negociate (tradiţionale) sunt cele în care părţile discută,
negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se
impună ceva.
Contractele de adeziune sunt contractele ale căror clauze sunt stabilite
numai de una din părţi, cealaltă neavând posibilitatea de a le discuta şi
negocia, ci doar facultatea de a adera la conract, acceptându-l ca aare, sau
75 C. Stătescu, C.Bîrsan, op. cit., pp. 38-39.
76 Ibidem.
77 A se vedea: E.Safta-Romano, op.cit., p. 32; C. Stătescu, C.Bîrsan, op. cit., p. 41, cu
literatura juridică acolo citată.

de a nu contracta. Astfel se întâmplă atunci când se încheie contractul de

credit bancar, când se încheie un contract de furnizare a energiei electrice
sau termice, un contract de abonament telefonic etc. Cel ce face oferta de
a contracta are, de regulă, o poziţie economică privilegiată, puternică, sau
chiar monopolul unor prestaţii.
Contractele obligatorii se aseamănă cu cele de adeziune, numai că, în
timp ce în cazul contractelor de adeziune condiţiile contractuale sunt
impuse de o parte care fie că este puternică din punct de vedere
economic, fie că dispune de un monopol, la contractele obligatorii, pe
care unii autori le denumesc chiar contracte forţate, condiţiile încheierii
lor sunt delimitate, impuse de lege.
Este exemplul asigurării de răspundere civilă pentru proprietarii de
autovehicule, conform Legii nr. 136/199578.
Impunerea de către lege a încheierii unor asemenea contracte are în
vedere fie protejarea intereselor contractanţilor care sunt obligaţi să le
încheie, fie protejarea intereselor unor terţi, cum este cazul asigurării de
răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, în această din urmă
situaţie urmărindu-se indemnizarea de către societatea de asigurare a
victimelor accidentelor produse cu autovehicule.79
3.4.2. Contracte individuale şi contracte colective.

Contractele individuale sunt acele contracte care se încheie între două
sau mai multe persoane, în scopul de a naşte, modifica sau stinge un
raport juridic. 80
Contractul colectiv ese acel contract care ese încheiat de două sau mai
multe persoane şi produce efecte faţă de o colectivitate formată dintr-un
număr mai mic sau mai mare de persoane (cum este cazul contractului
colectiv de muncă). 81
78 Astfel art. 3 din această lege dispune fără echivoc: În asigurarea obligatorie raporturile dintre
asigurat şi asigurator, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin prezenta lege.
80 E.Safta-Romano, op.cit., p. 33.
81 Ibidem. Pentru alte clasificaări, a se vedea şi Iosif Urs, Smaranda Angheni, Drept civil. Drepturile
reale. Teoria generală a obligaţiilor, vol. II, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998.
4. Încheierea contractelor
4.1. Noţiunea încheierii contractelor. Condiţiile de validitate a
contractelor şi sancţiunea nerespectării acestora. Nulitatea contracelor.
Prin încheierea contractului înţelegem realizarea acordului de voinţă al
părţilor asupra clauzelor contractuale. Acest acord se realizează prin
întâlnirea, pe deplin concordantă sub toate aspectele, a unei oferte de a
contracta, cu acceptarea acelei oferte. 82
Încheierea contractelor trebuie analizată cu elementele ce ţin de
validitatea contractului încheiat. Validitatea contractului presupune mai
mult decât o simplă analiză a mecanismului de formare a acordului de
voinţă; ea presupune examinarea, de sine stătătoare, a ceea ce art. 948
C.civ. denumeşte condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiei, şi care
sunt: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza83. În cazul
nerespectării condiţiilor de validitate poate interveni sancţiunea nulităţii
absolute sau sancţiunea nulităţii relative.
Alături de rezoluţiune şi excepţia non adimpleti contractus, nulitatea
este privită ca una din cauzele de desfiinţare a contractelor care are efect
retroactiv, aşa încât contractul desfiinţat este considerat ca şi cum n-ar fi
existat niciodată84.
1) Nulitatea relativă.
Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea
actului juridic civil, a unei norme care ocroteşte un interes particular,
individual sau personal85. Atrag nulitatea relativă a actului juridic civil
încheiat de debitorul principal, pe cale de consecinţă, fiind anulată şi
obligaţia fidejusorului, cauzele pe care le vom enumera mai jos.
1. Viciile de consimţământ.
a) Eroarea în modalităţile eroare-viciu de consimţământ, adică falsa
reprezentare a realităţii, ce cade fie asupra calităţilor substanţiale ale
82 E.Safta-Romano, op.cit., p. 53; C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 42.

84 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, p. 365. Potrivit acestor autori
revocarea, rezilierea şi termenul extinctiv sunt cauze de desfiinţare a contractelor care n-au efect decât
pentru viitor, aşa încât opresc efectele contractului din ziua în care desfiinţarea are loc, fără a desfiinţa
efectele îndeplinite în trecut.
85 Cf. Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 178.
obiectului actului - error in substantiam (art. 954 alin. 1 C. civ.; de pildă

când o persoană a vândut, chiar de bună credinţă, o bijuterie de cupru
aurit în loc de o bijuterie de aur, după cum a înţeles să contracteze
cumpărătorul86), fie asupra persoanei cocontractante - error in personam
(art. 954 alin. 2 C. civ.; eroarea asupra persoanei poate aduce nulitatea
dispoziţiilor cu titlu gratuit; astfel se va anula o donaţiune făcută unei
persoane, când donatorul a crezut că o va face unei alte persoane87; de
asemenea, eroarea asupra persoanei aduce nulitatea contractelor de
mandat, de comodat etc.88; tot aşa, în unele contracte prin care debitorul
este supus la o obligaţie de a face, deoarece în aceste contracte s-a luat în
considerare talentul, industria, aptitudinile şi chiar reputaţia părţii obligate
de a face89).
b) Dolul sau viclenia90 (art. 953 şi art. 960 C. civ.), dar numai în
varianta sa principală (dolus dans causam contractui); de pildă, o vânzare
a unui imobil poate fi anulată pentru cauză de dol, când din faptele
constatate de instanţa de fond rezultă că în convenţia încheiată au fost
determinante manoperele frauduloase exercitate de către una din părţi,
asupra spiritului slab al celeilalte părţi şi când este evident că, fără aceste
manopere frauduloase, această parte nu ar fi contractat91.
c) Violenţa92 (art. 953 şi art. 955-959 C. civ.); de pildă atunci când
persoana a fost lipsită de libertate în mod ilegal pentru a i se smulge
consimţământul, constituie o violenţă şi, în cazul în care se constată că a
existat violenţă, contractul va fi anulat, chiar dacă lipsirea de libertate în
86 Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. VII, p. 402, nr. 28.
87 Idem, p. 404, nr. 54, 55.
88 Idem, nr. 56.
89 Idem, nr. 58.
90 Dolul, numit şi viclenie, este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei
persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. În esenţă dolul
este o eroare provocată, iar nu spontană ca eroarea propriu-zisă. Cf. Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 133.
91 Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. VI, p. 416, nr. 22. A se vedea şi Curtea Supremă
de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 1574 din 5 iunie 1997, în Dreptul, nr. 2/1998, pp. 130-131.
92 Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi
produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Cf. Gh. Beleiu,
op.cit., ediţia I, p. 135. A se vedea şi Horia Diaconescu, Elelemente structurale ale violenţei, viciu al
voinţei juridice, în Dreptul, nr. 11/1998, pp. 38-52.
mod ilegal nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute

de art. 189 C. pen.93.
d) Leziunea - care constă în disproporţia vădită de valoare între două
prestaţii94 - poate fi invocată de minorul cu capacitate de exerciţiu
93
Potrivit art. 189 C. pen.: Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani.
În cazul în care fapta este săvârşită prin simularea de calităţi oficiale, prin răpire, de o persoană
înarmată, de două sau mai multe persoane împreună sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos
material sau orice alt avantaj, precum şi în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor
suferinţe ori sănătatea sau viaţa îi este pusă în pericol, pedeapsa este de la 5 la 12 ani.
Dacă pentru eliberarea persoanei se cere, în orice mod, ca statul, o persoană juridică, o organizaţie
internaţională interguvernamentală sau un grup de persoane să îndeplinească un anumit act, pedeapsa
este de la 5 la 15 ani.
Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este de la 5 la 25 de ani.
Tentativa faptelor prevăzute în alin. 1-3 se pedepseşte.
Constituie tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de măsuri
în vederea comiterii faptei prevăzute în alin. (3).
Art. 189 C. pen. a fost modificat prin Legea nr. 140 din 5 noiembrie 1996 pentru modificarea Codului penal,
publicată în M.Of. nr. 289 din 14 noiembrie 1996, după care Codul penal a fost republicat în M.Of. nr. 65 din
16 aprilie 1997, suferind apoi şi alte modificări şi completări. A se vedea: Codul penal român. Romanian
Penal Code, traducere de Simone-Marie Vrăbiescu Kleckner, ediţie îngrijită de Florin Ciutacu, Editura Sigma,
Bucureşti, 2001; Codul penal. Codul de procedură penală. Norme de procedură în legi speciale, ediţia a
III-a revăzută şi adăugită, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2002. Pentru primul Codul penal al
României, a se vedea George N. Fratoştiţeanu, Codicele penal adnotat cu jurisprudenţă română, Bucureşti,
Editura Tipografiei Gutenberg, Joseph Göbl, 1891. A se vedea şi: Vasile Pantea, Infracţiunea politică şi
dreptul penal contemporan, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 100 şi urm.; Ştefan Daneş, Opinii cu
privire la elaborarea noului Cod penal, în Dreptul, nr. 2/2003, pp. 21-40.
94 Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 138, care tratează leziunea ca pe un viciu de consimţământ. Alţi autori
analizează această materie distinct de viciile de consimţământ (Octavian Căpăţână, Nulitatea actului
juridic civil, în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, coordonator Paul-Mircea
Cosmovici, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1989, p. 229 şi urm.). Oricum ar fi, toţi autorii
de după adoptarea Codurilor civile moderne de sorginte franceză sunt de acord că între concepţia
subiectivă (potrivit căreia leziunea presupune două elemente: unul subiectiv constând în disproporţia de
valoare între contraprestaţii, şi unul obiectiv, constând în profitarea de starea de nevoie în care se găseşte
cealaltă parte; sau, cum se exprimă alt autor: potrivit tezei subiective leziunea se analizează ca viciu de
consimţământ, persoana păgubită fiind prezumată că a suferit o eroare cu privire la valoarea prestaţiilor
convenite - O. Căpăţână, op.cit., p. 229) şi cea obiectivă (potrivit căreia leziunea are un singur element:
paguba egală cu disproporţia de valoare între contraprestaţie - Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 137 -,
O.Căpăţână, adăugând ... denotă o lipsă parţială de cauză) trebuie să se aleagă cea de-a doua, aceasta
fiind şi în spiritul reglementărilor în vigoare (Codul civil şi Decretul nr. 32/1954). A se vedea şi Dumitru
Rizeanu, Leziunea ca temei al anulării actelor juridice, în Legalitatea populară, nr. 8/1961, pp. 56-
63. Pentru doctrina franceză relativ la această materie, a se vedea: G. Baudry-Lacantinerie, op.cit., vol. III,
p. 803 şi urm.; M. Planiol, op.cit., vol. II, pp. 364-366; A.Colin, H.Capitant, op.cit., vol. I, p. 72 şi urm.,
p.559 şi urm. şi vol. III, p. 470 şi urm. Pentru doctrina română clasică, a se vedea: D. Alexandresco,
restrânsă şi, în cazuri excepţionale, de către major. Înainte de orice

comentariu, este de amintit faptul că art. 1653 alin. (2) C. civ. permite
supravieţuirea obligaţiei fidejusorului după anularea obligaţiei debitorului
pentru cauză de incapacitate. Or, acţiunea în resciziune pentru leziune
exercitată de minorul între 14-18 ani presupune, ca o condiţie esenţială,
existenţa leziunii. În acelaşi timp, pe lângă existenţa leziunii alte trei
condiţii se mai cer pentru ca actul juridic civil încheiat de minor să fie
anulabil95: actul să fie comutativ; să fie un act de administrare96; să fie
încheiat de minorul între 14-18 ani singur, fără încuviinţarea ocrotitorului
legal. Dacă minorul încheie personal un act de administrare comutativ
fără încuviinţarea ocrotitorului legal, însă actul nu este lezionar, actul va
fi perfect valabil şi nu se poate cere anularea acelui act numai pentru
incapacitate. Dacă însă minorul între 14-18 ani a încheiat un act juridic
civil pentru care se cere o dublă încuviinţare (de la ocrotitorul legal şi de
la autoritatea tutelară97) - din această categorie făcând parte actele de
op.cit., vol. VII, p. 1 şi urm.; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, pp. 801-
802. Pentru doctrina română de după Decretul nr. 32/1954, a se vedea: P. C. Vlachide, op.cit., vol. II, pp.
66-67; O. Căpăţână, op.cit., pp. 229-230; Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, pp. 136-138; Ion Dogaru, Valenţele
juridice ale voinţei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 134.
95 Cf. Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 138.
96 Cum ar fi: închirierea unui bun, contractul de antrepriză pentru repararea unui bun etc.
97 Autorii propun de lege ferenda dezadministrativizarea relaţiilor de familie, printre altele, prin trecerea
unora din cele mai însemnate atribuţii de decizie din sarcina organului administrativ (Legea 57/1968 -
astăzi abrogată prin Legea nr. 69/1991, la rândul său abrogată prin Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001,
legea admnistraţiei publice locale, publicată în M.Of. nr. 204 din 23 aprilie 2001, cu modificările
ulterioare - stabilea în mod precis atribuţii ale comitetelor execute ale fostelor consilii populare în materia
autorităţii tutelare, iar organului ierarhic superior - comitetul executiv al Consiliului popular judeţean - îi
erau stabilite atribuţii de îndrumare şi control; în prezent aceste atribuţii revin primarului; actele sale în
materia autorităţii tutelare nu mai sunt supuse unui control administrativ ierarhic, dispoziţiile art. 160 C.
fam. fiind abrogate de art. 150 alin. 1 din Constituţie, dar sunt supuse controlului de legalitate al
Prefecturii, care le poate ataca în contenciosul administrativ în condiţiile Legii nr. 29/1990 - cf. Antonie
Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar. I., Editura Hercules, Drobeta Turnu-
Severin, 1993, vol. I, p. 211 text şi nota 53, p. 212. În privinţa administraţiei publice locale, a se vedea şi
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ. Volumul I. Introducere în Dreptul administrativ.
Organizarea administraţiei publice. Funcţia publică, Ediţia a III-a, restructurată, revăzută şi adăugită,
Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002) asupra instanţelor judecătoreşti, lăsându-se în sarcina autorităţii
tutelare sarcinile operative şi de avizare, precum şi adoptarea unor decizii de mai mică importanţă, în
condiţiile unificării organelor de ocrotire (autoritatea tutelară şi comisiile de ocrotire a unor categorii de
minori înfiinţate prin Legea nr. 3/1970). A se vedea Victor Dan Zlătescu, Cuvânt înainte la Codul
familiei cu modificările ulterioare, Editura Europress, Seria Juridică, pp. 8-9.
dispoziţie - asemenea acte sunt anulabile pentru cauză de incapacitate,

fără a fi necesară şi existenţa vreunei leziuni. Prin urmare, dacă un terţ a
garantat un act de administrare încheiat de minorul între 14-18 ani fără
încuviinţarea ocrotitorului legal, iar acel act este comutativ şi lezionar98
pentru minor iar în urmă actul a fost anulat, obligaţia terţului garant
(fidejusor obligat personal sau fidejusor obligat real) încetează a mai avea
fiinţă. Dar dacă minorul a încheiat un act de dispoziţie fără dubla
încuviinţare a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare, actul va fi anulat
pentru cauză de incapacitate şi, prin urmare, terţul care garantase o astfel
de obligaţie va rămâne obligat în continuare, în baza art. 1653 alin. (2)
C.civ. Cât priveşte actele juridice interzise minorului între 14-18 ani, dar
permise majorului (donaţii şi contracte de garanţie) această interdicţie,
privind încălcarea unei incapacităţi de folosinţă, obligaţia minorului va fi
nulă absolut şi, prin urmare, şi obligaţia fidejusorului va fi stinsă.
Referitor la persoanele cu capacitate deplină de exerciţiu, art. 1165 C.civ.
(corespunzător art. 1313 C. civ. fr.) dispune, în termeni generali, că
majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în anulare (în
resciziune). Disproporţia dintre prestaţii exclude în principiu, în raporturile
dintre majori, ineficienţa actului juridic. Singurele derogări, de altfel
extrem de rare, de la acest regim sever, se întemeiază fie pe caracterul
imoral al cauzei în contractele abuziv inegale valoric99, fie pe o dispoziţie
legală ce recunoaşte efecte nemijlocite leziunii. Astfel, potrivit art. 66 din
Decretul nr. 443 din 23 noiembrie 1972 privind navigaţia civilă100, dacă
organul de jurisdicţie competent constata, în cadrul contractului de salvare
maritimă, că suma convenită în favoarea salvatorului a fost subestimată, o
putea majora în cazurile limitativ enumerate de lege. Acest decret a fost
abrogat (cu excepţia capitolului VI - Infracţiuni) prin Ordonanţa
98
Minorii nu pot cere resciziunea contractelor consimţite de ei în temeiul incapacităţii, ci numai dacă,
încheind actul, şi-au adus o leziune: minor restittuitur non tanquam minor sed tanquam laesus (a se vedea
P.C. Vlachide, op.cit., vol. II, p. 66).
99 De pildă, când un contractant profită de neştiinţa, ignoranţa ori starea de constrângere în care se află
celălalt, spre a obţine un avantaj disproporţionat faţă de prestaţia pe care ar primi-o acesta, convenţia nu
poate fi considerată valabilă, întrucât s-a întemeiat pe o cauză imorală. În acest caz, sancţiunea este
nulitatea absolută a actului juridic încheiat (O. Căpăţână, op.cit., p. 223, p. 230).
100 Publicat în B.Of. nr. 123 din 23 noiembrie 1972.
Guvernului României nr. 42 din 28 august 1997 privind navigaţia civilă101.

Şi acest din urmă act normativ a păstrat însă prevederea de principiu a art.
66 din Decretul nr. 443/1972, stipulând, la art. 60 alin. (2) că: (...) organele
de jurisdicţie pot majora retribuţia convenţională cuvenită salvatorilor în
cazurile în care meritele acestora au fost mai mari decât cele estimate în
contract, atunci când condiţiile de salvare au fost mai grele şi unele
cheltuieli mai mari decât cele prevăzute sau când partea salvată a ascuns
situaţia reală în care se afla102.
Al doilea caz în care persoana deplin capabilă poate intenta acţiunea în
resciziune pentru leziune este cel prevăzut de art. 694 C. civ., potrivit cu
care: Majorele nu poate să-şi atace acceptarea expresă sau tacită a unei
succesiuni decât în cazul când această acceptare a fost urmarea unei
viclenii ce s-a întrebuinţat în privinţă-i. El nu poate reclama în contra
acceptării pentru cuvinte de vătămare, decât în cazul în care succesiunea
ar fi absorbită sau micşorată cu mai mult de jumătate, prin descoperirea
unui testament necunoscut în momentul acceptării103. Într-o primă
analiză, se poate constata că prima parte a textului conţine un caz de dol,
iar partea a doua o eroare lezionară specială printr-un act unilateral. În
materia care ne interesează aici, ar putea să apară situaţia pe care o
prezentăm în cele ce urmează. Moştenitorul a cerut anularea acceptării
101 Publicată în M.Of. nr. 221 din 29 august 1997, aprobată cu modificări prin Legea nr. 412 din 26
iunie 2002, publicată în M.Of. nr. 500 din 11 iulie 2002.

102 Pentru comentarii, a se vedea: Adrian Cristea, Noul contract de salvare maritimă - Lloyd Standard
Form of Slavage Agreement No Cure, No Pay (LOF 1990), în Dreptul, nr. 5-6/1994, pp. 51-55;
Octavian Manolache, Noua Convenţie Internaţională privind salvarea maritimă, în Dreptul, nr.
10/1992, pp. 11-28; Octavian Manolache, Contractul de salvare maritimă, Editura ALL BECK,
Bucureşti, 2001, passim; Octavian Manolache, Instituţia juridică a salvării maritime în noua
reglementare română a navigaţiei civile, în Revista de drept comercial, nr. 12/1997, pp. 100-109;
Octavian Manolache, Încheierea contractului de salvare. Caractere juridice şi condiţiile sale de
validitate. Părţile contractante, în Revista de drept comercial, nr. 2/2000, p. 53 şi urm.; Octavian
Căpăţână, Asistenţa şi salvarea în transporturile maritime, în Revista de drept comercial, nr. 12/2000,
p. 7 şi urm. Pentru practica judiciară în materie, a se vedea şi Curtea de Apel Constanţa, Secţia comercială,
decizia civilă nr. 4/MF/12.07.2001, definitivă, în Revista română de drept maritim, nr. 3/2001, pp. 67-70.
103 Text corespunzător art. 783 C. civ. fr.: Le majeur ne peut attaquer l'acceptation expresse ou tacite
qu'il faite d'une succesion, que dans le cas où cette acceptation aurait été la suite d'un dol pratiqué envers
lui: il ne peut jamais réclamer sous prétexte de lésion, excepté seulement dans le cas oü la succesion se
trouverait absorbée ou diminuée de plus de moitié, par la découverte d'un testament inconnu ou moment
de l'acceptation.
moştenirii pentru cauză de leziune sau vătămare (vătămare în sensul de

micşorare a patrimoniului personal ce moştenitorul poseda înainte de
acceptare şi nu o micşorare a câştigului ce el ar fi dobândit dacă
testamentul n-ar fi avut fiinţă104), în cazul când activul succesiunii ar fi
fost absorbit sau micşorat cu mai mult de jumătate prin descoperirea unui
testament necunoscut moştenitorului, care a acceptat succesiunea. Dacă,
după acceptarea succesiunii, moştenitorul ar fi făcut acte de înstrăinare în
această calitate, înainte de anularea acceptării, ele sunt, în principiu, nule
(dacă în urma anulării acceptării, el nu primeşte din nou moştenirea)105.
2. Lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil.
În termeni generali, în orice convenţie de natură patrimonială, lipsa de
discernământ a părţii la data manifestării voinţei de a contracta, deşi
echivalează cu absenţa consimţământului, este sancţionată cu nulitatea
relativă. Desigur, se are în vedere o persoană care, deşi lipsită de
discernământ, nu a fost pusă sub interdicţie judiciară. Obligaţia
debitorului principal anulată ca urmare a lipsei de discernământ va atrage
şi anularea obligaţiei fidejusorului106.
3. Nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei.
a) Dacă actul juridic civil care emană de la o persoană juridică107 s-a
încheiat în lipsă sau cu depăşirea puterilor (alin. 2 al art. 35 din Decretul
104 Cf. D. Alexandresco, op.cit., vol. III, partea a II-a, p. 269, nota 2, cu opiniile în sensul celei de-a doua
soluţii acolo citate.

105 Idem, p. 275.
106 S-ar putea afirma că în aceste situaţii, lipsind în realitate un element constitutiv al actului juridic -
consimţământul - sancţiunea ar trebui să fie nulitatea absolută. Sancţionarea prin nulitatea relativă se
întemeiază pe consideraţia că nulitatea ar conduce la rezultate prejudiciabile tocmai pentru partea fără
discernământ, îngăduind celuilalt contractant să obţină desfiinţarea operaţiunii ori de câte ori schimbarea
circumstanţelor i-ar fi dezavantajoasă. Întâietatea nulităţii relative se deduce, aşadar, şi de această dată, din
imperativul de a ocroti efectiv interesele legitime ale persoanei demne de a fi proteguite. Cf. O. Căpăţână,
op.cit., p. 231. În acelaşi sens, a se vedea şi decizia Secţiei civile a fostului Tribunal Suprem nr.
1998/1989, citată de Gh. Beleiu (op.cit., ediţia I, p. 190, nota 22).
107 Persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care, întrunind
condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile (Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p.
343). Cât priveşte clasificarea persoanelor juridice, după forma de proprietate care este sursa formării
patrimoniului, distingem: 1. persoane juridice de stat: a. statul; b. organele de stat ale celor trei puteri
(legislativă, executivă şi judecătorească); c. instituţiile de stat; d.unităţile administrativ-teritoriale; e. regiile
autonome şi societăţile comerciale cu capital integral de stat; 2. persoane juridice private sau particulare,
categorie din care fac parte toate persoanele juridice (cu excepţia celor de stat, cooperatiste şi mixte),
nr. 31/1954 prevede că actul încheiat de organele persoanei juridice este

actul persoanei juridice însăşi numai dacă a fost încheiat în limitele
puterilor ce i-au fost conferite108), el este susceptibil de a fi anulat.
precum: a. societăţile comerciale şi cele agricole; b. cultele religioase; c. asociaţiile de locatari sau de
proprietari (Legea nr. 114/1996, republicată; a se vedea şi Teodor Boboaşcă, Contribuţii la studiul
regimului juridic actual al drepturilor locative ale soţilor decurgând din închirirea de locuinţe, în
Dreptul, nr. 1/2003, pp. 74-81); d. unele fundaţii; 3. persoanele juridice cooperatiste ori obşteşti, categorie
din care fac parte: a. cooperativele şi uniunile cooperativelor; b. organizaţiilor obşteşti (partidele politice,
alte organizaţii obşteşti cu caracter profesional: uniuni, asociaţii, ligi, sindicate); 4. persoane juridice mixte
în care se încadrează societăţile mixte, adică cele înfiinţate prin participarea de asociaţi români şi străini. A
se vedea Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 346. Cu privire la calitatea de subiect de drept civil a statului, a se
vedea şi: Edmond Demolins, A-t-on intérêt à s'emparer du Pouvoir?, Librairie de Paris, Firmon-
Didot et Cie, Imprimeurs-Éditeurs, Paris, passim; Emil Bălan, Instituţii de drept public, Editura
ALL BECK, Bucureşti, 2003, p. 37; Iosif I. Christian, Teoria persoanei juridice, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1964; Marian Nicolae, Consideraţii generale asupra calităţii de subiect de drept
civil a statului român, în Pandectele române, nr. 3/2002, Partea a VI-a, p. 211 şi urm.; Marian Nicolae,
Discuţii privind calitatea şi reprezentarea procesuală a unităţilor administrativ-teritoriale, în
Dreptul, nr. 6/2002, p. 75 şi urm. A se vedea şi: Cornelia Rotaru, Armonizarea legislaţiei româneşti
privind societăţile comerciale cu legislaţia Uniunii Europene în materie, în Revista de drept
comercial, nr. 4/1998, pp. 37-63; Verginia Vedinaş, Consideraţii teoretice şi practice cu privire la
O.G. nr. 35/2002 pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a
consiliilor locale, în Curierul judiciar, nr. 12/2002, pp. 1-14.
108 Există dispoziţii speciale referitoare la capacitatea de exerciţiu cuprinse în actele normative aplicabile
diferitelor categorii de persoane juridice; astfel: 1. pentru stat regula este stabilită de art. 25 alin. (2) din
Decretul nr. 31/1954: El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor (...); dintre cazurile în
care legea stabileşte că alte organe ale statului realizează capacitatea sa de exerciţiu menţionăm: a) cazul
prevăzut de art. 3 lit. a din Legea nr. 58/1998, legea bancară, modificată, potrivit cu care Banca Naţională
a României este banca centrală a statului român, având personalitate juridică; înainte de adoptarea Legii
nr. 58/1998, art. 2 alin. - prima parte - din Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară, dispunea: Banca
Naţională a României este banca centrală a statului român având personalitate juridică. Ea este organul
unic de emisiune al statului (...) (a se vedea şi Petre Manole, Cu privire la obligaţia legală a
executorului bancar de a solicita instanţei judecătoreşti încuviinţarea executării silite, în Dreptul,
nr. 12/2002, pp. 117-120); a se vedea şi Legea nr. 101 din 26 mai 1998 privind statutul Băncii Naţionale a
României, publicată în M.Of. nr. 203 din 1 iunie 1998, cu modificările ulterioare, care a abrogat Legea nr.
34 din 29 martie 1991 privind Statutul Băncii Naţionale a României - M.Of. nr. 70 din 3 aprilie 1991; b)
cazul prevăzut de Legea nr. 18/1991, republicată, în sensul că unele terenuri proprietate de stat sunt
administrate de Agenţia pentru Dezvoltare şi Amenajare Rurală (fostul art. 47, actualul art. 67, după
republicarea legii). 2. Pentru instituţiile publice (de stat) sunt de menţionat dispoziţiile din Legea nr. 500
din 11 iulie 2002 privind finanţele publice, publicată în M.Of. nr. 597 din 13 august 2002 (care a abrogat
Legea nr. 72 din 12 iulie 1996, publicată în M.Of. nr. 152 din 17 iulie 1996, cu modificările ulterioare). 3.
În ceea ce priveşte Guvernul României, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 90 din 26 martie 2001 privind
organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în M.Of. nr. 164 din 2
aprilie 2001 (care a abrogat Legea nr. 37 din 7 decembrie 1990 pentru organizarea şi funcţionarea
Guvernului, publicată în M.Of. nr. 137 din 8 decembrie 1990, cu modificările ulterioare). 4. Pentru
b) În cazul în care actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea unor

incapacităţi instituite pentru protecţia unor interese individuale, el este
anulabil, şi prin urmare obligaţia fidejusorului va fi şi ea anulată.
Câteva exemple sunt edificatoare.
a. Potrivit art. 1307 C. civ., vânzarea între soţi este interzisă; scopul
interdicţiei este de a împiedica realizarea de către soţi a unor donaţii
irevocabile, sub aparenţa unor vânzări simulate; de asemenea, prin
această interdicţie, se apără şi interesele moştenitorilor rezervatari sau
care beneficiază de raportul donaţiilor, precum şi interesele creditorilor
(care ar putea fi fraudaţi prin încheierea unor contracte de vânzare-
unităţile administrativ-teritoriale, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 215/2001, modificată (care a abrogat
Legea nr. 69/1991, republicată în M.Of. nr. 79 din 18 aprilie 1996, cu modificările ulterioare). 5. Pentru
regiile autonome se aplică Legea nr. 15 din 7 august 1990 privind reorganizarea unităţilor economice de
stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, publicată în M.Of. nr. 98 din 8 august 1990, modificată -
art. 12 şi 15 (a se vedea şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor
autonome, publicată în M.Of. nr. 125 din 19 iunie 1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 207 din 12
decembrie 1997, publicată în M.Of. nr. 366 din 18 decembrie 1997, cu modificările ulerioare; pentru
comentarii, a se vedea Victor Dan Zlătescu, Irina Moroianu Zlătescu, Regia autonomă ca persoană
juridică, în Revista de drept comercial, nr. 3/1991, pp. 5-12). 6. Pentru societăţile comerciale cu capital
de stat înfiinţate potrivit Legii nr. 15/1990 se aplică prevederile din Legea nr. 31/1990, republicată, cu
modificările ulterioare; 7. Pentru societăţile bancare - Legea nr. 58/1998, cu modificările ulterioare. 8. În
ce priveşte persoanele juridice cooperatiste şi obşteşti - Legea nr. 109 din 10 octombrie 1996 privind
organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, publicată în M.Of. nr. 252
din 18 octombrie 1996, cu modificările ulterioare şi Decretul-lege nr. 66 din 8 februarie 1990 privind
organizarea şi funcţionarea cooperaţiei meşteşugăreşti, publicat în M.Of. nr. 23 din 9 februarie 1990, cu
modificările ulterioare. 9. În privinţa societăţilor comerciale cu capital privat, sunt aplicabile dispoziţiile
Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare. 10. Pentru societăţile agricole sunt aplicabile
dispoziţiile art. 36, alin. 1, art. 38, art. 40, art. 43, art. 54 din Legea nr. 36 din 30 aprilie 1991 privind
societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, publicată în M.Of. nr. 97 din 6 mai 1991. 1.
Legislaţia investiţiilor străine - Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 92 din 30 decembrie
1997 privind stimularea investiţiilor directe, publicată în M.Of. nr. 368 din 30 decembrie 1997, aprobată
şi modificată prin Legea nr. 241 din 14 decembrie 1998, publicată în M.Of. nr. 483 din 16 decembrie
1998, cu modificările ulterioare. 12. Pentru persoanele juridice asociaţii şi fundaţii, Ordonanţa Guvernului
nr. 26 din 30 ianuarie 2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în M.Of. nr. 39 din 31 ianuarie
2000, cu modificările ulterioare (care a abrogat Legea nr. 21 din 6 februarie 1924, lege pentru persoanele
juridice, asociaţii şi fundaţii, publicată în M.Of. nr. 27 din 6 februarie 1924 şi Regulamentul de aplicare a
dispoziţiilor legii pentru persoanele juridice - Asociaţii şi Fundaţii - din 19 aprilie 1924, publicat în M.Of.
nr. 87 din 19 aprilie 1924). Pentru comentarii, a se vedea şi Cristin-Nicolae Popa, Asociaţii şi fundaţii.
Structuri sportive. Jurisprudenţă comentată, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.
cumpărare simulate, inclusiv fictive); sancţiunea va fi nulitatea

relativă109.
b. Conform art. 1308 pct. 1 C. civ., tutorii nu pot cumpăra bunurile
persoanelor de sub tutela lor (cât timp socotelile definitive ale tutelei n-au
fost date şi primite - art. 809 C. civ.).
c. Mandatarii, atât convenţionali cât şi legali, împuterniciţi a vinde un
lucru, nu pot să-l cumpere (art. 1308 pct. 2 C. civ.).
d. Persoanele care administrează bunuri ce aparţin statului, comunelor,
oraşelor, municipiilor sau judeţelor nu pot cumpăra bunurile aflate în
administrarea lor (art. 1308 pct. 3 C. civ.).
e. Funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4
C. civ.)110.
4. Nerespectarea dreptului de preemţiune.
În cazul în care proprietarul unui teren agricol din extravilan
intenţionează să-l vândă, legea conferă un drept prioritar la cumpărare
(drept de preemţiune) coproprietarilor, proprietarilor vecini, arendaţilor şi
statului (potrivit art. 5 şi art. 14 din Legea nr. 54/1998 Legii nr. 16/1994,
legea arendării). Înstrăinarea terenului cu încălcarea dreptului de
preemţiune se sancţionează cu nulitatea relativă a contractului încheiat
(art. 14 alin. 1 din Legea nr. 54/1998). Dacă s-a obţinut anularea
contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea dreptului de
preemţiune, va fi anulată şi obligaţia fidejusorului; terenul va reintra - cu
efect retroactiv - în proprietatea vânzătorului care îl va putea vinde cu
respectarea procedurii de exercitare a dreptului de preemţiune111.
109 În acest sens, a se vedea: Fr. Deak, în Francisc Deak, St. D. Cărpenaru, Contracte civile şi
comerciale Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 30-31; O. Căpăţână, în Tratat ..., op.cit.,
p.231; D. Alexandresco, op.cit., vol. VIII, partea I, p. 135, text şi nota 2; C. Hamangiu, I. Rosetti-
Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, p. 803, pp. 900-901; doctrina citată în C. Hamangiu,
N.Georgean, op.cit., vol. VIII, p. 595, nr. 14, 15, 16; Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 180.
110 În cazurile prevăzute de art. 1308 pct. 1, 2, 3 şi 4, sancţiunea este nulitatea absolută dacă bunul face
parte din domeniul public. Cf. Fr. Deak, în Fr. Deak, St. D. Cărpenaru, op.cit., p. 32, nota 1. Pentru
dreptul aplicabil în Republica Moldova, a se vedea Viorel Furdui, Unele aspecte privind regimul
juridic al domeniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-terioriale, în Revista
de drept privat, nr. 2/2002, Chişinău, pp. 89-112.
111 Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 180.
În legătură cu cauzele de nulitate relativă enumerate mai sus este de

menţionat că îndreptăţirea de a invoca ineficienţa aparţine atât părţii în
cauză (sunt asimilaţi cu persoana ocrotită succesorii săi universali sau cu
titlu universal, inclusiv creditorii chirografari; în numele persoanei lipsite
de capacitate de exerciţiu cererea de anulare trebuie pornită de către
reprezentantul acesteia, în condiţiile prevăzute de art. 42 C.proc.civ.;
minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are calitatea să acţioneze în
justiţie în nume propriu spre a cere desfiinţarea actului juridic nevalabil
pe care l-a consimţit, fiind asistat, în acest scop, după caz, de părinţi sau
de tutore, afară numai dacă există contrarietate de interese între unul
dintre ei şi persoana ocrotită, când instanţa urmează să desemneze, în
conformitate cu art. 44 C.proc.civ., un curator ad litem) cât şi
procurorului (dreptul procurorului de a solicita în justiţie anularea,
întemeiat pe art. 45 C.proc.civ., poate fi exercitat cu condiţia ca acţiunea
să nu aibă un caracter strict personal pentru cel ocrotit112), autorităţii
tutelare sau judecătorului (care este chemat, în exercitarea rolului său
activ, să se sesizeze din oficiu şi să pună în discuţia părţilor existenţa
nulităţii relative, deşi nu s-a cerut desfiinţarea actului juridic respectiv
nici prin acţiune, nici pe cale de excepţie).
Nu va putea fi invocată nulitatea relativă de către coobligaţii (art. 1047
C.civ.) sau fidejusorii (art. 1653 C. civ.) celui al cărui act este afectat de o
cauză de nulitate relativă, şi nici de către creditorii unei obligaţii
indivizibile113.
Cât priveşte confirmarea (expresă sau tacită) a nulităţii relative, se
admite că aceasta o poate face numai titularul nu însă şi procurorul114.
Confirmarea produce efecte retroactive în raporturile dintre părţi (noţiune
ce include pe succesorii universali sau cu titlu universal, ca şi pe
112
S-a decis astfel că: o cerere de anulare a unui testament întocmit de o persoană fără discernământ
poate fi introdusă, după decesul dispunătorului, de către procuror, deoarece nu se analizează ca o
acţiune strict personală - Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 2395 din 1980, citată în
O.Căpăţână, Tratat ..., op.cit., p. 233, nota 36.
113 D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 6. Autorul face referire la acţiunea în resciziune pentru leziune,
dar nu încape nici o îndoială că nici în celelalte cazuri de nulitate relativă, aceasta nu va putea fi invocată
de coobligaţii, fidejusorii sau codebitorii unei obligaţii indivizibile.
114 O. Căpăţână, Tratat ..., op.cit., pp. 233-234.
creditorii chirografari) dar numai pentru viitor faţă de terţi (noţiune ce

include pe dobânditorii cu titlu particular).
2) Nulitatea absolută.
Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea la încheierea
actului juridic a unei norme care ocroteşte un interes general, obştesc.
Dacă obligaţia principală este atinsă de nulitate absolută, ea va fi nulă
absolut şi, prin urmare, obligaţia accesorie a fidejusorului va fi stinsă.
Avem în vedere situaţiile pe care le enumerăm mai jos.
1. Încălcarea regulilor speciale privind capacitatea civilă a persoanelor.
A. Nerespectarea unei incapacităţi speciale, impusă pentru ocrotirea
unui interes obştesc.
a. Potrivit art. 1309 C. civ., judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot
deveni cesionari (cumpărători) de drepturi litigioase care sunt de
competenţa Curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi exercită funcţia sau
profesia. În cazul judecătorilor de la Curtea Supremă de Justiţie şi a
procurorilor de la Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de
Justiţie, interdicţia se impune pe tot teritoriul ţării. Prin drepturi litigioase
trebuie să se înţeleagă nu numai drepturile care formează obiectul unui
proces început şi neterminat (astfel cum se interpretează, de regulă,
noţiunea de drepturi litigioase în materia retractului litigios, prin care se
apără interese private), dar şi cele în privinţa cărora se poate naşte o
contestaţie serioasă şi viitoare (dubius eventus litis) şi indiferent de natura
şi de intenţia cumpărătorului de a-l revinde115. Întrucât această interdicţie
este întemeiată pe un motiv de ordine publică (apărarea prestigiului
justiţiei), încălcarea ei se sancţionează cu nulitatea absolută a actului şi cu
suportarea cheltuielilor vânzării şi plata daunelor-interese.
b) O incapacitate specială de cumpărare (dobândire) era prevăzută de
Legea nr. 18/1991, republicată, în privinţa terenurilor agricole. Potrivit
art. 67 alin. (2) (fost art. 46 alin. 2, în redactarea originară) proprietatea
dobânditorului şi a familiei sale (soţ şi copii necăsătoriţi dacă
gospodăresc împreună cu părinţii lor - art. 8) nu putea depăşi 100 ha teren
115 În cazul vânzării prin licitaţie, interdicţia nu operează, întrucât dreptul asupra lucrului care se vinde
nu (mai) este litigios. Cf. Fr. Deak, în Fr. Deak, St. D. Cărpenaru, op.cit., p. 32, nota 4.
agricol în echivalent arabil, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de

înstrăinare.
Însă potrivit art. 2 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 54/1998: (2) În cazul
dobândirii prin acte juridice între vii, proprietatea funciară a
dobânditorului nu poate depăşi 200 ha teren agricol în echivalent arabil
de familie. În sensul prezentei legi, prin familie se înţelege soţii şi copii
necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor.
(3) Încălcare prevederilor alin. (2) se sancţionează cu reducţiunea
actului juridic până la limita suprafeţei legale.
c) Persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunurile imobile care se vând
prin licitaţie publică (art. 535 C. proc. civ.).
d) Potrivit Constituţiei, cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor116 (art. 41 alin. 2).
116 A se vedea şi art. 3 din Legea nr. 54/1998, unde se prevede că: (1) Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.
(2) Persoanele fizice care au cetăţenie română şi domiciliul în străinătate pot dobândi în România, prin
acte juridice între vii şi prin moştenire, terenuri de orice fel.
(3) Persoanele juridice străine nu pot dobândi terenuri în România prin acte între vii sau pentru
cauză de moarte.
(4) În cazul terenurilor ce fac obiectul investiţiilor persoanelor fizice sau juridice străine sunt şi rămân
aplicabile dispoziţiile legislaţiei în vigoare privind regimul investiţiilor străine.
Înainte de adoptarea Legii nr. 54/1998, art. 68 din Legea nr. 18/1991, republicată, prevedea că: Persoanele
fizice care nu au cetăţenie română şi sediul în România, precum şi persoanele juridice care nu au naţionalitate
română şi sediul în România, nu pot dobândi în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii.
Cât timp dispoziţiile O.U.G. nr. 31/1997 erau în vigoare (această ordonanţă a fost abrogată prin O.U.G.
nr. 92/1997), art. 3 din Legea nr. 54/1998 trebuia să fie interpretat ţinându-se seama de dispoziţiile art. 24
din ordonanţă, potrivit cu care: (1) Societăţile comerciale cu capital social parţial sau integral străin,
persoane juridice române, care se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2), pot dobândi, pe întreaga
durată de funcţionare, în orice moment, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra
terenurilor, necesare pentru realizarea sau dezvoltarea obiectului propriu de activitate.
(2) În cazul dizolvării sau lichidării societăţilor comerciale prevăzute la alineatul precedent, lichidatorii
au obligaţia înstrăinării terenurilor, în termen de un an de la data hotărârii de dizolvare, numai către
persoane care au capacitatea juridică de a dobândi astfel de bunuri.
Din analiza textului Ordonanţei, apreciem că avem de-a face cu un drept de proprietate cu caracteristici
deosebite faţă de cele ale dreptului de proprietate de tip clasic, faptul că persoana titulară a acestui drept
este o persoană juridică română cu capital parţial sau integral străin, punându-şi amprenta asupra
caracteristicilor acestui drept. Considerăm că: alienabilitatea ar putea opera pe timpul fiinţării persoanei
juridice titulare, dar numai către o persoană juridică sau fizică română (care se poate încadra totuşi în
categoria celor prevăzute de O.U.G. nr. 31/1997); terenurile pot fi urmărite silit, dar numai dacă creditorul
este o persoană fizică sau juridică română (care se poate încadra totuşi în categoria celor prevăzute de
O.U.G. nr. 31/1997); cât priveşte prescriptibilitatea, apreciem că va opera prescripţia extinctivă, nu însăşi
e) În cazul art. 1308 pct. 3 şi 4, dacă bunul face parte din domeniul
public117.
B. Lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice118 şi nerespectarea
principiului specialităţii capacităţii de folosinţă119, potrivit art. 34 din
Decretul nr. 31/1954.
2. Lipsa totală a consimţământului, cum este cazul erorii-obstacol: error
in negotio şi error in corpore120.
În primul caz, falsa reprezentare cade asupra naturii actului ce se încheie
(o parte crede că încheie un act juridic, iar cealaltă parte are credinţa,
greşită, că încheie un alt act juridic), iar în cazul al doilea falsa
reprezentare cade asupra identităţii obiectului (o parte crede că tratează
cu privire la un anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere alt bun).
3. Nevalabilitatea obiectului actului juridic civil.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească
o serie de condiţii generale, pe care le vom enumera în cele ce urmează.
a) Să existe.
Dacă obiectul actului juridic civil priveşte un bun ori lucru, această
condiţie implică cunoaşterea următoarelor reguli:
- dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului juridic,
condiţia nu este îndeplinită şi, deci, actul nu este valabil;
cea achizitivă (fie ea de 10-20 ani sau chiar de 30 ani); terenurile pot fi grevate de servituţi prin fapta
omului. Menţionăm că O.U.G. nr. 31/1997 a fost abrogată integral prin O.U.G. nr. 92/1997, care conţine
acelaşi principiu (art. 6).
117 Aceste cauze de nulitate care sunt prevăzute de Codul civil cu referire la contractul de vânzare-
cumpărare civilă se aplică şi contractului de vânzare-cumpărare comercială. Cf. St. D. Cărpenaru, în Fr.
Deak, St. D. Cărpenaru, op.cit., pp. 267-268.
118 Capacitatea de a face actul juridic este o condiţie de fond, generală şi esenţială, deci de validitate
pentru actul juridic civil; neîndeplinirea acestei condiţii, în modalitatea arătată (ceea ce înseamnă, practic,
că se încheie actul juridic civil de către un colectiv care nu este persoană juridică) va atrage nulitatea
absolută a actului juridic civil. Cf. Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 383.
119 Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este acea regulă de drept civil
potrivit căreia, prin acte juridice, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii civile
care sunt în concordanţă cu scopul ei (idem, p. 381). De lege lata, principiul este consacrat de art. 34 din
Decretul nr. 31/1954 (şi de art. 9 din Legea nr. 21/1924, cât timp aceasta a fost în vigoare; acum de O.G.
nr. 26/2000, modificată).
120 De lege ferenda se consideră că în acest caz ar trebui consacrată nulitatea relativă, preponderent fiind
interesul individual, iar nu cel general, obştesc. (Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 180 ).
- bunul prezent în momentul încheierii actului îndeplineşte condiţia să

existe;
- un bun viitor poate forma obiect valabil al actului juridic civil (cu o
excepţie: succesiunea viitoare nu poate forma obiect nici pentru
convenţie, nici pentru actul unilateral care este renunţarea la succesiune -
art. 965 C. civ. 121).
b) Obiectul trebuie să fie în circuitul civil, regulă prevăzută de art. 963
C. civ. şi reluată şi de art. 1310 C. civ.
Bunurile inalienabile nu pot forma obiect valabil al actului juridic civil.
De exemplu, sunt inalienabile:
- bunurile care fac parte din domeniul public al statului (de interes
naţional) sau al unităţilor administrativ-teritoriale (de interes local) care,
în condiţiile legii, pot fi date în administrarea regiilor autonome şi
instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate (art. 134 din
Constituţie, Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, modificată,
art. 1844 C. civ.).
- potrivit art. 32 din Legea nr. 18/1991, republicată: Terenul atribuit
conform art. 21 şi art. 43 nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de
10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut
înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de
înstrăinare (caz de inalienabilitate temporară);
- bunuri care sunt în circuitul civil, dar din motive de ordine publică sau
economico-sociale, pot fi vândute-cumpărate numai cu respectarea unor
prevederi legale speciale (spre exemplu: produsele şi substanţele
stupefiante - Legea nr. 73/1969 privind regimul produselor şi al
substanţelor stupefiante122);
- inalienabilitatea convenţională (pactum de non aliendo) contravine
principiului liberei circulaţii a bunurilor (art. 1310 C. civ.) şi dreptului
proprietarului de a dispune liber şi absolut de bunul său (art. 480 C. civ.),
drept garantat, în limitele prevăzute de lege, de Constituţie (art. 41),
admiţându-se totuşi că inalienabilitatea poate fi recunoscută valabilă
121 A se vedea, pentru renunţarea la succesiune, Radu Puia, Ionuţ-Alin Puia, Scurtă examinare
teoretică a instituţiei renunţării la succesiune, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 3/2000, pp. 8-12.
122 Publicată în B.Of. nr. 154 din 29 decembrie 1969.
numai dacă se justifică un interes serios şi legitim - cum ar fi garantarea

executării unei obligaţii (de plată a preţului etc.) sau alt interes (de
exemplu, interdicţia înstrăinării bunului transmis minorului până la
majoratul lui) - şi dacă are un caracter temporar123.
c) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat sau
determinabil (art. 948 pct. 3 C. civ. şi art. 964 C. civ.), indiferent în ce
constă obiectul conduitei - acţiune, abstenţiune, bun sau lucru; dacă
obiectul constă într-un res certa, condiţia este îndeplinită prin ipoteză, iar
dacă obiectul constă în res genera, condiţia este îndeplinită fie prin
stabilirea precisă a cantităţii, calităţii sau valorii, fie prin stabilirea numai
a unor criterii de determinare care se vor folosi în momentul executării
actului.
d) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil, căci ad
imposibilium, nulla obligatio.
e) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit şi moral.
În afară de aceste condiţii generale, există şi condiţii speciale, cerute
numai pentru anumite acte juridice civile:
a) în actele constitutive ori translative de drepturi se cere ca acela care se
obligă să fie titularul dreptului, căci nemo dat quod non habet sau nemo
plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet;
b) în actele intuitu personae se cere ca obiectul să constea într-un fapt
personal al debitorului;
c) când legea prevede, este necesară şi autorizaţia administrativă124.
4. Când lipseşte cauza ori este imorală sau ilicită.
a) Prima condiţie de valabilitate a cauzei - să existe - este consacrată
expres de art. 966 C. civ.: Obligaţia fără cauză (...) nu poate avea nici un
efect. Se sancţionează cu nulitatea absolută pentru lipsa de cauză când ea
se datorează: lipsei contraprestaţiei, în contractele sinalagmatice; lipsei
predării bunului, în actele reale; lipsei riscului, în actele aleatorii; lipsei
123 Cf. Fr. Deak, în Fr. Deak, St. D. Cărpenaru, op.cit., pp. 38-39.
124 În virtutea Decretului nr. 210/1960 actele juridice care dau naştere, modifică, sau sting drepturi sau
obligaţii referitoare la mijloacele de plată străine şi cele asimilate lor trebuiau să fie în prealabil autorizate
de Direcţia valutară din Ministerul Finanţelor. În prezent, persoanele fizice - rezidente şi nerezidente - au
dreptul să introducă în România sume în valută efectivă (numerar) în limita sumelor stabilite prin actele
normative emise de Banca Naţională a României.
intenţiei de a gratifica, în actele cu titlu gratuit. În aceste situaţii lipseşte

un element esenţial al actului juridic, iar lipsa scopului imediat absoarbe
eroarea asupra scopului mediat125.
b) Condiţia de valabilitate a cauzei de a fi licită şi morală este prevăzută
de art. 966: Obligaţia (...) nelicită nu poate avea nici un efect. Conţinutul
acestei condiţii este precizat de art. 968 C. civ.: Cauza este nelicită când
este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii
publice126; de reţinut că ilicit poate fi doar scopul mediat.
125 Cf. Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 144. Dacă însă lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ,
ambele elemente - scopul mediat şi cel imediat - lipsesc, deoarece în structura voinţei juridice intră
consimţământul şi cauza, cu ambele sale componente, aceasta presupunând existenţa discernământului;
în această situaţie, lipsa cauzei va atrage nulitatea relativă, deoarece aceasta este sancţiunea lipsei
discernământului - idem, p. 143.
126 Caracterul imoral al cauzei poate fi concretizat prin vânzarea încheiată în scopul menţinerii
relaţiilor de concubinaj sau prin liberalitatea prin care se urmăreşte începerea, continuarea sau reluarea
unei relaţii de concubinaj. Cf. O. Căpăţână, Tratat ..., op.cit., p. 223. Precizăm că, în legătură cu a
treia condiţie de valabilitate a cauzei - să fie reală - lipsa acesteia, deci atunci când cauza este falsă,
atrage nulitatea relativă a actului juridic. A se vedea şi Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 144. Asupra
cauzei - condiţie a actului juridic civil - şi a importanţei celor două elemente ale sale, a se vedea şi:
Ştefan Răuschi, Gheorghe Popa, Ştefania Rauschi, Drept civil. Teoria generală. Persoana
fizică. Persoana juridică, Editura Junimea, Iaşi, 2000, p. 95 şi urm.; Gabriel Boroi, Drept civil.
Partea generală. Persoanele, op.cit., p. 179 şi urm.; Gh.Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 142 şi urm.;
M.Cabrillac, Ch. Mouly, op.cit., p. 81. A se vedea şi I.Gr. Perieţeanu, Ilicitul civil şi penal înaintea
justiţiei distributive. Studiu critic, doctrinal şi jurisprudenţial, Tipografia Curierul Judiciar,
Bucureşti, 1936, p. 3 şi urm. În doctrina şi practica judiciară recentă se pune problema dacă unele
contracte, considerate tradiţional acte cauzale, îşi mai păstrează acest caracter sau devin, în anumite
condiţii, acte abstracte. În fapt, un fidejusor a susţinut că s-a angajat în calitate de acţionar
majoritar al societăţii - debitor principal. Devenind minoritar, el a invocat dispariţia cauzei
obligaţiei ce şi-a luat în calitate de fidejusor. Curtea a pronunţat nulitatea fidejusiunii pentru
lipsă de cauză - Philippe Malaurie, Laurent Aynès, Cours de Droit civil. Les sûretés. La publicité
foncière, ediţia a IV-a, Édition Cujas, Paris, 1992, p. 75. Într-o altă speţă, soţia garantase obligaţia
soţului cu partea sa din coproprietatea devălmaşă asupra unui imobil (obligaţia principală fiind
garantată şi de către două cauţiuni reale şi de o garanţie personală, aceasta din urmă căsătorindu-se
apoi cu debitorul principal, care divorţase între timp), soţia a atact cu recurs hotărârea primei instanţe
(ceilalţi garanţi nu au făcut-o), cerând să fie exonerată de garanţie şi de plată, întrucât ea ar fi dat
garanţia numai fiindcă era căsătorită cu debitorul de care a divorţat iar până la data divorţului nu s-a
produs nici o lipsă în gestiune (în speţă era vorba de garanţia depusă de un gestionar), că deci deşi nu
şi-a retras garanţia cu ocazia divorţului, această garanţie nu a putut rămâne în fiinţă cât timp au
dispărut temeiurile ce au determinat-o - Tribunalul regional Suceava, decizia civilă nr. 594 din 11
iunie 1963, citată şi comentată de Alexandru Velescu, în Observaţii asupra modului în care sunt
aplicate în practică dispoziţiile privind unele garanţii reale sau personale, în Justiţia Nouă, nr.
6/1966, p. 88 (în speţă, instanţa nu a pus problema cauzei, ci aceea a întinderii obligaţiei cuaţiunii
5. Nerespectarea formei cerute ad validitatem. De pildă, atunci când

donaţia sau actele între vii având ca obiect terenuri s-a încheiat fără a se
respecta forma cerută ad validitatem, actul astfel încheiat va fi nul
absolut127.
6. Lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative. Lipsa autorizaţiei
administrative, cerută ca o condiţie prealabilă la încheierea contractelor
de înstrăinare a unor categorii de imobile, se sancţionează cu nulitatea
absolută. De asemenea, potrivit Legii nr. 50 din 29 iulie 1991 privind
autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea
locuinţelor128, construcţiile se pot realiza numai pe baza autorizaţiei de
construcţie, care se eliberează după caz, de către delegaţiile permanente
ale consiliilor judeţene, de primarul general al municipiului Bucureşti sau
de primari (art. 4).
7. Încălcarea ordinii publice şi a bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).
Sunt considerate ca fiind de ordine publică normele de drept civil care
reglementează:
- starea şi capacitatea persoanelor;
- normele privitoare la forma actelor juridice când această formă este
prescrisă ad validitatem;
reale, în sensul obligării numai la valoarea părţii de coproprietate devălmaşă a imobilului constitui ca
garanţie). A se vedea şi Aurel Bejan, Notă la decizia penală a Tribunalului regional Ploieşti, nr. 4226
din 10 noiembrie 1961, în Justiţia Nouă, nr. 6/1963, pp. 148-150.
127 Cât priveşte înstrăinarea construcţiilor, prin acte între vii, aceasta nu mai este supusă, o
dată cu abrogarea Decretului nr. 144/1958 - vreunei condiţii de formă cerută ad validitatem
(vânzarea locuinţelor din fondul statului este reglementată în prezent de Decretul-lege nr. 61
din 7 februarie 1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către
populaţie, publicat în M.Of. nr. 22 din 8 februarie 1990, modificat prin: Legea nr. 85 din 29
iulie 1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile
statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, publicată în M.Of. nr. 180
din 29 iulie 1992, republicată în M.Of. nr. 260 din 15 septembrie 1994 şi apoi în M.Of. nr.
264 din 15 iulie 1998, cu modificările ulterioare; O.G. 10/1993; O.U.G. nr. 62/1998); dacă
însă, o dată cu construcţia se înstrăinează şi terenul, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr.
54/1998 (pentru perioada de dinainte intrării în vigoare a Legii nr. 54/1998, a se vedea art. 67
alin. 1 din Legea nr. 18/1991, republicată), actul trebuie încheiat în formă autentică (există şi
o părere după care, chiar în această situaţie, actul autentic este cerut ad probationem - Marin
Popa, Curs de teoria generală a dreptului civil, Universitatea Dimitrie Cantemir,
Bucureşti, 1991, p. 86).
128 Publicată în M.Of. nr. 163 din 7 august 1991, republicată în M.Of. nr. 3 din 13 ianuarie 1997, cu
modificările ulterioare.
- normele referitoare la îngrădirile aduse dreptului de proprietate;

- normele privitoare la circulaţia bunurilor imobile, inclusiv a
terenurilor;
- normele menite să ocrotească interesele terţilor când acestea sunt
atinse în mod fraudulos prin acte juridice129.
Se susţine130 că debitorul nu poate renunţa la termenul de graţie pe care
sunt în drept instanţele să-l acorde, deoarece acordarea acestui termen se
bazează pe consideraţiuni umanitare, într-un interes general. De
asemenea, este nulă ca fiind contrară ordinii publice, convenţia care
opreşte pe una din părţile contractante să exercite un comerţ anume
determinat131. Este contrară ordinii publice clauza dintr-un contract, cu
privire specială asupra contractului de asigurare, ca una din părţi să fie
exonerată de orice răspundere pentru greşelile sale grave132. Nu se poate
deroga prin convenţie la dispoziţiile prevăzute de lege pentru garantarea
drepturilor terţelor persoane, cum ar fi de exemplu, transcripţia133 ori
intabularea (Legea nr. 7/1996). În doctrină s-a mai pus şi problema
corelaţiei art. 968 cu art. 5 C. civ., în sensul de a şti dacă cele două texte
nu fac dublă întrebuinţare. Concluzia, justă, la care s-a ajuns este în
sensul că nu există suprapunere între sferele lor, deoarece, pe când în
temeiul art. 5 C. civ. pot fi anulate numai actele a căror cauză este
contrarie dispoziţiilor exprese care interesează ordinea publică şi morala,
în temeiul art. 968 C. civ. pot fi anulate şi acele acte a căror cauză, deşi
nu încalcă o dispoziţie legală determinată cu privire la ordinea publică ori
morală, este totuşi ilicită şi imorală (în acest sens citându-se convenţiile
privind începerea ori menţinerea concubinajului)134. Ca legi de ordine
129 M. Popa, Curs de teoria generală a dreptului civil, op.cit., p. 9. Un alt autor clasifică astfel
legile de ordine publică: a) legile constituţionale, administrative şi penale; b) legile care
reglementează starea civilă a persoanelor şi determină capacitatea şi incapacitatea lor; c) legile
relative la moşteniri; d) legile relative la competenţa ratione materiae - Dimitrie Alexandresco,
Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu
principalele legislaţiuni străine, vol. I, Tipografia Lucrătorilor Români Asociaţi, Iaşi, 1886,
partea I, p. 115.
130 Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. V, p. 40, nr. 28.
131 Idem, p. 41, nr, 30.
132 Idem, nr. 32.
133 Idem, nr. 33.
134 Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 158, nota 42.
publică, în afara celor enumerate mai sus (care sunt de interes privat) mai
sunt considerate şi legile care compun dreptul public: legile
constituţionale, administrative, penale, fiscale, de organizare
judecătorească, legile relative la competenţa ratione materiae, legile care
protejează libertatea şi liberul exerciţiu al cultelor135.
8. Frauda legii. Frauda la lege constă într-o manoperă dolosivă,
folosită de părţi pentru a realiza, pe calea actului juridic, o finalitate
interzisă de reglementările în vigoare, prin eludarea indirectă şi ocultă
a unei norme prohibitive. Spre deosebire de dol, practicat de către una
din părţi în detrimentul celeilalte, viciindu-i astfel consimţământul,
frauda la lege constituie o acţiune săvârşită prin conivenţă de către
cocontractanţi în dauna unor terţe persoane, inclusiv a statului sau
colectivităţii, fără ca voinţa autorilor actului juridic să fie într-un fel
alterată. Practica judiciară a decis că înstrăinarea unui bun, despre care
părţile ştiu că aparţine altei persoane, şi totuşi îl vând şi respectiv îl
cumpără cu rea-credinţă, în frauda drepturilor adevăratului proprietar,
este lovit de nulitate absolută; în consecinţă, terţul prejudiciat (verus
dominus) poate obţine invalidarea vânzării prin acţiunea în nulitate,
fără să fie obligat să recurgă la acţiunea în revendicare136.
Spre acest sfârşit, amintim că, spre deosebire de nulitatea relativă,
nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părţile actului
juridic, avânzii-cauză ai părţilor, procurorul, instanţa din oficiu). Se
admite că terţii - penitus extranei - nu pot invoca nulitatea absolută decât
în măsura în care contractele le sunt opozabile. Apoi, acţiunea în nulitate
este imprescriptibilă şi nu poate fi acoperită prin confirmare.
Se poate observa din cele arătate mai înainte că încheierea contractelor
poate fi analizată atât sub aspectul mecanismului formării acordului de
voinţă, cât şi sub aspectul formării valabile a acestui acord - adică din
punctul de vedere al capacităţii părţilor, al conţinutului voinţei şi al
validităţii obiectului.
135 Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. V, p. 39-40, nr. 12, 13, 14, 15, 16, 17.
136 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 279 din 14 februarie 1976, citată în O. Căpăţână, Tratat
..., op.cit., p. 225.
4.2. Oferta de a contracta

Oferta (policitaţiunea) este propunerea pe care o face o persoană altei
persoane, sau publicului în general, de a încheia un anumit contract, în
condiţii determinate.
Uneori, în special în cazul contractelor comerciale, oferta de a contracta
este precedată de reclamă, publicitate, discuţii, negocieri etc. Dacă s-ar
pune o problemă de răspundere în această fază precontractuală pentru
ruperea tratativelor sau pentru reclamă ce induce în eroare partenerul etc.,
aceasta nu poate fi decât o răspundere delictuală.137
Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar în mod tacit (de exemplu,
simpla staţionate a unui taximetru la locul de parcare rezervat reprezintă
o ofertă de a încheia un contract de transport). De asemenea, art. 1437
reglementează tacita închiriere.138
Principiul libertăţii contractuale a determinat pe autorii Codului civil să
nu impună nici o condiţie specială de formă pentru valabilitatea ofertei.
Oferta poate fi adresată unei persoane determinate, dar ea poate fi
adresată unor persoane nedeterminate, o ofertă adresată publicului (de
exemplu, expunerea mărfurilor în piaţă, vitrine, standuri etc. cu indicarea
preţului lor de vânzare).
Oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen.
Oferta trebuie să întrunească următoarele condiţii pentru a putea
produce efecte juridice.
1. Să constituie un angajament juridic, adică să fie fie făcută cu intenţia
de a produce efecte juridice. În acest sens, oferta trebuie să fie o
manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia
de a angaja din punct de vedere juridic. O ofertă făcută sub condiţie pur
potesaivă, jocandi causa sau din simplă curtoazie, nu are nici o valoare
juridică.
2. Oferta trebuie să fie fermă, exprimând o propunere neîndoielnică
pentru un angajament juridic, care, prin acceptare, să poată realiza
încheierea contractului. De exemplu, nu este fermă oferta de vânzare a
138În materie de arendare, relocaţiunea se consideră a fi făcută pe timpul necesar arendaşului pentru
a culege fructele terenului arendat (art. 1462 şi 1464 C. civ) - a se vedea Fr. Deak, în Fr. Deak, St. D.
Cărpenaru, op.cit., p. 117.
unui lucru, prin care ofertantul şi-ar rezerva dreptul de a modifica preţul
propus.139
3. Oferta trebuie să fie neechivocă, certă şi definitivă, adică să fie făcută
fără rezerve. Astfel, pentru a nu fi echivocă, expunerea unei mărfi în
vitrină trebuie făcută cu indicarea preţului. Se face distincţie între oferta
de a contracta şi oferta publicitară, aceasta din urmă neangajându-l din
punct de vedere juridic pe cel care face propunerea.140
4. Oferta trebuie să fie precisă şi completă, în sensul că trebuie să
cuprindă toate elementele ce pot fi luate în considerare pentru încheierea
contractului.
5. Când se urmăreşte încheierea unui contract intuitu personae, oferta
trebuie făcută unei persoane determinate.
Cât priveşte puterea obligatorie a ofertei, trebuie să distingem după cum
oferta a fost sau nu însoţită de termen.
Dacă oferta a fost acceptată contractul este perfect.
În tăcerea Codului civil, Codul comercial (art. 37) prevede că oferta şi
acceptarea sunt revocabile până în momentul încheierii contractului. În
practica judiciară şi literatura de specialitate141 se admite că în discutarea
efectului obligatoriu al ofertei este necesar să avem în vedere două
situaţii, după cum oferta nu a ajuns sau a ajuns la destinatarul ei.
1. Câtă vreme oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în
mod liber şi fără a avea de suportat vreo consecinţă; este necesar ca
revocarea să ajungă la destinatar cel mai târziu odată cu oferta.
2. Dacă oferta a ajuns la destinatar, urmează să distingem după cum
oferta este cu termen - în sensul că s-a stabilit un termen pentru acceptare
- ori fără termen.
a) În primul caz, ofertantul este dator să o menţină până la expirarea
termenului; de îndată ce termenul a expirat, oferta devine caducă.
139
C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 45.
140 A se vedea şi: Octavian Căpăţînă, Contractul de publicitate comercială, în Revista de drept
comercial, nr. 2/1994, p. 25; Octavian Căpăţînă, Publicitatea comercială înşelătoare, în Revista de
drept comercial, nr. 4/1994, pp. 5-18; Octavian Căpăţînă, Evoluţia şi organizarea publicităţii
comerciale, în Revista de drept comercial, nr. 10/1997, pp. 5-17. A se vedea, pentru publicitatea
mascată, şi Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 22 din 28 ianuarie 2003 privind unele
reguli ale publicităţii şi teleshoppingului, publicată în M.Of. nr. 89 din 13 februarie 2003.
141 C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., pp. 45-46.
b) Dacă oferta este fără termen, ofertantul este obligat să o menţină un

timp rezonabil, apreciat în funcţie de circumstanţele de fapt, pentru a da
posibilitate destinatarului să se pronunţe asupra ei.
Dacă, înainte de acceptarea ofertei, ofertantul devine incapabil ori
decedează, oferta devine caducă şi deci acceptarea ei, chiar în termen,
devine fără efect142.
Retragerea ofertei, înainte de expirarea termenului atrage răspunderea
ofertantului pentru toate prejudiciile produse ca urmare a revocării
intempestive. Cât priveşte temeiul juridic al răspunderii, unii autori au
înclinat să dea prioriate ideii abuzului de drept, alţii principiilor
răspunderii civile delictuale, iar unii autori consideră că fundamentul
răspunderii trebuie căutat în teoria actului juridic unilateral.143
Cât priveşte problema de a şti dacă acceptarea în termen a unei oferte,
care a fost revocată de către ofertant, mai poate sau nu să aibă drept efect
încheierea contractului, tendinţa dominantă este aceea în sensul că, deşi
oferta a fost revocată, întrucât acceptarea s-a produs în termen, contractul
va trebui să fie considerat încheiat. Prin urmare ofertantul va fi obligat să
execute acest contract, în caz contrar fiindu-i angajată răspunderea pentru
neexecutare144. S-a susţinut însă că, în limita textelor în vigoare la noi,
este discutabilă ideea că, deşi oferta fusese revocată, contractul ar trebui
să fie considerat încheiat, dacă acceptarea s-a produs în termen; prin
urmare, nu în mod necesar contractul va trebui să fie considerat
încheiat145.
4.3. Acceptarea ofertei

Acceptarea este o manifestare a voinţei juridice a unei persoane de a
încheia un contract în condiţiile prevăzute în oferta ce i-a fost adresată în
acest scop.
142 C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 46. Este concluzia de principiu ce a fost desprinsă dintr-o
reglementare specială înscrisă în art. 814 C. civ. în materia donaţiilor. În conformitate cu art. 814
C.civ., acceptarea poate fi făcută sau în act sau printr-un act autentic posterior, mai înainte însă de
moartea celui ce dăruieşte (…).
143 Pentru prezentarea pe larg a acestor teorii, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., pp. 46-48.
144 Doctrina citată de C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 48.
145 C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 48.
Acceptarea poate fi făcută în scris sau verbal, nefiind necesare condiţii

speciale de formă.
Ea poate fi expresă (scris sau verbal, inclusiv printr-un semsn, în cazul
liciaţiilor publice), dar şi tacită (când rezultă din acţiuni sau atitudini care
pot fi interpretate ca acceptare; cea mai concludentă acceptare tacită
poate fi, de exemplu, executarea de către acceptant a obiectului ofertei).
Pe lângă condiţiile generale de fond privind consimţământul, acceptarea
trebuie să întrunească şi alte cerinţe146:
1. să concorde cu oferta, în sensul că trebuie să fie conformă acesteia; în
caz contrar, dacă acceptarea depăşeşte, condiţionează ori limitează
cuprinsul ofertei, se consideră că oferta a fost refuzată, iar acceptarea are
valoarea unei contraoferte147;
2. să fie neîndoielnică;
3. dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această
persoană o poate accepta; dacă este vorba de o ofertă adresată publicului,
acceptarea poate proveni de la oricine doreşte să încheie contractul;
4. acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fie devenit caducă
ori să fi fost revocată.
4.4. Momentul încheierii contractului

În momentul în care ofera este accepaă, contractul se consideră încheiat,
iar acest moment este considerat acela în care acceptarea întâlneşte oferta
şi deci este format consimţământul.
Nici o problemă deosebită nu se pune în ipoteza în care ofertantul şi
acceptantul, ambii fiind de faţă, cad de acord asupra încheierii
contractului. Momentul încheierii va fi marcat de realizarea acestui acord.
Determinarea momentului încheierii contractului prin telefon se face
asemănător cu încheierea contractului între prezenţi.
Cât priveşte încheirea contractelor între absenţi (prin fax, scrisori,
telegrame etc.), în doctrină s-au confruntat mai multe teorii. Un prim
sistem este cel al emisiunii: se consideră contractul ca fiind încheiat în
146 C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 50-51.

147 În acest sens, art. 39 C. com., prevede că acceptarea condiţionată sau limitată se consideră ca un
refuz al primei propuneri şi formează o nouă propunere.
clipa acceptării ofertei. Acest sistem cunoaşte la rându său două variante:
sistemul declarării – contractul se consideră încheiat când desinatarul şi-a
manifestat voinţa de a accepta oferta; sistemul expedierii – contractul se
consideră încheiat în momnetul expedierii acceptării.
Un alt sistem propus este acela al recepţiei acceptării de către ofertant
(sistemul primirii acceptării148). Conform acestui sistem ofertantul trebuie
să ia la cunoştinţă despre acceptarea ofertei. Şi acest sistem cunoaşte
două variante: sistemul recepţiunii stricto sensu, care consideră încheiat
conractul atunci când acceparea a ajuns la oferant; sistemul informării, în
care contractul se consideră încheiat atunci când s-a luat de către ofertant
la cunoştinţă de acceparea ofertei.
Codul civil nu reglementează această problemă, iar Codul comercial
adoptă sistemul informării. Practica noastră judiciară a adoptat însă
sistemul recepţiunii, contractul considerându-se încheiat când acceptarea
a ajuns la ofertant. 149
Determinarea momentului încheierii contractului prezintă interes din
mai multe puncte de vedere, şi anume150:
a) în raport cu momentul încheierii se apreciază posibilitatea de
revocare, precum şi caducitatea ofertei;
b) cauzele de nulitate sau de anulabilitate trebuie să existe la momentul
încheierii contractelor;
c) momentul încheierii contractului determină legea aplicabilă acelui
contract; problema interesează îndeosebi în cazul conflictului de legi în
timp (Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat)151;
148 Acest sistem este consacrat în art. 18 pct. 2 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de
vânzare internaţională de mărfuri (Viena, 1980), ratificată prin Legea nr. 24/1991, publicată în M. Of. nr.
din 19 martie 1991.
149 A se vedea şi C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 52. Unii autori adoptă sistemul emisiunii: E.Safta-
Romano, op.cit., p. 57. În dterminarea momenului încheierii contractului trebuie avute în vedere şi
dispoziţiile art. 36 C.com, potrivit cu care: Când propuitorul cere executarea imediată a contractului
şi un răspuns prealabil de acceptare nu este cerut şi nici chiar necesar, după natura contractului,
atunci contractul este perfect îndată ce partea cealaltă a întreprins executarea lui. De asemenea,
menţionăm prevederea art. 38 din acelaşi cod, potrivit căreia: În contractele unilaterale propunerea
este obligatorie îndată ce ajunge la cunoştinţa părţii căreia este făcută.
150 C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 53, cu literatura juridică acolo citată.
151 Publicată în M. Of. nr. 245 din 10 ianuarie 1992.
d) efectele contractului se produc, ca regulă, începând din momentul

încheierii acestuia;
e) momentul încheierii contractului prezintă interes şi pentru calculul
termenelor de prescripţie (art. 7 alin. 2 şi art. 9 din Decretul nr.
167/1958).
f) în cazul ofertei adresate unor persoane nedeterminate, momentul
încheierii contractului, determinat de prima acceptare primită, face ca
acceptările ulterioare să rămână fără efect.
g) momentul încheierii contractului determină şi locul încheierii
acestuia.
4.5. Locul încheierii contractului şi importanţa acestuia

Când contractul se încheie între părţi prezente, locul este acela în care se
găsesc părţile. În cazul contractului încheiat prin telefon locul încheierii
contractului va fi acela unde se află ofertantul.152
Dacă contractul se încheie prin corespondenţă, locul încheierii
contractului este localitatea în care se află ofertantul şi unde i-a fost
adresată corespondenţa.
Locul încheierii contractului prezintă importanţă din punctul de vedere
al dreptului internaţional privat, acest loc putând determina legea
aplicabilă în caz de conflict de legi în spaţiu, dacă contractul conţine
elemente de extraneitate.
Astfel, porivit art. 79 din Legea nr. 105/1992: Contractul care nu poate
fi localizat în funcţie de prestaţia caracteristică a uneia dintre părţi este
supus, cât priveşte condiţiile de fond, legii locului unde a fost încheiat.
Dacă, în acest scop, părţile aflate în state diferite au negociat prin
schimb de scrisori, telegrame sau telefon, contractul se consideră
încheiat în ţara, domiciliul sau sediul părţii de la care a pornit oferta
fermă de contractare ce a fost acceptată.
Locul încheierii contractului poate prezenta, uneori, interes pentru
determinarea instanţei competente, din punct de vedere teritorial, să
soluţioneze eventualele litigii născute în legătură cu contractul, în
conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.

4.6. Antecontractul
Oferta nu trebuie să fie confundată cu antecontractul. Uneori, părţile nu
intenţionează să definitiveze contractul, urmărind însă să se asigure că, în
viitor, contractul se va încheia. Un asemenea act juridic obligaţional
preliminar este antecontractul, fiind cunoscut şi sub denumirile de
promisiune de contract (unilaterală sau sinalagmatică), contract
provozoriu, contract prealabil, contract preliminar, avancontract,
promisiune de ofertă sau contract preparatoriu. În lipsa unei reglementări
speciale, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat noţiunea de
antecontract.153
Pe câtă vreme oferta este un act juridic de formaţie unilaterală,
antecontractul este un act juridic de formaţie bilaterală, având la bază un
acord de voinţă154. De asemenea, antecontractul nu trebuie confundă cu
vânzarea sub condiţie suspensivă, şi nici cu pactul de preferinţă ori drepul
de preempţiune. 155
§ 2. Efectele contractului
1. Preliminarii
Codul civil distinge între efectele contractelor şi efectele obligaţiilor,
fiecare dintre acestea fiind reglementate separat - efectele contractelor în
art. 969-985, iar efectele obligaţiilor în art. 1073-1090.
În acest capitol vom trata doar problema efectelor contractului, privind
contractul ca pe un izvor de obligaţii de sine stătător.
Principalele aspecte care privesc efectele contractului sunt:
153 Se face distincţie de convenţia numită gentlement's agreement, obligaţie de onoare şi, de asemenea,
de scrisoarea de intenţii (comfort letter sau lettre d'intention ori lettre de patronage: cazul angajamentului
unei societăţi-mamă, în general o bancă, de a garanta obligaţiile financiare ale unei sucursale a sa). Aceste
înţelegeri de regulă nu angajează juridic, iar alterori se aproprie de garanţiile personale. A se vedea şi Ph.
Malaurie, L. Aynés, op.cit., p. 25, text şi nota 3. Pentru comparaţie, a se vedea şi Trade handbook for
East Europe and Scandinavia. 1971. Hasselbalchs Handbooks, Wilkenschildt Publishers, Ltd.,
1972, p. 163. În privinţa distincţiei între gentlement's agreement şi acordul de principiu, a se vedea Juanita
Goicovici, Acordul de principiu, în Dreptul, nr. 4/2002, p. 63.
154 A se vedea C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 51, cu literatura juridică acolo citată.
155 Pentru dezvoltări, a se vedea: C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 51; E.Safta-Romano, op.cit., pp. 57-59.
- intepretarea contractului, în vederea stabilirii cuprinsului său;

- principiul obligativităţii contractului, privit din două puncte de vedere:
- obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile
contractante;
- obligativitatea contractului în raporturile cu alte persoane, care
nu au calitatea de părţi contractante (principiul relativităţii
efectelor contractului şi câmpul de aplicaţie a acestui principiu);
- efectele specifice ale contractelor sinalagmatice: principiul
executării concomitente a obligaţiilor reciproce; excepţia de
neexecutare a contractului; suportarea riscului contractului;
rezoluţiunea şi rezilierea contractului.
2. Interpretarea contractului
Interpretarea contractului este operaţia prin care se determină înţelesul
exact al clauzelor contractului, prin cercetarea manifestării de voinţă a
părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă156. Prin interpreare se
permite o corectă determinare a forţei obligatorii a contractului.
Interpretarea contractului nu se confundă cu proba acestuia. Se va trece
la interpretare, după ce, în prealabil, contractul a fost probat prin
mijloacele prevăzute de lege.
Unoeri, interpretarea contractului apare în strânsă legătură cu operaţia
de calificare juridică a contractului, adică determinarea categoriei de
contracte în care se încadrează contractul supus interpretării, calificare
care poate să apară ca rezultat la interpetării, dar este posibil ca
interpretarea să pornească de la calificarea juridică ori să reprezinte o
continuare a acesteia. 157
156 C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 56. A se vedea şi: Mircea Manolescu, Teoria şi practica
dreptului. Metodologie şi sociologie juridică, Bucureşti, Fundaţia Regele Mihai I, 1946; Sever
Voinescu, Despre interpretarea legilor, în Krisis, nr. 4/1996, p. 69 şi urm.; Pierre-André Côté,
Interprétation des lois, Centre de Recherche en Droit Public de la Faculté de Droit de
L’université de Montréal, ediţia a II-a, Yvon Blais, 1990, p. 267 şi urm.; Rolf Knieper,
Interpretarea, analogia şi evoluţia dreptului şi particularităţile în Republica Moldova, în Revista
de drept privat, nr. 2/2002, Chişinău, pp. 7-16.
157 C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 56; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor, Editura Actami, Bucureşti, 2000, p. 65.

În Codul civil (art. 970, art. 977-985), găsim înscrise reguli cu caracter
supletiv, privitoare la interpretarea contractelor. Le vom explica în cele ce
urmează.
1. Prioritatea voinţei reale a părţilor. Codul civil precizează că
interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor
contractante, iar nu după sensul literal al termenilor (art. 977).158
Formula Codului civil este criticabilă, căci nu se poate vorbi de o
intenţie comună a părţilor, deoarece fiecare dintre părţi este animată de
intenţii şi mobiluri care îi sunt proprii159. Ceea ce s-au urmărit a se
exprima a fost ideea că interpretarea ce urmează a se da contractului
trebuie să se facă pornindu-se de la voinţa reală a voinţelor părţilor şi nu
de la cuvintele în care acest acord a fost exprimat. De exemplu, dacă
părţile au numit un contract vânzare este posibil ca ele să fi avut în
vedere un schimb, ceea ce rezultă din interpretarea clauzelor contractului.
Prioritatea voinţei reale nu însemană însă că nu se ţine seama de voinţa
declarată. Revine părţii interesate sarcina de a dovedi că voinţa reală este
alta decât cea care s-a reuşit a se exprima prin cuvinte. Această probă se
va putea face atât cu elemente intrinseci contractului, cât şi cu elemente
extrinseci160. Situaţia arătată nu trebuie să fie confundată cu aceea când
asemenea nepotrivire între voinţa reală şi voinţa declarată ar fi
intenţionată, adică în cazul simulaţiei. 161
158 Text art. 1156 C. civ. fr.: On doit dans les conventions rechercher quelle a été la commune
intention des parties contractantes, plutôt que de s'arrêter au sens littéral des termes.
Leg. 219, ff. de verborum significatione. = Argum. ex leg. 1, cod. plus valere quod agitur. = Leg. 168, §. 1, ff. de regulis juris..
160Ibidem.
161 Cât priveşte practica judiciară, s-a decis că: Cauţiunea neavând nici un interes în privinţa
obligaţiei pe care o garantează, ba expunându-se chiar a plăti, fără a avea vreun recurs util în contra
debitorului principal, urmează că fidejusiunea este de strictă interpretare. Această interpretare
restrictivă a obligaţiei contractate de cauţiune, în ceea ce priveşte întinderea ei, nu leagă pe judecător
de termenii contractului, căci el are dreptul şi datoria, conform regulii generale de interpretare a
convenţiilor, prevăzută de art. 977 C. civ., de a căuta intenţia comună a părtilor atunci când termenii
convenţiei par a nu fi adevărata expresie a intenţiei părţilor contractante. Când, dar Curtea de Apel
găseşte că contractul intervenit între fidejusori şi creditori, în unele dispoziţii ale sale arată că dânşii
se obligă solidar, iar în altele cum că ei renunţă numai la drepturile acordate lor de art. 1662 C. civ.,
adică la beneficiul discuţiunii, aşa că contractul nu este clar şi precis, cu drept cuvânt Curtea a căutat
comuna intenţie a părţilor, în diferitele acte, fapte şi circumstanţe ale cauzei cu ajutorul cărora a
determinat sensul termenilor actului, şi anume cum că cofidejusorii nu s-au obligat solidar faţă de
2. O altă regulă de interpretare este aceea potrivit căreia contractul

produce, pe lângă efectele expres arătate, şi alte efecte. Este ceea ce se
exprimă în art. 970 alin. 2 C. civ., unde se spune că ele obligă nu numai
la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea,
obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa. 162
3. De asemenea, clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg deşi
nu sunt exprese într-însul (art. 981 C.civ.) 163.
4. O altă regulă cere ca interpretarea clauzelor contractului să nu se facă
separat, ci în mod unitar (interpretarea coordonată a clauzelor
contractului). Este ceea ce recomandă art. 982 C. civ. dispunând că toate
clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se
fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg. 164
5. Interpretarea clauzelor îndoielnice. Prin clauze îndoielnice înţelegem
atât clauzele care sunt susceptibile de mai multe înţelesuri, cât şi clauzele
confuze, al căror înţeles este greu de sesizat.
creditor şi s-a conformat regulii de interpretare consacrată de art. 977 şi 1656 C. civ. şi bine n-a
aplicat nici dispoziţiile art. 42 C. com. Prin urmare, din moment ce între cofidejusor şi creditor nu
există solidaritate, urmează că orice întrerupere de prescripţie făcută de creditor faţă de unul din
ceilalţi cofidejusori, nu întrerupe prescripţia şi faţă de cofidejusorul faţă de care creditorul nu a făcut
nici o urmărire, precum nu făcuse nici contra debitorilor principali, în decursul primilor 5 ani, aşa că
pentru acest timp dobânzile s-au prescris şi Curtea de Apel cu drept cuvânt a considerat, asupra
contestaţiei cofidejusorului la urmărirea exercitată de creditor, ca prescrise dobânzile nereclamate şi
neplătite în decursul primilor cinci ani de la data actului pus în executare - Înalta Curte de Casaţie,
secţia II, decizia civilă nr. 243 din 26 noiembrie 1913 (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. II,
p. 448, nr. 29, de sub art. 977, apud Codul civil român adnotat. Cu textul corespunzător francez
adus la zi, italian şi belgian, cu trimiteri la actele normative speciale corespondente, cuprinzând
textele articolelor abrogate din cod şi actele normative înlocuitoare, precum şi actele normative
interne şi internaţionale privitoare la raporturile juridice civile. Jurisprudenţă română şi
străină. Comentarii de doctrină română şi străină, ediţie îngrijită de Florin Ciutacu, Editura
Sigma, 2001, p. 514).
162 Text art. 1135 C. civ. fr.: Les conventions obligent non seulement à ce qui y est exprimé, mais
encore à toutes les suites que l'équité, l'usage ou la loi donnent à l'obligation d'après sa nature.
Leg. 3, §. 3, ff. de obligationibus et actionibus. Leg. 31, §. 20, ff. de edilitio edicto.
163 Text art. 1160 C. civ. fr.: On doit suppléer dans le contrat les clauses qui y sont d'usage,
quoiqu'elles n'y soient pas exprimées.

Leg. 31, §. 20, ff. de edilitio edicto.
164 Text art. 1161 C. civ. fr.: Toutes les clauses des conventions s'interprètent les unes par
les autres, en donnant à chacune le sens qui résulte de l'acte entier.

Leg. 24, ff. de legibus. Leg. 126, ff. de verborum significatione.
În privinţa lor, Codul civil recomandă câteva reguli de interpretare, care

să permită înlăturarea neclarităţilor165. Astfel:
- clauzele îndoielnice se interpretează în sensul care reiese din natura
contractului (art. 979 - art. 1158 C.civ.fr.);
- clauzele îndoielnice se interpretează în înţelesul în înţelesul în care ele
pot produce un efect (art. 978 – art. 1157 C.civ.fr.166);
- în cazul în care rămân îndoieli dispoziţiile îndoielnice se interpretează
după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul (art. 980 – art. 1159
C.civ.fr.);
- în cazul în care rămân îndoieli, contractul se interpretează, dacă va fi
nevoie, în folosul celui care s-a obligat - in dubio pro reo (art. 983 – art.
1162 C.civ.fr. 167);
6. Codul civil mai recomandă şi alte reguli de interpretare a
contractului. Astfel:
- oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi de părţi, obiectul
contractului se reduce numai la lucrurile la care se pare că părţile şi-au
propus a contracta (art. 984 – art. 1163 C.civ.fr. 168);
- când părţile, pentru a explicita înţelesul unor clauze, apelează la un
exemplu, nu trebuie să se reducă întinderea obligaţiei la cuprinsul
exemplului luat (art. 985 – art. 1164 C.civ.fr.).
165 În sistemul de common law, teremenii conractelor se interpretează porivit înţelesului lor evident,
conform regulii denumită plain meaning. În situaţia clauzelor ambigui, interprearea se efectuează după
un criteriu obiectiv. Voinţa părţilor este luată în considerare numai în măsura în care s-a manifestat –
P.M. Cosmovici, op.cit. (ediţia 1996), p. 155, cu doctrina acolo citată.
166 S-a decis că: Deşi prin art. 984 C. civ. se cere pentru validitatea unei convenţii şi capacitatea de
a contracta, la vânzare însă, prin art. 1306 se arată că pot cumpăra toţi cei cărora nu le este oprit
prin lege. Cum minorilor nu le este interzis să cumpere, nu se pot crea nulităţi şi decăderi în afară de
lege. Incapacitatea lor ca parte contractantă şi viciul de consimţământ nu împiedică existenţa
obligaţiei - art. 951 - ci fac numai ca obligaţia lor să fie anulabilă. Incapabilii de a contracta nu pot fi
siliţi a-şi îndeplini obligaţia, ei având facultatea de a cere anularea ei, iar dacă renunţă la exercitarea
unei atari acţiuni în anulare sau nu au exercitat-o în formele şi termenele prescrise de lege, obligaţia
lor se execută - cealaltă parte, care este capabilă, neputând în nici un caz opune incapacitatea sau
prin consecinţă anularea, potrivit regulii din art. 952 şi cu atât mai puţin terţii, care sunt străini de
convenţia părţilor - Tribunalul Râmnicu Sărat, Secţia I, decizia nr. 333 din 15 mai 1923
(C.Hamangiu, op. cit., vol. III, pp. 415-416, speţa nr. 38 de sub art. 1306).
167 Regula comportă însă excepţii, cum ar fi cazul prevăzut de art. 1312 alin. 2 C.civ.,
potrivit.căruia: Orice clauză obscură sau îndoioasă se interpretează în contra vânzătorului.

168 Regula comportă însă excepţii, cum ar fi cazul prevăzut de art. 1312 alin. 2 C.civ.,
potrivit.căruia: Orice clauză obscură sau îndoioasă se interpretează în contra vânzătorului.

3. Obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile contractante

În conformitate cu art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de
lege între părţile contractante. Contractul trebuie executat cu puterea
legii. Regula edictată de legiuitor în art. 969 C.civ. a determinat să se
consacre expresia: contractul este legea părţilor. Nu trebuie confundat
însă contractul cu legea, căci pe când contractul poae fi modifica de părţi,
legea, fiind impersonală, nu ese susceptibilă de a fi modificată de către
părţi prin contractul lor. De asemenea, între contract şi lege există o
relaţie de subordonare.
Obligativitatea contractului prezintă o deosebită însemnătate, nu numai
pentru raporturile dintre părţi, dar şi pentru certitudinea şi eficienţa
raporturilor juridice, în general.
De aceea, s-a arătat că principiul pacta sunt servenda169 nu poate fi
fundamentat numai pe cerinţele morale ale respectării cuvântului dat ori
169 Principiul paca sun servanda suferă excepţia numită rebus sic standibus. Astfel, în cazul
împrumutului de bani, la scadenţă trebuie restituită suma împrumutată, indiferent de scăderea sau
sporirea banilor (nominalismul monetar consacrat de art. 1578 C.civ.), moneda putând fi cea naţională
sau una străină, esenţial fiind să aibă curs legal (care, din 1916 - Legea din 21 decembrie - este un curs
legal şi forţat în acelaşi timp; cursul forţat este o măsură luată de către stat prin care se stabileşte
obligaţia de a se primi, la plată, bani de hârtie la valoarea lor nominală sau biletele neconvertibile ale
băncii de emisiune - B.N.R.). Se admit următoarele excepţii: a) prin acte normative speciale se dispune
altfel; b) părţile au stipulat expres că în momentul plăţii se va ţine seama de variaţiile de curs ale
monedei; c) în lipsa convenţiei părţilor că se vor supune variaţiilor de curs, la data plăţii instanţele vor
reactualiza datoriile exprimate în numerar, pe baza ideii că părţile au subînţeles, în eventualitatea
schimbării condiţiilor existente la data încheierii contractului, să se schimbe ori să desfiinţeze şi
obligaţia convenită - rebus sic stantibus. În ultima ipoteză (pct. c) avem de-a face cu aşa-numita teorie
a impreviziunii; i se răspunde însă aceste teorii că legile monetare sunt de ordine publică, ele
interesând stabilitatea monedei naţionale; d) folosirea sistemului echivalenţei cu preţul unei monede
străine sau al unor mărfuri - sistem respins de jurisprudenţă, pe motiv că, în drept, ceea ce nu se poate
face direct nu se poate face nici indirect; e) art. 1572 alin. (2) C. civ. nu se aplică atunci când
schimbarea cursului banilor a avut loc după expirarea termenului împrumutului şi după ce debitorul a
fost pus în întârziere; în acest caz, se va restitui adevărata valoare a sumei împrumutate. A se vedea,
pentru aceste discuţii: D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 491; M. Planiol, op.cit., vol. II, pp. 145-
147; C.Hamangiu. I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, pp. 606-607; Eugeniu Safta-
Romano, Contracte civile, vol. II, Editura Graphix, Iaşi, 1993, p. 59-60; Fr. Deak, în Fr. Deak St. D.
Cărpenaru, op.cit., p. 180; Gheorghe Marin, Alexandru Puiu şi colab. Dicţionar de relaţii economice
internaţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 227; P. C. Vlachide, op.cit., vol. II, pp.
275-276; Vasile Pătulea, Atenuarea legală, contractuală şi judiciară a principiului
nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 C.civ. şi a principiului pacta sunt servanda
de cerinţele juridice ale respectării voinţelor individual exprimate, ci se

înscrie în rândul cerinţelor societăţii înseşi, cerinţe întărite cu puterea pe
care dreptul le-o conferă170.
Puterea obligatorie a contractului face ca nici una din părţi să nu-l poată
modifica unilateral. Revocarea contractului va fi posibilă numai prin
acordul de voinţă al ambelor părţi: contractul este rezultatul unui mutuus
consensus, deci şi revocarea lui trebuie să fie rezultatul unui mutuus
dissensus. conform regulii nihil tam naturale est quam eo genere
quidque dissolvere quo colligatum est171. Această simetrie este înscrisă
în principiul formulat de art. 969 alin. 2 C. civ., care, referindu-se la
convenţii, arată că ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din
acuze autorizate de lege. Revocare vizează un contract neexecutat încă;
dacă executarea a fost declanşată, desfacerea contractului se numeşte
reziliere. 172
Necesitarea consimţământului părţilor pentru încetarea contractului
încheiat iniţial apare numai ca o prevedere de principiu. De la acest
principiu nu sunt excluse unele excepţii, când este posibilă denunţarea
unilaterală a contractului. Aceste excepţii trebuie să fie prevăzute în mod
expres de lege sau contract. Ideea caracterului excepţional al denunţării
contractului, altfel decât prin consimţământul mutual al părţilor, este
cuprinsă în partea a doua a art. 969 C. civ., unde se prevede că revocarea
consacrat de art. 969 C.civ., în Revista de drept comercial, nr. 4/1998, pp. 64-72. A se vedea şi:
Grigore Giurcă (I), Gheorghe Beleiu (II), Teoria impreviziunii - rebus sic standibus - în dreptul
civil, în Dreptul, nr. 10-11/1993, pp. 29-36; Ioan D. Terţa, Considerente privind impreviziunea.
Regula rebus sic standibus, în Revista de drept comercial, nr. 6/1998, pp. 105-108; Sergiu Deleanu,
Clauza de hardship, în Revista de drept comercial, nr. 9/1996, pp. 130-144; Mircea N. Costin,
Sergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, vol. II, Partea specială, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1995, p. 180 şi urm. Pentru aplicarea teoriei impeviziunii în materia contractului de
locaţiune, a se vedea Gelu Titus Maravela, Ion Stancu, Posiblitatea instanţelor de judecată de a
pronunţa rezilierea unui contract de închiriere a unui spaţiu comercial, în Revista de drept
comercial, nr. 7-8/1996, pp. 139-140; G. Damougeot-Perron, A. Boccon-Gibot, Les systèmes
monétaires contemporains. Précédés de notions générales sur la monnaie métallique et
fiduciare, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1932.
171 Sau cum se exprimă un autor: consimţământul ce desfiinţează contractul este acelaşi care a
format contractul, ca o aplicare a vechii reguli: <<Quae certo jure contrahuntur, contrario jure
pereunt>> - M. Planiol, op.cit., vol. II, p. 389.
172 E.Safta-Romano, op.cit., p. 71, cu doctrina acolo citată (nota 178).
convenţiilor se poate realiza nu numai prin consimţământul mutual, dar şi

din cauze autorizate de lege. Între aceste cauze s-ar putea înscrie, desigur,
şi denunţarea unilaterală.
Legislaţia noastră civilă cunoaşte unele cauze în care este permisă
denunţarea unilaterală a contractului. Vom enumera câteva dintre acestea.
a. Dacă părţile sau legea n-au determinat durata locaţiunii, contractul ia
sfârşit prin denunţare unilaterală de către oricare dintre părţi, cu condiţia
respectării termenului de preaviz (art. 1436 alin. 2 C. civ.). Prin termen
de preaviz de înţelege intervalul de timp dintre manifestarea voinţei de a
desface contractul şi data la care contractul urmează să înceteze în urma
denunţării, acest termen putând fi stabilit prin convenţia dintre părţi, iar,
în lipsă, se stabileşte în funcţie de natura lucrului şi după obiceiul locului
(art. 1443 C. civ.) şi are drept scop ca cealaltă parte să găsească un locatar
(dacă preavizul a fost dat de locatar) sau un lucru similar pe care să-l ia în
locaţiune (dacă preavizul a fost dat de locator). Manifestarea de voinţă de
a desface contractul - numită de lege concediu - este un act unilateral de
voinţă şi produce efecte chiar în lipsa acceptării din partea celui
concediat, care trebuie să suporte desfacerea contractului. După expirarea
termenului de preaviz locaţiunea încetează, iar un nou contract poate fi
încheiat numai prin consimţământul ambelor părţi (nu prin simpla
renunţare la efectele denunţării unilaterale).
b. Mandatul este, în principiu, revocabil; mandantul poate denunţa
unilateral mandatul oricând, chiar dacă este cu termen şi poate să-l
constrângă pe mandatar a-i restitui procura (art. 1553 C. civ.); în caz de
pluralitate de mandanţi revocarea se poate face numai prin
consimţământul tuturor. Facultatea de revocare există atât pentru
mandatul gratuit, cât şi pentru cel cu titlu oneros (legea nefăcând nici o
distincţie). Dar dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate cere
o indemnizaţie când revocarea ar fi intempestivă ori abuzivă. În cazul
mandatului în interes comun173, dacă mandantul nu şi-a rezervat
facultatea de revocare, va fi obligat la despăgubiri, dacă nu justifică o
173 Mandatul în interes comun (procuratio rem suam) mandatarul contractează cu un terţ, pe care nu-
l reprezintă, numai că - alături de mandant - este şi el cointeresat în încheierea actului care formează
obiectul mandatului (de exemplu, este şi el coproprietar al bunului care urmează să fie vândut). Cf. Fr.
Deak în Fr. Deak, St. D. Cărpenaru, op.cit., p. 145.
cauză străină exoneratoare sau culpa mandatarului care îl determină să

revoce mandatul. Aceste reguli sunt aplicabile şi dacă în contractul de
mandat s-a prevăzut o cauză de irevocabilitate, întrucât mandantul nu
poate fi reprezentat de către o persoană în care şi-a pierdut încrederea.
Revocarea poate fi expresă sau tacită. Revocarea expresă nu este supusă
vreunei forme speciale, dar manifestarea de voinţă trebuie să fie
neîndoielnică. Revocarea tacită poate fi dedusă din împrejurări care
vădesc neîndoielnic intenţia mandantului. Revocarea - atât expresă cât şi
tacită - produce efecte numai pentru viitor. Fără deosebire după cum
mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, mandatarul poate
renunţa la mandat, notificând mandantului renunţarea sa.
c. Una din cauzele de încetare a societăţii civile este denunţarea
contractului de societate de către unul sau mai mulţi asociaţi, notificată cu
bună-credinţă şi la timp (iar nu intempestiv, inoportun) tuturor celorlalţi
asociaţi (avem în vedere situaţia în care societatea a fost contractată pe
termen nelimitat, inclusiv termenul incert al vieţii unui asociat).
d. Contractul de depozit poate fi denunţat prin voinţa unilaterală a uneia
dintre părţi (art. 1616 C. civ.).
În toate aceste cazuri de denunţare unilaterală, dacă obligaţiile vreuneia
dintre părţile contractante fuseseră garantate de unul sau mai mulţi
fidejusori, din momentul în care contractul principal a fost denunţat,
obligaţia de garanţie a fidejusorului va înceta să mai fiinţeze.
O clauză de denunţare unilaterală poate fi inclusă de părţi în contract, cu
respectarea anumitor reguli, cum sunt174:
a) clauza de denunţare unilaterală nu ar putea fi înscrisă într-un contract
declarat de lege ca fiind irevocabil - cum este cazul, de exemplu, al
contractului de donaţie (art. 937 C.civ.);
b) clauza de denunţare unilaterală să nu prezinte, în realitate, o condiţie
pur potestativă din partea celui ce se obligă, deoarece obligaţia însăşi,
asumată sub o astfel de condiţie, este nulă (art. 1010 C. civ.).
În unele cazuri, forţa obligatorie a conractului încetează sau se modifică
altfel decât prin acordul părţilor ori prin denunţare unilaterală.175

175 Ibidem.
a) Codul civil prevede numeroase situaţii în care moartea uneia dintre

părţile contractante atrage stingerea obligaţiei debitorului. Este cazul
contractelor intuitu personae (mandat, locaţiune de servicii etc.) sau în
cazul unui drept viager (uzufructul). Contracul intuitu personae se
caracterizează prin aceea că este încheiat în considerarea unei anumite
persoane, ale cărei calităţi sunt esenţiale pentru fiinţa însăşi a
contractului. Decesul acelei persoane face să înceteze forţa obligatorie a
contractului, ale cărui efecte nu se transmit la moştenitorii persoanei
decedate. Astfel, potrivit art. 1552 pct. 3 C.civ., mandatul se stinge prin
moartea mandantului ori a mandatarului sau prin punerea sub interdicţie a
mandantului ori a mandatarului.
În acest sens menţionăm, cu titlu de exemplu, încetarea efectelor
împrumutului de folosinţă dacă contractul a fost încheiat, în privinţa
comodatarului, ţinându-se seama de persoana lui (intuitu personae),
moştenitorii sunt obligaţi să restituie imediat bunul (art. 1653 C. civ.),
chiar dacă în contract s-a prevăzut un termen ulterior176.
Contractul de societate civilă poate înceta prin moartea sau declararea
judecătorească a morţii (nu şi a dispariţiei) unui asociat (inclusiv
încetarea existenţei uneia dintre persoanele juridice asociate), dacă nu s-a
stipulat că societatea continuă cu moştenitorii asociatului decedat sau
după satisfacerea moştenitorilor - între asociaţii rămaşi în viaţă (ori
persoana juridică succesoare de drepturi).177
b) Un caz de modificare a forţei obligatorii a contractului independent
de voinţa părţilor, întâlnim în cazul prelungirii (prorogării) legale a unor
contracte, dincolo de termenele prevăzute de părţile contractante178.
c) O ipoteză de suspendare temporară a puterii obligatorii a contractului
întâlnim atunci când, pe parcursul existenţei unui contract cu executare
succesivă, intervine un caz de forţă majoră, care împiedică, un anumit timp,
executarea obligaţiilor. Pe durata existenţei cazului de forţă majoră sunt
suspendate efectele obligatorii ale contractului; ele redevin active de îndată ce
176 Cf. Fr. Deak în Fr. Deak, St. D. Cărpenaru, op.cit., p. 145.
177 Idem, p. 243.
178 A se vedea, în acest sens, art. 1 şi 2 din Legea nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea
contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative, publicată în M. Of. nr. 100 din 18 aprilie 1994.
forţa majoră a cedat. În unele cazuri, dacă forţa majoră este prelungită peste
anumite limite este posibilă chiar încetarea efectelor contractului.179
4. Obligativitatea contractului în raporturile cu persoanele care nu

au calitatea de părţi contractante (efectele contractului faţă de terţi).
4.1. Principiul relativităţii efectelor contractului
4.1.1. Formularea principiului
Art. 973 C. civ. instituie principiul conform căruia convenţiile n-au efect
decât între părţile contractante.180 Acesta este principiul relativităţii
efectelor contractului. Potrivit acesui principiu, contractul nu poate
produce eecte decât între părţile conractante. Deoarece nu au particiaprt
la încheierea contractului, terţii nu pot fi ţinuţi la execuarea unor obligaţii
şi nici nu pot să exercite drepturi - res inter alios acta aliis neque nocere,
neque prodesse potest - actul juridic încheiat între anumite persoane nu
poate nici să vatăme şi nici să profite altor persoane.
4.1.3. Domeniul de aplicaţie a principiului relativităţii efectelor
contractului. Părţi. Terţi. Categorii intermediare
Părţile sunt persoane fizice sau juridice care au încheiat, direct sau prin
reprezentare, contractul. Doar părţile au calitatea de creditor şi debitor.
Terţii – penitus extranei – sunt persoanele străine de contract, care nu au
participat, nici direct nici prin reprezentare, la încheierea contractului.
Există o categorie intermediară de persoane, care, deşi nu au participat
la încheierea contractului, nici personal nici prin reprezentare, ca urmare
a legăturilor pe care le au cu părţile, nu pot fi consideraţi terţi. Interesul
distincţieie este incontestabil.
În categoria succesorilor sunt cuprinşi: succesorii universali; succesorii
cu titlu universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari ai
părţilor.
1. Succesorii universali dobândesc, în principiu, totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale ale autorului lor, considerate ca o universaliate
juridică. Sunt succesori universali, moştenitorul legal unic al unei
180Text art. 1165 C. civ. fr.: Les conventions n'ont d'effet qu'entre les parties contractantes; elles ne
nuisent point au tiers, et elles ne lui profitent que dans le cas prévu par l'article 1121.
Leg. 17, §. 19; leg. 20, leg. 27, §. 4, ff. de pactis. Leg. 1, cod. inter alios, acta vel judicata. Leg. 25, cod. de pactis..
persoane sau legatarul universal căruia testaorul i-a lăsat întreaga avere
succesorală. Succesorii universali devin debiori sau creditori în locul
autorilor lor.
2. Succesorii cu titlu universal dobândesc de la defunct o fracţiune din
oalitatea drepturilor şi obligaţiilor acesuia, considerată ca o universaliate
juridică. Succesorii cu titlu universal beneficiază de drepturi şi răsund de
obligaţii numai în limitele fracţiunii pe care au dobândit-o. În această
situaţie se găsesc moştenitorii legali, legatarii cu titlu universal ai unei
persoane fizice.
În situaţia succesorului universal sau cu titlu universal se pot afla şi
persoanele juridice în caz de reorganizare, prin comasare - absorbţie şi
fuziune - ori prin divizare - totală şi parţială -, persoana juridică
primitoare a patrimoniului sau a unei fracţiuni de patrimoniu având
calitatea de succesor al persoanei juridice de la care primeşte acest
patrimoniu ori această fracţiune de patrimoniu.181
Succesorii universali sau cei cu titlu universal primesc drepturile şi
obligaţiile ca au aparţinut părţilor. Cu alte cuvinte, primesc, îşi însuşesc,
toate efectele contractelor pe care le-au încheiat părţile
De la regula că succesorul universl sau cu ilu universal dobândeşte
integral sau parţial drepturile şi obligaţiile autorului, sunt următoarele
excepţii182:
- cazul contractelor intuitu personae, ale căror efecte nu se pot transmite
de la părţi către alte persoane (de exemplu: contractele de societate, de
mandat, locaţiunea lucrurilor – art. 1485; 1523 alin. 3 şi art. 1552 alin. 3
C.civ.);
- părţile pot decide ele însele ca obligaţia să nu se transmită urmaşilor
după moartea lor.
181 C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 65. S-a pus problema dacă este valabilă stipulaţia post-mortem;
dacă autorul împreună cu cocontractantul au înţeles ca drepturile şi obligaţiile să se transmită

succesorilor fără a trece mai întâi prin patrimoniul autorului, o asemenea stipulaţie ar fi nulă absolut,
pentru că nu se pot crea obligaţii în sarcina unei persoane fără acordul acesteia. Va fi valabilă o astfel
de convenţie dacă drepturile şi obligaţiile rezultate din contract vor trece mai întâi prin patrimoniul
autorului. A se vedea Henri şi Léon Mazeaud, Jean Mazeaud, Leçon de Droit civil. Tome deuxième.
Obligations. Biens, ediţia a II-a, Édition Montchrestien, Paris, 1962, pp. 696-697.
182 C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 65; E.Safta-Romano, op.cit., p. 75.
3. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc un

drept anumit, un drept care este privit în mod de sine stătător, şi nu ca
parte componentă a unui patrimoniu (de exemplu, cumpărătorul unui
bun, donatarul, coschimbaşul, cesionarul unei creanţe). 183
Succesorii cu titlu particular (de exemplu cumpărătorul unui bun ce
făcuse anterior obiectul unui alt contract al autorului - vânzător), aceştia
vor beneficia de toate drepturile de care beneficiau şi autorul lor (de
exemplu: garanţiile care însoţesc o cesiune de creanţă ori servituţile
constituite în favoarea terenului dobândit). Aceste persoane sunt ţinute
numai de obligaţiile pe care auorul le avea cu privire la bunul în cauză. În
anumite situaţii se vor transmite şi obligaţiile asumate de către autor, fie
prin voinţa sa, fie prin efectul legii (scriptae in rem şi propter rem), ori va
avea loc micşorarea sau eliminarea garanţiilor care însoţeau creanţa (prin
convenţia dintre cedent şi debitor cedat, dobânditorul cesionar neputând
face să renască fidejusiunea, ipotecile, cauţiunile reale care însoţeau
creanţa, decât dacă fidejusorul voieşte el însuşi a se obliga chiar fără
ştirea şi acordul debitorului).
4. Creditorii chirografari, adică cei care nu se bucură de o garanţie reală sau
personală, au o poziţie specială, care îi deosebeşte, atât de succesorii
universali sau cu titlu universal, cât şi de succesorii cu titlu particular.
Practic, un asemenea creditor este terţ faţă de contractul întocmi de creditorul
său. Chiar atunci când recurg la acţiunea oblică, ei nu exercită un drept al lor.
Cu toate acestea, în măsura în care fluctuaţiile activului sau pasivului
patrimoniului s-au produs ca urmare a contractelor încheiate de debitor,
aceste contracte sunt opozabile creditorilor chirografari. Niciodată însă
creditorii chirografari nu devin creditori sau debitori în contractele pe
care le-a încheiat debitorul lor; sub acest aspect, creditorii chirografari se
deosebesc de succesorii universali sau cu titlu universal, care capătă în
contracte poziţia pe care a avut-o autorul lor. 184
Date fiind însă raporturile juridice existente între debitorul şi creditorii
săi chirografari, legea instituie anumite reguli specifice, prin care
creditorii chirografari pot să înlăture opozabilitatea faţă de ei a

184 Idem, p. 67.
contractului încheiat de debitor. De exemplu, creditorii chirografari pot

înlătura această opozabilitate prin acţiunea pauliană – dacă este vorba de
contracte frauduloase încheiat de debitorul lor (art. 975 C. civ.) – ori prin
acţiunea în simulaţie (art. 1175 C. civ.). 185
4.2. Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului.

4.2.1. Definirea noţiunii de excepţie de la principiul relativităţii
efectelor contractului.
Excepţia de la principiu relativităţii efectelor contractului înseamnă că
drepturile sau, după caz, obligaţiile să aparţină, respectiv să incumbe
nemijlocit unor persoane care nu au participat nici direct şi nici prin
reprezentare la formarea contractului şi nici nu au calitatea de succesori ai
părţilor. 186 Literatura de specialitate187 clasifică excepţiile în aparente şi
reale, incluzând în cadrul excepţiilor aparente188 promisiunea faptei
alteia. Astfel încât, în privinţa laturii pasive a raportului juridic
obligaţional, ca principiu, nimeni nu poate fi obligat printr-un contract la
care nu a fost parte (există însă o excepţie, anume cazul contractului
colectiv de muncă, dar care interesează materia dreptului muncii). În ceea
ce priveşte latura activă a raportului obligaţional, autorii189 au identificat
ca fiind excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului190:
stipulaţia în folosul altei persoane; invocarea contractului în cadrul unei
acţiuni directe (cazul contractului de antrepriză pe clădiri - art.1488
185 Idem, p. 68.

186
Ibidem.
187 Ibidem.
188 Alţi autori însă consideră că fac parte din categoria excepţiilor aparente: situaţia avânzilor-cauză,
promisiunea faptei altuia, simulaţia şi reprezentarea - Gh. Beleiu, op.cit., 1992, pp. 169-170.
189 Idem, p.70, p.75.
190Autorii arată că sunt şi alte contracte ale căror efecte derogă de la regula relativităţii efectelor
contractului. Astfel, contractul de închiriere de locuinţe, deşi este încheiat de un membru al familiei,
profită şi ceilalţi membri ai familiei, care îl por invoca, deşi nu au luat parte la formarea lui; contractele
încheiate de către un soţ, cu privire la bunurile comune (cu excepţia actelor de dispoziţie asupra
imobilelor) obligă şi pe celălalt soţ al cărui consimţământ este prezumat (art. 25 din Codul familiei);
contractele translative sau constitutive de drepturi reale sunt opozabile erga omnes dacă au fost
îndeplinite condiţiile legale de publicitate; de asemenea, este opozabil tuturor şi dreptul real la care
contractele se referă, iar contractele colective obligă şi pe cei care nu au luat parte la încheierea lor -
Tudor Popescu-Brăila, Drept civil, vol. I, Bucureşti, 1993, p. 143, nota 1.
C.civ.191; cazul contractului de mandat - art.1542 alin. final C. civ.192; un

alt caz este cel prevăzut la art. 41 din Legea societăţilor comerciale nr.
31/1990 în sensul că în cazul încălcării de către administratorii ce au
dreptul de a reprezenta societatea a interdicţiei de a transmite acest drept,
dacă posibilitatea de a-l transmite nu le-a fost acordată în mod expres,
societatea nu este obligată faţă de terţi, dar poate pretinde de la cel
substituit beneficiile realizate din operaţia respectivă193).
4.2.2. Aparentă excepţie de la principiul relativităţi efectelor

contractului: promisiunea faptei altuia
Promisiunea faptei altei persoane este numai aparentă excepţie de la
principiul relativităţii efectelor contractului.
Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o persoană -
debitorul - se obligă faţă de creditor, să determine o terţă persoană să-şi
asume un anume angajament juridic în folosul creditorului din
contract194. Promiţând fapta altuia, debitorul îşi asumă el însuşi personal
o obligaţie: aceea de a determina pe terţ să-şi ia un anumit angajament
faţă de creditor. Terţul nu devine obligat prin contractul încheiat de
debitor cu creditorul. Dacă terţul consimte, încheie el un contract cu
creditorul sau aderă, prin voinţa sa, la contractul încheiat de debitor cu
creditorul ori ratifică, prin voinţa sa, acest contract. Obligaţia terţului faţă
191 Potrivit art.1488 C.civ.: Zidari, lemnarii şi ceilalţi lucrători întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu
sau la facerea unei alte lucrări date în apalt (în întreprindere - n.n.), pot reclama plata lor de la
comitent, pe cât acesta ar datori întreprinzătorului în momentul reclamaţiei. Jurisprudenţa a decis că:
Dispoziţiile acestui articol nu au aplicaţie în cazul când lucrătorul nu se prezintă în instanţă ca o
persoană care a contractat cu antreprenorul, ci ca mandatarul proprietarului, în care caz are o
acţiune directă contra mandantelui – C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. III, p. 666, nr. 2.
192 Potrivit art. 1542 alin. final: În toate cazurile, mandantul poate să intenteze direct acţiunea contra
persoanei ce mandatarul şi-a substituit. Pentru comentarii, a se vedea Francisc Deak, Tratat de drept
civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, pp.279-280. În ceea ce priveşte
valabilitatea dreptului de substituire şi necesitatea ca acesta să fie prevăzut în mod formal, a se vedea
Cas. III, nr. 100, 1915: (...) când instanţa de fond constată în fapt că mandatul dat unei persoane de a
primi - pentru mandant, sume de bani de la debitori, nu conţine nici o restricţie cu privire la substituiri
- cu drept cuvânt decide ca suma primită de mandatar, pentru mandant, şi printr-o persoană
substituită, este valabil primită şi liberează pe debitor - citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit.,
vol.IV, pp.23-24.
193 P.Mircea Cosmovici, op.cit. (ediţia 1996), p. 145.
de creditor este rezultatul nemijlocit al manifestării lui proprii de voinţă,

manifestare care îl face să devină parte contractantă. 195 Obligaţia asumată
de debitor în promisiunea faptei altuia este o obligaţie de rezultat:
debitorul se obligă să determine pe terţa persoană să-şi ia un anume
angajament faţă de creditor. Obligaţia debitorului va fi considerată că a
fost executată numai dacă terţa persoană şi-a asumat angajamentul
amintit196. Contractul de porte-forte197 sau promisiunea faptei altuia198 nu
este o garanţie personală199, deoarece promitentul nu este un debitor
accesor, de unde rezultă că, atâta timp cât terţul debitor nu a ratificat
convenţia, obligaţia debitorului principal nu există, singurul debitor fiind
persoana care s-a făcut forte, iar din momentul în care terţul a ratificat,
cel ce a contractat obligaţia de porte-forte este liberat în întregime; dacă
terţul nu a ratificat, debitorul promitent va putea fi obligat la plata
daunelor-interese, concomitent cu rezoluţiunea contractului200.
195 Ibidem.
196
Idem, p. 70.
197 De cele mai multe ori acest contract este folosit în situaţia în care o persoană absentă sau
incapabilă figurează ca fiind una din părţile contractante, iar altă parte contractantă, prezentă la
încheierea contractului, promite că cel ce nu este parte, va ratifica ulterior.
198 Nu trebuie confundate noţiunile de promisiune a faptei altuia, ca aparentă excepţie de la
principiul relativităţii efectelor contractul, noţiune sinonimă cu contractul de porte-forte, cu

promisiunea faptei altuia de la materia condiţiilor de valabilitate ale obiectului actului juridic civil.
Astfel, în acest ultim înţeles, a promite în cazul obligaţiilor de a face şi de a nu face fapta altuia, iar în
cazul obligaţiilor de a da un bun cert şi determinat a transmite sau a constitui un drept real asupra
bunului altuia, se sancţionează cu nulitatea. A se vedea, pentru această distincţie, Şt. Răuschi, Gh.
Popa, Şt. Rauschi, op.cit., pp. 94-95, text şi nota 48. A se vedea şi: G. Boroi, op.cit., p. 177 şi p. 216;
Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 141, pp. 169-170; Ovidiu Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a
V-a, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000, p. 143, p. 176; Ovidiu Ungureanu, Drept civil.
Introducere, ediţia a VI-a, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002. Pentru dreptul francez, care distinge între
promisiunea faptei altuia şi contractul de porte-forte, fără să folosească pentru denumirea contractului
şi noţiunea de promisiune a faptei altuia, a se vedea şi P. Voirin, G. Goubeaux, op.cit., p. 399.
199
Comisia de redactare a Codului civil al provinciei Quebec din Canda asimilează cauţiunea cu
contractul de porte-forte: M. Cabrillac, Ch. Moly, op.cit., p. 25, nota 36. Dimpotrivă, Raportul
Insitutului Max Plank din 1971 afirmă că acest contract nu constituie o garanţie (ibidem). În Codul
civil francez acest contract este reglementat la art. 1120. În dreptul românesc, el nu are bază legală, dar
este recunoscut în doctrină.
200 George Plastara, Curs de drept civil român. Pus la curent cu jurisprudenţa, legislaţia pozitivă,
noile tendinţe juridice, dreptul comparat şi dreptul provinciilor alipite. Vol. VII. Siguranţe
personale şi reale, Editura Ancora S. Benvenisti & Co., Bucureşti, 1927, p. 31; C.Stătescu, C. Bîrsan,
Contractul de porte-forte este o alternativă la fidejusiune, acest contract

neputându-se combina cu cauţiunea, deoarece acceptarea promisiunii
liberează pe cel ce s-a făcut forte.
Se întâlnesc însă situaţii în care promitentul contractează când terţul este
deja angajat faţă de el din punct de vedere juridic. Operaţiunea este
prefect valabilă şi, în acest caz, se poate spune că vom fi în prezenţa unei
garanţii personale. Ea se regăseşte în dreptul olandez, dreptul elveţian şi
cel german (art. 328-335 B.G.B.) şi părţile, apelând la acest fel de
convenţie, numită porte-forte creează independenţă între garanţia
personală şi obligaţia principală. În doctrină, această instituţie mai este
denumită şi falsa promisiune a faptei altuia (faux porte-forte) sau
contractul de porte-forte garanţie.201
4.2.3. Contractul în folosul unei terţe persoane (stipulaţia pentru

altul), excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului cât
priveşte latura activă a obligaţiei.
4.2.3.1. Evoluţie
De-a lungul timpului, instituţia stipulaţiei pentru altul a fost supusă unor
regimuri juridice diferite, după cum a fost vorba de un sistem de drept
sau altul. Vom trece în revistă modurile în care a fost reglementată
această instituţie juridică în sistemele de drept clasice, anume dreptul
roman, vechiul drept francez - cutumiar şi al provinciilor de drept scris.
De asemenea, în cuprinsul acestui capitol vom face câteva referiri la ceea
ce a adus nou în această materie Codul civil francez de la 1804.
1) Dreptul roman.
În dreptul roman, actul juridic civil producea efecte numai între părţile
contractante202. Principiul relativităţii efectelor contractului203 s-a
op.cit., p. 69, p. 70; M. Planiol, op.cit., vol. II, p. 344, p. 345, p. 748; C. Bufnoir, Propriété et contrat,
Paris, Rousseau et Cie, Éditeurs, 1924, pp. 566-567.
201 M. Cabrillac, Ch. Mouly, op.cit., p. 25, p. 30, p. 401. Pentru alte opinii, a se vedea Philippe
Simler, Philippe Delebecque, Droit civil. Les sûretés. La publicité foncière, ediţia a II-a, Dalloz,
Paris, 1995, pp. 15-16.
202 Institutionum D.Iustiniani, Liber Tertius, Tit. XIX, De inutilibus stipulationibus, §.19.
Alteri stipulari, ut supra dictum est, nemo potest…, în Corpus Juris Civilis, Lipsiae, Sumtibus
Baumgaerteni, 1872, p.37. În acelaşi sens: Digestorum D. Iustiniani, Liber Quinquagesimus,
De diversis regulis iuris antiqui, 73, §.4 Nec pasciendo, nec legem dicendo, nec stipulando
menţinut nealterat în întreaga istorie a dreptului roman, găsindu-şi la

comentatori următoarea formulare: res inter alios acta aliis neque nocere
neque prodesse potest204 (contractul încheiat între unii nici nu vatămă,
nici nu profită altora).
Această regulă a dat cadrul general în care a evoluat materia
contractelor şi şi-a găsit expresia în trei principii mai importante205:
nulitatea stipulaţiunii pentru altul, nulitatea promisiunii pentru altul şi
nereprezentarea în contracte206.
În ceea ce priveşte crearea de drepturi în folosul unuor terţi care nu au
participat la încheierea actului, mecanismul prin care se formează această
stipulaţiune se bazează pe formalismul verbal al întrebării şi
răspunsului207. Acest mecanism este următorul208: Primus îl întreabă pe
Secundus: Spondesne mihi Tertio centum dare? (Promiţi să te îndatorezi
faţă de mine să-i dai o sută lui Tertius?); iar Secundus răspunde: Spondeo
(Promit). Se naşte întrebarea dacă acest contract este valabil, altfel spus
dacă beneficiarul acestui contract, Tertius are vreo acţiune împotriva
debitorului Secundus. Răspunsul este negativ, având în vedere principiul
alteri stipulari nemo potest (nimeni nu poate stipula pentru altul)209. Deşi
quisquam alteri cavere potest, în Corpus Juris Civilis, supra cit., p. 975. A se vedea şi C.4.50.6.,
citată în Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Casa de Editură şi Presă ŞANSA S.R.L.,
Bucureşti, 1993, p.171, nota 113.
203 În categoria părţilor contractante intră: 1. persoanele care au încheiat actul; 2. moştenitorii
acestora; 3. creditorii lor chirografari. Trebuie avut însă în vedere că, la origine, în condiţiile
formalismului rigid, contractul se năştea numai dacă formele erau îndeplinite, iar efectele sale se
răsfrângeau numai asupra celor ce participaseră la solemnitate (E.Molcuţ, D.Oancea, op.cit., p.172.).
204 Digeste, Liber Secundus, Tit.XIV, De pactis, 17, §.6. Quum possessor alienae hereditatis
pactus est, heredi, si evecerit, neque nocere, neque prodesse plerique putant, în Corpus Juris
Civilis, supra cit., p. 90.
205 A se vedea: Teodor Sâmbrian, Drept roman. Principii, instituţii şi texte celebre, Casa de
editură şi presă ŞANSA S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 117; E. Molcuţ, D. Oancea, op.cit. pp. 172-173.
206 Cel din urmă principiu a fost înlăturat cu timpul (E.Molcuţ, D.Oancea, op.cit., p.172).
207
A se vedea Paul Viollet, Histoire du droit civil français, Librairie de la Sociéte du Recueil
Général des Lois et des Arrets, Paris, 1905, p. 597.
208 E. Molcuţ, D. Oancea, op. cit., p. 172; Th. Sâmbrian, op. cit., pp. 117-118.
209 Alteri stipulari nemo potest, (s.n.) praeterquam si servus domino, filins patri stipuletur; inventae
sunt enim huiusmodi obligationes ad hoc, ut unusquisque sibi acquirat, quo sua interest; ceterum, ut
alii detur, nihil interest mea. Plane si velim hoc facere, poenam stippulari conveniet, ut, si ita factum
non sit, ut comprehensum est, committatur stipulatio etiam ei, cuius nihil interest; poenam enim quum
stipulatur quis, non illud inspicitur, quid intersit, sed quae sit quintitas, quaeque condition
principiul a fost formulat în legătură cu stipulaţiunea - care este un

contract solemn -, el se aplică210 şi contractelor211 şi pactelor212.
Stipulaţia pentru altul este nulă atât faţă de Primus, deoarece acesta nu
are nici un interes în cauză, cât şi faţă de Tertius, pentru că nu a participat
la încheierea contractului.
Pentru că acest principiu, din punct de vedere practic, era o piedică în
calea necesităţilor practice, romanii au creat un mecanism care să facă
executorie stipulaţiunea pentru altul, cu toate că în sens formal ea
rămânea nulă213. Această modalitate indirectă a constituit-o stipulatio
poenae (stipulaţia unei despăgubiri), care constituia un contract accesoriu
pe lângă stipulaţia pentru altul. Astfel, după ce se încheia stipulaţia pentru
altul (contractul principal), intervenea stipulatio poenae, prin care
Secundus se obliga faţă de Primus ca în cazul în care nu-şi va executa
obligaţia faţă de Tertius să-i plătească lui Primus o sumă de bani cu titlu
de amendă. Această a doua obligaţie este valabilă întrucât urma să îşi
producă efectele între părţi, şi, chiar dacă prima obligaţie este nulă,
Secundus prefera să o execute, deoarece prin stipulatio poenae el se
obliga la o sumă mult mai mare decât cea iniţială.
stipulationis, în Digeste Iustiniani, seu pandectarum, Pars septima, Liber quadragesimusquintus,

Tit.I, De verborum obligationibus, fragmentul 38 (Ulpianus), §17.
210 Quaecunque gerimus, quam ex nostro contractu orginem trahunt, nisi ex nostra persona
obligationis initium sumant, inanem actul nostrum efficiunt; et ideo neque stipulari, neque emere,
vendere, contrahere, ut alter suo nomine recte agat, possum (s.n.). Digeste, liber
quadragesimusquartus,Tit. VII, De obligationibus et actionibus, fragmentul 11 (Sabinum);
M.Planiol, op.cit., vol. II, , p. 406.
211 Contractul în dreptul roman este convenţia dintre părţi care naşte, modifică sau stinge raporturi
juridice. Dreptul roman cunoaşte contractele formale, reale, consensuale şi contractele nenumite -
E.Molcuţ, D.Oancea, op. cit., p. 236.
212 Pactele erau de două feluri, după modul în care erau sancţionate juridic: pactele sancţionate
(pacta vestita) erau simple convenţii care se bucurau de protecţie juridică, fără a fi trecute în rândul
contractelor şi pactele nesancţionate (pacta nuda) -E. Molcuţ, D. Oancea, op. cit., pp. 299-300.
213
Alteri stipulari, ut supra dictum est, nemo potest; inventae sunt enim huismodi obligationes ad
hoc, ut unusquisque sibi acquirat, quod sua interest; ceterum, ut alii detur, nihil interest stipulatoris
.(s.n.). Plane si quis velit hoc facere, poenam stipulari conveniet, ut, nisi ita factum sit, ut
comprehensum est, committatur poenae stippulatio etiam ei, cuius nihil interest; poenam enim quum
stipulatur quis, non illud inspicitur, quid intersit eius, sed quae sit in conditione stippulationis. Ergo si
quis stipuletur Titio dari, nihil agit, sed si additderit poenam: nisi dederis, tot aureos dare sondes?
tunc committitur stiulatio - Institutionum Iustiniani, Liber tertius, Tit. XIX, De inutilibus
stipulationibus, §19, cit. în E. Molcuţ, D. Oancea, op. cit., p. 172.
În ciuda atitudinii lor conservatoare, vechii jurisconsulţi şi constituţiile

imperiale au dat o serie de decizii care au redus importanţa regulii
nulităţii stipulaţiei pentru altul. Au fost admise excepţii în cazul donaţiei
cu sarcini214, situaţia referitoare la restituirea dotei215, cazul mandantului
care face o stipulaţiune în favoarea mandatarului său şi cazul celui care
încheie o stipulaţie pentru cotutore, în scopul bunei administrării a
tutelei216.
2) Dreptul vechi francez.
Vechiul drept francez a păstrat regulile dreptului roman în materia
stipulaţiei, regula romană alteri stipular non potest rămânând în fiinţă. În
sens invers, dreptul germanic admitea stipulaţia în beneficiul altuia şi, sub
influenţa cutumelor germanice, Pothier a acceptat stipulaţia pentru altul
în dreptul francez (Pothier, Obligations, vol.II, p.32217), încercând să
găsească o explicaţie în ideea unei obligaţii naturale. Cum obligaţiile
naturale nu dau naştere unei acţiuni în justiţie (debetur sed non exigitur)
jurisconsultul francez admitea că stipulaţia pentru altul putea să oblige
civiliter (generând acţiuni în justiţie) în situaţia în care beneficiul promis
terţului constituie o condiţie înserată în contractul încheiat între părţile
contractante, sau dacă reprezenta o sarcină impusă de stipulant
promitentului, în cadrul unei liberalităţi, sarcină de care să profite terţul
beneficiar al stipulaţiei (liberalitatea sub modo)218.
Prin urmare opera de lărgire a cercului excepţiilor ce erau cuprinse în
regulile venite din dreptul roman a fost realizată prin două procedee219,
după cum urmează:
1. s-a recunoscut terţului străin de contract şi beneficiar al stipulaţiei
capacitatea de a primi plata de la promitent, prin înlăturarea
imposibilităţii de acţiune care i s-ar fi putut opune, dacă s-ar fi păstrat
soluţia din dreptul roman; prin urmare, când un creditor care stipula
214
Stipulantul indica un terţ ca fiind persoana în primirea căreia să fie făcută plata liberatorie,
beneficiarul sarcinei dobândind o acţiune contra celui grevat de plate donaţiei sub modo. -
P.C.Vlachide, op.cit., p.89.
215 Vezi M. Planiol, op. cit., vol.II, pp. 406- 407.
216 Vezi E. Molcuţ, D. Oancea, op. cit., p. 173.
217 Citat în A. Colin, H. Capitant, op.cit., vol.II, p.322.
218 P.C.Vlachide, op.cit., p.90.
219 M.Planiol, op. cit., p. 407.
pentru el însuşi, spunea că plata poate fi făcută unui terţ, iar acestă
declaraţie dădea naştere unui drept în persoana terţului beneficiar;
2. stipulaţia pentru altul este valabilă şi produce efecte juridice nu în
toate cazurile, ci numai atunci când: pe de o parte, în toate cazurile în
care însoţeşte înstrăinarea unui lucru, cu titlu gratuit; iar pe de altă parte,
în toate situaţiile în care stipulantul are un interes personal şi important în
ceea ce priveşte valoarea lui evaluată în bani.
3) Dreptul francez de după adoptarea Codului civil
Dreptul civil francez a preluat concepţia lui Pothier, prin introducerea a
două articole în Codul civil: 1119 şi 1120.
Potrivit art.1119: On ne peut, en générale, s'engager, ni stipuler en son
propre nom, que pour soi-même.220
Art.1121 dispune că: On peut pareillement stipuler au profit d'un tiers,
lorsque telle est la condition d'une stipulation que l'on fait pour soi-
mêeme ou d'une donation que l'on fait a un autre.Celui qui a fait cette
stipulation ne peut la revoquer, si le tiers a déclaré vouloir en profiter221.
După cum se poate observa, art.1119 conţine regula potrivit căreia nu se
poate stipula pentru altul. El nu este decât o consecinţă a unui principiu,
anume că toate obligaţiile presupun în mod necesar un singur debitor şi
un singur creditor222.
Dar, în continuare, art. 1121 arată excepţiile de la regula instituită de
articolul precedent.
După cum s-a arătat223, dispoziţiile art.1119 şi 1120 C.civ. francez sunt
dominate de ideea că eficacitatea stipulaţiei pentru altul depinde de
realizarea unui interes direct sau indirect (fie chiar artificial - creat prin
adăugarea unei clauze penale) pe care stipulantul îl are la îndeplinirea de
către promitent a prestaţiei impusă acestuia din urmă în favoarea terţului
beneficiar.
220Gilles Goubeaux, Philippe Bihr, Code civile, Dalloz, Paris, 1988-1989, p.709.
221Idem, p.710.
222 G.Baudry-Lacantinerie, op.cit., p.563. În acest sens, a se vedea şi C.Aubry, C.Rau, Cours de
Droit civil francaise, vol. IV, Paris, 1871, p. 308 şi urm.

223 Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, Editura Cartea Românaească,
1921, p. 469.
Acelaşi autor224 arată că în ceea ce priveşte eficacitatea stipulaţiei pentru

altul, este suficient ca stipulantul să aibă un interes pur moral la
îndeplinirea prestaţiei promitentului de către terţ, ceea ce înseamnă că
stipulantul, în caz de neexecutare din partea promitentului, are o acţiune
în contra acestuia, fără ca exerciţiul aceste acţiuni să fie supus condiţiei
de a-şi justifica interesul său, care este întotdeauna presupus ca rezultând
din încheierea contractului.
Acest lucru, continuă autorul225, este general recunoscut chiar de
jurisprudenţa226 şi doctrina227 franceză, iar în ceea ce priveşte dreptul
nostru - unde nu avem nici un text de lege care să reglementeze stipulaţia
pentru altul - aceste concluzi se deduc din principiile generale.
Reducând varietatea stipulaţiilor în favoarea altor persoane la tipurile
caracteristice ale acestui fel de contract.
Şi, ţinând seama de art.1119 - 1120 C.civ.francez, dar şi de dezvoltările
jurisprudenţiale, ele pot fi concentrate în următoarele trei tipuri228:
1. stipulaţii prin care se creează un beneficiu în folosul unei terţe
persoane;
2. stipulaţii prina care se efectuează o liberalitate cu sarcini;
3. stipulaţii prin care se urmăreşte satisfacerea unui scop de ordin moral
sau material în profitul unei persoane cu care stipulantul se găseşte în
raporturi juridice preexistente.
4.2.3.2. Noţiunea de stipulaţie pentru altul
Fiind un contract de genul celor nenumite, stipulaţia pentru altul nu este
definită de legiuitor prin reguli speciale, ea fiind stabilită de părţile
contractante, în funcţie condiţiile reale în care îşi dau acordul de voinţă,
fie prin combinarea unor elemente specifice diferitelor contracte numite,
fie prin stabilirea unor elemente noi, independent de orice contract numit.
224 Ibidem.
225
Ibidem.
226 Tribunalul Montbéliard (Doubs), 14 mai 1922, în care se arată că: contractul de asigurare pe viaţă
(...) este valid dacă beneficiarul este arătat în contract, asemenea contract constituind o stipulaţie pentru
alţii, în baza art. 1121, 1122 din Codul civil francez, citată în Pandectele Române pe 1924, partea a III-
a, p. 79, precum şi jurisprudenţa română şi franceză citată şi comentată de D.Alexandresco.
227 A se vedea, de pildă, Marcel Planiol, Georges Ripert, Traité de Droit civil francais, vol.VI,
Paris, 1930, p.485, cu doctrina citată în nota 1.

228 P.C.Vlachide, op.cit., p.90.
Dacă nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altcuiva, nimic nu se opune

ca o persoană să beneficieze, în mod direct, de drepturi ce îi sunt
conferite printr-un contract, la care nu are calitatea de parte şi faţă de care
îşi menţine calitatea de terţ. Contractul în folosul altei persoane poate fi
definit ca fiind acel contract prin care o parte, denumită stipulant, dispune
ca cealaltă parte, denumită promitent, să dea, să facă sau să nu facă ceva
în folosul unei terţe persoane, străine de contract, denumite terţ
beneficiar229. Dreptul terţului se naşte direct şi în puterea convenţiei
dintre stipulant şi promitent. Doar exerciţiul dreptului subiectiv astfel
născut depinde de voinţa terţului beneficiar.
4.2.3.3. Natura juridică a stipulaţiei pentru altul
De-a lungul timpului, literatura de specialitate a încercat să răspundă
întrebărilor referitoare la natura operaţiei prin care două părţi contractante
pot da naştere, prin contractul lor, unui drept în folosul unui terţ, pe care
principiu de drept, pe ce noţiune elementară se poate baza rezultatul
obţinut. Aşa au luat naştere teoria ofertei, teoria gestiunii intereselor altuia,
teoria angajamentului unilateral, teoria contractului; toate aceste teorii să
justifice, fiecare în parte, producerea efectelor în patrimoniul terţului.
a. Sistemul ofertei
Acest prim mod de înţelegere a stipulaţiei pentru altul se bazează pe
următorul raţionament230: stipulantul oferă terţului beneficiar dreptul pe
care el l-a dobândit prin încheierea unui contract cu promitentul; oferta
trebuie acceptată de către terţ231 pentru ca angajamentul promitentului să
devină ferm şi să producă efecte juridice. Acceptarea odată pronunţată, ea
retroactivează până în ziua încheierii contractului şi terţul devine
creditorul personal al promiţătorului232.
Teoria a fost criticată233.
229
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 70. Pentru alte definiţii: T.R.Popescu-Brăila, op.cit., p. 143; P.
M. Cosmovici, op.cit. (ediţia 1996), p. 142.
230 A. Colin, H. Capitant, op.cit., p. 327.
231 A se vedea Baudry-Lacantinerie, op.cit., p. 567, care citează Cass.fr., 27.02.1884, Sirey,
86.1.422. pronunţată în baza art. 1121 C. civ. fr., in fine: Celui qui a fait cette stipulation, ne peut plus
la révoquer, si le tiers a déclaré vouloir en profiter.
232 A se vedea M. Planiol, op. cit., vol.II, p. 409, nr. 1218.
233 C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p.74.
În primul rând, naşterea dreptului în favoarea terţului nu este numai

rezultatul voinţei creditorului; ambele părţi de comun acord se învoiesc
ca prestaţia să fie dobândită de terţa persoană. Dar, întrucât sistemul
ofertei nu ia în seamă voinţa părţilor pentru că nu ţine seama decât de
voinţa creditorului ofertant, stipulaţia în folosul altcuiva nu este un
contract, ci o consecinţă a unui contract sau o modalitate a contractului,
hotărâtă de ambele părţi234.
În al doilea rând, stipulaţia n-ar fi perfectă decât în momentul acceptării
ofertei de către terţul beneficiar.
În întărirea acestei afirmaţii să presupunem următoarele situaţii.
Dacă creditorul ofertant ar muri înainte de acceptare, stipulaţia ar fi
caducă (soluţie care ar zădărnici orice contract de asigurare asupra vieţii
încheiate în favoarea terţilor). În acelaşi sens, orice creanţă oferită terţului
face parte, până la acceptare, din patrimoniul creditorului fiind afectată ca
atare de dreptul de gaj al creditorilor acestuia din urmă235. Astfel, în caz
de insolvabilitate a creditorului ofertant, terţul ar urma să fie considerat ca
un simplu creditor chirografar, primind numai o cotă parte din dreptul
său. O astfel de consecinţă ar fi total contrarie celei pe care părţile au
avut-o în vedere la formarea contractului. O altă consecinţă236, legată de
teoria care explică stipulaţia printr-o ofertă adresată de stipulant terţului,
este aceea că dreptul de creanţă al beneficiarului, trebuind să traverseze
patrimoniul stipulantului, este supus raportului şi reducţiunii pe care le pot
pretinde moştenitorii stipulantului, după decesul acestuia. În scopul
păstrării egalităţii între succesori şi al garantării dreptului lor de rezervă,
Codul civil român a creat două instituţii care răspund acestei finalităţi:
anume instituţia raportului şi aceea a reducţiunii. În virtutea primei
moştenitorii-rezervatori (descendenţii şi soţul supravieţuitor) sunt obligaţi
să aducă la masa succesorală bunurile pe care le-au primit cu titlu de
donaţie de la autorul comun. Reducţiunea este acţiunea pe care
moştenitorii rezervatari o au împotriva donatorilor şi a legatarilor spre a
234 Unii autori nu sunt de acord cu acest punct de vedere, deoarece consideră că stipulaţia pentru altul este un
contract în totalitatea sa şi nu o modalitate. În acest sens a se vedea M.B. Cantacuzino, op.cit, pp. 470-417.
235 A se vedea în acest sens, M. Planiol, op.cit., vol. II, p. 409 şi C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu,
Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, p. 860.

236P.C.Vlachide, op.cit., p.95
cere reducerea liberalităţilor excesive consimţită de autorul lor, prin care li

s-a atacat rezerva garantată de lege din averea defunctului autor. Cei care
au primit de la defunctul autor peste limita părţii lui disponibile sunt supuşi
reducţiunii pentru reîntregirea rezervei. Dacă liberalitatea facută pe cale de
stipulaţie este conferită unuia dintre moştenitorii săi cu rezervă (copil sau
soţ), ceilalţi moştenitori rezervatari ai stipulaţiei vor putea pretinde raportul
şi, eventual reducerea liberalităţii, astfel că stipulaţia nu şi-ar putea atinge
scopul urmărit. Acesta, fiind urmărit de stipulant, va urmări întotdeauna ca
dreptul creat de el terţului beneficiar să nu treacă prin patrimoniul său, al
stipulantului, ci să se fixeze de-a dreptul în patrimoniul terţului, la data
când acesta acceptă stipulaţia.
b. Sistemul gestiunii intereselor altuia
Insuccesul explicării naturii juridice a stipulaţiei pentru altul, prin teoria
ofertei, a determinat, cum era de aşteptat, elaborarea unei teorii.S-a
încercat explicaţia stipulaţiei prin gestiunea de afaceri.
Din punctul de vedere al acestui sistem, acceptarea terţului joacă rolul
unei ratificări a actului întreprins din propria iniţiativă a creditorului
stipulant, care poate fi deci considerat ca un gestor al intereselor altcuiva.
Această teorie prezintă numeroase neajunsuri.
1. În primul rând, se face abstracţie de natura contractulă a raportului
dintre stipulant şi promitent şi de intenţia comună în care aceştia au
acţionat237.
2. În altă ordine de idei, noţiunea clasică a gestiunii intereselor altei
persoane, aşa cum o defineşte art. 987 C. civ., echivalează cu amestecul
gestorului în afacerile cuiva, afaceri existente deja în patrimoniul
geratului (în cazul nostru al terţului)238.
S-a mai arătat că239 dacă ratificarea lui dominus rei (a stăpânului
afacerii) face din gestor un mandatar al geratului, cu efect retroactiv,
faptul se explică uşor, pentru că gestorul nu a lucrat în numele său, ci pe
contul altuia, al geratului, al lui dominus rei. Dimpotrivă, stipulantul
lucrează în numele lui însuşi, astfel că ratificarea cu valoare retroactivă
238Prima condiţie necesară pentru formarea contractului de gestiune de afaceri este existenţa unei
afaceri a altcuiva (doctrina citaă în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. VII, p.501, nr. 6).
239 P.C.Vlachide, op.cit., p. 96.
de mandat este exclusăprin ipoteză, ca incompatibilă, pentru că nimeni nu

poate fi mandatarul unei persoane pe care nu o poate reprezenta. Lucrând
în numele său propriu - chiar dacă o face în interesul altuia, ca în cazul
donaţiei cu sarcină - stipulantul nu poate fi mandatar; contractul se
încheie între el şi promitent, astfel că acceptarea beneficiarului nu se
analizează într-o ratificare cu efecte retroactive de mandat. Apoi,
gestiunea de afaceri implică necesitatea despăgubirii gestorului pentru
sumele vărsate de el în contul geratului, cum prevede art. 991 C.civ.,
lucrurile petrecându-se aidoma ca la mandat. Or, în stipulaţia pentru altul
nu poate fi vorba de nici o reglare de conturi şi de nici o despăgubire a
stipulantului de către terţul beneficiar, care profită pur şi simplu de opera
stipulantului, fără a-i datora nimic în schimb.
c. Sistemul angajamentului unilateral
O altă teorie încearcă să explice dreptul terţului beneficiar pornind de la
ideea puterii obligatorii a actului unilateral de voinţă. Potrivit aceste
teorii, mecanismul stipulaţiei pentru altul ar fi următorul: între stipulant şi
promitent inervine un contract, la care se adaugă un angajament unilateral
al promitentului prin care acesta se obligă, faţă de terţul beneficiar, la o
anumită prestaţie. Din acest angajament unilateral, s-ar naşte, direct în
patrimoniul terţului un drept de-sine-stătător. În general, doctrina nu şi-a
îndreptat atenţia prea mult asupra acestui sistem, fiind incompatibilă cu
caracterul contractual al stipulaţiei pentru altul, aducându-se numeroase
critici.240. Faptul generator al obligaţiei nu este o voinţă unilaterală, ci
acordul de voinţă dintre stipulant şi promitent şi acest sistem ar nesocoti
voinţa comună a părţilor contractante. Se disting aici trăsături
caracteristice ale raporturilor dintre părţi şi dintre acestea şi terţul
beneficiar241.
d.Sistemul contractului
Acest sistem era denumit în doctrina mai veche242 sistemul naşterii
directe a dreptului. În lumina acestui sistem, dreptul terţului ia naştere
direct în persoana lui, în momentul acordului de voinţe în raportul dintre

241 A se vedea, în acest sens, M.B. Cantacuzino, op. cit., pp. 470-471.
242 C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 861.
creditorul stipulant şi debitorul promitent. Unii autori, în special francezi,

critică acest sistem şi îi impută faptul că nu face decât să descrie
operaţiunea juridică şi să-i constate rezultatele, în loc să o explice în mod
raţional243. Doctrina română înclină spre acest din urmă sistem, pentru că
stipulaţia în folosul altcuiva este rezultatul voinţei comune a părţilor
contractante. Acest acord de voinţe are puterea de a da naştere unui drept
direct244 în persoana unui străin, pentru că aceasta este înţelegerea părţilor
şi pentru că nu există nici un motiv care să împiedice un astfel de rezultat.
Astfel, terţul beneficiar, ca şi moştenitorul, poate refuza drepturile ce a
dobândit, însă nu este nevoie de nici un fel de comsimţământ din partea
lor pentru a dobândi beneficiul stipulaţiei. Acceptarea stipulaţiei nu face
decât să întărească asupra terţului acceptant dreptul deja născut în
persoana sa.
După prezentarea acestor concepţii, precizăm că unii autori au ajuns la
concluzia că toate sistemele expuse conţin o parte de adevăr şi că, pentru
a ajunge la o explicaţie completă a mecanismului stipulaţiei, ele trebuie
îmbinate245 într-o explicaţie unică.
4.2.3.4. Aplicaţii ale contractului în folosul unei terţe persoane
Potrivit legislaţiei civile în vigoare, orice convenţie poate fi încheiată,
chiar dacă ea nu este prevăzută expres în Codul civil, cu singura condiţie,
de ordin general, ca ea să nu contravină dispoziţiilor imperative ale legii
ori regulilor de convieţuire socială.
4.2.3.4.1. Donaţia cu sarcini
O primă aplicaţie a stipulaţiei pentru altul o constituie donaţia cu
sarcini246. S-a arătat247 că stipulaţia în favoarea unei terţe persoane, făcută
cu intenţia de a gratifica (donandi causa), reprezintă o donaţie
243 A se vedea M. Planiol, op.cit., p. 411, nr. 1226.

244 Argumente în acest sens prezintă şi A. Colin, H. Capitant, op. cit., vol. II, p. 329 şi C. Hamangiu,
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, p. 861.
245 M. Planiol, apud C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p. 861.
246 Referitor la această chestiune a se vedea doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit.,
vol. VII, p. 68, nr. 16.

247 Fr.Deak, op.cit., p116.
indirectă248, scutită de formele prevăzute pentru donaţii249. Donaţia

indirectă realizată pe calea stipulaţiei pentru altul prezintă însă şi alte
particularităţi faţă de regulile generale ale donaţiilor. Această donaţie se
realizează independent de acceptarea donaţiei de către donatar (terţul
beneficiar) şi de notificarea accetării donatorului-stipulant, întrucât
dreptul stipulat în favoarea terţului beneficiar (donatar)se naşte direct şi
nemijlocit în patrimoniul său din momentul încheierii contractului între
stipulantul-donator şi promitent250. Acceptarea donaţiei - având drept
efect numai consolidarea (şi nu naşterea) dreptului în patrimoniul
terţului-beneficiar (donatar) - poate fi făcută nu numai de către donatar, ci
şi de către succesorii săi în drepturi, şi nu numai în timpul vieţii, dar şi
după moartea donatorului (ori după ce a devenit incapabil). Donaţia
devine irevocabilă numai din momentul acceptării251. Până la
consolidarea prin acceptare a dreptului în patrimoniul donatarului,
donatorul-stipulant (nu şi succesorii săi în drepturi) poate revoca donaţia
ad nutum. Înseamnă că până la acceptare nu operează forţa obligatorie a
contractului (irevocabilitatea de gradul I252). În schimb, principiul
irevocabilităţii donaţiilor (irevocabilitatea de gradul II) trebuie să fie
respectat; dreptul stipulat în favoarea donatarului se naşte valabil în
patrimoniul său din momentul încheierii contractului dintre stipulant şi
promitent numai dacă stipulaţia nu conţine clauze incompatibile cu
principiul irevocabilităţii donaţiilor253. Se precizează faptul că dacă
248 Dacă stipulaţia în favoarea terţului s-a făcut solvendi causa sau credendi causa nu mai suntem în
prezenţa unei donaţii indirecte - Francisc Deak, Contracte civile şi asigurări, vol. II, Editura Actami,
Bucureşti, 1995, p. 34, nota 26.
249 A. Colin, H.Capitant, op.cit., vol.III, p. 775.
250 A se vedea şi C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p. 72-73; Cas. dec. nr. 889/1942, în Jurisprudenţă
..., op.cit., p. 442.

251 Atât timp cât terţul beneficiar nu a acceptat, stipulantul poate revoca dispoziţia făcută şi să
transfere beneficiul, fie asupra altei persoane, fie asupra lui însuşi (Cas. dec. nr. 114/1941, în
C.Hamangiu, N.Georgean, op.cit., vol.II, p. 442). În cazurile prevăzute de lege, stipulaţia nu devine
irevocabilă nici prin acceptare. De exemplu, în materia asigurărilor stipulantul-donator o poate revoca
oricând în cursul executării contractului de asigurare (art. 33 din Legea nr. 136/1995, privind
asigurările şi reasigurările în România, publicată în M. Of. nr. 303/30.12.1995, modificaă), deci până
la realizarea cazului asigurat şi cât timp asigurarea este în vigoare.
252 A se vedea Fr. Deak, op.cit., p. 117, nota 110.
253 Unii autori pun şi problema irevocabilităţii de gradul II numai după acceptarea donaţiei de către
terţul beneficiar.
donaţia indirectă (stipulaţia făcută donandi causa) este prevăzută în

cadrul unei donaţii directe (donaţie cu sarcini) - donaţie dublă făcută
printr-un singur act juridic - donaţia directă va fi guvernată, evident, de
regulile aplicabile donaţiilor (formă autentică sau dar manual, principiul
irevocabilităţii, acceptarea de către donatarul direct şi notificarea
acceptării etc.). Numai în privinţa sarcinii stipulate, care este o donaţie
indirectă grefată pe o donaţie directă, se aplică regulile specifice
stipulaţiei pentru altul. În ce priveşte capacitatea de a face şi de a primi
donaţii, urmează a fi examinată, în acest caz, atât în raporturile dintre
părţile donaţiei directe (stipulant şi promitent), cât şi în raporturile dintre
donatorul stipulant şi donatarul-terţ beneficiar. În schimb, în raporturile
dintre promitentul-donatar direct şi terţul beneficiar - donatar indirect -
fiind vorba de executarea unei obligaţii - problema capacităţii de a face
sau de a primi donaţii nu se pune. De exemplu, medicul curant al
promitentului poate cere executarea sarcinii stipulate în favoarea sa (dacă
nu este medicul curant al stipulantului-donator). Prin excepţie de la
regula capacităţii donatarului-terţ beneficiar de a primi donaţii, se
recunoaşte validitatea sarcinii stipulate în favoarea unei persoane viitoare
(neconcepute), cu condiţia existenţei ei la data executării sarcinii, de
exemplu, sarcina stipulată în favoarea copilului care se va naşte din
căsătoria pe care o va încheia nepoata donatorului254.
4.2.3.4.2. Contractul de transport de bunuri
Este considerat ca o aplicaţie a stipulaţiei pentru altul şi contractul de
transport de bunuri, atunci când expeditorul convine cu transportatorul,
ca acesta din urmă să predea încărcătura către o terţă persoană denumită
destinatar şi care nu este parte a contractului de transport. Expeditorul are
în acest caz calitatea de stipulant, transportatorul pe aceea de promitent,
iar destinatarul calitatea de terţ beneficiar. În literatura de specialitate se
susţine că255, datorită faptului că destinatarul dobândeşte un drept propriu
faţă de cărăuş, drept izvorât din contractul încheiat de cărăuş cu
expeditorul (dreptul de a dispune de marfă), drepturile destinatarului sunt
Asupra donaţiilor cu sarcini, a se vedea şi C.Aubry, C.Rau, op.cit., vol. VII, p.375 şi urm.
254
A se vedea în acest sens Gheorghe Filip, Dreptul transporturilor, Casa de Editură şi Presă
255
Şansa S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 53 şi doctrina acolo citată.

identice cu cele ale terţului beneficiar din stipulaţia pentru altul. S-a arătat
că256 acestea sunt două situaţii distincte, deosebirile dintre ele constând în
primul rând din faptul că, în cazul stipulaţiei în folosul altuia, terţul
beneficiar dobândeşte drepturile sale din momentul încheierii contractului
dintre stipulant şi promitent, pe când în cazul contractului de transport
destinatarul dobândeşte dreptul la eliberarea mărfii numai din momentul
când marfa a ajuns la destinaţie şi este pusă la dispoziţia sa, moment până
la care expeditorul are dreptul, de regulă, de a dispune de marfă,
schimbându-i destinaţia (dreptul de contraordin). În al doilea rând, terţul
beneficiar poate deveni numai titular de drepturi, deoarece nu poate fi
obligat printr-un act de voinţă aparţinând altcuiva, pe când destinatarul
dintr-un contract de transport poate avea atât drepturi, cât şi obligaţii, ca
de exemplu, de a achita preţul transportului şi alte cheltuieli de trnsport,
prin aceasta el se asociază sau aderă la contractul de transport (care iniţial
s-a încheiat între expeditor şi cărăuş), adică îl acceptă. În al treilea rând,
trebuie subliniat că adesea, în practică, în baza aceluiaşi contract de
transport, cărăuşul este acţionat concomitent de expeditor şi de destinatar
(de exemplu, de către expeditor pentru restituirea unor diferenţe de taxe
de transport, iar de către destinatar pentru a răspunde pentru lipsurile
cantitative sau calitative constatate la sosirea mărfii la destinaţie). Acest
lucru contravine teoriei stipulaţiei pentru altul, conform căreia, din
momentul aderării destinatarului la contractul de transport, expeditorul nu
ar mai avea, în principiu, dreptul de a acţiona pe cărăuş, deoarece prin
primirea scrisorii de trăsură şi a mărfii de către destinatar, acesta s-ar
substitui expeditorului în ceea ce priveşte valorificarea oricărui drept
derivând din contractul de transport. Ţinând seama de aceste deosebiri, în
literatura de specialitate257 s-a ajuns la concluzia că ideea stipulaţiei
pentru altul nu poate explica pe deplin poziţia destinatarului în contractul
de transport poziţia sui generis, care nu poate fi încadrată în principiile
aplicabile stipulaţiei, deşi din multe puncte de vedere se aseamănă cu
aceasta. Concluzionând, contractul de transport este o stipulaţie pentru
altul cu unele particularităţi. Datorită faptului că legislaţia în vigoare
256 Idem, pp. 53-54.

257 Gh. Filip, op.cit., p. 54, nota 27.
atribuie un rol activ tuturor părţilor din contractul de transport, inclusiv

destinatarului (chiar de la încheierea contractului anual de prestaţii de
transport), în doctrină258 s-a arătat că ar fi necesar să se reexamineze
poziţia destinatarului în contractul de transport pentru a se vedea în ce
măsură caracterul de contract bipartit mai corespunde în prezent şi dacă
n-ar trebui să se adopte un nou punct de vedere, potrivit căruia acest
contract este unul tripartit, ceea ce ar corespunde mult mai bine
realităţilor economice prezente care cer ca toate părţile dintr-un asemenea
contract să aibă un rol activ. Recent, autorii259 s-au raliat opiniei potrivit
căreia, poziţia destinatarului în contractul de transport poate fi explicată
pe deplin prin instituţia stipulaţiei în folosul altuia, fiind o aplicaţie
specifică a acestei instituţii juridice, drepturile destinatarului se nasc în
momentul încheierii contractului dintre expeditorul stipulant - promitent,
indiferent de faptul că terţul beneficiar-destinatarul a acceptat sau nu
dreptul stipulat în favoarea sa. Exerciţiul acestor drepturi este însă
suspendat prin efectul legii până în momentul ajungerii mărfii la
destinaţie, când destinatarul ia cunoştinţă că în folosul său există o
stipulaţie pe care o poate accepta, aderând astfel la contractul de transport
sau o refuză.
Acceptarea (aderarea la contract) destinatarului nu are efect constitutiv
de drepturi, deoarece acestea s-au născut chiar din momentul încheierii
contractului de transport de către expeditor şi deci, prin ea, destinatarul îşi
consolidează numai acele drepturi stipulate anterior în favoarea sa260.
4.2.3.4.3. Asigurările facultative
Conform legislaţiei în vigoare261, respectiv Legea nr. 136/29.12. 1995262,
art. 9: Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o
prima asiguratorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume
risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma
258
Gh. Filip, op. cit., p. 54, nota 29.
259 Gh. Filip, op.cit., p. 54, nota 30.
260 În ceea ce priveşte teoriile cu privire la poziţia pe care o deţine destinatarul în contractul de transport
(gestiunea de afaceri, cesiunea de drepturi, stipulaţia pentru altul şi caracterului de originalitate), a se vedea
Octavian Căpăţînă, Contractul comercial de transport, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pp.42-44.
261 Pentru dreptul francez, a se vedea şi Michelle Fontaine, Robert Cavalerie, Danielle Fouilhé,
Droit, Paris, 1990, p.246.

262 Publicată în M.Of. nr. 303/30.12.1995, modificată.
asigurată, denumită în continuare îndemnizaţie, în limitele şi termenele

convenite.Contractul ce se va încheia în formă scrisă (art. 10 din legea
menţionată). Asigurările facultative sunt acele contracte încheiate de
asigurat, prin simplul său acord de voinţă, nefiind obligat prin lege la
încheierea acestora263. În asigurările de persoane suma asigurată se plăteşte
asiguratului ori beneficarului desemnat de acesta. În cazul decesului
asiguratului, dacă nu s-a desemnat un beneficiar, suma asigurată se plăteşte
moştenitorilor săi în calitate de beneficiari264. Ca aplicaţie a stipulaţiei
pentru altul265, asigurare facultativă de persoane presupune desemnarea
unui terţ beneficiar, care se poate face fie la încheierea contractului, fie în
cursul executării acestuia prin declaraţie scrisă comunicată asiguratorului
sau prin testament. În cazul în care au fost desemnaţi mai mulţi beneficiari,
ei au drepturi egale asupra sumei asigurate (art. 34 din Legea nr.136/1995).
Dacă unul dintre beneficiari nu există la survenirea riscului asigurat, nu
poate ori nu voieşte să exercite dretul stiulat în favoarea sa sau este decăzut
din drepturi pentru că a produs intenţionat decesul asiguratului, suma
asigurată se va plăti celorlalţi beneficiari. Terţul beneficiar se bucură de
acţiune directă împotriva asiguratorului. Deoarece suma asigurată nu intră
în patrimoniul asiguratului nici în timpul vieţii, nici după moartea acestuia,
creditorii asiguratului nu au dreptul să urmărească suma asigurată
cuvenită beneficiarului (art. 38 alin 2). Din aceleaşi motive se consideră că
suma asigurată nu este supusă nici reducţiunii, ca liberalitate excesivă, nici
raportului, ca donaţie îndirectă266. De reţinut este faptul că beneficiarul
trebuie să fie o persoană determinată sau cel puţin determinabilă la
survenirea cazului asigurat, inclusiv o persoană viitoare267. În sfârşit,
menţionăm că asiguratorul are dreptul să opună beneficiarului (inclusiv
moştenitori) toate apărările pe care le putea opune asiguratului în temeiul
contractului de asigurare.
263 În asigurarea obligatorie condiţiile contractului de asigurare sunt stabilite de Legea nr. 136/1995.
264 În conformitate cu art. 32 din Legea nr. 136/1995.
265 Desemnarea unui terţ beneficiar, făcută animus donandi, reprezintă o donaţie indirectă realizată
pe calea stipulaţiei pentru altul sau un legat cu titlu particular. În acest sens a se vedea Fr. Deak, Tratat
de drept civil. Contracte speciale, op.cit., p. 419, nota 102.
266 Idem, p. 420 şi jurisprudenţa acolo citată.
267 A se vedea în acest sens M. Planiol, op.cit., vol. II, p. 414, nr. 1235.
4.2.3.4.4. Asociaţia şi fundaţia

Asociaţia şi fundaţia reprezintă acte prin care o persoană fizică sau juridică
constituie un patrimoniu distinct şi autonom de propriul patrimoniu şi îl pune
în slujba realizării unui scop, ideal, obiectiv de interes obştesc. Deci ea este
totdeauna inspirată de o idee dezinteresată, culturală sau filantropică. Sediul
materiei acestora se află în O.G. nr. 26 din 30 ianuarie 2000 (M.Of. nr. 39
din 30 ianaurie 2000, modificată). S-a decis că liberalitatea făcută pentru
înfiinţarea şi întreţinerea unui spital este una în folosul zonei geografice
respective şi ca atare, în folosul unei persoane morale existente268. Asociaţia
şi fundaţia sunt varietăţi de stipulaţie pentru altul, întrucât ele sunt liberalităţi
făcute unor persoane, cu destinaţia de a servi unui scop determinat269.
4.2.3.4.5. Renta viageră
În dreptul civil român, renta viageră este reglementată în art. 1639 şi
urm. C. civ., fiind un contract tipic aleatoriu270. Prin contractul de rentă
viageră, o persoană înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani
(capital) în schimbul unei prestaţii periodice în bani, care urmează a i se
plăti până la decesul său271. După cum se poate observa din dispoziţiile
Codului civil, renta viageră poate rezulta uneori dintr-un contract, poate
lua naştere cu titlu gratuit, între vii (art. 1640 C. civ.272), în care caz este
echivalentă cu o donaţie, sau prin testament, în această situaţie fiind o
sarcină a succesiunii, un legat273. Renta viageră este liberalitate şi în cazul
în care este constituită nu în favoarea persoanei care a înstrăinat bunul
sau plăteşte suma de bani, ci în favoarea unui terţ274, care dobândeşte
268 A se vedea doctrina şi jurisprudenţa citată în D. Alexandresco, op.cit., vol. IV, partea I, p. 96, text şi note.
269C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, A.Băicoianu, op.cit., vol.II, p. 859.
270 Ceea ce dă caracterul aleatoriu al rentei viagere este limita sa în timp determinată de durata
incertă a vieţii unei persoane. De asemenea, pe de o parte. credirentierul riscă un capital în speranţa
unui câştig pe care moartea sa poate face să-l piardă, iar pe de altă parte, debitorul, în speranţa de a
câştiga un capital, se expune riscului de a plăti o sumă mai mare decât însuşi capitalul plătit - cf.
Zachariae, Droit civil français, vol. V, Paris, 1860, p. 24, nota 2.
271 Fr. Deak, op. cit., p. 448, Eugeniu Safta-Romano, Contrace civile, op.cit., vol. II, p. 101,
272 Art. 1640 C.civ.: Ea (renta pe viaţă - n.n.) se poate constitui şi cu titlu gratuit, prin donaţiune
între vii sau prin testament. A se vedea şi Cass. fr., 17.02.1904, în Fuzier-Herman, Code civil.
Supplément, Paris, 1902, p. 2226.
273 A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 1028.
274 Renta viageră poate fi constituită şi în folosul mai multor persoane simultan. D. Alexandresco,
op.cit., vol. X, p. 104 şi doctrina acolo citată.

calitatea de credirentier, contractul fiind supus, în aceste condiţii,

regulilor de fond prevăzute pentru donaţii, fără a se aplica însă regulile de
formă ale acestora (art. 1642 alin. 2 C.civ.275. Renta astfel constituită este
o donaţie indirectă, rezultând dintr-o stipulaţie pentru altul (făcută
donandi causa), iar regula este că pentru donaţiile indirecte nu se cere
respectarea formelor solemne276. Dacă renta a fost constituită în folosul
unei terţe persoane, ea se va stinge prin moartea acestuia, nu prin moartea
creditorului care, dacă moare înaintea terţului, renta va continua în
persoana moştenitorilor277.
4.2.3.4.6. Concesiunea unor stabilimente de utilitate publică
Acest contract poate fi o aplicaţie a stipulaţiei pentru altul în cazul în
care autoritatea publică impune anumite condiţii concesionarului în
favoarea particularilor sau a altor persoane fizice sau juridice. De
exemplu, aceasta se întâmplă în cazul concesionării unor întreprinderi de
transport, de iluminat public, etc.278.
4.2.3.5. Condiţiile de validitate ale stipulaţiei pentru altul
4.2.3.5.1. Condiţii generale
Fiind un contract, stipulaţia pentru altul va trebui să întrunească toate
condiţiile generale de validitate ale oricărui contract, şi anume condiţiile
privind capacitatea părţilor de a contracta, consimţământul părţilor,
obiectul contractului şi forma acestuia279.
4.2.3.5.1.1. Capacitatea
Capacitatea de a încheia contracte este o parte a capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice sau juridice şi, totodată, premisă a capacităţii de exerciţiu
a persoanei. Art. 948 pct. 1 C.civ. prevede că o condiţie esenţială pentru
275 Art. 1642 C. civ.: Rendita pe viaţă se poate înfiinţa în favoarea persoanei ce a plătit preţul, sau a
altei a treia ce n-are nici un drept la rendită.

În cazul din urmă, deşi întruneşte însuşirile unei liberalităţi, totuşi nu este supusă formelor stabilite
pentru donaţiune; însă este în totul supusă dispoziţiilor articolului precedent.
276
A se vedea, în acest sens: Fr. Deak, op. cit., p. 452, E. Safta-Romano, op. cit., vol. II, pp. 102-
103, Zachariae, op. cit., vol. V, pp. 25-26, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit.,
vol. II, p. 1029, D. Alexandresco, op. cit, vol. X, p102-103.
277 A se vedea D. Alexandresco, op. cit., vol. X, p. 103, Fr. Deak, op. cit., p. 453, E. Safta-Romano,
op. cit., vol. II, p. 103, Zachariae, op. cit., vol. V, p. 30.
278 M.B.Cantacuzino, op.cit., p.472. A se vedea şi Legea nr. 219/1998 privind regimul
concesiunilor (M.Of. nr. 459 din 30 noiembrie 1998).

validitatea unei convenţii este capacitatea de a contracta. Există însă şi

alte prevederi ale Codului civil în legătură cu capacitatea de a contracta a
unei persoane. Astfel, art. 949 C. civ. prevede că: Poate contracta orice
persoană ce nu este declarată necapabilă de lege; iar art. 950 C. civ.
declară necapabili următoarele persoane: minorii; interzişii; în general,
toţi cei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte. Aceste prevederi
consacră fragmentar principiul capacităţii. O prevedere cu caracter
general o regăsim în art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 conform
căruia: Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici
lipsit în tot sau în parte de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în
condiţiile stabilite de lege. Mai trebuie subliniat că această condiţie,
capacitatea, este o stare de drept, spre deosebire de discernământ, care
este o stare de fapt280. Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice
trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar textele de excepţie sunt strictă
interpretare şi aplicare. În acest sens, a se vedea art. 950 C. civ. Precizăm
că, datorită caracterului accesoriu al stipulaţiei pentru altul, reguluăile
relative la capacitate se aplică stipulantului şi promitentului; în ceea ce-l
priveşte pe terţul beneficiar al stipulaţiei, trebuie remarcat că, în funcţie
de domeniul de aplicare, acesta poate beneficia de dreptul stipulat chiar
de la concepţie, neffind necesar să aibă capacitate deplină de exerciţiu
(sau capacitate restrânsă de exerciţiu).
4.2.3.5.1.1.2. Consimţământul
Ca în orice contract, în cazul stipulaţiei în folosul altuia o condiţie necesară
este consimţământul. Acesta reprezintă manifestarea de voinţă cu intenţia de
a produce efecte juridice şi constă în hotărârea de a încheia un act juridic
manifestată în exterior. Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să
îndeplinească condiţiile281: să provină de la o persoană cu discernământ; să
fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat; să nu
fie alterat de vreun viciu de consimţământ. În legătură cu acestă ultimă
condiţie se menţionează faptul că viciul de consimţământ alterează caracterul
conştient, liber al actului juridic şi, în lumina art. 953 C. civ., cunoaşte mai
280A se vedea Gh. Beleiu, op.cit., p. 125.
281În legătură cu tratarea pe larg a acestor condiţii a se vedea idem, p. 129 şi urm. şi Paul Cosmovici
(coordonator), Tratat de drept civil. Partea generală, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1989, p.
174 şi urm.
multe forme282, care sunt: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea. Precizăm că

este vorba despre consimţământul stipulantului şi cel al promitentului.
4.2.3.5.1.1.3. Obiectul
Definiţia juridică a obiectului actului juridic subliniază că acesta constă în
conduita părţilor stabilită prin acel act juridic, respectiv acţiunile ori
inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute283. Astfel,
art. 962 C. civ. prevede că: Obiectul convenţiilor este acela la care părţile
sau numai una din părţi se obligă. Dat fiind faptul că conduita părţilor mai
sus menţionată are loc în legătură şi prin intermediul bunurilor, acestea se
pot şi sunt considerate ca fiind obiect derivat al actului juridic. În acest sens
Codul civil, prin art. 963 stipulează că: Numai lucrurile ce sunt în comerţ
pot fi obiectul unui contract. În literatura de specialitate, nu toţi autorii sunt
de aceeaşi părere cu privire la ceea ce trebuie reţinut ce este obiectul
actului juridic, fiind formulate trei puncte de vedere284. Pentru a fi valabil,
obiectul actului juridic trebuie să îndeplinească condiţiile285 generale
următoare: să existe; să fie în circuitul civil; să fie determinat ori
determinabil; să fie posibil; să fie licit şi moral. Există şi condiţii speciale,
cerute numai pentru anumite acte juridice, şi anume: cel ce se obligă
trebuie să fie titularul dreptului subiectiv, pentru cazul actelor constitutive
sau translative; să existe autorizaţia administrativă prevăzută de lege, în
cazurile prevăzute de lege; obiectul să constea într-un fapt personal al
debitorului, în cazul actelor cu pronunţat caracter personal. În cazul
stipulaţiei în folosul altuia se reţine că stipulantul nu trebuie să fie titularul
dreptului e care îl cedează, ci promitentul are această calitate, iar, în
principal, translaţia dreptului are loc în urma unei contraprestaţii.
4.2.3.5.1.1.4. Cauza
Cauza286 sau scopul reprezintă acel element al actului juridic care
constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Împreună cu
282
A se vedea, pe larg, a se vedea Gh. Beleiu, op.cit., p. 131 şi urm. şi P.M. Cosmovici, op.cit. (ediţia
1996), p. 176 şi urm.
283 Gh. Beleiu, op.cit., p. 138.
284 În legătură cu aceste controverse a se vedea Gh. Beleiu, op.cit., p. 139, nr. 122.
285 A se vedea tratatrea pe larg a acestor condiţii în Gh. Beleiu, op.cit., p. 140 şi urm.
286 Ca element esenţial al actului juridic, cauza nu se confundă nici cu consimţământul şi nici cu
obiectul unui asemenea act, ceea ce evidenţiază caracterul său de element îndependent. Aceasta nu se
confundă nici cu izvorul raportului juridic, deoarece s-ar confunda partea cu întregul.
consimţământul, cauza formează voinţa juridică. În ceea ce priveşte

structura cauzei, aceasta are două elemente componente: scopul imediat
şi scopul mediat. În actele cu titlu gratuit, scopul imediat îl reprezintă
întenţia de a gratifica (animus donandi). În actele reale acesta este
reprezentat de prefigurarea remiterii bunului. Scopul mediat este
reprezentat de motivul determinant al încheierii actului juridic şi se poate
referi la însuşirile unei prestaţii sau la calităţile unei persoane. Pentru a fi
valabilă cauza trebuie să îndeplinească anumite cerinţe287, cum sunt: să
existe; să fie reală; să fie licită şi morală. O deosebită importanţă o au
rolul şi proba cauzei. În primul rând, prin mijlocirea cauzei părţile
atribuie valoare de motiv determinant unei anumite împrejurări, care,
altfel, ar fi rămas fără relevanţă juridică şi prin condiţiile pe care trebuie
să le îndeplinească scopul actului juridic acesta constituie instrumentul
juridic prin care jurisprudenţa asigură restabilirea legalităţii şi respectarea
bunelor moravuri şi a ordinii publice.
În al doilea rând, referitor la proba cauzei, trebuie reamintite prevederile
art. 967 C. civ. conform cărora: Convenţia este valabilă cu toate că
cauza nu este expresă.
Cauza este prezumată ână la dovada contrarie. 288
4.2.3.5.1.1.5. Forma
Prin forma actului juridic se înţelege acea condiţie care constă în
modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de
a crea, modifica ori stinge un raport juridic concret. Stricto sensu, prin
forma contractului se desemnează tocmai modalitatea de exteriorizare a
voinţei juridice, care este substanţa acestuia. Lato sensu, prin forma
contractului se desemnează trei cerinţe de formă şi anume: forma cerută
pentru însăşi valabilitatea actului - forma ad validitatem; forma cerută
pentru probarea actului - forma ad probationem; forma cerută pentru
opozabilitatea actului faţă de alte persoane.
În legătură cu stipulaţia pentru altul trebuie subliniat că forma acestui
contract depinde de aplicaţia sub care apare. Astfel, în cazul
287 A se vedea şi doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. VII, p. 438, nr. 2 şi p.
439, nr. 2; Gh. Beleiu, op.cit., pp. 143-144.

288 A se vedea şi doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. VII, pp. 437-438.
contractului de asigurare, acesta trebuie încheiat în formă scrisă,

având astfel forţă probatorie, conform art. 20 din Legea nr. 136/1995,
modificată.
4.2.3.5.2.Condiţii speciale
Pe lângă condiţiile generale enunţate, stipulaţia în folosul altei persoane
trebuie să îndeplinească şi unele condiţii speciale.
4.2.3.5.2.1. Voinţa de a stipula în folosul unei terţe persoane
O primă condiţie se referă la voinţa de a stipula pentru altul289. Fără a
fi necesară folosirea unei formulări deosebite, aceasta trebuie să fie
certă, neîndoielnică.
4.2.3.5.2.1.2. Terţul beneficiar trebuie să fie determinat sau
determinabil
În privinţa stabilirii terţului beneficiar, se admite că pentru a fi valabilă
stipulaţia, este necesar ca beneficiarul să fie determinat sau cel puţin
determinabil. O stipulaţie adresată unei persoane indeterminabile este ca
şi inexistentă, fiind lovită de nulitate absolută290. Va fi însă valabil
contractul în folosul unei terţe persoane, chiar dacă aceasta nu a fost
determinată de la început, însă au fost stabilite suficiente elemente pentru
determinarea ei la momentul în care stipulaţia se va executa291. De
exemplu, aşa ar fi în cazul indicării în calitatea de beneficiar a
moştenitorilor stipulantului. Stabilirea nominală a acestor moştenitori se
va face numai la moartea stipulantului, dar simplul fapt al indicării
calităţii de moştenitor constituie un element suficient de determinabilitate
a acestora în viitor292. Tot astfel, este valabilă stipulaţiunea adresată celui
mai bun student din ultimul an al Facultăţii de Drept din promoţia ...,
criteriul determinabilităţii fiind acela al calificativelor obţinute293. Se
admite, de asemenea, că stipulaţia pentru altul este valabilă chiar dacă
este făcută în folosul unei persoane viitoare294, care nu există la
289
C.Stătesccu, C.Bîrsan, op.cit., p. 71.
290 P.C.Vlachide, op.cit., vol. II, p. 93.
291 C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 71; P.C.Vlachide, op.cit., vol. II, p.93; T.R.Popescu-Brăila, op.cit., p. 144;
M.B.Cantacuzino, op.cit., pp.471-472; C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., vol. II, p. 803.
292 P.C.Vlacide, op.cit., p.93; C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p.71.
293 P.C.Vlachide, op.cit., vol. II, p.93.
294 În acest sens şi Nicolae Titulescu, Essai sur une théorie générale des droits éventuels,
Bucarest, Imprimerie Gutenberg, 1908, pp.135-136.

momentul în care stipulaţia a fost încheiată295. Astfel ar fi, de exemplu,

stipulaţia făcută de o persoană în beneficiul primului copil care i se va
naşte în viitor. De asemenea, este valabilă stipulaţia în folosul unei
persoane juridice în curs de constituire. Acelaşi lucru se întâmplă şi în
contractele de utilitate publică, dând naştere la stipulaţii colective din
partea concesionarilor unor servicii publice în folosul unor întregi
categorii de oameni; aceştia sunt determinaţi în bloc, însă stipulţia trbuie
să producă efecte în tot cursul contractului, deci şi în favoarea celor care
nu existau în momentul încheierii contractului296. Bineînţeles că în
ipoteza în care previziunea nu se va realiza, stipulaţia va fi lipsită de
valabilitate, datorită inexistenţei terţului beneficiar sau, eventual, va putea
profita stipulantului ori altei persoane297 . Tot astfel, stipulaţia în folosul
unei persoane concepute dar nenăscute va fi valabilă, cu condiţia ca
aceasta să se nască în viaţă298.
4.2.3.6. Efectele stipulaţiei pentru altul
4.2.3.6.1. Raporturile dintre stipulant şi promitent
Între stipulant şi promitent s-a încheiat un contract care a putut da naştere
mai multor categorii de raporturi juridice. Prin clauzele acestui contract
este posibil să se fi prevăzut anumite drepturi în beneficiul stipulantului
însuşi. Aceste clauze însă nu reţin atenţia. Această parte a contractului va
urma regulile obişnuite ale efectelor dintre părţi, caracteristice oricărui fel
de contract. Interesează numai acele clauze prin care s-a stipulat ceva în
sarcina promitentului şi în beneficiul unei terţe persoane - adică acea parte
a raporturilor, care sunt specifice unui contract în folosul unei terţe
persoane. Drepturile se nasc direct şi nemijlocit în persoana terţului
beneficiar299. Va avea stipulantul o acţiune împotriva promitentului spre a-l
sili pe acesta din urmă să-şi execute obligaţia faţă de terţ? Răspunsul este
afirmativ: stipulantul poate acţiona pe promitent, în virtutea raporturilor
dintre ei, să-şi execute obligaţiile faţă de terţa persoană300. În caz de

296 Ibidem.
297 Ibidem.
298 Ibidem.
299 Idem, p.72.
300 Ibidem.
neexecutare, stipulantul poate pretinde daune-interese, în măsura în care va

dovedi producerea în patrimoniul său propriu, a unui prejudiciu datorat
neexecutării de către promitent a obligaţiei faţă de terţ. De exemplu,
stipulantul urmărea ca prin mecanismului stipulaţiei pentru altul să-şi
achite o datorie a sa personală, pe care o avea către terţ, astfel încât
neîndeplinirea de către promitent a angajamentului luat a putut fi de natură
să-l prejudicieze direct pe stipulant însuşi, care, în acest fel, nu şi-a putut
achita datoria şi a fost obligat la plata de daune către terţ301. În cazul în
care în contractul încheiat cu promitentul s-a prevăzut o clauză penală,
stipulantul va putea să o facă aplicabilă în folosul său propriu, dacă
promitentul nu şi-a executat obligaţia către terţ302. Dacă între stipulant şi
promitent s-a încheiat un contract sinalagmatic, neexecutarea de către
promitent a obligaţiei către terţul beneficiar poate îndreptăţi pe stipulant să
ceară rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului303 ( în baza art.
1020 sau în baza art. 829 C.civ.304) ori să invoace excepţia de neexecutare
a contractului305. Dacă stipulaţia rezultă dintr-o donaţie cu sarcini,
neexecutarea sarcinii prevăzută în actul de donaţie dă dreptul donatorului
să revoce liberalitatea306. Pentru doctrina care vede în contractul de
transport o stipulaţie pentru altul, al cărui destinatar este o altă persoană
decât expeditorul, acesta, ca stipulant, este îndreptăţit să pretindă cărăuşului
efectuarea transportului şi să urmărească desăvârşirea lui prin predarea
colet a mărfii în posesia destinatarului307. În orice caz, ceea ce trebuie să
reţinem este că dreptul născut din contractul în folosul unei terţe persoane
aparţine terţului beneficiar, şi nu stipulantului.
4.2.3.6.2. Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar
Deşi terţul beneficiar nu este parte în contract, el dobândeşte direct şi
nemijlocit dreptul creat în folosul său şi aceasta indiferent de orice
acceptare din partea sa. Momentul dobândirii coincide cu momentul
301
Ibidem; T.R.Popescu-Brăila, op. cit., p.144.
303 În ceea ce rpiveşte acţiunea în rezoluţiune sau reziliere, a se vedea Valeriu Stoica, Rezoluţiunea
şi rezilierea contractelor civile, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pp. 103-139.

304 C.Hamangiu, I.Rosetti- Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., p. 826.
305 Ibidem; C.Stătescu, C.Bîsrsan, op.cit., p. 72; T.R.Popescu-Brăila, op.cit., p. 144.
307Ibidem.
încheierii contractului dintre stipulant şi promitent, îndependent de faptul

că terţul beneficiar a acceptat sau nu dreptul stipulat în folosul său.
Semnificaţia faptului că că dreptul se naşte direct şi nemijlocit în
patrimoniul terţului beneficiar, din momentul încheierii contractului
dintre stipulant şi promitent constă în următoarele308. Mai întâi, aceasta
înseamnă că terţul beneficiar nu va avea de suferit concursul creditorilor
stipulantului, de îndată ce dreptul nu face parte din patrimoniul
stipulantului, fiind născut direct în patrimoniul terţului. Tot astfel, terţul
beneficiar va fi la adăpost de pretenţiile moştenitorilor stipulantului, de
îndată ce dreptul nu a aparţinut patrimoniului acestui stipulant. În al
doilea rând, înseamnă că terţul beneficiar, deşi nu este parte contractantă,
va avea o acţiune directă împotriva promitentului pentru satisfacerea
dreptului său. În al treilea rând, chiar dacă terţul beneficiar a decedat
înainte de a fi acceptat dreptul prevăzut în contractul închiat de stipulant
cu promitentul, atât dreptul, cât şi acţiunile însoţitoare se vor transmite
către proprii săi succesori, totastfel cum se vor transmite şi celelalte
elemente patrimoniale ce-i aparţineau la momentul decesului. Am arătat
că terţul beneficiar are la îndemână o acţiune împotriva promitentului
spre a-i cere să-şi execute obligaţia. Ce se va întâmpla dacă promitentul
refuză să şi-o execute? Terţul beneficiar poate pretinde daune-interese
pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării. El nu va
putea cere însă rezoluţiunea contractului încheiat de stipulant şi
promitent, pentru bunul motiv că nu este parte a acestui contract, faţă de
care a fost, este şi rămâne un terţ309. Dealtfel, rezoluţiunea sau, după caz,
rezilierea contractului, ar fi lipsită de orice sens pentru terţul beneficiar şi,
lipsind interesul, pe cale de consecinţă, va lipsi şi dreptul la acţiune în
justiţie.Tot aşa, beneficiarul sarcinii prevăzută într-o donaţie este limitat
la dreptul de a pretinde prestaţia pusă de donator în sarcina donatarului,
dar nu poate pretinde şi revocarea liberalităţii pentru neexecutarea
sarcinii310. Nu trebuie să uităm totuşi că dreptul terţului beneficiar are ca
izvor contractul încheiat între stipulant şi promitent. Aceasta înseamnă că
308C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., pp.72-73.

309 În acelaşi sens şi C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., vol. II, p.862.
promitentul va putea să invoce faţă de terţul beneficiar toate excepţiile pe

care, în virtutea contractului, ar fi putut să le invoce şi împotriva
stipulantului pentru a-şi motiva refuzul de executare. De exemplu,
promitentul ar putea să refuze executarea obligaţiei către terţul beneficiar,
invocând împrejurarea că nici stipulantul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce-i
revenea şi care condiţiona angajamentul pe care şi-l asumase faţă de
terţ311. Ce semnificaţie poate fi atribuită acceptării de către terţul
beneficiar a dreptului prevăzut în folosul său? Nimeni nu poate fi silit ca,
împotriva voinţei sale, să beneficieze de un anumit drept. De aici
deducem că terţul beneficiar poate accepta, după cum poate şi renunţa la
dreptul stipulat în folosul său. Acceptarea acestui drept nu are efect
constitutiv: dreptul se dobândeşte nu în virtutea acceptării, ci în virtutea
contractului încheiat între stipulant şi promitent. Acceptarea poate să
consolideze un drept dobândit prin acest contract şi va fi producătoare de
efecte pe data naşterii dreptului, adică pe data încheierii contractului
amintit.
După cum terţul beneficir poate accepta dreptul, tot astfel poate să şi
renunţe la el. În această ipoteză urmează a se proceda potrivit
prevederilor contractului; în lipsa unor prevederi contractuale, după
împrejurări, dreptul poate profita stipulantului, poate profita
promitentului - care se va vedea scutit de executarea obligaţiei - sau poate
fi executat în folosul unui alt terţ beneficiar, ce va fi indicat de către
stipulant312.
4.2.3.6.3. Raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar
Contractul în folosul unui terţ nu creează, prin el însuşi, raporturi între
stipulant şi terţul beneficiar. Scopurile urmărite prin stipulaţia în folosul
terţului beneficiar pot fi foarte variate, ele fiind exterioare contractului
intervenit între stipulant şi promitent; aceste scopuri ne vor permite să
descifrăm raporturile dintre stipulant şi terţ. Astfel, este posibil ca, prin
stipulaţie, stipulantul să urmărească să facă o liberalitate terţului
beneficiar. Din acest punct de vedere, stipulaţiunea va fi echivalentul unei
donaţii - donaţie indirectă - care nu este necesar să fie făcută în forma

312 Ibidem.
cerută de art. 814 C.civ.; se vor aplica însă regulile de fond ale donaţiilor,
în ceea ce priveşte capacitatea de a dispune sau de a primi, regulile
referitoare la raport şi eventual reducţiune313.
La fel, este posibil ca stipulantul să folosească mecanismul stipulaţiei
pentru a-şi achita o datorie anterioară, pe care o avea faţă de terţul
beneficiar314; tot astfel, prin acelaşi mecanism, stipulantul poate acorda
un împrumut terţului beneficiar etc. Natura raporturilor existente între
stipulant şi terţul beneficiar va determina şi regimul juridic ce le va fi
aplicabil.
4.2.3.6.4. Raporturile beneficiarului cu avânzii cauză şi stipulantului
Particularitatea stipulaţiei în folosul altuia constă315, printre altele, în
aceea că până când se produce acceptarea din partea beneficiarului,
creditorul obligaţiei asumate de promitent este stipulantul. El poate
pretinde promitentului să-şi execute obligaţia faţă de terţul beneficiar şi
tot el - şi numai el - este în drept să ceară rezoluţiunea contractului
încheiat cu promitentul în caz de neexecutarea a obligaţiei faţă de terţul
beneficiar. Imediat ce intervine acceptarea stipulaţiei creditor al
promitentului devine beneficiarul, acesta având dreptul să ceară
executarea obligaţiei fără a avea însă dreptul să pretindă rezoluţiunea
contractului încheiat de stipulant cu promitentul, pentru că, în raport cu
el, stipulaţia nu este un contract sinalagmatic, nu dă naştere la obligaţii
reciproce, terţul nedând în schimbul beneficiului cules nici o
contraprestaţie. Împrejurarea că, după acceptare, beneficiarul devine
creditorul direct al promitentului, explică pentru ce avânzii cauză cu titlu
universal şi creditorii stipulantului nu au dreptul să atace stipulaţia
consimţită de autorul lor. Situaţia este foarte uşor de înţeles în cazurile în
care stipulaţia, grefându-se pe un contract de vânzare-cumpărare,
vânzătorul dispune ca preţul (în tot sau în parte) să fie vărsat unui creditor
de al său pentru ca, astfel, să se stingă datoria pe care o are faţă de acest
creditor. În acest caz, este vorba de o delegaţie de plată: cumpărătorul
este delegat de vânzător să achite o datorie pe care acesta din urmă o are
313 C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, A.Băicoianu, op.cit., vol. II, p.863 cu jurisprudenţa franceză acolo citată.
314 În sensul asemănării cu delegaţiunea: ibidem.
315 P.C.Vlachide, op.cit., vol. II, pp.100-101.
faţă de un terţ ce devine beneficiarul stipulaţiei. Deci, după ce terţul,

creditor al vânzătorului pe baza unui alt raport juridic anterior şi-a văzut
realizat dreptul său de creanţă (datoria vânzătorului) stingându-se, este
evident că moştenitorii şi creditorii stipulantului nu mai pot avea nici un
drept să atace stipulaţia făcută de autorul lor, pentru că acesta nu a făcut
decât să plătească datoria. Acelaşi rezultat se obşine pe calea unei donaţii
sub modo, când sarcina impusă donatarului este plata unei datorii a
donatorului stipulant faţă de beneficiarul sarcinii. Nu este însă necesar ca
stipulantul să aibă de stins o obligaţie civilă. Stipulaţia pentru altul poate
fi folosită şi în cazul achitării unei obligaţii naturale. Într-un singur caz
prestaţiile efectuate de stipulant promitentului pentru obligaţia acestuia
faţă de terţul beneficiar pot face obiectul unui raport sau al unei cereri de
reducţiune. Astfel, primele plătite de stipulant promitentului în beneficiul
terţului beneficiar atacând rezerva se poate pretinde raportul ori
reducţiunea, după caz. Primele plătite asiguratorului (promitentul) sunt
raportabile ori reductibile însă nu şi capitalul plătit de promitent terţului
beneficiar. Când stipulaţia pentru altul nu reprezintă o liberalitate
moştenitorii rezervatari nu au dreptul să o atace.
4.2.4. Altă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului:

invocarea contractului de către un terţ, în cadrul unei acţiuni directe
Expresia acţiune directă este susceptibilă de mai multe înţelesuri.316 În
sens larg, ea desemnează acţiunea de care dispune o persoană contra altei
persoane cu care nu are decât un raport juridic mediat, cum ar fi acţiunea
mandatarului contra celui ce a contractat cu mandatarul, ori acţiunea
victimei contra comitentului, ori acţiunea posesorului unui efect de
comerţ contra semnatarului care a precedat transmisiunea efectului de
comerţ în cauză. 317
Acţiunile directe nu creează o garanţie personală.
Situaţia este asemănătoare cu ce existentă în cazul delegaţiei de plată.
316 M. Cabrillac, Ch. Mouly, op.cit., p. 458 şi urm.; Ph. Simler, Ph. Delebeque, op.cit., pp. 14-15;
Ph. Malaurie, L. Aynès, op.cit., p. 201, pp. 206-207. A se vedea şi Ion Turcu, Veronica Rebreanu,
Garanţii proprii ale obligaţiilor comerciale, în Revista de drept comercial, nr. 11/1996, p. 21.
317 Ion Turcu, Aspecte ale executării contractului comercial, în Revista de drept comercial, nr.
4/1996, pp. 28-29.

În dreptul nostru sunt exemple de acţiuni directe: art. 1488 C.civ.

(antrepriza de clădiri; prin acest articol se recunoaşte dreptul lucrătorilor
folosiţi de către antreprenorul unei clădiri de a acţiona direct pe
beneficiarul construcţiei pentru plata sumelor ce li se cuvin, în măsura în
care aceste sume nu au fost încă plătite antreprenorului); art. 1542 alin.
final C.civ. (contractul de mandat; este posibil ca, pentru executarea
unui contract de mandat, mandatarul să-şi substituie, pe baza unui
contract separat, o altă persoană; mandantului din primul contact, i se
recunoaşte de lege o acţiune directă faţă de submandatar, deşi este terţ
faţă de contractul prin care s-a produs substituirea).318
În sens restrâns, tehnic, acţiunea directă este dreptul recunoscut unei
persoane ca plata să se poate face către debitorul debitorului său319.
4.3. Excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului. Simulaţia320

Împrejurarea de natură a face inopozabil faţă de terţi un anumit contract
este simulaţia. Aceasta este o operaţie juridică ce constă în încheierea
unui contract aparent, care dă impresia creării unei situaţii juridice
diferită de cea reală, şi încheirea concomitentă a unui alt contract, secret,
în care sunt precizate adevăratele raporturi juridice pe care părţile înţeleg
să le stabilească în realitate. 321
Prin umrare, ceea ce este caracteristic pentru simulaţie este faptul că ea
presupune existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi, a două contracte:
unul public, aparent, denumit şi contract simulat, prin care se creează o
anumită aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii; un altul secret,
denumit contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care
318 A se vedea C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 75.

319 M. Cabrillac, Ch. Mouly, op.cit., p. 458 şi urm.
320 A se vedea şi: Paul Vasilescu, Privire asupra acţiunii în simulaţie, în Revista de drept
comercial, nr. 7-8/1998, pp. 143-156; Flavius Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi
jurisprudenţă, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003; Flaviu Baias, Simulaţia în dreptul comercial, în
Revista română de drept al afacerilor, nr. 2/2003, pp. 9-23. S-a arătat că declararea unui preţ mai
mic decât cel real nu constituie infracţiune: Octavian Rădulescu, Fapta de a declara în faţa
notarului public un preţ mai mic decât cel real constituie sau nu infracţiune?, în Dreptul, nr.
9/1998, pp. 124-126. Pentru simulaţia din domeniul dreptului societar, a se vedea Florentin Ţucă,
Societatea comercială fictivă, în Revista de drept comercial, nr. 10/1996, pp. 110-123.
acestea anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică creată prin actul
public, simulat322.
Pentru a ne afla în faţa unei simulaţii este necesar ca actul secret -
contraînscrisul - să se fi încheiat concomitent sau, eventual, înainte de
încheierea contractului aparent323. Dacă părţile încheie mai întâi un
contract aparent, iar ulterior încheie un contract secret, prin care
anihilează sau modifică efectele primului, nu mai avem de-a face cu o
simulaţie: ambele contracte corespund voinţei reale a părţilor, aşa cum
exista această voinţă la momentul încheierii fiecăruia dintre cele două
contracte. De la data aceasta contractul secret încheiat ulterior urmăreşte
să revoce sau să modifice contractul aparent, care a corespuns voinţei
reale a părţilor din momentul încheierii sale. 324
Simulaţia poate să îmbrace mai multe forme.
1. Contractul aparent (public) poate fi fictiv. În acest caz părţile lasă
impresia că el ar exista, deşi în realitate el nu există. De exemplu, pentru
a evita urmărirea unor bunuri de către creditor, debitorul încheie un
contract cu un terţ, prin care se prevede că i s-ar vinde anumite bunuri, În
acelaşi timp, debitorul şi terţul încheie un act secret, în care ei recunosc
că vânzarea consemnată în actul public este fictivă, iar bunurile nu au
ieşit din patrimoniul debitorului. 325
2. Contractul poate fi deghizat. În acest caz părţile încheie în realitate un
contract, însă urmăresc să-l ţină secret, în tot sau în parte, faţă de terţele
persoane, ascunzându-l, mascându-l printr-un alt contract. 326
2.1. Deghizarea poate fi totală, când urmăreşte a se ascunde însăşi
natura contractului secret. De pildă, deşi în realitate între părţi a intervenit
un contract de donaţie, părţile ascund, deghizează această realitate, printr-
un aparent dar neadevărat, contract de vânzare-cumpărare.
2.2. Deghizarea poate fi parţială dacă contractul aparent se mărgineşte a
face să fie ignorate numai anumite element ale contractului secret. De
pildă, în locul preţului adevărat prevăzut într-un contract de vânzare-
322 A se vedea şi C.S.J., Secţia civ., decizia nr. 2160/1992, în Dreptul, nr. 10-11/1993, p. 124.
323 Tribunaul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 301 din 21 februarie 1978, în C.D. 1978, p. 50.
325 Idem, p. 77.
326 Ibidem.
cumpărare încheiat între părţi, în actul aparent, public, se trece un preţ

mai mare sau mai mic.
3. O altă formă a simulaţiei este interpunerea de persoană. în acest caz
contractul aparent se încheie între anumite persoane, fiind însoţită
totodată de un contract secret - contraînscris - prin care se precizează că
adevăratul beneficiar al contractului este o altă persoană decât cea care
apare în contractul public. 327 De exemplu, în cazul unor donaţii, când,
pentru a se gratifica o persoană incapabilă de a primi o liberalitate de la
un anumit donator, se foloseşte procedeul interpunerii de persoană: prin
contractul aparent donaţia se face către o persoană capabilă să primească
- donatorul fictiv -, iar prin contractul secret se prevede că de efectele
acestei donaţii va profita persoana căreia legea îi interzicea să o
primească în mod direct de la donator. 328
Prin simulaţie părţile pot urmării, uneori, să evite aplicarea unor legi sau
să ocolească prevederile prohibitive referitoare la anumite contracte.
Astfel, de exemplu, prevăzând un preţ mai mic decât cel real, părţile pot
urmării să evite aplicarea integrală a taxelor legale de înstrăinare;
deghizând o donaţie sub aparenţa unei vânzări, părţile pot urmării
evitarea aplicării reducţiunii liberalităţilor excesive, dacă succesorii
rezervatari ai donatorului ar pretinde că donaţia depăşeşte cotitatea
disponibilă şi că încalcă rezerva legală. 329
Uneori legea sancţionează cu nulitatea absolută astfel de contracte (O.G.
nr. 112/1998 privind taxele teritoriale de timbru) când, dacă se încheie
două contracte, respectiv unul în care părţile trec în mod mincinos un preţ
mai mare de vânzare sau închiriere şi unul în care trec un preţ mai mic,
ambele contracte vor fi nule absolut iar taxele de timbru vor trece venit la
stat. Din punct de vedere penal, cei ce au săvârşit o simulaţie de natură a
frauda legile fiscale, sunt pasibili de aplicarea sancţiunilor prevăzute
pentru infracţiunea de fals în declaraţii (art. 292 C. pen.). Nu întotdeauna
simulaţia urmăreşte însă scopuri de genul celor menţionate. De exemplu,
o persoană, animată de bune intenţii, doreaşte să facă o liberalitate
327 Ibidem.
328 Ibidem.
329 Ibidem.
păstrându-şi anonimatul; ea ar putea să-şi realizeze aceste intenţii făcând,

de exemplu, o donaţie prin interpunere de persoană. Ne vom afla în faţa
unei simulaţii care în ea însăşi, nu are nimic ilicit.330
Sancţiunea specifică a simulaţiei este, ca regulă, inopozabilitatea faţă de
terţele persoane a situaţiei juridice create prin contractul secret şi, după caz,
înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie.331
Problema efectelor simulaţiei se va soluţiona diferit, după cum avem în
vedere raporturile dintre părţile care au încheiat contractele sau
raporturile dintre părţile care au încheiat contractele sau raporturile dintre
părţile contractante şi terţi. Soluţia problemei o dă art. 1175 C.civ.: Actul
secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între
părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu
poate avea nici un efect în contra altor persoane332.
Între părţi numai contractul secret - contraînscrisul - produce efecte, în
măsura în care, privit în sine, acest contract este valid sub aspectul
condiţiilor de fond şi de formă. Dată fiind poziţia succesorilor universali
şi cu titlu universal al părţilor, ca principiu şi faţă de aceştia, contractul
secret va fi acela care va produce efectele, şi nu contractul public. 333
În privinţa efectelor faţă de terţi, principiul care domină efectele
simulaţiei faţă de aceştia este acela că lor nu le poate fi opusă situaţia
juridică consacrată prin contraînscrisul secret al părţilor, ci numai situaţia
juridică astfel cum rezultă din contractul public, aparent, deşi acesta nu
corespunde realităţii. 334
Terţii nu vor putea însă să refuze efectele contractului secret dacă, la
momentul în care s-au născut interesele lor legate de acest contract, îi
330
Idem, pp. 77-78.
331 Idem, p. 78.
332Text art. 1321 C. civ. fr.: Les contre-lettres ne peuvent avoir leur effet qu'entre les parties
contractantes; elles n'ont point d'effet contre les tiers.

Text art. 1319 C. civ. ital.: Le contro-dichiarazioni fatte per privata scritura non possono avere
effeto che fra le parti contraenti ed i loro successori a titolo universale.
334 Ibidem.
cunoşteau existenţa. Astfel, s-a decis că335: Numai terţul care nu a

cunoscut simulaţia are dreptul de opţiune între actul aparent şi actul
secret. Terţul care a cunoscut simulaţia urmează să suporte consecinţele
anulării, întrucât ştia că actul real şi cel secret este izbit de nulitate
printr-o dispoziţie prohibitivă a legii şi că scopul actului aparent era
tocmai fraudarea legii prin încălcarea acelei dispoziţii (art. 1175 C.civ.).
Apoi, cei de-al treilea sunt îndreptăţiţi însă să invoce, în beneficiul lor şi
împotriva părţilor, efectele actului secret, renunţând cu alte cuvinte la
inopozabilitatea faţă de ei a acestui act. De exemplu, creditorul
chirografar al unui debitor insolvabil va avea interesul să invoce, în
favoarea sa, contraînscrisul încheiat de acest debitor din care rezultă că
un contract de vânzare privind anumite bunuri a fost fictiv şi că deci acele
bunuri nu au ieşit în realitate din patrimoniul debitorului. 336
O situaţie specială apare atunci când există un conflict între mai mulţi
terţi, în sensul că unii dintre aceştia au interesul să invoce faţă de părţi
contractul aparent, iar ceilalţi au interesul să invoce contractul secret -
contraînscrisul. De pildă, o persoană încheie un contract fictiv de
vânzare-cumpărare cu privire la unele bunuri. Creditorii săi chirografari
ar avea interesul să invoce contractul secret, spre a demonstra caracterul
fictiv al vânzării şi a putea urmării bunurile ce au format obiectul acestei
vânzări. Dimpotrivă, creditorii chirografari ai cumpărătorului sunt
interesaţi să invoce contractul aparent, spre a putea demonstra că din
gajul general al debitorului lor fac parte şi bunurile care au făcut obiectul
vânzării fictive. Există un conflict între terţi: între creditorii uneia dintre
părţi şi creditorii celeilalte părţi. Practica judecătorească a soluţionat acest
conflict în sensul că vor avea câştig de cauză acei terţi care se vor
întemeia, cu bună credinţă, pe actul aparent. Soluţia trebuie să fie
nuanţată: terţii în conflict vor beneficia de actul aparent, numai în măsura
în care au fost de bună-credinţă la momentul constituirii drepturilor lor, în
sensul că nu au cunoscut existenţa şi conţinutul contractului secret şi
caracterul simulat al contractului aparent.
335 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 32 din 11 ianuarie 1955, în Ioan Mihuţă, Alexandru
Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor
instanţe judecătoreşti pe anii 1952-1969, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 194.
În materia simulaţiei cuprindem în categoria terţilor anumite persoane,

care, în condiţiile obişnuite ale încheierii contractelor, sunt cuprinse în
categoria aşa-numiţilor succesori, anume succesorii cu titlu particular şi
creditorii chirografari ai părţilor337.
Acţiunea prin care se urmăreşte a se demonstra caracterul simulat al
operaţiei, spre a face să se aplice efectiv singurul contract ce corespunde
voinţei reale a părţilor - contractul secret se numşte acţiune în simulaţie.
Orice persoană interesată poate intenta acţiunea în simulaţie. De regulă,
acţiunea în simulaţie va fi introdusă de terţul pe care contractul aparent îl
prejudiciază şi care deci are interesul să invoce existenţa actului secret. Fiind
străin de contract, terţul poate utiliza, spre a dovedi existenţa contractului
secret şi deci simulaţia orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori şi
aceasta chiar dacă valoarea contractului depăşeşte suma de 250 de lei. S-a
decis că: În cazul unei simulaţii licite, proba cu martori, în dovedirea actului
juridic ascuns şi în scopul de a se înlătura efectele actului aparent, prezintă
utilitate atunci când forma scrisă a actului real - a contraînscrisului - este
pretinsă de lege numai pentru dovedirea lui. În atare situaţie, actul secret,
deşi consimţit numai verbal, dovedit cu martori, capătă deplină eficienţă
juridică şi înlocuieşte actul aparent redactat în scris.Când însă forma scrisă
ori cea autentică este pretinsă de lege pentru însăşi existenţa actului real -
adică a contraînscrisului - acesta nu va putea fi dovedit cu martori. Cu alte
cuvinte, pentru ca un contraînscris să-şi poată produce efectele, trebuie să
fie valabil în el însuşi, ca şi când nu ar fi fost ascuns, ci public. În cazul unei
simulaţii ilicite, deci a unei simulaţii făcute în scopul de a ocoli dispoziţii
legale imperative, de ordine publică, proba cu martori - şi cu prezumţii -
este admisibilă (art. 1197 alin. 3 C.civ.).338
În materia acţiunii în simulaţie, s-a mai decis că339: Acţiunea în
declararea simulaţiei unui act are drept consecinţă stabilirea actului
secret, real şi inexistenţa actului public, aparent. Ea este o acţiune în
337 A se vedea, pentru comparaţie, şi D. Alexandresco, op.cit., vol. VII, p. 105.

338 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1063 din 1 august 1975, Ioan G. Mihuţă, Repertoriu
de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe
anii 1975-1980, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 118), pp. 77-78.
339 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 3009 din 22 decembrie 1978 - I.G. Mihuţă,
Repertoriu ... pe anii 1975-1980, p. 121.

constatare care nu este supusă prescripţiei şi poate fi exercitată

oricând pe cale principală ori de excepţie. Această soluţie este în
concordanţă cu principiul potrivit căruia aparenţa de drept poate fi
înlăturată oricând, actul juridic simulat nefiind susceptibil de
consolidare prin trecerea timpului.
Ca urmare a acţiunii în simulaţie se înlătură efectele contractului
aparent, singurul contract eficient rămânând contractul secret; acest
contract nu va putea să producă efecte decât dacă este valabil încheiat.
5. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

5.1. Consideraţii generale
Contractul sinalagmatic este contractul care gnerează, de la data
încheierii lui, obligaţii reciproce reciproce şi interdependente în sarcina
ambelor părţi: obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică
în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi. Din reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor decurg anumite efecte specifice, anume:
excepţie de neexecutare a contractului - exceptio non adimpleti
contractus; rezoluţiunea (încetarea contractului, care produce efecte
numai pentru viitor, poartă denumirea de reziliere); sarcina riscurilor.
5.2. Excepţia de neexecutare a contractului
Cuvântul excepţie este întrebuinţat în acest caz în mod impropriu de
legiuitor, pentru că nu este vorba, în specie, de un mijloc prin care partea
interesată invocă neregularităţi procedurale (de exemplu excepţia de
necompetenţă, excepţia de recuzare, excepţia privitoare la taxele de
timbru) sau lipsuri privind exerciţiul dreptului la acţiune (prescripţia
extinctivă, excepţia puterii de lucru judecat), urmărind întârzierea sau
împiedicarea judecăţii în fond, ci de mijloace de apărare de fond, prin
care pârâtul invocă obiecţii împotriva fondului pretenţiei reclamantului,
urmărind respingerea cererii acestuia ca neîntemeiată (nefondată).
Legiuitorul mai foloseşte termenul de excepţie cu sensul de apărare de
fond în art. 1047 C.civ., precum şi în art. 1653 C.civ.; de asemenea, tot
impropriu este folosit termenul excepţie şi când se vorbeşte de excepţia
de neexecutare a contractului sau când se are în vedere regula potrivit
căreia judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiunii. 340 La excepţia

de neexecutare a contractelor nu avem de-a face cu apărare de fond (art.
1047,1653, 1681 C.civ.), nici cu o excepţie de procedură, nici cu excepţie
de fond. Nici Codul civil francez, nici cel român nu consacră această
excepţie cu caracter de principiu pentru teoria generală a obligaţiilor, spre
deosebire de Codul civil german (art. 267 alin. 2 şi art. 320, 321, 322).
Vom defini excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non
adimpleti contractus) ca fiind un mijloc de apărare aflat la dispoziţia
uneia din părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde
executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această
executare să-şi execute propriile obligaţii341.
Cât priveşte fundamentul juridic al excepţiei de neexecutare a
contractului, s-a arătat că acesta constă în interdependenţa obligaţiilor
reciproce din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre
aceste obligaţii constituie cauza juridică a obligaţiei corelative342.
Pentru a se putea invoca excepţia de neexecutare a contractului se cer a
fi îndeplinite o serie de condiţii:
a) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract;
b) din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar parţială,
dar suficient de importantă;
c) neexecutarea să nu se datoreze faptei celui ce invocă excepţia;
d) părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia din obligaţiile
reciproce;
340 A se vedea: G. Boroi, Drept procesual civil. Note de curs, op.cit., vol. I, pp.130-131 şi doctrina
acolo citată; D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p.194, nota 2. În sensul că excepţia neexecutării
contractului nu este o excepţie de fond ci o veritabilă apărare de fond, deoarece, prin definiţie, excepţiile
de fond sunt în legătură cu condiţiile de exerciţiu ale acţiunii şi nu pun în discuţie însuşi fondul dreptului,
a se vedea Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 470 din 12 martie 1999, în Juridica,
nr. 11-12/2000, p. 470. Asupra fundamentului juridic - asemănător -, dintre compensaţie, excepţia de
nexecutare şi dreptul de retenţie, a se vedea G.Marty, P. Raynaud, op.cit., vol. II, p. 262.
341 C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., pp. 82-83. Cu privire la sensurile noţiunii de excepţie, a se vedea
Mihaela Tăbârcă, Excepţiile procesual în procesul civil, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 27 şi urm.
342 C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 83. S-a arătat însă că nu este corect a zice că în contractele
sinalagmatice cauza obligaţiei uneia din părţi este obligaţia contrară a celeilalte, aşa încât într-o
vânzare în care preţul n-ar fi fost plătit, transmiterea proprietăţii din partea vânzătorului către
cumpărător ar fi fără cauză, fiindcă dacă ar fi aşa, contractul ar fi inexistent pentru lipsă de cauză (art.
966 C. civ.), iar nu supus rezoluţiunii - D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 83, nota 1.
e) nu se cere ca debitorul să fi fost pus în întârziere;

f) invocarea excepţiei are loc direct între părţi, fără să fi fost necesar să
se pronunţe instanţa judecătorească.
Prin urmare dacă, să presupunem, într-un contract de vânzare-
cumpărare, cumpărătorul nu plăteşte preţul, vânzătorul îi poate opune
excepţia de neexecutare, fiind îndreptăţit să nu predea bunul vândut până
când cumpărătorul nu plăteşte preţul (art. 1322 C.civ.). Mai departe, dacă
presupunem că vânzătorul a adus un fidejusor pentru a garanta
executarea obligaţiei de predare a bunului vândut, excepţia de
neexecutare opusă de vânzător cumpărătorului profită şi fidejusorului, aşa
încât acesta nu va mai putea fi obligat să execute el obligaţia
vânzătorului. De îndată însă ce cumpărătorul îşi va fi îndeplinit obligaţia
de a plăti preţul, el se va putea îndrepta cu succes fie asupra vânzătorului,
fie asupra fidejusorului acestuia. Astfel încât efectul excepţiei de
neexecutare este numai un efect suspensiv şi nu extinctiv asupra
obligaţiei debitorului principal şi, implicit, şi a fidejusorului. Vor fi stinse
însă atât obligaţia debitorului principal cât şi cea a fidejusorului dacă nici
după opunerea excepţiei de neexecutare cumpărătorul nu-şi execută
obligaţia de plată a preţului343.
Nu trebuie confundată excepţia de neexceutare cu dreptul de retenţie
Între dreptul de retenţie şi exceptio non adimpleti contractus nu există o
identitate perfectă, ele deosebindu-se sub anumite aspecte.
În primul rând, sfera dreptului de retenţie este mai largă, el putând fi
invocat ori de câte ori între lucru şi datorie există o conexitate materială
sau juridică344 (dată fie de lege, fie de echitate); excepţia de neexecutare
este şi rămâne un mijloc de apărare ce poate fi invocat prin voinţa uneia
din părţile contractante numai în cadrul unui raport sinalagmatic345.
Apoi, dreptul de retenţie are caracter absolut (fiind opozabil tuturor346)
şi indivizibil, având ca obiect întregul bun aflat în detenţia retentorului,
343 Aplicaţii ale excepţiei de neexecutare se mai găsesc în materie de schimb, depozit remunerat,
vânzare-cumpărare (art. 1364 C. civ.).
344 H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, op.cit., ediţia a II-a, vol. III, p. 105.
345 Ibidem.
346 Dreptul de retenţie are un caracter real; el nu este însoţit însă de atributul urmăririi şi de cel al
preferinţei. S-a decis că: Dreptul de retenţie constituie un mijloc de apărare, pe baza căruia
până la achitarea integrală a datoriei; excepţia de neexecutare are,

dimpotrivă, caracter relativ, izvorând dintr-un contract sinalagmatic, şi
poate fi înlăturată prin executarea, chiar parţială, a obligaţiei corelative de
către cealaltă parte contractantă347.
În sfârşit, excepţia de neexecutare a contractului poate fi invocată şi
atunci când dreptul de retenţie nu mai poate fi exercitat. Chiar şi în
contractele sinalagmatice în care există obligaţia de predare, unde
excepţia de neexecutare şi dreptul de retenţie constituie, ambele, mijloace
de apărare pentru debitorul obligaţiei e predare, cele două instituţii
juridice se deosebesc. Astfel, uneori, excepţia de neexecutare subzistă,
chiar dacă dreptul de retenţie este înlăturat pe motiv de ordine publică348.
De exemplu, după uzanţele barourilor, avocatul care nu a primit onorariul
său poate refuza să pledeze, dar nu poate exercita dreptul de retenţie
asupra documentelor clientului său349.
5.3. Rezoluţiunea şi rezilierea
5.3.1. Rezoluţiunea
Rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a
contractului sinalagmatic, constând în desfiinţarea retroactivă şi
repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului350. Ca
deţinătorul unui bun poate să refuze restituirea lui până când i se plăteşte datoria legată de acel bun.
De aici, rezultă că acest drept nu poate fi exercitat faţă de bunurile care nu sunt proprietatea
exclusivă a celor ce sunt debitorii deţinătorului, în legătură cu bunul a cărui restituire se cere -
Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 857 din 18 mai 1968, în I.G. Mihuţă, Al. Lesviodax,
Repertoriu … pe anii 1952-1969, op.cit., p. 195.
347 L. Pop, op.cit., p. 455.
348 De asemenea, dreptul de retenţie diferă de excepţia de nexecutare prin aceea că pe când dreptul
de retenţie este opozabil tuturor, adică absolut, excepţia de neexecutare are caracter relativ. A se vedea
şi L. Pop, op.cit., p. 455.
349 H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, op.cit., ediţia a II-a, vol. II, p. 937, vol. III, p. 102. Temeiul
inadmisibilităţii dreptului de retenţie ar fi abuzul de încredere - Gérard Cas, Roger Bout, Alain
d’Urso, Didier Ferrier, Lamy. Droit économique. Concurrence. Distriution. Consommation,
Paris, Lamy, 1991, p. 1382. S-a decis că: producătorul de automobile ce livrează un vehicul fără a fi
plătit are un drept de retenţie asupa documentelor necesare punerii în circulaţie a acestuia - Curtea
de Casaţie din Franţa, Secţia Comercială, decizie din 31 mai 1994, în Code civil, Dalloz, 2001, Paris,
p. 1272, pct. 2 de sub art. 1612. Asupra organizării avocaturii în S.U.A., a se vedea Roscoe Pound,
The Lawyer from Antiquity to Modern Times. With particular reference to the Developement
of Bar Associations in the United States, West Publishing Co., St. Paul, Minnesota, 1953.
350 Cf. C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 84.
şi nulitatea, rezoluţiunea are ca efect desfiinţarea retroactivă a

contractului. Dar, pe câtă vreme cauzele nulităţii (absolute sau relative)
sunt întotdeauna contemporane cu momentul încheierii contractului,
cauza rezoluţiunii este întotdeauna posterioară încheierii contractului,
constând în refuzul nejustificat de executare a acestuia. Apoi, nulitatea se
întemeiază pe ideea că un contract nu a fost valabil încheiat, pe când
rezoluţiunea are ca premisă un contract perfect valabil încheiat, care însă
nu a fost executat din culpa uneia din părţi. Cât priveşte temeiul juridic al
rezoluţiunii, s-a arătat351 că acesta îl constituie reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, cu toate că, dacă
ar fi să interpretăm ad literam art. 1020 C. civ. ar trebui să considerăm că
temeiul ar consta într-o condiţie rezolutorie tacită în fiecare contract
sinalagmatic; s-a arătat însă, de către aceeaşi autori352, că executarea
obligaţiei asumate constituie un efect esenţial al contractului, deci nu ar
putea fi considerată numai o simplă modalitate accesorie a acestuia (aşa
cum este condiţia) şi, în plus, dacă rezoluţiunea s-ar întemeia pe ideea
neîndeplinirii unei condiţii rezolutorii, ea ar trebui să opereze de drept, ca
orice condiţie, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, or, aşa cum arată
art. 1021 C. civ., pentru rezoluţiunea contractului este necesar să se
obţină o hotărâre judecătorească.
Pentru admisibilitatea rezoluţiunii judiciare se cer a fi îndeplinite
următoarele condiţii:
a) una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin;
b) neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit
obligaţia;
c) debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere în condiţiile
prevăzute de lege353.
351Idem, p. 85.
352Ibidem.
353 Cât priveşte punerea în întârziere, autorii au arătat că acţiunea în rezoluţiune nu trebuie
subordonată unei prealabile puneri în întârziere, considerând că cererea însăşi de rezoluţiune, adică
acţiunea în justiţie, constituie cea mai desăvârşită punere în întârziere a debitorului. În acest sens, a se
vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, p. 883; D. Alexandresco,
op.cit., vol. VI, p. 89.
Instanţa judecătorească, constatând îndeplinirea acestor condiţii,

urmează a pronunţa rezoluţiunea contractului, ale cărei efecte sunt
condiţionate de rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Partea care
cere rezoluţiunea poate renunţa la dreptul de a cere rezoluţiunea şi să
solicite executarea contractului; la rândul ei partea în culpă are
posibilitatea, spre a evita rezoluţiunea contractului, să execute prestaţiile
datorate în tot cursul procesului. Instanţa are posibilitatea de a aprecia,
după circumstanţe, dacă nu este cazul să acorde debitorului, care nu şi-a
executat obligaţiile, un termen de graţie pentru aducerea acestuia la
îndeplinire. Dacă instanţa judecătorească a pronunţat rezoluţiunea
contractului, obligaţiile accesorii (fidejusiune, clauze penale etc.) vor fi
stinse.
În afară de rezoluţiunea judiciară, părţile înseşi pot insera în contract
clauze exprese privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutare,
clauze ce poartă denumirea de pacte comisorii.
După modul în care sunt redactate (stipulaţiile pe care le cuprind),
pactele comisorii pot produce efecte mai mult ori mai puţin energice354:
a) uneori, pactul comisoriu cuprinde clauza că în caz de neexecutare a
contractului de către una din părţi, contractul se desfiinţează; în acest caz
se vor aplica regulile prevăzute la rezoluţiunea judiciară;
b) alteori, pactul comisoriu cuprinde clauza că în cazul în care o parte
nu-şi va executa obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere
contractul desfiinţat; în acest caz rezoluţiunea va opera pe baza
declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a părţii îndreptăţite;
c) uneori, pactul comisoriu poate cuprinde clauza că în caz de
neexecutare de către una din părţi a obligaţiei sale, contractul se
consideră rezolvit de drept; rezoluţiunea va opera în acest caz ipso jure;
totuşi, pentru a opera, este necesar ca partea care nu şi-a îndeplinit
obligaţia să fi fost pusă în întârziere, în formele prevăzute de lege, ştiut
fiind că în dreptul nostru civil simpla ajungere la termen a obligaţiei
neexecutate nu este suficientă pentru a-l pune pe debitor în întârziere -
dies non interpellat pro hominem; prin urmare, dacă instanţa va constata
354 C. Stănescu, C. Bîrsan, op.cit., pp. 86-87. A se vedea şi Tudor Gradea, O soluţie a practicii
judiciare cu privire la efectele pactului comisoriu expres, în Justiţia Nouă, nr. 5/1961, pp. 107-111.
că debitorul şi-a executat obligaţiile, deşi tardiv, dar totuşi înainte de

punerea sa în întârziere, rezoluţiunea contractului nu se va aplica;
d) există şi un pact comisoriu mult mai energic, potrivit căruia, în caz de
neexecutare, contractul de consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi
necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă.
Ca şi în cazul rezoluţiunii judiciare, efectul esenţial al rezoluţiunii
convenţionale este desfiinţarea retroactivă a contractului, astfel încât
părţile vor trebui să fie repuse în situaţia anterioară încheierii
contractului, restituindu-şi una alteia tot ceea ce şi-au prestat în temeiul
contractului desfiinţat355.
5.3.2. Rezilierea
Când rezoluţiunea se aplică unui contract având ca obiect prestaţii
succesive (cum este cazul locaţiunii), ea se numeşte reziliere. Ea
desfiinţează contractul numai pentru viitor, fără efect retroactiv. În afara
acestei deosebiri între reziliere şi rezoluţiune, în rest rezilierii i se aplică
toate regulile privitoare la rezoluţiune, cât priveşte temeiul juridic,
caracterul judiciar, condiţiile de admisibilitate a acţiunii şi pactele
comisorii exprese. 356
355 În virtutea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, prin desfiinţarea titlului
autorului, se desfiinţează şi titlul prin care terţii au dobândit bunurile în cauză, ei fiind îndatoraţi a le
restitui. Terţii s-ar putea opune la restituire pe temeiul unui drept propriu, dobândit asupra bunurilor,
prin uzucapiune sau ca efect al posesiei de bună-credinţă a unor bunuri mobile (art. 1909 C. civ.).
356 S-a afirmat că la baza rezoluţiunii şi rezilierii stă ideea de cauză (aşa cum se manifestă pe tărâmul
executării contractului), principiul forţei obligatorii a contractului şi ideea de culpă, pe când excepţia
de neexecutare a contractului se întemeiază, pe lângă ideea de cauză şi principiul forţei obligatorii a
contractului, şi pe ideea simultaneităţii executării obligaţiilor născute din conveţiile sinalagmatice – V.
Stoica, Rezoluţiunea …, op.cit., p. 27. Cu privire la vinovăţie, condiţie a rezoluţiunii şi rezilierii, a se
vedea Ioan-Dorel Romoşan, Vinovăţia în dreptul civil român, Editura ALLBECK, Bucureşti,
1999, p. 231 şi urm. Pentru natura juridică a excepţiei de neexecutare a contractului, a se vedea şi Paul
Mircea Cosmovici, op. cit. pp. 145-147. A se vedea şi P.C. Vlachide, Repetiţia …, op.cit., vol. II, p.
117. A se vedea şi Tribunalul Suceava, Secţia civilă, decizia nr. 1249/1996, confirmată în recurs prin
decizia civilă nr. 538/1997 a Curţii de Apel Suceava (amblele nepublicate) în Pavel Perju, Sinteză
teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în domeniul dreptului civil şi a dreptului
procesual-civil (semestrul I/1997), în Dreptul, nr. 1/1998, p. 104. Pentru materia rezoluţiunii, ase
vedea şi: Theodor Mrejeru, Bogdan Constantin Mrejeru, Mariana Genoveva Mrejeru, Neexecutarea
contractului de comerţ internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001. În legătură cu termenul de
graţie, a se vedea şi Ion Deleanu, Termenul de graţie, în Revista de drept comercial, nr. 4/2001, p.
32 şi urm. Cît priveşte practica judicară, s-a decis că: Rezoluţiunea contractului nu poate fi cerută de
cumpărător pe temeiul că vânzătorul refuză primirea restului de preţ, întrucât are posibilitatea legală
5.4. Riscul contractului

Sunt situaţii în care o parte nu-şi poate executa obligaţia din cauze
independente de voinţa sa ontractelor sinalagmatice. Riscul contractului
apare ca o consecinţă a neexecutării contractului sinalagmatic, ca urmare
a imposibilităţii fortuite, deci a unei cauze independente de orice culpă a
vreuneia dintre părţi. Dată fiind împrejurarea că imposibilitatea de
executare este independentă de voinţa părţilor, nu este locul nici pentru o
acţiune în despăgubiri din cauza neexecutării. 357
Principiul este că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei
imposibil de executat.
Temeiul juridic al regulii îl găsim, ca şi în cazul rezoluţiunii şi al
axcepţiei de nexecutare a contractului, în reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor, în împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile
reciproce este cauza juridică a celeilalte. 358
El nu este reglementat expres de lege, dar se găseşte aplicat de legiuior
în cazul unor contracte.
Astfel, în conformitate cu art. 1423 C. civ.: Dacă în timpul locaţiunii,
lucrul închiriat ori arendat se strică în totalitate prin caz fortuit,
contractul este de drept desfăcut. Dacă se distruieşte359 în parte,
locatarul poate, după împrejurări, să ceară o scădere din preţ, ori
desfiinţarea contractului.
În amândouă cazurile nu i se dă nici o dezdăunare.
de a face oferta de plată şi a consemna suma respectivă (art. 1114 şi 1020 C.civ.) – Tribunalul
Suprem, colegiul civil, decizia nr. 875 din 3 septembrie 1965, în Justiţia Nouă, nr. 12/1965, p. 171. S-
a mai decis că S-a decis că: Pentru rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare este necesar
să se facă dovada că una din părţi nu şi-a respectat obligaţiile ce-i reveneau în legătură cu
perfectarea contractului sau perfectarea vânzării a devenit imposibilă, indiferent de culpa părţilor.
Faptul că proprietarul nu mai vrea să vândă imobilul, nu constituie un motiv de rezoluţiune a
antecontractului, şi nici faptul că termenul prevăzut pentru perfectarea actului este depăşit, atât timp
cât nu s-a prevăzut că nerespectarea termenului constituie o condiţie rezolutorie – Tribunalul Suprem,
Secţia civilă, decizia nr. 2350 din 1 decembrie 1983, în Culegere de decizii ale Tribunalului
Suprem pe anul 1983, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pp. 7-39. Termenii de
revocare, reziliere sau rezoluţiune sunt sinonimi în accepţiunea art. 969 C. civ. Cf. G. Baudry-
Lacantinerie, op.cit., p. 598.
357 C. Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 89. În cazul contractelor unilaterale, problema riscului este
simplă, deoarece nu există decât o obligaţie ce trebuie execuată.

358 Ibidem.
359 Distruge.
S-a decis că: Deşi art. 1423 Cod civil, în termenii săi literali, prevede
numai cazul de distrugere parţială sau totală a lucrului arendat sau
închiriat, în care caz locatarul poate să ceară reducerea preţului
locaţiunii, el se aplică totuşi şi în cazul când locatarul se găseşte într-o
imposibilitate provocată de o forţă majoră, de a se folosi de lucrul
închiriat sau arendat, cu toate că materialmente lucrul n-ar fi distrus,
deoarece ar fi nedrept de a se impune locatarului să plătească fără cauză
preţul unei folosinţe ce nu i-a putut fi procurată de locatar. 360
În ceea ce priveşte contractul de antrepriză, potrivit art. 1481 C.civ.: În
cazul articolului precedent, dacă lucrul piere, deşi fără culpa
lucrătorului, înainte însă de a fi fost trădat şi fără ca comitentul să fi
întârziat de a-l verifica, meseriaşul nu are nici un drept de a pretinde
salariul său, afară numai când lucrul a pierit din cauza unui viciu al
materiei.
În materie de societate civilă, potrivit art. 1525 - Când unul din asociaţi
a promis de a pune în comun proprietatea unui lucru, dacă acesta a
pierit înainte de a fi fost în faptă conferit, societatea încetează în privinţa
tuturor asociaţilor.
Asemenea încetează societatea în orice caz prin pierderea lucrului,
când numai folosinţa a fost pusă în comun.
Nu se desface însă societatea prin pierderea lucrului a cărui proprietate
s-a pus deja în comun.
Regula enunţată cunoaşte o excepţie în cazul în care este vorba de un
contract sinalagmatic translativ de proprietate privind un bun cert.
Această excepţie este prevăzută de art. 971 C.civ., potrivit căruia: În
contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii, sau unui alt drept real,
proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului
părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când
nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului.
Ipoteza este următoarea: într-un contract de vânzare cumpărare, după
încheierea contractului, dar înainte de predarea lucrului de către vânzător,
lucrul piere dintr-o cauză de forţă majoră fără nici un fel de culpă a
360 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I, decizie din 21 mai 1920 (C. Hamangiu, Pandectele
Române 1924, p. 33).

vânzătorului. Regula consacrată în legislaţie (art. 971 preciat) este aceea

că în cazul contractelor translative de proprietate, riscul contractului îl
suportă acea parte care avea calitatea de proprietar la momentul pieirii
fortuite a acestuia - res perit domino.
Regula consacrată de art. 971 C.civ. suferă unele excepţii, revenindu-se
la regula iniţială: riscul este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de
executat.
1. În cazul în care obiectul contractului sunt bunuri de gen, transferul
dreptului de proprietate operează numai odată cu predarea către
cumpărător, deoarece, ca regulă, numai în acest moment se realizează
individualizarea bunurilor.
2. Cazul prevzut de art. 1074 alin. 2 C.civ., care menţionează expres că
lucrul este în rizico-pericolul creditorului, afară dacă debitorul este în
întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al debitorului. Debitorul - în
acest cazt, vânzătorul - se va putea exonera de acest risc, dacă va face
dovada că lucrul ar fi pierit şi la creditorul-cumpărător, dacă i-ar fi fost
predat în termen (art. 1156 alin. 2).
3. Riscul contractului va fi suportat de către vânzător şi în acel cazuri în
care, deşi este vorba de bunuri certe, transferul dreptului de proprietate nu
se produce la încheierea contractului, ci se produce ulterior, iar bunul
piere înainte de a se fi operat transferul proprietăţii. Astfel, de
exemplu361: părţile au convenit ca transferul proprietăţii să opereze la un
361 C. Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., pp. 91-92. Până la apariţia Legii nr. 7/1996, dacă era vorba de
transferul unor bunuri imobile în sistemul de publicitate al cărţilor funciare, transferul proprietăţii, atât
între părţi, cât şi faţă de terţi, operează numai la momentul întabulării. Potrivit art. 72 al Legii nr. 7
din 13 martie 1996, legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare, publicată în M.Of. nr. 61 din
26 martie 1996, cu modificările ulterioare, la data finalizării lucrărilor cadastrale şi a
registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al unui judeţ îşi încetează
aplicabilitatea, pentru judeţul respectiv, printre alte dispoziţii legale, cuprinse în diverse acte
normative, şi dispoziţiile art. 710-720 C.proc.civ. (art. 72 alin. 2 din lege); iar după definitivarea
cadastrului la nivelul întregii ţări dispoziţiile sus-citate se abrogă (art. 72 alin. 3 din lege). Legea
7/1996 stabileşte un sistem unitar de publicitate imobiliară pe întreg teritoriul ţării. Publicitatea
instituită prin această lege se aseamănă cu cea reglementată prin Decretul-lege nr. 115/1938, principala
deosebire faţă de această lege constând în aceea că înscrierile făcute în cărţile funciare nu produc efect
constitutiv de drepturi, efectul înscrierii fiind doar opozabilitatea actului faţă de terţi. Pentru comentarii
la Legea nr. 7/1996, a se vedea: Corneliu Bîrsan, Maria Gaiţă, Mona Maria Pivniceru, Drept civil.
Drepturile reale, Institutul European, Iaşi, 1997, pp. 217-225; Ion P. Filipescu, Dreptul civil.
Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, pp. 285-292; Ioan
anumite termen, ulterior încheierii contractului (a se vedea art. 1156 alin.

2 C.civ.); cazul bunurilor viitoare, când transferul proprietăţii va opera,
de regulă, la momentul predării acestor bunuri;
4. Conform art. 1018 alin. 1 C.civ.: Când obligaţia este contractată sub
o condiţie suspensivă, obiectul convenţiei rămâne în rizico-pericolul
debitorului, care s-a obligat a-l da, în caz de îndeplinire a condiţiei.
Art. 1018 alin. 1 are în vedere situaţia în care bunul piere anterior
împlinii condiţiei - pendente conditione – caz în care riscul cade în
sarcina vânzăorului. Deci cumpărătorul nu va fi obligat să plătească
preţul, chiar dacă se îndeplineşte condiţia. Tot pendente conditione - în
cazul condiţiei suspensive - Dacă obiectul s-a deteriorat, fără greşeala
debitorului, creditorul este obligat a-l lua în starea în care se găseşte,
fără scădere de preţ (art. 1018 alin. 3 C.civ.).
Codul civil nu s-a preocupat de problema riscului în obligaţiile
sinalagmatice sub condiţie rezolutorie (de pildă, dacă vânzătorul
înstrăinează un bun, sub condiţie rezolutorie, iar cumpărăorul plăteşte
preţul). Dreptul de proprietate este supus condiţiei rezolutorii care, dacă
se va împlini, va desfiinţa actul retroactiv. Dacă înainte de realizarea
condiţiei bunul piere, cumpărăorul va suporta riscul, deoarece este
proprietar sub condiţie rezolutorie şi va trebui să plătească preţul.
Albu, Publicitatea imobiliară în dreptul român. Noile cărţi funciare, în Dreptul, nr. 11/1996, pp.
3-19; Mircea Ionescu, Principiile de bază ale publicităţii imobiliare şi ale noului sistem de
publicitate adoptat prin Legea nr. 7/1996, în Dreptul, nr. 6/1997, pp. 35-45. Pentru o prezentare a
diferitelor sisteme de publicitate imobiliară, a se vedea: G.N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor
reale, Bucureşti, 1947, p. 771 şi urm.; Elena Stoica, Publicitatea dobândirii drepturilor reale
imobiliare, în Buletinul notarilor publici, nr. 3/1999, p. 4 şi urm. şi nr. 4/1999, p. 4 şi urm.
Capitolul III
Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii
§ 1. Caracterizare generală
Prezenţa actului juridic de formaţie unilaterală în rândul izvoarelor

obligaţiilor este controversată. În doctrina franceză şi română teoria
actului juridic unilateral are puţini adepţi. În alte sisteme de drept doctrina
şi jurisprudenţa acceptă teoria actului juridic unilateral (cum Belgia de
pildă, se vedea în garanţia independentă un act juridic unilateral)362.
În mod excepţional, în dreptul nostru, se admite actul unilateral ca izvor
de obligaţii, lista exemplelor care s-ar încadra în această categorie este
contestată.363
Caracteristic pentru actul unilateral de voinţă ca izvor de obligaţii este
faptul că unica voinţă de a se angaja din punct de vedere juridic,
manifestată de către o persoană, este suficientă pentru a da naştere unei
obligaţii a acesteia, fără a fi necesară o acceptare din partea
creditorului.364 Din momentul în care voinţa unilaterală generatoare de
obligaţii a fost manifestată, ea devine irevocabilă, nemaiputând să fie
retractată de către autor.
§ 2. Actele în care voinţa unilaterală

este considerată izvor de obligaţii
Asupra exemplelor de acte juridice unilaterale nu există unanimitate de

păreri. Dintre cazurile de acte juridice unilaterale cel mai frecvent citate,
ca izvoare de obligaţii, menţionăm:
1. Promisiunea publică de recompensă. Este acel act juridic prin care o
persoană se obligă în mod public, să plăească o recompensă persoanei
care va îndeplini un anumit act sau fapt şi din care rezultă, pentru
362 Doctrina citată de M. Cabrillac, Ch. Mouly, op.cit., p. 325, nota 17.
363 C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., pp. 74-75, p. 93.
364 Idem, p. 93.
promitent, obligaţia de a plăti recompensa promisă în cazul îndeplinirii

faptului sau actului respectiv.
2. Promisiunea publică de premiere a unei lucrări, în caz de reuşită la un
concurs. Se admite că promisiunea publică, făcută prin orice mijloc
potrivit de publicitate, de a atribui, prin concurs, un premiu determinat
celei mai bune lucrări sau acţiuni ce va fi realizată de cineva, obligă pe
cel ce a făcut promisiunea să plătească premiul persoanei a cărei lucrare
sau acţiune merită premierea, potrivit condiţiilor concursului arătate în
promisiune.
3. Oferta de purgă a imobilului ipotecat, potrivit art. 1804-1806 C.civ.
Cel ce vrea să apeleze la procedura purgei trebuie să îndeplinească trei
condiţii:1. să fie dobânditorul imobilului ipotecat; 2. să fie străin de
datorie; 3. să nu fie garant al ipotecii. Cât priveşte a doua condiţie, se
admite că sunt privaţi de facultatea de a purga dobânditorii imobilului
care au calitatea de obligaţi personal, deci codebitorii şi fidejusorii (care
în plus nu pot nici delăsa imobilul şi nici nu pot opune excepţia de
discuţiune; de aceste două avantaje se poate bucura cauţiunea reală). Cât
priveşte a treia condiţie se susţine că dobânditorul este, sau pentru el
însuşi, sau pentru altul, ţinut de obligaţiile contractului prin care s-a creat
ipoteca. Persoanele care sunt considerate garanţi sunt socotite a fi: a.
cauţiunea reală (adică persoana care a constituit ea însăşi o ipotecă, nu
poate purga, căci va fi contrar convenţiei ca ea să libereze imobilul său
înainte de termen, dar dacă termenul este împlinit, poate purga); b.
coeredele sau eredele parţial365.
4 Oferta de a contracta. Se are în vedere oferta în care se precizează
termenul de valabilitate a propunerii de a contracta.
5. Titlurile de credit. Se consideră că obligaţia de plată asumată de către
cel ce subscrie un titlu de valoare la purtător se naşte din angajamentul
unilateral al subscriitorului, deci dintr-un act juridic de formaţie
unilaterală.
6. Gestiunea intereselor altuia. Uneori se explică obligaţiile născute din
gestiune intereselor altuia, întemeindu-se pe ideea actului juridic
unilateral ca izvor de obligaţii.
365 M. Planiol, op.cit., vol. II, p. 758, p. 1002, p. 1009, p. 1023, pp. 1026-1027.
7. Stipulaţia pentru altul. Am arătat atunci când ne-am ocupat de acest

contract, că unii autori consideră că obligaţia promitentului se naşte din
actul unilateral de voinţă al acestuia, din angajamentul său unilateral de a
executa o prestaţie faţă de terţul beneficiar.
8. Renunţarea la drepturi. Se consideră366 că aceasta reprezintă izvor de
obligaţii când se renunţa la o creanţă garantată prin ipotecă (renunţăorul
este obligat să predea beneficiarului înscrisul pentru a-l folosi la radierea
ipotecii.
9. Prospectul de emisiune a acţiunilor în cazul înfiinţării socieăţilor
comerciale pe acţiuni prin subscripţie publică, în conformitae cu Legea
nr. 31/1990, legea societăţilor comerciale, republicată şi modificată.
10. Testamentul. 367
În literatura de specialitate se mai găsesc şi alte exemple de acte juridice
unilaterale, care dau naştere unor obligaţii.
366 E.Safta-Romano, op.cit., pp. 111-112.

367 Idem, p. 108.
Capitolul IV
Faptul juridic ca izvor de obligaţii
§ 1. Consideraţii generale cu privire la faptul juridic licit
ca izvor de obligaţii
1. Noţiune şi reglementare.
Potrivit art. 986 C.civ.: Cvasi-contractul este un fapt licit şi voluntar, din care
se naşte o obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi.368
Codul reglementează două izvoare de obligaţii distincte şi anume:
gestiunea de afaceri (art. 987-991) şi plata lucrului nedatorat (art. 992-
997), acestea alcătuind, în concepţia codului, categoria cvasicontractelor
ca izvoare de obligaţii civile.
Pe baza lor, practica judecătorească şi literatura de specialitate au
construit şi teoria obligaţiei de restituire născută din faptul îmbogăţirii
fără justă cauză, categorie desprinsă şi ea ca izvor de sine stătător de
obligaţii369.
În aceste cazuri este vorba despre fapte juridice stricto sensu care, în
virtutea legii, produc anumite efecte juridice, dând naştere la raporturi
obligaţionale, la drepturi şi obligaţii civile, independent de faptul dacă
părţile au dorit sau nu acest lucru. Spre deosebire de categoria faptelor
juridice ilicite cauzatoare de prejudicii ca izvoare de obligaţii, în cazurile
enunţate faptul este licit (art. 986 C. civ.)
§ 2. Gestiunea intereselor altei persoane
1. Noţiune. Reglementare. Deosebiri faţă de alte instituţii juridice.

Instiuţia gestiunii de afaceri este reglementată de art. 987-991 C.civ.
368Cu privire la critica noţiunii de cvasicontract, a se vedea supra, Capitolul I.

369Cu privire la faptul juridic licit ca izvor de obligaţii a se vedea Dimitrie Gherasim, Îmbogăţirea
fără cauză în dauna altuia, Editura Academiei, Bucureşti, 199; C. Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 98
şi urm., cu doctrina acolo citată; E.Safta-Romano, op.cit., p. 115 şi urm.
Potrivit art. 987 C.civ.: Acela care, cu voinţă, gere370 interesele altuia,
fără cunoştinţa proprietarului, se obligă tacit a continua gestiunea ce a
început şi a o săvârşi, până ce proprietarul va putea îngriji el însuşi.
Doctrina a urmat definiţia legală, definind gestiunea intereselor altei
persoane ca fiind o operaţie ce constă în acea că o persoană intervine,
prin fapta sa voluntară şi unilaterală, şi săvârşeşte acte materiale sau
juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandatul din partea
acesteia din urmă.371 Persoana care intervine prin fapta sa voluntară se
numeşte gerant (negotiorum gestor), iar persoana pentru care se
acţionează se numeşte gerat. Ca izvor de obligaţii, gestiunea de afaceri se
întemeiază pe ideea de echitate.
Gestiunea de afaceri nu se confundă cu răspunderea delictuală, deoarece
nu i se poate imputa vreo culpă gerantului. De asemenea, nu se confundă
nici cu mandatul tacit, cele două instituţii deosebindu-se sub aspectul
condiţiilor de validitate şi al efectelor. Spre deosebire de îmbogăţirea fără
just temei, obligaţia geratului de a-l despăgubi pe gerant nu este
consecinţa sporirii patrimoniului său. Tot astfel, gestiunea de afaceri se
deosebeşte de actul juridic unilateral, deoarece gereantul nu acţionează cu
intenţia de a se obliga372.
2. Condiţiile gestiunii de afaceri.
1. Gerantul să acţioneze din proprie iniţiativă, fără vreo însărcinare
prealabilă: geratul trebuie să fie complet străin de operaţia pe care
gerantul o săvârşeşte în interesul său. Astfel, art. 987 C. civ. prevede că
gerarea se face fără ştirea proprietarului. Dacă geratul ar cunoaşte
operaţia respectivă am fi în prezenţa unui contract de mandat.
S-a decis că: Aplicarea principiilor prevăzute în art. 986 şi urm. C. civ.,
privitoare la gestiunea de afaceri nu se mărgineşte numai la cazul când
gerarea afacerii altuia se referă la un bun care se află în patrimoniul
său, ci se aplică prin analogie şi la cazul când se încheie un contract
pentru altul fără ca cel ce l-a încheiat să fi avut mandat, astfel că
încheierea unui act juridic, fără mandat, constituie o gestiune de afaceri
370 Administrează, conduce.

372 A se vedea, pe larg, E.Safa-Romano, op.cit., p. 117; C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., pp. 104-105.
în care beneficiarul stipulaţiei are acţiune contra promiţătorului pentru

executarea ofertei. 373
2. Gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altuia
(etimologic, a gera provine din verbul latin gero, gerere, gessi, gestum –
a duce, a purta, a administra374). Dacă gerantul acţionează cu convingerea
că săvârşeşte acte pentru sine, nu ne aflăm în prezenţa unei gestiuni de
afaceri. Astfel, în ipoteza în care o persoană efectuează reparaţii la un bun
pe care-l crede al său, ea va putea cere restituirea cheltuielilor făcute de la
adevăratul proprietar al bunului, dar nu pe temeiul gerării intereselor
altuia, ci pe un alt temei juridic, acela al îmbogăţirii fără justă cauză375.
Pentru existenţa gestiunii de afaceri nu se cere însă ca gerantul să
acţioneze exclusiv în interesul altei persoane. El poate foarte bine să
lucreze concomitent, atât în interes propriu, cât şi în interesul terţului.
Oricum ar fi, actele de gestiune trebuie efectuate cu intenţia de a-l obliga
pe gerat la restituirea cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea lor. Dacă
geratul nu ar fi obligat la restituire, am fi în prezenţa unui act juridic cu
titlu gratuit, liberalitate sau act dezinteresat, după caz.376
3. Obiectul gestiunii poate consta atât în acte materiale, cât şi în acte
juridice. Actele de gestiune efectuate de gerant nu trebuie să depăşească
limitele unui act de administrare. Cu toate acestea, şi un act de dispoziţie
poate face obiectul gestiunii. De pildă, vinderea de către gerant a unor
373 Curtea de Apel Iaşi, Secţia a II-a, decizia nr. 136 din 1913 (C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit.,
vol. II, p. 457).

374 Prin umare, teremenul a gera se deosebeşte de noţiunea a gira. Menţionăm că, uneori, în practică
(cea a băncilor, în mod deosebit), în mod greşit, în opinia noastră, se folosesc termenii gir, giranţi,
pentru a denumi contractele de garanţie (cauţiuni reale, fidejusiune), respectiv persoana fidejusorului,
confundând cele două instituţii juridice. Este adevărat că girantul garantează pe beneficiarul cecului
sau cambiei contra insolvabilităţii trasului; nu mai puţin însă, între gir şi fidejusiune, respectiv între
garantul personal (fidejusor sau cauţionator) şi girant există numeroase deosebiri (de izvor legislativ;
regim juridic al creditorului, respectiv cea a beneficiarului; calitatea persoanelor implicate –
comercianţi de cele mai multe ori în cazul girului, persoane fizice în cazul fidejusiunii etc.). Pentru o
speţă recentă unde se foloseşte termenul de girant, a se vedea Curtea Supremă de Justiţie, Secţia
comercială, decizia nr. 1198 din 7 mai 1998, în Dreptul, nr. 2/1998, p. 128. A se vedea şi: Victor
Babiuc, Ion Nucă, Condiţiile de exercitare a acţiunii cambiale de regres şi a acţiunii cuazale, în
Revista română de drept, nr. 9/1978, pp. 71-73. Asupra efectului de garanţie a girului, a se vedea
Radu Economu, Circulaţia cambială prin gir, în Revista de drept comercial, nr. 2/1995, p. 103.
376 Ibidem.
bunuri ale geratului supuse pieirii sau stricăciunii, deşi acte de dispoziţie,
raportate la patrimoniul geratului capătă semnificaţia unor acte de
administrare, astfel că ele pot fi încheiate de gerant377.
4. gerantul să nu fi lucrat cu intenţia de a face o liberalitate geraului
(animus donandi). 378
3. Capacitatea părţilor. Gerantul, săvârşind acte în contul altei
persoane, trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină. Geratul nu
trebuie să îndeplinească nici o condiţie de capacitate, deci poate fi o
persoană deplin capabilă, cât şi o persoană lipsită de capacitate sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă.
4. Efectele gestiunii intereselor altei persoane.
4.1. Obligaţiile gerantului.
1. Potrivit art. 987-988 C. civ. gerantul are mai întâi obligaţia de a
continua gestiunea începută până ce geratul sau moştenitorii săi vor fi în
măsură să o preia. Aceasă dispoziţie severă agravează agravează
siotuaţşia gerantului faţă de cea a unui mandatar (la mandat, mandatarul
poate renunţa oricând la mandat). Când continuarea gestiunii ar deveni
prejudiciabilă pentru el, gerantul poate să o întrerupă, fără a fi ţinut
răspunzător de aceasta.
2. Actele de gestiune să fie efectuate de gereant ca un bun proprietar
(art. 989 C.civ. - art. 1374 C.civ.fr.). Diligenţa este apreciată in abstracto.
Prin aceasă dispoziţie, legea s-a arătat mai severeă, de pildă în raport cu
depozitarul. Explicaţia se găseşte în aceea că, pe când mandatarul şi
depozitarul sunt aleşi de mandant, repsectiv de deponent, în cazul
gesiunii de afaceri, gerantul acţionează din proprie iniţiativă.
3. Gernatul are obligaţia de a da socoeală geraului despre gestiunea sa.
Se vor aplica prin analogie prevederile art. 1541 C.civ. de la mandat
4. Răspunerea gerantului. Aşa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor
art. 990 C. civ., în cazul în care intervenţia sa a fost necesară, răspunderea
gerantului pentru un eventual prejudiciu cauzat geratului prin îndeplinirea
actelor de gestiune va fi angajată numai în ipoteza în care vina sa îmbracă
377 Ibidem. Practica judecătorească a extins sfera actelor pe care le poate încheia gerantul şi la ale acte
de dispoziţie (ibidem).
forma dolului, adică a intenţiei. Per a contrario, putem trage concluzia că

în măsura în care intervenţia sa nu a fost necesară, el va fi ţinut să răspundă
indiferent de gradul vinei. 379 În raporturile cu terţii, se face distincţie după
cum gerantul a acţionat în nume propriu sau în numele geratului. În primul
caz, el va răspunde faţă de terţi pentru obligaţiile asumate indiferent dacă
gestiunea a fost sau nu utilă pentru gerat. În al doilea caz, răspunderea sa
va fi limitată de faptul dacă gestiunea a fost sau nu uilă.
4.2. Obligaţiile geratului.
1. Obligaţia de a restitui gerantului toate cheltuielile necesare şi utile pe
care le-a făcut (art. 991 partea a doua C.civ.). Sunt excluse cheltuielile
voluptuarii. Art. 991 C.civ. va fi aplicabil numai dacă gestiunea a fost
necesară. Tot în temeiul unei gestiuni de afaceri se poate pretinde şi
restituirea cheltuielilor făcute de către cocontractant, în ipoteza aşa-
numitelor contracte sinalagmatice imperfecte.
Acţiunea pe care o are gereantul împotriva geraului este acţiunea
negotiorum gestorum conraria.
2. Obligaţia geraului de a îndeplini toae îndatoririle contractate de gerant
în numele său, în raporturile cu terţii (art. 991 partea I C. civ.).
5. Ratificarea gestiunii de către gerat
Prin ratificare, proprietarul aprobă actele de gestiune efectuate de gerant. În
această ipoteză, în care geratul a ratificat gestiunea, retroactiv aceasta se va
converti într-un contract de mandat - ratihabitio mandato aequiparatur.
Geratul, devenind mandant, va fi ţinut de toate actele pe care gerantul le-a
încheiat în numele său, indiferent dacă ele au fost sau nu utile380.
6. Proba gestiunii intereselor altei persoane.
Vom distinge după cum obiectul ei constă în fapte materiale sau acte
juridice. În primul caz, gerantul va putea recurge la orice mijloc de probă.
În al doilea caz se vor aplica regulile cu privire la proba actelor juridice.
Gerantul este însă un terţ faţă de aceste acte, astfel că va putea să le
dovedească prin orice mijloc de probă (art. 1198 C.civ.).
7. Dreptul de retenţie al gesorului de afaceri.
Problema dreptului de retenţie al gerantului asupra bunurilor geratului a

stârnit de-a lungul vremii numeroase controverse381.

În ce ne priveşte, socotim, în acord de alţi autori382 că şi gestorul, ca şi
mandatarul, va avea un drept de retenţie asupra bunurilor gestorului până
la achitarea de către acesta a cheltuielilor pe care gestorul le-a făcut.
În primul rând, pentru că obligaţiile ce decurg în gestiunea de afaceri se
întemeiază pe echitate383, la fel ca şi dreptul de retenţie.
În al doilea rând, cu toate deosebirile între mandat şi gestiunea de
afaceri384, între aceste două instituţii sunt şi foarte multe asemănări,
printre care şi aceea a posibilităţii exercitării unui drept de retenţie,
argumentele expuse în materia mandatului fiind valabile şi în privinţa
gestiunii de afaceri.
Apoi, neadmiţând această soluţie, pe motiv că legea nu prevede expres
un drept de retenţie în favoarea gestorului385, ar însemna ca instituţia
gestiunii de afaceri, care este întemeiată pe echitate, să piardă, cel puţin
parţial, raţiunea sa de a fi.
În sfârşit, din punct de vedere procedural, în contractul sinalagmatic
imperfect care este depozitul, depozitarul are la îndemână şi o acţiune
derivând din gestiunea de afaceri386, dar şi un drept de retenţie, asupra
cărora toţi autorii cad de acord. Credem că ar fi inechitabil să-i permitem
numai depozitarului ca, pe cale de acţiune, să beneficieze de alternativa
regulilor gestiunii de afaceri, pe când gestorului de afaceri să nu-i
permitem să beneficieze, pe cale de excepţie, de anumite excepţii
recunoscute (uneori de legiuitor - vânzarea -, alteori în virtutea unor
strânse legături dintre datorie şi lucru) în favoarea unor contractanţi, cum
ar fi şi dreptul de retenţie387.
381 A se vedea, pentru o sinteză a acestora, cu specială privire aupra perioadei clasice,
D.Alexandresco, op.cit., vol. V, p. 340 şi urm.

382 M. Planiol, op.cit., vol. II, p. 798, nr. 2521.
383
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, p. 785, nr. 1181.
384 În acest sens, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 105.
385 În acest sens se pronunţă D. Alexandresco.
387 În sensul posibilităţii exercitării de către gestor a dreptului de retenţie, a se vedea şi L. Pop,
op.cit., p. 452. În sensul că dreptul de retenţie se admite (şi) în cazurile cvasidelictelor (faptelor licite
generatoare de obligaţi), a se vedea şi H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, op.cit., vol. III, ediţia a II-a, p.
105. Aceeaşi autori se exprimă expres în favoarea acordării dreptului de retenţie gerantului până la
§ 3. Plata nedatorată
(plata indebitului)
1. Consideraţii generale privind plata nedatorată.

Plata nedatorată a fost definită ca fiind executarea de către o persoană a
unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a
plăti datoria altuia. 388 Cel care a efectua o asemenea plată se numeşte
solvens, iar cel care a primit-o se numeşte accipiens. La plata nedatorată
solvensul devine creditorul unei obligaţii de restituire a ceea ce el a plătit,
iar accipiensul este debitorul aceleiaşi obligaţii. Art. 993 reglementează
tocmai dreptul la restituire al solvensului, dispunând că acela care, din
eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetiţiune în
contra creditorului. Este ceea ce prevede expres şi art. 992 C. civ.: Cel
ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte ceea ce nu-i este debit, este obligat
a-l restitui aceluia de la care l-a primit. Întinderea obligaţiei de restituire
a accipiensului este reglementată în art. 994-997 C. civ.
2. Condiţiile plăţii nedatorate.

1. Prestaţia solvensului să fie făcută cu titlu de plată (solutio), indiferent
de obiectul ei (o sumă de bani, un bun individual determinat sau un bun
determinat prin caractere generice). Este necesar deci, ca solvensul să nu
fi făcut prestaţia cu titlu de împrumut, donaţie, depozit etc. În cazul în
care plata a constat în executarea unei obligaţii de a face (de exemplu
confecţionarea unui bun de către un meşteşugar cu materialul clientului),
se consideră389, că restituirea nu se va putea face în cadrul plăţii
nedatorate, ci în cadrul îmbogăţirii fără justă cauză.
2. Plata să fie nedatorată, adică să nu aibă fiinţă (quod omnino non
debitur). Nu interesează dacă datoria nu a existat niciodată sau a existat,
dar fusese stinsă prin plată sau prin alt mod de stingere a obligaţiilor.
achitarea de către gereat a cheluielilor necesare şi utile (op.cit., vol. IV, p. 656, nr. 690). A se vedea şi
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, p. 1081, nr. 1842, pct. 1.
389 Idem, p. 106, cu doctrina acolo citată.
Este posibil ca plata unei datorii existente - valabilă din punct de vedere
juridic - să dea totuşi naştere unei obligaţii de restituire, anume în ipoteza
în care plata unei asemenea datorii nu a fost făcută creditorului, ci altei
persoane decât deponentul; sau plata este efectuată de o altă persoană
decât adevăratul debitor: un codebitor, neobligat solidar, plăteşte mai
mult decât partea sa. 390
Dacă tilul sub care este făcută plata este acela al unie obligaţii naturale,
repetiţiunea nu mai este posibilă (art. 1092 C. civ.).
Cel care plăteşte în temeiul unui contract nul sau rezolvit are drept la
restituire, deoarece atât nulitatea, cât şi rezoluţiunea au efect retroactiv,
deci obligaţia apare ca şi când nu a existat niciodată, iar părţile urmează a
fi repuse în situaţia anterioară. 391
3. Plata să fi fost făcută din eroare, adică solvensul să fi avut credinţa că
este debitor al accipiensului. Art. 993 C. civ. prevede că are dreptul de a
cere restituirea acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o
datorie (s.n.).
Când solvensul plăteşte ştiind că nu este debitor, plata astfel efectuată
poate fi interpretată sau ca o liberalitate pe care o face adevăratul debitor,
sau ca o gestiune a intereselor altei persoane, el acţionând ca gerant în
contul adevăratului debitor care apare ca gerat. În asemenea cazuri,
repretiţiunea plăţii nu va mai fi posibilă, deoarece plata are o cauză.
Dolul se asimilează erorii, deoarece este considerat o eroare provocată.
Eroarea se face de fapt sau de drept. Dovada ei se poate face prin orice
mijloc de probă.
Există, totuşi, anumite situaţii în care condiţia erorii nu este cerută.
Astfel, o situaţie este aceea când se execută o obligaţie sancţionată cu
eroarea absolută. Într-adevăr, chiar dacă debitorul a plătit ştiind că
obligaţia asumată este nulă, el are dreptul să pretindă restituirea. Astfel,
sancţiunea nulităţii ar fi eludată prin executarea cu ştiinţă a unor obligaţii
nule392. Dacă obligaţia este lovită de nulitate relativă, care poate fi
confirmată, executarea ei cu ştiinţă poate căpăta semnificaţia unei
390 Idem, p. 107.

391 Ibidem.
392 Ibidem.
confirmări tacite a actului juridic, astfel că solvensul nu va mai putea

pretinde restituirea. Soluţia se impune, în mod excepţional, şi pentru
actele juridice nule absolut, dar care pot fi confirmate. Avem în vedere
cazul donaţiei nule pentru vicii de formă şi fond, confirmată expres sau
tacit, prin executarea ei de către moştenitorii donatorului (art. 1167
C.civ.).
Un alt caz în care condiţia erorii nu este cerută, este acela în care
debitorul care a făcut legal plata pierde chitanţa liberatorie prin care poate
dovedi efectuarea plăţii datorate, iar creditorul îi pretinde să plătească a
doua oară. Petru a evita urmărirea silită, debitorul plăteşte din nou,
efectuând deci o plată nedatorată. Dacă va găsi chitanţa, a doua plată
apare ca fiind lipsită de cauză şi va fi supusă repetiţiunii, deşi nu fusese
făcută din eroare.
3. Efectele plăţii nedatorate.

1. Obligaţiile accipiensului. Se face distincţie între accipiensul de bună
credinţă şi cel de rea credinţă.393 Accipiensul de bună-credinţă, a cărui
buna credinţă este prezumată (bona fides praesumitur) este ţinut: să
restituie lucrul, dar va păstra fructele, ca orice posesor de bună-credinţă
(art. 994 C. civ.); dacă a înstrăinat lucrul, să restituie numai preţul primit
şi nu valoarea lui (art. 996 alin. 2 C. civ.); dacă lucrul a pierit în mod
fortuit, el va fi liberat de obligaţia de restituire (art. 995 alin. 2 C. civ.).
Accipiensul este de rea credinţă atunci când, deşi ştia că nu i se
datorează plata, o primeşte. El va fi ţinut: să restituie atât lucrul primit,
cât şi fructele percepute (art. 994 C. civ.); dacă a înstrăinat lucrul
(indifernt de titlul cu care a înstrăinat, deci de preţul pe care l-a primit), să
restituie valoarea lucrului la momentul introducerii acţiunii în justiţie (art.
996 C.civ.); dacă lucrul a pierit în mod fortuit, să restituie valoarea
acestuia din momentul cererii de restituire, afară numai dacă va face
dovada că lucrul ar fi pierit şi la solvens (art. 995 C. civ.).
În toate cazurile, dacă plata a constat într-o sumă de bani sau într-o
cantitate de bunuri determinate prin caractere generice, accipiensul va
trebui să restituie aceeaşi sumă sau aceeaşi cantitate de bunuri, de aceeaşi
393 Idem, p. 108.

calitate. Atunci când plata nedatorată a constat în a da un bun individual

determinat, acţiunea în restituire va avea caracterul unei adevărate acţiuni
în revendicare.394 Această acţiune va putea fi intentată şi împotriva
terţului dobânditor al bunului căruia i l-a înstrăinat accipiensul. Terţul
dobânditor însă va putea să se apere invocând, în favoarea sa, art. 1909
C.civ., dacă este vorba de bunuri mobile corporale, sau uzucapiunea (de
10-20 ani sau cea de 30 ani, după caz), dacă este vorba de imobile.
2. Obligaţiile solvensului. Potrivit art. 997 C.civ., solvens va fi ţinut să
restituie atât accipiensului de bună-credinţă, cât şi accipiensului de rea-
credinţă, cheltuielile făcute cu conservarea lucrului sau cele care au dus la
o sporire a valorii sale. Prin urmare, solvensul va restitui cheltuielile
necesare şi utile, nu şi cheltuielile voluptuarii.
4. Cine poate cere restituirea.
În primul rând, solvensul este cel care poate cere restituirea. Acţiunea de
restituire a plăţii nedatorate poate fi exercitată şi de către creditorii
chirografari ai solvensului, pe calea unei acţiuni oblice395. În ipoteza în
care o plată datorată a fost făcută altei persoane decât adevăratului
creditor, ea apare ca nedatorată, astfel că se va putea cere restituirea.
Adevăratul creditor însă nu va putea cere restituirea unei asemenea plăţi,
dar va avea împotriva accipiensului o acţiune izvorând din îmbogăţirea
fără justă cauză396.
5. Excepţii de la principiul plăţii nedatorate.
1. Cazul obligaţiilor civile imperfecte (naturale) achitate de bunăvoie de
către debitor (art. 1092 C. civ.).
2. Nedatorată este şi plata unei obligaţii imorale sau ilicite.
3. Când plata nedatoraă s-a făcut unui oncapabil, acesta nu va restitui
decât în măsura îmbogăţirii sale (art. 1098 şi 1164 C. civ.).
4. Când plata datorată a fost făcută de o altă persoană decât debitorul, iar
creditorul accipiens a distrus cu bună-credinţă titlul constatator al creanţei
sale, el nu va resitui plata sovensului aparent. El va fi protejat de buna sa
credinţă. Cel care a făcut plata va avea o acţiune directă împotriva
394 Idem, p. 108; E.Safta-Romano, op.cit., p. 124.

395 C.Sătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 109, cu literatura juridică acolo citată.
396 Ibidem.
debitorului real (acţiune izvorând din îmbogăţirea fără justă cauză - art.
993 partea finală C. civ.). 397
§ 4. Îmbogăţirea fără justă cauză
1. Precizări preliminare.
În Codul civil român în vigoare nu găsim un text care să consacre
principiul restituirii îmbogăţirii fără justă cauză ca izvor de obligaţii de
sine stătător. Instituţia îmbogăţirii fără justă cauză răspunde unui
principiul de echitate, după care nimeni nu se poate îmbogăţi în
detrimentul altuia - Jure naturae aequum est, neminem cum alterius
detrimento et iniuria fieri locupletiorem398
În Codul civil găsim texte care fac aplicarea acestui principiu. De pildă:
potrivit art. 484 C. civ., proprietarul culege fructele, dar are îndatorirea de
a plăti semănăturile, arăturile şi munca depusă de alţii; potrivit art. 493
C.civ., proprietarul care a ridicat o construcţie pe terenul său cu material
străin este dator să plătească contravaloarea materialelor; potrivit art. 494
C. civ., constructorul pe terenul altuia, indiferent dacă este de bună sau de
rea-credinţă, va trebui indemnizat de proprietarul terenului care reţine
construcţia; restituirea cheltuielilor făcute de către o persoană ce a
conservat un anumit bun: accipiens (art. 997 C. civ.); depozitar (art. 1618
C. civ.); creditor gajist (art. 1691 C. civ.); art. 766 C.civ. prevede cazul
raportului imobilelor la succesiune de către moştenitorul donatar etc.
Jurisprudenţa a făcut aplicaţia instituţiei îmbogăţirii fără just temei:
îmbunătăţirile pe care le face un chiriaş la imobilul închiriat399; reţinerea
alocaţiei de stat de către un părinte, copilul fiind încredinţat şi aflându-se
397
În această materie tereemnul de prescripţie al acţiunii este cel de drept comun (ibidem). Cu privire la
natura juridică a plăţii nedatorate - idem, pp. 110-111.
398 D. Iustiniani, Liger Quinquagesimus Tit. XVII, De diversis regulis iuris antiqui, 206, în
Corpus Juris Civilis, op.cit., vol. I, p. 979; de asemenea, Liber Duodecimus, Tit. VI, De
conditione indebiti, 14, în Corpus Juris Civilis, op.cit., p. 237, unde se spune: nam hoc natura
aequum est, neminem cum alterius detrimento fieri locupletiorem (a se vedea şi D. Alexandresco,
op.cit., vol. VI, p. 441; p.442, text şi notele 1 şi 2).
399 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 717 din 20 martie 1973, în C.D. 1973, pp. 151-153.
în întreţinerea celuilalt părinte400; prestarea unei munci de către o

persoană, în lipsa unui contract de muncă, dar pe baza unei promisiuni că
va fi încadrată în muncă în acea unitate401 etc.
Nu trebuie confundate situaţiile de mai sus cu cazurile în care
patrimoniul unei persoane se poate mări pe seama patrimoniului altei
persoane, dar ca rezultat al unui act sau fapt juridic recunoscut de lege (de
exemplu, donatarul îşi măreşte patrimoniul său cu bunul pe care îl
primeşte de la donator).
Din punct de vedere terminologic, în literatura de specialitate categoria
pe care o cercetăm este desemnată în mod diferit. Astfel, se vorbeşte
despre îmbogăţirea fără justă cauză, îmbogăţirea fără just temei,
îmbogăţirea fără temei legitim. S-a propus şi utilizarea formulei
restituirea bunurilor deţinute (reţinute) fără temei legitim.
2. Definiţie.
Putem defini îmbogăţirea fără justă cauză ca fiind faptul juridic prin
care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei
persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. 402 Din acest
fapt juridic se naşte obligaţia pentru cel care îşi vede mărit patrimoniul
său de a restitui, în limita măririi, către cel care şi-a diminuat patrimoniul,
printr-o acţiune în justiţie numită actio de in rem verso.
3. Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire.

1. Trebuie să aibă loc o mărire a patrimoniului, prin dobândirea unei
valori evaluabile în bani. Aceastea se poate realiza prin sporirea activului
patrimoniului unei persoane, prin dobândirea unui bun, a unei sume de
bani sau a unei creanţe, îmbunătăţirea unui lucru al proprietarului de către
o altă persoană sau folosirea de un bun aparţinând altuia. Se admite că
mărirea unui patrimoniu poate rezulta şi din micşorarea datoriilor sale:
înlăturarea unei pagube sau evitarea unor cheltuieli.
400 A se vedea Plenul Tribunalul Suprem, Decizia de Îndrumare. 10 din 5 august 1965, în Revista
română de drept, nr. 8/1965, p. 106.
401 Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1168 din 9 noiembrie 1966, în C.D. 1966, pp. 197-199.
2. Să se producă o diminuare a unui patrimoniu, ca urmare a măririi

altuia. Ea poate să constea în diminuarea unor elemente active ale
patrimoniului sau în efectuarea unor cheltuieli care nu au fost restituite403.
3. Să existe o legătură între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea
celuilalt, adică atât sporirea, cât şi micşorarea, să fie efectul unei cauze
unice. Legătura nu trebuie să aibă caracter cauzal404. Cuaza unică a
măririi unui patrimoniu şi reducerea celuilalt este un fapt juridic sau un
eveniment.
4. Să nu existe un emei legitim al îmbogăţirii unui patrimoniu în
derimentul altuia405. Mărirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt pot
avea ca temei un contract. Apoi, mărirea unui patrimoniu şi diminuarea
în mod corespunzător a altui patrimoniu pot avea ca temei o dispoziţie
legală, cum ar fi dobândirea proprietăţii unui bun prin uzucapiune sau
prin posesia de bună-credinţă (art. 1909 C. civ.). În sfârşit, şi o hotărâre
judecătorească poate constitui un temei pentru mărirea unui patrimoniu.
Dacă nici unul din aceste temeiuri nu există şi s-a creat totuşi un
dezechilibru patrimonial, se recunoaşte dreptul la acţiune al celui care şi-
a micşorat patrimoniul împotriva celui care şi l-a mărit. 406
5. Să nu existe lat mijloc de recuperare a pierderii pricinuite; în acest
sens se vorbeşte despre caracterul subsidiar al acţiunii de restituire
întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză. Cel sărăcit are dreptul la actio
de in rem verso numai atunci când el nu are şi nici nu a avut o altă cale de
drept, nici o altă acţiune în justiţie, pentru valorificarea dreptului său la
reparaţiune407. De asemenea, practica judecătorească a subliniat, pe drept
403 Spre exemplu, un moştenitor face reparaţii la un bun succesoral care, la împărţeală, cade în lotul altui
moştenitor.
404 E.Safta-Romano, op.cit., pp. 128-129, cu doctrina acolo citată.
405 Idem, p. 129.
407
Ibidem. S-a decis că: Îmbogăţirea fără just temei, ca izvor de obligaţii, deşi nu este înscrisă
expres în Codul civil, se deduce din principiul echităţii, care stă la baza acestei legiuiri, potrivit căruia
nici o persoană nu are dreptul să-şi mărească patrimoniul în detrimentul alteia. Acţiunea în restituire
bazată pe îmbogăţirea fără just temei are însă caracter subsidiar, în sensul că nu poate fi exercitată
decât în absenţa oricărui alt mijloc juridic prin care cel sărăcit şi-ar putea recupera pierderea
suferită. Dacă reclamantul are la dispoziţie acţiunea bazată pe contract sau cvasicontract, delict sau
cvasidelict ori pe alt izvor de obligaţii, nu se justifică folosirea acţiunii în restituire fundamentată pe
îmbogăţirea fără just temei. De aceea, chiar şi în cazul în care îmbogăţirea s-a realizat prin
cuvânt, că acţiunea din contract exclude acţiunea pentru îmbogăţire fără

just temei408. Pentru exercitarea acţiunii nu se cere nici o condiţie de
capacitate a părţilor, pentru că obligaţia de restituire se naşte independent
de vreo manifestare de voinţă din partea lor. Cât priveşte proba într-o
actio de in rem verso, urmează a se aplica regulile de drept comun în
materie. În principiu, fiind vorba de fapte juridice, dovada lor se poate
face cu orice mijloc de probă. În măsura în care se va invoca un act
juridic, urmează a se aplica regulile cu privire la proba actelor juridice
(art. 1191 C. civ.).
4. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză.

Prin îmbogăţirea unui patrimoniu în dauna altuia, se naşte un raport
oblogaţional, în temeiul căruia cel al cărui patrimoniu s-a mărit devine
debitorul obligaţiei de restituire, către cel care, în mod corespunzător, şi-a
micşorat patrimoniul şi care devine la rândul său creditor al aceleaşi
obligaţii. În principiu, restituirea urmează să se facă în natură. Prin
excepţie, dacă nu este posibil, resituirea se va face prin echivalent. Dubla
limită care afectează obligaţia de resituire rezidă în următoarele: cel care
şi-a mărit patrimoniul nu poate fi obligat să restituie decât în măsura
creşterii patrimoniului său (această creştere trebuie apreciată momentul
intentării acţiunii); indisolubil legat de aceasta, restitirea să nu depăşească
valoarea cu care a fost micşorat patrimoniul
5. Prescripţia acţiunii. Acţiunea de restituire este supusă termenului

general de prescripţie, de 3 ani. Potrivit art. 8 alin. 2 din Decretul nr.
intermediul unei alte persoane, care poate fi acţionată de cel sărăcit în baza unuia dintre temeiurile
arătate, nu se justifică totuşi exercitarea acţiunii bazate pe îmbogăţirea fără just temei, dat fiind
tocmai caracterul ei subsidiar. Acest caracter subsidiar al acţiunii formulate pe îmbogăţirea fără just
temei nu mai poate constitui însă un impediment pentru exercitarea ei împotriva celui îmbogăţit, dacă,
datorită unei anumite situaţii de fapt, cum este insolvabilitatea, cel sărăcit nu se mai poate despăgubi
de la acela cu care a avut, de exemplu, raporturi contractuale - Tribunalul Suprem, Secţia civilă,
decizia nr. 1601 din 11 septembrie 1979 (I.G. Mihuţă, Repertoriu ... pe anii 1975-1980, op.cit., p.85).
408 Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1463/1959, în C.D. 1959, p. 86. S-a decis că:
Principiul îmbogăţirii fără just temei nu se aplică în cazurile când raporturile dintre părţi sunt de natură
contractuală. Acţiunea din contract exclude acţiunea pentru îmbogăţire fără just temei - Tribunalul
Regional Cluj, Colegiul I, decizia nr. 562 din 1961 (I. Mihuţă, Al. Lesviodax, op.cit., p. 202).
.
167/1958, pentru acţiunile izvorând din îmbogăţirea fără just temei

termenul de prescripţie începe să curgă din momentul în care cel care şi-a
micşorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măriri
altui patrimoniu, cât şi pe cal care a beneficiat de această mărire şi
împotriva căruia se îndreaptă cu acţiunea în restituire409.
409 Asupra naturii juridice a îmbogăţirii fără justă cauză s-au purtat discuţii, propunându-se
următoarele teorii: transmisiunii valorilor; delictuală; asimilării cu gestiunea de afaceri;
responsabilităţii bazată pe riscul asumat; obligaţiei naturale. A se vedea, pe larg: C. Stătescu, C.Bîrsan,
op.cit., p. 115, p.116, pp. 110-111; D. Gherasim, op.cit., pp. 15-17, p. 71. A se vedea şi Tudor
Drăganu, Consideraţii privind noţiunea de fapt juridic şi clasificarea faptelor juridice, în Studii
şi cercetări juridice, nr. 1/1980, pp. 25-36.
Capitolul V
Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ca izvor de obligaţii
(Răspunderea civilă delictuală)
4.3.1. Probleme introductive privind răspunderea civilă
4.3.1.1. Noţiunea de răspundere civilă
Întrucât normele de conduită au naturi diferite, vom întâlni mai multe
feluri de răspundere socială, anume, răspunderea morală, răspunderea
politică, răspunderea juridică.
Răspunderea reprezintă un fapt social410.
Cunoaşterea vieţii sociale implică şi respectarea unei anumite conduite
şi în acest fel nici o persoană nu poate să aibă un comportament de natură
a leza într-un fel sau altul drepturile şi interesele altei persoane.
Orice încălcare a unui drept subiectiv sau a unui interes ce aparţine altei
persoane conduce la antrenarea unei răspunderi.
Răspunderea reprezintă o categorie generală a dreptului, fiind
consacrată legislativ şi studiată în cadrul diferitor ramuri ale dreptului411.
Deşi răspunderea pe care o regăsim în cadrul fiecărei ramuri a dreptului
prezintă anumite particularităţi, totuşi, trebuie să observăm că toate
formele de răspundere juridică au anumite caracteristici comune. S-a
precizat că răspunderea juridică reprezintă un complex de drepturi şi
obligaţii conexe, complex care se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte
ilicite şi care dă naştere posibilităţii de constrângere statală, prin aplicarea
unei sancţiuni pentru a se ajunge la o stabilitate a raporturilor sociale şi
pentru a determina membrii societăţii să respecte ordinea de drept412.
410 Jean Carbonier, Droit civil, tomul II, Les biens et les obligations, ediţia a 5-a, Paris Preses
Universitaires de France, 1967, pp. 577-578, autorul citând pe P. Fauconnet, La responsabilité, Paris
1920.
411 I.M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, Răspunderea civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.
10.
412 Mircea N. Costin, O încercare de edificare a noţiunii răspunderii juridice, în R.R.D., nr.
5/1973, p. 83.
Din cadrul răspunderii juridice se desprinde răspunderea civilă care

reprezintă o categorie fundamentală, o instituţie complexă, a dreptului
civil413.
Se poate preciza că răspunderea civilă este o formă a răspunderii
juridice, care constă într-un raport juridic obligaţional, conform căruia o
persoană are datoria de a repara prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa sau
prejudiciul de care este ţinut răspunzător prin dispoziţiile legale414.
În afară de calificarea răspunderii civile ca o formă a răspunderii
juridice, mai trebuie să menţionăm că răspunderea civilă mai reprezintă şi
o instituţie juridică ce cuprinde totalitatea normelor de drept ce
reglementează obligaţia persoanelor de a repara prejudiciile cauzate prin
nerespectarea unor dispoziţii contractuale sau prin fapte
extracontractuale, situaţii pe care legea le reglementează ca antrenând
răspunderea415.
4.3.1.2. Importanţa răspunderii civile
Răspunderea civilă prezintă o importanţă teoretică şi practică, situându-
se în centrul răspunderii juridice.
Trebuie menţionat caracterul de drept comun al răspunderii civile în
raport cu răspunderea existentă în cadrul altor ramuri ale dreptului416.
Putem afirma că răspunderea civilă constituie un element de pornire
pentru celelalte forme ale răspunderii juridice, acestea plecând de la
răspunderea civilă şi întorcându-se tot la aceasta.
Principiile răspunderii civile prezintă un caracter de generalitate şi sunt
în măsură să corespundă tuturor situaţiilor de antrenare a răspunderii
civile în cazul săvârşirii unor fapte cauzatoare de prejudicii şi în cazul
încălcării unor obligaţii asumate prin contracte.
413 Ioan Albu, Victor Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1979, p. 23.
414 I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit, pp. 15-21; Mihail Eliescu, Răspunderea civilă
delictuală, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, pp. 7-8; Dumitru Văduva, Andreea Tabacu,
Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Paralela 45, 2002, pp. 97-98.
415 Pentru noţiunea de răspundere civilă, a se vedea şi Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor,
Editura Lumina Lex, 1998, pp. 164-165.
416 Liviu Pop, op. cit., p. 165.
Trebuie subliniat că importanţa răspunderii civile în raport cu celelalte

ramuri ale dreptului rezidă în aceea că această răspundere, datorită
funcţiilor sale, principiilor sale şi datorită finalităţii urmărite are valoarea
de drept comun în ce priveşte răspunderea patrimonială şi, pe această
cale, ajută la protejarea drepturilor subiective şi antrenarea răspunderii
acelora care încalcă asemenea drepturi.
4.3.1.3. Principiile răspunderii civile
În literatura juridică au fost evidenţiate, ca principii ale răspunderii
civile, principiul reparării integrale a prejudiciului, principiul reparării în
natură a prejudiciului, principiul legalităţii, principiul răspunderii pentru
culpă şi principiul reparării prompte a prejudiciului417.
În opinia unor autori418 este suficientă tratarea principiilor reparării
integrale a prejudiciului şi a principiului reparării în natură a prejudiciului
întrucât celelalte principii fie că rezultă din întreaga succesiune a
instituţiilor dreptului civil, cum ar fi principiul legalităţii care străbate,
fireşte, toate instituţiile, fie că alte principii, cum ar fi repararea promptă a
prejudiciului sau principiul răspunderii pentru culpă, sunt subînţelese,
sunt incluse în cele două principii amintite.
4.3.1.3.1. Repararea integrală a prejudiciului
Principiul reparării integrale a prejudiciului rezultă din dispoziţiile art.
1073 din Codul civil, text în conformitate cu care creditorul are dreptul să
dobândească îndeplinirea exactă a obligaţiei, iar când acesta nu este
posibil are dreptul la dezdăunare şi din reglementările art. 1084 din Codul
civil, în raport de care daunele-interese datorate creditorului includ
pierderea suferită şi beneficiul nerealizat, adică damnum emergens şi
lucrum cesans.
Desigur că există şi alte texte în Codul civil şi în alte acte normative,
care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului.
Mai observăm că, în materia răspunderii civile delictuale, conform
articolelor 998 şi 999 din Codul civil, orice faptă a omului cauzatoare de
prejudicii obligă pe cel care a cauzat prejudiciul, la repararea acestuia,
417 I. Albu, V. Ursa, op. cit., p. 26; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., pp. 24-27.
418 Liviu Pop, op. cit., pp. 166-167.
omul fiind răspunzător nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi
din acela cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa de care a dat dovadă.
Principiul care rezultă din articolele 1073 şi 1084 din Codul civil, în
general, şi din articolele 998 şi 999 din Codul civil, în special, pentru
răspunderea civilă delictuală, evidenţiază că repararea integrală a
prejudiciului reprezintă înlăturarea integrală, totală, a consecinţelor
dăunătoare ce rezultă din săvârşirea unui fapt ilicit şi repunerea victimei
prejudiciului în situaţia anterioară producerii acestuia.
Trebuie subliniat că în toate situaţiile se urmăreşte repararea integrală a
prejudiciului, adică principiul restitutio in integrum şi repunerea victimei
în situaţia anterioară producerii unui asemenea prejudiciu.
Este necesar a se sublinia că principiul reparării integrale a prejudiciului
nu este consacrat în textele actelor normative in terminis, ci acesta a fost
conceput şi evidenţiat prin soluţiile pronunţate în practica judiciară, după
care principiul a fost reflectat şi în doctrină, modelându-se structura şi
conţinutul acestuia419.
Repararea integrală a prejudiciului reprezintă un principiu fundamental
al răspunderii civile, întrucât acesta se realizează prin acoperirea integrală
a daunei care a fost produsă.
S-a precizat că esenţa şi finalitatea răspunderii civile reclamă
recunoaşterea principiului în discuţie şi valoarea acestuia420. Cu siguranţă
că un asemenea principiu va fi reglementat expres într-o viitoare
modificare a legislaţiei civile şi în special a Codului civil.
4.3.1.3.2. Repararea în natură a prejudiciului
Deşi în Codul civil nu există o reglementare in terminis privind
principiul reparării în natură a prejudiciului şi nici în cuprinsul altor acte
normative, totuşi, repararea în natură este un principiu al răspunderii,
principiu recunoscut în dreptul românesc atât de practica judiciară, cât şi
de doctrina de specialitate.
Principiul în discuţie reprezintă o operaţiune materială sau o activitate
care îşi găseşte finalitatea, fie în restituirea bunurilor care au fost însuşite
419 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All,
1997, p. 145 şi urm.
pe nedrept, fie în repararea, remedierea prejudiciilor sau defectelor

produse unui lucru , fie în înlocuirea unui bun sau unor bunuri distruse cu
altul sau altele de aceeaşi natură, fie, constă în desfiinţarea, demolarea,
distrugerea unor lucrări, construcţii efectuate cu nesocotirea dreptului
altei persoane sau ridicarea, înlăturarea unor asemenea lucrări efectuate.
Principiul reparării în natură a prejudiciului poate fi discutat şi dezvoltat
în raport de obligaţiile care revin părţilor şi în raport de daunele produse
părţii vătămate.
Indiferent de modul de reparare a prejudiciului, fie că privim aceasta ca
o operaţiune materială, ori ca o operaţiune juridică, îşi are finalitatea în
înlăturarea efectelor prejudiciului suferit de către victimă şi în repunerea
acesteia în situaţia anterioară încălcării dreptului subiectiv respectiv.
Repararea în natură a prejudiciului se poate materializa şi într-o
operaţiune juridică, precum ignorarea de către instanţa judecătorească a
revocări intempestive a unei oferte de a contracta şi, pe această cale,
constatarea că acel contract a fost încheiat la momentul acceptării ofertei.
Cea mai bună repararea a prejudiciului, sub acest aspect, reprezintă
tocmai considerarea contractului ca fiind încheiat421.
De esenţa răspunderii este repararea în întregime a prejudiciului cauzat,
ceea ce consacră principiul pe care îl discutăm şi întotdeauna repararea
trebuie să înlăture consecinţele faptului ilicit dăunător şi să ducă la
restabilirea situaţiei anterioare, în privinţa persoanei prejudiciate.422
Repararea trebuie să se facă în natură, în sensul de a apropia cât mai
mult, dacă este posibil, partea vătămată de situaţia în care se găsea înainte
de producerea prejudiciului.
Se poate discuta şi despre repararea bănească, pecuniară a prejudiciului,
însă, în acest sens, prin echivalent nu se ajunge la aceeaşi finalitate,
anume de a repune partea prejudiciată în situaţia anterioară.
Înlocuirea reparării în natură cu repararea prin echivalent reprezintă, în
multe situaţii, unica formă de repunere în situaţia anterioară a aceluia
421 În acest sens, M.N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 454.
422 I. Albu, V. Ursa, op. cit., p. 38.
prejudiciat şi o altă cale, prin repararea în natură nu mai este posibilă în

asemenea situaţii.
4.3.1.4. Funcţiile răspunderii civile
Esenţa şi finalitatea răspunderii civile implică analiza funcţiilor acesteia,
recunoscându-se în literatura juridică funcţia preventiv-educativă şi
funcţia reparatorie ale răspunderii civile423.
S-a considerat că între aceste funcţii există o strânsă corelaţie, una
presupunând-o pe cealaltă424.
4.3.1.4.1. Funcţia educativ-preventivă
Răspunderea civilă are o funcţie educativ-preventivă, în sensul în care
dreptul constituie un factor de ordonare a desfăşurării raporturilor sociale
şi are el însuşi o funcţie educativă, influenţând conştiinţa oamenilor425.
Alături de celelalte forme ale răspunderii juridice, răspunderea civilă
îndeplineşte funcţia educativă, întrucât, astfel cum precizam, modelează
conştiinţa oamenilor. În acest sens, determină oamenii să acţioneze cu o
grijă deosebită şi să nu comită prejudicii, să respecte drepturile şi
interesele celorlalţi participanţi la viaţa socială426.
Alăturat scopului preventiv, răspunderea civilă are şi o funcţie
educativă.
Funcţia educativ-preventivă este determinată de natura juridică a
răspunderii civile, care reprezintă o sancţiune specifică de drept civil,
care urmăreşte repararea integrală a prejudiciului cauzat, mai cu seamă,
asupra patrimoniului aceluia care a dat naştere acelui prejudiciu.
Datorită temerii pe care eventuala obligare la reparaţii o creează,
răspunderea civilă implică diminuarea, micşorarea ponderii faptelor
ilicite şi respectarea dispoziţiilor legale şi a acelora asumate prin
încheierea de acte juridice427.
423 M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei R.S.R., 1972, pp. 28-30; C.
Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 118-119; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op.cit., p. 27; I. Albu, V.
Ursa, op. cit., p. 41.
425 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 118.
426 M. Eliescu, op. cit., p. 29.
427 Idem, op. cit., p. 29.
Răspunderea civilă previne cauzarea unor prejudicii şi duce la întărirea

disciplinei contractuale428.
4.3.1.4.2. Funcţia reparatorie
Răspunderea civilă urmăreşte acoperirea integrală a prejudiciului şi
repunerea patrimoniului persoanei care a suferit acest prejudiciu în
situaţia anterioară, în sensul înlăturării tuturor urmărilor faptei care l-a
cauzat.
Prin răspunderea civilă se urmăreşte acoperirea unei daune create şi,
deci, răspunderea civilă are caracterul reparatoriu. Acesta rezultă din
dispoziţiile articolelor 998-999 din Codul civil, în sensul că orice
persoană care cauzează un prejudiciu are obligaţia de a-l repara.
Se poate vorbi despre funcţia răspunderii civile de a fi un mijloc de
apărare a drepturilor subiective429.
Prin intermediul răspunderii civile sunt apărate atât drepturile reale, cât
şi drepturile de creanţă. În cazul încălcării ambelor categorii de drepturi
subiective civile, se naşte obligaţia de repararea a prejudiciului şi, pe
această cale, răspunderea civilă reprezintă un mijloc de înlăturare a
încălcării unui drept subiectiv.
4.3.1.5. Formele răspunderii civile
Sunt cunoscute două forme de răspundere civilă: răspunderea civilă
delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Aceste forme sub care se
prezintă răspunderea civilă urmăresc repararea integrală a prejudiciului
cauzat altei persoane printr-o faptă ilicită.
Se recunoaşte că între cel două forme de răspundere civilă nu există
deosebiri esenţiale, întrucât ambele urmează aceleaşi condiţii.
În cazul răspunderii delictuale şi în cazul răspunderii contractuale
trebuie să fie întrunite condiţiile: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei
fapte ilicite, care să rezulte dintr-un contract sau să fie extracontractuală
şi să se producă o lezare a unui drept subiectiv. Mai adăugăm aici,
necesitatea existenţei vinovăţiei sau culpei autorului prejudiciului şi,

429 C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 118.
fireşte, existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul

produs430.
Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală au, în
esenţă, acelaşi regim juridic, cu unele deosebiri.
Regula generală o reprezintă răspunderea civilă delictuală, care este
obligaţia persoanei de a repara prejudiciul atunci când printr-o faptă
ilicită, care nu rezultă dintr-un contract se produce o daună altei persoane.
Prejudiciul poate să rezulte din fapta proprie, din fapta altei persoane,
datorită unui lucru, datorită unui animal sau datorită ruinei edificiului.
În acelaşi sens, răspunderea civilă contractuală reprezintă obligaţia unei
persoane, obligaţie ce rezultă dintr-un contract, de a acoperi prejudiciul
produs celeilalte părţi, creditorului datorită neexecutării obligaţilor
contractuale sau datorită executării acestora într-un mod necorespunzător
sau cu întârziere.
4.3.1.6. Fundamentul răspunderii civile
4.3.1.6.1. Probleme generale
Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală
formează o componentă, anume răspunderea civilă, existând unele
deosebiri între aceste laturi ale răspunderii.
În jurul acestei instituţii a răspunderii civile s-au purtat controverse,
evidenţiindu-se teoria dualităţii şi teoria unităţii răspunderii civile431.
Fundamentul răspunderii civile a constituit obiectul unor discuţii şi
controverse, reprezentând partea cea mai sensibilă a problemei
răspunderii.
Răspunderea civilă îşi are temeiul în ideea de greşeală, vinovăţie, pe
ideea de culpă.
Dominantă, de-a lungul timpului, a fost concepţia menţionată, care
fundamentează răspunderea civilă pe culpă, deci concepţia subiectivă;
însă, şi-a făcut loc şi concepţia răspunderii obiective, independent de
culpă432.

431 Liviu Pop, op. cit., pp. 177-178; Paul Mircea Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii.
Legislaţie, Editura All, Bucureşti, 1996, pp. 172-174.
S-au evidenţiat, în doctrina juridică, teoria subiectivă, teoria răspunderii

obiective şi teoriile mixte.
4.3.1.6.2. Teoria subiectivă
Conform teoriei ce fundamentează răspunderea civilă pe ideea de culpă,
ne aflăm în faţa unei sancţiuni de drept civil, cu caracter reparatoriu şi
răspunderea survine atunci când, urmare săvârşirii unei fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii, s-a produs, unei persoane, victimă, o daună.
Pentru angajarea răspunderii civile sub această formă este necesară
greşeala sau culpa autorului faptei, în sensul că va fi ţinut răspunzător
acela care a avut o conduită ce a lezat un drept subiectiv civil, deci acela
care s-a aflat în culpă. Răspunderea civilă, sub această formă, are în
vedere o atitudine psihică a autorului prejudiciului sau a persoanei care
răspunde pentru prejudiciul cauzat, în condiţiile legii, de o altă
persoană433.
Această teorie poziţionează în centrul său ideea de culpă, greşeală sau
vinovăţie a acelui care a comis un prejudiciu. Proba culpei autorului
prejudiciului trebuie să fie făcută de către victimă.
S-a precizat, în literatura juridică, că proba culpei de către victima
prejudiciului, în multe situaţii reprezintă o sarcină dificilă, întrucât avem
în vedere un fenomen psihic, o atitudine internă a celui vinovat de
producerea daunei434.
În cadrul concepţiei subiective, în scopul evitării dificultăţilor în care se
găseşte victima prejudiciului, s-a considerat că culpa sau greşeala este
prezumată de lege şi victima trebuie să facă proba celorlalte condiţii cu
caracter obiectiv, în privinţa răspunderii şi din existenţa acestora, culpa se
presupune.
Avem în vedere reglementarea din Codul civil în materia răspunderii
civile delictuale pentru fapta altei persoane, a răspunderii pentru lucruri, a
răspunderii pentru animale şi a răspunderii pentru ruina edificiului.
Conform teoriei subiective, răspunderea civilă are la bază ideea de culpă
sau greşeală, iar în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie, victima trebuie să dovedească culpa autorului prejudiciului şi –
433 M. Eliescu, op. cit., pp. 28-29.

deosebit de această situaţie – în cazul răspunderii pentru fapta altei

persoane, pentru lucruri, pentru animale şi pentru ruina edificiului, cupa
nu trebuie dovedită, ci se prezumă.
În acelaşi sens, trebuie precizat că în materie de răspundere contractuală,
culpa se prezumă şi nu trebuie să fie dovedită435.
4.3.1.6.3. Teoria răspunderii obiective
Pe măsura dezvoltării societăţii omeneşti şi a dezvoltării economiei şi ca
urmare a revoluţiei industriale, au fost create noi instalaţii, agregate,
utilaje, de un grad tot mai ridicat de complexitate, care pot pune în
pericol, în unele situaţii, viaţa, sănătatea sau bunurile unor persoane.
Pe această cale au existat şi există tot mai numeroase situaţii în care
cauza producerii unor prejudicii nu poate fi determinată.
Astfel fiind, teoria în conformitate cu care răspunderea se angajează
numai atunci când se poate dovedi culpa sau când aceasta este prezumată
nu mai poate răspunde realităţilor economice şi sociale în toate situaţiile.
În noile condiţii, teoria în conformitate cu care răspunderea poate să fie
angajată numai atunci când există o culpă dovedită sau când aceasta este
prezumată, treptat începe să piardă teren şi există situaţii în care se
manifestă anumite inconveniente, prin aceea că nu se mai poate face
dovada culpei sau aceasta nu mai poate să fie prezumată.
Cu cât evoluţia tehnicii înaintează, apar asemenea dificultăţi, mai cu
seamă în privinţa accidentelor rutiere, feroviare, aeriene, în cazul
accidentelor de muncă, şi în aceste situaţii, cu cât dauna are ca urmare, în
mod direct, evoluţia tehnicii şi acţiunea unor maşini, agregate, instalaţii,
utilaje, cu cât cauza prejudiciului devina anonimă şi nu mai poate fi
legată de atitudinea unei persoane chemată să răspundă436.
Se întâmplă, în aceste condiţii, în multe situaţii, ca prezumţia de culpă a
persoanei răspunzătoare să nu fie conformă realităţii şi să conducă la
soluţii eronate. În aceste condiţii, apare teoria răspunderii obiective, care
urmăreşte o altă fundamentare a răspunderii.
435 Liviu Pop, op. cit., p. 183, autorul citând I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 184.
436 M. Eliescu, op. cit., pp. 20-21; Liviu Pop, op. cit., p. 183.
S-a resimţit necesitatea fundamentării răspunderii civile pe alte criterii,

altele decât culpa.
Pentru prima oară, teoria răspunderii obiective a fost creată şi
argumentată din punct de vedere juridic în doctrina germană,
evidenţiindu-se, pentru răspunderea civilă, principiul cauzalităţii,
principiul interesului activ şi principul interesului preponderent şi ideea
de risc437.
De o deosebită importanţă, apare aici, teoria riscului.
Observăm că răspunderea civilă nu mai este considerată o sancţiune, ci
constă într-o reparaţie care urmăreşte repunerea victimei în situaţia
anterioară, în situaţia dinaintea producerii prejudiciului. Sub acest aspect,
victima trebuie să fie despăgubită fără să mai fie necesară vreo probă a
culpei persoanei a cărei răspundere se angajează. În acest fel,
fundamentul răspunderii are în vedere ideea de risc-profit, conform cu
care acela care culege profitul dintr-o activitate trebuie să suporte, în
egală măsură, şi obligaţia reparării prejudiciilor care rezultă din
activitatea ce îi este profitabilă.
În cadrul teoriei riscului s-a evidenţiat şi teoria riscului de activitate, ca
variantă a primeia, teorie în conformitate cu care acolo unde există
autoritate se află şi riscul suportării prejudiciilor cauzate prin activitatea
celor subordonaţi438.
Aici avem în vedere răspunderea comitentului pentru fapta prepusului,
în sensul că acela care direcţionează, conduce, îndrumă o activitate
trebuie să suporte riscurile din acea activitate, ca urmare a desfăşurării
atribuţiilor de către persoanele aflate în raporturi de prepuşenie. Cei care
exercită autoritatea răspund pentru prejudiciile cauzate din activitatea
altora.
Teoria riscului a întâmpinat dificultăţi în doctrină şi în practica judiciară
în sensul că nu s-a putut renunţa definitiv la înlăturarea răspunderii
conform concepţiei subiective întemeiate pe culpă439.
437 Cu privire la evoluţia concepţiei obiective şi diversitatea opiniilor în doctrină, a se vedea Liviu Pop,
op. cit., pp. 184-187.
439 În acest sens, M. Eliescu, op. cit., p. 23.
4.3.1.6.4. Teoriile mixte şi teoria garanţiei

Teoria şi practica judiciară nu au ajuns la o soluţie care să se impună sub
aspectul înlăturării culpei şi a determinării unui nou fundament al
răspunderii civile.
Criticile formulate au condus la ideea că greşeala sau culpa civilă nu
reprezintă o culpă morală, ci este o culpă dedusă din aceea că autorul
prejudiciului a avut un comportament care a ieşit din normalitate. Se
vorbeşte, sub acest aspect, de o culpă socială sau culpă in abstracto,
obiectivă, chiar culpă fără culpabilitate440.
De asemenea, există situaţii în care trebui să se angajeze răspunderea
civilă independent de ideea de culpă; este vorba despre situaţiile în care
urmările păgubitoare ale unei anumite conduite sau activităţi, nu pot fi
nici prevăzute şi nici evitate441.
Nici în cadrul concepţiei subiective şi nici în cadrul concepţiei obiective
nu se poate explica în întregime instituţia răspunderii civile în societatea
modernă442.
Există situaţii în care răspunderea este antrenată fără a exista culpă şi,
totodată, culpa se impune şi poate fi examinată şi în situaţii în care
răspunderea are la bază ideea de risc.
Pentru aceasta s-a ajuns la construirea teoriilor mixte, acelea în cadrul
cărora coexistă ambele temeiuri, obiectiv şi subiectiv, temeiul răspunderii
fiind considerat culpa şi ideea de risc care intervine în subsidiar;
răspunderea civilă conţine două elemente şi culpa şi riscul, situate la nivel
de egalitate.
În cadrul teoriilor mixte trebuie să amintim apariţia teoriei garanţiei,
care, deşi consideră că răspunderea civilă survine pe temei obiectiv; culpa
subzistă ca o condiţie necesară pentru angajarea răspunderii.
În situaţia prejudiciilor corporale şi materiale, verificarea, analiza culpei,
are importanţă pentru anumite consecinţe ale răspunderii civile.
440 Pentru teoriile mixte, a se vedea Liviu Pop, op. cit., p. 187 şi autorii acolo citaţi.
442 P. Cosmovici, Premise pentru elaborarea unei concepţii generale cu privire la fundamentul
răspunderii de drept economic, în Probleme de drept economic, Editura Academiei, Bucureşti, 1980,
p. 11.
Prin intermediul teoriei garanţiei s-a încercat îmbunătăţirea teoriei

răspunderii obiective şi a teoriei răspunderii subiective şi s-a încercat
revigorarea coexistenţei celor două temeiuri ale răspunderii civile.
4.3.1.6.5. Reflectarea problemei fundamentului răspunderii civile în
dreptul românesc
Deşi în dreptul civil român răspunderea îşi găseşte temeiul în ideea de
culpă, atât doctrina juridică, cât şi practica judiciară, au admis existenţa
unor situaţii în care răspunderea civilă este obiectivă, fără a exista o
culpă, situându-se în domeniul ideii de garanţie443.
Cazurile derogatorii de la principiul culpei sunt reprezentate de
răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, art. 1000 alin. 3 din
Codul civil, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general,
art. 1000 alin. 1 din Codul civil, răspunderea pentru prejudiciile cauzate
de animale, art. 1001 din Codul civil, răspunderea pentru prejudiciile
cauzate prin ruina edificiului, art. 1002 din Codul civil, răspunderea
pentru prejudiciile cauzate de aeronave, potrivit Codului aerian
(Ordonanţa Guvernului nr. 29/2001).
Ideea de garanţie se tratează în mod diferit, după cum în discuţie este
răspunderea civilă pentru fapta altei persoane sau răspunderea civilă
pentru prejudiciile cauzate de lucruri, de animale şi de ruina edificiului.
În cazul răspunderii civile pentru fapta altor persoane garanţia este
asemănătoare cu fidejusiunea, dar nu până la identitate.
Atunci când o persoană răspunde pentru fapta altuia, propria răspundere
a acelei persoane se adaugă la răspunderea autorului prejudiciului, având
valoarea unei garanţii în raport cu victima. O asemenea garanţie rezultă
din lege.
Când este vorba de răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri,
de animale şi de ruina edificiului, garanţia are în vedere comportamentul
– impropriu denumit – al lucrului sau al edificiului ori animalului,
implicând o răspundere a aceluia care are paza juridică a lucrului
respectiv sau a aceluia care este proprietarul acestuia.
443 M. Eliescu, op. cit., pp. 285, 374-377, 416-417; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 230-232.
În acest ultim caz, garanţia nu se adaugă la răspunderea altei persoane,

ci explică declanşarea mecanismului răspunderii proprii444.
4.3.2. Răspunderea civilă delictuală
4.3.2.1. Reglementare legală
Codul Civil Român reglementează în şase articole, de la art. 998 la art.
1003, întreaga răspundere civilă delictuală445.
În art. 998-999 din Codul civil este reglementată răspunderea civilă
pentru fapta proprie, în sensul că orice faptă a omului care dă naştere unui
prejudiciu îl obligă pe autorul prejudiciului la repararea acestuia, omul
fiind responsabil de prejudiciul cauzat prin fapta sa, adică prin culpa în
forma intenţiei, prin neglijenţă sau prin imprudenţă.
Art. 1000 alin. 1 din Codul civil reglementează răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de lucruri, apoi răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de alte persoane: art. 1000 alin. 2 reglementează răspunderea
părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii minori, art. 1000 alin. 3
reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, iar alin.
4 al art. 1000 reglementează răspunderea profesorilor şi meşteşugarilor
pentru prejudiciile cauzate de elevi şi, respectiv, ucenicii acestora.
Ultimul alineat al acestui articol reglementează posibilitatea părinţilor,
profesorilor, meşteşugarilor de a face proba că nu au fost în culpă şi de a
fi exoneraţi de răspundere.
Art. 1001 din Codul civil instituie răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de animale, iar următorul text, art. 1002, răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de ruina edificiului.
În final, ultimul text în materia răspunderii civile delictuale, are în
vedere caracterul solidar al răspunderii persoanelor cărora le este
imputabilă cauzarea prejudiciului respectiv.
Observăm că articolele de la 998 la 1002 din Codul civil român
reprezintă o reproducere, până la identitate a textelor corespunzătoare,
art. 1328-1386 din Codul civil francez; art. 1003 din codul civil român se
444 C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pp. 9-10.
445 Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 411 şi urm.
inspiră din Codul civil italian, aflat în fază de proiect în anul 1864, astăzi
abrogat446.
4.3.2.2. Aspecte de ordin terminologic
În articolele din Codul civil legiuitorul a conceput principiul răspunderii
civile delictuale, răspundere pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.
Răspunderea civilă a persoanei care cauzează un prejudiciu printr-o
faptă ilicită, se angajează pentru comiterea unui delict civil, dând naştere
unui raport juridic obligaţional, în baza căruia persoana care a cauzat
prejudiciul are calitatea de debitor, iar victima prejudiciului are calitatea
de creditor447.
Răspunderea este o instituţie amplă care înglobează răspunderea morală,
răspunderea politică şi răspunderea juridică. Ca şi parte a răspunderii în
general, răspunderea juridică este formată din răspunderile specifice
ramurilor de drept: răspunderea penală, răspunderea administrativă,
răspunderea civilă, răspunderea materială.
În cadrul răspunderii juridice constatăm existenţa răspunderii civile care
este de două feluri, răspunderea civilă delictuală, ce reprezintă regula
generală şi răspunderea civilă contractuală, ce reprezintă excepţia.
4.3.2.3. Natura juridică a răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală constituie o sancţiune specifică dreptului
civil, care survine în situaţia în care este săvârşită o faptă ilicită
cauzatoare de prejudicii, adică un delict civil.
Pe calea răspunderii civile delictuale de urmăreşte acoperirea integrală a
prejudiciului cauzat şi repunerea victimei în situaţia anterioară producerii
prejudiciului448.
Observăm că în materie civilă, răspunderea delictuală nu reprezintă o
sancţiune care acţionează în principal asupra persoanei, ci, deosebit de
alte ramuri de drept, cum ar fi, spre exemplu, dreptul penal, în această
materie răspunderea vizează, mai cu seamă patrimoniul aceluia care
săvârşeşte delictul civil, în sensul că pentru acesta se naşte obligaţia de a

448 Ion P. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p.
105.
repara prejudiciul, obligaţie căreia îi corespunde un drept de creanţă al

victimei, aflându-ne în prezenţa unui raport juridic obligaţional.
Pedepsele personale, cum ar fi pedeapsa privativă de libertate sau
amenda penală, sunt aplicate în considerarea faptei săvârşite de o anume
persoană, ele au în vedere persoana făptuitorului, pe când în materia
răspunderii civile delictuale, care este specifică dreptului civil, aceasta
vizează bunurile, patrimoniul autorului faptei, ea constituind un element
al activului patrimonial, care se poate transmite odată cu patrimoniul
autorului prejudiciului, pe cale succesorală.
În cazul în care am considera-o pedeapsă nu ne-am mai putea explica în
ce mod obligaţia de dezdăunare se poate transmite moştenitorilor,
întrucât pedeapsa este personală şi netransmisibilă.
Există situaţii în care sancţiunea de drept civil, repararea prejudiciului,
se poate asocia cu o pedeapsă, să spunem, spre exemplu, atunci când
fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este în egală măsură un delict civil şi
constituie şi o infracţiune449.
În toate situaţiile se urmăreşte repararea integrală a prejudiciului
cauzat450.
4.3.2.4. Analiză comparativă a răspunderii civile delictuale în
raport cu alte forme de răspundere juridică
Răspunderea civilă delictuală ca instituţie de drept civil, nu poate fin
antrenată izolat, aceasta prezentând asemănări şi cu alte forme de
răspundere, specifice altor ramuri de drept.
Este necesar să întreprindem o analiză comparativă a răspunderii civile
delictuale cu alte forme de răspundere juridică, pentru a vedea punctele
comune în care acestea se intersectează şi deosebirile care există451.
Coordonarea tuturor formelor de răspundere juridică urmăreşte până la
urmă, determinarea unui anume comportament al membrilor societăţii,
pentru a permite apărarea drepturilor subiective şi a contribui, atât prin

450 Curtea de Apel Braşov, dec. civ. nr. 66/1999, în Colectiv, Curtea de Apel Braşov, Buletinul
Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară 1999, Editura Lumina Lex, 2000, pp. 273-274.
451 Ion P. Filipescu, op. cit., pp. 106-113; Maria Gaiţă, Drept civil. Obligaţii, Institutul European, Iaşi,
1999, pp. 147-160; Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, op. cit., pp. 98-100.
latura educativă, cât şi prin latura reparatorie, la apărarea unor valori

sociale452.
4.3.2.4.1. Comparaţie între răspunderea civilă delictuală şi
răspunderea penală
După apariţia instituţiei răspunderii juridice răspunderea civilă şi
răspunderea penală se confundau, deoarece ideea de pedeapsă specifică
dreptului penal şi ideea de reparare a prejudiciului specifică dreptului
civil, erau considerate aplicabile în ambele ramuri ale dreptului453.
Ulterior, apar deosebiri cu privire la cele două forme ale răspunderii.
Răspunderea penală survine atunci când o persoană săvârşeşte o faptă
care este incriminată de legea penală.
Răspunderea civilă delictuală survine atunci când printr-o faptă se
produce un delict civil. Străin ideii de răspundere civilă este pedeapsa
asupra persoanei, urmând numai recuperarea integrală a prejudiciului,
deci asupra patrimoniului autorului faptei ilicite.
Între răspunderea civilă şi răspunderea penală există suficiente
interferenţe, acestea putând avea mai multe puncte comune.
În primul rând, trebuie menţionat că răspunderea penală are în vedere
principiul legalităţii incriminări, sens în care răspunderea se angajează
numai pentru faptele expres prevăzute de lege, ca şi constituind
infracţiuni. principiul este stabilit de art. 2 din Codul penal, consacrat prin
adagiul nullum crimen sine lege sau nulla poena sine lege.
Codul penal, în partea specială, precum şi legislaţia penală specială
incriminează faptele ilicite care constituie infracţiuni.
În materie civilă, răspunderea se angajează atunci când o persoană
creează un prejudiciu, aceasta având ca izvor orice faptă ilicită.
Ceea ce a putut face legiuitorul penal cu privire la stabilirea, la
incriminarea faptelor care constituie infracţiuni, nu o poate face
legiuitorul civil, neexistând posibilitatea unei înşiruiri a unui summum a
delictelor civile, acestea putând rezulta dintr-un infinit de fapte.
452 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 119; M. Eliescu, op. cit., p. 31.
453 M. Eliescu, op. cit., p. 31; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 119; Liviu Pop, op. cit., p. 171.
În al doilea rând, mai semnalăm aceea că răspunderea penală şi

răspunderea civilă îşi au temeiul în ideea de vinovăţie a persoanei care a
săvârşit o anumită faptă antisocială.
În materia răspunderii penale este importantă forma culpei, prin aceea
că infracţiunile săvârşite cu intenţie sunt pedepsite mai grav, iar la acelea
săvârşite din culpă, sub forma neglijenţei sau imprudenţei, pedeapsa este
mai uşoară.
În materia răspunderii civile delictuale întinderea răspunderii nu are în
vedere gradul de vinovăţie a autorului faptei ilicite. Mai mult, există şi
situaţii în care răspunderea civilă este antrenată fără a fi necesară condiţia
culpei sau vinovăţiei persoanei chemată să răspundă454. Ne aflăm în faţa
unei răspunderi civile obiective.
În materia răspunderii civile delictuale, orice faptă a omului cauzatoare
de prejudicii antrenează răspunderea, indiferent că fapta a fost săvârşită
cu vinovăţie în forma intenţiei sau din culpă sub forma neglijenţei sau
imprudenţei.
Este important gradul vinovăţiei numai atunci când mai multe persoane
săvârşesc o faptă ilicită şi se pune problema angajării răspunderii tuturor,
atunci importanţa rezidă în aceea că fiecare dintre coautorii faptei
răspunde proporţional cu culpa ce îi aparţine.
În al treilea rând, se poate observa că în privinţa capacităţii de a
răspunde, în materia dreptului penal şi în materia dreptului civil există
deosebiri. Şi în dreptul penal şi în dreptul civil se angajează răspunderea
numai în măsura în care persoana săvârşeşte fapta cu discernământ.
În materie penală minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu
răspunde penal, minorul între 14 şi 16 ani are răspundere penală dacă se
dovedeşte că a acţionat cu discernământ, iar minorul începând cu vârsta
de 16 ani răspunde penal, discernământul prezumându-se. Sun incidente
dispoziţiile art. 99 din Codul penal.
În materia răspunderii civile delictuale se prezumă că minorii care au
vârsta de 14 ani au acţionat ci discernământ, angajându-se răspunderea
delictuală, iar în privinţa minorilor situaţi sub această vârstă angajarea
răspunderii se face în condiţiile în care se va dovedi că fapta a fost

săvârşită cu discernământ. În acest sens sunt dispoziţiile art. 25 alin. 3 din

Decretul 32/1954.
În al patrulea rând, putem observa că răspunderea civilă delictuală are în
vedere efectul patrimonial, care obligă la acoperirea integrală a
prejudiciului cauzat, efectele sunt produse asupra patrimoniului, în
principiu, şi în secundar cu privire la persoana care săvârşeşte fapta.
În materia răspunderii penale se urmăreşte un aspect nepatrimonial,
anume sancţionarea, îndreptarea persoanei care a săvârşit fapta, existând
însă şi implicaţii de ordin patrimonial în cazul în care pedeapsa aplicată
prin hotărârea judecătorească are în vedere plata unei amenzi penale sau
în care se pune problema confiscări unor bunuri.
În materia răspunderii penale vom observa că obligaţia are caracter
personal, deci ea este netransmisibilă pe cale succesorală şi decesul
persoanei care a săvârşit fapta penală atrage încetarea răspunderii
penale455.
În al cincilea rând, vom întâlni ca subiecte, fie persoane fizice, fie
persoane juridice, în materia răspunderii civile, pe când în materia
răspunderii penale, aceasta se angajează numai în privinţa persoanelor
fizice456.
În al şaselea rând, răspunderea penală se determină întotdeauna printr-o
hotărâre judecătorească, pe când, în materie civilă, principiul
disponibilităţii este acela care permite părţilor, autorului prejudiciului şi
victimei prejudiciului, să stabilească pe cale amiabilă un mod de
acoperire a prejudiciului, fără a se ajunge la o fază judecătorească.
În materie civilă, în cazul în care părţile nu se înţeleg pe cale amiabilă,
singura cale posibilă este aceea a unei acţiuni a victimei prejudiciului
împotriva autorului acestuia.
Mai semnalăm, sub aspectul problemei în discuţie, aceea că acţiunea în
răspundere penală, ca regulă generală, se exercită de către parchet,
existând, însă, şi situaţii în care procesul penal porneşte ca urmare a
plângerii persoanei vătămate.

În al şaptelea rând, se poate observa că atât răspunderea civilă, cât şi cea

penală se pot exercita în cadru cumulat, în acelaşi proces, în cazul în care
fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constituie, în acelaşi timp şi o
infracţiune.
Răspunderea penală este antrenată pentru existenţa unei infracţiuni, iar
răspunderea civilă este antrenată pentru acoperirea prejudiciului rezultat
din săvârşirea faptei care constituie infracţiune şi care, pentru dreptul
civil, are caracterul unui delict civil şi va antrena o asemenea
răspundere457.
În materia dreptului penal se reţine ideea de pedeapsă a infractorului, iar
în materia dreptului civil se reţine ideea de repararea integrală a
prejudiciului şi repunerea victimei în situaţia anterioară.
În al optulea rând, în materia răspunderii penale este pedepsită tentativa
săvârşirii unei infracţiuni, ceea ce nu mai întâlnim în materia răspunderii
civile, în cadrul căreia numai producerea prejudiciului este de natură să
angajeze răspunderea acelui care săvârşeşte delictul civil.
Atunci când printr-o faptă ilicită se săvârşeşte atât o infracţiune, cât şi
un delict civil, în sensul că ne aflăm în prezenţa unui prejudiciu cauzat
printr-o infracţiune, cele două răspunderi, cea penală şi cea civilă
coexistă. În cazul în discuţie, trebuie precizat că acţiunea penală se
porneşte din oficiu, însă, excepţional, în anumite situaţii reglementate de
lege, este posibilă pornirea acţiunii penale la plângerea prealabilă a părţii
vătămate.
Deosebit de principiile în materie penală, în cazul răspunderii civile
delictuale victima prejudiciului este aceea în a cărei competenţă şi de a
cărei disponibilitate depinde pornirea unui proces civil.
În raport cu prevederile art. 14 alin. 3 şi 4 Cod de procedură penală,
asupra rezolvării acţiunii civile, părţile au posibilitatea să convină oricând
în procesul penal, chiar şi cu privire la cuantumul prejudiciului rezultat
din săvârşirea unei infracţiuni458.

458 Curtea de Apel Ploieşti, dec. pen. nr. 995/1999, în Ioan Nicolae Favaa, Mona Lisa Belu Magdo,
Elena Negulescu, Curtea de Apel Ploieşti, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară,
Semestrul I 1999, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 173-174.
Trebuie observat, însă, că, în conformitate cu reglementările art. 17 din

Codul de procedură penală, acţiunea civilă se exercită din oficiu în faţa
instanţei penale, atunci când persoana păgubită este o organizaţie de felul
acelora la care se referă art. 145 din Codul penal sau atunci când
persoana păgubită este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă.
Acţiunea civilă şi acţiunea penală, în regulă generală, sunt soluţionate de
aceeaşi instanţă, în sensul art. 14 din Codul de procedură penală, care
prevede posibilitatea ca acţiunea civilă să poată fi alăturată acţiunii
penale, existând, însă, şi posibilitatea ca partea vătămată să formuleze
separat o acţiune civilă, pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o
faptă cauzatoare de prejudicii, care constituie infracţiune şi pentru care se
soluţionează separat procesul penal şi apoi cel civil.
Conform reglementărilor art. 14 alin. 3 şi 4 Cod procedură penală,
exercitarea acţiunii civile în procesul penal conferă părţii vătămate
dreptul la repararea pagubei produse prin infracţiunea ce constituie
obiectul acţiunii penale459.
Dacă persoana juridică reclamantă nu se constituie parte civilă în
procesul penal, susţinând că prejudiciul a fost recuperat, nu mai poate
folosi o acţiune în faţa unei instanţe civile, pentru recuperarea aceleiaşi
daune460.
Atunci când partea vătămată optează prin a se constitui parte civilă în
procesul penal, nu mai are posibilitatea de a se adresa separat în faţa unei
instanţe civile pentru prejudicii, însă, atunci când prin hotărâre definitivă
în materie penală nu s-a soluţionat acţiunea civilă sau dacă prejudiciul s-a
mărit ori au fost descoperite elemente noi după ce hotărârea penală a
rămas definitivă, este posibil să se folosească în mod separat o acţiune în
faţa instanţei civile461.
459 Curtea de Apel Ploieşti, dec. pen. nr. 1341/1999, în Ioan Nicolae Fava, Mona Lisa Belu Magdo,
Elena Negulescu, Curtea de Apel Ploieşti, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară,
Semestrul I 1999, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 113-114.
460 Curtea de Apel Cluj, dec. civ. nr. 433/2000, În Colectiv, Coordonator Ion Turcu, Curtea de Apel
Cluj, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară 2000, vol. I, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, pp. 228-229.
Conform art. 19 alin. 2 din Codul de procedură penală atunci când

acţiunea civilă se judecă separat de acţiunea penală, acţiunea în faţa
instanţei civile se suspendă până la soluţionarea definitivă a cauzei
penale. Principiul este acela că penalul ţine în loc civilul. Tot astfel,
conform art. 22 alin. 1 din Codul de procedură penală, hotărârea
definitivă a instanţei penale prezintă autoritate de lucru judecat în faţa
instanţei civile, care soluţionează separat acţiunea civilă, în privinţa
existenţei faptei, a persoanei care a săvârşit fapta respectivă şi a
vinovăţiei acestei persoane.
În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate
de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu,
confirm art. 17 alin. 4 Cod de procedură penală462.
În cazul în care acţiunea civilă se soluţionează separat şi înaintea
acţiunii penale, hotărârea definitivă şi irevocabilă în materie civilă nu
prezintă autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală
sau a instanţei penale, în ce priveşte existenţa faptei penale, în ce priveşte
persoana care a săvârşit această faptă şi în raport de vinovăţia acesteia.
Mai trebuie observat că în conformitate cu dispoziţiile art. 10 şi 11 din
Codul de procedură penală, procurorul poate dispune scoaterea de sub
urmărire penală sau încetarea urmăririi penale cu privire la învinuit sau
inculpat, iar potrivit art. 22 alin. 1 din acelaşi cod, numai hotărârile
definitive ale instanţelor penale au autoritate de lucru judecat în raport cu
instanţele civile, care soluţionează acţiunile în răspundere civilă
delictuală şi, deci, în situaţia în care procurorul, prin ordonanţă, dispune
scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, soluţia
acestuia nu reprezintă autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile şi
o eventuală acţiune în răspundere civilă delictuală poate fi admisă fără a
se putea invoca, în apărare, existenţa unei ordonanţe a procurorului prin
care s-ar fi dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea
urmăririi penale463.
462 Curtea de Apel Cluj, dec. pen. 790/1999 în Colectiv, coordonator, Ion Turcu, Curtea de Apel Cluj,
Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară 1999, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000, pp. 510-511.
În continuarea acestei discuţii mai trebuie precizat şi aceea că, în

conformitate cu articolele 10 şi 11 din Codul de procedură penală,
instanţa judecătorească care este învestită cu soluţionarea cauzei penale
poate să se pronunţe şi în ceea ce priveşte achitarea sau, după caz,
încetarea procesului penal. În asemenea situaţii, nu în toate cazurile în
care se dispune achitarea sau încetarea procesului penal este înlăturată şi
posibilitatea formulării unei acţiuni civile cu privire la răspunderea
delictuală. Altfel spus, achitarea sau încetarea procesului penal nu are
drept consecinţă, în materie civilă stingerea obligaţiei de recuperare a
unui eventual prejudiciu care a fost cauzat; astfel fiind, o acţiune în
răspundere civilă delictuală este admisă şi nu se poate invoca în apărare,
pentru exonerare de suportarea răspunderii, existenţa unei hotărâri penale
definitive în care s-a dispus achitarea sau, după caz, încetarea procesului
penal.
Când achitarea se pronunţă pentru existenţa unei cauza care înlătură
răspunderea penală (art. 10 lit. c Cod de procedură penală) instanţa
trebuie să se pronunţe asupra pretenţiilor părţii civile, neputând lăsa
nesoluţionată latura civilă a cauzei464.
Trebuie să amintim de asemenea şi prevederile art. 346 alin. 2 şi 3 din
Codul de procedură penală; astfel, conform alineatului 2 al textului
menţionat, atunci când achitarea se pronunţă deoarece fapta nu prezintă
gradul de pericol social al unei infracţiuni sau deoarece se constată
existenţa unei cauza care înlătură caracterul penal al faptei sau întrucât
lipseşte vreunul din elementele constitutive ale infracţiunii, instanţa
penală sesizată poate să dispună, dacă este cazul, şi acoperirea
prejudiciului conform principiilor în materia răspunderii civile delictuale.
Conform alin. 3 al art. 346 din Codul de procedură penală nu se acordă
despăgubiri atunci când achitarea se pronunţă de către instanţa de
judecată, pentru că fapta nu există sau pentru că nu a fost săvârşită de
către inculpat.
464 Curtea de Apel Cluj, dec. pen. nr. 768/1999, în Colectiv, coordonator Ion Turcu, Curtea de Apel
Cluj, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară 1999, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000, pp. 505-508.
Tot în legătură cu anumite consecinţe care rezultă din împrejurarea că o

faptă ilicită cauzatoare de prejudicii este în acelaşi timp şi infracţiune,
mai trebuie pusă în discuţie şi problema prescripţiei extinctive, diferite
pentru răspunderea penală şi pentru răspunderea civilă. Astfel, conform
dispoziţiilor art. 122 din Codul penal, răspunderea penală se prescrie în
anumite termene, care sunt calculate de la momentul săvârşirii
infracţiunii. Aceste termene variază, între 15 şi 3 ani, în raport de
pedeapsa reglementat de lege pentru fiecare dintre infracţiuni; în cazul
infractorului minor, termenele de prescripţie, conform art. 129 din Codul
penal, se reduc la jumătate.
În materia răspunderii civile delictuale ne aflăm în prezenţa unui raport
juridic obligaţional şi termenul de prescripţie este de 3 ani conform art. 3
alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. Asemenea termen se calculează din
momentul în care partea vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască
existenţa prejudiciului şi persoana care se face vinovată de producerea
acestuia (conform art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958).
Între instituţia prescripţiei în materie civilă şi instituţia prescripţiei în
materie penală există deosebiri de esenţă în privinţa termenelor de
prescripţie, a momentului în care se declanşează curgerea termenului de
prescripţie, în ce priveşte existenţa cauzelor de întrerupere a cursului
prescripţiei şi de suspendare.
Mai trebuie observat, de asemenea, că există o neconcordanţă în privinţa
prescripţiei în materie civilă şi a prescripţiei în materie penală, acestea
având un mod de curgere autonom al termenelor465.
Sunt semnalate situaţii în care deşi răspunderea penală nu s-a prescris,
termenul de prescripţie a acţiunii civile poate să se fi scurs. Termenul de
prescripţie pentru răspunderea penală se calculează de la momentul
săvârşirii infracţiunii, iar în materia prescripţiei acţiunii civile,termenul se
calculează din momentul în care persoana prejudiciată a cunoscut sau
trebuia să cunoască prejudiciul şi pe acela care se face răspunzător de
producerea prejudiciului.
În regulă generală, momentul declanşării pornirii acţiunii penale este şi
momentul la care victima prejudiciului a cunoscut pe acela care i-a cauzat
465 M. Eliescu, op, cit., pp. 444-447; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 125-126.
prejudiciul respectiv. În această situaţie, în ciuda faptului că există

diferenţe între cele două termene de prescripţie, în materie civilă şi în
materie penală, şi termenul de prescripţie în materie penală este mai lung,
totuşi există posibilitatea formulării unei acţiuni civile împreună cu
acţiunea penală.
Mai subliniem şi existenţa unor situaţii în care termenul de prescripţie a
acţiunii civile se poate împlini după expirarea termenului de prescripţie a
răspunderii penale466. Situaţii de acest fel pot rezulta din reducerea
termenului de prescripţie în materie penală atunci când infractorul a fost
minor la momentul săvârşirii faptei, pot rezulta datorită unor momente
diferite de la care încep să se calculeze termenele de prescripţie în
materie civilă şi termenele de prescripţie în materie penală şi de
asemenea, datorită unor cauze diferite de suspendare şi de întrerupere a
celor două categorii de termene (în materie civilă şi în materie penală).
Dacă s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a prescripţiei
răspunderii penale, instanţa este obligată să continue procesul penal, dacă
inculpatul a solicitat pronunţarea achitării, urmând să rezolve şi acţiunea
civilă467.
Persoanele care aduc prejudicii sau daune sănătăţii altei persoane au
obligaţia să suporte contravaloarea cheltuielilor medicale ocazionate,
chiar dacă s-a dispus încetarea urmăririi penale, datorită împăcării
părţilor468.
răspunderea civilă contractuală
Înainte de a studia elementele de natură să deosebească cele două forme
de răspundere civilă, reamintim că răspundere juridică are printre
466 M. Eliescu, op. cit., p. 446; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 126.
2000, pp. 513-515.
468 Curtea de Apel Cluj, dec. pen. nr. 692/2000, în colectiv, coordonator Ion Turcu, Curtea de Apel
Cluj, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară, vol. I, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, pp. 230-231.
componentele sale şi răspundere civilă (aceasta putând fi contractuală sau

delictuală)469.
În cadrul ambelor forme se pune problema reparării unui prejudiciu
adus unui drept subiectiv atunci când fapta este săvârşită cu vinovăţie şi
când ia naştere un prejudiciu patrimonial.
În cadrul ambelor forme ale răspunderii se pune problema capacităţii
juridice a persoanei care răspunde, se pune problema raportului de
cauzalitate dintre fapta respectivă şi rezultatul produs, care este
prejudiciul.
În literatura juridică s-a considerat că între răspunderea civilă delictuală
şi răspunderea civilă contractuală nu sunt deosebiri, existând o unitate de
culpă şi de răspundere civilă, pe când, într-o altă opinie s-a subliniat
existenţa distincţiilor dintre cele două răspunderi, existenţa unei dualităţi
de răspunderi şi a unei dualităţi de culpe470.
Cele două forme ale răspunderii constituie răspunderea generală ce
întâlnim în materia dreptului civil. Regula generală o constituie
răspunderea civilă delictuală, iar caracterul de excepţie îl prezintă
răspunderea civilă contractuală.
În toate situaţiile, deci, vom putea avea o răspundere civilă sub formă
delictuală, iar acolo unde aceasta nu va fi sub forma răspunderii
delictuale, ci contractuale, ne găsim în situaţia de excepţie privind
regulile aplicabile471.
Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală
acţionează atunci când se produce încălcarea unei obligaţii care lezează,
pe această cale, un drept subiectiv civil.
În cazul răspunderii civile delictuale obligaţia încălcată este aceea de a
nu aduce atingere unui drept subiectiv civil prin săvârşirea unor fapte
culpabile, pe când în cazul răspunderii civile contractuale obligaţia care a
fost încălcată este aceea care rezultă dintr-un contract încheiat între părţi.
469 Paul Mircea Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Editura All, Bucureşti,
1996, pp. 169-171.
470 Ion. M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 283 şi urm. (a se vedea opiniile argumentate);
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 126.
471 Ion. M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 39; Mihail Eliescu, op. cit., pp. 61-62; Tudor
R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 163.
În cadrul răspunderii contractuale vom avea neîndeplinirea obligaţiei

contractuale, îndeplinirea acesteia cu întârziere sau neîndeplinirea
corespunzătoare în raport cu ceea ce părţile au stipulat în contract.
Răspunderea civilă contractuală se naşte numai între părţile
contractante, iar în privinţa terţilor, aceştia nu pot să invoce răspunderea
contractuală deoarece contractul reprezintă numai legea părţilor.
Pentru terţi există posibilitatea, atunci când datorită unui contract au
suferit prejudicii, să invoce împotriva părţilor sau uneia dintre părţile
contractului respectiv, răspunderea civilă delictuală, cu respectarea
condiţiilor necesare pentru angajarea acesteia.
Întotdeauna când este încălcată o obligaţie contractuală se angajează
răspunderea civilă contractuală, iar atunci când se încalcă o obligaţie
extracontractuală, răspunderea va fi delictuală.
Deşi în cadrul răspunderii contractuale şi în cadrul răspunderii delictuale
obligaţia este aceea de a acoperi integral prejudiciul cauzat (sub forma
damnum emergens) şi a beneficiului nerealizat (sub forma lucrum
cessans), în cazul existenţei răspunderii contractuale, debitorul răspunde
pentru prejudiciul cauzat prevăzut sau previzibil la încheierea
contractului, cu excepţia situaţiei de culpă gravă, asimilată dolului, în
condiţiile art. 1085 din Codul civil.
În materia răspunderii civile delictuale răspunderea este mai întinsă,
fiind integrală, în sensul să autorul prejudiciului trebuie să acopere
daunele previzibile şi pe acelea imprevizibile.
Apar unele probleme care pot fi discutate în materia probei culpei, în
sensul că în materia răspunderi civile delictuale, culpa autorului trebuie
dovedită de victima prejudiciului, existând şi situaţii în care culpa este
prezumată.
În cazul răspunderii civile contractuale creditorul trebuie să dovedească
existenţa contractului şi aceea că obligaţia nu a fost executată.
În prezenţa acestor probe, conform art. 1082 din Codul civil, se prezumă
culpa debitorului.
Una dintre clasificările obligaţiilor este şi clasificarea în obligaţii de
rezultat şi obligaţii de prudenţă şi diligenţă, denumite şi obligaţii de
mijloace. În cazul ultimelor, chiar şi atunci când rezultă dintr-un contract,
în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare a acestora, culpa

debitorului trebuie să fie dovedită, şi nu se prezumă culpa acestuia, prin
simplul fapt al neexecutării obligaţiei sau al executării
necorespunzătoare; aceasta reprezintă un aspect al specificului acestor
obligaţii, în cadrul cărora debitorul se obligă să depună toate
cunoştinţele, toată priceperea, toată diligenţa, toată îndemânarea în sensul
de a se urmări şi de a se obţine rezultatul dorit.
S-a susţinut, chiar, că între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea
civilă contractuală nu există deosebiri, în sensul că atunci când se încalcă
o obligaţie printr-o faptă ilicită şi nu are importanţă că ilicitul civil rezultă
dintr-un fapt cauzator de prejudicii delict civil sau că rezultă din
nerespectarea unei clauze contractuale, în toate situaţiile, proba culpei
cade în sarcina persoanei prejudiciate. Raţionamentul funcţionează şi în
sensul că atunci când obligaţia nesocotită este o obligaţie de rezultat,
indiferent că ne situăm pe tărâm contractual sau pe tărâm delictual, prin
neexecutarea obligaţiei se deduce culpa autorului prejudiciului.
Discutând despre corelaţia dintre răspunderea civilă delictuală şi
răspunderea civilă contractuală se ridică problema posibilităţii cumulării
celor două forme de răspundere472.
Cu privire la cumulul celor două forme ale răspunderii civile,
problemele în discuţie vizează posibilitatea creditorului de a opta între
acţiunea în răspundere civilă contractuală şi acţiunea în răspundere civilă
delictuală, cu precizarea că folosirea ultimei este mai avantajoasă,
conducând la o reparare integrală a prejudiciului. Tot aici se pune
problema dacă este posibil ca, după ce a exercitat acţiunea în răspundere
contractuală şi a obţinut repararea daunei, creditorul ar putea folosi, în
subsidiar, acţiunea în răspundere civilă delictuală, pentru diferenţa dintre
valoarea obţinută şi valoarea reală a prejudiciului.
Se mai pune problema dacă – şi în ce măsură – există posibilitatea de a
se combina cele două forme de răspundere civilă, pentru acoperirea
prejudiciului cauzat.
472 Liviu Pop, op. cit., pp. 355-359, M. Eliescu, op. cit., p. 69 şi urm; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit.,
pp. 129-136; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pp. 339-441; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op.
cit., p. 40 şi urm.
Prin cumulul celor două forme de răspundere civilă nu se poate pune în

discuţie posibilitatea recuperării prejudiciului, în sensul că ar exista
posibilitatea de a primi de către partea vătămată, două despăgubiri. Ne-
am afla în prezenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză şi problema nu se
poate pune sub acest aspect.
Practica judiciară a statuat imposibilitatea folosirii unei acţiuni mixte
prin care să se combine răspunderea contractuală cu răspunderea
delictuală şi nici nu există posibilitatea de a folosi acţiunea în răspundere
civilă contractuală şi în subsidiar acţiunea în răspundere civilă delictuală,
după ce prim acţiune a fost folosită, a izbândit şi a condus la plata de
despăgubiri.
Tot practica judiciară a fost aceea care a oferit un răspuns în sensul că,
în situaţia în care a existat un contract între părţi şi prin neexecutarea
acestuia s-au cauzat prejudicii, în această situaţie trebuie să se folosească
o acţiune în răspundere contractuală şi nu o acţiune în răspundere
delictuală. S-a admis, însă, că dacă neexecutarea contractului îmbracă
forma unei infracţiuni, reclamantul, parte contractuală, care a suferit un
prejudiciu, are posibilitatea opţiuni între acţiunea întemeiată pe
răspunderea civilă contractuală şi acţiunea întemeiată pe răspunderea
civilă delictuală.
În situaţia în care partea vătămată înţelege să se constituie parte civilă în
procesul penal, înseamnă că a ales calea unei acţiuni în răspundere civilă
delictuală.
Persoana care a suferit un prejudiciu, însă, are posibilitatea de a se
adresa unei instanţe civile, invocând, fie, în cazul pe care îl discutăm,
răspunderea civilă delictuală, fie invocând răspunderea civilă
contractuală473.
Chiar dacă între părţi a existat un contract, au fost situaţii în care, deşi
neexecutarea obligaţiilor din contract nu constituia infracţiune, totuşi,
instanţele judecătoreşti au admis posibilitatea folosirii unei acţiuni în
răspundere delictuală, considerând că, în acest mod se poate acoperi
prejudiciul cauzat avutului public. Conform principiului statuat prin
adagiul electa una via non datur recursus ad alteram, atunci când

reclamantul îşi întemeiază acţiunea pe răspunderea civilă delictuală sau

când aceasta este întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, temeiul
acţiunii trebuie urmat până la capăt, neputându-se invoca cealaltă formă
de răspundere.
O altă problemă ridicată în doctrina juridică şi în practica judiciară are în
vedere situaţiile în care, urmare unei infracţiuni, care reprezintă o
neexecutare a obligaţiei contractuale, totuşi partea vătămată nu poate opta
între o acţiune întemeiată pe răspundere civilă contractuală sau o acţiune
întemeiată pe răspundere civilă delictuală, ci are obligaţia de a folosi
numai acţiunea în răspundere civilă delictuală.
Conform reglementărilor art. 17 din Codul de procedură penală,
acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu, alăturat acţiunii
penale, atunci când persoana vătămată este organizaţie dintre cele la care
face referire art. 145 din Codul penal sau când este o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, iar
conform art. 18 din Codul de procedură penală, procurorul este obligat să
susţină interesele părţilor menţionate, chiar şi atunci când acestea nu
înţeleg să se constituie ca părţi civile în procesul penal.
Pornind de la reglementarea textelor menţionate în Codul de procedură
penală, se poate ajunge la concluzia că, în privinţa răspunderii civile
delictuale, aceasta trebuie să funcţioneze ca temei al acţiunii în cazurile
menţionate, cu excluderea posibilităţii de opţiune între răspunderea
delictuală şi răspunderea civilă contractuală474.
Cu toate acestea, în cazul în care urmare a folosirii unei acţiuni în
răspundere delictuală, în condiţiile art. 17 din Codul de procedură penală
şi atunci când se pune problema unei diferenţe de despăgubiri şi, pe
această cale, rezultă că nu s-a acoperit integral prejudiciul, ori atunci când
este vorba de prejudicii care iau naştere după ce hotărârea judecătorească
în materie penală a rămas definitivă, se recunoaşte posibilitatea părţii ce a
suferit prejudiciul de a formula o acţiune în răspundere civilă împotriva
părţii vinovate de crearea daunei respective. În asemenea situaţie, există
posibilitatea pentru diferenţa de despăgubiri,a unei opţiuni între acţiunea

întemeiată pe răspunderea civilă contractuală şi aceea în răspundere civilă

delictuală475.
Ar rezulta, interpretând dispoziţiile art. 17 şi 18 din Codul de procedură
penală, că în toate situaţiile în care partea vătămată este o organizaţie, un
subiect dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal sau o
persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu ori cu capacitatea de exerciţiu
restrânsă şi prin încălcarea obligaţiei contractuale s-a comis o infracţiune,
părţile despre care am făcut vorbire să nu poată opta între o acţiune în
răspundere civilă delictuală şi o acţiune în răspundere contractuală,
existând numai posibilitatea formulării unei acţiuni în răspundere civilă
delictuală. S-ar părea că textul de la art. 17 Cod de procedură penală
reprezintă o normă imperativă care obligă ca acţiunea civilă să fie
alăturată acţiunii penale, soluţionate de aceeaşi instanţă, însă, trebuie
observat, că atunci când legiuitorul a creat art. 17 din Codul de procedură
penală, a urmărit să dea naştere unui sistem de protecţie a persoanelor
prevăzute la art. 145 din Codul penal şi persoanelor cu capacitate de
exerciţiu restrânsă ori lipsite de capacitate de exerciţiu, şi atunci, din
dorinţa constructivă a legiuitorului de a sprijini aceste subiecte de drept,
ar fi greu să deducem imposibilitatea acestora de a alege între
răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală, situaţie în
care, uneori le-ar fi utilă o acţiune în răspundere civilă contractuală şi mai
puţin utilă o acţiune în răspundere civilă delictuală.
S-a susţinut, în literatura juridică, că art. 17 din Codul de procedură
penală trebuie interpretat în sensul de a da posibilitatea unei opţiuni între
o acţiune în răspundere civilă contractuală şi o acţiune în răspundere
civilă delictuală, chiar în faţa instanţei care soluţionează cauza penală,
altfel spus, acţiunea penală să fie soluţionată împreună cu acţiunea civilă,
alăturat acţiunii penale, de către aceeaşi instanţă, cu posibilitatea victimei
prejudiciului, care are calitate de parte vătămată în procesul penal, de a
folosi sau acţiunea în răspundere civilă delictuală sau acţiunea în
răspundere civilă contractuală476.
475 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 135; Liviu Pop, op. cit., pp. 358-359.
Textul creează pentru instanţa penală obligativitatea soluţionării în

cadrul procesului penal şi a laturii civile, ceea ce nu conduce la ideea
obligativităţii fundamentării răspunderii civile numai pe tărâm delictual şi
imposibilitatea, pentru partea ce legea a înţeles să o ocrotească, de
opţiune între acţiunea în răspundere delictuală şi acţiunea în răspundere
contractuală.
răspunderea materială specifică dreptului muncii
Răspunderea materială reprezintă una dintre formele răspunderii juridice
care impune obligarea persoanelor angajate de a repara, în condiţiile legii,
prejudiciul provocat în cursul executării contractului de muncă, printr-o
faptă ilicită, produsă în legătură cu munca acestora, faptă săvârşită cu
vinovăţie477.
Ca şi natură juridică, răspunderea materială specifică dreptului muncii,
este o răspundere civilă contractuală ce rezultă din încălcarea anumitor
obligaţii asumate. Aceasta este o răspundere cu caracter special, o
răspundere patrimonială de sine stătătoare.
Cu toate că între răspunderea materială din dreptul muncii şi
răspunderea contractuală există anumite asemănări, totuşi în actuala
reglementare se pune problema prezentării unor diferenţe. Trebuie
subliniat că răspunderea civilă delictuală şi răspunderea materială
specifică dreptului muncii se angajează în condiţiile existenţei unei fapte
ilicite, a cauzării unui prejudiciu, în condiţiile existenţei unui raport de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat, în contextul vinovăţiei
aceluia care a săvârşit fapta.
477 Sanda Ghimpu, Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu, Dreptul muncii.
Tratat, volumul II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 84; Sanda Ghimpu, Dreptul
muncii. Răspunderea materială, Universitatea Bucureşti, 1977, p. 13; Şerban Beligrădeanu,
Răspunderea materială a persoanelor încadrate în muncă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pp.
15-16; I. Turcu, V. Deleanu, Introducere în teoria şi practica răspunderii materiale, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1984, p. 10; V.D. Firoiu, Dreptul muncii şi securităţii sociale, vol. II, Editura Junimea,
Iaşi, 1996, pp. 202-203; Alexandru Ţiclea, Constantin Tufan, Dreptul muncii, Editura Global Lex,
Bucureşti, 2001, p. 633; Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti,
pp. 494-543.
Atât răspunderea civilă delictuală, cât şi răspunderea materială specifică

dreptului muncii urmăresc repararea prejudiciului cauzat şi repunerea
victimei prejudiciului în situaţia anterioară producerii acestuia.
Sunt semnalate în literatura juridică deosebiri între răspunderea civilă
delictuală şi răspunderea materială specifică dreptului muncii478.
Se observă că răspunderea civilă se poate angaja în sarcina persoanelor
fizice sau în sarcina persoanelor juridice şi nu este necesar să existe un
raport juridic între autorul prejudiciului şi victima acestuia.
În cadrul răspunderii materiale specifice dreptului muncii autorul
prejudiciului este întotdeauna persoana salariată, persoană fizică ce se
află în raporturi juridice de drept al muncii cu angajatorul.
Întinderea reparaţiei, în cazul celor două forme de răspundere este
diferită, în sensul că în cadrul răspunderii civile se repară atât prejudiciul
efectiv, damnum emergens, cât şi beneficiul nerealizat, lucrum cesans.
Deosebit de acest sistem, răspunderea materială specifică dreptului
muncii este limitată, în sensul că salariatul vinovat de producerea
prejudiciului are obligaţia să repare numai prejudiciul efectiv cauzat,
adică damnum emergens, nu şi lucrum cesans, adică beneficiul
nerealizat.
Specific reparaţiei în materia dreptului civil este aceea că se urmăreşte
repararea în natură a prejudiciului şi în cazul în care repararea în natură
nu este posibilă, se repară prejudiciul prin echivalent, pe când în materia
răspunderii materiale de drept al muncii repararea prejudiciului se face
numai prin plata unor despăgubiri băneşti.
Pentru obţinerea reparaţiei prejudiciului, atunci când părţile în cadrul
unui raport juridic de drept civil se înţeleg, acesta de poate repara
conform voinţei părţilor, iar când nu este posibil, soluţia o reprezintă
obţinerea unei hotărâri judecătoreşti în materie, care să stabilească
întinderea prejudiciului cauzat. În materia dreptului muncii, răspunderea
materială se angajează recuperează prejudiciul, prin existenţa unui
angajament de plată, atunci când persoana recunoaşte producerea
prejudiciului şi doreşte să-l repare, în acest sens sau prin emiterea unei
decizii de imputare.
478 Liviu Pop, op. cit., p. 176, M. Eliescu, op. cit., pp. 35-36.
Deosebiri între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea materială de

drept al muncii constau şi în reglementarea termenelor în care se poate
stabili şi obţine repararea prejudiciului.
4.3.2.5. Felurile răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală poate îmbrăca următoarele forme:
În primul rând semnalăm răspunderea pentru fapta proprie, reglementată
de art. 998-999 din Codul civil, apoi răspunderea pentru fapta altei
persoane, în cadrul căreia semnalăm răspunderea părinţilor pentru
prejudiciile cauzate de copii minori, conform art. 1000 alin. 2 din Codul
civil, răspunderea profesorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile
cauzate de elevi şi, respectiv, ucenicii aflaţi sub supravegherea acestora,
conform art. 1000 alin. 4 din Codul civil şi răspunderea comitenţilor
pentru faptele prepuşilor în funcţiile încredinţate, conform art. 1000 alin.
3 din Codul civil.
Mai există apoi răspunderea pentru lucruri, în general, edificii şi
animale, în cadrul căreia deosebim răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucruri în general, lucruri aflate în paza juridică a persoanei
responsabile, conform art. 1000 alin. 1, ultima parte, din Codul civil,
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în paza
juridică a unei persoane, conform reglementărilor art. 1001 din Codul
civil, şi, în final, răspunderea proprietarului unui edificiu pentru
prejudiciile cauzate ca urmare a ruinei edificiului sau ca urmare a
existenţei unui viciu de construcţie, conform art. 1002 din Codul civil.
Conform reglementărilor art. 1003 din Codul civil, coautorii
prejudiciului sunt răspunzători solidar479.
4.3.3. Răspunderea pentru fapta proprie
4.3.3.1. Probleme generale
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie îşi găseşte
reglementarea la art. 998-999 din Codul civil, texte care constituie
temeiul pentru determinarea condiţiilor generale ale răspunderii.
2000, pp. 504-505.
Orice faptă a omului care cauzează un prejudiciu obligă pe autorul

acesteia la repararea prejudiciului, omul fiind considerat răspunzător
pentru prejudiciul cauzat pentru fapta sa, deci, prin forma culpei prin
intenţie sau prin neglijenţă ori imprudenţă.
Conform reglementării din textul amintit, condiţiile generale pentru
antrenarea răspunderii civile delictuale sunt următoarele: existenţa unui
prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate
între faptă şi prejudiciu, existenţa culpei, greşeala sau vinovăţia autorului
faptei ilicite şi prejudiciabile.
În materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie,
reglementările art. 1382 şi 1383 Cod civil francez480 sunt la fel ca şi
textele art. 998-999 Cod civil român. Tot astfel şi reglementările art. 1382
şi art. 1383 din Codul civil belgian481.
Conform codului obligaţiilor din Elveţia din 1911482, acela care a
cauzat, în mod ilicit, un prejudiciu altuia, fie în mod intenţionat, fie prin
neglijenţă sau imprudenţă, este ţinut să-l repare (art. 41 alin 1).
Conform alin. 2 al aceluiaşi articol, acela care cauzează o daună cu
intenţie, altuia, încălcând bunele moravuri, este ţinut să o repare. În
continuare, reglementările art. 43-54 din Codul obligaţiilor elveţian
reglementează modul de determinare a cuantumului daunelor, în caz de
vătămare corporală, în caz de deces, în cazul daunelor morale şi
răspunderea solidară a coautorilor faptei ilicite.
Conform reglementărilor art. 1457 Cod civil din Québec483, toate
persoanele au datoria de a respecta regulile de conduită, obiceiurile şi
reglementările legale, în aşa fel încât să nu cauzeze un prejudiciu altuia.
Omul este responsabil de prejudiciile cauzate altuia prin greşeala sa şi
este ţinut să repare prejudiciul corporal, moral sau material.
480 Code civil, ediţia a 97-a, redactată cu concursul lui Gilles Goubeaux, Philippe Bihr, Xavier Henry,
Dalloz, 1997-1998, pp. 1092-1046.
481 Jean Servais, E. Mechelynck, Les Code set les lois spéciales les plus usuelles en viqueur en
Belgique, ediţia a 31-a de Jean Blondieux, Jean Masquelin, Gui Debrée, tome premier, Bruselles, 1965,
pp. 203-206.
482 Code des obligations du 30 mars 1911, edité par la Chancelleire fédérale, 1990, p. 220.
483 Code civil Québec, édition préparée sous la direction de Jean Louis Baudouin, 1998-1999,
Wilson&Lafleur, Montréal, p. 425.
Codul civil italian484 (art. 2043) reglementează răspunderea civilă

delictuală pentru fapta proprie în acelaşi sens ca şi reglementarea art.
998-999 din Codul civil român.
Problema privind culpa, vinovăţia autorului are în vedere o atitudine
subiectivă a acestuia, în raport cu fapta. Importanţa este minimă în
dreptul civil a stabilirii vinovăţiei în forma intenţiei sau în forma culpei
prin neglijenţă sau imprudenţă, fiind importantă în materia dreptului
penal.
Autorii, în literatura juridică, mai fac vorbire şi despre existenţa unei
alte condiţii anume existenţa capacităţii delictuale a aceluia care a
săvârşit fapta ilicită. Problema capacităţii delictuale trebuie pusă în cadrul
răspunderii civile delictuale, deşi, în opinia celor mai mulţi autori nu
reprezintă o condiţie generală a răspunderii; aceasta are valoare numai ca
element component constitutiv al culpei sau greşelii autorului faptei
ilicite485.
Vorbind despre vinovăţie, implicit se analizează capacitatea aceluia care
săvârşeşte fapta, deci capacitatea delictuală a autorului, întrucât nu poate
exista vinovăţie, dacă nu există discernământul faptelor săvârşite486.
4.3.3.2. Prejudiciul
4.3.3.2.1. Noţiunea de prejudiciu şi necesitatea existenţei acestuia
Prejudiciul reprezintă un element esenţial al răspunderii civile delictuale
şi el constă în rezultatul dăunător, în efectul negativ de natură
patrimonială sau nepatrimonială suferit de o anumită persoană, ca urmare
a săvârşirii unei fapte ilicite care conduce la încălcarea unui drept
subiectiv al unei persoane487.
Prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile, acesta
reprezentând o condiţie necesară şi esenţială pentru a se angaja
484 Giorgio de Nova, Codice civile e leggi collegate, 1997-1998, Zanichelli, p. 308.
485 Liviu Pop, op. cit., p. 198; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 71; T.R. Popescu, Petre
Anca, op. cit., pp. 160-161; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 138.
487 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 139; Liviu Pop, op. cit., p. 199; I. Albu, V, Ursa, Răspunderea
civilă pentru daunele morale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 29; Ion. P. Filipescu, op. cit., pp.
117-118; Maria Gaiţă, op. cit., pp. 170-181.
răspunderea civilă. În lipsa acestui element nu se mai naşte o obligaţie

rezultând din răspunderea civilă delictuală.
În literatura juridică, prejudiciul a fost clasificat din mai multe puncte de
vedere488. Astfel, vom întâlni prejudicii patrimoniale şi prejudicii
nepatrimoniale. Conform acestei clasificări vom observa că prima
categorie prezintă un conţinut economic, poate fi evaluat în bani, precum
degradarea unui bun, sustragerea bunului, vătămarea sănătăţii unei
persoane, ce are ca urmare diminuarea sau scăderea capacităţii de muncă,
pierderea unui drept patrimonial şi aşa mai departe.
În privinţa prejudiciilor nepatrimoniale, acestea reprezintă daune
morale, nu au un conţinut evaluabil în bani, dar urmează stingerea şi
încălcarea unor drepturi nepatrimoniale, fără conţinut economic.
Drepturile morale încălcate sunt susceptibile de acoperire pe calea unei
despăgubiri materiale. Aici vom putea aminti durerile fizice produse,
dreptul asupra imaginii persoanei, asupra vocii persoanei, asupra
demnităţii, onoarei, cinstei, dreptul asupra vieţii private, asupra secretului
convorbirilor telefonice şi altele.
Se mai reţine clasificarea prejudiciilor în prejudicii cauzate direct
persoanei fizice şi prejudicii cauzate bunurilor acesteia.
Prejudiciile cauzate persoanei fizice sunt prejudicii corporale, cele
privind atingerile aduse sănătăţii şi integrităţii corporale a persoanei şi
prejudiciile cauzate personalităţii afective, aici putând fi incluse durerile
psihice, ca urmare a decesului unei rude, ca urmare a ruperii logodnei, ca
urmare a morţii unui animal şi, tot aici, mai trebuie să remarcăm existenţa
prejudiciilor cauzate personalităţii sociale (avem în vedere încălcarea
unor drepturi nepatrimoniale, precum onoarea, reputaţia, numele,
demnitatea şi altele)489.
Se mai discută în doctrină despre clasificarea prejudiciilor aduse direct
bunurilor, prejudicii previzibile şi prejudicii imprevizibile, primele
reprezentând consecinţele dăunătoare prevăzute la momentul săvârşirii
faptei, ia ultimele, acelea care nu puteau fi prevăzute la acel moment.
488 I. Albu, V. Ursa, op. cit., pp. 31-36; Liviu Pop, op. cit., pp. 200-201.
489 Liviu Pop, op. cit., pp. 200-201 şi autorii acolo citaţi.
Se mai discută şi despre prejudicii instantanee şi prejudicii succesive,

ambele fiind consecinţe dăunătoare ale producerii faptei, unele
producându-şi efectele la momentul săvârşirii faptei, iar celelalte constau
în aceea că consecinţele dăunătoare se produce continuu, într-o perioadă
mai îndelungată de timp.
4.3.3.2.2. Încălcarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim
Problema în discuţie vizează situaţiile în care printr-o faptă ilicită
cauzatoare de prejudicii s-a produs un prejudiciu în situaţia în care există
un drept subiectiv civil şi acesta a fost încălcat sau în situaţia în care nu
există un drept subiectiv civil, dar există un simplu interes, care tinde a
semăna cu un drept subiectiv civil şi când acest interes a fost lezat.
În cazul producerii unui prejudiciu prin încălcarea unui drept subiectiv
civil părţii vătămate, nu se contestă admisibilitatea unei acţiuni în
răspundere civilă delictuală, deoarece ne aflăm în situaţia clasică a
încălcării unui drept subiectiv civil şi este necesară repunerea în situaţia
anterioară.
Doctrina juridică a fost confruntată, pe de o parte, cu situaţii rezultând
din săvârşirea unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, situaţii care au
dus la lezarea unor simple interese care nu corespund unui drept subiectiv
civil , dar care au fost foarte importante pentru persoana în cauză490.
Situaţia intereselor legitime care pun în dificultate calificarea existenţei
unei daune au în vedere cazurile în care victima prejudiciului, devenită în
incapacitate de muncă ca urmare a daunei, a accidentului suferit ori
decedată, presta efectiv întreţinere unei persoane, deşi nu avea o
asemenea obligaţie legală.
Nu ne aflăm în prezenţa situaţiilor reglementate în Codul familiei, în
situaţiile reglementate la art. 86-96, şi totuşi victima prejudiciului presta o
asemenea întreţinere.
Ca urmare a săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, victima, ce
presta întreţinere, nu mai poate acorda o asemenea întreţinere. Problema
în discuţie e aceea dacă cel care primea întreţinere se poate adresa cu o
acţiune în justiţie împotriva autorului prejudiciului, invocând interesul pe
490 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 139-141; Liviu Pop, op. cit., pp. 201-203; M. Eliescu, op. cit.,
pp. 100-102; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 85.
care îl avea pentru primirea întreţinerii şi solicitând ca întreţinerea pe care

ar fi primit-o să fie acordată în continuare de către autorul prejudiciului,
adică persoana care a accidentat pe acela care acorda întreţinere.
Practica judiciară s-a pronunţat în sensul că autorul prejudiciului este
obligat la reparaţie şi atunci când unei persoane i s-a încălcat un simplu
interes care nu se ridică la nivelul unui drept subiectiv491.
De asemenea, s-a admis acţiunea în despăgubiri introdusă de concubin,
pentru repararea unui prejudiciu constând în nemaiacordarea întreţinerii
de către celălalt concubin, victimă a unei infracţiuni de omor492.
Tot astfel, practica judiciară s-a pronunţat în sensul acordării de
despăgubiri concubinei şi copilului acesteia dacă fuseseră întreţinuţi, în
fapt, de către victimă493.
S-a mai admis acţiunea în acordarea de despăgubiri atunci când
concubina, mamă a unor copii, a făcut dovada că aceasta împreună cu
copiii, primeau întreţinere de la victima prejudiciului decedată494.
S-a mai statuat că atunci când este lezat un simplu interes legitim care
nu se ridică la rangul unui drept subiectiv civil, totuşi autorul unui
prejudiciu va fi obligat la repararea acestuia, dacă acordarea întreţinerii a
avut un caracter de stabilitate şi permanenţă, care să conducă la ideea că
asemenea întreţinere ar fi fost acordată şi în viitor495 şi dacă vătămarea s-
a produs asupra unui interes moral şi licit. Atunci când interesul este
nelicit şi imoral, nu se poate pune în discuţie naşterea unui drept le
reparaţie.
4.3.3.2.3. Condiţiile reparării prejudiciului
Pentru ca un prejudiciu să fie susceptibil de a fi reparat trebuie ca acesta
să aibă un caracter cert şi să nu fi fost încă reparat. Vom discuta pe rând
cele două condiţii.
491 Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 495/1966, în C.D. 1966, p. 432; Trib Suprem, secţ. pen., dec. nr.
2722/1970, în R.R.D., nr. 3/1971, p. 130.
492 Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 1143/1968, în C.D. 1968, p. 367.
493 Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 971/1964, în L.P., nr. 12/1964; Trib. Suprem, col. pen., dec. nr.
446/1964, în J.N., nr. 2/1964, p. 152.
494 Trib . Suprem, secţ. mil., dec. nr. 33/1981, în C.D. 1981, p. 327.
Suntem în prezenţa unui prejudiciu cert atunci când existenţa acestuia

este sigură, neîndoielnică, cu privire la existenţa sa, şi cu privire la
posibilităţile de evaluare.
Prejudiciul actual este întotdeauna cert şi prejudiciul viitor este cert, deşi
nu s-a produs încă, dar este sigur că se va produce, fiind, la rândul său,
susceptibil de evaluare496.
Certitudinea unui prejudiciu priveşte existenţa şi întinderea sa497.
Prejudiciile viitoare şi eventuale la care nu cunoaştem dacă ele se vor
produce sau nu în viitor au un caracter incert şi nu obligă la reparare,
decât la momentul la care s-au produs ori când se cunoaşte cu certitudine
că acestea se vor produce.
În cadrul instituţiei răspunderii civile delictuale se urmăreşte repararea
integrală a prejudiciului şi repunerea victimei în situaţia anterioară. În
cele mai multe dintre cazuri prejudiciile sunt acoperite de către autorul
acestora, fie printr-o prestaţie globală, fie prin anumite prestaţii acordate
cu caracter periodic.
Pot fi situaţii în care o altă persoană plăteşte despăgubirile sau execută
anumite prestaţii, acoperind total sau parţial prejudiciul cauzat. Avem în
vedere situaţia în care victima prejudiciului primeşte pensie de la
asigurările sociale, când aceasta primeşte despăgubirile de la o societate
de asigurări sau când victima primeşte despăgubirile de la o persoană
terţă, căreia îi revine obligaţia de plată a despăgubirilor.
Se pune problema, în această situaţie, dacă prejudiciul este acoperit şi
care este posibilitatea acoperirii integrale a prejudiciului, sau, eventual,
cazuri în care se pune problema recuperării unei sume plătite de către
acela care efectuează plata către victima prejudiciului.
În cazul în care victima prejudiciului primeşte o pensie de la asigurările
sociale de stat, pentru invaliditate sau pensie de urmaş, victima va putea
introduce împotriva autorului prejudiciului o acţiune civilă în răspundere
delictuală, pentru diferenţa neacoperită de prejudiciu, dintre cuantumul
pensiei şi veniturile obţinute anterior producerii prejudiciului498.
496 Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 924/1973, în C.D. 1973, p. 175.
În această situaţie, asigurările sociale de stat care au plătit pensia, pot

recupera contravaloarea de la autorul prejudiciului499.
În situaţia în care victima prejudiciului primeşte despăgubiri de la o
societate de asigurări va trebuie să distingem după cum despăgubirea este
acordată ca urmare a faptului că victima era asigurată, pentru
integralitatea fizică sau pentru bunurile respective, ori atunci când autorul
prejudiciului era asigurat, prin încheierea unei asigurări de răspundere
civilă.
Dacă victima prejudiciului era persoană asigurată, precizam că distincţia
urmează asigurarea de persoane sau asigurarea de bunuri.
În situaţia asigurării de persoane, victima prejudiciului va primi de la
societatea de asigurare suma asigurată, care, împreună cu pensia de
asigurări sociale vor fi cumulate şi cu despăgubirile datorate pentru
repararea prejudiciului de către autorul acestuia.
Dacă într-un proces se solicită stabilirea de despăgubiri în sarcina unei
persoane asigurate, citarea în proces a asiguratorului este obligatorie500.
Dacă ne aflăm în situaţia asigurării de bunuri, victima care şi-a asigurat
bunurile va primi indemnizaţia de asigurare de la societatea de asigurări.
În această situaţie indemnizaţia nu se cumulează cu despăgubirile
datorate de către autorul prejudiciului. Astfel fiind, victima prejudiciului
poate să obţină de la autorul acestuia, diferenţa dintre indemnizaţia
primită de la societatea de asigurare şi cuantumul prejudiciului cauzat.
Mai trebuie observat că asiguratorul se subrogă în drepturile victimei pe
care a plătit-o, în limitele indemnizaţiei respective, având la dispoziţie o
acţiune în regres împotriva autorului prejudiciului, pentru recuperarea
indemnizaţiei în cauză.
Cunoscut fiind aceea că asigurarea de persoane reprezintă o măsură de
prevedere şi de economisire, aceasta nu urmăreşte despăgubirea
persoanei asigurate, plata indemnizaţiei făcându-se la momentul
realizării riscului asigurat.

2000, pp. 508-510.
Se recunoaşte că obligaţia de plată a societăţii de asigurare este

independentă de producerea unui prejudiciu în patrimoniul asiguratului
sau de întinderea acestuia501.
Astfel fiind, primirea indemnizaţiei de asigurare de către victima
prejudiciului nu are relevanţă cu privire la existenţa şi întinderea
dreptului de a primi întreaga despăgubire de la autorul daunei.
Indemnizaţia de asigurare se cumulează cu despăgubirile datorate de
către autorul prejudiciului502, iar asiguratorul nu va mai avea posibilitatea
unui regres împotriva autorului daunei produse, întrucât asiguratorul este
obligat să efectueze plata dacă se produce riscul asigurat.
În situaţia în care autorul prejudiciului beneficia de o asigurare de
răspundere civilă, atunci victima va primi despăgubiri de la societatea de
asigurare.
Dacă despăgubirea primită de la societatea de asigurare nu acoperă
prejudiciul suferit victima poate introduce o acţiune întemeiată pe
răspunderea civilă delictuală pentru diferenţa de prejudiciu.
Societatea de asigurare care a plătit despăgubirile victimei prejudiciului
nu se va subroga în drepturile victimei pentru a se regresa împotriva
autorului prejudiciului.
Mai putem întâlni şi situaţia în care victima prejudiciului poate să
primească despăgubiri sau ajutoare de la alte persoane, decât autorul
prejudiciului, deci, de la o terţă persoană. Trebuie observat că această
terţă persoană este o persoană care nu are nici o obligaţie faţă de victima
prejudiciului, totuşi, prin plata pe care o face înţelege să acopere, fie total,
fie parţial, prejudiciul suferit de către victimă.
Aici, vom deosebi două situaţii, anume o primă situaţie, atunci când
persoana efectuează plata înţelegând să acopere prejudiciul, în locul
autorului acestuia. În această situaţie înseamnă că obligaţia autorului
prejudiciului se stinge prin plata făcută de o altă persoană care înţelege să
efectueze această plată. Deci, sub acest aspect, victima prejudiciului nu se
mai poate îndrepta împotriva autorului acestuia, întrucât prejudiciul este

502 Trib. Jud. Suceava, dec. pen. nr. 162/1980, în R.R.D., nr. 1/1981, p. 63; Trib. Supr., secţ. pen., dec.
nr. 1487/1988, în R.R.D., nr. 5/1989, p. 71.
acoperit şi o nouă plată din partea autorului ar duce, pentru victimă, la o

îmbogăţire fără justă cauză.
O a doua situaţie este aceea în care o terţă persoană înţelege să plătească
o sumă de bani, un ajutor, victimei prejudiciului, tocmai în considerarea
situaţiei speciale, deosebite, în care victima se află ca urmare a
prejudiciului ce i-a fost cauzat. Într-o asemenea situaţie, prestaţia, plata
pe care o face terţa persoană nu are nici o legătură cu autorul
prejudiciului, care rămâne în continuare obligat să execute plata, să
acopere prejudiciul cauzat, integral503.
Fiind întrunite condiţiile pentru repararea prejudiciului, se poate trece la
repararea efectivă a acestuia.
Există posibilitatea ca victima prejudiciului şi autorul acestuia să se
înţeleagă pe cale amiabilă, cu privire la cuantumul despăgubirilor ce
urmează să se plătească şi cu privire la modalitatea de plată, fie printr-o
sumă globală, fie printr-o plată eşalonată, fie, cum este cel mai bine, prin
repararea în natură a prejudiciului, dacă este posibil.
Atunci când autorul prejudiciului şi victima acestuia nu se înţeleg în
privinţa reparării prejudiciului, se pune problema formulării unei acţiuni
în justiţie, în răspundere civilă delictuală, de către victimă, pentru a obţine
o hotărâre judecătorească prin care să se stabilească prejudiciul,
cuantumul acestuia şi modul de reparare, în natură sau printr-o sumă de
bani, care poate să fie achitată fie printr-o prestaţie unică, fie prin prestaţii
cu caracter periodic.
Ca principiu general, prejudiciul cauzat de autorul acestuia, printr-o
faptă ilicită trebuie reparat integral, în sensul că autorul va repara
damnum emergens şi lucrum cesans, adică prejudiciul efectiv cauzat şi
beneficiul nerealizat.
Pentru determinarea despăgubirii, nu vor fi luate în discuţie nici starea
materială a victimei şi nici aceea a autorului prejudiciului. Instanţa
503 În acest sens se citează Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1665/1976, de către autorii C. Stătescu, C.
Bîrsan, op. cit., p. 149. În acelaşi sens se referă şi autorul Liviu Pop, op. cit., p. 205, citând Trib. Jud.
Bacău, secţ. pen., dec. nr. 240/1985, în R.R.D., nr. 5/1986, p. 80; Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr.
1665/1976, Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 169/1981, în R.R.D., nr. 10/1981, p. 70; Trib. Jud. Suceava,
dec. pen. nr. 466/1980, în R.R.D., nr. 5/1981, p. 67; Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1398/1983, în
R.R.D., nr. 9/1984, p. 61.
judecătorească va determina modul de plată a despăgubirilor în raport de

asemenea situaţii, nu însă şi cuantumul prejudiciului ce trebuie reparat504.
Gravitatea vinovăţiei nu reprezintă, în materie civilă, un criteriu pentru
determinarea cuantumului despăgubirilor. Aceasta prezintă importanţă,
însă, atunci când se pune probleme angajării răspunderii civile delictuale
atât a autorului prejudiciului, cât şi atunci când se reţine şi culpa victimei.
Fiecare va suporta acoperirea unei părţi a prejudiciului, în raport de
propria culpă.
Autorul prejudiciului răspunde pentru prejudiciile previzibile şi pentru
prejudiciile neprevizibile şi rezultă că acesta va trebui să acopere integral
prejudiciul cauzat.
Ca regulă generală repararea prejudiciului se face în natură, iar atunci
când nu este posibilă repararea în natură, se va face prin echivalent.
În toate situaţiile despăgubirea se stabileşte în raport de prejudiciul
suferit de victimă, acoperindu-se o sumă globală sau prestaţii periodice,
succesive (cu caracter temporar sau viager,în funcţie de interesele părţilor
care solicită acordarea despăgubirii şi raportat la posibilitatea autorului
prejudiciului de a efectua asemenea prestaţii)505.
Atunci când, după acordarea despăgubirilor printr-o hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă, apar noi prejudicii care rezultă
din aceeaşi faptă, victima prejudiciului poate, printr-o acţiune în justiţie,
să solicite despăgubiri suplimentare, fără să i se poate opune, în apărare,
existenţa autorităţii de lucru judecat.
Mărirea sau micşorarea despăgubirilor care se plătesc sub forma
prestaţiilor lunare se poate face prin hotărâre judecătorească, atunci când
capacitatea de muncă este mai grav afectată sau când persoana victimă a
prejudiciului se află în incapacitate de muncă sau, după caz, şi în situaţia
504 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 150, autorii citând Trib. Suprem, dec. civ. nr. 412/1964, în I.
Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu 1952-1969, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 410; Trib. Suprem, col. civ.,
dec. nr. 782/1961, în C.D. 1961, p. 177; Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 1306/1981, în R.R.D., nr.
5/1982, p. 61; Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 116/1966, în C.D. 1966, p. 426.
505 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 151, autorii citând Trib Suprem, col. civ., dec. nr. 1622/1955, în
C.D. 1955, p. 173; Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 924/1973, în C.D. 1973, p. 175; Trib. Suprem, col.
civ., dec. nr. 782/1961, în C.D. 1961, p. 177; Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1166/1966, în C.D. 1966,
p. 426; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 91/1957, în I. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu … 1952-1969,
p. 407.
în care starea sănătăţii persoanei se ameliorează, aceasta putând desfăşura

o activitate, astfel încât nu mai este necesară plata de despăgubiri pentru
prejudiciul care a constat în incapacitate totală de muncă. Situaţia este
similară şi când victima prejudiciului – în situaţia în discuţie – îşi
recapătă parţial capacitatea de muncă pierdută, în sensul diminuării
cuantumului prestaţiilor periodice, proporţional cu veniturile realizate ca
urmare a recăpătării capacităţii de muncă.
În cazul reparării prejudiciului prin acordarea de despăgubiri au existat
probleme în practica instanţelor judecătoreşti, cu privire la calculul
cuantumului prejudiciilor şi la echivalarea acestora, în raport de anumite
momente506. În acest sens, unele instanţe au considerat că întinderea
despăgubirilor va fi în raport de preţurile bunurilor distruse de la data
producerii prejudiciului sau preţurile vor fi acelea de la momentul
pronunţării hotărârii judecătoreşti.
Dacă se pune problema introducerii unei acţiuni ulterioare, pentru
acoperirea daunelor survenite după rămânerea definitivă şi irevocabilă a
primei hotărâri, deci, pentru majorarea despăgubirilor, atunci când apar
prejudicii suplimentare, s-a considerat că trebuie să se evalueze
prejudiciile, conform preţurilor de la data pronunţării primei hotărâri.
În cazul acordării de despăgubiri pentru distrugerea unor bunuri instanţa
va ţine seama de gradul de uzură al bunurilor respective507 şi la
momentul efectuării totale a plăţii, va avea în vedere acordarea de
dobânzi pentru sumele datorate.
Când urmare a producerii prejudiciului este vătămată sănătatea,
integritatea corporală a victimei, practica instanţelor judecătoreşti diferă
după cum vătămarea sănătăţii este pentru o perioadă relativ determinată,
mai scurtă şi diferă, după cum are ca urmare reducerea capacităţii de
muncă sau pierderea acesteia508.
506 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 152-153; a se vedea soluţiile practicii judiciare citate de autori.
507 Curtea de Apel Craiova, dec. civ. nr. 5086/1997, în Victoria Daha, Constantin Furtună, Probleme
de drept din deciziile civile ale Curţii de Apel Craiova pronunţate în anul 1997, Editura F Craiova,
Fundaţia Eugeniu Carada, 1998, pp. 78-81.
508 Ion. P. Filipescu, op. cit., p. 123; Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, op. cit., pp. 107-108; Petre
Anca în Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1968, p. 170 şi urm.
În cazul în care vătămarea sănătăţii nu are consecinţe îndelungate în

timp, ca regulă generală, instanţele au acordat despăgubiri printr-o
singură prestaţie, o sumă globală care să cuprindă toate cheltuielile
privind prejudiciile materiale suferite, tratamentul medical,
medicamentele şi diferenţa dintre veniturile obţinute de victimă şi
primele primite cu titlu de indemnizaţie de concediu medical.
Problema acordării despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate asupra
sănătăţii, integrităţi fizice şi capacităţii de muncă a persoanelor a
cunoscut rezolvări diferite, în raport de anumite situaţii509.
În cazul în care persoana victimă a prejudiciului suferă de o reducere a
veniturilor ca urmare a pierderii sau diminuării capacităţii de muncă,
această persoană trebuie să se adreseze asigurărilor sociale pentru a
obţine pensia şi apoi trebuie să se adreseze autorului prejudiciului,
solicitând printr-o acţiune civilă obţinerea diferenţei dintre cuantumul
pensiei primite şi nivelul veniturilor pe care le-ar fi realizat, dacă şi-ar fi
desfăşurat activitatea în plenitudinea capacităţii de muncă.
Într-o altă situaţie se pune problema acoperirii prejudiciilor cauzate
victimei, în cazul în care aceasta după spitalizare, ca urmare a producerii
prejudiciului îşi reia vechiul loc de muncă şi realizează acelaşi venituri pe
care le obţinea şi anterior, însă cu un efort psihic şi fizic suplimentar. În
acest caz de aflăm în prezenţa îmbinării prejudiciului patrimonial cu
prejudiciul nepatrimonial şi ambele trebuie acoperite. Este avută în
vedere situaţia în care sunt acordate despăgubiri băneşti, deşi nu există o
diferenţă între veniturile victimei dinaintea producerii prejudiciului şi
veniturile de după acest moment, însă victima depune eforturi
substanţiale, suplimentare,mult mai mari, pentru realizarea aceloraşi
performanţe în muncă, având nevoie de îngrijiri suplimentare medicale şi
de o recuperare specială a forţei de muncă, a capacităţii de muncă, ceea
ce implică şi cheltuieli suplimentare, pe care trebuie să le suporte autorul
509 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 154 şi urm. S-a decis că dacă nu există temei pentru obligarea
inculpatului la despăgubiri periodice lunare, acestea nu trebuie acordate (Curtea de Apel Piteşti, dec. pen.
nr. 225/1999, în Colectiv, Jurisprudenţa Curţii de Apel Piteşti 1999, Editura Monitorul Oficial, 2000,
pp. 87-88.
prejudiciului şi în legătură cu care instanţele se pronunţă sub forma

acordării acestor daune510.
Atunci când victima prejudiciului, după încheierea procesului prin care
a primit despăgubiri şi urmează ca acestea să fie acordate prin prestaţii
reciproce, suferă transformări în ce priveşte starea fizică şi capacitatea de
muncă, fie în sensul îmbunătăţirii acesteia, fie în sensul înrăutăţirii ei,
chiar lipsei capacităţii de muncă, există posibilitatea fie a diminuării, fie,
după caz, a majorării cuantumului sumelor plătite cu titlu de despăgubire.
Dacă se permanentizează lipsa capacităţii de muncă sau dacă intervine o
înrăutăţire a situaţiei fizice a persoanei victimă a prejudiciului, poate fi
formulată o acţiune separată, prin care să se solicite majorarea
cuantumului prestaţiei.
Tot astfel, în cazul în care se îmbunătăţeşte starea sănătăţii şi persoana
poate realiza venituri, autorul prejudiciului poate formula o acţiune în
justiţie prin care să solicite fie diminuarea, fie, după caz, sistarea
prestaţiilor întrucât persoana poate realiza venituri.
Atunci când victima, după restabilirea fizică şi după recuperarea
capacităţii de muncă doreşte să se angajeze şi nu mai poate, găsindu-se în
situaţia de a primi un ajutor de şomaj, este îndreptăţită să solicite şi să
primească diferenţa dintre cuantumul sumei pe care o primeşte cu titlu de
ajutor de şomaj şi veniturile pe care le-ar fi realizat dacă ar fi executat o
muncă conform pregătirii şi calificării sale, muncă pe care a întrerupt-o
datorită faptului că a devenit victimă a prejudiciului suferit511.
O altă problemă specială care s-a născut în legătură cu repararea
prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau care a avut
ca urmare diminuarea capacităţii de muncă o reprezintă cazul în care
victima prejudiciului era o persoană majoră care nu era încadrată în
muncă. Se pune problema determinării cuantumului despăgubirilor pe
care trebuie să i-o acorde autorul prejudiciului în condiţiile în care, la
510 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 155, citând Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 2345/1974, în C.D.
1974, p. 478; Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 2050/1973, în R.R.D., nr. 2/1974, p. 164; Trib Suprem,
secţ. pen., dec nr. 1603/1972, în C.D. 1972, p. 149
momentul producerii prejudiciului victima nu realiza venituri, deşi putea

să o facă.
Într-o opinie s-a susţinut că persoana în cauză, victimă a prejudiciului
trebuie să primească de la autorul acestuia o sumă cu plata lunară, sumă
ridicată la cuantumul salariului minim pe economia naţională.
Într-un alt punct de vedere, s-a susţinut că este necesar să existe un
criteriu concret în raport de daunele efective suferite de către victima
prejudiciului512.
O altă situaţie deosebită o reprezintă aceea în care victima prejudiciului
a cărei sănătate sau integritate corporală a fost vătămată nu împlinise
vârsta majoratului şi nici nu realiza venituri. S-a pus problema, într-o
asemenea situaţie, de a se determina care este cuantumul despăgubirilor
acordate şi după ce criterii trebuie să se acorde acestea. Se stabileşte că
pentru determinarea cuantumului despăgubirilor trebuie să se aibă în
vedere împrejurările de fapt, situaţia persoanei vătămate, îngrijirile de
care aceasta are nevoie, cheltuielile şi eforturile suplimentare pe care
trebuie să le facă pentru o calificare sau o profesie, o meserie, în raport cu
starea de sănătate pe care o are şi care îi permite să dobândească
asemenea cunoştinţe şi să exercite, pe mai departe, o anume activitate,
care să-i permită să realizeze venituri513.
Cuantumul despăgubirilor acordate conform stării de sănătate a victimei
poate fi avut în vedere sub aspectul reevaluării, în momentul în care
victima se angajează şi realizează venituri şi se pune problema dacă
acestea ar fi mai mici decât veniturile pe care persoana le-ar realiza în
condiţiile în care nu ar fi suferit accidentul şi, respectiv, diminuarea
capacităţii de muncă.
Atunci când urmare faptei ilicite a rezultat moartea victimei, în materia
răspunderii civile delictuale este în discuţie problema reparării
prejudiciilor patrimoniale suferite de persoanele apropiate celui
512 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 13/1968, în C.D. 1968, p. 31; Trib Suprem,
secţ. pen., dec. nr. 4942/1970, în C.D. 1970, p. 459, citate de C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 157.
513 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 679/1974, în C.D. 1974, p. 68; Trib Suprem, secţ. civ., dec. nr.
1383/1979, în C.D. 1979, p. 151; Trib Suprem, secţ. civ., dec. nr. 311/1976, în C.D. 1976, p. 131.
decedat514. Autorul prejudiciului trebuie să suporte cheltuielile care

rezultă din tratamentul medical aplicat, cheltuielile de înmormântare şi
indiferent de faptul că asemenea cheltuieli au fost făcute de către
persoane apropiate victimei, rude ale acesteia sau de către alte persoane
care au efectuat asemenea cheltuieli.
Cheltuielile cuvenite pentru ritualul înmormântării şi pentru respectarea
tradiţiilor şi ceremoniilor ulterioare înmormântării trebuie să fie suportate
de către autorul prejudiciului sub condiţia ca acestea să fie probate.
Tot astfel se pune problema şi cu privire la efectuarea unui monument
funerar. Pot fi solicitate sumele investite într-un asemenea monument cu
condiţia ca el să fie realizat efectiv.
Nu poate să fie admisă – în opinia noastră – solicitarea de a se acorda
anumite sume în vederea realizării în viitor a unui asemenea
monument515.
Cu privire la despăgubirile acordate persoanei defunctului vom distinge
între asemenea persoane care beneficiază de pensie de urmaş, de la
asigurările sociale şi persoanele care nu beneficiază de un asemenea
drept.
Persoana care beneficiază de pensie de urmaş trebuie să se adreseze
asigurărilor sociale pentru a primi pensia de urmaş şi în cazul în care
cuantumul acesteia nu acoperă prejudiciul existent ca urmare a decesului
persoanei care îi acorda întreţinere, se poate solicita separat, printr-o
acţiune în faţa instanţei judecătoreşti, în subsidiar, acoperirea diferenţei
dintre pensia de urmaş, primită de la asigurările sociale şi cuantumul
întreţinerii pe care victima prejudiciului, acum decedată, le-ar fi acordat
persoanei în cauză.
Dacă persoanele care se aflau în întreţinerea defunctului nu beneficiază
de pensie de urmaş, se pune problema determinării sferei acestor
persoane conform reglementărilor art. 86-96 din Codul familiei.
514 Curtea de Apel Braşov, dec. civ. nr. 1602/2000, în Colectiv, Curtea de Apel Braşov, Buletinul
Jurisprudenţei, Culegere de practică Judiciară 2000, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 69.
(Pârâtul a fost obligat să achita despăgubiri sub forma prestaţiilor periodice de întreţinere, copiilor
victimei decedate).
515 În sensul acordării cheltuielilor pentru comemorarea şi cinstirea morţilor, victime ale prejudiciului,
a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 158 şi practica judiciară acolo citată.
S-a recunoscut, în doctrina juridică şi în practica judiciară, dreptul de a

primi despăgubiri nu numai persoanele care potrivit legii beneficiau de
întreţinere din partea victimei prejudiciului, acum decedate, ci şi acele
persoane care nu primeau efectiv întreţinere, însă, care, la momentul
decesului întruneau condiţiile cerute de dispoziţiile Codului familiei
pentru a obţine întreţinerea din partea victimei516.
Când nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 86, alin. 2 din Codul
familiei, în sensul că persoanele care au dreptul la întreţinere în raport cu
victima prejudiciului nu se află în stare de nevoie la acel moment, atunci
acestea nu vor beneficia de întreţinere.
Mai trebuie să observăm, de asemenea, că poate fi întâlnită situaţia în
care anumite persoane se aflau, în fapt, în întreţinerea victimei, deşi nu se
încadrau în dispoziţiile legale care prevedeau obligativitatea acordării
întreţinerii.
Practica judiciară a recunoscut dreptul la despăgubiri al unor asemenea
persoane517.
Dacă, însă, persoana care primea întreţinerea nu era angajată, deşi se
afla în plenitudinea forţelor fizice şi era majoră şi nici nu depăşise vârsta
de pensionare, asemenea persoană nu beneficiază de asigurarea de către
autorul prejudiciului, care a constat în moartea întreţinătorului, acordării
aceloraşi condiţii, rămânând mai departe în inactivitate şi trăind din
sumele acordate.
Practica judiciară s-a pronunţat în sensul acordării de despăgubiri soţiei
supravieţuitoare, neîncadrată în muncă, care presta muncă în gospodărie
şi care avea copii. Ideea a fost aceea de a menţine acelaşi nivel de viaţă al
acesteia ca şi înainte de producerea prejudiciului518.
Nu poate fi admisă acţiunea soţului supravieţuitor împotriva autorului
prejudiciului care a avut ca rezultat moartea celuilalt soţ, pe ideea că soţul
516 Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 259; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p.
171; C. Stătescu,C. Bîrsan, op. cit., p. 159; Mihail Mayo, Repararea prejudiciilor rezultând din
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori prin provocarea morţii, J.N. nr. 9/1964, p. 23.
517 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 139-141.
518 Trib Suprem, secţ. pen., dec. nr. 364/1979, în R.R.D. nr. 12/1979; Trib. Suprem, în compunerea
prevăzută de art. 32 alin. 2 şi 3 din Legea de organizare judecătorească nr. 58/1968, dec. nr. 32/1987, în
R.R.D. nr. 1/1988, p. 71, soluţii citate de C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 160.
supravieţuitor pensionar ar fi beneficiat de un alt mod de viaţă, de un alt

nivel de trai, în condiţiile în care soţul său, care realiza nişte venituri
foarte mari, nu mai poate realiza asemenea venituri; aceasta întrucât soţul
supravieţuitor nu se află în nevoie, beneficiind de pensie pentru limită de
vârstă şi munca depusă şi nici nu se afla în întreţinerea victimei
prejudiciului (soţul său decedat).
În cazul în care persoana căreia i se datorează prestaţiile, ca urmare a
morţii întreţinătorului, printr-un fapt ilicit, este minoră, aceasta
beneficiază de întreţinere, dacă îşi continuă studiile, până la vârsta de 26
de ani.
Dacă dreptul la acţiune în despăgubire împotriva pârâtului-inculpat s-a
născut şi a fost valorificat de partea civilă în timpul vieţii sale, acţiunea în
repararea prejudiciului suferit a trecut la moştenitori, ca efect al
succesiunii519.
Despăgubirile nu sunt datorate urmaşului persoanei decedate ca urmare
a săvârşirii unei fapte ilicite, pe durata şcolarizării, dacă întreţinerea,
pentru această perioadă, este asigurată, în mod gratuit de către instituţia
de învăţământ, prestaţiile întreţinerii fiind plătite numai pentru perioadele
în care victima însăşi efectua asemenea prestaţii520. Este vorba despre
perioadele, de exemplu, de vacanţă şcolară.
Plata prestaţiilor periodice cu titlu de despăgubire acordate persoanelor
aflate în întreţinerea victimei începe de la momentul săvârşirii faptei
ilicite şi nu de la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti521, ori de la
momentul la care hotărârea a rămas definitivă, în materie penală sau
definitivă şi irevocabilă, în materie civilă.
Se mai pune problema plăţii despăgubirilor acordate persoanei care se
afla în întreţinerea victimei prejudiciului, victimă decedată, atunci când
autorul prejudiciului urmează să place definitiv din ţară. S-a considerat că
519 Curtea de Apel Braşov, dec. pen. nr. 469/1999, în colectiv, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere
de practică judiciară 1999, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 274-275.
520 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 5612/1970, în C.D. 1970, p. 446; Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr.
3075/1974, în C.D. 1974, p. 473.
521 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 569/1973, în C.D. 1973, p. 457.
într-o asemenea situaţie autorul prejudiciului trebuie să plătească o sumă

globală prin care să se asigure repararea integrală a prejudiciului522.
În toate situaţiile, despăgubirile care se plătesc părţii civile au în vedere
acoperirea integrală a prejudiciului523.
4.3.3.2.4. Repararea prejudiciului patrimonial şi a daunelor morale
Problema în discuţie este aceea de a şti dacă pot fi acordate despăgubiri
patrimoniale pentru a se repara prejudicii fără caracter patrimonial524.
Discuţiile în literatura juridică au fost ample, ţinând seama şi de soluţiile
adoptate în practica judiciară şi având în vedere reglementările din
Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia, prin art. 54 şi 55 legiuitorul a
conceput un sistem de reparare a prejudiciilor morale pe cale
nepatrimoniale. Legiuitorul a avut în vedere posibilitatea recunoscută
victimei de a se adresa instanţei judecătoreşti şi de a solicita să înceteze
săvârşirea faptei prin care au fost aduse atingeri unor drepturi
nepatrimoniale, victima putând să ceară obligarea autorului faptei ilicite,
să dispună îndeplinirea oricăror măsuri socotite a fi necesare pentru a
duce, în final, la restabilirea unei situaţii de normalitate şi încetarea
încălcării dreptului respectiv. Textul de lege a dat posibilitatea instanţei
judecătoreşti de a dispune ca autorul faptei ilicite să restabilească dreptul
încălcat, să ia măsuri de restabilire a acestuia şi – în situaţia în care acesta
nu se conformează dispoziţiilor instanţei, poate fi obligată la plata unei
amenzi civile în folosul statului, amendă calculată pentru fiecare zi de
întârziere, de la expirarea termenului acordat de instanţă pentru a dispune
o anume activitate de reparare a prejudiciilor morale şi până la momentul
la care autorul va efectua activitatea impusă prin hotărârea
judecătorească.
Despăgubirile care se acordă în cazul în care se angajează răspunderea
civilă delictuală sunt de natură patrimonială şi reprezintă un echivalent
bănesc.
522 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1545/1981, în R.R.D., nr. 1/1982, p. 62, citată de C. Stătescu, C.
Bîrsan, op. cit., p. 163.
523 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, dec. nr. 1700/2000, în Pandectele Române, nr. 3/2001,
pp. 41-43.
524 Maria Gaiţă, op. cit., pp. 177-181.
Dacă prejudiciul poate să fie calculat, apreciat în bani, ne aflăm în

prezenţa unui prejudiciu patrimonial, iar dacă nu este susceptibil de o
evaluare bănească ne aflăm în prezenţa unui prejudiciu moral, denumit şi
nepatrimonial525.
Discuţiile purtate în literatura juridică au în vedere, situaţia, posibilitatea
dacă este admisibilă acoperirea pe cale patrimonială a unui prejudiciu
care nu are caracter patrimonial, adică reprezintă o daună morală.
Practica judiciară a cunoscut mai multe etape în decursul evoluţiei sale,
din momentul adoptării Codului civil şi până la momentul la care ne
raportăm526.
În perioada cuprinsă în apariţia Codului civil, 1865 şi perioada ce a
urmat imediat celui de-al doilea război mondial, în România repararea pe
cale materială a prejudiciului nepatrimonial a fost admisă atât în practica
judiciară, cât şi în doctrină, cu argumentarea existenţei art. 998-999 din
Codul civil, care utilizează termenul de prejudiciu fără să distingă, între
existenţa unui prejudiciu patrimonial şi a unui prejudiciu moral sau
nepatrimonial, de unde rezultă că autorul prejudiciului are obligaţia de a
repara prejudiciul, indiferent de natura acestuia.
Un alt argument folosit în acest sens l-a prezentat reglementarea din art.
92 alin. 2 din Codul penal român de la 1936, text care reglementa expres
că despăgubirile acordate părţii vătămate trebuie să constituie o justă şi
integrală reparare a daunelor materiale sau morale, suferite ca urmare a
săvârşirii unei infracţiuni. În această perioadă de timp instanţele
judecătoreşti au acordat despăgubiri băneşti pentru atingeri aduse
onoarei, pentru defăimare prin presă, pentru durerile psihice provocate
prin moartea unei persoane, pentru denunţare calomnioasă, pentru
ruperea nejustificată a logodnei, pentru durerile produse prin atingerea
integrităţii corporale şi altele.
525 M. Eliescu, op. cit., pp. 102-110; Liviu Pop, op. cit., pp. 208-212; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit.,
pp. 141-146; I. Albu, V. Ursa, op. cit., pp. 100-164; M. Boeru, Repararea bănească a daunelor morale
în dreptul unor state vest-europene, Dreptul, nr. 8/1996, pp. 23-35.
526 I. Albu, V. Ursa, op. cit., pp. 166-225, pentru perioada de la apariţia Codului civil român şi până la
anul 1980; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 143-146 şi Liviu Pop, op. cit., pp. 143-146, pentru întreaga
perioadă de la apariţia Codului civil şi până după anul 1989.
O altă etapă a fost reprezentată de perioada de după instaurarea

comunismului în România, după anul 1948, când anumite instituţii
juridice clasice în materie dreptului civil au fost considerate
incompatibile cu noua orânduire care se instaurase, motiv pentru care
acestea au fost transformate. Treptat, în această perioadă, nu au mai fost
admise acţiunile prin care se solicita repararea prejudiciilor morale pe
cale patrimonială.
În acest sens se citează decizia de îndrumare nr. 7/1952 a Plenului
fostului Tribunal Suprem, prin care se prevedea imposibilitatea acordării
de despăgubiri materiale pentru daune morale527. În această decizie de
îndrumare se statua că nu este admisibilă acoperirea daunelor morale pe
cale patrimonială, fiindcă izvorul principal de venituri trebuie să fie
munca şi repararea unor asemenea prejudicii trebuie să se facă prin
sancţionarea persoanelor vinovate şi prin reparaţii de ordin nepatrimonial,
prin mijloace adecvate modului în care prejudiciul moral a fost provocat.
În anii ’70, deşi orientarea a fost aceea dispusă prin decizia despre care
am amintit, totuşi au existat unele tendinţe, favorabile reparării băneşti a
daunelor nepatrimoniale, asemenea tendinţe materializându-se prin
decizii de speţă.
De asemenea, în perioada amintită şi doctrina juridică a avut o
contribuţie substanţială la transformarea concepţiei privind repararea pe
cale patrimonială a daunelor morale.
S-a pornit de la ideea că nu întotdeauna poate exista o distincţie clară
între prejudiciul patrimonial şi prejudiciul nepatrimonial, acestea aflându-
se într-o interferenţă.
Atunci când urmare a faptei ilicite s-a produs o vătămare a integrităţii
corporale, constând în paralizia, desfigurarea, sluţirea unei persoane care
i-a creat acesteia o imagine incompatibilă cu apariţia sa în public,
prejudiciile patrimoniale nu sunt în măsură să acopere în totalitate dauna
produsă şi atunci, pentru a crea persoanei un microclimat în cadrul
familiei, deosebit, care să-i permită să se manifeste mai mult într-un
cadru intim şi mai puţin sub aspect public, datorită înfăţişării şi ţinutei
527 Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem, nr. VII din 1952, în Culegere de decizii ale
Plenului şi Colegiilor Tribunalului Suprem, 1 august 1952- 31 decembrie 1954, pp. 25-26.
fizice a sa, s-au acordat reparaţii patrimoniale pentru prejudiciile numite

de agrement, constând în pierderea posibilităţii de îmbogăţire spirituală,
pentru destindere, pentru divertisment528.
S-a considerat că prin acordarea despăgubirilor respective s-ar crea o
reparaţie materială a condiţiilor de viaţă ale victimei, în sensul că
acordându-se o compensare materială se îmbunătăţeşte modul de viaţă al
acesteia529.
Referitor la cele menţionate, precizăm că au fost acordate despăgubiri
băneşti pentru a compensa imposibilitatea victimei prejudiciului de a
duce o viaţă socială normală, de a participa la spectacole, de a merge în
concediu, de a efectua vizite, de a apărea într-un cadru social şi s-a
considerat că prin despăgubirile primite persoana îşi poate crea un climat
în familie de un confort sporit, deosebit, pe care nu şi l-ar permite dacă nu
ar beneficia de asemenea prestaţii din partea autorului daunei.
Ca urmare a prejudiciului suferit, după repararea daunelor materiale şi
după ce victima şi-a reluat activitatea avută anterior, realizând aceleaşi
venituri ca şi înainte de producerea prejudiciului, aflându-se într-o situaţi
specială din punct de vedere fizic, persoana a trebuit să depună eforturi
suplimentare pentru a realiza aceeaşi muncă, în aceeaşi funcţie, pentru a
obţine aceleaşi performanţe în cadrul activităţii exercitate şi atunci
intensitatea muncii se accentuează, în măsură să grăbească procesul de
epuizare fizică şi psihică, de oboseală a persoanei. În aceste situaţii
victima nu a suferit o diminuare a veniturilor realizate530. Instanţele
judecătoreşti au acordat plata de daune pentru a compensa imposibilitatea
victimei prejudiciului de a depune acelaşi efort pentru realizarea
veniturilor, ca şi acela dinaintea producerii prejudiciului şi în
considerarea unor condiţii de alimentaţie, medicaţie, recuperarea forţei de
528 V. Pătulea, Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciilor rezultate
din vătămarea integrităţii corporale, în R.R.D., nr. 11/1970, p. 55 şi urm.
530 Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 1603/1972, în I. Mihuţă, Probleme juridice în practica
Tribunalului Suprem, secţ. civ., R.R.D., nr. 12/1973, p. 117; Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr.
2345/1974, în C.D. 1974, p. 478; Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1740/1983, în R.R.D., nr. 7/1984, p.
66; dec. nr. 2726/1983, în R.R.D., nr. 8/1984, p. 63; dec. nr. 1703/1988, în R.R.D., nr. 6/1989, p. 75,
citate de C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 145.
muncă, cu totul deosebite, la care persoana trebuie să facă faţă în noile

condiţii. În acest sens realizarea aceleiaşi performanţe profesionale se
poate face cu cheltuieli mai mari ale victimei prejudiciului.
Ultima etapă în evoluţia practicii judiciare cu privire la repararea pe cale
patrimonială a daunelor morale o constituie perioada de după 1989, când
practica judiciară şi doctrina au revenit la o situaţie de normalitate,
acceptându-se repararea patrimonială a daunelor morale, cu atât mai mult
cu cât există argumente deduse din dispoziţiile legale. Putem discuta
despre textele Codului civil, art. 998-999, care nu disting între prejudiciul
moral şi cel patrimonial şi despre alte acte normative care permit
asemenea reparaţie patrimonială (Legea nr. 29/1990 a contenciosului
administrativ, cu modificările survenite şi Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale).
Instanţele judecătoreşti au admis plata de daune morale în cazuri în care
victimele prejudiciului au suferit traumatisme fizice ce au necesitat
spitalizare îndelungată şi suferinţe fizice puternice, multiple intervenţii
chirurgicale531, au respins unele cereri cu menţionarea lipsei sechelelor, a
invalidităţii532. Determinarea cuantumului despăgubirilor echivalente
unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, dar instanţa
trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecinţele
negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic,importanţa
valorilor morale lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele
531 Curtea de Apel Bacău, dec. pen. nr. 858/1999, în Colectiv, Curtea de Apel Bacău,
Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău pe anii 1999-2000, Editura Bistriţa, Bacău, 2001, p. 183; Curtea
de Apel Bacău, dec. pen. nr. 908/1999, în Colectiv, Curtea de Apel Bacău, op. cit., pp. 183-184; Curtea
de Apel Bacău, dec. pen. nr. 5041999, în Colectiv, Curtea de Apel Bacău, op. cit., pp. 182-183; Curtea
de Apel Ploieşti, dec. pen. nr. 505/1999, în Ioan Nicolae Fana, Mona Lisa Belu Magdo, Elena Negulescu,
Curtea de Apel Ploieşti, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară, semestrul I 1999,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 172-173; Curtea de Apel Cluj, dec. pen. nr. 101/1999, în
Colectiv, coordonator Ion Turcu, Curtea de Apel Cluj, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de
practică judiciară 1999, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 501-504; Curtea de Apel Piteşti,
dec. pen. nr. 405/1999, în Colectiv, Jurisprudenţa Curţii de Apel Piteşti 1999, Editura Monitorul
Oficial, 2000, pp. 86-87; Curtea de Apel Piteşti, dec. pen. nr. 602/1999, în Colectiv, Jurisprudenţa
Curţii de Apel, op. cit., p. 84.
532 Curtea de Apel Bacău, dec. pen. nr. 839/2000, în Colectiv, Curtea de Apel Bacău,
Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău pe anii 1999-2000, Editura Bistriţa, Bacău, 2001, pp. 181-182.
vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională

şi socială533.
Şi cu privire la cuantumul daunelor morale operează principiul
disponibilităţii părţilor534, totuşi, s-a considerat că, de obicei, acordarea
daunelor morale se face sub forma unor sume de bani535.
Măsura arestării, infirmată printr-o ordonanţă de scoatere de sub
urmărire penală (conform art. 11 şi art. 10 lit. c Cod de procedură penală)
constituie un prejudiciu moral536.
În cazul provocării, efectul nu este înlăturarea dreptului părţii vătămate
la daune morale, ci numai diminuarea cuantumului acestora537.
Au fost considerate daune morale, admiţându-se plata acestora,
investiţiile materiale şi morale ale soţilor la creşterea şi educarea unui
copil decedat, ca urmare a agresiunii autorului prejudiciului, întrucât
acest unic copil reprezenta speranţa de sprijin la bătrâneţe a părinţilor, iar
viaţa familiei victimei s-a schimbat538.
Determinarea cuantumului daunelor morale pentru prejudicii aduse
onoarei sau demnităţii presupun o apreciere subiectivă din partea
instanţei judecătoreşti. Instanţa, analizând cazul concret, evidenţiază
gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite apreciind gravitatea atingerii
aduse acestora; folosirea unor genuri literare, precum pamfletul, nu
diminuează caracterul denigrator al afirmaţiilor făcute539.
533 Curtea Supremă de Justiţie, secţ. civ., dec. nr. 3812/2000, în Pandectele Române, nr. 4/2001, pp.
26-28.
534 Curtea de Apel Braşov, dec. pen. nr. 67/1999, în Colectiv, Curtea de Apel Braşov, Buletinul
Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară 1999, Editura Lumina Lex, 2000, p. 278.
535 Curtea de Apel Ploieşti, dec. pen. nr. 275/1999, în Ioan Nicolae Fana, Mona Lisa Belu Magdo,
Elena Negulescu, Curtea de Apel Ploieşti, op. cit., p. 175.
536 Curtea de Apel Bucureşti, dec. civ. nr. 186/1999, în Colectiv, coordonator Dan Lupaşcu, Culegere
de practică judiciară în materie civilă 1999, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, pp. 146-147.
537 Curtea de Apel Piteşti, dec. pen. nr. 68/1999, în Colectiv, Jurisprudenţa Curţii de Apel Piteşti
1999, Editura Monitorul Oficial, 2000, pp. 90-91.
538 Curtea Supremă de Justiţie, secţ. pen., dec. nr. 2216/2000, în Pandectele Române, nr. 4/2001, pp.
51-52.
539 Curtea Supremă de Justiţie, secţ. civ., dec. nr. 62/2001; cu notă de Răzvan Dincă, în Pandectele
Române, nr. 4/2001, pp. 32-43.
S-a considerat că acţiunea pentru acordarea despăgubirilor materiale şi

morale face parte din masa succesorală şi profită moştenitorilor540.
Totuşi, dacă victima prejudiciului a decedat, după ce formulase acţiunea
în justiţie pentru plata de daune materiale şi morale, iar acţiunea a fost
continuată de moştenitori, daunele morale nu au fost acordate, cu
argumentarea că acestea pot fi acordate numai victimei, pentru
compensarea suferinţelor fizice şi morale541. Avem rezerve faţă de
această ultimă soluţie a practicii judiciare.
4.3.3.3. Fapta ilicită
4.3.3.3.1. Noţiunea de faptă ilicită şi necesitatea existenţei acesteia
Noţiunea de faptă ilicită reprezintă acţiunea sau inacţiunea prin care se
încalcă normele dreptului obiectiv şi pe această cale sunt aduse prejudicii
dreptului subiectiv, care aparţine unei persoane. Fapta ilicită constituie un
element al răspunderii civile delictuale şi prin săvârşirea acesteia se
încalcă un principiu al dreptului obiectiv, în conformitate cu care nimănui
nu-i este permis, prin faptele ce le săvârşeşte, să producă vătămări ale
drepturilor subiective ale altor persoane542.
Nu aflăm în prezenţa unei fapte ilicite nu numai atunci când s-au adus
atingeri unor drepturi subiective civile, dar şi în situaţia în care au fost
prejudiciate simple interese ale unei persoane.
Ilicitul faptei rezultă din încălcarea unor drepturi subiective civile sau
unor interese ale persoanelor şi a normelor de convieţuire socială, atunci
când acestea constituie o continuare a dispoziţiilor legale şi desemnează
conţinutul şi limitele modului de exercitare a drepturilor subiective ale
persoanei543.
Necesitatea existenţei elementului faptă ilicită rezultă din dispoziţiile
art. 998 din Codul civil care precizează că orice faptă a omului care
cauzează un prejudiciu obligă la repararea acestuia.
540 Curtea de Apel Braşov, dec. pen. nr. 469/1999, în Colectiv, Curtea de Apel Braşov, Buletinul
Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară 1999, Editura Lumina Lex, 2000, pp. 274-275.
541 Curtea de Apel Braşov, dec. civ. nr. 211/1999, în Colectiv, Curtea de Apel Braşov, op. cit., pp.
79-80.
542 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 164; Liviu Pop, op. cit., p. 212; Ion P. Filipescu, op. cit., p. 113.
543 M. Eliescu, op. cit., p. 147; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 164; Tudor R. Popescu, Petre Anca,
op. cit., p. 180.
Tot astfel, art. 1000 alin. 1 din Codul civil face trimitere la faptele ilicite
cauzatoare de prejudicii ale persoanelor pentru care cineva este ţinut
răspunzător.
Expresia de faptă ilicită o găsim şi în reglementările Decretului nr.
31/1954, în art. 35, ultimul alineat. Art. 25 ultimul alineat din Decretul nr.
32/1954 prevede că minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu
răspund pentru fapta lor ilicită, decât dacă se dovedeşte că au acţionat cu
discernământ. Fapta ilicită se caracterizează prin aceea că prezintă un
caracter obiectiv ori are o existenţă materială care constă într-o
manifestare de voinţă exteriorizată care produce anumite efecte. Aceasta
reprezintă un mijloc prin care un element subiectiv, psihic se
exteriorizează; este vorba despre voinţa omului care conduce la existenţa
unei anumite conduite şi, pe această cale, fapta ilicită este urmarea unei
atitudini psihice a autorului.
Pentru a lua naştere răspunderea civilă delictuală este necesar ca fapta
ilicită să fie contrară ordinii sociale. Avem în vedere o reprobare socială
care, sub aspect subiectiv, este legată de greşeală, iar sub aspect obiectiv
îşi găseşte expresia juridică în caracterul ilicit al faptei comise544.
Distincţia dintre fapta ilicită, ca manifestare exterioară a conştiinţei şi
voinţa autorului său şi atitudinea psihică interioară, în raport de fapta sa,
în raport de propriul comportament exteriorizat, este posibilă şi necesară,
întrucât fapta ilicită se obiectivizează în anumite activităţi ale autorului şi
este necesară pentru angajarea răspunderii delictuale, neputându-se
concepe existenţa unei fapte care să fie ilicită, însă, sub aspect subiectiv
să lipsească elementul vinovăţie545.
Exercitarea dreptului constituţional al liberului acces la justiţie, prevăzut
la art. 21 din Constituţia României, nu poate fi calificată ca faptă
ilicită546.
4.3.3.3.2. Acţiunile şi inacţiunile ca fapte ilicite
544 M. Eliescu, op. cit., p. 140; Liviu Pop, op. cit., p. 213.
546 Curtea Supremă de Justiţie, secţ. civ., dec. nr. 2788/2001, în Pandectele Române, nr. 2/2001, pp.
62-63.
Există o infinitate de drepturi subiective civile şi de interese ale

persoanelor şi corelative acestora, există fapte prin care asemenea
drepturi sau interese sunt încălcate.
Cunoaştem că orice faptă a omului comisivă, care întruneşte condiţiile
ilicitului civil, reprezintă o faptă ilicită.
În cele mai multe cazuri faptele ilicite sunt fapte comisive, reprezentând
acţiuni ale oamenilor. Însă, nu numai acţiunile reprezintă fapte ilicite, ci
şi inacţiunile ilicite, omisive, neîndeplinirea anumitor activităţi cu privire
la care legea obligă a se efectua, neluarea anumitor măsuri, atunci când
acestea trebuie luate, când trebuiau întreprinse în anumite condiţii legale.
Faptele ilicite reprezintă, în cele mai multe situaţii, acţiuni ale
oamenilor, însă trebuie să recunoaştem că faptele omeneşti pot fi şi
omisive, în sensul că inacţiunile pot constitui fapte ilicite, în toate
situaţiile prin care într-o normă juridică există obligaţia anumitor
persoane să acţioneze într-un anumit mod, iar această obligaţie legală a
fost încălcată.
Abţinerea de la îndeplinirea unei anumite activităţi sau de la săvârşirea
unei acţiuni prevăzute prin normele imperative ale legii reprezintă o faptă
ilicită547.
4.3.3.3.3. Înlăturarea caracterului ilicit al faptei. Cauze
Din punct de vedere civil sunt cunoscute situaţii în care fapta care
cauzează un prejudiciu, o daună, unei persoane nu angajează răspunderea
civilă, pentru că se înlătură caracterul ilicit al acesteia. Este vorba despre
legitima apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei activităţi impuse
sau permise de lege sau a ordinului superiorului, exercitarea unui drept
subiectiv civil şi consimţământul victimei548.
4.3.3.3.3.1. Legitima apărare
547 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 165-166; Liviu Pop, op. cit., p. 215; Reclamantul proprietarul
unui animal care a murit în timp ce se afla la păşunat sub paza pârâtului, nu poate pretinde recuperarea
prejudiciului de la acesta, din moment ce paznicii l-au anunţat în trei rânduri despre starea de boală în care
se afla animalul, iar acesta nu a luat nici o măsură de tratament medical. (Curtea de Apel Craiova, dec.
civ. nr. 3524/1997, în Victoria Daha, Constantin Furtună, Probleme de drept din deciziile civile ale
Curţii de Apel Craiova pronunţate în anul 1997, Editura F Craiova, Fundaţia Eugeniu Carada, 1998,
p. 76).
548 Ion. P. Filipescu, op. cit., p. 114; Maria Gaiţă, op. cit., pp. 162-170; Dumitru Văduva, Andreea
Tabacu, op. cit., pp. 110-113; Paul Mircea Cosmovici, op. cit., pp. 179-180.
Nu regăsim în cuprinsul dispoziţiilor Codului civil legitima apărare, nici

sub aspectul definiţiei şi nici sub aspectul condiţiilor acesteia, motiv
pentru care recurgem la reglementările art. 44 din Codul penal, text în
care este reglementată legitima apărare, ca producând efecte exoneratoare
de răspundere în materie penală şi în materie civilă.
Legitima apărare reprezintă o faptă săvârşită în scopul apărării vieţii,
integrităţii corporale, a sănătăţii, libertăţii, onoarei sau bunurilor aceluia
care exercită apărarea, ale altei persoane sau în apărarea unui interes
general, obştesc, împotriva unui atac ilicit exercitat de o altă persoană,
faptă de apărare prin care se pricinuieşte atacatorului, agresorului, o
anume pagubă549.
O asemenea faptă este săvârşită sub o anume presiune, constrângere
psihică şi pentru a fi considerată legitimă apărare se cer întrunite mai
multe condiţii550, la care ne vom referi.
Vom observa că atacul trebuie să fie material şi să constea în
ameninţări, insulte, defăimări, să fie direct, în sensul se a ameninţa
nemijlocit obiectul în raport cu care este îndreptat, să fie imediat, în
sensul că pericolul pe care îl produce să fie un pericol actual sau un
pericol iminent, adică pe punctul de a se produce, să fie un pericol, o
ameninţare, un atac injust, în sensul că atacatorului să îi lipsească un
temei juridic din care să rezulte comportamentul acestuia.
Tot astfel, pentru a ne afla în prezenţa unei legitime apărări, este necesar
ca aceasta să se producă, să se desfăşoare între momentul în care atacul a
devenit iminent şi până la momentul finalizării, epuizării acestuia. Dacă
fapta continuă şi după momentul epuizării, atunci încetează de a mai avea
caracterul unei legitime apărări551.
Pentru a ne afla în prezenţa legitimei apărări atacul trebuie să fie
îndreptat împotriva unei persoane sau împotriva drepturilor acesteia ori

550 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai,
Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, Partea generală, Editura
Academiei, Bucureşti, 1969, p. 349 şi urm.
551 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1565/1976, citată de C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 166.
împotriva unui interes obştesc, acesta trebuie să pună într-un pericol grav,
fie persoana, fie drepturile acelui atacat, fie un interes obştesc, general.
În fine, apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea pericolului,
dar şi în împrejurările în care atacul s-a produs.
În cazul în care sunt depăşite limitele unei apărări proporţionale, ne vom
afla, totuşi, în prezenţa unei legitime apărări atunci când depăşirea acestor
limite s-a produs datorită unei tulburări sau temeri în care s-a aflat
persoana în cauză. Dacă apărarea este vădit mai puternică,
disproporţională cu atacul, excesul de apărare, nu s-a datorat unei
tulburări sau unei temeri, ne vom afla în prezenţa angajării răspunderii
persoanei care se apără.
În conformitate cu reglementările art. 44, (21) din Codul penal, text
introdus prin Legea nr. 169/2002, este considerat în legitimă apărare şi
acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei
persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace,
într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau alt loc împrejmuit ţinând de
acestea.
4.3.3.3.3.2. Starea de necesitate
Starea de necesitate, ca şi cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, în
materie civilă, nu este reglementată de Codul civil, ci vom face aplicaţia
art. 45 din Codul penal, situaţie în care avem în vedere fapta săvârşită de
acela care urmăreşte să salveze de la un pericol iminent, care nu putea fi
înlăturat altfel, sau urmăreşte să salveze viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa, a altei persoane ori un bun important al său, al altei persoane
sau un interes obştesc, un interes general. Nu ne vom găsi în stare de
necesitate, angajându-se răspunderea, atunci când persoana care a
săvârşit fapta şi-a dat seama că va cauza urmări vădit mai grave decât
acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.
Starea de necesitate înlătură caracterul ilicit al faptei săvârşite datorită
constrângerii, presiunii psihice sub puterea căreia acţionează persoana
care a săvârşit faptele, constrângere care, înlăturând voinţa liberă a
persoanei, exclude posibilitatea greşelii552.
552 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai,
Rodica Stănoiu, op. cit., vol. I, p. 363.
Discutând despre starea de necesitate, în materia dreptului civil, prin

salvarea valorilor aparţinând unei persoane, sunt sacrificate sau
deteriorate unele valori aparţinând unei terţe persoane, care nu are nici o
culpă pentru producerea unor asemenea evenimente. Terţa persoană este
aceea care suferă un prejudiciu şi urmare acestuia au fost salvate nişte
valori mai importante, care, însă, aparţin unei alte persoane.
Sub acest aspect, în literatura juridică s-a constatat că în cazul stării de
necesitate este posibilă o acţiune în justiţie formulată de către persoana
care a fost prejudiciată, împotriva persoanei ale cărei valori au fost
ocrotite, salvate, avându-se în vedere îmbogăţirea fără justă cauză sau
gestiunea intereselor altei persoane553.
4.3.3.3.3.3 Îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege
sau a ordinului superiorului
Fapta prejudiciabilă impusă sau doar permisă de lege, atunci când a fost
săvârşită în condiţiile pe care legea le reglementează şi fapta săvârşită de
către organul competent în îndeplinirea unui ordin de serviciu dat de
autoritatea competentă, dacă acel ordin nu este vădit ilegal, nu dau
naştere la răspundere civile delictuală554.
Trebuie precizat că reglementările generale în materia răspunderii civile
nu trebuie să fie înţelese ca venind în contradicţie cu ordinul sau cu
permisiunea specială a legii, ori în temeiul şi în condiţiile legii, superiorul
ierarhic.
Vom avea în vedere aici, în primul rând, ordinul sau permisiunea legii şi
apoi ordinul superiorului.
Fapta cauzatoare de prejudicii care a fost săvârşită în baza unui ordin
sau unei permisiuni dispusă de lege nu va avea caracter ilicit dacă au fost
îndeplinite rigorile legii în aplicarea ordinului sau permisiunii. Tot astfel,
precizăm că anumite fapte nu pot avea un caracter ilicit, întrucât sunt
îndeplinite din ordinul superiorului.
553 Ion. M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., pp. 78-79; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op.
cit., p. 181; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 167.
554 M. Eliescu, op. cit., p. 158, autorul citând N.D. Ghimpa, Răspunderea civilă, Bucureşti, 1946, pp.
205-206.
Se recunoaşte că în asemenea situaţii caracterul ilicit al faptei este

înlăturat dacă ordinul provine de la autoritatea legitimă, de la organul
competent, dacă acesta a fost dat către persoana care putea să-l execute,
dacă ordinul a fost dat cu respectarea prevederilor legale, de obicei, în
scris, sub semnătura autorităţii de la care emană, atunci când ordinul a
prezentat un caracter legal, fără să se întrevadă caracterul ilegal şi abuziv,
şi, de asemenea, este necesar ca modul de executare a ordinului să nu fie
ilicit sau săvârşit din culpă555.
4.3.3.3.3.4. Exercitarea abuzivă a unui drept
Vom porni de la adagiul latin qui suo jure utitur, neminem laedit, cel ce
exercită dreptul său subiectiv nu poate prejudicia pe altcineva. Altfel
spus, persoana care exercită prerogativele conferite de lege dreptului său
subiectiv nu poate fi considerată că înfăptuieşte o acţiune ilicită, chiar
atunci când, exercitând în limite normale dreptul său, s-au creat anumite
restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei alte
persoane.
Din punct de vedere al răspunderii civile ne interesează dacă o persoană
care cauzează alteia un prejudiciu prin exercitarea unui drept care îi
aparţine, poate sau nu să fie trasă la răspundere sub aspect civil.
Conform Decretului nr. 31/1954, art. 3 alin. 2, drepturile civile pot fi
exercitate numai în raport cu scopul lor economic şi social, textul fiind
completat şi cu reglementările Codului civil, mai cu seamă art. 5, care
arată că nu se poate deroga prin convenţii sau prin dispoziţii particulare la
legile care interesează ordinea publică, bunele moravuri, ceea ce ne arată
că drepturile subiective civile trebuie să fie exercitate cu respectarea
dispoziţiilor legale în vigoare şi cu respectarea preceptelor moralei.
Mai trebuie precizat, totodată, că un drept subiectiv civil trebuie să fie
exercitat cu bună credinţă. Sub acest aspect, Codul civil nu conţine texte
care să consacre in terminis acest principiu, ci face numai aplicaţii ale
sale.
555 M. Eliescu, op. cit., pp. 158-159, autorul citând pe G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, vol. II,
Partea I, Les obligations, Paris, Sirey, p. 505, p. 548.
Conform art. 970 alin. 1 din Codul civil convenţiile trebuie să fie
executate cu bună credinţă. Aceste principiu rezultat din textul menţionat
are o aplicaţie generală în domeniul dreptului civil.
Abordând problema abuzului de drept, avem în vedere situaţia
exercitării dreptului subiectiv civil în limitele externe şi interne ale
acestuia.
Atunci când o persoană depăşeşte limitele externe materiale sau juridice
ale drepturilor subiective, acţionează fără drept, însă ne interesează
situaţia în care titularul acţionează în limitele interne ale exerciţiului
drepturilor subiective556.
Atunci când se urmăreşte, prin exerciţiul dreptului subiectiv civil,
intenţia de a dăuna titularului altui drept, se modifică caracterul dreptului
exercitat şi acela care îl săvârşeşte nu mai este îndreptăţit să invoce
principiul statuat prin adagiul qui suo jure utitur, neminem laedit.
Conform unei opinii557, un act al cărui efect nu poate fi decât de a dăuna
altei persoane, fără existenţa unui temei special şi legitim din partea celui
ce-l săvârşeşte, nu poate să constituie exerciţiul licit al unui drept, întrucât
există un caracter antisocial pe care cel ce exercită dreptul îl urmăreşte.
Vom avea în vedere şi raportul dintre drept şi morală, anume că abuzul
de drept constituie un conflict între un drept aparţinând unei persoane şi o
obligaţie morală, întrucât persoana, folosindu-se de dreptul său nu
respectă obligaţia morală ce îi revine pentru exerciţiul normal al
dreptului558.
Ipoteza firească a abuzului de drept este aceea a unui act comis în cadrul
exerciţiului normal, obişnuit al dreptului, săvârşit, însă, cu intenţia vădită
de a dăuna altuia, fără a exista pentru aceasta un avantaj pentru acela care
comite actul.
Teoria abuzului de drept poate să fie abordată şi sub aspect obiectiv, în
sensul că titularul dreptului nu trebuie să-şi exercite dreptul într-un mod
556 Paul Mircea Cosmovici, Introducere în dreptul civil, Editura All, Bucureşti, 1993, p. 79.
557 G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Paris, Libraire gènèrale de droit et de
jurisprudence, 1935, p. 175.
558 P. M. Cosmovici, Introducere în dreptul civil, Editura All, Bucureşti, 1993, p. 79.
care dăunează altei persoane şi fără a exista un interes apreciabil pentru el

însuşi.
Va exista o distincţie între actul abuziv şi actul săvârşit fără drept,
întrucât primul implică existenţa unui prejudiciu, iar al doilea poate să
dea naştere la despăgubiri, chiar dacă nu se constată existenţa unui
prejudiciu559.
În unele opinii a fost contestată posibilitatea comiterii unui abuz de
drept, întrucât dreptul încetează acolo unde începe abuzul şi nu putem
discuta de folosirea abuzivă a unui drept oarecare, pentru motivul că unul
şi acelaşi act nu poate fi în acelaşi timp, atât conform, cât şi contrar
dreptului560.
S-a încercat lărgirea noţiunii de abuz de drept, în sensul de a cuprinde
nu numai actele săvârşite cu intenţie, ci şi acelea din culpă sau chiar din
culpă uşoară.
Abuzul de drept reprezintă o varietate de act ilicit ascunsă sub aparenţa
folosirii unui drept şi trebuie să se aprecieze în fiecare caz în parte,
interesul care se acordă exerciţiului dreptului şi măsura în care titularul
dreptului acţionează intempestiv sau cu răutate561.
Referitor la abuzul de drept s-a precizat că ceea ce continuă să se discute
în acest domeniu este numai dacă printre diferitele culpabile care
antrenează răspunderea, ar trebuie să reţinem şi deturnarea dreptului de la
finalitatea sa sau absenţa unor motive legitime. În legătură cu aceste
motive legitime se propune adoptarea unui act normativ în cadrul căruia
printr-un text, să se angajeze răspunderea celui care cauzează un
prejudiciu prin imprudenţă, neglijenţă, neîndemânare sau exercitarea unei
opţiuni fără motiv legitim562. S-a mai preciza că abuzul de drept
559 L. Josserand, De l’esprit des droits et de leur relativité (Théorie dite de l’abus de droit), Paris,
1927, p. 292, p. 296, citat de P.M. Cosmovici, op. cit., p. 80.
560 P.M. Cosmovici, op. cit., pp. 80-81, citând pe Ch. Perelman, Logique juridique. Nouvelle
rhétorique, Paris, Dalloz, 1976, p. 79.
561 R. Demogue, Traité des obligations en général, vol. IV, I, Paris, Libraire A. Rouseau et Cie,
1924, p. 365, p. 372 şi urm.
562 Boris Starck, Essai d’une théorie générale de la responsabilité civile considerée en sa double
fonction de garantie et de peine privé, Paris, L. Rodstein, 1947, pp. 199-2002, p. 446, citat de P.M.
Cosmovici, op. cit., p. 82.
reprezintă un procedeu de echitate moderatoare, aflat la dispoziţia

magistratului pentru a impune titularilor drepturilor subiective o
moderaţie în exercitarea drepturilor, pentru a stăvili excesele, fără a
exista, însă, criterii prestabilite şi drepturi subiective sustrase apriori
controlului judecătoresc563.
Opiniile exprimate în doctrină au evidenţiat mai multe criterii privind
existenţa abuzului de drept, anume, intenţia de a dăuna altuia, exercitarea
anormală a dreptului, absenţa unui interes legitim, deturnarea dreptului de
la finalitatea sa. Se poate nega posibilitatea comiterii unui abuz de drept
sau critica teoria abuzului de drept, pentru motivul că se introduc anumite
limitări ale drepturilor subiective, asemenea limitări nefiind prevăzute de
lege sau pentru că nu oferă o delimitare clară între abuzul de drept şi
fapta ilicită, care antrenează răspunderea civilă.
În privinţa existenţei unui abuz de drept au fost evidenţiate exercitarea
drepturilor subiective civile în cadrul limitelor stabilite de legislaţia
statului de drept, exercitarea acestora cu recunoaşterea şi cu respectarea
drepturilor celorlalţi şi cu respectarea exigenţelor, preceptelor moralei,
ordinii publice şi bunăstării564.
4.3.3.3.3.5. Consimţământul victimei
Atunci când victima prejudiciului a consimţit ca o anumită activitate
care este de natură să-i cauzeze un prejudiciu să fie totuşi desfăşurată,
fapta păgubitoare săvârşită în condiţiile consimţite de victimă nu mai
îmbracă un caracter ilicit şi nu implică angajarea răspunderii civile565.
Vom observa că victima şi-a dat consimţământul nu cu privire la
producerea unui prejudiciu, ci cu privire la săvârşirea unei anume fapte, a
unei anumite activităţi, care implică riscul de a rezulta un prejudiciu.
Pe această cale, victima şi-a asumat responsabilitatea, riscul desfăşurării
unei activităţi a cărei derulare ar putea fi de natură să dea naştere unui
prejudiciu.
În privinţa instituţiei răspunderii civile delictuale, situaţiile existenţei
consimţământului victimei sunt destul de rare, pentru că sunt cazuri
563 Jean Carbonnier, Droit civil. Les obligations, t. IV, Paris, Thémis, 1969, p. 343.
564 P.M. Cosmovici, op. cit., p. 83.
izolate acelea în care părţile pot să prevadă eventualitatea producerii unor

prejudicii şi să se înţeleagă cu privire la asemenea fapte566.
Nu are valoarea unei clauze de nerăspundere, acordul de voinţă dintre
victimă şi autorul prejudiciului, prin care prima renunţă la despăgubirea
datorată, deoarece înţelegerea priveşte un prejudiciu deja produs şi poate
opera ca un mod de stingere a unei obligaţii.
Obligaţia reparării prejudiciului produs, conform art. 998-999 din Codul
civil, este reglementată pentru protejarea unor interese de ordine publică
şi voinţa părţilor nu poate să înlăture răspunderea civilă delictuală
instituită de lege.
În raport de gravitatea culpei, doctrina distinge după cum greşeala
autorului faptei a fost intenţionată sau greşeală gravă sau ne aflăm în
prezenţa unei culpe mai uşoare567.
În ambele situaţii, conform art. 998-999 din Codul civil se pune
problema acoperii prejudiciului şi restabilirii situaţiei anterioare. Clauza
de nerăspundere este valabilă dacă fapta cauzatoare de prejudicii este
săvârşită cu culpă uşoară şi va fi lovită de nulitate când a urmărit scutirea
de răspundere chiar şi pentru fapte săvârşite cu intenţie ori cu culpă
gravă, care este asimilată intenţiei568.
Clauza de nerăspundere este valabilă, în mod excepţional, în unele
situaţii în care s-ar putea aduce vătămări corporale temporare, lipsite de
gravitate sau în măsura în care asemenea clauze ar fi îndreptăţite prin
scopul lor569, dar asemenea clauză nu poate fi admisă în cazul atingerilor
aduse persoanei şi mai ales asupra unor drepturi personale
nepatrimoniale570.
4.3.3.4. Raportul de cauzalitate

567 M. Eliescu, op. cit., p. 161, autorul citând: N.D. Ghimpa, op. cit., p. 218; L. Josserand, Cours de
droit civil positif français, vol. II, Paris, Sirey, 1933, p. 230; H. et L. Mayeaud, A. Tunc, Traité de la
responsabilit civile, vol. III, nr. 2571 et sq; Esmein, în M. Planiol et G. Ripert, Traité practique de droit
civil français, vol. VI, nr. 405; G. Marty et P. Raynaud, op. cit., vol. II, partea I, nr. 546 bis, pp. 593-594.
568 Ion. M. Anghel, F. Deak, Marin. F. Popa, op. cit., pp. 79-80.
569 M. Eliescu, op. cit., p. 159 şi p. 162; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 169-170.
570 Ion. M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 80.
4.3.3.4.1. Noţiunea raportului de cauzalitate şi necesitatea existenţei

acestuia
Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală trebuie ca între fapta
ilicită şi prejudiciu să ia naştere un raport de cauzalitate, în sensul că
prejudiciul produs trebuie să rezulte, să-şi aibă izvorul în fapta ilicită
săvârşită de altă persoană.
Între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de victimă legătura o formează
raportul de cauzalitate.
Conform art. 998 din Codul civil, răspunderea civilă delictuală se
angajează dacă fapta omului cauzează altei persoane un prejudiciu, iar
conform art. 999 din acelaşi cod, se angajează răspunderea pentru
prejudiciul cauzat prin fapta unei persoane dar şi cauzat prin neglijenţa
sau imprudenţa persoanei. Din redactarea acestui text rezultă o legătură
între faptă şi dauna produsă571.
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu reprezintă o
condiţie obiectivă a răspunderii civile, deosebită de greşeală sau culpă572.
De raportul de cauzalitate depinde nu numai existenţa răspunderii civile,
dar depinde şi întinderea reparaţiunii, deoarece despăgubirea nu poate fi
datorată decât pentru daune directe, adică pentru daune care rezultă
neîndoielnic din săvârşirea faptei ilicite573.
Nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a autorului unei fapte
ilicite în situaţia în care, între fapta ilicită şi prejudiciu cauzat victimei nu
există raport de cauzalitate.
4.3.3.4.2. Determinarea raportului de cauzalitate
În cele mai dese situaţii existenţa raportului de cauzalitate se determină
cu uşurinţă. Între fapta ilicită cauzatoare de prejudicii şi dauna produsă
este o legătură directă, uşor de deosebit, uşor de sesizat şi care leagă cele
două elemente ale răspunderii civile delictuale574.
571 Io. P. Filipescu, op. cit., p. 124; Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, op. cit., pp. 113-116; Petre
Anca în, Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pp. 175-179.
574 Maria Gaiţă, op. cit., pp. 181-190.
În unele situaţii determinarea raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită

şi prejudiciu devine foarte greu de stabilit. Avem în vedere asemenea
situaţii, când raportul de cauzalitate nu se poate determina cu uşurinţă,
când efectul a fost precedat de o multitudine de acţiuni umane, combinate
cu unele împrejurări. Care va fi bunăoară, raportul de cauzalitate dintre
un accident de circulaţie a cărui victimă este o persoană rănită,care, fiind
transportată la cel mai apropiat spital, se constată că medicul de gardă,
unicul medic, dintr-un mic spital, lipsea de la program; fiind dusă la un
alt spital, pe drum, persoana accidentată decedează. Cum se determină
raportul de cauzalitate între prejudiciul cauzat, constând în moartea
victimei şi faptele sau fapta, ilicite cauzatoare de prejudicii? În asemenea
situaţii este mai dificil de determinat raportul de cauzalitate, decât, spre
exemplu, în cazul în care o persoană este victimă a unui accident de
automobil şi urmare acestuia, îşi pierde capacitatea de muncă. În acest
ultim caz, determinarea raportului de cauzalitate este simplă.
Producerea prejudiciului, în unele situaţii poate fi însoţită sau precedată
de o suită de acţiuni sau inacţiuni care pot fi directe, indirecte, succesive,
concomitente, mediate, imediate, principale, secundare, care constituie un
complex de împrejurări şi care determină evidenţierea unora cu rol
cauzal, altora doar de condiţii, ceea ce conduce la determinarea mai
dificilă a raportului de cauzalitate575.
În literatura juridică, pentru determinarea raportului de cauzalitate, în
cazul răspunderii civile delictuale, au fost precizate mai multe premize576.
S-a considerat că este necesar să se determine raportul de cauzalitate
specific între acţiunea sau inacţiunea omenească cu caracter ilicit şi
prejudiciu şi nu un raport de cauzalitate în general. Sub acest aspect,
autorii au considerat că este interesant de determinat care sunt faptele
omeneşti care au pus în mişcare cauzele, care au favorizat desfăşurarea
cauzelor care nu au împiedicat această desfăşurare, deşi acţiunea umană
putea şi trebuia să fi împiedicat producerea unui asemenea prejudiciu.
Pentru determinarea participării unei peroane la cauzarea unui
prejudiciu, practica judiciară apelează la expertizele tehnice, medicale sau

de orice altă natură, care sunt necesare, însă, nu întotdeauna suficiente

pentru determinarea participării persoanei la producerea prejudiciului.
Apoi, s-a avut în vedere aceea că orice acţiune umană este o acţiune
unitară, de ordin psihic şi fizic, totuşi, în situaţia în care analizăm raportul
de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu , facem abstracţie de
atitudinea subiectivă a persoanei în raport cu fapta sa şi cu urmările
produse de către aceasta.
Factorul psihic nu va fi ignorat şi aspectele de ordin psihic formează un
element important pentru determinarea imputabilităţi şi a răspunderii
pentru aceasta577.
În acest fel, raportul de cauzalitate trebuie privit prin manifestările sale
exterioare, simpla atitudine de conştiinţă nu angajează, sub acest aspect, o
răspundere civilă, astfel încât vom avea în vedere caracterul obiectiv al
raportului de cauzalitate.
Din punct de vedere al stabilirii raportului de cauzalitate vor fi avute în
vedere atât fapta ilicită ca acţiunea pozitivă, cât şi abţinerea, inacţiunea,
omisiunea îndeplinirii anumitor obligaţii, atunci când legea dispune
executarea unor asemenea obligaţii.
Nu trebuie ignorat aceea că în determinarea raportului de cauzalitate
trebuie avut în vedere că orice faptă a omului are un caracter social şi se
află în interferenţă cu faptele altor indivizi sau cu factori exteriori, de
mediu, care influenţează o anumită conduită. Dintre factorii în discuţie
trebuie efectuată o selecţie a acţiunilor care se situează în raza de
convergenţă specifică în materia răspunderii civile delictuale.
Urmărind determinarea raportului de cauzalitate trebuie proceda la
izolarea corelaţiilor pentru a evidenţia acest raport, ţinând seama şi de
criteriul legal, care impune un anumit comportament uman şi, respectiv,
evaluarea juridică a nerespectării unui asemenea comportament578.
Tot astfel, se mai precizează că nu în orice situaţie raportul de
cauzalitate este un raport direct între faptă şi prejudiciu, ci în multe cazuri
raportul în discuţie este mediat, prin fapta ilicită creându-se o situaţie care

a favorizat anumiţi factori să acţioneze în sensul de a produce aceştia în

mod direct prejudiciul579.
4.3.3.4.3. Sisteme de determinare a raportului de cauzalitate
În literatura juridică au fost propuse mai multe sisteme pentru stabilirea
raportului de cauzalitate dintre prejudiciu produs şi faptele sau
împrejurările care l-au determinat580.
Succint, vom discuta, pe rând, aceste criterii, sisteme, care au fost
propuse.
4.3.3.4.3.1. Sistemul echivalenţei condiţiilor (denumit şi sistemul
condiţiei sine qua non)
Conform sistemului în discuţie, atunci când nu se poate stabili cu
precizie cauza unui prejudiciu, se consideră că toate faptele şi
evenimentele care au urmat, au aceeaşi valoare cauzală, fiind considerate
echivalente. Toate faptele şi evenimentele care s-au petrecut şi la capătul
cărora s-a produs prejudiciul, sunt considerat că au avut aceeaşi valoare
cauzală581.
Sistemul în discuţie prezintă avantajul că poate izola condiţiile necesare
de acelea care sunt indiferente, în producerea prejudiciului. S-a apreciat
că atunci când prin delimitarea între faptele care au incidenţă cu
prejudiciul şi acelea indiferente în raport de primele, sistemul reuşeşte să
izoleze faptele aflate în raport obiectiv cauzal cu prejudiciul582.
Sistemul menţionat nu este la adăpost de critică, deoarece lărgeşte
câmpul cauzal, întinderea acestuia şi se ajunge la anumite consecinţe, în
sensul că permite a se reţine ca şi cauze ale rezultatului fapte foarte
îndepărtate în timp, condiţii necauzale, condiţii prilej, care au avut chiar
un rol neglijabil sau care nu au condus, în nici un fel, la producerea
prejudiciului.
Urmare criticilor aduse, teoria în discuţie a fost propusă a se nuanţa sub
aspectul reţinerii în plan cauzal numai a faptelor săvârşite cu intenţie sau
579 Idem, op. cit., p. 173.

580 Ion P. Filipescu, op. cit., pp. 125-127; Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, op. cit., pp. 115-116.
581 M. Eliescu, op. cit., pp. 115-117; Liviu Pop, op. cit., pp. 218-219; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit.,
p. 174.
din culpă, pe această cale mergându-se către o condiţie obiectivă a

răspunderii, anume vinovăţia.
Totuşi, în determinarea raportului de cauzalitate vinovăţia nu apare a fi
relevantă, mai cu seamă în cazul răspunderii civile delictuale, cunoscut
fiind faptul că, gradul culpei este indiferent în această materie, autorul
prejudiciului având obligaţia de a repara prejudiciul produs, indiferent de
culpă sau forma acesteia583.
4.3.3.4.3.2. Sistemul cauzei proxime
În conformitate cu sistemul cauzei proxime, din toate faptele şi toate
elementele care s-au desfăşurat înainte de a se produce prejudiciul, este
extrasă, ca fiind cauza producerii prejudiciului, ultima dintre fapte, după
care prejudiciul s-a şi produs.
În sistemul în discuţie se consideră că această ultimă cauză a permis
celorlalte condiţii anterioare să îşi producă efecte pe care nu le-ar fi
produs în lipsa acesteia din urmă, care poartă denumirea de cauză
proximă şi încorporează în conţinutul său eficienţa tuturor celorlalte
cauze succedate înainte de producerea evenimentului584.
Se consideră ca şi cauză a prejudiciului, faptele, împrejurările,
fenomenul imediat anterior producerii prejudiciului, considerându-se că
prejudiciul nu s-ar fi produs în lipsa unei asemenea cauze.
Se impută acestui sistem aceea că rezultatul unui şir întreg de fapte,
evenimente, condiţii, cauze, în reprezintă un prejudiciu; dacă se admite ca
şi cauză a producerii acestuia cauza proximă de dinaintea producerii
prejudiciului, atunci valoarea cauzală a tuturor celorlalte condiţii, cauze,
împrejurări, evenimente este înlăturată. Pe această cale sistemul conduce
la o diminuare, excesivă a sferei persoanelor care ar trebui să răspundă
pentru prejudiciul produs, putând lăsa, în unele situaţii, în afara sferei
acestor persoane, pe aceea a cărei răspundere ar fi trebuit angajată în mod
obiectiv.
Conform acestui sistem se înlătură caracterul cauzal a unei fapte sau
împrejurări anterioare, eficiente şi decisive pentru producerea daunei585.

4.3.3.4.3.3. Sistemul cauzei adecvate (denumit şi sistemul cauzei

tipice)
În sistemul menţionat, pentru stabilirea raportului de cauzalitate ar
trebui reţinute numai acele antecedente ale efectului, care au calitatea de
condiţii fără de care nu se poate (sine qua non), condiţii adecvate, tipice,
care, deci, sunt susceptibile de a produce prejudiciul în condiţii normale,
în mod obişnuit586.
Conform acestei teorii, de provenienţă germană, dintre condiţiile sine
qua non, sunt considerate ca şi constituind cauze, acelea care se află
legate de rezultatul prejudiciabil sau periculos printr-un raport de
cauzalitate adecvat, ce poartă denumirea de raport de cauzalitate tipic587.
Deci, pentru a se determina raportul de cauzalitate trebuie să fie reţinute
toate elementele antecedente efectului, care au calitatea de condiţie sine
qua non şi care sunt susceptibile de a produce efectul respectiv.
Conform sistemului în discuţie, trebuie înlăturate din câmpul cauzal
faptele care doar accidental determină producerea prejudiciului588.
În discuţie rămâne criteriul conform căruia se apreciază caracterul
adecvat al unei anumite fapte sau unei anumite împrejurări.
Dar, indiferent care ar fi criteriul în raport cu care se apreciază
adecvarea cauzei, în cadrul acestui sistem, în aprecierea raportului cauzal
este introdus un element subiectiv, în sensul că se consideră raport cauzal
numai acela care poate să fie prevăzut589.
Teoria a fost supusă criticii pentru că existenţa raportului obiectiv dintre
fapta ilicită şi prejudiciu, este înlăturată.
Acest sistem conduce la o confuzie între problema cauzalităţii şi
problema imputabilităţii faptei cauzatoare de prejudicii.
Concluzia la care ajung autorii este aceea că nici acest sistem nu este de
natură să rezolve problema determinării raportului de cauzalitate590.
4.3.3.4.3.4. Sistemul cauzalităţii necesare
586 C. Stătescu, C .Bîrsan, op. cit., p. 175.

589 C .Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 175.
590 C .Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 176; Liviu Pop, op. cit., p. 221.
Conform sistemului în discuţie, cauza este un fenomen care se situează

înaintea producerii efectului şi-l provoacă în mod necesar.
Se propune drept criteriu de determinare a cauzalităţii separarea acelor
fapte care pot să fie considerate ca şi cauze ale prejudiciului în funcţie de
o legătură cauzală necesară dintre fapta ilicită şi efectul negativ produs de
aceasta.
Sistemul nu înlătură importanţa condiţiilor care favorizează acţiunea
cauzei, însă evidenţiază numai fenomenul care a determinat
necesarmente rezultatul care s-a produs. Este vorba despre fenomenul
care s-a aflat într-o legătură necesară cu rezultatul şi care a determinat cu
necesitate, producerea acestuia591.
Faptele umane cu caracter ilicit care nu au îndeplinit rolul de cauză, ci
au reprezentat doar condiţii, nu sunt cuprinse în raportul de cauzalitate şi
ca atare, nu vor antrena răspunderea civilă delictuală a acelora care le-au
săvârşit592.
Susţinătorii sistemului cauzalităţii necesare au apreciat că este posibilă
instituirea unei răspunderi civile a unor persoane care au cauzat
prejudiciul, ale căror fapte nu au constituit cauza prejudiciului, dar care
au avut numai rolul de condiţii ale cauzării acestuia.
Răspunderea civilă delictuală a altor persoane, altele decât autorul faptei
ilicite, poate fi atrasă doar dacă aceste persoane ar fi contribuit într-un fel
sau altul la săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu593.
În scopul extinderii răspunderii şi asupra persoanelor care, prin faptele
ilicite săvârşite, au netezit condiţiile pentru desfăşurarea acţiunii finale
cauzatoare de prejudicii, autorii au admis posibilitatea unei anumite
interpretări extensive a aceea ce articolele 998 şi 999 din Codul civil,
numesc drept cauză.
4.3.3.4.3.5. Sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii
Astfel cum s-a precizat, sistemul în discuţie reprezintă o sinteză a
tuturor celorlalte sisteme594.
591 Ion. M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 97; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p.
177.
În determinarea raportului de cauzalitate trebuie să avem în vedere că

fenomenul cauză nu poate acţiona singur şi în mod izolat, ci acţionează în
anumite condiţii externe care, fără să producă un efect păgubitor, au creat
condiţiile, au favorizat producerea acestui efect, permiţând desfăşurarea
procesului cauzal, accelerând şi creând condiţiile pentru dezvoltarea
acestui proces sau, mai mult, agravându-i sau asigurându-i rezultatele
negative.
O simplă potenţialitate, eventualitate, prin intermediul acestei condiţii, a
devenit posibilitate concretă, actuală, care a condus la producerea
efectului negativ.
Din punctul de vedere al răspunderii juridice, condiţiile exterioare care
au contribuit la realizarea prejudiciului formează împreună şi alături cu
împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă şi în cadrul acestei relaţii
condiţiile dobândesc un caracter cauzal595.
În raport de cele menţionate, doctrina a creat noţiunea de complex
cauzal sau relaţie cauzală complexă, prin care se explică acţiunea unitară
a unor cauze de diferite tipuri şi acţiunea unitară a cauzelor şi condiţiilor
care au urmărit un efect unic596.
În cadrul acestei teorii, în baza indivizibilităţii cauzelor şi condiţiilor,
sunt separate elementele care se integrează raportului cauzal, adică cauze
şi condiţii cu rol cauzal, de elemente care nu au asemenea eficienţă
cauzală597.
Pentru determinarea faptelor care urmează a fi reţinute şi care intră în
câmpul cauzal se apelează la expertize medicale, tehnice, contabile, de
altă natură, urmărindu-se determinarea în mod ştiinţific a corelaţiilor
dintre fapte şi împrejurări, pentru reţinerea în câmpul cauzal a acelor
fapte şi împrejurări care au determinat, fie în mod direct, fie în mod
indirect, mijlocit sau nemijlocit, producerea prejudiciului598.

597 Valeriu Stoica, Relaţia cauzală complexă ca element al răspunderii civile delictuale în
procesul penal, R.R.D., nr. 2/1984, p. 35.
598 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 179; Liviu Pop, op. cit., p. 222.
4.3.3.5. Vina autorului prejudiciului

4.3.3.5.1. Noţiunea de culpă şi necesitatea existenţei acesteia
Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a persoanei care a cauzat
un prejudiciu, trebuie, alături de fapta ilicită, raportul de cauzalitate şi
prejudiciul produs, să existe şi vina aceluia care a săvârşit fapta, în sensul
că fapta imputabilă autorului să fie produsă printr-o acţiune săvârşită cu
vinovăţie de către acesta599.
În studierea vinei acelui care a cauzat prejudiciul interesează latura
subiectivă a faptei, atitudinea autorului în raport de faptă şi de urmările
faptei sale.
Prin reglementările Codului civil a fost creat principiul răspunderii care
are la bază culpa şi, în acest sens amintim dispoziţiile art. 998, care
reglementează obligaţia de a repara prejudiciul de către persoana din a
cărei greşeală s-a ocazionat şi textul art. 999, conform cu care
răspunderea este angajată a aceluia care a cauzat prejudiciul prin
neglijenţa sau prin imprudenţa sa.
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie ca fapta ilicită care
a determinat producerea prejudiciului să fie imputabilă autorului
acestuia600.
4.3.3.5.2. Aspecte de ordin terminologic
În dreptul civil, latura subiectivă a faptei ilicite care ne interesează ca şi
element al răspunderii juridice este exprimată diferit în raport de ramurile
de drept.
Codul civil, reglementând instituţia răspunderii civile delictuale,
inserează condiţia subiectivă desemnată prin termenul de culpă.
Termenul astfel consacrat a fost preluat şi de doctrina juridică şi de
practica judiciară.
În alte ramuri de drept, precum dreptul penal, dreptul administrativ sau
dreptul muncii, latura subiectivă a faptei ilicite poartă denumirea de
599 Paul Mircea Cosmovici, op. cit., pp. 178-179; Petre Anca în Tudor R. Popescu, Petre Anca, op.
cit., p. 182 şi urm.; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.
II, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 469 şi urm.
vinovăţie, înţelegându-se prin culpă săvârşirea unei fapte ilicite în forma

imprudenţei sau a neglijenţei.
În dreptul penal, administrativ, în dreptul muncii, latura subiectivă a
răspunderii juridice are în vedere termenul de vinovăţie, care înglobează
atât fapta săvârşită cu intenţie, cât şi fapta săvârşită din culpă prin
imprudenţă sau neglijenţă.
O analiză comparativă a răspunderii civile delictuale cu răspunderea
penală, cu răspunderea contravenţională, cu răspunderea disciplinară din
dreptul muncii, evidenţiază deosebirile dintre aceste forme de răspundere
juridică specifice fiecărei ramuri de drept.
Ceea ce departajează răspunderea civilă delictuală de celelalte forme de
răspundere juridică o reprezintă aceea că în toate situaţiile, indiferent că
fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este săvârşită din culpă prin
vinovăţie, sub forma intenţiei, ori că este săvârşită din culpă prin forma
neglijenţei sau a imprudenţei, angajează răspunderea civilă a autorului
care va fi obligat să repare integral prejudiciul cauzat.
Săvârşirea faptei cu intenţie sau din culpă prezintă importanţă pentru
celelalte ramuri ale dreptului şi, mai cu seamă, pentru dreptul penal.
Ne interesează determinarea atitudinii subiective a autorului faptei ilicite
în raport de fapta săvârşită şi de urmările acesteia. Avem în vedere o
atitudine subiectivă, o atitudine care se manifestă negativ, fără luarea în
considerare a realităţii, încălcarea normelor juridice, atitudine exprimată
în forme diferite601.
În doctrina juridică s-a pus problema înlocuirii termenului de vinovăţie
cu acela de greşeală, întrucât art. 998 din Codul civil vorbeşte despre
greşeală, în cadrul acesteia putând să includem fapta săvârşită cu intenţie,
cât şi aceea săvârşită din culpă prin forma neglijenţei sau a
imprudenţei602.
Într-o altă opinie, sunt recunoscute deosebirile dintre răspunderea civilă
delictuală şi răspunderea specifică altor ramuri de drept, dreptul penal,
dreptul administrativ, dreptul muncii, şi sub aspectul laturii subiective şi
se reţine termenul de vină sau de vinovăţie pentru desemnarea laturii

602 M. Eliescu, op. cit., p. 170 şi urm.
acesteia subiective. Termenii de vină sau de vinovăţie sunt consideraţi ca

având aplicaţie generală, pentru toate formele de răspundere juridică,
deci, şi pentru răspunderea civilă delictuală603.
Vom observa că prin culpă se înţelege, mai cu seamă, neglijenţa sau
imprudenţa, termen statuat tradiţional în dreptul civil, deosebit de
vinovăţie care este specifică dreptului penal.
Respectând ordinea tradiţională a lucrurilor, folosim termenul acesta de
culpă, neînlăturând, însă, posibilitatea înlocuirii acestuia de către legiuitor
într-o viitoare reglementare, cu un alt termen mai apropiat, adecvat
situaţiei reale.
4.3.3.5.3. Definiţia culpei (vinovăţiei), locul şi importanţa acesteia în
cadrul răspunderii civile delictuale
Culpa sau vinovăţia reprezintă o atitudine psihică a autorului faptei
ilicite şi păgubitoare, în raport de fapta respectivă şi faţă de urmările pe
care aceasta le produce604.
Producerea faptei ilicite implică desfăşurarea unui proces psihic
complex, de conştiinţă şi voinţă, la finele căruia se exteriorizează
acţiunea sau inacţiunea ilicită a autorului faptei.
Se evidenţiază elementul intelectiv, care înseamnă reprezentarea în
conştiinţa individului a semnificaţiei sociale a faptei pe care o săvârşeşte
şi prevederea sau posibilitatea de a prevedea urmările faptei pe care o
săvârşeşte605.
Factorul intelectiv, de conştiinţă, se realizează printr-un proces psihic
intern, de reprezentare a scopurilor, mijloacelor şi posibilităţilor pentru a
realiza scopurile propuse, cu îmbinarea motivaţiilor unei conduite
posibile de înfăţişare psihică a raporturilor de cauzalitate dintre acţiunile
şi urmările acestora şi considerarea intereselor individului, cu interesele
celorlalţi participanţi la viaţa socială.
De asemenea, conduita individului trebuie să fie concordantă cu ordinea
de drept, cu conţinutul normelor juridice imperative şi cu preceptele
moralei şi regulile de convieţuire socială. Se recunoaşte vinovăţiei

604 M. Eliescu, op .cit., p. 176; Ion P. Filipescu, op .cit., p. 127; Maria Gaiţă, op .cit., pp. 190-191.
necesitatea analizei unui anumit nivel de cunoaştere şi de conştiinţă a

semnificaţiei sociale a faptelor săvârşite şi a urmărilor pe care aceste
fapte le produc606.
Pentru a i se angaja răspunderea, individul trebuie să fie capabil să
evalueze faptele sale şi concordanţa sau neconcordanţa acestora cu
interesele celorlalţi membrii ai societăţii, deci, trebuie să-şi autoevalueze
conduita607.
După intervenţia factorului intelectiv urmează factorul de voinţă, care
converge într-un act psihic de deliberare, de luare a deciziei în raport de
comportamentul ce va fi adoptat.
Rolul volitiv şi factorul intelectiv sunt într-o strânsă corelaţie şi
formează cele două elemente ale vinovăţiei sau culpei.
Angajarea răspunderii implică săvârşirea faptei ilicite cu vinovăţie,
înfăţişarea în conştiinţa individului a caracterului antisocial, contrar
moralei, a faptei şi urmărilor acesteia.
Lipsa vinovăţiei înlătură răspunderea chiar dacă fapta a fost săvârşită şi
urmare acesteia a luat naştere un prejudiciu608.
Angajarea răspunderii juridice numai atunci când sunt comise faptele cu
vinovăţie reprezintă o necesitate socială şi impunerea răspunderii trebuie
să aibă în vedere elementul educativ. În acest sens, persoanele trebuie să
manifeste o atitudine diligentă, în raport cu ceilalţi membrii ai societăţii,
trebuie să existe o încredere, o siguranţă a acţiunii oamenilor, având în
vedere aceea că numai faptele vinovate sunt de natură să atragă angajarea
răspunderii civile609.
Există cazuri în care se antrenează răspunderea civilă în lipsa vinovăţiei,
anume, atunci când este vorba de răspunderea pentru prejudiciile cauzate
de lucruri, de animale sau când se pune în discuţie problema răspunderii
pentru faptele proprii ale unor persoane lipsite de discernământul faptelor
pe care le-au săvârşit610.

610 Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., pp. 117-119; M. Eliescu, op. cit., pp. 197-198.
În doctrina juridică sunt analizaţi cei doi factori componenţi ai

vinovăţiei, anume factorul intelectiv şi factorul volitiv.
Primul implică un anumit nivel de cunoaştere, de conştiinţă a
semnificaţiei sociale a faptelor comise şi a urmărilor produse de acestea.
În cadrul factorului intelectiv sunt avute în vedere gradul de dezvoltare a
puterii de cunoaştere în general, deci, gradul de dezvoltare a ştiinţei la un
anumit moment care dă posibilitatea oamenilor să înţeleagă fenomenele,
legităţile, raporturile obiective de cauzalitate şi ajută la preîntâmpinarea
unor fapte antisociale. În acest context sunt de amintit expertizele
ştiinţifice, tehnice şi de altă natură, pe baza cărora se poate stabili situaţia
într-o anumită conjunctură a producerii unor fapte ilicite611.
În cadrul factorului intelectiv interesează şi puterea de cunoaştere în
concret a individului care acţionează, în sensul determinării sintagmei
dacă trebuia şi putea să cunoască semnificaţia socială a faptelor şi
urmările produse. Totodată, nu trebuie uitată situaţia persoanelor care nu
au discernământul faptelor lor, datorită vârstei sau datorită unei afecţiuni
psihice ori în cazul în care ne aflăm într-o perioadă pasageră de lipsă de
discernământ a unor persoane normale care, de obicei, prezintă aceste
discernământ.
Cel de-al doilea factor, anume factorul volitiv, implică libertatea de
deliberare şi de decizie a autorului faptei ilicite.
Atunci când lipseşte libertatea de deliberare şi de decizie, putem vorbi
de lipsa vinovăţiei612.
Mai trebuie discutat, raportat la factorul intelectiv şi la factorul volitiv,
despre situaţiile în care se ivesc anumite cauze care înlătură caracterul
vinovat al faptei şi vom avea în vedere fapta victimei, fapta unei terţe
persoane pentru care acela a cărui faptă este în discuţie, nu este
răspunzător, cazul fortuit şi cazul de forţă majoră.
4.3.3.5.4. Conexiunea dintre vinovăţie, fapta ilicită şi raportul de
cauzalitate
Vinovăţia, fapta ilicită şi raportul de cauzalitate se află într-o legătură
indisolubilă, în sensul că fapta ilicită este o faptă omenească cu caracter

ilicit, prin latura sa subiectivă, care evidenţiază vinovăţia autorului faptei

ilicite.
Vinovăţia implică o atitudine de conştiinţă în raport cu fapta produse, cu
urmările acesteia şi are valoarea unui act de voinţă care conduce la
realizarea faptei şi creează o cauzalitate psihică, prefigurând mersul
cauzal al evenimentelor, iar voinţa este de natură să declanşeze
cauzalitatea fizică a faptei613.
Putem observa, aşadar, că între vinovăţie, fapta ilicită şi raportul de
cauzalitate există o corelaţie, întrucât caracterul ilicit al faptei şi raportul
de cauzalitate reprezintă, mai întâi elemente prefigurate în conştiinţa
acelui care săvârşeşte fapte.
4.3.3.5.5. Capacitatea delictuală
Angajarea răspunderii civile delictuale implică existenţa vinovăţiei.
Aceasta, la rândul său, necesită o atitudine psihică a persoanei de a
evalua, de a înţelege de a-şi reprezenta semnificaţia şi gravitatea faptei
comise şi de a discerne între elementul licit şi cel ilicit. Individul trebuie
să aibă conştiinţa faptelor sale, puterea de a discerne între ceea ce este
permis şi ceea ce este prohibit de lege, între ceea ce are un caracter licit şi
ceea ce are un caracter ilicit, deci, angajarea răspunderii delictuale are în
vedere săvârşirea faptei cu discernământ, în sensul că autorul faptei ilicite
trebuie să aibă o capacitate delictuală şi, în lipsa discernământului, ar lipsi
culpa sau vinovăţia autorului şi nu se va angaja răspunderea acestuia.
Capacitatea delictuală este diferită de capacitatea de exerciţiu a
persoanei fizice şi analiza pe care o vom întreprinde asupra primeia are în
vedere cazul minorilor, cazul persoanelor lipsite de discernământ, care nu
sunt puse sub interdicţie judecătorească şi cazul persoanelor puse sub
interdicţie judecătorească614.
Cu privire la capacitatea delictuală a minorilor, trebuie să observăm că
începând cu vârsta de 14 ani se prezumă existenţa discernământului şi,
deci, se va angaja răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a
minorului, iar sub vârsta de 14 ani minorul este considerat că nu are
613 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif, Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai,
Rodica Stănoiu, op. cit., pp. 348-350.
614 Ion P. Filipescu, op. cit., p. 132.
discernământ. În acest sens se referă art. 25 alin. 3 din Decretul nr.

32/1954. Conform textului menţionat, minorii sub vârsta de 14 ani
răspund pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, dacă se poate face
dovada că au acţionat cu discernământ. Ne aflăm în prezenţa unei
prezumţii legale a existenţei discernământului începând cu vârsta de 14
ani şi anterior acestei vârste este necesar să se facă dovada că minorul a
lucrat cu discernământ, pentru a i se angaja răspunderea civilă delictuală
pentru fapta proprie.
Şi cu privire la minorul situat sub vârsta de 14 ani ne aflăm în prezenţa
unei prezumţii relative de lipsă a discernământului615.
În cazul persoanelor suferinde de boli psihice de natură să le altereze
discernământul, atunci când asemenea persoane au împlinit vârsta de 14
ani şi au comis o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii operează prezumţia
legală relativă că persoanele au avut capacitate delictuală şi se va angaja
răspunderea acestora pentru fapta proprie. Prezumţia poate fi răsturnată,
dovedindu-se că la momentul săvârşirii faptei persoana era lipsită de
discernământ.
O altă situaţie la care ne-am referit la începutul secţiunii, situaţie care a
dat naştere la discuţii în literatura juridică, este aceea a persoanei alienate
sau debile mintal, puse sub interdicţie judecătorească, care săvârşeşte o
faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. În literatura juridică s-au exprimat
două opinii diferite.
Într-o opinie s-a susţinut că se vor aplica prin analogie dispoziţiile art.
25 din Decretul nr. 32/1954, în sensul că răspunderea interzisului se
angajează numai dacă victima prejudiciului poate să facă proba că la
momentul comiterii faptei cauzatoare de prejudicii persoana pusă sub
interdicţie a acţionat cu discernământ616.
Tot în legătură cu această problemă, doctrina a oferit şi un alt punct de
vedere. Astfel, s-a susţinut că prin punerea sub interdicţie persoana este
lipsită de capacitatea de exerciţiu, prezumându-se lipsa discernământului.

616 C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică
şi Pedagogică, 1970, p. 336; Ion. M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 144; C. Stătescu, C.
Bîrsan, op. cit., pp. 188.189.
Susţinătorii acestei ultime opinii au precizat că deoarece problema

capacităţii de exerciţiu are în vedere încheierea actelor juridice, efectele
interdicţiei judecătoreşti nu pot fi extinse asupra faptelor juridice ilicite
cauzatoare de prejudicii. Astfel, au considerat că în cazul săvârşirii unei
fapte ilicite de către o persoană, peste 14 ani, pusă sub interdicţie, se
consideră că aceasta a acţionat cu discernământ, putându-se proba de
către persoana pusă sub interdicţie că la momentul săvârşirii faptei
aceasta nu a avut discernământ, caz în care se va înlătura răspunderea
civilă delictuală617.
În cadrul acestei ultime opinii argumentele au fost acelea în sensul că
reglementările art. 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954 cu privire la
minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi acelea ale art. 11 din
Decretul nr. 311954, care reglementează că minorul care nu a împlinit
vârsta de 14 ani şi persoanele interzise judecătoreşte nu au capacitate de
exerciţiu, nu pot să fie interpretate în mod extensiv, prin analogie, textele
respective fiind de strictă interpretare.
În situaţia unei persoane normale care a împlinit vârsta de 14 ani, se
prezumă că aceasta a acţionat cu discernământ, dar persoana poate să
probeze că a fost lipsită de discernământ o perioadă, cu caracter temporar
şi în perioada respectivă a săvârşit fapta cauzatoare de prejudicii.
Desigur că, situându-se peste 14 ani, până la proba contrarie,
discernământul unei asemenea persoane este prezumat.
Autorul faptei poate să dovedească că a acţionat în stare de inconştienţă
datorită unei beţii accidentale sau datorită hipnozei şi va putea fi exonerat
de răspundere cu condiţia ca lipsa discernământului la momentul
săvârşirii faptei să nu se datoreze culpei sale. Trebuie precizat aici – şi
doctrina a arătat acest lucru – că dacă lipsa discernământului a avut ca
bază o beţie voluntară, autorul prejudiciului este considerat în culpă,
având obligaţia reparării daunei cauzate, conform principiului statuat prin
adagiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
617 M. Eliescu, op. cit., p. 227 şi urm.; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pp. 195-197; Liviu Pop,
op. cit., pp. 231-232.
Se va avea în vedere aici şi greşeala anterioară a autorului prejudiciului,

pe care a săvârşit-o având discernământ618.
În cazul alienatului şi debilului mintal pus sub interdicţie, în opinia
noastră considerăm că ar trebuie să se procedeze ca şi în cazul minorilor
care nu au împlinit vârsta de 14 ani, în sensul că răspunderea acestora va
fi antrenată dacă victima prejudiciului reuşeşte să probeze că la
momentul comiterii faptei cauzatoare de prejudicii persoana a acţionat cu
discernământ.
În lipsa unor texte de lege care să reglementeze această problemă
considerăm că argumentul folosit în această situaţie îl constituie
posibilitatea protecţiei intereselor victimei prejudiciului, care are în acest
moment posibilitatea de aşi recupera dauna produsă.
Trebuie observat că există suficiente obstacole în calea persoanei care ar
urmări să-şi recupereze un prejudiciu cauzat într-o asemenea situaţie la
care ne-am referit mai sus.
Cu siguranţă că într-o viitoare reglementare a situaţiei juridice a
persoanei fizice, prin înlocuirea Decretelor 31/1954 şi nr. 32/1954,
ambele foarte vechi şi în bună parte neconcordante cu realitatea, s-ar
putea prevedea o reglementare expresă în sensul antrenării răspunderii
persoanei fizice puse sub interdicţie.
4.3.3.5.6. Formele şi gradul culpei
Conform reglementărilor art. 998-999 din Codul civil rezultă că
răspunderea civilă delictuală se angajează pentru greşeală sau pentru
faptă în forma intenţiei ori a neglijenţei şi imprudenţei619.
Vom avea în vedere, sub acest aspect, culpa sau vinovăţia sub forma
intenţiei şi culpa sub forma neglijenţei sau a imprudenţei.
Deoarece în legislaţia civilă nu există o definire a culpei şi formelor
acesteia, recurgem la reglementările art. 19 din Codul penal, conform cu
care vinovăţia poate fi în forma intenţiei şi a culpei. La rândul său,
intenţia poate fi directă sau indirectă, iar culpa poate fi prin forma
imprudenţei sau a neglijenţei.

619 Maria Gaiţă, op. cit., pp. 191-194; Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, op. cit., p. 118 şi urm.
Vom avea intenţie directă atunci când autorul faptei prevede rezultatul
faptei şi urmăreşte producerea acestuia, prin săvârşirea faptei şi intenţia
indirectă, atunci când autorul prevede rezultatul faptei şi, deşi nu îl
urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestuia. Sunt incidente
dispoziţiile de la punctul 1 al art. 19 din Codul penal, iar conform
punctului 2 al aceluiaşi articol, culpa sub forma imprudenţei sau a
uşurinţei este atunci când autorul faptei prevede rezultatul faptei sale, nu-l
acceptă, socotind neîntemeiat că el nu se va produce şi, în cazul
neglijenţei, autorul faptei nu prevede rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă.
Gravitatea vinovăţiei prezintă mare importanţă în materia dreptului
penal, reprezentând un element important pentru incriminarea faptei şi
pentru aplicarea pedepselor, pe când în materia dreptului civil
răspunderea civilă delictuală operează pentru culpa cea mai uşoară şi
indiferent de gravitatea vinovăţiei.
Obligaţia de reparare a prejudiciului este integrală în sensul că autorul
faptei trebuie să repare în totalitate prejudiciul pe care l-a cauzat urmare a
faptei ilicite620.
Chiriaşul răspunde pentru fapta sa, pentru prejudiciul cauzat unui alt
locatar, prin inundarea locuinţei, în temeiul art. 998-999 Cod civil,
deoarece din culpa sa nu a reparat instalaţia de apă621.
Gravitatea vinovăţiei prezintă interes în materia dreptului civil în cazul
vinovăţiei comune a autorului şi victimei prejudiciului, când participarea
la producerea daunei va constitui criteriu pentru determinarea întinderii
despăgubirii pe care o datorează autorul şi mai observăm, de asemenea,
în situaţia în care prejudiciul este produs de mai multe persoane (avem în
vedere forma coautoratului), răspunderea va fi solidară, iar între coautorii
prejudiciului, participarea la acoperirea acestuia se va face proporţional
cu gravitatea vinovăţiei fiecăruia dintre aceştia.
Trecând peste distincţiile cunoscute în dreptul roman, între gradele
culpei, în dreptul modern, nici Codul civil francez şi nici celelalte coduri

621 Curtea de Apel Craiova, dec. civ. nr. 2862/1999, în Victoria Daha, Constantin Furtună, op. cit., p.
111.
civile care s-au inspirat din acesta, nu au preluat sistemul din dreptul
roman.
Se consideră că gradul culpei nu prezintă importanţă practică atunci
când legea nu prevede aceasta.
Când există culpă, alături de celelalte condiţii ale răspunderii civile
delictuale, ia naştere obligaţia de reparare a prejudiciului, reparare care
trebuie să fie integrală, indiferent de gravitatea vinei, culpei autorului
prejudiciului.
4.3.3.5.7. Determinarea vinovăţiei (culpei)
În cazul vinovăţiei prin intenţie directă sau indirectă determinarea
acesteia se face prin elementele intrinseci, fără să fier necesar un criteriu
exterior.
În privinţa culpei în forma imprudenţei sau a neglijenţei au fost
exprimate mai multe opinii.
Astfel, s-a considerat că imprudenţa şi neglijenţa trebuie apreciate în
raport de un criteriu subiectiv, în funcţie de calităţile, însuşirile şi
capacitatea individului, în sensul vârstei, temperamentului, sexului,
caracterului, în sensul determinării a ceea ce putea şi trebuia să prevadă
persoana sub raportul faptei sale622. În situaţia în discuţie se pune
problema unei analize comparative între comportamentul autorului
prejudiciului, cu comportamentul său obişnuit.
Alţi autori au considerat că este necesar un criteriu abstract, obiectiv,
considerându-se a fi în culpă persoana care nu a dovedit prudenţa şi
diligenţa cu care ar fi lucrat tipul uman abstract, adică un om de
capacitate normală, medie, apreciată în raport de nivelul general de
răspundere socială623.
În sensul celor arătate, se observă că vor fi luate în calcul nu
caracteristicile concrete şi capacitatea autorului prejudiciului, ci se va
aprecia ca imprudentă persoana care prevede urmările faptei sale, însă nu
622 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 188, P. M. Cosmovici, Contribuţii la studiul culpei
civile cu privire specială asupra culpei în contractele economice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960,
p. 96 şi autorii citaţi în opera menţionată.
623 P. Cosmovici, op. cit., pp. 100-101; Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 124 şi urm.
acţionează cu prudenţa de care ar fi trebuit să dea dovadă un tip uman

general, abstract, conform unei conduite normale a omului mediu.
Tot astfel, va da dovadă de neglijenţă persoana care are o anume
capacitate şi diligenţă mijlocie şi în cadrul acesteia ar fi putut să prevadă
urmările negative ale modului său de comportament şi, ca atare, ar fi
adoptat o anumită conduită, însă nu a depus diligenţele, eforturile de a
evidenţia urmările faptei sale şi, pe această cale, fără să prezinte un
interes normal în acţiunea pe care o întreprinde, a săvârşit o faptă ilicită,
care a dat naştere unui prejudiciu.
În fine, într-o altă opinie, s-a considerat că determinarea culpei, a
vinovăţiei se face pornind de la un criteriu obiectiv, adică cu referire la
comportamentul omului abstract, normal, mediu, care, în acţiunile sale
depune o grijă firească în raport cu interesele societăţii şi ale celorlalţi
indivizi şi care s-ar fi aflat, în aceleaşi împrejurări exterioare, ca şi autorul
faptei. Criteriul se completează cu elemente, cu circumstanţe concrete,
precum condiţiile specifice de timp sau de loc în care acţionează
persoana, natura activităţii în cursul căreia intervine fapta cauzatoare de
prejudicii, eventualele infirmităţi fizice ale persoanei624.
În cadrul acestui criteriu propus trebuie să se elimine circumstanţele
interne subiective, psihice şi fizice ale autorului prejudiciului, cum ar fi
caracterul persoanei şi temperamentul, pentru a nu ne întoarce la criteriul
concret şi subiectiv625.
Dintre cele trei orientări ale doctrinei juridice, achiesăm la ultima,
ţinând seama de faptul că pentru determinarea vinovăţiei, a culpei sunt
folosite şi elemente obiective, dar şi anumite circumstanţe speciale, de
ordin subiectiv.
4.3.3.5.8. Cauze de înlăturare a vinovăţiei
Cunoscând că vinovăţia constituie o atitudine psihică atât de conştiinţă,
cât şi de voinţă, a individului în raport cu fapta comisă, observăm că toate
împrejurările, elementele, faptele care împiedică sau obstaculează
624 M. Eliescu, op. cit., p. 188 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 186-187; Liviu Pop, op. cit.,
pp. 229-230.
libertatea de voinţă sunt de natură să înlăture sau să reducă vinovăţia

autorului prejudiciului.
Cu privire la împrejurările care înlătură vinovăţia vom avea în vedere
numai acelea care influenţează activitatea acestuia, în sensul de a o
determina să cauzeze fapta ilicită.
Analizând împrejurările de natură să înlăture vinovăţia, trebuie să avem
în vedere premiza că fapta omului a exercitat un rol cauzal ea însăşi sau
aceasta împreună cu evenimente sau cu fapte exterioare626.
Atunci când fapta săvârşită a fost singura sursă a prejudiciului, trebuie
să se facă, dacă este posibil, proba existenţei unor împrejurări care
exonerează total de răspundere, care să demonstreze lipsa totală a
vinovăţiei autorului pentru că răspunderea civilă delictuală se angajează
şi pentru culpa cea mai uşoară, iar o diminuare a vinovăţiei nu are rolul
de a-l exonera de acoperirea integrală a prejudiciului cauzat.
În cazul în care producerea prejudiciului a avut ca urmare fapta
autorului, alăturat căreia au existat şi faptele altor persoane ori s-au
interferat şi evenimente exterioare, ne putem afla în situaţia excluderii
vinovăţiei autorului, caz în care acesta nu va fi ţinut răspunzător sau ne
putem afla în cazul diminuării vinovăţiei acestuia. În ultima situaţie,
răspunderea pentru acoperirea prejudiciului este solidară, iar participarea
şi gradul de vinovăţie al coautorilor faptei ilicite prezintă interes în
raporturile dintre aceştia, în sensul de a se acoperi prejudiciul de către
fiecare parte în raport de participarea la producerea lui. Răspunderea,
însă, faţă de victimă, rămâne solidară, oricare dintre autori, acţionat în
judecată, având obligaţia de a acoperi integral prejudiciul, rămânându-i o
acţiune în regres faţă de ceilalţi, în raport de participarea parţială şi
gradul de vinovăţie ce revin fiecăruia. Pentru ca împrejurarea
exoneratoare de vinovăţie să poată fi considerată ca atare, trebuie ca
anterior producerii faptei, evenimentului sau naşterii situaţiei, să nu fi
existat o faptă ilicită şi vinovată din partea autorului, care să fi provocat,
să fi determinat, să fi pus în mişcare ori să fi influenţat în vreun fel

desfăşurarea evenimentelor, situaţiilor sau faptelor care, în final, au

determinat producerea prejudiciului în cauză627.
Literatura juridică şi practica judiciară reţin ca şi împrejurări care
înlătură vinovăţia, fapta victimei însăşi, fapta unei terţe persoane pentru
care autorul nu este ţinut răspunzător, cazul fortuit în sens strict şi cazul
de forţă majoră.
Referindu-ne la răspunderea pentru fapta proprie, distincţia dintre cazul
fortuit în sens strict şi cazul de forţă majoră, nu prezintă o importanţă
specială, întrucât şi într-un caz şi în celălalt avem de-a face cu exonerarea
de răspundere a autorului. Însă există importante consecinţe privind
distincţia dintre cazul fortuit, în sens strict şi cazul de forţă majoră, în
materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri628.
Examinând comparativ răspunderea civilă delictuală şi răspunderea
penală, vom evidenţia aceea că în ambele categorii de răspundere juridică
vinovăţia poate fi sub forma intenţiei ori a imprudenţei sau a neglijenţei.
În materie penală, în cazul studiului vinovăţiei importantă este forma
intenţiei, conform art. 19 din Codul penal, iar în cazul răspunderii civile
delictuale vinovăţia îmbracă, de cele mai multe ori, forma culpei prin
imprudenţă sau prin neglijenţă, neputând fi, însă, înlăturată şi situaţia
răspunderii civile delictuale, atunci când a vinovăţia îmbracă forma
intenţiei.
În ce priveşte gradul de vinovăţie răspunderea penală este angajată când
există un anumit grad al gravităţii faptei şi, deci, a vinovăţiei.
Deosebit de această situaţie, în materia răspunderii civile delictuale,
aceasta se angajează indiferent de gradul culpei, chiar şi pentru culpa cea
mai uşoară, culpa levissima.
De asemenea, în cazul răspunderii civile delictuale, există situaţii în care
răspunderea se întemeiază pe o prezumţie legală de vinovăţie, ceea ce nu
întâlnim în materia răspunderii penale629.
Am arătat şi se poate observa că între cazurile de vinovăţie penală şi
acelea de vinovăţie civilă nu există o suprapunere, în sensul că identitatea
627 Idem, op. cit., p. 191.

628 Idem, op. cit., p. 192.
629 Idem, op. cit., p. 193.
privind aceste cazuri diferă în cele două ramuri de drept, ceea ce dă

naştere unor consecinţe speciale în materie practică.
Conform art. 346 alin. 2 din Codul de procedură penală, instanţa
judecătorească învestită cu judecarea unei infracţiuni poate obliga la
despăgubiri civile, chiar când a pronunţat achitarea şi chiar şi atunci când
aceasta s-a pronunţat întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al
unei infracţiuni sau în cazul în care lipseşte unul dintre elementele
constitutive ale infracţiunii.
Conform art. 181 din Codul penal, prin lipsa gradului de pericol social al
unei infracţiuni se evidenţiază şi un grad mai mic al vinovăţiei sau din
lipsa unuia din elementele constitutive ale infracţiunii se desemnează
lipsa vinovăţiei penale, situaţii care, însă, nu atrag şi excluderea
răspunderii civile, de vreme ce aceasta va exista şi în situaţiile în care ne
aflăm în faţa celei mai uşoare culpe.
Tot astfel, conform art. 22 din Codul de procedură penală, hotărârea
definitivă a instanţei penale prezintă autoritate de lucru judecat în faţa
instanţei civile care soluţionează acţiunea civilă, în ce priveşte existenţa
faptei, a persoanei care a săvârşit această faptă şi a vinovăţiei acestei
persoane.
Autorii consideră că autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale îşi
întinde efectele numai până la limita sferei vinovăţiei penale şi dacă
dincolo de sfera acesteia rezultă o vinovăţie civilă, nu există posibilitatea
invocării autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale, întrucât obiectul
procesului penal l-a reprezentat determinarea vinovăţiei penale şi nu a
vinovăţiei în general, şi în celelalte ramuri de drept630.
Atunci când la producerea prejudiciului a concurat şi fapta victimei,
instanţa va trebui să reducă cuantumul despăgubirilor631.
Dacă producerea prejudiciului s-a datorat unui caz de forţă majoră şi
faptei victimei însăşi, vinovăţia pârâtului este înlăturată, acesta nefiind
obligat la repararea prejudiciului632.
630 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 287; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 194.
631 Curtea de Apel Piteşti, dec. pen. nr. 775/1999, în Colectiv, Jurisprudenţa Curţii de Apel Piteşti, op.
cit., pp. 88-89; Curtea de Apel Craiova, dec. civ. nr. 1830/1997, în Victoria Daha, Constantin Furtună, op.
cit., 81-82; Curtea de Apel Cluj, dec. pen. nr. 704/1999, în Colectiv, coordonator Ion Turcu, op. cit., pp.
511-513.
4.3.3.6. Proba elementelor răspunderii civile delictuale cu specială

privire asupra vinovăţiei
Conform reglementărilor art. 1169 din Codul civil victima prejudiciului
este aceea care trebuie să facă proba în faţa instanţei judecătoreşti633.
Aceasta trebuie să dovedească existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a
raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs şi a
vinovăţiei. Aflându-ne în domeniul faptelor juridice este permis orice
mijloc de probă, chiar şi proba cu martori.
Deosebit de elementele obiective ale răspunderii civile delictuale,
precum prejudiciul, fapta ilicită şi raportul de cauzalitate, într-o oarecare
măsură trebuie discutată problema probei vinovăţiei, a culpei care
reprezintă un comportament de ordin psihic, dezvăluind atitudinea
subiectivă pe care autorul faptei ilicite o prezintă în raport de fapta
culpabilă634.
Apare ca imposibilă proba directă a vinovăţiei şi atunci trebuie să se
dovedească elementele exterioare de comportament, faptele săvârşite de
autorul prejudiciului, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu,
caracterul ilicit al faptei comise, circumstanţe de loc, de timp, de ordin
personal şi alte elemente din conţinutul cărora să se extragă aspectele
privind existenţa vinovăţiei, a culpei autorului prejudiciului.
Urmare a dovedirii elementelor despre care am făcut vorbire, instanţa
judecătorească, exercitând un rol activ, trebuie să reconstituie procesul
psihic, care a fost parcurs de autorul faptei şi, din acesta să extragă
vinovăţia, culpa autorului.
4.3.3.7. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a
persoanei juridice
4.3.3.7.1. Condiţiile răspunderii
632 Curtea de Apel Bucureşti, dec. civ. nr. 2862/1999, în colectiv, coordonator Dan Lupaşcu, op. cit.,
pp. 144-145.
634 C. Stătescu. C. Bîrsan, op. cit., p. 194.
Persoana juridică, ca subiect colectiv de drept civil participă în nume

propriu la circuitul civil şi acesteia i se angajează o răspundere
contractuală sau răspundere delictuală635.
Răspunderea civilă delictuală, care ne interesează în cadrul problemei în
discuţie, poate să fie angajată pentru fapta proprie a persoanei juridice,
art. 998-999 din Codul civil ori răspundere pentru fapta altei persoane,
care în cele mai multe dintre situaţii este răspunderea comitentului pentru
fapta prepusului, conform art. 1000 alin. 3 din Codul civil.
Răspunderea poate să fie pentru prejudiciile cauzate de lucruri în
general, conform art. 1000 alin. 1, ultima parte din Codul civil,
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului, art. 1001 Cod
civil sau acea pentru prejudiciile cauzate de animale, conform
dispoziţiilor art. 1002 din Codul civil.
Prin dispoziţiile mai multor acte normative este instituită răspunderea
civilă delictuală a persoanei juridice. În acest sens amintim dispoziţiile
Decretului nr. 31/1954, care la art. 35 reglementează că actele juridice
făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce au fost
conferite acestora sunt chiar actele persoanei juridice însăşi, iar faptele
licite sau ilicite sunt de natură să oblige persoana juridică, atunci când
acestea au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor organelor
persoanelor juridice respective.
Reglementări în acest sens erau cuprinse şi în Legea nr. 21/1924 privind
asociaţiile şi fundaţiile, astăzi abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr.
26/2000. Asemenea reglementări întâlnim în materia răspunderii civile
delictuale şi în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cu
modificările survenite, în Legea nr. 15/1990, privind reorganizarea
unităţilor economice în regii autonome şi societăţi comerciale, cu
modificările survenite, în Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi
alte forme de asociere în agricultură.
Persoana juridică îşi exprimă existenţa prin intermediul organelor sale
care constituie părţi intrinseci care o alcătuiesc636.
635 Ion P. Filipescu, op. cit., pp. 133-134; Maria Gaiţă, op. cit., pp. 198-201; Dumitru Văduva,
Andreea Tabacu, op. cit., pp. 124-125; Paul Mircea Cosmovici, op. cit., pp. 180-181.
Voinţa persoanei juridice ia naştere şi se manifestă prin intermediul

organelor sale şi acestea nu sunt distincte, diferite de persoana juridică, ci
ne aflăm în prezenţa unui unic subiect de drept civil, subiectul colectiv de
drept civil, care are o organizare de sine stătătoare, ca element al
personalităţii juridice şi care îşi exprimă participarea în cadrul câmpului
juridic civil prin intermediul organelor sale637.
Trebuie să observăm că atunci când fapta cauzatoare de prejudicii nu a
fost săvârşită de către organele persoanei juridice, ci de un alt
reprezentant al persoanei juridice, cu prilejul exercitării atribuţiunilor de
serviciu, se va angaja răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice,
însă nu pentru fapta proprie, art. 998-999 Cod civil, ci se va angaja ca
răspundere pentru fapta altei persoane, în sensul răspunderii comitentului
pentru fapta prepusului, conform art. 1000 alin. 3 din Codul civil638.
Fapta ilicită trebuie să fi fost săvârşită de către organele persoanei
juridice în exercitarea funcţiilor acestora. Se apreciază că fapta
prejudiciabilă, chiar dacă au fost depăşite limitele legale ale funcţiei,
trebuie să se afle într-o oarecare legătură cu funcţia respectivă. În acest
sens doctrina juridică a explicat sintagma cu prilejul îndeplinirii funcţiei,
în sensul unei interpretări extensive639.
Se va angaja răspunderea persoanei juridice chiar şi atunci când organul
de conducere abuzează de funcţia încredinţată sau când funcţia constituie
numai prilejul, temeiul pentru săvârşirea faptei ilicite.
S-a mai spus că trebuie să existe o legătură de conexiune între funcţie şi
fapta comisă, funcţia reprezentând condiţia producerii prejudiciului sau
reprezentând o înlesnire în sensul naşterii acestuia.
Într-o altă opinie s-a considerat că este necesară o interpretare restrictivă
a conexiunii dintre faptă şi funcţia încredinţată, în sensul că fapta trebuie
să se nască atunci când persoana fizică din cadrul organului de conducere
637 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, pp. 369-374.
638 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 196; Liviu Pop, op.cit., p. 235.
al persoanei juridice acţionează în sensul realizării unor scopuri sau a

unor interese proprii ale persoanei juridice640.
Conform acestei opinii, dacă fapta ilicită nu se află într-o asemenea
conexiune, fiind săvârşită din abuz de funcţie şi urmărind scopuri străine
persoanei juridice, va răspunde numai persoana fizică care a săvârşit
fapta, chiar şi în condiţiile în care avea calitatea de organ al persoanei
juridice.
Credem că sub acest aspect sintagma cu prilejul îndeplinirii funcţiei îşi
găseşte o aplicabilitate mai extinsă în sensul asimilării mai multor situaţii
la abuzul în funcţia încredinţată sau atunci când funcţia a reprezentat
prilejul săvârşirii faptei, interpretare restrictivă, ni se pare că îngustează
sfera de angajare a răspunderii pentru fapta proprie, lărgind, însă,
posibilitatea recuperării prejudiciului prin argumentarea răspunderii
comitentului pentru fapta prepusului, conform art. 1000 alin. 3 din Codul
civil.
În abordarea problemei privind răspunderea civilă delictuală a persoanei
juridice trebuie ţinut seama şi de reglementarea din art. 34 al Decretului
nr. 31/1954, în sensul evidenţierii principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă a persoanei juridice. Acest principiu determină limitele de
valabilitate a actelor pe care le încheie persoana juridică şi încălcarea
principiului prin încălcarea limitelor specialităţii capacităţii de folosinţă,
ocazie cu care se săvârşeşte o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Persoana juridică nu poate fi exonerată de răspundere indiferent că prin
fapta ilicită se respectă principiul specialităţii capacităţii de folosinţă ori
acest principiu este încălcat, sau sunt folosite mijloace ilicite pentru
realizarea scopului persoanei juridice; în toate aceste cazuri se va angaja
răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.
Victima prejudiciului trebuie să dovedească elementele răspunderii
civile, adică prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate şi vinovăţia,
începând cu fapta organelor persoanei juridice.
Proba se va face conform regulilor cunoscute când se discută despre
răspunderea pentru fapta proprie.

4.3.3.7.2. Răspunderea persoanelor fizice care compun organele

persoanei juridice
Persoana juridică este ţinută răspunzătoare pentru faptele persoanelor
fizice care intră în componenţa sa. Însă, persoana sau persoanele fizice ce
compun organele persoanei juridice au o răspundere proprie pentru
faptele ilicite cauzatoare de prejudicii. Răspunderea acestora este atât în
raport cu persoana juridică însăşi, cât şi cu victima prejudiciului. În acest
sens menţionăm dispoziţiile art. 35, ultimul alineat din Decretul
31/19554, text în conformitate cu care faptele ilicite săvârşite de organele
persoanei juridice sunt de natură să atragă răspunderea personală a acelui
care le-a săvârşit, în raport cu persoana juridică şi în raport cu victima
prejudiciului.
Se evidenţiază două categorii de raporturi juridice obligaţionale, unul
între persoana juridică şi victima prejudiciului şi cel de-al doilea între
persoana fizică autoare a faptei cauzatoare de prejudiciu, ca organ al
persoanei juridice şi victima prejudiciului.
Victima prejudiciului poate să cheme în judecată, solicitând plata de
despăgubiri, fie persoana juridică singură, fie persoana juridică în solidar
cu persoanele fizice care au acţionat, în calitate de organe ale persoanei
juridice şi au săvârşit fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, fie, există
posibilitatea de a chema în judecată numai persoanele fizice vinovate.
După ce persoana juridică plăteşte despăgubiri către victima
prejudiciului, are posibilitatea să formuleze o acţiune în regres împotriva
persoanei fizice, ce compune organul de conducere, vinovată de
producerea faptei ilicite.
Mai trebuie menţionat că persoana juridică nu are o voinţă proprie, nu
săvârşeşte faptele ea însăşi, ci prin intermediul persoanelor fizice care
compun organele de conducere.
Practic, sub acest aspect, răspunderea persoanei juridice este antrenată
pentru faptele unor persoane fizice ce compun organele sale de
conducere, având posibilitatea de a se regresa împotriva acestor persoane
fizice vinovate de producerea daunei.
4.3.4. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile produse de copiii
lor minori
4.3.4.1. Sediul materiei

Articolul 1000 alin. 2 din Codul civil instituie răspunderea civilă
delictuală a părinţilor pentru faptele copiilor minori. Ne aflăm în prezenţa
unei răspunderi civile delictuale indirecte pentru fapta altei persoane.
Conform textului menţionat, tatăl şi mama, aceasta din urmă numai
după moartea primuia, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii
lor minori ce locuiesc cu dânşii641.
Articolul 1000 alineatul 5 din Codul civil prevede posibilitatea
exonerării de răspundere, printre alţii, a tatălui şi mamei, dacă pot proba
că nu au putut împiedica faptul prejudiciului.
Trebuie observat că în actuala interpretare textul trebuie înţeles în aşa fel
încât atât tatăl, cât şi mama, ambii părinţi, sunt ţinuţi responsabili de
prejudiciul cauzat de copiii lor minori, care locuiesc cu dânşii. În acest
sens, avem în vedere egalitatea dintre femeie şi bărbat şi egalitatea
părinţilor în raporturile cu copiii.
Conform concepţiei redactorilor Codului civil, puterea părintească
aparţinea bărbatului, atâta timp cât acesta era în viaţă şi numai în cazul
morţii bărbatului, fosta soţie, mama, îşi exercita atributele puterii
părinteşti.
Constituţia României de la 1948 a statuat egalitatea femeii cu bărbatul,
înlăturând textele din toate actele normative care reglementau inegalitatea
dintre aceştia, sens în care textul trebuie înţeles că ambii părinţi în egală
măsură, tatăl şi mama sunt răspunzători pentru faptele ilicite cauzatoare
de prejudicii săvârşite de copiii minori642.
Răspunderea solidară a părinţilor rezultă din dispoziţiile art. 97 din
Codul familiei, în conformitate cu care ambii părinţi au aceleaşi drepturi
şi obligaţii, faţă de copiii lor minori, fără nici o deosebire după cum
aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau provin din adopţie.
641 Petre Anca, în Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 200 şi urm.; Matei B. Cantacuzino, op.
cit., pp. 421-423; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, pp. 474-475.
642 Traian Ionaşcu, Modificările aduse Codului civil de principiul constituţional al egalităţii
sexelor, J.N., nr. 2/1950, p. 213; M. Eliescu, op. cit., pp. 257-258.
Conform reglementărilor art. 1384 Cod civil francez, alin. 4 (text

introdus prin Legea 70-459 din 4 iunie 1970), tatăl şi mama răspund
solidar de daunele produse de copilul minor care locuieşte cu ei643.
Art. 1384 alin. 2 din Codul civil belgian conţine o reglementare identică
cu aceea din Codul civil român644.
Interesante sunt reglementările Codului civil din Québec art. 1459, care
precizează că titularul autorităţii părinteşti este ţinut să repare prejudiciul
cauzat altuia prin fapta sau greşeala minorului faţă de care exercită
această autoritate, cu excepţia cazului în care se poate dovedi că nu a
comis nici o greşeală cu privire la paza, supravegherea sau educarea
minorului645.
Acela care este decăzut din autoritatea paternală (din drepturile
părinteşti, am putea spune) este ţinut răspunzător în acelaşi fel, dacă fapta
sau greşeala minorului are legătură cu educaţia pe care acesta i-a dat-o.
Conform reglementărilor art. 1460 din acelaşi cod, persoanei care, fără a
fi titular al autorităţii părinteştii, i s-a acordat supravegherea sau educarea
unui minor, este ţinută să repare prejudiciul cauzat prin fapta sau greşeala
minorului, la fel ca şi titularul autorităţii părinteşti.
Conform reglementărilor din Codul civil italian646, tatăl şi mama, sau
tutorele, sunt răspunzători de dauna cauzată prin fapta ilicită a copiilor
minori sau a persoanelor aflate sub tutelă, care locuiesc cu aceştia (art.
2048 alin. 1).
4.3.4.2. Determinarea domeniului de aplicare a prevederilor legale
Articolul 1000 alin. 2 din Codul civil instituie o răspundere civilă
delictuală pentru fapta altei persoane, textul aplicându-se părinţilor,
643 Code civil, ediţia a 97-a, redactată de Gilles Goubeaux, Philippe Bihr, Xavier Henry, Dalloz,
1997-1998, pp. 1046-1047.
644 Jean Servais, E. Mechelynck, Les code set les lois spéciales les plus usuellea an vigueur en
Belgique, ediţia a 31-a, redactată de Jean Blondiaux, Jean Masquelin, Gui Debrée, tome premier,
Bruxelles, 1965, p. 206.
645 Code civil Québec, édition préparée sans la direction de Jean Louis Baudouin, 1998-1999,
Wilson&Lafleur, Montréal, p. 425-426.
indiferent dacă filiaţia este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din
adopţie. S-a precizat că adoptatorii iau integral locul părinţilor647.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de copiii minori, conform art.
1000 alin. 2 din Codul civil, poate fi invocate numai în raport cu părinţii
şi nu poate fi invocate faţă de instituţiile de ocrotire, faţă de tutori, de
curatori sau de rudele minorului care a săvârşit fapta ilicită648.
Articolul 1000 alin. 2 din Codul civil reprezintă o normă juridică cu
caracter special, prin care se prevede expres că răspunderea incumbă
numai părinţilor, textul neputând fi interpretat de o manieră extensivă.
Persoanele, altele decât părinţii şi adoptatorii, cum ar fi tutorii,
instituţiile de ocrotire ar putea răspunde pentru prejudiciile cauzate de
minori numai pe temeiul art. 998-999 din Codul civil, în condiţiile
răspunderii pentru fapta proprie şi nu conform reglementărilor art. 1000
alin. 2 din Codul civil.
În doctrina juridică s-a evidenţiat şi o opinie în conformitate cu care art.
1000 alin. 2 din Codul civil ar naşte o răspundere aplicabilă şi în raport
de alte persoane care nu au calitatea de părinţi, dacă aceste persoane au
fost învestite cu drepturi şi îndatoriri părinteşti. Este vorba despre tutori,
instituţiile de ocrotire sau persoane fizice cărora minorii le-au fost
încredinţaţi spre creştere649.
Opinia acestor autori a rămas izolată în literatura juridică, concluzia
fiind aceea că art. 1000 alin. 2 din Codul civil este aplicabil părinţilor,
indiferent că filiaţia este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din
adopţie.
4.3.4.3. Fundamentul angajării răspunderii părinţilor pentru
prejudiciile produse de copiii lor minori
Prin instituirea răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor lor minori se
urmăreşte, protecţia, ocrotirea victimei prejudiciului, în sensul de a i se
permite acesteia să-şi recupereze dauna mai repede şi integral şi ţinând
648 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 203; Liviu Pop, op. cit., p. 238; M. Eliescu, op. cit., pp. 158-160;
Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., pp. 149-150; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pp.
208-209; Ion. P. Filipescu, op. cit., p. 136; Maria Gaiţă, op. cit., p. 202.
649 Eugen A. Barasch, Ion Nestor, Savelly Zilberstein, Ocrotirea părintească, Editura Ş0tiinţifică,
Bucureşti, 1960, pp. 162-163.
seama de faptul că părinţii au posibilităţi materiale, în cele mai multe

situaţii, mai mari decât copiii şi, pe această cale, au posibilitatea să
acopere mai repede şi integral prejudiciul produs de copiii lor minori.
În doctrină se consideră că fundamentul juridic al răspunderii părinţilor
pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori îl constituie prezumţia
legală relativă de culpă, ce există în sarcina părinţilor. Este vorba despre
o legătură între modul necorespunzător în care părinţii şi-au îndeplinit
îndatoririle stabilite de lege în raport cu copiii şi faptele ilicite pe care
aceştia din urmă le săvârşesc.
S-a considerat a exista o relaţie cauzală între felul de îndeplinire a
îndatoririlor părinteşti şi faptele ilicite produse de copiii minori, relaţie
cauzală ce trebuie avută în vedere când se pune problema acoperirii şi
recuperării prejudiciilor produse victimei650.
Pentru ocrotirea victimei şi recuperarea prejudiciului în Codul civil se
stabileşte un sistem de prezumţii care să ajute victima să revină, pe cât
este posibil, mai repede, la situaţia iniţială. În conformitate cu dispoziţiile
art. 1000 alin. 2 din Codul civil, se declanşează trei prezumţii.
Prima, că în exercitarea atribuţiunilor ce reveneau părinţilor în raport cu
copilul minor au existat abateri în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti.
Aceste abateri au constat în acţiuni sau în inacţiuni ale acestora.
O a doua prezumţie este aceea a existenţei unui raport de cauzalitate
între fapta pentru care părinţii sunt prezumaţi a fi în culpă şi săvârşirea de
către copilul minor a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.
O a treia prezumţie este prezumţia culpei, a vinei părinţilor în
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor care le
revin faţă de copilul minor care a săvârşit fapta ilicită651.
Referitor la prezumţia existenţei raportului de cauzalitate între fapta
părinţilor şi fapta prejudiciabilă a copiilor, observăm că victima este
avantajată, deoarece, dacă n-ar exista această prezumţie, victima ar
trebuie să dovedească existenţa raportului de cauzalitate menţionat şi,
totodată ar trebui să probeze culpa părinţilor652.
650 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 199, Liviu Pop, op. cit., p. 240.
651 Liviu Pop, op. cit., p. 240, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 200.
Literatura juridică şi practica judiciară au fost confruntate cu

determinarea sferei, naturii faptelor pentru care părinţii sunt prezumaţi a
fi în culpă. E vorba despre ponderea diferită care trebuie acordată
diferitelor elemente ale fundamentării răspunderii653, ceea ce a determinat
mai multe opinii, la care ne vom referi în continuare654.
Astfel, s-a considerat că răspunderea părinţilor se întemeiază pe
nerespectarea de către aceştia a obligaţiei ce le revine de a supraveghea
copiii minori (neexercitarea supravegherii sau neexercitarea unei
supravegheri corespunzătoare asupra copiilor)655.
Opinia exprimată a fost îmbrăţişată o perioadă de timp şi de practica
judiciară.
O altă etapă în evoluţia concepţiei privind răspunderea părinţilor este
aceea în cadrul căreia răspunderea este întemeiată pe neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere a copiilor şi,
concomitent, a obligaţiei de educare a acestora. Deci, răspunderea
părinţilor se angajează pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere, dar şi pe lipsuri în
educaţie sau pe educaţia necorespunzătoare, insuficientă a copilului
minor656.
Prin această orientare a doctrinei şi apoi urmată de practica judiciară,
tendinţa este aceea de obiectivizare a răspunderii părinţilor, aceştia fiind
obligaţi să răspundă nu numai pentru obligaţia de supraveghere şi pentru
neîndeplinirea acesteia, ci şi pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a obligaţiei de educare a copilului. Argumentul adus

654 Ion P. Filipescu, op. cit., pp. 135-136; Maria Gaiţă, op. cit., pp. 203- 205; Dumitru Văduva,
Andreea Tabacu, op. cit., p. 127; Paul Mircea Cosmovici, op. cit., p. 181.
655 Otilia Calmuschi, Aspecte ale răspunderii părinţilor pentru fapta copilului minor desprinse
din practica judiciară, în S.C.J., nr. 4/1978, pp. 347-348; Ion. M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op.
cit., pp. 147-148; Sanda Ghimpu, Sigismund Grossu, Capacitatea şi reprezentarea persoanelor fizice
în dreptul R.P.R., Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1960, pp. 139-140; Vasile Longhin, Responsabilitatea
civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, în L.P., nr. 6/1956, p. 677.
656 Traian Ionaşcu, Curs de drept civil. Obligaţiuni, Litografia învăţământului, Bucureşti, 1950, p.
195; M. Eliescu, op. cit., p. 256; Gheorghe Nedelschi, Curs de drept civil, Litografia învăţământului,
Bucureşti, 1956, p. 47.
în favoarea acestei noi teorii îşi are sorgintea în reglementarea art. 101
din Codul familiei.
Într-o a treia opinie, exprimată în doctrina juridică, răspunderea
părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori are la bază
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de
supraveghere a copiilor şi neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a obligaţiei de creştere a copiilor minori. Sub acest
aspect, prezumţia de culpă a părinţilor are un conţinut mai larg, fapta
acestora constând în neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare şi
a obligaţiei de supraveghere şi a obligaţiei de creştere657.
Autorii au apreciat că obligaţia de creştere a copilului minor este mai
amplă, mai cuprinzătoare decât aceea de educare, prima fiind constituită
din totalitatea îndatoririlor părinteşti. Au fost avute în vedere
reglementările art. 101 alin. 2 din Codul familiei conform cu care părinţii
au obligaţia să crească copilul îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea fizică
a acestuia, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului.
Se poate observa că obligaţie de creştere a copilului înseamnă tot ceea ce
părinţi sunt obligaţi să ofere copilului spre a-l face folositor societăţii şi
spre a-i oferi un anumit standard de viaţă. Rezultă că, în această
concepţie, exigenţele faţă de părinţi sunt mai mari, răspunderea acestora
pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale copiilor minori fiind mai
amplă, cu restrângere a posibilităţii acestora de a răsturna prezumţiile
legale în materie de răspundere.
Prezumţiile pe care legea le stabileşte la art. 1000 alin. 2 din Codul civil
sunt prezumţii legale cu caracter relativ, existând posibilitatea de a fi
înlăturate prin aceea că părinţi trebuie să dovedească că nu au putut să
împiedice faptul prejudiciabil şi, în raport de concepţia asupra căreia ne
oprim, obiectul probei are în vedere fie obligaţia de supraveghere şi
educare, fie, în sfârşit, obligaţia de supraveghere şi aceea de creştere a
copiilor minori.
657 Eugen A. Barasch, Ion Nestor, Savelly Zilberstein, op.cit., pp. 155-156; C. Stătescu, C. Bîrsan, op.
cit., pp. 201-202; Liviu Pop, op. cit., p. 241; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 203; Raul
Petrescu, Examen al practicii judiciare privind conţinutul prezumţiei de culpă a părinţilor pentru
prejudiciul cauzat de copiii lor minori, R.R.D., nr. 6/1981, p. 62; Curtea de Apel Craiova, dec. civ. nr.
8348/1999, în Victoria Daha, Constantin Furtună, op. cit., p. 109.
Ultima dintre opiniile prezentate tinde la o apărare şi mai amplă a

intereselor victimei, în sensul că este diminuată posibilitatea părinţilor de
a răsturna prezumţiile legale, în sensul de a arăta că au supravegheat
copilul şi, mai ales, că şi-au îndeplinit în mod corespunzător obligaţia de
creştere.
Se urmăreşte, pe această cale, o protecţie a victimei în sensul de a atrage
cât mai mult răspunderea părinţilor, pentru ca aceştia, cu mijloacele
materiale pe care le au, pot acoperi mai uşor prejudiciul decât ar face-o
copiii lor şi, totodată, s-a considerat că dacă părintele se va simţi mai
expus la o reparaţiune civilă a prejudiciilor săvârşite de copii, va depune
diligenţe sporite în executarea îndatoririlor de supraveghere şi de creştere
a copilului658.
4.3.4.4. Condiţiile generale pentru răspunderea părinţilor pentru
Sunt cunoscute condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale,
anume, existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, existenţa unui raport
de cauzalitate între fapta ilicită comisă şi prejudiciul produs şi vinovăţia
sau culpa autorului659.
Condiţiile menţionate vor fi regăsite şi în cazul răspunderii civile
delictuale a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor minori şi trebuie
observat că în această materie Codul civil a creat anumite prezumţii.
Victima prejudiciului trebuie să dovedească existenţa daunei, a faptei
ilicite şi raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită produsă de minor şi
prejudiciul care a rezultat660.
În cadrul răspunderii civile delictuale a părinţilor pentru prejudiciile
cauzate de copiii lor minori nu se pune în discuţie problema
discernământului şi, pe această cale, a vinovăţiei, pentru că asemenea
problemă se pune numai în momentul stabilirii răspunderii pentru fapta
proprie şi nu în cazul răspunderii pentru fapta altei persoane, cum este
cazul ce discutăm. Atunci când indiferent că a fost săvârşită fapta de către
658 Eugen A. Barasch, Ion Nestor, Savelly Zilberstein, op.cit., p. 156.

659 Ion P. Filipescu, op. cit., p. 137; Maria Gaiţă, op. cit., p. 25 şi urm; Dumitru Văduva, Andreea
Tabacu, op. cit., pp. 127-128.
660 M. Eliescu, op. cit., p. 269; Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 152.
un copil cu discernământ sau fără discernământ, dacă sunt întrunite

condiţiile, se va angaja răspunderea părinţilor.
Făcându-se dovada existenţei prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului
de cauzalitate, legea prezumă existenţa faptei ilicite a părinţilor, care
constă în neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor
ce le reveneau în privinţa supravegherii şi educării copilului sau
supravegherii şi creşterii copilului şi existenţa unui raport de cauzalitate
mediat, acela între fapta ilicită a părinţilor de a nu-şi fi îndeplinit sau de a-
şi fi îndeplinit în mod necorespunzător îndatoririle privind supravegherea,
educaţia sau creşterea minorului şi comiterea de către acesta a faptei
cauzatoare de prejudicii.
În această situaţie doctrina juridică a apreciat că ne aflăm în prezenţa
unui raport de cauzalitate mediat661.
În fine, mai există şi prezumţia legală de existenţă a culpei părinţilor, a
vinei acestora pentru neîndeplinirea sau pentru îndeplinirea
necorespunzătoare a obligaţiilor de supraveghere şi educare ori de
supraveghere şi creştere a copiilor minori.
4.3.4.5. Condiţiile speciale pentru răspunderea părinţilor pentru
Conform prevederilor art. 1000 alin. 2 din Codul civil sunt necesare, ca
şi condiţii speciale, ca cel care a săvârşit fapta să fie minor şi să aibă
locuinţa la părinţii săi662.
4.3.4.5.1. Copilul să fie minor
În conformitate cu reglementările art. 1000 alin. 2 din Codul civil, la
momentul săvârşirii faptei, pentru ca părinţii să răspundă de prejudiciul
cauzat de copilul lor, acesta trebuie să fie minor.
Conform aceloraşi dispoziţii legale putem observa că nu există o
distincţie între minorul lipsit de capacitate de exerciţiu, deci, care nu a
împlinit vârsta de 14 ani şi minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
acela care se găseşte între 14 şi 18 ani.
Răspunderea părinţilor încetează atunci când copilul ajunge la majorat,
prin împlinirea vârstei de 18 ani, sau atunci când, devine major înainte de
662 Petre Anca, în Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pp. 201-203.
această vârstă, ca urmare a căsătoriei, în condiţiile art. 7 alin. 3 din

Decretul nr. 31/1954.
Mai trebuie, totodată, observat că reglementarea de la art. 1000 alin. 2
este inaplicabilă persoanelor majore lipsite de discernământ datorită
alienaţiei sau debilităţii minate, chiar şi atunci când acestea sunt puse sub
interdicţie judecătorească şi chiar dacă ocrotirea se face prin părinţii
acestora663.
4.3.4.5.2. Copilul să locuiască cu părinţii săi
Comunitatea de locuinţă a copilului cu părinţii săi rezultă din
dispoziţiile art. 1000 alin. 2 din Codul civil, text care se referă la copiii
minori care locuiesc cu părinţii lor.
Locuinţa copilului minor coincide cel mai adesea, cu domiciliul legal.
Conform art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, domiciliul legal al
minorului este la părinţii săi, iar atunci când părinţii nu au locuinţă
comună, domiciliul este la acela dintre părinţi la care copilul locuieşte
statornic.
Tot astfel, conform art. 100 alin. 1 din Codul familiei, copilul minor
locuieşte cu părinţii săi, text care trebuie corelat cu acela al dispoziţiilor
din art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954.
În unele situaţii deosebite minorul poate să nu aibă locuinţa la părinţii
săi, deşi domiciliul legal al minorului se află la aceştia. Avem în vedere
reglementările de la art. 14 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, în
conformitate cu care, domiciliul copilului încredinţat de către instanţa
judecătorească unei terţe persoane, rămâne la părinţii săi.
Vom avea în vedere această reglementare şi în cazul în care nu există
coincidenţă între domiciliu şi locuinţă. Răspunderea părinţilor conform
art. 1000 alin. 2 din Codul civil va fi angajată, luându-se în considerare
locuinţa acestuia şi nu domiciliul664.
Pentru a analiza îndeplinirea condiţiei privind comunitatea de locuinţă
cu părinţii, trebuie să analizăm interesul pe care îl ridică locuinţa, sub
664 V. Loghin, Responsabilitatea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, în
L.P., nr. 6/1956, p. 674; Eugen A. Barasch, Ion Nestor, Savelly Zilberstein, op.cit., p. 147; Ion M.
Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 153; M. Eliescu, op. cit., p. 263; Liviu Pop, op. cit., p. 249;
C. Stătescu, C. Bîrsan. op. cit., p. 205.
aspectul pe care legea o stabileşte pentru minori, chiar dacă sunt situaţii
în care, în fapt, minorul nu are aceeaşi locuinţă cu părinţii. Ne interesează
sub aspectul problemei ce analizăm, locuinţa, pe care minorul trebuie să o
aibă în realitate şi nu aceea pe care minorul o are în fapt665.
Vom avea în vedere aceea că în toate situaţiile în care, conform
dispoziţiilor legale, minorul trebuia să locuiască cu părinţii săi, totuşi,
datorită unor împrejurări care includ vina părinţilor, minorul se afla la o
altă locuinţă şi nu la aceea pe care legea o prevede; în acest sens,
răspunderea părinţilor, conform art. 1000 alin. 2 din Codul civil, se
angajează, pentru existenţa comunităţii de locuinţă şi nu numai pentru
aceasta, ci şi pentru că părintele avea obligaţia de supraveghere a
copilului sau, şi mai larg, avea obligaţia de creştere şi educare a acestuia
şi această obligaţie a fost îndeplinită necorespunzător sau nu a fost
îndeplinită, motiv pentru care copilul, aflat în situaţia respectivă, a comis
o faptă ilicită, urmare căreia s-a produs o daună.
Practica judiciară a evidenţiat multiple situaţii în care minorul, la
momentul săvârşirii faptei ilicite se afla în altă parte decât la părinţii săi.
Asemenea situaţii pot să fie grupate spre a putea trage concluziile ce se
impun.
Într-o situaţie, deosebim cazuri în care copilul minor nu locuieşte cu
părinţii săi şi părăseşte locuinţa împotriva voinţei acestora. Este cazul în
care copilul minor fuge de la locuinţa părinţilor şi, aflându-se în
asemenea situaţie, săvârşeşte o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Se poate observa, în asemenea cazuri, că orientarea generală pe care
instanţele judecătoreşti au dat-o, este în sensul că răspunderea părinţilor
se angajează, neputând opera o exonerare a acestora. Trebuie să amintim
şi decizia de îndrumare a Plenului fostului Tribunal Suprem nr. 6 din
1973, conform căreia simplul fapt că la momentul săvârşirii faptei ilicite
părinţii nu au exercitat supravegherea legală a copilului întrucât acesta
părăsise locuinţa, nu constituie un motiv suficient pentru înlăturarea
665 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 202; M. Eliescu, op. cit., p. 264; V. Longhin, op. cit., p.
674; Eugen A. Barasch, Ion Nestor, Savelly Zilberstein, op.cit., p. 157; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p.
206; Liviu Pop, op. cit., p. 245.
răspunderii părinţilor în conformitate cu dispoziţiile art. 1000 alin. 2 din

Codul civil666.
Motivându-se decizia amintită de îndrumare a Plenului fostului Tribunal
Suprem, se evidenţiază concepţia în conformitate cu care prin părăsirea
locuinţei de către minor se pune în evidenţă culpa în supraveghere a
părinţilor. Săvârşirea faptei ilicite poate fi împiedicată de către părinţi
atunci când se exercită supravegherea permanentă asupra minorului, în
sensul că acesta să se găsească tot timpul la domiciliul părinţilor săi.
Când minorul dispare de la domiciliu, săvârşirea faptei ilicite poate fi
împiedicată dacă aceia cărora le revine obligaţia de supraveghere, depun
toate diligenţele în sensul readucerii minorului dispărut la domiciliu şi, în
cazul în care aceste persoane îşi dau concursul organelor abilitate pentru
găsirea copilului.
Pot fi exoneraţi de răspundere dacă, exercitând o supraveghere
corespunzătoare, au depus toate diligenţele pentru aducerea minorului la
domiciliu ori dacă se va putea proba că, deşi şi-au îndeplinit în mod
corespunzător obligaţiile de supraveghere, nu au putut să împiedice
săvârşirea faptei respective.
Este de observat că în cursul discuţiei pe care o facem, ne referim la
acea condiţie specială pentru angajarea răspunderii părinţilor pentru fapta
minorului, care constituie comunitatea de locuinţă a minorului cu părinţii,
ce rezultă din reglementarea art. 1000 alin. 2 din Codul civil.
S-a apreciat, în literatura juridică, că fundamentul răspunderii părinţilor
îl constituie nu numai lipsa de supraveghere, dar şi lipsurile în educaţia
sau creşterea minorului şi atunci simpla probă a exercitării supravegherii
corespunzătoare sau îndeplinirii de către părinţi, în mod corespunzător a
obligaţiei de supraveghere nu este de natură să-i exonereze de răspundere
în cazul părăsirii de către minor a locuinţei şi când acesta, după părăsirea
locuinţei, săvârşeşte fapte ilicite cauzatoare de prejudicii667.
Desigur că trebuie apreciat dezinteresul părinţilor în raport de creşterea
şi educarea minorului sau insuficientul interes sau relele tratamente
666 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 6 din 17 noiembrie 1973, în C.D. 1973, p. 37
şi urm.
aplicate minorului, care împreună cu lipsa de supraveghere sau

supravegherea insuficientă sau necorespunzătoare, pot reprezenta cauze
care să antreneze răspunderea părinţilor şi să determine părăsirea
locuinţei de către minor.
Simpla nesupraveghere a copiilor nu este de natură să pună în discuţie
exonerarea părinţilor de răspundere. Părăsirea locuinţei de către minori
poate să fie imputabilă părinţilor sau poate să nu fie imputabilă acestora,
însă, în toate situaţiile trebuie analizat dacă părinţii şi-au îndeplinit
obligaţia de creştere şi educare a copilului, nu numai în raport de
obligaţia de supraveghere care le revine.
S-a precizat că înlăturarea răspunderii părinţilor poate fi posibilă numai
când se poate dovedi că fapta ilicită a copilului minor se datorează unei
cauza străine668.
În practică a mai existat şi situaţia în care minorul, aflându-se temporar
la prieteni, la rude, în vizită, în aceeaşi localitate sau în altă localitate,
săvârşeşte fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Se pune problema, în
aceste situaţii, dacă ne aflăm în prezenţa comunităţii locuinţei dintre copil
şi părinţii acestuia.
Conform principiului ce rezultă din art. 1000 alin. 2 din Codul civil,
faptul că existând încuviinţarea părinţilor, minorul locuieşte temporar la
alte persoane, nu este de natură că conducă la ruperea conceptului de
locuinţă comună a copilului cu părinţii săi. Problema se pune în acest
mod întrucât părinţii aveau datoria să asigure condiţii corespunzătoare în
ce priveşte îndrumarea, supravegherea, creşterea copiilor minori, chiar şi
atunci când aceştia se găsesc la altcineva669. În acest caz, obligaţia de
creştere şi de educare a părinţilor subzistă şi un copil faţă de care a fost
îndeplinită obligaţia de creştere şi educare, chiar aflându-se în vizită, cu
încuviinţarea părinţilor la rude sau prieteni, nu comite fapte ilicite

669 Eugen A. Barasch, Ion Nestor, Savelly Zilberstein, op.cit., pp. 158-159; M. Eliescu, op. cit., pp.
266-267; Ion M. Anghel, F. Deak, op. cit., p. 153; Liviu Pop, op. cit., p. 246.
Într-o altă situaţie, atunci când minorul se află internat în spital, de unde
fuge şi cauzează un prejudiciu, săvârşind o faptă ilicită, trebuie analizat
dacă se mai menţine unitatea de locuinţă cu părinţii săi.
În situaţia arătată, comunitatea de locuinţă a părinţilor cu copilul nu
dispare, acesta aflându-se cu ştirea părinţilor, cu voia acestora, pentru o
perioadă, într-un aşezământ de sănătate, pentru a i se aplica un tratament
şi mai trebuie observat şi aceea că nu se pune doar problema
supravegherii copilului, ci răspunderea părinţilor se angajează pentru
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de creştere
şi educare. Or, un copil bine crescut şi educat nu produce prejudicii
săvârşind fapte ilicite, chiar şi în cazul în care se află departe de părinţii
săi, fiind internat într-o unitate sanitară.
În ciuda acestor discuţii, printr-o hotărâre judecătorească s-a constatat că
minorul nu locuia cu părinţii săi şi că aceştia în împrejurările producerii
faptei, nu au putut să supravegheze copilul minor670. O asemenea soluţie
nu se găseşte la adăpost de eventuale critici.
Într-o altă situaţie, cu care s-au confruntat instanţele judecătoreşti, fapta
ilicită cauzatoare de prejudicii a fost săvârşită de către minor, în timpul în
care acesta a fugit dintr-o şcoală sau centru de reeducare, unde se găsea
internat în baza unei hotărâri judecătoreşti. În această situaţie, instanţele
au pronunţat hotărâri diferite.
Într-o perioadă, instanţele judecătoreşti au apreciat că răspunderea
părinţilor nu poate fi antrenată, deoarece aceştia nu au avut posibilitatea
să supravegheze copilul. S-a considerat că minorul nu locuia cu părinţii
săi şi aceştia au fost lipsiţi de posibilitatea de a exercita o supraveghere
asupra copilului671.
Ulterior acestui moment, practica judiciară s-a orientat către alte soluţii.
Astfel, s-a considerat că atunci când minorul este internat într-o şcoală
sau într-un centru de reeducare se angajează răspunderea civilă delictuală
a părinţilor pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale minorului, pentru
eventualele deficienţe manifestate în modul de educare a copilului
670 Tribunalul Suprem, secţ. pen., dec. nr. 40/1974, în C.D. 1974, p. 488.
671 În Acest sens, Trib. Jud. Neamţ, dec. pen. nr. 15/1970, în R.R.D. nr. 7/1970, p. 184; A. Glăvan,
nota critică la dec. pen. nr. 413/1972, a Trib. Jud. Bacău, în R.R.D. nr. 9/1973, p. 135.
minor672. Soluţia pare a fi corectă, deşi au fost formulate şi opinii

contrare673.
Cu privire la această soluţie putem observa că faptul existenţei unei
necomunităţi de locuinţă a copilului cu părinţii săi se datorează tocmai
lipsei de supraveghere, insuficienţei creşterii şi educării sau lipsurilor în
creşterea şi educarea minorului, exercitate de către părinţi în raport cu
copilul, care, unite au condus la săvârşirea de către acesta de fapte grave,
care au necesitat internarea lui într-o şcoală sau centru de reeducare.
Minorul nu se află la locuinţa părinţilor tocmai având în vedere
neexercitarea obligaţiei de creştere sau exercitarea insuficientă a acesteia,
care a determinat, până la urmă, un comportament deviant, sancţionat
prin internarea în şcoala sau în centrul de reeducare674.
O altă situaţie care a dat naştere unei discuţii în literatura juridică o
reprezintă cazul în care la momentul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de
prejudicii de către minor, părinţii acestuia executau o pedeapsă privativă
de libertate sau se aflau în stare de arest preventiv. Practica
judecătorească şi o parte a doctrinei au considerat că nu sunt aplicabile
dispoziţiile art. 1000 alin. 2 din Codul civil, întrucât nu există comunitate
de locuinţă a copilului cu părinţii, iar aceştia se găsesc în imposibilitate
de a exercita asupra minorului, supravegherea, creşterea şi educarea675.
O altă parte a doctrinei a ridicat problema evaluării faptei săvârşită de
către părinţi, datorită căreia aceştia exercită pedeapsa privativă de
libertate sau pentru care sunt arestaţi preventiv, în sensul interpretării
aceste fapte ca imputabile părinţilor şi prin săvârşirea ei părinţii s-au
îndepărtat de minor, astfel încât nu mai pot exercita supravegherea,
controlul, creşterea şi educarea copilului minor676.
672 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1828/1980, în R.R.D. nr. 9/1981.
673 Otilia Calmuschi, op. cit., p. 352.
674 În acest sens Liviu Pop, op. cit., p. 248; C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 208, precum şi practica
judiciară; Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1703/1986, în R.R.D. nr. 4/1987, p. 76; Trib. Suprem, secţ.
pen., dec. nr. 1828/1980, în R.R.D. nr. 9/1981, p. 66.
675 M. Eliescu, op. cit., p. 265; Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 154; Tudor R.
Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 202 şi practica judiciară: Trib Reg. Cluj, dec. nr. 1934 din 6 mai 1955, în
J.N. nr. 1/1956, p. 154; Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 185 din 21 martie 1960, în L.P. nr. 9/1960, p. 96.
Răspunzând unei asemenea probleme, fapta fiind imputabilă părinţilor,

aceştia fiind îndepărtaţi de copil, nemaiavând locuinţă comună, dar nici
posibilitatea de supraveghere, creştere şi educare, trebuie să se angajeze
răspunderea acestora pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită
de către copii.
Trebuie pusă în discuţie, de asemenea, şi situaţia în care părinţii nu au
locuinţă comună. Asemenea situaţie poate să existe atunci când soţii sunt
despărţiţi în fapt sau sunt divorţaţi sau în cazul în care minorul provine
din afara căsătoriei.
Pornind de la reglementările art. 43 şi art. 65 din Codul familiei, se
conturează principiul în conformitate cu care pentru fapta minorului
cauzatoare de prejudicii se antrenează răspunderea părintelui căruia
minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare prin hotărâre
judecătorească sau prin învoiala părinţilor ori prin învoiala părinţilor,
consfinţită de instanţa judecătorească.
În cadrul situaţiei pe care o discutăm s-au ivit cazuri speciale în care
minorul, deşi încredinţat spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, la
care trebuia să aibă locuinţa, în fapt, locuia cu celălalt părinte.
S-a susţinut, într-o opinie, că în cazul analizat, se va angaja răspunderea
civilă delictuală în baza art. 1000 alin. 2 din Codul civil, a părintelui
căruia copilul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare şi nu va
răspunde acela dintre părinţi la care copilul se afla, locuia, în fapt.
Se susţine, în cadrul acestei opinii, că părintele la care copilul se găsea
în fapt ar putea fi răspunzător, dar nu pentru art. 1000 alin. 2 din Codul
civil, ci, atunci când s-a constata culpa sa, pentru fapta proprie, conform
art. 998-999 Cod civil677.
Practica judiciară, însă, s-a pronunţat altfel, în sensul că atunci când
părinţii sunt divorţaţi şi minorul a fost încredinţat unuia dintre aceştia,
însă, în fapt, a fost luat pentru creştere şi educare de către celălalt părinte,
părintele căruia copilul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare nu va fi
ţinut răspunzător pentru prejudiciile cauzate de către minor, atâta timp cât
acesta se găseşte la celălalt părinte. În acest caz, se va angaja răspunderea
677 M. Eliescu, op. cit., p. 267; Eugen A. Barasch, Ion Nestor, Savelly Zilberstein, op.cit., p. 159.
părintelui la care copilul se afla de fapt, conform art. 1000 alin. 2 din
Codul civil678.
S-a apreciat că soluţia corectă este aceasta din urmă, creaţie a practicii
judiciare. În toate situaţiile în care sunt exercitate în fapt drepturile
părinteşti de către acela dintre părinţi căruia copilul i-a fost încredinţat
spre creştere şi educare şi când locuinţa minorului la acesta are un
caracter de durată, nereprezentând doar o simplă vizită, conform relaţiilor
personale existente între copil şi părintele respectiv, se va angaja
răspunderea părintelui la care copilul se afla în fapt679.
În cadrul acestui punct de vedere este criticată opinia exprimată în
doctrină, conform căreia răspunderea revine acelui părinte căruia i-a fost
încredinţat copilul spre creştere şi educare, în toate situaţiile, indiferent
unde locuieşte copilul. Pe de altă parte, atunci când copilul se găseşte
doar în vizită la părintele căruia acesta nu i-a fost încredinţat spre creştere
şi educare, şi într-o asemenea situaţie comite o faptă ilicită, cauzând un
prejudiciu, se poate angaja răspunderea acestui părinte, pe baza art. 998-
999 din Codul civil, ca răspundere pentru fapta proprie, alături de
răspunderea părintelui căruia copilul i-a fost încredinţat spre creştere şi
educare, acesta din urmă fiind supus răspunderii reglementate la art. 1000
alin. 2 din Codul civil680.
Se poate susţine că răspunderea civilă delictuală a părinţilor pentru
faptele cauzatoare de prejudicii ale copiilor minori se angajează atât în
persoana părintelui căruia copilul i-a fost încredinţat spre creştere şi
educare, cât şi a părintelui căruia copilul nu i-a fost încredinţat spre
creştere şi educare, indiferent că locuinţa copilului este la primul dintre
aceştia, ori că, deşi are locuinţa la primul dintre părinţii amintiţi, locuieşte
în fapt la părintele căruia nu i-a fost încredinţat spre creştere şi educare.
Este cunoscut că în conformitate cu reglementările din Codul familiei,
părintele căruia copilul nu i-a fost încredinţat spre creştere şi educare,
continuă să aibă legături personale cu copilul, continuă să aibă drepturi şi
678 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 483 din 28 ianuarie 1970, în C.D. 1970, p. 454.
680 Idibem, p. 210.
obligaţii în raport cu copilul, inclusiv obligaţia de a contribui şi participa

la creşterea şi educarea copilului minor.
Facem aceste precizări în sensul art. 101 din Codul familiei, conform cu
care părinţii au obligaţia de a se îngriji de dezvoltarea fizică a copilului,
de educarea, învăţătura, pregătirea profesională a copilului.
Supravegherea, creşterea şi educarea copilului se exercită atât de
părintele căruia i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, cât şi de
celălalt părinte, prin legăturile personale pe care le are în raport cu
copilul.
Pentru considerente de echitate această opinie a fost acceptată în
doctrina juridică681.
Într-o altă situaţie ivită în practică, atunci când minorul săvârşeşte fapta
ilicită în timp ce se afla având o altă locuinţă, datorită învăţăturii,
pregătirii profesionale ori datorită faptului că se afla încadrat în muncă
într-o altă localitate, se pune problema determinării răspunderii părinţilor
şi aceea a comunităţii de locuinţă a minorului cu părinţii. Vom avea în
vedere reglementările art. 102 din Codul familiei, în conformitate cu care
autoritatea tutelară poate încuviinţa copilului care a împlinit vârsta de 14
ani, la solicitarea acestuia să aibă o locuinţă pe care o cere desăvârşirea
învăţăturii sau pregătirii profesionale a sa. Evident că textul are valoarea
unei excepţii de la principiul consacrat în art. 100 alin. 1 din Codul
familiei, text în conformitate cu care copilul minor locuieşte la părinţii
săi.
Mai avem în vedere şi aceea că minorul care a împlinit vârsta de 16 ani
poate încheia un contract individual de muncă şi, desfăşurându-şi
activitatea, ca şi salariat, o poate face şi într-o altă localitate, alta decât
aceea în care locuiesc părinţii săi.
S-a apreciat, în mod just, că şi în această situaţie sunt aplicabile
dispoziţiile art. 1000 alin. 2 din Codul civil, în sensul că, deşi minorul se
681 Liviu Pop, op.cit., p. 251; autorul citează, în acest sens şi Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr.
693/1989, în R.R.D. nr. 1/1989, p. 73; Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 2154/1983, în R.R.D. nr. 7/1984,
p. 66.
află la o nouă locuinţă, aceasta are un caracter temporar, care nu înlătură

comunitatea de locuinţă dintre părinţi şi copil682.
4.3.4.6. Efectele răspunderii părinţilor pentru prejudiciile produse
de copiii lor minori
Atunci când toate condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. 2 din Codul
civil sunt îndeplinite, părinţii au obligaţia să repare integral prejudiciul
cauzat victimei prin săvârşirea faptei ilicite de către copilul lor minor683.
Cu privire la acţiunea pe care o poate introduce victima prejudiciului,
pentru recuperarea daunei, observăm că atunci când minorul împlinise
vârsta de 14 ani la data săvârşirii faptei ilicite sau dacă nu împlinise
această vârstă, dar se face proba că a acţionat cu discernământ, atunci
victima poate să aleagă, fie să pretindă repararea prejudiciului de la
minor, acesta fiind acţionat în judecată pentru fapta proprie, incidente
fiind dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil, sau victima îi poate acţiona
în judecată pe părinţi, solicitând angajarea răspunderii acestora ca formă
a răspunderii indirecte, întemeindu-şi acţiunea pe dispoziţiile art. 1000
alin. 2 din Codul civil sau, în ultimul rând, victima prejudiciului îi poate
chema în judecată atât pe minorul de 14 ani sau sub această vârstă, care a
săvârşit fapta cu discernământ, acesta fiind chemat să răspundă pentru
fapta proprie, conform art. 998-999 Cod civil şi pe părinţii acestuia care
vor răspunde în baza art. 1000 alin. 2 Cod civil.
În cazul în care minorul era lipsit de discernământ pot fi acţionaţi în
judecată numai părinţii acestuia, invocându-se ca temei juridic, art. 1000
alin. 2 din Codul civil.
Dacă victima prejudiciului formulează acţiunea împotriva unuia singur
dintre părinţi, atunci, după ce acesta plăteşte, i se recunoaşte existenţa
unei acţiuni în regres împotriva celuilalt părinte, pentru partea de
contribuţie ce-i revine din prejudiciul acoperit de către primul părinte684.
Atunci când victima prejudiciului acţionează în judecată atât pe părinţi,
cât şi pe minor, atât părinţii cât şi minorul vor răspunde pentru întreg
prejudiciul.

683 Ion P. Filipescu, op. cit., p. 140; Maria Gaiţă, op. cit., pp. 208-210.
În doctrina juridică se ridică problema calificării acestei forme de

răspundere, în sensul dacă este o răspundere solidară sau dacă este o
răspundere in solidium. În acest sens, unii autori susţin că ne aflăm în
prezenţa unei răspunderi in solidium685.
Deosebit de acest punct de vedere, alţi autori consideră că ne aflăm în
prezenţa unei obligaţii solidare686.
În cadrul acestei discuţii trebuie să amintim, pentru istoricul instituţiei,
decizia de îndrumare nr. 6 din 1973 a Plenului fostului Tribunal
Suprem687. În cadrul acesteia s-a precizat că trebuie să se ţină seama că,
deşi minorului îi incumbă o răspundere civilă directă, conform art. 998-
999 din Codul civil, iar părinţilor, o răspundere indirectă, conform art.
1000 alin. 2 din acelaşi cod, şi chiar dacă nu există o solidaritate, conform
prevederilor art. 1003 din Codul civil, totuşi, părinţii răspund ca şi
minorul, pentru întregul prejudiciu cauzat, având o obligaţie in solidium
şi citarea, în procesul penal şi a părinţilor ca părţi responsabile
civilmente, este obligatorie.
Ne raliem opiniei exprimate în literatura juridică, în conformitate cu
care obligativitatea chemării părinţilor ca părţi responsabile civilmente nu
există decât atunci când se pune problema aplicări dispoziţiilor art. 17 din
Codul de procedură penală, existând numai dreptul victimei de a–i chema
în proces pe părinţi, ca părţi civilmente responsabile688.
4.3.4.7. Cauze de înlăturare a răspunderii părinţilor pentru
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale a părinţilor pentru faptele
copiilor lor minori este necesar să existe neîndeplinirea îndatoririlor
părinteşti, evidenţierea unui raport de cauzalitate între neîndeplinirea
îndatoririlor părinteşti şi săvârşirea de către minor a unei fapte ilicite care
685 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 205; Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p.
158; Liviu Pop, op. cit., p. 252.
686 În acest sens, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 212; S. Ghimpu, S. Grosu, op. cit., p. 141; Renée
Sanilevici, Examen de practică judiciară privind caracterul şi limitele răspunderii în ipoteza
pluralităţii de persoane obligate la repararea pagubei, în R.R.D. nr. 12/1980, pp. 35-36.
687 Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 6/1973, în C.D. 1973, p. 50.
688 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., comentariul de la nota de subsol nr. 1 de la pagina 212.
a condus la crearea unor prejudicii şi să existe vinovăţia pentru

neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti.
Asemenea prezumţii rezultă din proba pe care victima prejudiciului o
face în ce priveşte existenţa faptei ilicite şi existenţei raportului de
cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs.
Mai trebuie să ţinem seama şi de aceea că în conformitate cu alineatul 5
al art. 1000 din Codul civil, părinţii sunt exoneraţi de răspundere atunci
când probează că nu au putut preîntâmpina faptul prejudiciabil, ceea ce
conduce la ideea că prezumţiile ce rezultă din art. 1000 alin. 2 din Codul
civil sunt prezumţii relative şi, deci, se poate face proba contrarie689.
Pentru soluţionarea problemei privind posibilitatea părinţilor de a
înlătura răspunderea ce le revine, în baza art. 1000 alin. 2 din Codul civil
şi pentru a putea uza de cele reglementate la alineatul 5 al acestui articol,
se pune problema raportării poziţiei părinţilor la fundamentul angajării
răspunderii acestora.
Dacă se admite că fundamentul răspunderii părinţilor urmează ideea de
garanţie, atunci răspunderea acestora poate să fie înlăturată în cazul în
care dovedesc că sunt întrunite condiţiile răspunderii unei alte persoane
pentru fapta ilicită pe care a săvârşit-o copilul lor minor. Ne referim aici
la situaţiile în care părinţii ar putea să probeze că în culpă sunt profesorii,
meşteşugarii, sau se angajează răspunderea comitentului pentru fapta
prepusului minor690.
Conform opiniei amintite, răspunderea părinţilor este înlăturată când nu
sunt întrunite cumulativ condiţiile generale ale răspunderii civile şi atunci
când, de asemenea, copilul are stabilită o locuinţă legală la o instituţie de
ocrotire sau la o altă persoană fizică.
Poziţionându-ne pe teoria clasică care reprezintă răspunderea părinţilor
de o manieră subiectivă, având în vedere culpa acestora pe care legea o
prezumă, va trebuie, aici, să se dovedească lipsa de culpă a părinţilor în
raport de sistemul pe care îl adoptăm privind fundamentul răspunderii
acestora.

Dacă se porneşte de la ideea că fapta părinţilor a constat în neexercitarea

sau exercitarea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere a
minorului şi când se poate dovedi că părinţii au exercitat o asemenea
supraveghere şi, în ciuda acesteia, nu au putu să împiedice producerea
faptei ilicite, atunci am putea ajunge la concluzia exonerării de
răspundere a părinţilor, situaţie care se evidenţia, înainte vreme, din
practica judiciară691.
Dacă, însă, se consideră, ca fundament al răspunderii părinţilor, nu
numai neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere a copiilor minori, dar şi
obligaţia de creştere şi educare pe care o au părinţii cu privire la minor,
atunci proba care să răstoarne prezumţia legală este mai dificil de făcut,
deoarece părintele trebuie să dovedească atât supravegherea minorului,
cât şi educarea sau creşterea acestuia692.
În cazul în care părinţii nu reuşesc să răstoarne prezumţia cu privire la
îndatoririle ce reveneau acestora, pentru a înlătura prezumţia de
cauzalitate dintre fapta acestora şi fapta copilului minor, părinţii pot
dovedi existenţa unui fapt exterior copilului, fapt pentru care nu se
angajează răspunderea acestora şi care a determinat săvârşirea de către
minor a faptei, cum ar fi existenţa unui caz fortuit sau de forţă majoră ori
fapta unei terţe persoane pentru care părinţii nu sunt chemaţi a răspunde.
Părinţii trebuie să dovedească că între îndatoririle acestora, prevăzute de
lege şi fapta copilului minor, nu a existat o legătură cauzală şi fapta
copilului minor s-a datorat unei cauze străine, altminteri, în toate celelalte
situaţii, răspunderea părinţilor trebuie să se angajeze693.
S-a mai considerat că pentru a se înlătura prezumţia de vinovăţie asupra
părinţilor, referitoare la modul în care aceştia şi-au îndeplinit îndatoririle
691 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 210-211; în acest sens, conform Deciziei de îndrumare nr.
6/1973 a Plenului Tribunalului Suprem (în C.D. 1973, p. 51) există obligaţia permanentă a părinţilor de
supraveghere a copiilor minori, cu preocuparea ca minorul să se găsească la domiciliul părinţilor; atunci
când minorul dispare de la domiciliu, părinţii trebuie să depună toate diligenţele pentru a găsi minorul.
Părinţii nu vor răspunde atunci când şi-au îndeplinit obligaţia de supraveghere, însă, cu toate acestea, nu
au putu împiedica săvârşirea faptei prejudiciabile.
692 În acest sens, Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 519/1988, în R.R.D. nr. 9/1988, p. 74; Trib.
Suprem, dec. nr. 4 din 17 ianuarie 1977, pronunţată în compunerea prevăzută de art. 39 alin. 2 şi 3 din
Legea nr. 58/1968 de organizare judecătorească, în C.D. 1977, p. 310.
părinteşti, pot conduce la exonerarea de răspundere şi situaţiile în care

părinţii ar putea să invoce existenţa unei perioade de durată în care au
fost lipsiţi de discernământ şi, ca atare, pe această cale, să fie înlăturată
răspunderea acestora pentru prejudiciile pe care le cauzează copiii lor
minori694.
Dacă părinţii nu reuşesc să dovedească luarea măsurilor de
supraveghere a minorului, suportă răspunderea instituită de art. 1000 alin.
2 din Codul civil695.
4.3.5. Răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile
produse de elevii sau, respectiv, ucenicii aflaţi sub supravegherea
acestora
Răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile produse de
elevii sau, respectiv, ucenicii aflaţi sub supravegherea acestora reprezintă
o formă de răspundere civilă delictuală indirectă, pentru fapta altei
persoane.
Sediul materiei este în Codul civil, art. 1000 alin. 4, textul
reglementează că institutorii şi artizanii sunt responsabili de prejudiciul
cauzat de elevii şi ucenicii lor, în timpul ce se găsesc sub a lor
supraveghere.
În legătură cu această formă a răspunderii, vom regăsi, la alineatul 5 al
aceluiaşi articol al Codului civil, textul care precizează că institutorii şi
artizanii, tot ca şi părinţii, sunt apăraţi de răspunderea civilă delictuală
dacă pot face dovada că nu au putu împiedica faptul prejudiciabil.
Reglementarea din art. 1000 alin. 4 din Codul civil este o reproducere a
textului art. 1384 alin. 6 din Codul civil francez.
Textul din Codul civil francez a suferit modificări prin Legea din 1937,
acesta fiind abrogat parţial, în sensul suprimării prezumţiei de culpă a
institutorilor şi lăsând acelaşi regim juridic pentru răspunderea artizanilor.

695 Părinţii minorului care a incendiat bunuri din gospodăria reclamantului nu au demonstrat că au luat
măsuri de supraveghere a minorului, în timp ce se aflau la muncă, lăsându-l la joacă cu alţi copii pe
stradă, ceea ce demonstrează uşurinţă şi neglijenţă în exercitarea obligaţiilor părinteşti (Curtea de Apel
Craiova, dec. civ. nr. 5094/1997, în Victoria Daha, Constantin Furtună, op. cit., pp. 77-78).
Conform acestei modificări institutorii răspund în condiţiile dreptului

comun, iar pentru faptele ilicite ale institutorilor din învăţământul public
se angajează răspunderea statului. În privinţa institutorilor care
funcţionează în învăţământul privat, aceştia sunt ţinuţi responsabili cu
propriul patrimoniu în condiţiile răspunderii pentru fapta proprie (art.
1382-1383 din Codul civil francez), texte ale căror corespondente le
regăsim în art. 998-999 din Codul civil român.
Codul civil belgian696 conţine, la art. 1384 alin. 4, reglementări similare
cu acelea ale art. 1000 alin. 4 din Codul civil român.
Institutorii şi artizanii poartă răspunderea civilă delictuală pentru faptele
ilicite săvârşite de elevii şi, respectiv, ucenicii acestora, în timpul în care
se află sub supravegherea acestora, conform reglementărilor art. 2048
alin. 2 Cod civil italian697.
La alineatul 3 al aceluiaşi articol legea instituie posibilitatea exonerării
de răspundere a părinţilor, a tutorilor, a institutorilor şi artizanilor, dacă
pot dovedi că nu au putu împiedica producerea faptei ilicite care a avut ca
urmare o daună.
Discutând despre determinarea domeniului de aplicare a dispoziţiilor
art. 1000 alin. 4 din Codul civil, trebuie să lămurim câteva noţiuni: aceea
de institutor, artizan, elev, ucenic, persoană care suferă prejudicii698.
Institutorul îl reprezintă, conform denumirii, în înţelesul şi terminologia
Codului civil, învăţătorul de la clasele primare. Termenul folosit s-a
extins, devenind cuprinzător, prin aceea că înglobează toate cadrele
didactice care au în grijă, în supraveghere, în cadrul unui proces de
învăţământ, elevi care urmează diferite forme de învăţământ. În această
categorie vor fi incluşi, atât educatori, cât şi învăţători, profesori,
696 Jean Servais, E. Mechelynck, Les Code set les lois spéciales les plus usuelles lu niqueur lu
Belgique, ediţia a 31-a, editată de Jean Blondiaux, Jean Masquelin, Gui Debrée, tome premier, Bruselles,
1965, p. 206.
698 Ion. P. Filipescu, op. cit., pp. 142-143; Maria Gaiţă, op. cit., pp. 211-212; Dumitru Văduva,
Andreea Tabacu, op. cit., pp. 129-130; Paul Mircea Cosmovici, op. cit., p. 182; Petre Anca, în Tudor R.
Popescu, Petre Anca, op. cit., pp. 209-210; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit.,
vol. II, pp. 474-475.
pedagogi, antrenori, cadre didactice de la şcoli populare de arte,

persoanele care însoţesc elevii în tabere, colonii, în vizite, în excursii.
Textul se referă atât la cadrele didactice din învăţământul de stat, cât şi la
acelea din învăţământul privat.
Se impune, de asemenea, precizarea că prin institutor care răspunde
conform prevederilor art. 1000 alin. 4 din Codul civil nu trebuie să
înţelegem şi persoanele juridice. În acest sens, nu se poate angaja
răspunderea inspectoratului şcolar, conform art. 1000 alin. 4 Cod civil
sau răspunderea Ministerului Educaţiei şi Cercetării ori răspunderea
oricărei instituţii de învăţământ, ca persoană juridică.
Tot astfel, reglementările legate în discuţie nu sunt aplicabile acelora
care conduc şi îndrumă activitatea căminelor studenţeşti sau a căminelor
de elevi699.
Prin termenul de artizan vom înţelege meşteşugarul care are în grijă,
spre pregătire profesională, ucenici, care sunt pregătiţi fie în mod
individual de către meşteşugari, fie în cadrul unor forme de ucenicie
organizată la locurile de muncă, de către persoanele juridice. Deci, textul
este aplicabil chiar şi în cazul în care meşteşugarii au calitatea de prepuşi
ai unei persoane juridice, ce are calitatea de comitent.
Răspunderea, conform art. 1000 alin. 4 din Codul civil, revine
meşteşugarului, ca persoană fizică şi nu implică răspunderea persoanei
juridice, în cadrul căreia meşteşugarul îşi desfăşoară activitatea şi care,
conform obligaţiilor de serviciu, trebuie să asigure pregătirea
ucenicilor700.
Este evident că în cazul meseriaşului angajat, cel care are calitatea de
comitent faţă de prepusul meseriaş, poate să răspundă în cadrul
răspunderii civile indirecte, pentru fapta altei persoane, numai în baza art.
1000 alin. 3 din Codul civil701.
699 F. Deak, Răspunderea civilă a părinţilor, institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciul

cauzat de copiii minori, elevi sau ucenici, J.N. nr. 6/1965, p. 70.
700 Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p 71; M. Eliescu, op. cit., pp. 278-279; C.
Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 220.
Prin elev vom înţelege orice persoană care urmează un curs de pregătire,
fie în calitate de participant ca elev la o grădiniţă, la o şcoală primară, la
gimnaziu, elev la liceu, copil care efectuează o activitate sportivă, de
pregătire de aptitudini, ştiinţifică, tehnică, artistică, copil care merge în
tabără, în colonie, în excursie, în vizită la muzee, obiective economice,
istorice, naturale ş.a.m.d.
Calitatea de ucenic o au persoanele care îşi asigură calificarea
profesională prin această formă specială de pregătire.
Se pune problema de a şti dacă textul de la alin. 4 Cod civil se aplică
numai elevilor sau ucenicilor minori, ori textul este aplicabil şi acelora
majori.
Unii autori au considerat că textul în discuţie este aplicabil atât elevilor
şi ucenicilor majori, cât şi elevilor şi ucenicilor minori702 şi au pornit în
demonstrarea acestui punct de vedere de la aceea că art. 1000 alin. 2 din
Codul civil instituie răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor minori,
textul precizând expres că este vorba numai de copiii minori, pe când, în
cadrul aceluiaşi articol, la alin. 4, legiuitorul a reglementat răspunderea
profesorilor şi meşteşugarilor fără a face precizarea că este vorba despre
elevi şi ucenici minori. Din această interpretare a textului autorii amintiţi
au considerat că acesta este aplicabil atât elevilor şi ucenicilor minori, cât
şi celor majori. Aici se naşte o întrebare, în sensul că este greu de crezut
că legiuitorul s-a gândit să antreneze răspunderea părinţilor numai pentru
elevii minori, iar aceea a profesorilor şi meşteşugarilor, atât pentru elevii
şi ucenicii minori, cât şi pentru aceia majori. Logic ar fi fost ca în ambele
situaţii legiuitorul să se gândească la răspundere în aceleaşi condiţii de
vârstă ale copilului, indiferent că se angajează răspunderea părinţilor, a
profesorilor sau a meşteşugarilor.
De altfel, într-o altă opinie, s-a precizat că răspunderea profesorilor şi
meşteşugarilor, conform textului de la art. 1000 alin. 4 din Codul civil are
în vedere numai elevii şi ucenicii minori, nu şi aceia care au depăşit
vârsta de 18 ani703.

703 M. Eliescu, op.cit., p. 279; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 210.
În cazul în care se pune problema răspunderii profesorilor sau

meşteşugarilor, iar elevii sau ucenicii sunt majori, poate fi antrenată
răspunderea profesorilor şi artizanilor, dar nu în baza art. 1000 alin. 4 din
Codul civil, ci pentru fapta proprie, art. 998-999 Codi civil.
Argumentarea unui asemenea punct de vedere porneşte de la aceea că,
în cea mai mare parte a situaţiilor calitatea de elev sau aceea de ucenic
coincide cu vârsta minorităţii şi că, de asemenea, prezumţia de
răspunderea privind institutorii şi artizanii, are în vedere obligaţia de
supraveghere şi nu pot fi supravegheaţi decât minorii, iar instituitorii şi
artizanii nu pot avea o răspundere civilă delictuală mai întinsă decât
aceea care se angajează în cazul părinţilor704.
Un argument în plus, sub acest aspect, este adus de alţi autori care
precizează că dacă iniţial art. 1000 alin. 4 s-a referit la răspunderea
institutorilor, aceştia funcţionau ca şi cadre didactice la învăţământul
primar. Ori, este cunoscut că, în cazul învăţământului primar elevii sunt
întotdeauna minori. Faptul că practica judiciară a extins răspunderea şi
asupra elevilor mai mari nu este de natură să creeze posibilitatea
extinderii răspunderii institutorilor şi artizanilor dincolo de limitele
vârstei de 18 ani705.
În acest sens, autorii au considerat că formularea de către legiuitor a
răspunderii cu precizarea că elevii şi ucenicii trebuie să fie minori ar fi
fost de prisos, întrucât reglementarea era limpede sub acest aspect.
Mai trebuie determinată, de asemenea, sfera persoanelor prejudiciate,
care pot constitui, deci, victime ale faptelor ilicite cauzate de către elevi
sau ucenicii minori.
Textul în discuţie are în vedere prejudiciile pe care elevul sau ucenicul
le produce unei alte persoane şi nu prejudiciile pe care elevul sau
ucenicul le suferă în perioada în care se află sub supravegherea
profesorului sau meşteşugarului.
Dacă se pune problema angajării răspunderii profesorului sau
meşteşugarului pentru prejudiciile suferite de elevul sau ucenicul aflat
sub supravegherea acestora, temeiul pentru care profesorul sau
704 M. Eliescu, op.cit., pp. 279-280.

meşteşugarul sunt ţinuţi să răspundă, îl reprezintă art. 998-999 din Codul

civil, adică răspunderea pentru fapta proprie, în cazul în care se probează
fapta profesorului sau a meşteşugarului, care a condus la producerea unui
prejudiciu706.
4.3.5.3. Fundamentul angajării răspunderii institutorilor şi
artizanilor pentru prejudiciile produse de elevii sau, respectiv,
ucenicii aflaţi sub supravegherea acestora
Din redactarea art. 1000 alin. 4 şi 5 din Codul civil rezultă că
răspunderea profesorilor şi meşteşugarilor se angajează pentru
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de
supraveghere a elevilor şi ucenicilor care se află sub autoritatea lor707.
Din textele de lege menţionate se evidenţiază următoarele prezumţii:
În primul rând, prezumţia de culpă a institutorilor şi artizanilor pentru
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de
supraveghere care le revenea.
Astfel cum s-a precizat în literatura juridică, profesorii şi meşteşugarii
vor răspunde numai pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere. Deşi le incumbă şi
obligaţia de educare a elevilor şi ucenicilor, totuşi legea nu le instituie o
răspundere şi pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a acestei
ultime obligaţii. Deci, cadrul didactic şi meşteşugarii nu au o culpă
prezumată în privinţa educaţiei necorespunzătoare a elevilor şi
ucenicilor708.
În al doilea rând, există o prezumţie de constituire a unui raport de
cauzalitate între neîndeplinirea îndatoririlor de supraveghere sau
executarea necorespunzătoare a acestei obligaţii de către profesori sau
meşteşugari şi săvârşirea de către elev sau de către ucenic a faptei ilicite
cauzatoare de prejudicii. Ideea este că între fapta elevului sau ucenicului
cauzatoare de prejudicii şi lipsa de supraveghere a acestora se găseşte un
raport de cauzalitate.
706 În acest sens, Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 1007 din 17 iunie 1978, în C.D. 1978, p. 110; Trib.
Suprem, secţ. civ., dec. nr. 426/1986, în R.R.D. nr. 1/1987, p. 69.
707 Ion. P. Filipescu, op. cit., p. 143; Maria Gaiţă, op. cit., pp. 212-213.
În sfârşit, se mai evidenţiază prezumţia de vină sau de culpă a cadrului

didactic sau meşteşugarului în îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei
de supraveghere sau neîndeplinirea acestei îndatoriri.
Conform art. 1000 alin. 5 din Codul civil, profesorii sau meşteşugarii
pot să facă proba că şi-au îndeplinit corect obligaţiile de supraveghere şi,
cu toate acestea, elevul sau ucenicul a săvârşit fapte cauzatoare de
prejudicii.
4.3.5.4. Condiţiile generale pentru răspunderea institutorilor şi
artizanilor pentru prejudiciile produse de elevii sau, respectiv,
Pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a institutorului şi
meşteşugarului, conform art. 1000 alin. 4 din Codul civil, condiţiile
generale sunt cele la care ne vom referi în continuare.
Victima prejudiciului trebuie să dovedească existenţa, producerea
prejudiciului, trebuie să dovedească săvârşirea faptei ilicite de către elev
sau de către ucenic, trebuie să probeze existenţa unui raport de cauzalitate
dintre fapta ilicită a elevului sau ucenicului şi prejudiciul care s-a produs,
iar în legătură cu vina elevului sau a ucenicului se recunoaşte, de
principiu, că şi acest element trebuie să fie probat de către victimă.
În legătură cu ultimul dintre elementele pe care trebuie să le probeze
victima prejudiciului, anume cu existenţa culpei, a vinei elevului sau
ucenicului, sunt opinii diferite în literatura juridică.
Într-o opinie s-a apreciat că această condiţie a culpei sau vinei elevului
ori ucenicului nu este necesară şi răspunderea profesorilor sau
meşteşugarilor se angajează indiferent dacă elevul sau ucenicul a avut sau
nu discernământ709.
Mai mult, în aceeaşi opinie s-a susţinut că profesorul sau meşteşugarul
trebuie să răspundă şi în ipotezele în care elevul sau ucenicul era lipsit de
discernământ sau avea un discernământ diminuat, întrucât, mai cu seamă,
în asemenea cazuri supravegherea ce trebuie exercitată, trebuie să fie
făcută cu mai mare atenţie, cu mai mare grijă.
S-a mai susţinut, tot în legătură cu existenţa vinei elevului sau a
ucenicului, că această condiţie nu este atât de riguroasă şi din acest motiv,

angajarea răspunderii profesorului sau meşteşugarului se face şi atunci

când nu există proba capacităţii delictuale a elevului sau ucenicului.
Sub acest aspect se ia ca exemplu cazul unui copil preşcolar sau cazul
unui elev care prezintă deficienţe psihice. Existând celelalte condiţii,
elevul sau ucenicul antrenează, prin fapta sa, răspunderea institutorilor
sau meşteşugarilor sub condiţia îndeplinirii şi a celorlalte condiţii
generale şi speciale ale acestei forme de răspundere710.
După ce victima face proba condiţiilor menţionate, existenţa faptei
ilicite care constă în lipsa de supraveghere sau în supravegherea
insuficientă exercitată, raportul de cauzalitate dintre neexercitarea
supravegherii asupra elevului sau ucenicului sau exercitarea
supravegherii necorespunzătoare ori insuficiente şi cauzarea
prejudiciului, precum şi vinovăţia profesorului sau meşteşugarului, sunt
prezumate prin dispoziţiile legale.
Conform art. 1000 alin. 5 din Codul civil, profesorul sau meşteşugarul
poate proba că, deşi a exercitat o supraveghere în condiţii normale, o
supraveghere eficientă, în condiţiile de exigenţă cerute, totuşi faptul
prejudiciabil nu a putut fi împiedicat şi în aceste situaţii se va putea
exonera de răspundere.
4.3.5.5. Condiţiile speciale pentru răspunderea institutorilor şi
artizanilor pentru prejudiciile produse de elevii sau, respectiv
Referitor la condiţiile speciale pentru angajarea răspunderii institutorului
sau artizanului, în primul rând, acela care a cauzat prejudiciul trebuie să
aibă calitatea de elev sau de ucenic şi să fie minor.
În al doilea rând, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii trebuie să fie fost
săvârşită de elev sau de ucenic, în timpul în care aceştia se aflau sau ar fi
trebuit să se afle sub supravegherea profesorilor sau meşteşugarilor, adică
aceştia trebuie să se fi găsit la şcoală sau la instituţia unde urmau forma
de învăţământ sau într-un atelier ori îndeplinind o altă activitate
organizată sub îndrumarea institutorilor sau artizanilor.
Atunci când fapta ilicită a fost cauzată de elevi sau de ucenici, dar
aceştia nu se aflau sub supravegherea profesorilor sau meşteşugarilor,

deşi ar fi trebuit să se afle sub supravegherea acestora, trebuie să

verificăm care sunt cauzele care au determinat aflarea elevului sau
ucenicului în afara sferei de supraveghere a profesorului sau
meşteşugarului711.
Răspunderea profesorilor şi meşteşugarilor se antrenează atunci când
fapta ilicită cauzatore de prejudicii este săvârşită de către elev sau de
ucenic în timpul în care aceştia se aflau sub supravegherea profesorului
sau meşteşugarului, dar şi atunci când elevul sau ucenicul nu se găsea sub
supravegherea profesorului sau meşteşugarului, dar ar fi trebuit să se
găsească sub supravegherea acestora şi din cauze imputabile profesorului
sau meşteşugarului, elevul sau ucenicul, scăpând de sub supraveghere,
comit fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Este situaţia pe care o
amintim în legătură cu profesorul sau meşteşugarul care nu se prezintă la
orele programate şi atunci elevii sau ucenicii aflaţi fără supraveghere
comit prejudicii. Tot astfel, mai poate exista şi situaţia în care elevul sau
ucenicul profită de neatenţia, de lipsa de observaţie, de neglijenţa,
profesorilor sau meşteşugarilor în timpul orelor şi fug de la ore şi,
situându-se în afara supravegherii, comit fapte ilicite cauzatoare de
prejudicii. Mai poate exista şi situaţia în care profesorii sau meşteşugarii,
neavând vreo abilitare specială învoiesc, prin propria lor putere, de la
orele respective, elevi sau ucenici şi aceştia, ieşind de sub supravegherea
profesorilor sau meşteşugarilor, comit delicte civile.
Atunci când sustragerea de sub supraveghere a elevului sau ucenicului
nu este imputabilă profesorului sau meşteşugarului, (cum ar fi, spre
exemplu, cazul în care elevii sau ucenicii nu vin la cursuri) răspunderea
cadrului didactic şi aceea a meşteşugarului nu se angajează.
Este posibil, deci, ca profesorul sau meşteşugarul, atunci când este
acţionat în judecată, în temeiul art. 1000 alin. 4 Cod civil, să se apere şi să
fie exonerat de răspundere, dacă probează că nu a putut să împiedice
producerea unui fapt ilicit, cauzator de prejudicii, întrucât elevul sau
ucenicul nu se aflau sub supravegherea lor şi nu au avut posibilitatea de a
preîntâmpina producerea prejudiciului.
711 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 222-223, Liviu Pop, op. cit., p. 258.
Ni se pare interesantă opinia conform căreia atunci când ucenicul

locuieşte la acela cu care se găseşte în raporturi juridice de ucenic, deci
cu meşteşugarul de la care învaţă meserie, răspunderea acestuia din urmă
să se angajeze şi pentru prejudiciile cauzate de ucenic în afara
programului de pregătire profesională şi şcolarizare, existând o obligaţie
de supraveghere continuă a meşteşugarului asupra ucenicului
respectiv712.
Credem, însă, că şi în cazul acestei situaţii pot să fie făcute anumite
nuanţări, în raport de obligaţiile pe care meşteşugarul şi le asumă cu
privire la conduita ucenicului în afara programului de pregătire
profesională.
4.3.5.6. Efectele răspunderii institutorilor şi artizanilor pentru
prejudiciile produse de elevii, respectiv, ucenicii aflaţi sub
supravegherea acestora
În situaţia întrunirii condiţiilor generale şi speciale de răspundere,
victima prejudiciului are dreptul la o acţiune în justiţie împotriva
profesorului sau meşteşugarului, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin.
4 din Codul civil713.
Există posibilitatea, pentru victima prejudiciului, de a se adresa cu o
acţiune numai împotriva elevului sau ucenicului dacă aceştia au avut
discernământ, capacitate delictuală sau dacă se poate dovedi existenţa
discernământului la momentul săvârşirii faptei.
Victima prejudiciului are posibilitatea să cheme în judecată, solicitând
repararea daunei, atât pe profesor sau meşteşugar, în baza art. 1000 alin. 4
din Codul civil, cât şi pe elev sau ucenic, conform art. 998-999 din Codul
civil, pentru fapta proprie, dacă elevul sau ucenicul aveau capacitate
delictuală ori fapta a fost săvârşită cu discernământ.
Dacă profesorul sau meşteşugarul efectuează plata despăgubirii,
acestora le este recunoscută o acţiune în regres împotriva elevului sau
ucenicului, pentru a căror fapte ilicite au acoperit prejudiciul.
Victima prejudiciului, angajând răspunderea profesorului sau a
meşteşugarului, creează acestora posibilitatea unei acţiuni în regres

713 Maria Gaiţă, op. cit., p. 215.
împotriva părinţilor, pe baza art. 998-999 din Codul civil, acţiune

admisibilă dacă se face dovada că educaţia şi creşterea copilului minor
elev sau ucenic sau lipsa de creştere şi educaţie au condus la săvârşirea
faptei ilicite cauzatoare de prejudicii714.
4.3.5.7. Corelaţia dintre răspunderea părinţilor şi răspunderea
institutorilor şi artizanilor
Corelaţia dintre cele două forme ale răspunderii civile delictuale pentru
fapta altei persoane intervine atunci când copilul minor are calitatea de
elev sau de ucenic şi, în această calitate, comite o faptă ilicită, urmare
căreia se produce un prejudiciu unei terţe persoane, în perioada de timp în
care elevul sau ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea
profesorului sau meşteşugarului715.
Conform prevederilor art. 1000 alin. 4 din Codul civil, profesorii şi
meşteşugarii răspund de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot
timpul cât se găsesc sub supravegherea acestora.
Tot astfel, conform alineatului 5 al articolului menţionat răspunderea
profesorilor şi a meşteşugarilor poate fi înlăturată atunci când aceştia pot
să probeze că nu au putut să împiedice producerea daunei.
În limitele şi înţelesul legii, conţinutul prezumţiei de culpă, ce cade în
sarcina profesorilor sau meşteşugarilor, diferă de conţinutul prezumţiei de
culpă a părinţilor.
Se pune problema dacă răspunderea părinţilor, conform art. 1000 alin. 2
din Codul civil poate să fie angajată atunci când fapta ilicită cauzatoare
de prejudicii săvârşită de copilul minor se petrece atunci când acesta avea
calitatea de elev sau de ucenic, găsindu-se sub supravegherea
profesorului sau, respectiv, a meşteşugarului.
În literatura juridică s-a pus problema dacă răspunderea părinţilor şi
răspunderea profesorilor sau meşteşugarilor, se exclud716.
În doctrină s-au evidenţiat mai multe opinii, pe care le vom prezenta.
714 Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., pp. 161-162.
716 Eugen A. Barasch, Ion Nestor, Savelly Zilberstein, op.cit., pp. 139-140; Petre Anca, Tudor R.
Popescu, op. cit., p. 207; M. Eliescu, op. cit., p. 309; Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., pp.
155-157.
S-a precizat, într-o opinie, că răspunderea profesorilor şi meşteşugarilor

este o răspundere specială şi atunci când sunt cumulate condiţiile pe care
le reglementează alineatul 4 al art. 1000 din Codul civil, se angajează
răspunderea profesorilor sau meşteşugarilor şi va fi exclusă răspunderea
părinţilor717.
Vom observa că aici se pune problema raportului dintre răspunderea
părinţilor şi răspunderea profesorilor şi meşteşugarilor. Astfel, faţă de
răspunderea profesorilor sau a meşteşugarilor, răspunderea părinţilor are
un caracter general şi răspunderea institutorilor şi artizanilor este limitată
de timp, numai în perioada în care elevul sau ucenicul se găsesc sub
supravegherea profesorilor sau meşteşugarilor, având, deci, caracterul
unei răspunderi speciale.
Răspunderea generală este înlăturată în toate cazurile în care sunt
întrunite condiţiile pentru aplicarea răspunderii speciale; avem în vedere
principiul specialia generalibus derogant718.
Conform acestei opinii, în toate cazurile răspunderea institutorului sau a
meşteşugarului exclude răspunderea părinţilor.
Interpretarea a fost considerată justă şi întemeiată în perioada în care
culpa părinţilor şi culpa profesorilor şi a meşteşugarilor aveau acelaşi
temei, anume lipsa de supraveghere sau supravegherea
necorespunzătoare exercitată asupra copilului sau, respectiv, asupra
copilului elev sau ucenic. Conform acestei teorii, care are la bază
insuficienta supraveghere a aceluia ce cauzează un prejudiciu, va fi
exclusă răspunderea părinţilor pentru perioada în care supravegherea
aparţine profesorilor sau meşteşugarilor.
O altă teorie a fost aceea care a susţinut posibilitatea angajării în mod
simultan şi concurent a celor două forme de răspundere civilă delictuală.
Teoria porneşte de la aceea că răspunderea profesorului sau a
meşteşugarului se întemeiază pe carenţe în supravegherea elevului sau
ucenicului, iar răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea sau
717 Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., pp. 155-157; M. Eliescu, op. cit., p. 309.
718 M. Eliescu, op.cit., p. 309; a se vedea şi comentariul formulat de C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p.
213.
îndeplinirea necorespunzătoare, nu numai a obligaţiei de supraveghere a

copilului, dar şi a obligaţiei privind educarea sau creşterea acestuia719.
Conform acestei teorii, atunci când, prin săvârşirea faptei ilicite de către
copil se probează lipsa de supraveghere din partea profesorului sau
meşteşugarului, dar în acelaşi timp şi lipsurile existente în educaţia
copilului, lipsuri care cad în sarcina părinţilor, este admisibilă antrenarea
concurentă a răspunderilor atât a profesorilor şi a meşteşugarilor, cât şi a
părinţilor.
S-a stabilit că, întrucât copilul minor se găsea la şcoală, culpa în
supraveghere a profesorului nu poate să coexiste cu culpa în
supraveghere a părinţilor, însă culpa cu privire la educaţia copilului
aparţine părinţilor şi reprezintă o contribuţie concurentă la producerea
prejudiciului, împreună cu culpa în supraveghere care aparţine cadrului
didactic720.
Conform acestei teorii părinţii sunt ţinuţi răspunzători pentru
neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiei de creştere şi
educare a copilului, iar profesorii şi meşteşugarii sunt ţinuţi răspunzători
pentru lipsa de supraveghere sau insuficienta supravegherea a elevului
sau, după caz, a ucenicului.
S-a stabilit că părinţii răspund împreună cu profesorul pentru
prejudiciile produse de elevul minor aflat în incinta şcolii, prejudicii
produse după ce elevul se sustrăsese supravegherii profesorului, plecând
de la orele de clasă. Posibilitatea nerespectării orelor de cursuri a fost
facilitată de profesorul care a întârziat de la cursurile respective721.
Într-o altă opinie s-a susţinut că răspunderea părinţilor are un caracter
general şi subsidiar, raportat la răspunderea profesorilor şi a
meşteşugarilor722.
719 Trib. Suprem, în complet de 7 judecători, dec. nr. 4/1977, în R.R.D. nr. 11/1978, p. 56; Idem, dec.
nr. 18/1982, în R.R.D. nr. 3/1983, p. 67.
720 Trib. Suprem, în complet de 7 judecători, dec. nr. 4/1977, în C.D. 1977, p. 310; Trib. Suprem, secţ.
pen., dec. nr. 1828/1980, în C.D. 1980, p. 340.
721 Trib. Suprem, în componenţa prevăzută de art. 39, alin. 2 şi 3 din Legea nr. 58/1968 de organizare
judecătorească, dec. nr. 4 din 7 ianuarie 1977, în C.D. 1977, p. 310.
În corelaţie cu răspunderea profesorului şi meşteşugarului, răspunderea

părinţilor va fi întotdeauna o răspundere subsidiară, adică aceasta va
surveni în toate situaţiile în care profesorul sau meşteşugarul reuşeşte să
probeze că a exercitat o supraveghere normală asupra copilului şi în ciuda
exercitării supravegherii atente şi corespunzătoare, nu a putut să
împiedice săvârşirea faptei ilicite.
Când răspunderea specială a profesorilor sau meşteşugarilor este
antrenată efectiv, este exclusă aplicarea concurentă, concomitentă a
răspunderii părinţilor, care are un caracter general.
Conform alineatului 5 al articolului 1000 din Codul civil există
posibilitatea pentru profesori sau meşteşugari, să se exonereze de
răspundere şi în asemenea situaţii se va reactiva răspunderea părinţilor,
ţinându-se seama de faptul că părinţii răspund şi pentru lipsa de
supraveghere, dar mai cu seamă pentru lipsurile în educaţia şi creşterea
copilului minor723.
Putem observa că răspunderea părinţilor are un caracter general în
raport cu răspunderea profesorilor şi meşteşugarilor, care au un caracter
special şi de aceea răspunderea specială poate înlătura răspunderea
generală numai atunci când răspunderea specială operează efectiv, deci
atunci când prezumţiile cu privire la lipsa de supraveghere exercitată de
către profesori şi meşteşugari nu pot fi înlăturate. În cadrul acestei teorii
este exclusă aplicarea concomitentă a celor două răspunderi şi atâta
vreme cât este aplicabilă răspunderea profesorilor şi meşteşugarilor este
înlăturată răspunderea părinţilor, care are un caracter general.
Faptul că ucenicul se găseşte sub supravegherea profesorului sau a
meşteşugarului face ca răspunderea acestora să fie limitată în timp şi este
de natură să înlăture totalmente răspunderea părinţilor.
În această situaţie se pune problema analizei modului în care elevul sau
ucenicul a fost crescut şi educat de către părinţii săi. De aceea, atunci
când au existat carenţe în creşterea şi educarea minorului, în timpul în
care acesta are calitatea de elev sau de ucenic, prin supravegherea
exercitată de profesor sau meşteşugar se pot înlătura deficienţele în
723 Idem, op. cit., p. 214.

comportamentul copilului şi pot fi acoperite carenţele cu privire la

educarea şi creşterea acestuia.
Însă, atunci când profesorul şi meşteşugarul pot dovedi, conform art.
1000 alin. 5 din Codul civil, că şi-au îndeplinit îndatoririle de
supraveghere şi că au făcut tot ce le stătea în putinţă în acest sens, şi cu
toate acestea nu au putut să împiedice producerea prejudiciului, se va
antrena răspunderea părinţilor pentru lipsurile cu privire la educarea şi
creşterea exercitată cu privire la copilul minor.
Mai trebuie precizat că răspunderea profesorului sau meşteşugarului
înlătură răspunderea părinţilor când răspunderea acestora din urmă se
poate angaja sau în locul răspunderii profesorilor sau meşteşugarilor ori
alături de aceasta, însă pe temeiuri diferite, anume, ca o răspundere
pentru fapta proprie întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 din Codul
civil. În acest caz victima prejudiciului trebuie să probeze că fapta ilicită
pe care a comis-o minorul, în calitatea sa de elev sau de ucenic, se
datorează neexercitării obligaţiei de creştere şi educare de către părinţi
sau exercitării necorespunzătoare a acesteia724.
4.3.6. Răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile produse de
prepuşii acestora
Răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii
acestora reprezintă unul dintre cazurile de răspundere civilă indirectă pe
care o reglementează Codul civil, de mare importanţă practică.
Sediul materiei îl găsim în Codul civil, la art. 1000 alin. 3, care prevede
că stăpânii şi comitenţii răspund de prejudiciile cauzate de servitorii şi
prepuşii lor, în funcţiile care le-au fost încredinţate725.
În legătură cu acest text vom observa că ultimul alineat al art. 1000 din
Codul civil prevede posibilitatea exonerării de răspundere a părinţilor, a
profesorilor şi meşteşugarilor, dar nu prevede şi posibilitatea exonerării
724 Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 157; Sanda Ghimpu, Sigismund Grosu, op.
cit., p. 140.
725 Aurelian Ionaşcu în Aurelian Ionaşcu, Mircea Mureşan, Mircea Costin, Victor Urs, Gabriela
Chivu, Maria Banciu, Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil
român, II, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 80; Petre Anca în Tudor R. Popescu, Petre Anca, op.
cit., p. 221 şi urm; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, pp. 475-476.
de răspundere a comitenţilor pentru prejudiciile produse de prepuşii lor în

funcţiile încredinţate. Importanţa practică a acestei forme a răspunderii
civile delictuale rezultă din aceea că textul îşi găseşte aplicabilitate atât în
cauze civile, cât şi în cauze penale, în cazul în care comitenţii sunt
chemaţi să răspundă în calitate de părţi responsabile civilmente pentru
faptele care au cauzat prejudicii săvârşite de prepuşi în funcţiile
încredinţate, fapte care constituie atât delicte civile, cât şi infracţiuni, sub
aspectul reglementării din legea penală.
Din economia textului au rezultat o mulţime de interpretări şi de punte
de vedere în materia acestei forme a răspunderii civile delictuale şi,
desigur, există posibilitatea perfecţionării textului pentru a nu mai da
naştere unei practici judiciare neunitare.
Când discutăm despre răspunderea comitenţilor pentru fapta prepuşilor,
avem în vedere existenţa unei răspunderi pentru fapta altei persoane,
conform art. 1000 alin. 3 Cod civil şi nu o răspundere pentru fapta
proprie, care, însă, se poate angaja pe un alt temei, anume art. 998-999
Cod civil.
Reglementarea din Codul civil belgian726, art. 1384 alin. 3 este identică
cu reglementarea art. 1000 alin. 4 din Codul civil român.
Codul elveţian al Obligaţiilor, la art. 55 instituie răspunderea patronului
pentru daunele cauzate de muncitorii săi sau de alţi auxiliari ai săi, în
îndeplinirea atribuţiunilor de serviciu, dacă nu poate dovedi că a luat
toate măsurile impuse pentru a împiedica producerea prejudiciului ori
dacă, cu toate diligenţele depuse, nu a putut împiedica producerea daunei.
Patronul (comitent) are o acţiune în regres împotriva persoanei care a
acuzat prejudiciul727.
Reglementările Codului civil din Quebec în art. 1463 prevăd angajarea
răspunderii comitentului pentru repararea prejudiciului cauzat de prepuşii
acestuia, în executarea funcţiilor încredinţate, textul reglementând expres
726 Jean Servais, E. Mechelynck, Les Code set les lois spéciales les plus usuelles lu niqueur lu
Belgique, ediţia a 31, de Jean Blondiaux, Jean Masquelin, Gui Debrée, tome premier, Bruselles, 1965, p.
206.
727 Codes des obligations din 30 martie 1911, Edité par la Chancellerie fédérale, 1990, p. 220.
şi dreptul comitentului de a introduce o acţiune în regres împotriva

prepuşilor pentru recuperarea sumelor plătite728.
Patronii şi comitenţii sunt răspunzători pentru daunele produse prin
faptele ilicite de prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 2049 din Codul
civil italian729).
Întrucât nici dispoziţiile art. 1000 alin. 3 din Codul civil şi nici alte
dispoziţii ale aceluiaşi cod, nu determină noţiunea de comitent şi de
prepus, a revenit practicii judiciare şi doctrinei juridice obligaţia de a
stabili aceste noţiuni730.
Pentru calitatea de comitent şi pentru calitatea de prepus doctrina
juridică a apreciat că este necesar să existe o subordonare care îşi are
izvorul într-un acord de voinţă între comitent şi prepus, în sensul că
comitentul, care, poate fi persoană fizică sau persoană juridică,
încredinţează o anumită însărcinare, o anumită activitate, o anumită
răspundere, unei persoane fizice care va avea calitatea de prepus.
Din acest raport rezultă posibilitatea comitentului de a conduce,
controla, coordona, de a da instrucţiuni, de a direcţiona activitatea
persoanei care este prepus şi care are obligaţia de a se conforma
dispoziţiilor, instrucţiunilor, ordinelor pe care le primeşte din partea
comitentului.
Reglementările din art. 1000 alin. 3 Cod civil creează imaginea acestui
raport de subordonare, între comitent, cel care are direcţionarea activităţii
şi prepus, acela care se subordonează dispoziţiilor date de comitent în
direcţionarea activităţii înfăptuite.
Raportul de prepuşenie poate să rezulte dintr-o varietate de situaţii la
care, succint, ne vom referi în cele ce urmează.
728 Code civil Québec, ediţie pregătită de Jean Louis Baudouin, 1998-1999, Wilson&Laffeur,
Montréal, p. 426.
730 Ion P. Filipescu, op. cit., pp. 141-146; Maria Gaiţă, op. cit., pp. 218-220; Paul Mircea Cosmovici,
op. cit., pp. 182-183.
S-a spus că între comitenţi şi prepuşi se stabilesc raporturi de

autoritate731 şi pentru existenţa raportului de subordonare nu este
suficientă numai supravegherea comitentului, iar termenul acesta este
impropriu, deoarece este imposibil de exercitat supravegherea în toate
situaţiile, existenţa raportului dintre comitent şi prepus are în vedere
puterea de direcţie şi de control a activităţii prepuşilor.
O primă situaţie cu privire la temeiurile naşterii raportului de prepuşenie
o reprezintă existenţa contractului de muncă, în cadrul căruia cel care are
calitatea de salariat, de angajat, este subordonat, în ce priveşte
îndeplinirea funcţiilor şi atribuţiilor sale în raport ca angajatorul.
Existenţa contractului de muncă prezumă existenţa raportului de
prepuşenie până la proba contrarie732.
Calitatea de angajator, deci, în discuţia pe care o facem, de comitent, o
pot avea regii autonome, societăţi comerciale cu capital total sau parţial
de stat, persoane juridice fără scop patrimonial, persoane fizice, dacă
există un contract de muncă şi dacă acela care are calitatea de comitent se
află pe poziţia angajatorului, a aceluia care direcţionează, conduce,
îndrumă, controlează, supraveghează activitatea angajatului prepus.
Se vorbeşte despre o disociere între raportul de muncă şi raportul de
prepuşenie, în sensul că în unele situaţii, deşi contractul de muncă este
încheiat cu o anumită persoană juridică şi, deci ar rezulta că aceasta
trebuie să aibă calitatea de comitent, funcţiile sunt exercitate de către
persoana angajată în raport cu o altă persoană juridică.
Un asemenea caz îl regăsim în cadrul instituţiei detaşării, cunoscută în
dreptul muncii, situaţie în care, în determinarea raportului de prepuşenie
se are în vedere nu persoana juridică cu care angajatul a încheiat
contractul de muncă, ci aceea la care s-a făcut detaşarea şi care a
încredinţat angajatului o funcţie şi în realizarea atribuţiilor legate de
funcţia respectivă s-a comis o faptă ilicită care a dat naştere unui
prejudiciu733.

733 C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 225; Liviu Pop, op. cit., p. 267.
Întrucât, în cazul detaşării în muncă, munca este prestată în interesul

noii unităţi, angajatul este subordonat acesteia şi trebuie să respecte
condiţiile de muncă şi disciplina în muncă care sunt impuse de unitatea la
care este detaşat, unitate care supraveghează modul în care angajatul îşi
desfăşoară munca734.
La fel se pune problema în cazul în care este închiriat un utilaj împreună
cu persoana care operează activitatea la acesta. Persoana angajată care
calitate de comitent faţă de unitatea căreia îi este angajat şi cu care are
raporturi de muncă. Însă, în momentul în care se produce închirierea
utilajului unei alte persoane juridice şi odată ce utilajul îşi desfăşoară
activitatea în cadrul persoanei juridice locatare şi angajatul manevrant al
utilajului, atunci ultima dintre aceste unităţi are direcţionarea,
conducerea, controlul asupra deserventului utilajului şi va îndruma şi
supraveghea modul în care acesta îşi execută atribuţiunile de serviciu735.
În toate situaţiile în care raporturile de muncă şi/sau numirea în funcţie
se face în raport cu un anumit organ sau faţă de un anumit organ care
poate să asigure plata salariului, dar munca se desfăşoară efectiv în
raporturi cu altă persoană juridică, care are îndrumarea, supravegherea şi
controlul activităţii, în toate aceste situaţii asistăm la o disjungere a
răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, de
raporturile juridice de dreptul muncii. Astfel, deşi raporturile de muncă se
încheie cu o anumită persoană juridică, angajatorul, munca se desfăşoară
efectiv sub îndrumarea, supravegherea şi controlul unei alte persoane
juridice şi aceasta din urmă va avea calitatea de comitent în raport cu
prepusul, persoană angajată în muncă.
În cadrul discuţiei pe care o facem, privind contractul de muncă ca izvor
al raportului de prepuşenie, mai trebuie să amintim şi situaţiile speciale
care rezultă din natura specifică a exercitării unor anumite profesii, care
dau o anumită autonomie în ce priveşte exercitarea acestora.
Probleme deosebite se ridică în legătură cu stabilirea raportului de
prepuşenie în cazul exercitării anumitor profesii sau meserii. Facem
734 Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 4 din 18 ianuarie 1962, în C.D. 1962, p. 15.
referire la situaţia asistenţei medicale acordate de către medicul care are

calitatea de angajat al unei persoane juridice, spital sau direcţie sanitară.
S-a pus problema dacă în situaţia discutată unităţile sanitare pot fi
obligate să răspundă în calitate de comitenţi pentru prejudiciile cauzate
pacienţilor prin culpa medicului ce are calitatea de salariat.
Referitor la asistenţa medicală acordată, medicul nu are calitatea de
prepus faţă de organizaţia sanitară la care acesta este încadrat. Din acest
motiv va fi ţinut să răspundă pentru fapta proprie, conform articolelor
998-999 din Codul civil736.
Medicul asigură asistenţa medicală independent, în conformitate cu
pregătirea profesională pe care o are şi nu în raport de îndrumări de
specialitate care să provină din partea conducerii unităţii sanitare. Acesta
va avea, însă, calitatea de prepus în situaţia în care sunt analizate
probleme în legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea unor atribuţiuni
de serviciu care sunt independente de efectuarea actului medical, chiar
dacă acestea sunt strâns legate de acordarea asistenţei medicale. Ne
referim, aici, la respectarea programului de lucru, efectuarea vizitelor, a
contravizitelor, ori îndeplinirea programului de gardă şi altor activităţi
impuse de profesia respectivă737. În asemenea activităţi, dacă prin faptele
medicului se produce o daună, se poate angaja răspunderea unităţilor
sanitare în calitate de comitenţi, în raport cu prepusul medic, însă, în toate
celelalte situaţii medicul nu va răspunde decât pentru fapta proprie,
conform art. 998-999 din Codul civil738.
Medicii cu cabinete particulare poartă răspunderea pentru actul medical
prestat, conform reglementărilor art. 998-999 din Codul civil, pentru
fapta proprie, iar în situaţiile în care medicii lucrează pentru unităţi
sanitare de stat cu plată sau pentru unităţi sanitare din sistemul privat şi în
737 Liviu Pop, op. cit., pp. 268-269; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 226.
îndeplinirea actului medical cauzează un prejudiciu, se va angaja

răspunderea unităţii sanitare respective739.
În literatura juridică s-a considerat că nu poate fi vorba despre o
disociere a raportului de prepuşenie faţă de contractul de muncă şi că
există un drept de supraveghere şi control pe care trebuie să îl exercite
unitatea sanitară asupra activităţii medicului, dar un asemenea raport de
prepuşenie este privitor la anumite particularităţi ce rezultă din
specificitatea funcţiei sau activităţii pe care o îndeplineşte medicul740.
Cu privire la altă categorie de personal sanitar, în care intră asistenţi,
infirmieri s-a considerat că ne aflăm în prezenţa unui raport de
prepuşenie, ce rezultă din existenţa contractului de muncă încheiat cu
unitatea sanitară, care va da naştere întotdeauna la răspunderea acesteia
din urmă în calitate de comitent, pentru fapta personalului sanitar
infirmieri, asistenţi, care conduce la producerea unui prejudiciu
pacientului, devenit victimă741.
Trebuie amintit că un temei din care rezultă raportul de prepuşenie îl
poate constitui calitatea de membru la unei organizaţii cooperatiste
meşteşugăreşti, de consum sau de credit. Cooperatorul are calitatea de
prepus, iar organizaţia cooperatistă, aceea ce comitent.
Tot în sensul determinării temeiurilor existenţei raportului de
prepuşenie, amintim că, în regulă generală, contractele civile nu sunt de
natură să creeze raporturi de prepuşenie.
Luând în discuţie contractele de mandat, de antrepriză şi de locaţiune,
vom preciza că în cazul acestora nu va exista un raport de prepuşenie.
În cazul contractului de antrepriză, antreprenorul nu este prepus al
clientului, nici chiar atunci când clientul şi-a prevăzut prin clauzele
739 Şerban Beligrădeanu, Răspunderea civilă a medicilor şi a unităţilor sanitare, în Dreptul nr.
3/1990, pp. 5-11; pentru răspunderea civilă a medicilor a se vedea Ionuţ-Florin Popa, Răspunderea
civilă medicală, în Dreptul, nr. 3/2003, pp. 45-62.
740 Liviu Pop, op. cit., p. 269; în acelaşi sens Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 114/1989, în Dreptul nr.
3/1990, pp. 69-70.
741 Un medic se poate adresa cu o acţiune în despăgubiri împotriva stabilimentului medical, pentru
greşelile comise împotriva sa de un prepus al spitalului; o infirmieră a manevrat greşit masa de operaţie,
producând fracturarea piciorului chirurgului; (Cass. I civ., dec. din 13 martie 2001, Clinique de la
Roseraie C/El Goulli recurs e/dec. din 19 martie 1999 a C. Ap. Paris, cam. 1B, publicată în D. 2001. IR
1216, în Pandectele române nr. 2/2001, pp. 202-203.
contractuale dreptul de supraveghere a antreprenorului şi a modului în

care acesta îşi desfăşoară activitatea.
În doctrina juridică s-a admis, însă, că există cazuri de excepţie în care
să se evidenţieze existenţa raportului de prepuşenie şi în cazul
contractului de antrepriză, atunci când antreprenorul este efectiv
subordonat clientului şi, pe această cale, renunţă la autonomie sa742.
Tot în acest sens, discuţia se poate extinde şi la contractul de mandat,
care, ca regulă generală, nu dă naştere unui raport de prepuşenie, dar, în
cadrul căruia se recunoaşte că poate să se constituie un raport de
prepuşenie atunci când, prin clauzele contractului, se stipulează o
subordonare deplină a mandatarului în raporturile acestuia cu mandantul,
în sensul renunţării la iniţiativă, la autonomie şi activitatea mandatarului
desfăşurându-se sub autoritatea, controlul, supravegherea, îndrumarea
mandantului743.
Discuţia în materie contractelor civile se poate extinde şi asupra
contractului de locaţiune şi nu se recunoaşte existenţa unui raport de
prepuşenie între locator şi locatar şi nici unul dintre aceştia nu poate fi
ţinut răspunzător pentru prejudiciile cauzate de celălalt.
În cadrul acestei discuţii trebuie precizat şi că nu se recunoaşte existenţa
unui raport de prepuşenie între locatar şi sublocatar, raportat la
proprietarul bunului, situaţie în care locatarul principal nu este ţinut
răspunzător pentru prejudiciile aduse imobilului de către sublocatar, cu
invocarea art. 1000 alin. 3 din Codul civil.
Răspunderea locatarului faţă de proprietarul imobilului pentru
prejudiciile cauzate de sublocatar se întemeiază pe existenţa contractului
şi pe textul art. 1434 alin. 2 din Codul civil, în conformitate cu care
locatarul răspunde de prejudiciile produse de persoanele din familia sa
sau de sublocatar. Temeiul juridic al răspunderii va fi textul menţionat şi
nu art. 1000 alin. 3 din Codul civil, care reglementează răspunderea
comitentului pentru fapta prepusului.

743 În acest sens, M. Eliescu, op. cit., p. 290; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op.cit., p. 227; în sens
contrar, Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 165; F. Deak, Stanciu Cărpenaru, Drept civil,
Universitatea Bucureşti, 1983, pp. 194-195.
Probleme deosebite se ridică în privinţa determinării existenţei unui

raport de prepuşenie în cazul militarilor care îndeplinesc serviciul militar
în termen sau cu termen redus, conform obligaţiei constituţionale ce
revine tuturor persoanelor, în sensul determinat de art. 52 alin. 2 din
Constituţie. Textul prevede obligativitatea serviciului militar pentru
cetăţenii români care au împlinit vârsta de 20 de ani, excepţie făcând
cazurile pe care legea le prevede.
În doctrina juridică s-a considerat că militarul în termen sau cu termen
redus îşi îndeplineşte serviciul militar în temeiul unei obligaţii legale care
revine oricărui cetăţean şi nu în baza unui acord între părţi şi nu ne aflăm
în prezenţa unor raporturi de prepuşenie744.
S-a apreciat, de asemenea, că îndeplinirea serviciului militar nu-şi are
sorgintea într-un acord de voinţă între părţi şi nici nu se efectuează în
interesul unităţii militare745.
În situaţia în care militarul în termen execută o activitate care excede
obligaţiilor normale privind îndeplinirea serviciului militar, acela care i-a
încredinţat militarului o asemenea atribuţiune va dobândi calitatea de
comitent şi i se va angaja răspunderea civilă delictuală, conform art. 1000
alin. 3 din Codul civil746.
Practica judiciară a dat un alt sens obligaţiei de îndeplinire a serviciului
militar şi a considerat, în mai multe situaţii, că atunci când un militar
execută serviciul militar în termen, în cadrul Ministerului Apărării
Naţionale, Ministerului de Interne, dacă săvârşeşte o faptă ilicită
cauzatoare de prejudicii, unui alt militar, în cursul pregătirii militare, ori
dacă produce un prejudiciu unei alte persoane, s-a considerat că ne aflăm
în cadrul unui raport de prepuşenie şi a fost obligat la plată, după caz,
Ministerul Apărării Naţionale sau Ministerul de Interne, în calitate de
744 M. Eliescu, op. cit., p. 290; Nicolae D. Ghimpa, Responsabilitatea civilă delictuală şi
contractuală, Bucureşti, 1946, p. 287; B. Florea, Consideraţii referitoare la calitatea de parte
responsabilă civilmente a Ministerului Apărării Naţionale, în Dreptul nr. 1/1997, pp. 21-28.
746 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 228; Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 2162 din 22 decembrie
1976, în C.D. 1976, p. 137.
comitent, considerându-se că, în asemenea situaţii, militarul în termen are

calitatea de prepus al respectivului minister747.
Pe bună dreptate, o asemenea practică judiciară a fost criticată în
doctrina juridică748 sau în legătură cu asemenea practică judiciară au
existat reţineri în literatura de specialitate749.
Ideea urmărită de instanţele judecătoreşti a fost aceea de a permite
victimei prejudiciului să-şi recupereze mai repede şi să-şi acopere mai
repede dauna, întrucât comitentul este în măsură să acopere cuantumul
prejudiciului produs, mai uşor decât ar fi făcut-o persoana fizică ce avea
calitatea de militar în termen.
Răspunderea ministerului respectiv ar putea fi angajată în condiţiile
determinate de dreptul comun, anume art. 1000 alin. 1 din Codul civil sau
folosindu-se ca temei răspunderea pentru paza juridică a unor lucruri, în
ipotezele în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a fost săvârşită de
militar cu bunurile aflate în dotare, cum ar fi armamentul sau tehnica de
luptă. În asemenea situaţii, răspunderea ar rezulta din paza juridică a
lucrurilor aflate în dotare750.
4.3.6.3. Fundamentul angajării răspunderii comitenţilor pentru
prejudiciile produse de prepuşii acestora
Întrucât reglementările din Codul civil nu prevăd nici o reprezentare a
fundamentului răspunderii comitentului pentru fapta prepusului,
construcţia juridică în acest sens a rămas pe seama doctrinei juridice şi a
practicii judiciare751.
Au fost elaborate mai multe teorii care pot să fie grupate după elementul
comun, ceea ce vom face în ceea ce urmează.
747 Trib. Suprem, secţ. mil., dec. nr. 75 din 24 iulie 1981, în C.D. 1981, p. 325; Trib. Suprem, secţ. mil.
dec. nr. 30 din 5 mai 1980, în C.D. 1980, p. 336.
749 C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 229.
750 Liviu Pop, op. cit., p. 271; C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p. 229.
Andreea Tabacu, op. cit., pp. 130-131; Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pp. 183-184; Aurelian Ionaşcu în
Aurelian Ionaşcu, Mircea Mureşan, Mircea Costin, Victor Ursa, Gabriela Chivu, Maria Banciu, op. cit.,
p. 98 şi urm.
O primă grupare de teorii are ca element comun considerarea

fundamentului răspunderii comitentului pentru fapta prepusului ca fiind
ideea de culpă a comitentului. În cadrul acestei grupări, vom aminti o
primă fundamentare a răspunderii comitentului pe ideea culpei în
alegerea prepusului (culpa in eligendo) sau pe ideea unei culpe în
alegerea prepusului, combinată cu o culpă în supravegherea acestuia
(culpa in vigilando)752.
Se prezumă culpa comitentului pentru că a greşit în alegerea prepuşilor
sau pentru aceasta, dar şi pentru că nu i-a supravegheat îndeajuns.
Teoria a pornit de la susţinerea prezumţiei de culpă, care poate fi
înlăturată printr-o probă contrară, mergând, apoi, la concluzia că ne aflăm
în faţa unei prezumţii absolute pentru că nu este posibil a se proba lipsa
culpei comitentului, întrucât din dispoziţiile art. 1000 alin. 5 din Codul
civil, posibilitatea exonerării de răspundere există pentru părinţi, pentru
profesori şi meşteşugari, textul excluzându-i pe comitenţi.
Teoria a fost criticată în literatura juridică pentru mai multe
considerente, invocându-se mai multe argumente753.
Tot în cadrul grupării teoriilor bazate pe ideea de culpă trebuie să
reţinem şi teoria care consideră culpa prepusului ca fiind culpa
comitentului însuşi. În conformitate cu această teorie s-a susţinut că în
raport cu terţii, dacă se dovedeşte culpa prepusului, aceasta se transmite
de la prepus la comitent şi, pe această cale. Comitentul se substituie
prepusului, aflându-ne în prezenţa însăşi a culpei comitentului754.
În acest fel, culpa prepusului în raport cu victima, devine culpa proprie a
însuşi comitentului.
Culpa nu poate trece de la o persoană la alta, teoria este criticabilă
întrucât nu corespunde realităţii, deoarece în cazul răspunderii
comitentului pentru fapta prepusului ne aflăm în prezenţa unei răspunderi
indirecte şi nu a unei răspunderi pentru fapta proprie. Se dovedeşte, până
la urmă, că şi această teorie reprezintă o ficţiune.
753 Pentru critica acestei teorii a se vedea Liviu Pop, op. cit., p. 274.
754 Henry şi Leon Mazeaud, Jean Mazeaud, Leçons de droit civil, tomul II, vol. I, IVe édition, Paris,
1969, p. 434, citată de Liviu Pop, op. cit., p. 275.
În cadrul grupării teoriilor bazate pe ideea de culpă, o altă fundamentare

a răspunderii comitentului are la bază şi ideea că prepusul acţionează ca
un adevărat mandatar al comitentului şi în aceste condiţiuni fapta ilicită a
prepusului este însăşi fapta comitentului755. Şi acestei teorii îi pot fi aduse
critici, pentru că nu ne aflăm în prezenţa unui contract de mandat şi nu
poate exista reprezentare, decât în cazul actelor juridice, iar în situaţia în
discuţie ne aflăm în domeniul faptelor juridice cauzatoare de prejudicii.
Mai trebuie observat că răspunderea comitentului pentru fapta prepusului
este o răspundere indirectă, o răspundere pentru fapta altei persoane şi nu
este o răspundere pentru fapta proprie.
Prezumţia de culpă ce revine comitentului, se poate întemeia pe faptul
neînlăturării de către acesta a posibilităţii săvârşirii unei fapte ilicite care
cauzează prejudicii de către prepus756.
Deoarece ne aflăm în faţa unei prezumţii pentru fapta altei persoane,
există posibilitatea comitentului de a se regresa de la prepus, în limita
despăgubirilor plătite victimei şi în această situaţie prepusul va răspunde
pentru faptele sale proprii acoperind cuantumul sumei plătite de comitent.
Într-o altă încercare de aplicare a răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului, avem în vedere teoriile care fundamentează răspunderea
aceasta pe temeiuri obiective, cu excluderea culpei.
Teoriile aici grupate înlătură ideea de culpă de la fundamentarea
răspunderii comitentului şi acestea au în vedere criticile formulate în
legătură cu gruparea anterioară de teorii şi s-a considerat că asemenea
teorii, care fundamentează pe temeiuri obiective această formă a
răspunderii delictuale, corespund mai bine intereselor victimei, în sensul
de a se acoperi integral şi cât mai repede prejudiciul cauzat printr-o faptă
ilicită.
În cadrul teoriilor care fundamentează răspunderea pe temeiuri obiective
şi fără culpă, vom deosebi, în primul rând, teoria răspunderii fără culpă,
întemeiată pe riscul suportat de comitent. Conform acestei teorii
răspunderea civilă delictuală a comitentului se angajează din
împrejurarea că acesta trage foloasele activităţii desfăşurate de către
755 M. Planiol, G. Ripert, J. Boulanger, Traité élémentaire de droit civil, vol. II, Paris, 1947, p. 389.
prepus şi în acest fel trebuie să suporte consecinţele, uneori nefavorabile

care rezultă dintr-o asemenea activitate. Avem în vedere teoria riscului, în
sensul riscului-profit, conform adagiului ubi emolumentum ibi onus.
Teoria a evoluat, rezultând transformarea acesteia în teoria riscului de
activitate, datorită unor critici în doctrină şi teoria demonstrează că acolo
unde există autoritate se află şi riscul reparării pagubei cauzate datorită
activităţii desfăşurate de persoanele subordonate757.
S-a susţinut că este un risc de activitate pe care comitentul trebuie să-l
suporte, pentru că paguba a fost cauzată de extinderea propriei
activităţi758.
Dacă s-ar admite că fundamentul răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului porneşte de la riscul propriu al comitentului rezultat din
dreptul de a se bucura de beneficiile unei activităţi, fundamentarea
demonstrată nu ar permite comitentului să formuleze împotriva
prepusului o acţiune în regres, pentru a recupera contravaloarea daunelor
plătite759.
Tot în cadrul acestei teorii a fost conceput un fundament al răspunderii
comitentului pentru fapta prepusului, bazat pe ideea de garanţie,
fundament care a concentrat un interes crescând în literatura juridică şi în
practica instanţelor judecătoreşti. Conform acestei teorii, se angajează
răspunderea comitentului datorită faptului că legea îl consideră pe acesta
ca garantând interesele victimei şi dând posibilitatea obţinerii reparării
integrale şi rapide a prejudiciului suferit. Conform acestei teorii se
creează un sistem de apărare a victimei în cazul în care s-ar pune
problema insolvabilităţii prepusului autor al prejudiciului. Prin
reglementările art. 1000 alin. 3 din Codul civil se instituie o garanţie a
comitentului în solidar cu prepusul, faţă de victima prejudiciului. O

759 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 231; Liviu Pop, op. cit., p. 276; Ion M. Anghel, F. Deak, Marin
F. Popa, op. cit., p. 183; M. Eliescu, op. cit., p. 284.
asemenea garanţie dă posibilitatea victimei să fie despăgubită mai repede

şi integral. Această teorie a fost împărtăşită de doctrina românească760.
Prin aceasta se demonstrează că ne aflăm în prezenţa unei garanţii
pentru fapta altei persoane şi răspunderea comitentului se angajează
atunci când şi dacă în persoana prepusului sunt întrunite condiţiile
generale cu privire la răspunderea civilă delictuală pentru fapta
proprie761.
Discutând despre teoria care fundamentează răspunderea comitentului
pentru fapta prepusului pe ideea de garanţie, vom observa că în
conformitate cu opiniile din practica judiciară şi acelea din doctrină, se
detaşează o primă concepţie a garanţiei obiective, întemeiată pe riscul de
activitate, despărţită de orice idee de culpă prezumată a comitentului şi se
mai desprinde şi o altă tendinţă, care are în vedere concepţia garanţiei
subiective, în sensul că ne găsim în faţa unei garanţii care nu se detaşează
de prezumţia de culpă a comitentului, ci, mai degrabă, se grefează pe
aceasta762.
Concepţia garanţiei subiective are în vedere aceea că pentru fapta
proprie a prepusului comitentul este ţinut răspunzător întrucât acesta
exercită supravegherea, îndrumarea şi controlul activităţii celui dintâi.
Această variantă a garanţiei subiective nu poate fi despărţită de ideea de
culpă a comitentului, însă nici nu se poate susţine că are în vedere chiar o
culpă în ce priveşte supravegherea, îndrumarea şi controlul activităţii
prepusului. Ideea de garanţie depăşeşte ideea de vină a comitentului.
Astfel cum s-a precizat în literatura juridică, ideea de garanţie depăşeşte
ideea de vină a comitentului, ceea ce face ca răspunderea comitentului să
nu poată fi înlăturată prin proba contrarie, în sensul lipsei de vinovăţie, cu
privire la exercitarea supravegherii, îndrumării şi controlului exercitat763.
Se poate spune că ne aflăm în prezenţa unei prezumţii legale absolute de
culpă a comitentului şi că se are în vedere ideea de vină în exercitarea
760 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 231; Liviu Pop, op. cit., p. 277; Ion M. Anghel, F. Deak, Marin
F. Popa, op. cit., p. 183; M. Eliescu, op. cit., p. 284-285.
763 Idem, op. cit., p. 232.
atributelor comitentului şi ideea de garanţie generală în ce priveşte fapta

prepusului.
Practica judiciară a adoptat ca fundament al răspunderii comitentului
pentru fapta prepusului, ideea de garanţie764.
4.3.6.4. Condiţiile generale pentru răspunderea comitenţilor pentru
Condiţiile generale pentru angajarea răspunderii comitentului pentru
fapta prepusului trebuie să fie dovedite de victima prejudiciului şi conduc
la angajarea răspunderii conform art. 1000 alin. 3 din Codul civil.
Este necesar ca în persoana prepusului că regăsim condiţiile răspunderii
pentru fapta proprie, condiţii ce rezultă din dispoziţiile art. 998-999 Cod
civil. Astfel, victima prejudiciului trebuie să dovedească existenţa
prejudiciului, existenţa faptei ilicite a prepusului, existenţa unui raport de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs şi existenţa vinei, a
culpei prepusului în comiterea acestei fapte ilicite cauzatoare de
prejudicii.
Cu privire la necesitatea dovedirii vinei, a culpei prepusului, în doctrina
juridică s-au evidenţiat două puncte de vedere.
Conform uneia dintre opinii, pentru angajarea răspunderii comitentului
s-a considerat că nu este necesar să se facă şi proba culpei prepusului765.
Argumentele invocate în sensul acestei opinii au în vedere aceea că nici
o dispoziţie legală nu distinge condiţia culpei prepusului, că exonerarea
de răspundere a comitentului, atunci când victima prejudiciului nu poate
dovedi culpa prepusului este injustă, că dacă s-ar admite că răspunderea
comitentului există în raport de condiţia culpei prepusului, în cadrul
acţiunii în regres a comitentului, atunci prepusul nu ar putea să se apere
prin proba că prejudiciul se datorează în întregime culpei comitentului, că
cerinţa culpei prepusului, mai cu seamă în cazul prejudiciilor corporale şi
764 În acest sens, Tribunalul Suprem s-a pronunţat prin decizia de îndrumare nr. 2/1960, în C.D. 1960,
p. 12; a fost fundamentată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, pe calitatea de garant a
comitentului, pe care dispoziţiile legale îl obligă să repare prejudiciul cauzat victimei de către prepuşii săi,
în funcţiile încredinţate; partea responsabilă civilmente trebuie să garanteze victimei repararea
prejudiciului.
765 Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., pp. 167-169; Dan Chirică, Este greşeala
prepusului o condiţie a răspunderii comitentului?, R.R.D. nr. 4/1983, pp. 29-33.
celor materiale, este contrară orientării generale a jurisprudenţei, care a

urmărit să scutească victima de proba culpei.
Tot în cadrul acestei argumentări s-a precizat că dacă s-ar admite
condiţia culpei, nu se poate explica de ce comitentul este obligat să
răspundă pentru prejudiciul cauzat de prepusul minor lipsit de
discernământ sau pus sub interdicţie, iar în tăcerea legii nu poate fi
justificată deosebirea dintre răspunderea comitentului şi celelalte forme
de răspundere pentru fapta altei persoane, anume, răspunderea părinţilor
şi răspunderea profesorilor şi meşteşugarilor, atunci când condiţia culpei
se consideră că nu e necesară766.
Într-o altă opinie, majoritară în doctrina juridică, s-a susţinut că existenţa
răspunderii comitentului implică necesarmente proba culpei
prepusului767.
Răspunderea comitentului este instituită ca şi o garanţie în raport cu
victima, pentru acoperirea obligaţiilor care iau naştere din fapta ilicită a
prepusului şi, sub acest aspect, doctrina juridică şi practica judiciară au
considerat necesar ca toate condiţiile generale ale răspunderii prepusului
pentru fapta proprie să fie întrunite, inclusiv culpa acestuia768.
Observăm că în conformitate cu această ultimă opinie, victima trebuie
să dovedească, pe lângă celelalte condiţii pentru angajarea răspunderii
civile şi existenţa culpei prepusului, conform art. 998-999 din Codul
civil, ceea ce explică şi permite, comitentului, după ce despăgubeşte
victima, să formuleze o acţiune în regres împotriva prepusului, autor al
faptei ilicite şi să obţină acoperirea prejudiciului de la acesta.
O problemă pusă în discuţie în literatura juridică a fost aceea a
excepţiilor de la regula în conformitate cu care comitentul este obligat să
766 Liviu Pop, op. cit., p. 264, autorul citând argumentarea opiniilor de către Ion M. Anghel, F. Deak,
Marin F. Popa, op. cit., p. 168; Dan Chirică, op. cit., pp. 31-33; Boris Stark, op. cit., p. 400.
767 M. Eliescu, op. cit., p. 283, 286; Liviu Pop, op. cit., p. 265; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 233;
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pp. 231-233; René Sanilevici, op. cit., p. 167.
768 M. Eliescu, op. cit., p. 293 şi urm.; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 219; 232; René
Sanilevici, op. cit., p. 168; Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 2/1960, în C.D. 1960, p.
12; Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 10/1961, în C.D. 1961, p. 65; Trib. Suprem,
col. civ., dec. nr. 733/1957, C.D. 1957, p. 159; Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 522/1973, C.D. 1973, p.
449.
răspundă conform art. 1000 alin. 3 din Codul civil, numai atunci când
fapta ilicită a fost săvârşită de către prepus, din culpă. Excepţiile,
conform literaturii juridice769, au în vedere situaţia în care fapta
prejudiciabilă a fost săvârşită de către un prepus minor lipsit de
discernământ sau de un prepus care este pus sub interdicţie
judecătorească şi în situaţia în care prepusul a cauzat prejudiciul prin
utilizarea unui lucru.
În legătură cu primul caz semnalat, avem unele reţineri cu privire la
existenţa unor asemenea situaţii, pentru că par a fi greu de evidenţiat
cazurile în care poate exista un raport de prepuşenie în care prepusul să
fie minor lipsit de discernământ ori o persoană pusă sub interdicţie
judecătorească. Ne este greu să ne imaginăm asemenea situaţii în care
prepusul se poate găsi într-o atare situaţie.
Când prepusul este minor lipsit de discernământ ori când acesta este pus
sub interdicţie se va angaja răspunderea comitentului, dacă se va dovedi
că comitentul a săvârşit o greşeală încredinţând funcţia unui prepus aflat
într-o asemenea situaţie. În acest caz, răspunderea comitentului va avea
în vedere fapta proprie, conform art. 998-999 din Codul civil770.
În legătură cu cea de-a doua situaţie, în care se pune problema excepţiei
în discuţie, anume când prepusul a cauzat prejudiciul prin utilizarea unui
lucru, se poate observa că sunt cazuri în care răspunderea poate fi
angajată pe temeiul art. 1000 alin. 1 din Codul civil, anume pentru
prejudiciile cauzate de lucruri în general. În unele situaţii, paznicul juridic
al lucrului este chiar comitentul, care, în virtutea raportului de prepuşenie
a încredinţat prepusului lucrul proprietatea sa, pentru ca prepusul să
îndeplinească anumite activităţi stabilite conform direcţionării,
conducerii, supravegherii, controlului, exercitat de către comitent. În
această situaţie răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri, fiind o
răspundere obiectivă, nu mai este necesară proba culpei prepusului.
În cazul în care prepusul, în sensul îndeplinirii funcţiei încredinţate, a
folosit un lucru care se află sub paza juridică a comitentului, atunci
prepusul răspunde conform art. 1000 alin. 1 din Codul civil şi nu este

necesară proba culpei, iar comitentul va suporta răspunderea, conform

art. 1000 alin. 3 din Codul civil.
4.3.6.5. Condiţiile speciale pentru răspunderea comitenţilor pentru
Conform dispoziţiilor art. 1000 alin. 3 din Codul civil, pentru a ne afla
în prezenţa răspunderii comitentului pentru fapta prepusului sunt
necesare două condiţii speciale, anume să ne aflăm în faţa unui raport de
prepuşenie şi fapta săvârşită de către prepus să se fi produs în cadrul
funcţiilor pe care i le-a încredinţat comitentul.
Vom discuta pe rând cele două condiţii.
În privinţa existenţei raportului de prepuşenie problemele au fost
precizate în sensul determinării multitudinii de situaţii din care poate să
rezulte existenţa unui raport de prepuşenie. Desigur că răspunderea,
conform art. 1000 alin. 3 din Codul civil, se angajează atunci când
raportul de prepuşenie a existat la momentul săvârşirii faptei ilicite
Probleme deosebite apar în legătură cu stabilirea celeilalte condiţii
speciale pentru angajarea răspunderii comitentului, anume atunci când
prejudiciile au fost cauzate de prepus în funcţia care i-a fost încredinţată.
Condiţia pe care o analizăm a dat naştere unor interesante discuţii în
doctrină şi a creat o practică judiciară bogată şi nu de puţine ori,
neuniformă.
Interpretările din literatura juridică şi practica instanţelor judecătoreşti,
cu privire la funcţiile încredinţate în care a fost săvârşită fapta de către
prepus au pornit de la interpretări extensive, în care răspunderea
comitentului se angajează atunci când funcţia încredinţată reprezenta
doar o anume ocazie sau un prilej care a facilitat săvârşirea faptei ilicite şi
până la opinii care au restrâns angajarea răspunderii numai atunci când
fapta a fost săvârşită strict în limitele determinate de funcţia încredinţată.
Argumentele care au stat la baza hotărârilor judecătoreşti şi a opiniilor
din doctrină în sensul interpretării extensive a condiţiei săvârşirii faptei în
funcţia încredinţată s-au întemeiat pe necesitatea unei protecţii reale a
victimei prejudiciului şi posibilitatea acoperirii integrale şi rapide a
acestui prejudiciu.
Pentru determinarea cu exactitate a condiţiei săvârşirii faptei în funcţiile

încredinţate, în literatura juridică au fost propuse anumite coordonate,
care trebuie să fie urmărite în construirea structurii acestei condiţii771.
Succint, vom parcurge aceste coordonate.
Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu se poate angaja
atunci când fapta săvârşită de prepus nu prezintă nici o legătură cu
exercitarea funcţiei încredinţate de către comitent, cum ar fi, de exemplu,
fapta săvârşită în timp ce prepusul se afla în concediu sau săvârşită pe
drumul dintre locul de muncă şi domiciliu.
Mai trebuie observat că se va angaja răspunderea comitenţilor pentru
faptele prepuşilor atunci când aceştia din urmă acţionează în cadrul
normal al funcţiei încredinţate şi când, datorită imprudenţei, neglijenţei,
nedibăciei, dau naştere unui prejudiciu. Mai mult, chiar, s-a precizat că se
angajează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului atunci când
acestea din urmă a acţionat pentru comitent, însă în limitele scopului în
raport de care i-au fost încredinţate anumite funcţii de către comitent.
Practica judiciară, prin unele soluţii, a statuat că se angajează
răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, dar nu şi atunci când
prepusul a profitat de funcţia încredinţată sau a exercitat abuziv acea
funcţie, atunci când a depăşit limitele competenţei pe care i le conferea
funcţia sau a acţionat în interesul său propriu, fără a prezenta, sub acest
aspect, o legătură cu interesele pe care le-ar fi avut comitentul sau în
unele situaţii a acţionat chiar vădit împotriva intereselor comitentului.
O problemă ce a dat naştere la ample discuţii a fost de a determina dacă
ne aflăm în cazul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, deci,
în situaţia aplicării dispoziţiilor art. 1000 alin. 3 din Codul civil, atunci
când prepusul profită sau abuzează de funcţia încredinţată de către
comitent şi acţionează în interesul său propriu sau când îşi exercită
funcţia, însă fără a avea legătură cu încredinţarea dată de către comitent şi
dacă în asemenea situaţii va mai opera răspunderea comitentului.
Tot astfel, se pune problema de a determina această răspundere
indirectă, pentru fapta altei persoane, dacă nu există nici o simplă

aparenţă de legătură între funcţia îndeplinită de prepus şi săvârşirea faptei

ilicite cauzatoare de prejudicii.
În literatura juridică se face referire la necesitatea ca între exercitarea
funcţiei şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus, chiar şi în situaţia în
care acesta abuzează de funcţia încredinţată, să existe o legătură de
cauzalitate sau, dacă aceasta nu există, să fie, cel puţin, o conexiune
necesară772.
Trebuie angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului în
toate situaţiile în care săvârşirea faptei nu s-ar fi putut produce dacă nu s-
ar fi încredinţat prepusului funcţia respectivă, fiind lipsit de semnificaţie
producerea faptelor păgubitoare care nu s-au încadrat în ceea ce numim
exerciţiul normal al funcţiei încredinţate, ci au fost comise prin
exercitarea abuzivă a acestei funcţii773.
Între exerciţiul funcţiei încredinţate şi fapta prejudiciabilă trebuie să
existe o legătură de cauzalitate sau măcar o legătură de conexitate, în aşa
fel încât funcţia să fi procurat instrumentul faptei ilicite sau prilejul care a
înlesnit săvârşirea faptei ilicite774.
Asemenea criterii, în perioada producerii faptei ilicite pot fi corelate,
fiind necesar ca fapta să se fi produs, ca regulă generală, în timpul
exercitării serviciului.
Au fost situaţii, evidenţiate în literatura juridică, în care răspunderea
comitentului a fost diminuată, mergându-se chiar până la înlăturarea
răspunderii comitentului, în cazul în care au existat împrejurări în care
victima a contribuit ea însăşi la producerea prejudiciului sau în cazul în
care victima cunoştea că prepusul acţionează depăşindu-şi atribuţiile
conferite de funcţia încredinţată şi acţionează abuziv împotriva acestei
funcţii şi împotriva intereselor comitentului însuşi775.
Este interesant de semnalat că în unele situaţii se produce o interferenţă
a două temeiuri juridice care antrenează răspunderea civilă delictuală,
răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, conform art. 1000 alin.

773 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 226.
775 Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 172; M. Eliescu, op.cit., p. 293.
3 din Codul civil şi răspunderea persoanei care exercită paza juridică

asupra lucrului, pentru prejudiciile cauzate de lucru, conform dispoziţiilor
art. 1000 alin. 1 din Codul civil.
Cel mai adesea, asemenea situaţii se întâlnesc în cazul conducătorilor de
autovehicule care produc un prejudiciu cu maşina proprietate a
comitentului şi se pune problema dacă în raport cu victima, va răspunde
alături de şofer şi comitentul, care avea această calitate şi, în plus de
aceasta, avea şi calitatea de proprietar al bunului cu care a comis
prejudiciul, adică de paznic juridic al acestuia.
Prin unirea şi confruntarea celor două temeiuri juridice, practica
judiciară, dar şi doctrina juridică, au ajuns la concluzia că răspunderea
comitentului absoarbe răspunderea pentru bunuri şi, pe această cale, a
fost evidenţiată soluţia că prin fapta abuzivă a prepusului trebuie să se
instituie răspunderea comitentului conform art. 1000 alin. 3 din Codul
civil776.
Practica judiciară este bogată în privinţa antrenării răspunderii
comitentului pentru fapta prepusului, conform reglementărilor art. 1000
alin. 3 din Codul civil, în cazul în care comitentul este răspunzător de
prejudiciile cauzate de prepusul şofer care, luând autovehiculul
proprietatea comitentului produce accident de circulaţie, urmare căruia se
naşte această formă de răspundere. Soluţiile au în vedere angajarea
răspunderii comitentului, pentru o protecţie deosebită a victimei
prejudiciului.
Atunci când apare confuziunea dintre cele două temeiuri juridice pentru
care se poate angaja răspunderea civilă delictuală, anume art. 1000 alin. 3
şi art. 1000 alin. 1 din Codul civil, s-a precizat că asistăm la o deformare
a sensului răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, prin aceea că
este vorba despre o extindere excesivă a acestei forme de răspundere777.
Soluţia nu poate fi discutată sub aspect restrictiv, numai cu privire la
accidentele de autovehicule, pentru că în cazul acesta operează asigurarea
de răspundere civilă în virtutea legii.

777 C. Stătescu C. Bîrsan, op. cit., p. 237.
Autorii menţionaţi critică acele situaţii în care între exercitarea funcţiei

şi fapta ilicită există o legătură foarte fragilă, o conexiune ocazională,
întâmplătoare, ceea ce, în unele soluţii ale practicii judiciare conduce la
angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, însă în
asemenea situaţii este criticabilă soluţia ţinând seama de fragilitatea
raportului cauzal dintre fapta săvârşită şi prejudiciul cauzat în condiţiile
existenţei unui raport de prepuşenie.
În multe situaţii raportul de prepuşenie este privit în practica judiciară,
foarte larg, urmărindu-se protejarea victimei prejudiciului, prin
posibilitatea acesteia de a-şi acoperi dauna cauzată prin acţiune împotriva
prepusului sau împotriva comitentului, cel mai adesea. Asistăm, în aceste
situaţii, la o interpretare extensivă a condiţiei ca fapta ilicită a prepusului
să fi fost săvârşită în funcţiile încredinţate şi soluţiile, aici, pot fi multiple.
Amintim, cu titlu de exemplu, situaţia în care o persoană având un
contract de muncă, la terminarea programului de lucru, în vestiar, din
glumă, provoacă deplasarea unui dulap metalic şi este rănit un alt
angajat778. Aflându-se după sfârşitul programului, în vestiar, deci în afara
câmpului de exercitare a supravegherii comitentului, prepusul săvârşeşte
această faptă. Instanţa, însă, a considerat că ne aflăm în ipoteza stabilită
de lege, anume fapta săvârşită în funcţia încredinţată şi a dispus angajarea
răspunderii comitentului.
Avem serioase rezerve în privinţa soluţiei menţionate.
Doctrina juridică şi practica judiciară au conturat anumite principii
pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi în cadrul acesteia, mai cu
seamă, privind circumstanţierea condiţiei speciale a săvârşirii faptei în
funcţiile încredinţate. În acest sens, s-a precizat că trebuie să răspundă
comitentul pentru tot ceea ce prepusul săvârşeşte în cadrul normal al
funcţiei încredinţate, atunci când a lucrat pentru comitent, în limitele
scopului pentru care au fost conferite funcţiile respective779.
Tot astfel, răspunderea comitentului trebuie să se angajeze şi atunci
când acesta depăşeşte funcţia încredinţată, exercitând funcţia în mod
778 Curtea Supremă de Justiţie, secţ. pen., dec. nr. 459/1993, în Buletinul Jurisprudenţei 1993, pp.
194-196.
abuziv, însă numai în situaţia în care exerciţiul abuziv al funcţiei prezintă

o legătură de cauzalitate sau o corelaţie necesară cu excluderea unei
simple corelaţii ocazionale, în condiţiile în care fapta ilicită a fost
săvârşită în interesul comitentului sau a existat măcar aparenţa că fapta
săvârşită este exercitată în interesul comitentului780.
Atunci când victima prejudiciului doreşte să obţină anumite foloase din
fapta ilicită şi înţelege, caracterul abuziv al exerciţiului funcţiei de către
prepus, este exclusă răspunderea comitentului. Când nu se angajează
răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, în condiţiile art. 1000
alin. 3 din Codul civil, victima prejudiciului are posibilitatea să-l
acţioneze pe autorul faptei prejudiciabile, pentru temeiurile existente la
art. 998-999 din Codul civil, existând şi posibilitatea de a se îndrepta
împotriva comitentului pe acelaşi temei juridic.
Principiile menţionate în doctrina juridică au fost sistematizate şi în
cadrul soluţiilor practicii judiciare781. S-a precizat că răspunderea
comitentului este angajată pentru daunele produse de prepus în
exercitarea atribuţiilor ce rezultă din funcţia încredinţată, în conformitate
cu indicaţiile comitentului, în limitele funcţiei, în interesul comitentului.
Se angajează răspunderea comitentului şi atunci când prepusul
acţionează în funcţia încredinţată, în interesul comitentului sau într-un
mod care să creeze convingerea că acţionează în interesul comitentului şi
în aceste condiţii săvârşeşte o faptă cauzatoare de prejudicii, datorită
realizării într-un mod necorespunzător a indicaţiilor, directivelor primite
de la comitent sau prin depăşirea abuzivă a acestor îndatoriri.
Tot conform soluţiei menţionate, nu se angajează răspunderea
comitentului dacă acesta a luat măsurile necesare pentru a preîntâmpina
fapta păgubitoare a prepusului, atunci când victima prejudiciului a
cunoscut că prepusul nu a acţionat în folosul comitentului, ci în folosul
său propriu sau că acţionează cu depăşirea atribuţiunilor ce rezultă din
funcţia încredinţată, precum şi în situaţiile în care activitatea prepusului
780 Idem, op. cit., p. 238.

781 Trib. Suprem, dec. nr. 49/1977, pronunţată în completul prevăzut de art. 39 alin. 2 şi 3 din Legea
nr. 58/1968 de organizare judecătorească, C.D. 1977, p. 314.
depăşeşte, excede sfera, limitele, în care comitentul este obligat să

exercite supravegherea prepusului.
Comitentul nu este ţinut răspunzător atunci când faptele săvârşite de
prepus nu au legătură cu funcţia încredinţată, chiar dacă asemenea fapte
au fost săvârşite chiar în timpul exercitării funcţiilor respective.
4.3.6.6. Efectele răspunderii comitenţilor pentru prejudiciile
produse de prepuşii acestora
4.3.6.6.1. Raporturile dintre comitent şi victima prejudiciului
Victima prejudiciului poate pretinde repararea daunei suferite,
acţionându-l în judecată numai pe prepus, în temeiul art. 998-999 din
Codul civil sau acţionându-l în judecată numai pe comitent, în baza
reglementărilor art. 1000 alin. 3 din Codul civil sau acţionându-i în
judecată pe ambii, atât pe comitent, cât şi pe prepus, pentru temeiuri
juridice diferite, comitentul pentru art. 1000 alin. 3 din Codul civil, iar pe
prepus pentru art. 998-999 din Codul civil782.
În aceste condiţii s-a pus problema care este natura răspunderii
comitentului în raport cu victima prejudiciului. Prepusul şi comitentul
răspund pentru temeiuri diferite, în sensul că prepusul răspunde pentru
fapta proprie, iar comitentul pentru fapta altei persoane, în calitate de
garant al acestuia.
S-a susţinut, într-o opinie, că răspunderea comitentului şi a prepusului,
atunci când victima îi acţionează în judecată pe amândoi, este o
răspundere solidară. Aceasta rezultă din reglementările art. 1003 din
Codul civil, în conformitate cu care, atunci când fapta care a dat naştere
unui prejudiciu este imputabilă mai multor persoane, acestea trebuie să
răspundă solidar pentru despăgubire.
Precizăm că prin ideea de garanţie a comitentului pentru fapta
prepusului nu este exclusă culpa şi ideea imputabilităţii faptei prepusului.
Conform orientărilor practicii judiciare care a statuat ideea garanţiei,
întrucât există un raport de prepuşenie, comitentul are obligaţia de a
exercita supravegherea, îndrumarea şi controlul activităţilor prepusului şi
782 Ion P. Filipescu, op. cit., pp. 148-149; Maria Gaiţă, op. cit., p. 229 şi urm.; Dumitru Văduva,
Andreea Tabacu, op. cit., p. 133.
poate exista situaţia în care sunt anumite carenţe în modul de exercitare a

acestor obligaţii, care revin comitentului.
S-a considerat că existând o imputabilitate a comitentului, conform art.
1003 din Codul civil, sunt întrunite condiţiile pentru o răspundere
solidară a comitentului783.
Într-o altă opinie, în literatura juridică, s-a susţinut că nu poate fi invocat
art. 1003 din Codul civil, ca temei al solidarităţii dintre comitent şi prepus
şi că în acest caz comitentul are o obligaţie in solidium784. Conform
acestui punct de vedere, prepusul şi comitentul răspund pe temeiuri
diferite, anume prepusul răspunde ca şi autor al faptei ce produce
prejudiciul, iar comitentul răspunde ca şi garant, pentru a asigura victimei
acoperirea integrală a prejudiciului. Din partea ambilor rezultă, însă,
obligaţia de a repara prejudiciul, aceştia, însă, nu răspund ca şi codebitori
solidari, conform dispoziţiilor art. 1003 din Codul civil, întrucât nu au
cauzat prejudiciul împreună. S-a considerat că în cazul răspunderii
comitentului pentru fapta prepusului, prin dispoziţiile legale nu se
reglementează că obligaţia este solidară cu aceea a prepusului şi astfel,
răspunderea comitentului ar rezulta dintr-o obligaţie in solidium, care se
caracterizează, totuşi, printr-o obligare la plata datoriei în întregime de
către doi debitori785.
S-a susţinut chiar, că obligaţia in solidium ne arată diferite situaţii în
care, fără a exista o solidaritate legală ori convenţională, se recunoaşte că
fiecare dintre mai mulţi debitori trebuie să contribuie, în cote diferite,
783 C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 240; Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 174;
Petre Anca, Conflictul răspunderii delictuale, în R.R.D. nr. 2/1971, pp. 52-43; Ion Lulă, Discuţii în
legătură cu interpretarea şi sfera de aplicare a art. 1003 din Codul civil, în Dreptul nr. 8/1996, pp.
48-60; N.D. Ghimpa, Acţiunea în regres în domeniul răspunderii civile delictuale, în R.R.D. nr.
2/1971, p. 15 şi urm.
784 M. Eliescu, op. cit., p. 306; Liviu Pop, op. cit., p. 280; René Sanilevici, Examen de practică
judiciară privind caracterul şi limitele răspunderii în ipoteza pluralităţii de persoane obligate la
repararea pagubei, R.R.D. nr. 12/1980, pp. 35-36; Aurelian Ionaşcu, Mircea Mureşan, Mircea Costin,
Victor Ursa, Gabriela Chivu, Maria Banciu, Contribuţia practicii judiciare la dezvoltarea principiilor
dreptului civil român, II, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 95; Raul Petrescu, Cu privire la
particularităţile obligaţiilor in solidium, R.R.D. nr. 12/1968, pp. 85-86.
785 Liviu Pop, op. cit., p. 280; în acest sens şi unele soluţii din practica judiciară, Trib. Suprem, secţ.
civ., dec. nr. 392/1981, C.D. 1981, p. 113.
putând fi urmărit de creditori pentru întreaga sumă, dacă prin natura unor
asemenea obligaţii este necesară soluţia precizată. Se observă de către
autorul menţionat, existenţa unei pluralităţi de legături de sine stătătoare,
cu naturi şi întinderi diferite, însă, sub aspect activ, există o singură
creanţă, care îndreptăţeşte pretenţia de a se executa plata întregii
datorii786.
Primei dintre opinii practica judiciară i-a acordat o atenţie specială787.
Din analiza dispoziţiilor legale vom observa că legiuitorul nu a stabilit o
ordine în care victima prejudiciului trebuie să formuleze acţiunea în
răspundere împotriva comitentului sau împotriva prepusului.
Trebuie reţinut, însă, că în privinţa comitentului, acesta este interesat să
formuleze cererea de chemare în garanţie, alături de el şi a prepusului,
chiar şi în situaţiile în care victima prejudiciului nu l-ar chema în
judecată, alături de comitent şi pe prepus.
Formularea cererii de chemare în garanţie este avantajoasă pentru
comitent, deoarece va evita un proces ulterior acestuia şi toate problemele
în legătură cu acoperirea prejudiciului se vor soluţiona într-o singură
cauză judiciară şi, de asemenea, hotărârea judecătorească, astfel
pronunţată, definitivă şi irevocabilă, va fi opozabilă şi prepusului, ceea ce
va uşura acţiunea în regres a comitentului, atunci când acesta efectuează
plata despăgubirilor către victima prejudiciului788.
O problemă foarte interesantă s-a ridicat în practica judiciară şi în
doctrină, în legătură cu obligaţia comitentului de a repara prejudiciul
cauzat de prepuşii unor comitenţi diferiţi. Problema menţionată comportă
o distincţie între două situaţii, anume, atunci când prejudiciul este cauzat
unei terţe persoane şi, o a doua situaţie, când prejudiciul este cauzat unuia
dintre comitenţi.
În cazul în care prepuşii unor comitenţi diferiţi au săvârşit o faptă ilicită,
care a cauzat prejudicii unei terţe persoane, problema în discuţie are în
786 M. Eliescu, op.cit., p. 298.
787 Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 2048/1988, R.R.D. nr. 7/1989, p. 75; Trib. Suprem, secţ. mil., dec.
nr. 75/1981, C.D. 1981, p. 325; Trib. Suprem, secţ. mil., dec. nr. 30/1980, C.D. 1980, p. 336; Trib.
Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1266/1983, C.D. 1983, p. 286; Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1460/1984,
C.D. 1984, p. 314.
vedere dacă victima prejudiciului poate obţine obligarea oricăruia dintre

comitenţi la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit. Vom
observa aici, că în doctrina juridică au fost exprimate două puncte de
vedere diferite.
Mai mulţi comitenţi ai unor prepuşi diferiţi sunt ţinuţi să răspundă
solidar, pentru întreg prejudiciul şi nu fiecare dintre comitenţi pentru
propriul prepus, deoarece prepuşii acestora pentru care sunt ţinuţi să
răspundă, sunt obligaţia solidar la întreg prejudiciul cauzat789.
Conform acestui punct de vedere s-a considerat că întrucât comitentul
răspunde in solidium, obligaţia acestuia are aceeaşi întindere ca şi
obligaţia prepusului, ceea ce rezultă din caracterul dependent şi accesoriu
a obligaţiei comitentului în raport cu obligaţia prepusului, care a dat
naştere prejudiciului respectiv790.
Conform unui alt punct de vedere, la care achiesăm, dacă fiecare dintre
comitenţi garantează pentru propriul prepus, atunci, pentru fiecare
comitent în parte va exista solidaritate cu propriul său prepus, pentru
partea de prejudiciu care a fost cauzată de către acest prepus. Şi atunci, în
raport cu victima prejudiciului, prepuşii sunt răspunzători solidar, pentru
întregul prejudiciu, iar fiecare dintre comitenţi va fi solidar cu propriul
său prepus în limitele părţii de prejudiciu pe care a produs-o prepusul
respectiv791.
În sensul acestei opinii putem menţiona şi o soluţie a practicii judiciare,
în care, atunci când s-a produs un prejudiciu de către prepuşii a două
persoane juridice diferite, unei terţe persoane juridice, comitenţii celor
doi prepuşi au fost obligaţi să răspundă solidar, alături de prepuşii lor,
numai pentru o parte din prejudiciu, adică pentru partea corespunzătoare
contribuţiei fiecărui prepus la producerea pagubei, în raport de gravitatea
culpei fiecăruia792.
789 Ion. M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op.cit., p. 174; Liviu Pop, op. cit., p. 281; tot astfel,
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 2/1960, în C.D. 1960, p. 11; Trib. Suprem, col. pen., dec. nr.
2463/1958, în C.D. 1958, p. 301.
791 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 241; tot astfel, Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 2442/1972, în
C.D. 1972, p. 411.
792 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 246/1976, citată de C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 241-242.
Cel de-al doilea aspect semnalat, anume, când mai mulţi prepuşi
subordonaţi unor comitenţi diferiţi au săvârşit o faptă ilicită prin care s-a
cauzat un prejudiciu unuia dintre comitenţi, a primit o soluţionare unitară
din partea instanţelor judecătoreşti, în sensul că în raport cu comitentul
care este victima prejudiciului, celălalt sau ceilalţi comitenţi vor răspunde
solidar, fiecare cu propriul său prepus în limita părţii din prejudiciu
aferente fiecăruia dintre aceşti prepuşi. Partea de contribuţie a fiecărui
prepus se va determina în raport de criteriul formei şi gradului culpei sau
vinovăţiei793.
Referitor la prepuşi, indiferent care ar fi subordonarea acestora, vor fi
ţinuţi solidar în raport cu victima prejudiciului pentru plata întregii daune
produse794.
O interesantă problemă discutată în literatura juridică şi în practica
judiciară o constituie cauzele de exonerare de răspundere, cu precizarea
că este permis comitentului să invoce, pentru a fi exonerat de răspundere,
împrejurările de natură să înlăture răspunderea civilă delictuală pentru
propria faptă a prepusului.
Trebuie precizat că alineatul 5 al art. 1000 din Codul civil, care prevede
posibilitatea de exonerare de răspundere pentru fapta altei persoane,
prevede posibilitatea exonerării de răspundere numai pentru părinţi,
pentru institutori şi meşteşugari, cu excluderea comitentului, acesta
neavând posibilitatea să facă dovada că nu a putu împiedica faptul
prejudiciabil.
De la regula statornicită la art. 1000 alin. 5 din Codul civil semnalăm
existenţa unei excepţii; este vorba de art. 9 alin. 2 din Legea nr. 11/1991
privind combaterea concurenţei neloiale (publicată în M. Of., Partea I, nr.
24 din 30 ianuarie 1991, cu modificările survenite, ultima prin Legea nr.
298/2001, M. Of., Partea I, nr. 313 din 12 iunie 2001) care reglementează
că fapta de concurenţă neloială pe care a săvârşit-o un salariat în
exercitarea atribuţiunilor de serviciu atrage răspunderea comerciantului
comitent, în solidar cu salariatul prepus pentru prejudiciile cauzate, cu
excepţia cazului în care comerciantul poate să dovedească că, în
793 Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 373/1966, C.D. 1966, p. 144.
794 Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 19/1961, C.D. 1961, p. 65.
conformitate cu uzanţele, nu era în măsură să prevină comiterea faptelor.

În această situaţie este creată, prin textul de lege amintit, o posibilitate de
exonerarea de răspundere a comitentului ce are calitatea de comerciant,
exonerare care tinde să se asemene cu reglementările art. 1000 alin. 5 din
Codul civil795.
În cazul absorbţiei, persoana juridică absorbită, în calitate de comitent, a
fost obligată, solidar cu prepusul său la plata unei despăgubiri către
victimă, conform art. 1000 alin. 3 din Codul civil. Obligaţia s-a transmis
persoanei juridice dobânditoare, ca urmare a reorganizării prin
absorbţie796.
4.3.6.6.2. Regresul comitentului împotriva prepusului
În determinarea răspunderii comitentului în raporturile sale cu prepusul
trebuie să reamintim că răspunderea comitentului este şi rămâne o
răspundere pentru fapta altei persoane, deci o răspundere indirectă şi nu
pentru fapta proprie şi va rămâne tot astfel şi atunci când se acceptă că
fundamentul răspunderii comitentului implică o prezumţie de culpă în
sarcina acestuia. Cu privire la această răspundere trebuie avut în vedere
că legiuitorul s-a gândit întotdeauna la interesele victimei prejudiciului, în
sensul că aceasta să-şi poată recupera şi acoperi integral prejudiciul,
asemenea măsură putându-se realiza prin garanţia pe care comitentul o
prezintă în raport de faptele prepuşilor; vom avea în vedere existenţa unei
răspunderi pentru fapta proprie a prepusului, situaţie în care comitentul
după ce efectuează plata, se poate întoarce cu acţiune în regres împotriva
celui dintâi.
În final, comitentul are o acţiune în regres împotriva prepusului, pentru
a-şi recupera sumele pe care le-a plătit în locul acestuia, ca garant pentru
activitatea desfăşurată de către prepus.
Referitor la dreptul de regres pe care-l are comitentul împotriva
prepusului, doctrina juridică şi practica judiciară au stabilit anumite
principii la care ne vom referi în cele ce urmează.
795 O. Cojocaru, Consideraţii asupra legii privind combaterea concurenţei neloiale, Dreptul 7-
8/1991, p. 107.
796 Curtea de Apel Craiova, dec. civ. nr. 2473/1999, în Victoria Daha, Constantin Furtună, op. cit., pp.
108-109.
Aşadar, analizând natura juridică a acţiunii în regres a comitentului

împotriva prepusului, observăm că aceasta este o acţiune civilă de drept
comun, având toate consecinţele care rezultă din această calificare. Ne
referim la condiţiile de fond pentru introducerea acţiunii, întinderea
răspunderii, procedura jurisdicţională, urmărirea silită pentru recuperarea
sumelor la care va fi obligat prepusul.
Vom avea în vedere existenţa subrogaţiei prin plata creditorului, în
sensul că acela subrogat va prelua toate drepturile şi toate acţiunile ce
aparţineau creditorului plătit.
Victima, în acest caz, are o acţiune împotriva prepusului care a acuzat
prejudiciul şi acţiunea victimei, întemeiată pe art. 998-999 Cod civil va fi
preluată de către comitent797.
De asemenea, victima poate chema în judecată, solicitând plata de
despăgubiri, printr-o acţiune civilă, fie pe comitent, fie pe prepus, fie pe
amândoi, concomitent sau succesiv. Prin plata făcută, comitentul va
prelua, subrogându-se, drepturile şi acţiunile victimei şi va avea o acţiune
împotriva prepusului, acţiune pentru recuperarea sumei plătite.
Comitentului îi este recunoscut dreptul de a recupera despăgubirile pe
care le-a plătit, în mod integral de la prepusul său.
Faţă de victima prejudiciului, comitentul răspunde solidar cu prepusul,
însă dispoziţiile art. 1052-1053 din Codul civil conform cu care obligaţia
solidară se împarte de drept între debitori, în aşa fel încât creditorul
solidar care a plătit, nu poate pretinde, de la fiecare dintre debitori, decât
partea acestuia, nu sunt aplicabile în raporturile dintre comitent şi
prepusul autor al prejudiciului798.
Comitentul nu este un codebitor solidar, solidaritatea comitentului apare
doar în raporturile cu victima şi rezultă din aceea că nu răspunde
împreună cu prepuşii, ci pentru aceştia.
S-a precizat că comitentul, în calitate de garant al prepusului, în raport
cu victima prejudiciului, are poziţia unui fidejusor sau aceea ce rezultă
797 Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 707/1986, R.R.D. nr. 2/1987, p. 68; Trib. Suprem, secţ. civ., dec.
nr. 352/1983, R.R.D. nr. 2/1984, p. 107; Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 392/1981, R.R.D. nr. 11/1981,
p. 46; Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 901/1984, R.R.D. nr. 6/1985, pp. 69-70.
798 Liviu Pop, op. cit., pp. 282-283; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 243; tot astfel, Trib. Suprem,
secţ. civ., dec. nr. 392/1981, R.R.D. nr. 11/1981, p. 46.
din dispoziţiile art. 1055 din Codul civil, a unui codebitor solidar, care
plăteşte datoria făcută în interesul exclusiv al unui alt debitor solidar,
deci, o datorie a prepusului, care rezultă din fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii799.
Conform textului de lege menţionat, dacă datoria solidară era făcută
numai în interesul unuia dintre debitorii solidari, acesta, în raport cu
ceilalţi codebitori, răspunde pentru toată datoria, deoarece în raporturile
cu acesta, ceilalţi nu au decât poziţia unor fidejusori.
Împotriva regresului comitentului prepusul nu are la îndemână
posibilitatea de a se apăra prin invocarea art. 1000 alin. 3 din Codul civil,
în sensul unei prezumţii de nerăspundere, ci posibilitatea sa este de a
dovedi că fapta proprie a comitentului a determinat producerea
prejudiciului.
Pentru exonerarea de răspundere a prepusului se poate face dovada,
conform art. 998-999 din Codul civil, faptei proprii a comitentului, care
ar fi putut să participe la săvârşirea de către prepus a faptei sau faptei
comitentului care în exclusivitate ar fi putut să cauzeze prejudiciul800.
În cazul în care mai mulţi prepuşi ai aceluiaşi comitent cauzează
împreună un prejudiciu, în cazul acţiunii în regres a comitentului,
prepuşii vor răspunde solidar801.
În doctrina juridică s-a susţinut că atunci când sunt mai mulţi prepuşi
care au cauzat împreună prejudiciul, regresul comitentului plătitor
împotriva prepuşilor trebuie divizat în raport de gradul şi întinderea
culpei sau întinderea participării fiecăruia dintre prepuşi, susţinându-se că
în condiţiile art. 1052 şi 1053 din Codul civil, se instituie regula
divizibilităţii între codebitorii solidari, când unul dintre codebitori a plătit
întreaga datorie802.
Cu toate acestea, autorii au şi o rezervă, anume, comitentului i se poate
recunoaşte beneficiul art. 1055 din Codul civil dacă nu se face dovada
unei culpe a acestuia. Astfel, se precizează că persoana juridică fiind ca

800 Trib. Jud. Constanţa, dec. civ. nr. 4/1969, R.R.D. nr. 10/1969, p. 174.
801 Trib. Suprem, decizia de îndrumare a Plenului nr. 2/1960, C.D. 1960, p. 11.
un codebitor solidar în raport cu victima, trebuie să dividă acţiunea

beneficiind de dispoziţiile art. 1055 din Codul civil, în sensul că va putea
solicita restituirea întregii sume plătite atunci când nu se constată o culpă
în sarcina acesteia803.
Conform practicii judecătoreşti menţionate804, persoana juridică, în
cazul în speţă, întreprinderea, s-a considerat că poate solicita ca oricare
dintre angajaţii vinovaţi de producerea prejudiciului, să fie obligat la
restituirea întregii sume plătite cu titlu de despăgubiri, în raport cu aceasta
angajaţii rămânând obligaţi solidar.
Instanţa Supremă a considerat că, fiind chemat solidar cu prepuşii,
comitentul răspunde în locul acestora şi pentru ei şi nu alături de aceştia,
că are rolul să asigure şi să garanteze repararea integrală a daunei, că, deşi
este obligat să repare integral prejudiciul, comitentul nu se găseşte în
aceeaşi situaţie cu cei culpabili de producerea prejudiciului, care trebuie
să suporte, în final, repararea acestuia. De asemenea comitentul, nu are în
raporturile prepuşilor calitatea unui codebitor solidar şi nu sunt aplicabile
reglementările de la art. 1052-1053 din Codul civil, conform cu care
obligaţia solidară se împarte între debitori, iar codebitorul solidar care
plăteşte întreaga datorie nu poate pretinde de la fiecare decât partea
acestuia şi că, după plata despăgubirilor, comitentul se subrogă în
drepturile victimei prejudiciului, iar prepuşii rămân solidar obligaţi, tot
astfel cum aceştia erau şi în raport cu victima.
Soluţia asupra căreia s-a oprit practica judiciară, la care am făcut
referire, a fost nuanţată în doctrina juridică805.
O altă problemă care a reţinut atenţia doctrinei juridice şi practicii
judiciare o reprezintă situaţia exercitării acţiunii în regres, atunci când
prepuşii unor comitenţi diferiţi au cauzat prejudicii unei terţe persoane.
Am prezentat cele două opinii existente în practica judiciară şi în
doctrina juridică, anume o primă opinie, în conformitate cu care
solidaritatea tuturor prepuşilor în raport cu victima conduce şi la
solidaritatea comitenţilor pentru întreaga despăgubire, iar cea de-a doua
803 Sub acest aspect, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 245, nota nr. 2.
804 Trib. Suprem, decizia de îndrumare a Plenului nr. 2/1960, C.D. 1960, p. 11.
805 În acest sens, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 245-246.
opinie, conform cu care numai prepuşii, indiferent de subordonarea

acestora, sunt solidari pentru întregul prejudiciu, în raport cu victima, iar
fiecare comitent în parte va fi solidar cu propriul său prepus, în limita
părţii de prejudiciu, care este în sarcina prepusului respectiv, în
conformitate cu culpa acestuia pentru producerea prejudiciului.
Ultimul punct de vedere a fost adoptat şi în practica judiciară. Au
rezultat totuşi soluţii diferite cu privire la regresul comitenţilor împotriva
prepuşilor.
O situaţie ar fi aceea în care fiecare dintre comitenţi plăteşte despăgubiri
victimei în limita porţiunii de despăgubire ce revine propriilor săi
prepuşi. Astfel, fiecare dintre comitenţi poate urmări, printr-o acţiune în
regres pe propriul prepus, pentru a-şi recupera suma plătită.
În cazul în care este vorba despre mai mulţi prepuşi, pentru care a
efectuat plata un singur comitent, aceştia sunt obligaţi solidar la
restituirea plăţii faţă de comitent, astfel încât acesta poate urmări pe
fiecare dintre prepuşi pentru a-şi putea recupera întreaga sumă plătită,
urmărind ca acela dintre prepuşi care a efectuat plata să-şi recupereze
părţile plătite în plus de la ceilalţi prepuşi vinovaţi.
O altă situaţie este aceea în care numai unul dintre comitenţi efectuează
către victimă plata despăgubirilor, în limita părţii aferente propriilor săi
prepuşi. S-a considerat, în literatura juridică, în această situaţie, că acel
comitent care efectuează plata se poate întoarce numai împotriva
propriului său prepus, care va fi ţinut să suporte contravaloarea
prejudiciului, adică plata efectuată806.
Victima are posibilitatea să urmărească partea nerecuperată din
prejudiciul ce i-a fost cauzat de la oricare dintre prepuşi, de la alt sau alţi
comitenţi ai acestora, ţinând seama că prepuşii sunt ţinuţi solidar faţă de
victimă pentru plata întregii despăgubiri.
Mai poate exista şi situaţia în care unul dintre comitenţi efectuează o
plată către victimă, plata care depăşeşte partea din despăgubiri ce îi
revine, aferentă propriilor săi prepuşi. În acest caz, comitentul care a
efectuat plata îl poate urmări pe celălalt sau pe ceilalţi comitenţi pentru
806 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 247; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 621/1962, C.D. 1962, p.
159.
tot ceea ce a plătit, ceea ce excede părţii aferente prepuşilor săi. Acesta
poate să solicite de la ceilalţi comitenţi, partea ce corespunde culpei
acestor comitenţi, din valoarea daunei produse807.
Această soluţie a practicii judiciare a fost criticată în doctrină, negându-
se dreptul comitentului care a efectuat plata de a se întoarce cu acţiune
împotriva celorlalţi comitenţi808.
În acest sens, s-a susţinut că comitentul plătitor nu se poate subroga în
drepturile victimei, ca să-i poată urmări pe ceilalţi comitenţi, întrucât
garanţia pe care o prevede art. 1000 alin. 3 din Codul civil este prevăzută
numai în raporturile cu victima prejudiciului şi nu şi între comitenţi.
Dacă unul dintre comitenţi plăteşte mai mult decât partea ce datorează
sau dacă acoperă integral prejudiciul, obligaţia de garanţie a celorlalţi
comitenţi încetează în mod definitiv.
Comitentul care a efectuat plata are posibilitatea să-şi recupereze suma
pe care a plătit-o peste limitele sumei ce reveneau conform culpei
propriilor prepuşi, de la prepuşii săi sau de la prepuşii celorlalţi comitenţi.
De asemenea, comitentul care a efectuat plata peste limita care îi
revenea, conform culpei propriilor prepuşi, poate folosi o acţiune în
regres împotriva celorlalţi comitenţi numai în situaţia în care se poate
face proba, conform art. 998-999 din Codul civil, a existenţei unei culpe a
acestor comitenţi cu privire la alegerea şi cu privire la supravegherea
prepuşilor acestora.
Această opinie a fost criticată în doctrină, susţinându-se că garanţia care
apasă pe fiecare dintre comitenţi, în raport cu victima, îşi are cauze
separate, rezultate din cauze de prepuşenie şi plata de către unul dintre
comitenţi a întregii sume ce valorează despăgubirea nu poate să înlăture
cauzele care au declanşat obligaţia de garanţie a fiecăruia dintre ceilalţi
comitenţi.
Tot astfel, comitentul care a plătit mai mult a făcut o plată nedatorată şi i
se recunoaşte un drept de regres împotriva acelora pentru care a plătit, fie
807 Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 10/1961, C.D. 1961, p. 65.
pe temeiul subrogaţiei legale, fie pe acela al gestiunii intereselor altei

persoane809.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor pe care comitentul plătitor poate
să-l recupereze de la proprii săi prepuşi, dacă a plătit mai mult decât
partea care îi revenea, s-a precizat că regresul comitentului este integral,
pentru toate sumele plătite, nu numai pentru partea ce revine prepuşilor
respectivi810.
Soluţia nu este la adăpost de critică, deoarece garanţia comitentului se
referă numai la partea propriilor săi prepuşi, ceea ce îndreptăţeşte, poate,
la concluzia că regresul comitentului cu privire la proprii săi prepuşi
trebuie să se afle în limitele părţii din prejudiciu pe care aceştia l-au
săvârşit. În cazul în care comitentul în discuţie ar plăti în plus, peste
partea care-i revine, raportat la întinderea culpei prepuşilor săi, există
posibilitatea unui regres împotriva celor pentru care a efectuat plata,
adică prepuşii ce aparţin celorlalţi comitenţi şi comitenţii care trebuie să
răspundă pentru aceşti prepuşi811.
Obiecţiunile aduse punctului de vedere exprimat sunt judicioase, de
natură să respecte voinţa legiuitorului, atunci când a creat alin. 3 al art.
1000 din Codul civil, în sensul garantării comitentului pentru prejudiciile
pe care prepusul său le săvârşeşte în funcţiile pe care comitentul i le-a
încredinţat spre execuţie.
O altă problemă priveşte regresul comitentului care a plătit mai mult
decât partea sa împotriva prepuşilor altui comitent sau altor comitenţi. În
acest sens, a fost admis în doctrină şi în practica judiciară că acest regres
are ca obiect numai suma care corespunde părţii din pagubă pe care
aceştia au pricinuit-o812.
Comitentul care a efectuat plata se substituie în toate drepturile pe care
le-ar fi avut comitentul pentru care a plătit, dacă plătea el însuşi partea

810 M. Eliescu, op. cit., p. 304,307; Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 180; Trib.
Suprem, col. civ., dec. nr. 612/1962, C.D. 1962, p. 159.
811 C. Stătescu, C. Bîrsan , op. cit., p. 249.
812 M. Eliescu, op. cit., p. 307; Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 180; Trib. Suprem,
col. civ., dec. nr. 612/1962, C.D. 1962, p. 159.
prepuşilor săi. În acest fel, dacă au fost mau mulţi prepuşi, ai unui alt
comitent, aceştia vor fi ţinuţi solidar faţă de comitentul plătitor în limitele
totalului părţilor lor, tot astfel cum ar fi fost ţinuţi şi dacă propriul lor
comitent ar fi efectuat plata către victimă, acoperind partea aferentă din
întregul prejudiciu813.
Când inculpaţii, la momentul săvârşirii faptelor erau prepuşi ai părţii
responsabile civilmente comitente, conform art. 16 Cod procedură
penală, pentru a răspunde în solidar cu inculpaţii-prepuşi, în
limitele pagubelor produse părţilor civile, comitentul trebuie introdus în
cauză814.
4.3.6.6.3. Corelaţia dintre răspunderea părinţilor şi răspunderea
comitenţilor pentru fapta prepusului
Problema în discuţie se poate pune atunci când prepusul minor
săvârşeşte o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii cu referire la exercitarea
atribuţiilor ce rezultă din raportul de prepuşenie, în exercitarea funcţiei pe
care comitentul i-a încredinţat-o815.
Conform dispoziţiilor art. 1000 alin. 3 din Codul civil, comitenţii
răspund de prejudiciile cauzate de prepuşi în funcţiile încredinţate, astfel
cum cunoaştem şi amintim că art. 1000 alin. 5 din acelaşi cod prevede
posibilitatea de a fi exoneraţi de răspundere pentru părinţi, profesori şi
meşteşugari, dar nu şi pentru comitenţi.
Problemele privind corelaţia răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului şi răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor minori se pun
numai în situaţia în care prepusul este minor.
Cunoaştem că începând cu vârsta de 16 ani o persoană fizică poate
încheia singură, fără încuviinţarea părinţilor, în mod valabil, un contract
de muncă sau poate dobândi calitatea de membru cooperator, conform
dispoziţiilor art. 10 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954.
Atunci când, în funcţia încredinţată de comitent, prepusul minor comite
o faptă care cauzează un prejudiciul comitentului însuşi sau unei terţe
813 C. Stătescu, C. Bîrsan , op. cit., p. 249.

814 Curtea de Apel Ploieşti, dec. pen. nr. 1250/1999, în Ioan Nicolae Fava, Mona Lisa Belu Magdo,
Elena Negulescu, op. cit., pp. 110-113.
815 Ion P. Filipescu, op. cit., p. 142; Maria Gaiţă, op. cit., p. 234.
persoane, se va angaja, în toate situaţiile, răspunderea comitentului,

acesta înlăturând definitiv răspunderea părinţilor pentru prejudiciile
cauzate de minori816.
În cazul prepusului minor, răspunderea civilă delictuală a părinţilor nu
funcţionează nici în subsidiar, în raport cu răspunderea comitentului. Mai
mult, chiar, părinţii nu sunt ţinuţi răspunzători pentru prejudiciile pe care
minorul prepus le cauzează chiar comitentului însuşi817.
În cazul în care părintele are şi calitatea de comitent în raport cu
prepusul minor, victima prejudiciului poate să opteze între o acţiune
întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. 2 din Codul civil, anume, privind
răspunderea părinţilor şi o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1000
alin. 3 din Codul civil, anume privind răspunderea comitentului pentru
fapta prepusului.
Astfel cum cunoaştem, fundamentul răspunderii comitentului pentru
fapta prepusului diferă de fundamentul răspunderii părinţilor pentru
prejudiciile produse de copilul lor minor. Această diferenţă între
fundamentarea celor două tipuri de răspundere pentru fapta altei persoane
stă la baza răspunderii comitentului pentru fapta prepusului minor.
Comitentul are direcţiunea, controlul, conducerea, îndrumarea,
verificarea exercitată asupra activităţii prepusului şi, indiferent că
abordăm problema sub ideea de garanţie a comitentului, fie sub ideea de
culpă în alegerea şi supravegherea comitentului, apare necesară
excluderea răspunderii părinţilor şi angajarea răspunderii comitentului în
cazul prepusului minor.
Tot astfel, nu trebuie uitată poziţia deosebită pe care o are minorul în
calitate de prepus, ca persoană încadrată în muncă sau ca membru al unei
organizaţii cooperatiste, în ambele situaţii aflându-se în poziţia
prepusului în raport cu comitentul, care exercită controlul, supravegherea,
acestei activităţi.
816 M. Eliescu, op. cit., pp. 309-310; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pp. 207-208; C. Stătescu,
C. Bîrsan, op. cit., p. 216; Liviu Pop, op.cit., p. 283; tot astfel, Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1189/1963,
C.D. 1963, p. 381.
817 În acest sens, Trib. Jud. Braşov, dec. pen. nr. 594/1973, R.R.D. nr. 3/1974, p. 148.
Deoarece legea recunoaşte posibilitatea minorului de a încheia un

contract individual de muncă sau de a deveni membru cooperator, acesta
se va afla în raporturi de prepuşenie, care vor înlătura răspunderea
părinţilor, atrăgând răspunderea comitentului.
4.3.7. Răspunderea pentru prejudiciile produse de animale
Conform art. 1001 din Codul civil proprietarul unui animal sau persoana
care se serveşte cu animalul este responsabil de prejudiciul cauzat de
acesta, indiferent că animalul se află sub paza sa sau că a scăpat şi,
aflându-se în stare de libertate, produce o daună.
Nu vom regăsi, în cazul prejudiciilor cauzate de animale, o reglementare
care să dea posibilitatea proprietarului sau persoanei care se foloseşte de
animal de a se exonera de răspunderea stabilită prin textele de lege
menţionate.
Art. 1385 din Codul civil francez şi art. 1385 din Codul civil belgian
corespund reglementării de la art. 1001 din codul civil român, în ceea ce
priveşte răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de
animale.
Art. 56 din Codul elveţian818 al Obligaţiilor reglementează răspunderea
civilă delictuală pentru prejudiciile produse de animale. În cazul unei
daune produse de un animal, deţinătorul acestuia este ţinut răspunzător,
dacă nu poate dovedi că l-a păzit şi supravegheat cu toată atenţia cerută
de circumstanţele existente ori în ciuda diligenţelor depuse nu a putut
împiedica producerea daunei.
Se recunoaşte acestei persoane o acţiune în regres (art. 56 alin. 2), atunci
când animalul a fost provocat de o terţă persoană sau de animalul
altcuiva.
Conform reglementărilor art. 57 din acelaşi cod, posesorului unui imobil
i se recunoaşte dreptul de retenţie a animalelor care aparţin altor persoane
şi care cauzează prejudicii imobilului, până la achitarea despăgubirilor.
818 Code des obligations du 30 mars 1911, Etat la 1er juillet 1990, Edité par la Chancellaire
fédérale, 1990, p. 220.
Conform Codului civil din Quebec819 (art. 1466) proprietarul unui

animal este ţinut să repare prejudiciul cauzat de animal, fie că se afla sub
paza sa sau sub paza unui terţ, fie că s-a rătăcit, fie că a scăpat de sub
pază.
Persoana care se serveşte de un animal este ţinută răspunzătoare cu
proprietarul acestuia (alin. 2 al art. 1466 Cod civil din Quebec).
Codul civil italian820, la art. 2052, conţine o reglementare identică cu
aceea din Codul civil român.
În cadrul acestei probleme trebuie să determinăm persoanele care sunt
chemate să răspundă şi, de asemenea, animalele pentru care urmează să
se răspundă821.
Cu privire la persoanele care sunt chemate să răspundă, răspunderea
revine, conform art. 1001 din Codul civil, acelei persoane care exercită
paza juridică a animalului la momentul producerii prejudiciului.
Paza juridică rezultă din dreptul unei persoane de a folosi animalul, ceea
ce necesită exercitarea unei comenzi şi unei supravegheri asupra
animalului.
De obicei paza juridică aparţine proprietarului, aceasta însă, putând să
aparţină şi persoanei căreia proprietarul i-a încredinţat folosinţa
animalului, de unde putem observa că paza juridică poate să fie
transmisă822.
Paza juridică poate să coexiste cu paza materială, însă numai paza
juridică este de natură să atragă dispoziţiile art. 1001 din Codul civil,
deoarece persoana care are numai paza materială poate să fie acţionată în
judecată, pentru răspunderea pentru fapta proprie, conform art. 998-999
819 Code civil Québec, ediţie pregătită de Jean Louis Baudouin, 1998-1999, Wilson&Lafleur,
Montréal, p. 427..
821 Ion P. Filipescu, op.cit., pp. 151-153; Maria Gaiţă, op. cit., pp. 248-250; Dumitru Văduva,
Andreea Tabacu, op. cit., p. 136; Paul Mircea Cosmovici, op. cit., pp. 186-187; Petre Anca, Tudor R.
Popescu, op.cit., pp. 253-255; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, Editura
All, Bucureşti, 1997, pp. 476-477.
822 C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 252; Liviu Pop, op. cit., p. 306.
din Codul civil, dacă se poate face proba elementelor răspunderii,

conform acestor din urmă texte de lege.
Dacă o persoană se foloseşte de un animal în baza unui drept, dar nu
este proprietar al animalului, ci îl deţine cu un alt titlu, răspunderea nu
mai revine proprietarului animalului, ci persoanei care exercită folosinţa
acestuia823.
Paza materială este diferită de paza juridică şi paza materială nu implică
dreptul aceluia care o exercită de a folosi animalul în interesul său. Se
consideră că are paza juridică îngrijitorul unui animal, persoana care duce
animalul la păşunat, văcarul, ciobanul, zootehnicianul, depozitarul
animalului.
Atunci când asupra animalului se exercită un drept de proprietate
comună sau când animalul se găseşte în folosinţa comună a mai multor
persoane, deoarece ne aflăm în prezenţa unei paze juridice ce se exercită
în comun, va exista o răspundere solidară a acelora care exercită paza, în
cazul în care animalul produce prejudicii, iar atunci când prejudiciu a fost
cauzat de mai multe animale care sunt proprietatea unor titulari diferiţi
sau care sunt date în folosinţă unor persoane diferite, răspunderea este
divizibilă; nu ne vom afla în prezenţa unei răspunderi solidare.
Poate exista şi situaţia în care victima prejudiciului este chiar persoana
care exercită paza materială, ceea ce dă naştere unei răspunderi juridice a
persoanei care are paza juridică, conform art. 1001 din Codul civil.
Cu referire la animalele pentru care se angajează răspunderea, textul
este aplicabil numai în cazul prejudiciilor produse de animalele care se
află sub paza juridică a unei persoane, în sensul că asupra acestor animale
poate să fie exercitată o putere de control, de supraveghere, de direcţie,
iar animalele pot fi apropriate într-o anume formă.
Codul civil face referire la proprietarul animalului şi cel ce se foloseşte
de acesta.
Sunt situaţii în care se produce prejudiciul ca urmare a culpei comune a
proprietarului animalului şi a victimei824.
823 Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 36/1984, R.R.D. 1984, p. 71.
824 Curtea de Apel Craiova, dec. civ. nr. 8596/1999, în Victoria Daha, Constantin Furtună, op. cit., p.
113; ( animalul proprietatea pârâtului, fiind nesupravegheat, a ajuns în stradă, unde a lovit şi avariat
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de

deţinere a câinilor periculoşi sau agresivi (publicată în M. Of., Partea I,
nr. 311 din 10 mai 2002), la art. 3 reglementează că proprietarii sau
deţinătorii temporari ai câinilor suportă răspunderea stabilită de lege.
Art. 1001 din Codul civil este aplicabil şi animalelor domestice şi
animalelor sălbatice, care se află în stare de captivitate, cum ar fi, spre
exemplu, la circuri, menajerii, grădini zoologice, animalele sălbatice din
rezervaţii sau parcuri naţionale de vânătoare, care sunt închise.
Cu privire la animalele din ultima categorie amintită, se va angaja
răspunderea conform art. 1001 din Codul civil dacă prejudiciul a fost
cauzat de animal în interiorul rezervaţiei naturale sau parcului naţional de
vânătoare şi nu atunci când prejudiciul a fost cauzat de animalele
sălbatice care au părăsit perimetrul rezervaţiei sau parcului respectiv825.
Extinderea răspunderii persoanelor juridice, conform art. 1001 din
Codul civil nu pare a fi soluţia cea mai bună în situaţia prejudiciilor
produse de animalele care părăsesc rezervaţiile, atunci când se susţine că
şi în afara rezervaţiei este posibilă o intervenţie directă de natură să
prevină sau să împiedice producerea unui prejudiciu826.
În privinţa animalelor sălbatice care se găsesc în stare de libertate,
acestea nu intră sub reglementarea textului art. 1001 din Codul civil, text
care creează o prezumţie de răspundere ce rezultă datorită aproprierii
animalului şi folosirii acestuia, ceea ce implică exercitarea unui control şi
supravegheri asupra animalului. Pentru animalele sălbatice există Legea
nr. 103/1996 a fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, modificată,
ultima oară prin Legea nr. 654/2001 (publicată în M. Of., Partea I, nr. 749
din 23 noiembrie 2001). Conform art. 1 din Legea nr. 103/1996,
animalele sălbatice de interese vânătoresc, care sunt cuprinse în anexele 1
şi 2 ale legii, denumite vânat şi biotipurile acestora, constituie fondul
cinegetic al României. Vânatul este o resursă regenerabilă, de interes
naţional şi internaţional şi este administrat şi gestionat pentru conservarea
autoturismul proprietatea reclamantului; instanţa a reţinut culpa comună a proprietarului animalului şi a
proprietarului autoturismului).
825 Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 1510/1978, C.D. 1978, p. 112.
826 Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 996/1982, R.R.D. nr. 7/1983, p. 60; asupra acestei soluţii au fost
exprimate unele rezerve, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 251.
biodiversităţii faunei sălbatice, pentru menţinerea echilibrului ecologic,

exercitarea vânătorii şi pentru satisfacerea unor alte cerinţe social-
economice.
Legea arată, la art. 2 alin. 2, că vânatul este bun public de interes
naţional, ceea ce nu constituie un suport pentru a considera că acesta
poate să fie apropriat pentru a se încadra în dispoziţiile art. 1001 din
Codul civil.
Conform art. 3 alin. 1 din Legea nr. 103/1996 fondul cinegetic al
României se compune din unităţi de gospodărire cinegetică, pe care legea
le denumeşte fonduri de vânătoare, constituite pe toate categoriile de
teren, indiferent de proprietar, delimitate încât să asigure o stabilitate a
vânatului în cuprinsul acestuia.
Răspunderea civilă pentru pagubele produse de vânat, din speciile pe
care legea le prevede la anexa 1, revine gestionarului fondului de
vânătoare, iar pentru prejudiciile cauzate de vânatul din speciile pe care
legea le prevede în anexa 2, revine autorităţii publice centrale care
răspunde de silvicultură.
Pentru pagubele produse de vânatul din speciile strict protejate,
despăgubirile sunt suportate, în primul rând, din fondul de protecţie a
vânatului.
Atunci când animalele sălbatice pe care legea le prevede la anexa nr. 1
şi la anexa nr. 2 au creat prejudicii vor răspunde unităţile care gestionează
vânatul, însă nu în temeiul art. 1001 din Codul civil, ci se va angaja
răspunderea pentru fapta proprie, conform art. 998-999 din Codul civil,
când victima prejudiciului poate să probeze faptul că prejudiciul a luat
naştere întrucât gestionarul fondului de vânătoare sau autoritatea publică
centrală care răspunde de silvicultură nu şi-au îndeplinit obligaţiile ce le
reveneau în sensul gestionării corecte a vânatului.
Pagubele se constată prin cererea persoanei prejudiciate, depusă la
gestionarul fondului de vânătoare şi la consiliul local, în termen de 3 zile
de la data când persoana păgubită a constatat producerea pagubei, de
către o comisie formată din reprezentantul administraţiei publice locale,
împuternicitul gestionarului fondului de vânătoare şi persoana păgubită,
încheindu-se un act constatator.
Prejudiciile cauzate de vânat şi acelea cauzate vânatului şi cuantumul

despăgubirilor se stabilesc pe bază de expertiză, de către experţi tehnici
de vânătoare, repararea acestora căzând în sarcina aceluia care este
culpabil de producerea prejudiciului.
4.3.7.3. Fundamentul angajării răspunderii pentru prejudiciile
produse de animale
Discutând despre domeniul de aplicare a art. 1001 din Codul civil,
precizăm că răspunderea revine aceluia care are paza juridică a
animalului.
În doctrina juridică au fost exprimate două opinii827.
Într-o opinie se încearcă fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de animale pe ideea de risc, pornindu-se de la aceea că cine
culege foloasele din utilizarea animalului respectiv, a activităţii pe care o
desfăşoară cu sau împreună cu animalul respectiv, trebuie să suporte, în
acelaşi timp şi eventualele consecinţe negative ale acestei activităţi.
În cadrul celei de-a doua opinii se încearcă fundamentarea răspunderii
pentru prejudiciile cauzate de animale pe ideea unei prezumţii de culpă în
supravegherea animalului. Aici este vorba despre o culpă în modul de
exercitare a pazei juridice asupra animalului.
Ultima teorie a fost nuanţată de doctrină şi în practica judiciară,
evoluând până la un caracter absolut, juris et de jure al prezumţiei de
culpă în supraveghere, situaţie ce nu poate fi înlăturată prin proba
contrarie828.
Trebuie să adăugăm, aici, şi construirea teoriei privind ideea de
garanţie, ce revine paznicului juridic al animalului, în sensul că acesta
trebuie să suporte răspunderea pentru un comportament deviant al
animalului, pentru viciile de comportament ale acestuia. Avem în vedere,
aici, ideea de comportament, ideea de garanţie pentru comportamentul
animalului829.
Reglementarea art. 1001 din Codul civil este în sensul antrenării
răspunderii aceluia care are paza juridică a animalului, fie că se serveşte
827 Ion P. Filipescu, op. cit., p. 153; Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, op. cit., p. 136.
de animal, fie că acesta nu se mai află în paza juridică a acestei persoane,

ci a scăpat de sub aceasta. Tocmai aici îşi găseşte aplicabilitatea ideea de
garanţie şi atunci când animalul nu mai este supravegheat paznicul juridic
trebuie să garanteze pentru comportamentul animalului.
Fundamentarea răspunderii, astfel cum este înţeleasă de legiuitor, tinde
la a demonstra existenţa unei răspunderi obiective a paznicului juridic830.
4.3.7.4. Condiţiile pentru răspunderea pentru prejudiciile produse
de animale
Există o prezumţie de pază juridică a proprietarului, iar victima
prejudiciului trebuie să facă proba că prejudiciul a fost produs de către
animal şi că la momentul producerii daunei animalul se găsea sub paza
juridică a aceluia împotriva căruia se îndreaptă pentru dezdăunare.
Probându-se aceste elemente, se angajează răspunderea paznicului
juridic în conformitate cu dispoziţiile art. 1001 din Codul civil.
Responsabilitatea unui prejudiciu cauzat prin acţiunea comună a
animalelor incumbă proprietarului fiecăruia, dacă nu probează că
animalul său nu a participat la realizarea prejudiciului sau nu se
exonerează dovedind un fapt exterior, imprevizibil şi irezistibil831.
Atacul tăunilor asupra vitelor cu consecinţa comportamentului nefiresc
al acestora, constituie o împrejurare externă şi invincibilă, ce nu putea fi
previzibilă şi paznicii sunt exoneraţi de răspundere civilă pentru daunele
produse de animale832.
4.3.7.5. Efectele răspunderii pentru prejudiciile produse de animale
şi cauze exoneratoare de răspundere
Persoana care a suferit un prejudiciu ca urmare a acţiunii animalului
poate să solicite repararea acestuia de către acela care exercită paza
juridică. Nu mai puţin, există posibilitatea să se îndrepte împotriva

831 Cass. II civ., dec. din 15 martie 2001, publicată în D. 2001, IR, în Pandectele Române nr. 1/2002,
p. 189.
832 Curtea de Apel Bacău, dec. civ. nr. 1573/1999, în colectiv, Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău
pe anii 1999-2000, Editura Bistriţa, Bacău, 2001, p. 66.
aceluia care a exercitat paza materială a animalului la momentul la care s-

a comis fapta cauzatoare de prejudicii833.
Atunci când acţiunea este formulată împotriva aceluia care are paza
materială, temeiul juridic îl constituie răspunderea pentru fapta proprie,
art. 998-999 din Codul civil834.
Odată ce acela care exercită paza juridică a fost obligat la plata daunelor
respective, acesta are la dispoziţie o acţiune în regres împotriva persoanei
căreia i-a încredinţat paza materială a animalului, şi, pe această cale, îşi
poate recupera suma pe care a plătit-o, în calitate de paznic juridic.
Persoana care exercită paza juridică se poate exonera de răspundere
dacă poate să probeze că prejudiciul pe care animalul l-a produs s-a
datorat fie unui caz de forţă majoră, fie faptei unei terţe persoane pentru
care cel ce exercită paza juridică nu răspunde, fie atunci când prin fapta
victimei însăşi s-a provocat reacţia nedorită din partea animalului, care a
condus la producerea daunei.
Mai trebuie discutată şi problema răspunderii pentru prejudiciile cauzate
de animale în situaţia în care victima prejudiciului ar avea posibilitatea să
opteze între acţiunea în justiţie întemeiată pe dispoziţiile art. 1001 din
Codul civil şi acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. 3 din
Codul civil.
Asemenea problemă se pune când, din conjunctura existentă, se nasc
condiţiile răspunderii civile delictuale pentru ambele temeiuri juridice.
Avem în vedere cazul în care persoana care exercită paza materială
asupra animalului are calitatea de prepus, faţă de paznicul juridic care
este comitent835.
833 Valeriu Stoica, Flavius Baias, Acţiunea în regres a paznicului juridic împotriva paznicului
material, în S.C.J. nr. 1/1987, pp. 48-53; Ion P. Filipescu, op. cit., p. 154.
834 Curtea de Apel Craiova, dec. civ. nr. 2532/1998, Victoria Daha, Constantin Furtună, op. cit., p.
112; (reclamantul a solicitat despăgubiri de la cel care avea paza materială a animalelor şi care nu le-a
supravegheat, acestea distrugând recolta reclamantului; s-a angajat răspunderea conform art. 998-999
Cod civil); Curtea de Apel Craiova, dec. civ. nr. 1625/1997, în Victoria Daha, Constantin Furtună, op.
cit., pp. 78-79; (reclamantul s-a adresat direct cu acţiune în răspundere civilă împotriva paznicului
animalelor, care i-au distrus plantaţia de grâu, conform art. 998-999 Cod civil).
835 Liviu Pop, op. cit., pp. 309-310, nota nr. 2.
Un asemenea drept al victimei prejudiciului este permis, aşa cum este

permis şi dreptul de opţiune pentru folosirea, fie a unei acţiuni întemeiată
pe dispoziţiile art. 1000 alin. 1 din Codul civil, fie a unei acţiuni
întemeiate pe dispoziţiile art. 1000 alin. 3 din acelaşi cod836.
4.3.8. Răspunderea pentru ruina edificiului
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului este
reglementată la art. 1002 din Codul civil, unde legiuitorul precizează că
proprietarul unui edificiu poartă răspunderea pentru prejudiciul produs
prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a
unui viciu de construcţie837.
Legiuitorul nu a găsit de cuviinţă să reglementeze, printr-un text din
Codul civil, posibilitatea proprietarului edificiului de a se exonera de
răspundere, prin înlăturarea prezumţiilor pe care textul, de la art. 1002 din
Codul civil, le stabileşte.
Prin dispoziţiile de la art. 1002 din Codul civil se instituie o răspundere
specială pentru ruina edificiului, răspundere care este deosebită de
răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, aceea
pe care o reglementează art. 1000 alin. 1 din Codul civil.
Victima prejudiciului nu are un drept de opţiune între două acţiuni în
justiţie, una întemeiată pe dispoziţiile art. 1002 Cod civil, răspunderea
pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului şi cealaltă, întemeiată pe
dispoziţiile art. 1000 alin. 1 din Codul civil, anume răspunderea pentru
lucruri în general838.
Dispoziţiile art. 1000 alin. 1 din Codul civil se aplică în situaţia
prejudiciilor pe care le produce un lucru, dar nu în cazul în care este
vorba de o ruină a unui edificiu prin lipsa de întreţinere sau ruină
datorată unui viciu al construcţiei, situaţii pe care le prevede numai art.
1002 din Codul civil.
836 M. Eliescu, op. cit., p. 397; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pp. 246-247.
837 Paul Mircea Cosmovici, op. cit., p. 187; Petre Anca, în Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pp.
249-253; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu. Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, pp. 477-478.
Este posibil ca victima prejudiciului să intenteze o acţiune în justiţie

împotriva altor persoane, altele decât proprietarul edificiului şi atunci
posibilitatea de opţiune între întemeierea acţiunii pe dispoziţiile art. 1000
alin. 1 din Codul civil şi pe dispoziţiile art. 1002 din Codul civil, este
permisă.
Reglementările art. 1386 Cod civil francez şi acelea ale art. 1386 Cod
civil belgian sunt identice cu reglementările art. 1002 Cod civil român.
Conform reglementărilor art. 58 din Codul Obligaţiilor elveţian,
proprietarul unei construcţii sau al oricărei alte lucrări răspunde de
daunele cauzate datorită viciilor construcţiei sau pentru defectele de
întreţinere ale acesteia839.
Proprietarul construcţiei are posibilitatea (conform alin. 2 al art. 58 din
acelaşi cod) să formuleze o acţiune în regres împotriva persoanelor care
se fac vinovate de prejudiciile cauzate de edificiul proprietatea sa.
Dacă o clădire sau orice altă lucrare este în pericol de a se dărâma şi a
produce cuiva un prejudiciu, acela care se află în pericol are dreptul de a
cere proprietarului să ia măsurile necesare pentru a înlătura pericolul (art.
59 din Codul Obligaţiilor elveţian).
Art. 1467 din Codul civil din Quebec instituie răspunderea
proprietarului imobilului pentru prejudiciul cauzat prin ruina, chiar
parţială, a acestuia, dacă aceasta reprezintă urmarea unui defect de
întreţinere sau a unui viciu de construire840.
Reglementarea din Codul civil italian841, art. 2053, este similară cu
reglementarea din Codul civil român.
În cadrul determinării domeniului de aplicare a dispoziţiilor legale
trebuie făcută o discuţie în ce priveşte noţiunea de edificiu, în ce priveşte
839 Code des obligations du 30 mars 1911, Eltat 1er juillet 1990, edité par la Chancelleire fédérale,
1990, pp. 220-221.
840 Code civil Québec, ediţie pregătită de Jean Louis Baudouin, 1998-1999, Wilson&Lafleur,
Montréal, p. 227.
persoana ţinută răspunzătoare, explicarea noţiunii de ruină a edificiului,

lipsa de întreţinere a edificiului şi viciu al construcţiei842.
În ce priveşte noţiunea de edificiu, conform textului în discuţie, vom
înţelege orice construcţie care este efectuată de om, prin încorporarea
unor materiale în sol şi pe această cale, vor deveni un imobil prin natura
sa. Spre exemplu, o casă este un edificiu, în înţelesul textului de la art.
1002 din Codul civil, o pivniţă, un tunel subteran, un pod, un turn, o hală
industrială etc. nu are importanţă dacă construcţia depăşeşte sau nu
nivelul solului şi nici dacă este destinată folosinţei omului sau unui alt
scop843.
Întrucât prin edificiu înţelegem o construcţie realizată de către om, nu se
vor include în asemenea categorie arborii sau stâncile, construcţiile
provizorii, adică acelea care nu sunt fixate în sol şi care nu devin imobile
prin destinaţie844.
Ruina edificiului reprezintă dărâmarea completă a acesteia sau
dărâmarea parţială sau o dezagregare a materialului, căderea unei părţi,
desprinderea unor elemente de construcţie845. Ruina edificiului nu este
compatibilă cu demolarea voită a acestuia, ci numai cu fenomenul ce se
produce involuntar.
Nu reprezintă o ruină a edificiului funcţionarea improprie a unui
agregat, cum ar fi ascensorul, lipsa unor elemente de protecţie ale unor
părţi din construcţie, dărâmarea ca urmare a producerii unui incendiu846.
Pentru a se aplica dispoziţiile art. 1002 din Codul civil este necesar ca
ruina să fie urmare sau a unei lipse de întreţinere a imobilului sau a unui
viciu de construcţie al acestuia. În lipsa unuia dintre acestea două situaţii
nu sunt aplicabile reglementările amintite.
Andreea Tabacu, op. cit., p. 137.
844 M. Eliescu, op. cit., p. 412; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 250; Ion M. Anghel, F.
Deak, Marin F. Popa, op.cit., p. 237.
845 Curtea de Apel Craiova, dec. civ. nr. 1493/1999, Victoria Daha, Constantin Furtună, op. cit., pp.
110-111; (reclamantul l-a chemat în judecată pe pârât pentru despăgubiri rezultate din deteriorarea
locuinţei sale, peste care a căzut acoperişul casei pârâtului, în urma unei furtuni).
846 M. Eliescu, op. cit., p. 413; Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., pp. 237-238.
Vechimea edificiului este asimilată cu lipsa de întreţinere847.

Deosebit de reglementările privind răspunderea pentru lucruri în general
şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, în cazul
răspunderii pentru ruina edificiului, se angajează răspunderea numai în
sarcina proprietarului acestuia. În primele două situaţii amintite răspunde
acela care are paza juridică, iar în cazul art. 1002 răspunderea
proprietarului. Aceasta înseamnă că atunci când edificiul se găseşte în
stăpânirea altei persoane, cum ar fi, un locatar, un uzufructuar, când se
constituie un drept de abitaţie, răspunderea va rămâne în continuare a
proprietarului.
În cazul existenţei unui drept de superficie, vor exista două drepturi,
anume, dreptul de proprietatea asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă
asupra terenului. În această situaţie proprietarul construcţiei răspunde în
condiţiile art. 1002 din Codul civil; superficiarul, ca proprietar al
construcţiei, adică a edificiului, va fi ţinut răspunzător.
În cazul exercitării unui drept de proprietate comună pe cote-părţi, sau
a unui drept de proprietate comună în devălmăşie, se va angaja
răspunderea coproprietarilor, aceasta fiind o răspundere solidară848.
Ni se pare mai greu de acceptat punctul de vedere exprimat în literatura
juridică conform cu care ne aflăm în prezenţa unei răspunderi fără culpă,
care îmbracă forma unei obligaţii de garanţie, caz în care fiecare dintre
coproprietari răspunde de prejudiciul produs de edificiul aflat în
indiviziune, proporţional cu partea sa din dreptul de proprietate asupra
respectivului edificiu849.
A fost abordată o problemă specială în literatura juridică, aceea a
dreptului de proprietate afectat de o condiţie, caz în care vom avea doi
proprietari, unul sub condiţie suspensivă şi celălalt sub condiţie
rezolutorie850. În acest caz, proprietarul sub condiţie suspensivă este ţinut
răspunzător în cazul realizării condiţiei şi la realizarea condiţiei, aceasta
având un efect retroactiv, proprietarul va răspunde pentru prejudiciile

849 M. Eliescu, op.cit., p. 411.
produse de edificiu, iar până la realizarea condiţiei, ţinut răspunzător va fi

actualul proprietar, aflat sub condiţie rezolutorie851.
4.3.8.3. Fundamentul angajării răspunderii pentru ruina
edificiului
În ce priveşte fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului ,
doctrina şi practica judiciară a cunoscut două orientări852.
Într-o orientare, subiectivă, întemeiată pe dispoziţiile Codului civil, se
are în vedere răspunderea întemeiată pe culpă.
Culpa constă, atunci când ruina edificiului se datorează lipsei de
întreţinere, în aceea că proprietarul nu s-a îngrijit de bunul său şi nu a
depus toate diligenţele pentru ca acesta să fie întreţinut astfel încât să nu
producă prejudicii.
În situaţia în care ruina s-a datorat existenţei unor vicii de construcţie,
acestea nu sunt imputabile proprietarului şi, în asemenea situaţie,
răspunderea acestuia s-ar angaja pentru culpa altei persoane853.
Într-o opinie se discută despre existenţa unei prezumţii legale relative
care, desigur, poate fi înlăturată, dacă se poate proba contrariul854.
În legătură cu ultima opinie exprimată, trebuie să semnalăm şi
orientarea care a tins spre admiterea unei prezumţii absolute de culpă;
aceasta poate fi înlăturată atunci când se face proba că nu sunt aplicabile
reglementările de la art. 1002 din Codul civil, deci în cazul în care
prejudiciul nu a avut drept cauză lipsa de întreţinere a imobilului şi nici
viciile construcţiei şi când au existat cauze exterioare care au produs
dărâmarea edificiului şi în acest fel, producerea unor daune855.
O a doua teorie pe care trebuie să o amintim a fost aceea privind
antrenarea unei răspunderi obiective, deosebit, independent de orice
culpă a proprietarului. În cadrul acestei teorii răspunderea a pornit de la
caracterul absolut al prezumţiei de culpă a proprietarului, urmând
851 Liviu Pop, op.cit., p. 311.

852 Ion P. Filipescu, op.cit., p. 155; Maria Gaiţă, op.cit., pp. 253-254.
853 M. Eliescu, op. cit., pp. 416-417; N.D. Ghimpa, Responsabilitatea civilă delictuală şi
contractuală, Bucureşti, 1946, p. 308.
854 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pp. 251-252.
855 N.D. Ghimpa, op. cit., pp. 307-309.
concluzia unei răspunderi obiective a acestuia856 sau a unei răspunderi

bazată pe obligaţia legală de garanţie, fără nici o culpă din partea
proprietarului edificiului857.
S-a considerat că ne aflăm în faţa unei obligaţii legale de garanţie, care
reprezintă o sarcină a proprietăţii exercitate asupra edificiului. În acest
sens, proprietarul nu răspunde pentru alte persoane, ci este o obligaţie
propter rem pentru lucru, deoarece proprietarul trage foloasele din
existenţa edificiului858.
Ne raliem opiniei care întemeiază răspunderea proprietarului edificiului
pe ideea unei obligaţii legale de garanţie, cu excluderea culpei acestuia.
Un asemenea sistem este de natură să protejeze, în toate situaţiile, victima
prejudiciului.
4.3.8.4. Condiţiile pentru antrenarea răspunderii pentru ruina
edificiului. Posibilitatea exonerării de răspundere
Pentru a atrage răspunderea proprietarului edificiului conform art. 1002
din Codul civil, victima prejudiciului trebuie să facă dovada existenţei
daunei, a existenţei raportului de cauzalitate dintre ruina edificiului şi
prejudiciul produs, să probeze că ruina edificiului a fost determinată de
lipsa de întreţinere sau datorită unui viciu al construcţiei. Atâta vreme cât
aceste elemente au fost dovedite, conform art. 1002 din Codul civil, se
angajează răspunderea proprietarului, acesta neavând posibilitatea să se
exonereze de răspundere, probând că a depus toate diligenţele, că a luat
toate măsurile în sensul întreţinerii edificiului sau în sensul de a înlătura
eventualele vicii ale construcţiei. Sub acest aspect, prezumţia de
răspundere a fost considerată irefragabilă859.
856 Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 243; Curtea de Apel Cluj, dec. civ. nr.
1872/2000, coordonator Ion Turcu, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară 2000,
vol. I, Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 226-228; (instanţa a considerat că obligaţia proprietarului unei
construcţii de a-l despăgubi pe cel prejudiciat, ca urmare a prăbuşirii unui zid, este o răspundere
obiectivă).
858 M. Eliescu, op.cit., p. 417, autorul citând pe René Rodière, 1952, nr. 1558, p. 209 şi R. Savatier,
Traité de la responsabilite civile en droit français, Paris, Libr. de dr. et jur., 1939, I, nr. 418.
Proprietarul edificiului, pentru a fi exonerat de răspundere, poate dovedi

existenţa unor elemente extrinseci edificiului, care au condus la
producerea prejudiciului, precum fapta victimei înseşi, fapta unei terţe
persoane pentru care proprietarul edificiului nu este ţinut răspunzător şi
cazul de forţă majoră.
Este necesar ca proprietarul construcţiei să dovedească că au existat
cauze care au determinat producerea daunei, cauze care nu au în vedere
ruina edificiului şi nici viciile de construcţie, însă aceste cauze au
determinat producerea unui prejudiciu, indiferent de cele două
circumstanţe reţinute de art. 1002 din Codul civil.
Un exemplu, în acest sens, a fost prezentat în literatura de specialitate,
anume producerea unui cutremur860.
Poate exista şi situaţia în care prejudiciul cauzat prin ruina edificiului să
aibă ca şi cauză atât lipsa de întreţinere a imobilului sau un viciu al
construcţiei, cât şi împrejurări care au fost exterioare acestor două
condiţii; se va angaja răspunderea proprietarului.
În asemenea caz, răspunderea proprietarului edificiului va fi
proporţională cu gradul de participare a acestuia la producerea daunei,
aflându-ne în situaţia unei răspunderi numai pentru partea de prejudiciu
imputabilă proprietarului care nu a efectuat întreţinerea imobilului sau în
cazul existenţei unui viciu de construcţie861.
4.3.8.5. Efectele răspunderii pentru ruina edificiului
În situaţia în care sunt întrunite toate elementele pentru angajarea
răspunderii civile delictuale a proprietarului edificiului, acesta este ţinut
să acopere dauna produsă victimei862.
Proprietarul poate să recupereze suma plătită pentru acoperirea daunei,
fie de la vânzător, de la care a cumpărat imobilul, întemeindu-şi acţiunea
pe existenţa unui contract de vânzare-cumpărare, în cadrul căruia
vânzătorului îi revine obligaţia de garanţie pentru viciile ascunse lucrului
vândut sau, dacă este cazul, împotriva locatarului, a chiriaşului, în baza

861 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 252; în acest sens şi Trib. Suprem, col. civ., dec. nr.
288/1956, C.D. 1956, p. 321.
unui contract de locaţiune, în cazul în care ruina edificiului a avut drept

cauză neîndeplinirea obligaţiilor locative care reveneau locatarului,
obligaţii ce decurgeau din existenţa contractului.
Proprietarul edificiului care a vătămat o persoană mai are posibilitatea,
atunci când cauza producerii prejudiciului a reprezentat-o un viciu de
construcţie, să se întoarcă cu o acţiune în regres împotriva constructorului
sau a proiectantului sau a ambilor, invocând existenţa contractului de
prestaţii de lucrări ori de antrepriză sau, după caz, de proiectare, atunci
când s-a dovedit că au existat vicii ascunse ale edificiului care au
constituit cauza ruinei acestuia şi a producerii daunei863.
4.3.9. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, altele
decât edificiile şi animalele
Conform art. 1000 alin. 1 din Codul civil este atrasă răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de persoanele pentru care suntem obligaţi să
răspundem sau de lucrurile care se găsesc sub paza noastră864.
Multă vreme art. 1000 alin. 1 din Codul civil a fost considerat ca un
preambul creat de legiuitor pentru răspunderea ce avea să urmeze, în
cuprinsul aceluiaşi articol şi în următoarele, a părinţilor pentru faptele
copiilor minori, a comitenţilor pentru faptele prepuşilor, a profesorilor şi
meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi, respectiv, ucenicii,
ce se găsesc sub supravegherea acestora, răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de animale, răspunderea pentru ruina edificiului865.
Trebuie să ne gândim la momentul apariţiei Codului civil, pentru a
observa că la acel moment prejudiciile puteau fi produse prin fapta
proprie şi legiuitorul a creat text, art. 998 şi 999 Cod civil, puteau să fie
cauzate de persoanele pentru care suntem ţinuţi să răspundem şi avem în
vedere răspunderea civilă indirectă, a părinţilor, a profesorilor, a
meşteşugarilor, a comitenţilor, art. 1000 Cod civil, prejudiciile mai
864 Mircea Mureşan în Aurelian Ionaşcu, Mircea Mureşan, Mircea Costin, Victor Ursa, Gabriela
Chivu, Maria Banciu, op. cit., p. 103; Petre Anca, în Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 223 şi
urm.; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, p. 478.
865 Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 60.
puteau fi create prin ruina unui edificiu, de obicei, dărâmarea unei case,
art. 1002 Cod civil, acelea create prin faptele animalelor, art. 1001 Cod
civil.
Puţine erau, la acea vreme, alte lucruri, care puteau să dea naştere la
prejudicii. Sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX au adus cu
sine dezvoltarea industrială, dezvoltarea maşinismului, progresul tehnic,
care au creat noi mijloace care puteau să dea naştere unor prejudicii; apar
fabrici, uzine, instalaţii complexe, apare automobilul, apar tot felul de
maşini, necunoscute până la acel moment, care erau de natură să creeze
un prejudiciu şi care au făcut loc necesităţii interpretării art. 1000 alin. 1
din Codul civil ca temei juridic pentru răspunderea civilă delictuală
pentru prejudiciile cauzate de lucruri, altele decât ruina edificiului şi
altele decât animalele. Pe această cale s-a creat un principiu general de
răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
Discuţia a pornit la finele secolului XIX, în Franţa şi Belgia. După anul
1900 practica judiciară din România a reflectat asemenea concepţie în
privinţa interpretării art. 1000 alin. 1 din Codul civil. Ideea a fost aceea de
a se aprecia că art. 1000 alin. 1 din Codul civil creează răspunderea
generală pentru lucruri, iar art. 1001 şi 1002 din Codul civil, nuanţând
regula generală de la art. 100 alin. 1 Cod civil, creează situaţii speciale,
aparte, diferite de răspunderea pentru lucruri (este vorba de prejudiciile
cauzate de ruina edificiului şi prejudiciile cauzate de animale).
Insuficienţa reglementărilor din Codul civil a fost complinită prin
această interpretare, din doctrină şi din practică, care a fost influenţată
prin dezvoltarea industrială, prin apariţia revoluţiei tehnico-ştiinţifice,
prin gândirea unui sistem de asigurări de răspundere civilă delictuală.
Noua interpretare dată textului în discuţie a permis transferarea riscurilor
accidentelor rezultate din folosirea lucrurilor periculoase asupra
asiguratorului şi, pe această cale, situaţia, atât a proprietarului lucrului ce
a produs prejudiciul, cât şi a victimei prejudiciului, a fost uşurată866.
Reglementărilor art. 1000 alin. 1 din Codul civil român îi corespund
textele similare din Codul civil francez, art. 1384 şi, din Codul civil
belgian, art. 1384.

Art. 1385 din Codul civil din Quebec, reglementează răspunderea

pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, în sensul că acela care
are paza unui lucru este ţinut să repare prejudiciul cauzat prin fapta
autonomă a lucrului, cu excepţia cazului în care poate proba că nu a
comis nici o greşeală867.
Mergând mai departe, reglementarea are în vedere, la art. 1468,
răspunderea fabricantului unui lucru, care este încorporat într-un imobil
sau care este aşezat pentru serviciul sau exploatarea imobilului, fabricant
care este ţinut să repare prejudiciul cauzat unui terţ datorită defectului de
securitate al lucrului.
Aceeaşi răspundere incumbă distribuitorilor şi furnizorilor de asemenea
bunuri (alin. 2 al art. 1468 din acelaşi cod).
Prin defect de securitate al bunului legea înţelege cazul în care, ţinând
cont de toate circumstanţele, lucrul nu oferă securitatea pe care suntem
îndreptăţiţi să o aşteptăm în mod normal, chiar şi în cazul unui viciu de
concepţie sau de fabricaţie a lucrului, a unei necorespunzătoare
conservări sau prezentări a acestuia, datorită absenţei suficientelor
indicaţii cu privire la riscurile şi pericolele pe care le comportă sau pentru
a le preveni.
4.3.9.2.1. Consideraţii generale
Pentru determinarea domeniului de aplicare a dispoziţiilor art. 1000 alin.
1 din Codul civil sunt necesare lămuriri, discuţii cu privire la unele
elemente. Avem în vedere noţiunea de pază juridică, aceea de păzitor
juridic, noţiunea de cauzare a prejudiciului şi determinarea categoriei
persoanelor ce au calitatea de păzitori juridici.
4.3.9.2.2. Noţiunea de lucru
Conform dispoziţiilor art. 1000 alin. 1 din Codul civil, partea finală,
suntem, asemenea, responsabili de prejudiciul cauzat de lucrurile care se
găsesc sub paza noastră. Rezultă, din formularea legiuitorului, că este
necesar, pentru a se angaja această formă a răspunderii civile delictuale,
să se îndeplinească unica condiţie, ca lucrul să fie sub paza unei persoane,
867 Code civil Québec, édition préparée sous la direction de Jean Louis Baudouin, 1998-1999,
Wilson&Lafleur, Montréal, pp. 427-428.
legiuitorul nefăcând o descrierea specială sau generică sau cu titlu de

exemplu a unor asemenea lucruri care pot intra în categoria acelora
pentru care se răspunde conform textului menţionat.
Determinarea categoriei lucrurilor care sunt de natură să cauzeze
prejudicii pentru care se angajează răspunderea conform, dispoziţiilor art.
1000 alin. 1 Cod civil, a preocupat doctrina juridică868.
S-a încercat o limitare a răspunderii pentru anumite lucruri, pornindu-se
de la anumite elemente ale reglementărilor legale. S-a considerat, la
început, că răspunderea are în vedere numai lucrurile mobile, cu
excluderea celor imobile, deoarece avem special reglementată
răspunderea, conform art. 1002 Cod civil, pentru ruina edificiului, însă
textul de la art. 1002 Cod civil nu face o referire la imobile în general şi
nici pentru toate situaţiile pentru care acestea pot să producă prejudicii,
referindu-se numai la edificii, ruina acestora datorată relei întreţineri sau
viciului de construcţie. S-a mai încercat restrângerea câmpului de
aplicare a art. 1000 alin. 1 din Codul civil, numai la categoria lucrurilor
denumite periculoase, cu excluderea unor lucruri nepericuloase. S-a
considerat că pentru lucrurile periculoase este justificată existenţa unei
răspunderi agravate869.
În legătură cu această clasificare a lucrurilor, a fost lesne de constatat că
există lucruri care, teoretic, nu prezintă un anume pericol, dar care,
datorită utilizării lor sau datorită unor condiţii speciale, datorită poziţiei
pe care acestea o au pot să creeze un pericol şi pot să dea naştere la
prejudicii870.
Reglementarea de la art. 100 alin. 1 din Codul civil nu este de natură să
conducă la o distincţie între anumite categorii de lucruri şi, de aici trebuie
868 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 259-260; Liviu Pop, op. cit., pp. 285-287; Ion M. Anghel, F.
Deak, Marin F. Popa, op. cit., pp. 189-190; M. Eliescu, op. cit., p. 346 şi urm.; Gheorghe Tomşa,
Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucrurile pe care le avem sub pază, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp. 28-35; Aurelian Ionaşcu, Mircea Mureşan, Mircea
Costin, Victor Ursa, Gabriela Chivu, Maria Banciu, op. cit., pp. 103-109.
869 Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 189; N.D. Ghimpa, T. Munteanu, Contribuţii
la o viitoare legiferare a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, R.R.D. nr. 9/1967, pp.
107-113.
870 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 259; Aurelian Ionaşcu, Mircea Mureşan, Mircea Costin, Victor
Ursa, Gabriela Chivu, Maria Banciu, op. cit., pp. 105-106.
să tragem concluzia că textul se aplică în privinţa lucrurilor mobile şi

mobile, fără distincţie dacă acestea sunt lucruri, prin natura lor,
periculoase sau nepericuloase, fără distincţie dacă ele au sau nu un
dinamism propriu, ori dacă pot să producă un prejudiciu aflându-se în
mişcare sau în stare de staţionare871.
Nu se va angaja răspunderea civilă delictuală reglementată la art. 1000
alin. 1 din Codul civil atunci când prejudiciile sunt cauzate de anumite
lucruri pentru care există reglementări speciale în acest sens. Ne referim
la animale, pentru care există reglementarea de la art. 1001 din Codul
civil, ne referim la edificii, atunci când prejudiciul s-a produs ca urmare a
lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie, întrucât există
reglementare specială la art. 1002 Cod civil.
Mai există reglementări speciale şi în privinţa prejudiciilor cauzate de
aeronave, prejudiciile cauzate de accidente nucleare şi prejudicii cauzate
mediului, situaţii în care nu se pune problema angajării răspunderii
conform art. 1000 alin. 1 din Codul civil, dar pot exista anumite corelaţii
ale acestor forme de răspundere specială, cu reglementările de la art.
1000 alin. 1 din Codul civil872. Această reglementare nu îşi găseşte
aplicabilitate în cazul prejudiciilor produse de lucruri ce nu aparţin
nimănui, cum ar fi aerul, lumina soarelui, energiile naturale, radiaţiile
naturale873.
Nu se va angaja răspunderea civilă delictuală în conformitate cu
dispoziţiile art. 1000 alin. 1 din Codul civil în cazurile în care lucrul a
reprezentat un instrument al omului, care l-a ajutat pe acesta să comit o
faptă cauzatoare de prejudicii, cum ar fi în situaţia utilizării unui lucru cu
intenţie, pentru a produce un prejudiciu874. În acest caz sunt aplicabile
reglementările art. 998-999 Cod civil, angajându-se răspunderea civilă
delictuală pentru fapta proprie.
871 M. Eliescu, op. cit., pp. 346-350; Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 190; Tudor
R. Popescu, Petre Anca, op .cit., pp. 234-235; Gh. Tomşa, op. cit., pp. 28-35; Aurelian Ionaşcu, Mircea
Mureşan, Mircea Costin, Victor Ursa, Gabriela Chivu, Maria Banciu, op. cit., pp. 107-108.
872 Liviu Pop, op. cit., pp. 286-287; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 260.
874 Idem, op. cit., p. 287.
4.3.9.2.3. Noţiunea de pază juridică şi de păzitori juridici

Conform reglementărilor art. 1000 alin. 1 din Codul civil, se angajează
răspunderea civilă delictuală pentru lucrurile care se găsesc sub paza
noastră, însă după ce reglementează aceasta, legiuitorul nu pune la
dispoziţie o definiţie a noţiunii de pază875.
Doctrina juridică şi practica judiciară au stabilit că pentru determinarea
elementelor răspunderii este necesară evidenţierea pazei juridice şi nu a
pazei materiale. În acest sens, raţionamentul a pornit de la dispoziţiile art.
1001 din Codul civil, care reglementează răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de animale.
Astfel, s-a considerat că în conformitate cu textul art. 1001 din Codul
civil interesează cine este proprietarul animalului, persoana care se
serveşte de animal în cursul serviciului, indiferent că animalul se află sub
pază sau că acesta a fost scăpat.
Interpretând coroborat dispoziţiile art. 1000 alin. 1 din Codul civil, cu
acelea ale art. 1001 din Codul civil, concluzia a fost aceea că interesează
paza juridică şi, deci, pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, se
va angaja răspunderea persoanei care, la data producerii prejudiciului, a
avut paza juridică a lucrului.
Literatura juridică a gândit unele criterii de determinare a noţiunii de
pază juridică876.
S-a încercat definirea noţiunii de pază juridică în legătură cu ideea
riscului-profit, în sensul că va avea paza juridică acela care va trage şi
foloasele din folosinţa lucrului respectiv, conform principiului determinat
prin adagiul ubi emolumentum ibi onus877.
Un alt criteriu a fost adoptat, constituind temeiul pazei juridice, anume,
acela al direcţiunii. Este vorba despre exercitarea asupra lucrului a unui
Andreea Tabacu, op. cit., p. 133; Paul Mircea Cosmovici, op. cit., p. 185; Mircea Mureşan, în Aurelian
Ionaşcu, Mircea Mureşan, Mircea Costin, Victor Ursa, Gabriela Chivu, Maria Banciu, op. cit., pp. 109-
118.
876 M. Eliescu, op. cit., pp. 337-338; Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., pp. 191-192;
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pp. 236-238; Gh. Tomşa, op. cit., p. 35 şi urm.
control, a direcţionării, supravegherii, autorităţii pentru stăpânirea,

direcţionarea utilizării lucrului respectiv878.
Conform acestui criteriu, paza juridică aparţine subiectului de drept care
are, independent, posibilitatea de a exercita, puterea, folosinţa, diriguirea,
controlul şi supravegherea asupra lucrului879.
Puterea de control, direcţie, supraveghere asupra lucrului înseamnă
posibilitatea păzitorului juridic se a stăpâni şi utiliza direct şi personal sau
prin intermediul altor persoane supuse ordinelor şi instrucţiunilor sale880.
Paza juridică este deosebită de paza materială, paza juridică
reprezentând posibilitatea exercitării unei autorităţi independente881.
Existenţa pazei juridice nu implică contactul nemijlocit, permanent cu
lucrul. Paza juridică reprezintă puterea de direcţie, de control, de
supraveghere, exercitată asupra lucrului în mod independent şi, deosebit
de acesta, paza materială are tot valoarea unei puteri de direcţie, de
control şi supraveghere, exercitată de o persoană asupra unui lucru sub
autoritatea păzitorului juridic882.
Păzitorul material al lucrului exercită puterea, dar nu în mod
independent, el doar supraveghează şi controlează, direcţionează lucrul
sub ordinele şi la instrucţiunile acelui care exercită paza juridică. Aşadar,
paza materială este subordonată pazei juridice; paza materială nu rezultă
dintr-o putere de sine stătătoare a celui care o exercită, nu conferă un
drept de folosinţă proprie, relativ la lucrul în cauză883.
De multe ori paza juridică şi paza materială aparţin aceleiaşi persoane,
însă nu este obligatoriu, existând situaţii în care paza materială a fost
exercitată de o altă persoană, alta decât aceea care are paza juridică.
878 Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., pp. 190-196; M. Eliescu, op. cit., pp. 337-339;
Gh. Tomşa, op. cit., pp. 35-44; Aurelian Ionaşcu, Mircea Mureşan, Mircea Costin, Victor Ursa, Gabriela
Chivu, Maria Banciu, op. cit., p. 109.
883 În acest sens, Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 254/1977, C.D. 1977, p. 79.
Reglementările art. 1000 alin. 1 din Codul civil sunt aplicabile numai
persoanei care exercită paza juridică, iar persoana care exercită paza
materială, poate fi acţionată în judecată atunci când lucrul în cauză
produce un prejudiciu, nu pe acelaşi temei, ci invocându-se răspunderea
pentru fapta proprie, conform art. 998-999 din Codul civil.
Temeiul juridic al pazei juridice rezidă într-un drept care îi conferă
păzitorului juridic o anume autoritate în sensul de putere independentă de
direcţionare, control, supraveghere asupra lucrului.
Există situaţii în care persoana care are dreptul de direcţie asupra
lucrului nu poate exercita şi paza materială a acestuia, din considerente
independente de voinţa sa.
Cel care exercită paza materială asupra lucrului nu are un temei legitim
şi o face împotriva voinţei păzitorului juridic al lucrului. Exemplul clasic
îl reprezintă cazul hoţului care exercită paza materială după ce a furat
lucrul de la proprietarul acestuia. În asemenea situaţii, dreptul de
direcţionare asupra lucrului care aparţine proprietarului, celui care are
paza juridică, devine ineficient deoarece direcţia, controlul şi
supravegherea asupra lucrului revine altei persoane.
Practica judiciară a considerat că în cazul menţionat, paza juridică
aparţine aceluia care exercită în fapt puterea de comandă, de direcţionare
asupra lucrului, acela care are autoritatea, controlul, supravegherea
asupra lucrului884.
Această persoană va suporta şi răspunderea privind prejudiciile cauzate
de lucru, conform dispoziţiilor art. 1000 alin. 1 din Codul civil. În această
situaţie apare criteriul denumit al direcţiei intelectuale, conform cu care
se consideră că exercitarea unei simple puteri de fapt, care nu are la bază
existenţa unui drept subiectiv civil, permite exercitarea asupra lucrului a
autorităţii, a controlului, a direcţiei, conduce la dobândirea pazei juridice,
cu privire la lucru.
Persoana care exercită puterea de fapt convertită în direcţia intelectuală
este aceea care preia bunul de la proprietar, de la cel care are paza
juridică, împotriva voinţei acestuia. Pe această cale se poate explica
posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale ca şi păzitor juridic a
884 Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 528/1982, C.D. 1982, p. 105.
persoanei care a dobândit autoritatea, puterea de direcţie, controlul şi

supravegherea în mod nelegitim asupra bunului şi exercită această
autoritate independent, fără să fie subordonat altei persoane885.
Această putere de fapt, denumită direcţia intelectuală, este diferită de
aceea ce denumim paza materială a lucrului şi este deosebită şi de ceea ce
numim paza juridică a lucrului.
Exercitarea acestei puteri de fapt, însă, conduce la acelaşi efecte juridice
ca şi paza juridică, atunci când se pune problema angajării răspunderii
civile delictuale pentru prejudiciile cauzate de lucrul în cauză.
În literatura juridică paza materială a fost considerată o putere de fapt
care decurge din deţinerea efectivă a unui lucru886. Deosebit de aceasta,
paza juridică implică existenţa unei puteri asupra lucrului, putere care
rezultă dintr-o stare de drept887.
Întrucât dreptul de proprietate este dreptul subiectiv cel mai amplu, cel
mai caracterizat dintre drepturile reale şi care conferă titularului cele trei
atribute cunoscute, pune la dispoziţia titularului prezumţia de păzitor
juridic al lucrului care constituie obiect la dreptului de proprietate888.
Există posibilitatea proprietarului să înlăture prezumţia acesta dacă face
proba că a transmis paza juridică unei alte persoane sau poate să
dovedească că a pierdut paza juridică împotriva voinţei sale889.
Pe bună dreptate s-a apreciat că simpla dovadă că lucrul se găseşte în
paza materială a altei persoane nu este de natură să înlăture calitatea de
paznic juridic, calitate presupusă asupra proprietarului890. Acesta poate să
înlăture prezumţia dacă dovedeşte că lucrul, la momentul cauzării

887 Idem, op. cit., p. 337.
889 Aurelian Ionaşcu, Mircea Mureşan, Mircea Costin, Victor Ursa, Gabriela Chivu, Maria Banciu,
op. cit., p. 112.
prejudiciului, se găsea în paza juridică, legitimă sau nu, a unei alte

persoane891.
Proprietarul lucrului nu pierde paza juridică asupra acestuia dacă
abandonează lucrul, atâta vreme cât bunul nu este efectiv preluat de către
stat, ţinând seama de faptul că bunurile fără stăpân aparţin statului892 şi
nici nu pierde calitatea de paznic juridic dacă a pierdut lucrul893 sau în
cazul neuzului acestuia894.
S-a considerat, în literatura juridică, că proprietarul nu răspunde de lucru
atunci când l-a abandonat895.
În cazul în care asupra unui bun se exercită un drept de proprietate
comună, în literatura juridică s-a apreciat, într-o opinie, că paza juridică
se prezumă că aparţine solidar tuturor coproprietarilor896, putându-se face
proba de către unul dintre coproprietari că, în fapt, puterea de direcţie
asupra lucrului a fost exercitată doar de unul sau de unii dintre
coproprietari şi atunci şi paza juridică au avut-o numai acesta sau aceştia,
pe când, într-o altă opinie s-a considerat că fiecare dintre coproprietari va
răspunde de prejudiciul cauzat de bunul aflat în coproprietate,
proporţional cu partea sa din dreptul de proprietate sub rezerva efectului
retroactiv al unei împărţiri ulterioare, conform art. 785 din Codul civil897.
Ne raliem primei opinii.
Operează prezumţia de pază juridică asupra lucrului şi în cazul
titularului altor drepturi reale principale dezmembrăminte ale dreptului de
891 Aurelian Ionaşcu, Mircea Mureşan, Mircea Costin, Victor Ursa, Gabriela Chivu, Maria Banciu,
op. cit., p. 112.
892 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pp. 237-238.
896 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 263; Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 195; Gh.
Tomşa, op. cit., pp. 47-48; F. Deak, Noţiunea de lucru şi persoanele între care se angajează
răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri, J.N. nr. 10/1966, p. 42; S. Beligrădeanu,
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în unele situaţii speciale, II, R.R.D. nr. 8/1981,
pp. 17-20.
897 M. Eliescu, op. cit., pp. 340-341; I. Lulă, op. cit., I, în R.R.D. nr. 8/1981, pp. 15-16.
proprietate, precum uz, uzufruct, superficie, servitute aparentă898, precum

şi în cazul posesorului unui lucru care a cauzat un prejudiciu899.
S-a considerat că posesorul care se comportă ca titular al dreptului de
proprietate sau al altui drept real, are puterea de direcţie, control şi
supraveghere asupra lucrului, indiferent de buna sau reaua credinţă900.
Paza juridică asupra lucrului se poate transmite de către proprietar şi
atunci când aceasta se transmite unei alte persoane, unui detentor precar,
printr-un act juridic, în aceste situaţii detentorul precar, dobândind paza
juridică va avea controlul, independenţa, direcţionarea, supravegherea
lucrului şi paza juridică a lucrului va reveni acestuia.
Puterea independentă de direcţie, control, supraveghere asupra lucrului
se poate transmite prin contract de închiriere, prin împrumut de folosinţă,
prin antrepriză, contract de transport, contract de arendă, contract de
locaţie a gestiunii, contract de concesiune901.
S-a admis că paza juridică poate să fie scindată în paza structurii
lucrului şi paza juridică a folosinţei lucrului, denumită şi paza
comportamentului902.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri implică o răspundere
ce rezultă din modul de utilizare a lucrului, dar şi o răspundere care
rezultă din existenţa eventuală a unor vicii ascunse ale acestuia.
Astfel fiind, atunci când proprietarul transmite folosinţa lucrului, acesta
rămâne în continuare răspunzător pentru prejudiciile care rezultă din
structura lucrului respectiv. Ne referim, aici, la viciile lucrului.
Există situaţii în care victima prejudiciului poate să dovedească că la
baza producerii pagubei a stat fie structura bunului, fie modul de folosire
a lucrului ceea ce implică răspunderea diferită a două persoane.
898 M. Eliescu, op.cit., p. 340; Liviu Pop, op. cit., p. 292.

899 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 238; în acest sens şi Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr.
2199/1974, C.D. 1974, p. 146.
900 Liviu Pop, op.cit., p. 292.
902 M. Eliescu, op. cit., pp. 342-343; R. Sanilevici, op. cit., p. 180; Liviu Pop, op. cit., pp. 292-293; C.
Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 264; Aurelian Ionaşcu, Mircea Mureşan, Mircea Costin, Victor Ursa,
Gabriela Chivu, Maria Banciu, op. cit., pp. 114-116.
Pot exista şi situaţii în care producerea prejudiciului să reprezinte

rezultatul negativ comun la structurii lucrului, dar şi a modului defectuos
de folosire a acestuia, ceea ce va implică o răspundere atât a
proprietarului, cât şi a persoanei care s-a folosit de lucrul în cauză.
Victima prejudiciului poate să solicite acoperirea acestuia, reparaţia, fie
de la proprietar ori posesor, după caz, care este păzitorul juridic al
structurii lucrului, fie de la acela care foloseşte lucrul, care are calitatea
de detentor precar şi care este păzitor juridic la folosinţei lucrului.
Oricum, chiar dacă nu se cunoaşte cu siguranţă că izvorul producerii
prejudiciului îl reprezintă culpa rezultând din paza structurii lucrului ori
culpa rezultând din paza folosinţei lucrului, este util ca victima
prejudiciului să-i acţioneze în judecată pe amândoi, pe paznicul structurii
lucrului şi pe paznicul folosinţei lucrului, pentru ca în proces să se
stabilească întinderea culpei fiecăruia pentru ca hotărârea judecătorească
ce se va pronunţa să le fie opozabilă.
Se ridică o problemă deosebită atunci când este vorba despre
transmisiunea pazei juridice în cazul în care o persoană îşi însuşeşte
lucrul care cauzează un prejudiciu, împotriva voinţei proprietarului.
Cazul clasic este acela al hoţului care, după ce fură un bun, produce unei
persoane, alta decât proprietarul bunului, un prejudiciu. Se pune
problema angajării răspunderii şi acoperirii pagubei produse şi punerea
victimei în situaţia anterioară.
În toate opiniile exprimate în literatura juridică s-a urmărit,cel mai
important dintre lucruri, anume repunerea victimei în situaţia anterioară
producerii prejudiciului şi acoperirea daunei, deci s-a urmărit, altfel spus,
o permanentă protecţie a victimei prejudiciului. În acest sens s-a
considerat că prin transmiterea lucrului de la proprietar la altă persoană,
împotriva voinţei proprietarului, odată cu detenţia materială a bunului s-a
transmis şi paza juridică a acestuia, cel care şi-a însuşit bunul fiind ţinut
să răspundă conform art. 1000 alin. 1 din Codul civil903.
Urmărind o protecţie cât mai bună a victimei, în doctrina juridică s-a
spus că atunci când proprietarul lucrului are o oarecare culpă în înlesnirea
903 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 265; în acelaşi sens şi Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 254/1977,
C.D. 1977, p. 79.
pierderii lucrului sau furtului lucrului, să poarte răspunderea împreună cu

cel care a furat bunul, dacă acest lucru a fost cauzator de prejudicii şi s-a
produs cuiva o daună, răspunderea proprietarului, în acest caz,
întemeindu-se pe dispoziţiile art. 1000 alin. 1 din Codul civil904.
După alţi autori, în aceeaşi construcţie juridică, răspunderea
proprietarului ar trebuie să se angajeze pentru fapta proprie, conform
dispoziţiilor art. 998-999 din Codul civil905.
Într-o altă opinie s-a considerat că furtul conduce la transferul pazei
juridice a bunului numai atunci când întruneşte elementele cazului fortuit,
fiind vorba despre un fapt a cărui producere nu putea fi prevăzută de către
paznicul lucrului906.
În opinia noastră, în cazul în care paznicul juridic, proprietarul lucrului,
este deposedat de bun împotriva voinţei sale, chiar dacă a manifestat o
largheţe, o uşurinţă în a păstra lucrul respectiv, această situaţie nu este de
natură să ducă la angajarea răspunderii civile delictuale a sa alături de cel
care şi-a însuşit lucrul, care, pe această cale, a dobândit paza juridică.
Dacă hoţul lucrului a dobândit paza juridică, înseamnă că a dobândit-o
plenar şi toată răspunderea civilă delictuală cade în sarcina sa, atunci
când lucrul aflat în mâinile sale produce unei persoane un prejudiciu.
Dorinţa justificată de protecţie a victimei prejudiciului nu trebuie să
conducă la extinderea unei forme a răspunderii civile delictuale, în raport
de o persoană care nu mai exercită paza juridică a lucrului.
O altă problemă în discuţie este aceea cu privire la lucrurile care fac
parte dintr-o succesiune vacantă şi atunci când aceste lucruri cauzează
cuiva un prejudiciu.
În această situaţie statul devine păzitor juridic al bunului, numai după ce
expiră termenul de opţiune succesorală de 6 luni pe care îl reglementează
art. 700 din Codul civil907.
De la deschiderea succesiunii şi până la dobândirea acesteia de către
stat, s-a susţinut că dreptul de proprietate al statului şi, deci, calitatea de

907 M. Eliescu, op.cit., p. 339; I. Lulă, op. cit., p. 14.
păzitor juridic a acestuia sunt, afectate de o condiţie suspensivă908.

Considerăm judicioasă această opinie şi nu credem că poate fi primit
punctul de vedere conform căruia în cazul succesiunilor vacante dreptul
de proprietate al statului ar fi afectat de un termen suspensiv909.
Din momentul deschiderii succesiunii există termenul de opţiune
succesorală de 6 luni şi nu se ştie dacă există sau nu moştenitori, de
exemplu testamentari, care, pe această cale devin paznici juridici ai
lucrului.
În cazul în care se împlineşte termenul de 6 luni, se realizează condiţie
suspensivă, se dovedeşte că nu mai există alţi moştenitori, nici legali, nici
testamentari, şi atunci statul devine proprietar asupra lucrurilor din cadrul
succesiuni vacante, cu efect retroactiv.
S-a precizat că pendente conditione statul nu poate fi paznic juridic al
lucrurilor din cadrul succesiunii vacante pentru că nu poate exercita, până
la împlinirea termenului de 6 luni, direcţia, controlul şi supravegherea
asupra lucrului care cauzează un prejudiciu910. În acest caz, singura
soluţie este aceea de a se angaja răspunderea pentru prejudiciile cauzate
de lucru, până la realizarea condiţiei, a persoanei care efectiv a exercitat
paza juridică a lucrului.
Soluţia preconizată a fost aceea ca în caz de succesiune vacantă, pentru
perioada de la deschiderea succesiunii şi până la împlinirea termenului de
opţiune succesorală, de 6 luni, paza juridică şi, deci, răspunderea pentru
aceasta, să aparţină unei persoane, care, poate fi chiar străină de
succesiune911.
Desigur că propuneri de lege ferenda pot fi făcute în legătură cu această
situaţie, însă în raport de actuala reglementare soluţia ni se pare a fi
deosebit de aspră, greu de suportat de o persoană ce nu are, în raport cu
succesiunea, teoretic, decât calitatea de a exercita o posesie temporară. Ni
se pare lipsit de echitate ca după o perioadă de câteva luni în care o
persoană a îngrijit de bunurile succesorale, statul să dobândească

909 Gh. Tomşa, op. cit., p. 35.
911 I. Lulă, op. cit., p. 15.
succesiunea vacantă, însă prejudiciile pe care bunurile respective le-au

produs să fie suportate de altă persoană, alta decât statul. Credem că dacă
s-a produs un prejudiciul în asemenea situaţie şi sunt întrunite condiţiile
pentru angajarea răspunderii conform dispoziţiilor art. 1000 alin. 1 din
Codul civil, răspunderea ar trebui să fie suportată de către stat. Ne
gândim, fie la posibilitatea unei acţiuni în regres, introdusă de persoana
care a posedat bunurile succesorale, dacă hotărârea a rămas definitivă şi
irevocabilă până la dobândirea dreptului de proprietate de către stat, deci
până la împlinirea termenului de 6 luni, fie, ne gândim ca, în cazul în care
persoana care a posedat lucrul şi este acţionată în judecată şi s-a împlinit
termenul de 6 luni, aceasta să cheme în garanţie statul, care să fie obligat
să suporte aceste prejudicii, cel puţin pentru faptul că devine proprietar
asupra acestor lucruri, iar persoana care a exercitat posesia asupra
acestora nu dobândeşte nimic, pentru a fi obligată să suporte prejudiciile.
Dacă prejudiciile s-ar datora culpei persoanei în cauză şi ar fi întrunite
condiţiile angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, art.
998-999 din Codul civil, problema s-ar pune altfel şi persoana care a
posedat lucrurile ar suporta contravaloarea prejudiciilor cauzate.
S-a mai pus problema, în practica judiciară şi în literatura juridică, a
unei situaţii deosebite, în care prepusul unui comitent abuzând de
funcţiile ce i-au fost încredinţate, dobândeşte o putere de control, direcţie
şi folosinţă asupra lucrului care produce prejudicii. S-a precizat că
deoarece nu ne aflăm în situaţia prepusului care foloseşte lucrul în
funcţiile încredinţate de către comitent, prepusul nu dobândeşte decât
calitatea de paznic material al lucrului912.
Autorii au susţinut că în această situaţie prepusul în cauză îşi însuşeşte
însăşi paza juridică a lucrului şi ne aflăm în situaţia angajării răspunderii
civile delictuale pentru art. 1000 alin. 1 din Codul civil.
Ni se pare, totuşi, mai greu de admis un asemenea punct de vedere şi
pentru o protecţie eficientă a victimei, credem că, în situaţia menţionată,
putem apela la o interpretare extensivă a sintagmei funcţie încredinţată, în
sensul de a cuprinde în aceasta şi situaţia abuzului de funcţia exercitată de
către prepus.

A fost exprimată şi o opinie contrară, sens în care s-a pronunţat şi

practica judiciară, opinie ce considerăm că este mai apropiată de realitate
şi de interesele victimei prejudiciului913.
În fine, în literatura juridică s-a mai pus problema prejudiciilor cauzate
de autovehiculele şcolilor de pregătire a conducătorilor auto, în situaţia în
care prejudiciile se produc de cursanţii acestora. S-a considerat că
persoana care primeşte lecţii de conducere are paza materială a lucrului,
iar paza juridică o va avea şcoala de şoferi914.
Dacă se produce un prejudiciu în timpul în care este susţinut examenul
pentru obţinerea permisului de conducere, s-a susţinut că paza juridică nu
trece asupra examinatorului şi că aceasta este preluată de către persoana
care susţine examenul915. Ne întrebăm de ce, într-o asemenea situaţie
trebuie ca paza juridică să treacă asupra persoanei care susţine examenul
şi nu poate rămâne asupra şcolii de şoferi. Desigur că, în cazul în care se
produce un prejudiciu, acela care are paza juridic va fi obligat să-l
acopere existând, însă, posibilitatea pentru acesta, dacă face dovada că în
culpă a fost examinatorul, care, având dublă comandă la dispoziţie, nu a
preîntâmpinat producerea accidentului, să se îndrepte împotriva acestuia,
pentru fapta proprie, conform reglementărilor art. 998-999 din Codul
civil, dacă există întrunite condiţiile pentru antrenarea unei asemenea
răspunderi.
4.3.9.2.4. Determinarea noţiunii de cauzare a prejudiciului
Cu privire la problema în discuţie, reglementările art. 1000 alin. 1 din
Codul civil antrenează răspunderea pentru fapta lucrului, denumire, de
altfel, improprie, iar prevederile art. 998-999 din Codul civil,
reglementează răspunderea pentru fapta proprie.
Trebuie pusă în discuţie şi lămurită sintagma de faptă a lucrului916.
Doctrina juridică şi practica judiciară au propus unele teorii, unele
criterii pentru determinarea problemei şi astfel, a fost avută în vedere
915 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 266, autorii citând pe Victor Spînu, Răspunderea civilă pentru
prejudiciile cauzate prin accidentele de circulaţie, Rezumatul tezei de doctorat, Iaşi, 1977, p. 9.
fapta autonomă a lucrului, faptă independentă de participarea omului. Un

alt criteriu a fost acela al viciului propriu al lucrului care a dat naştere la
dauna respectivă şi un altul, criteriul ieşirii lucrului de sub controlul şi
autoritatea omului917.
Apare foarte dificilă reţinerea unui unic criteriu care să includă toate
variantele şi diferitele situaţii din practică care să permită definirea
sintagmei de faptă a lucrului. Este necesar, în toate situaţiile, să se
determine raportul care s-a aflat între fapta omului şi prejudiciul cauzat
de lucru, evidenţierea unei interdependenţe relative a lucrului, în ce
priveşte energia dobândită de lucru faţă de fata omului, care a sta la baza
declanşării energiei şi poziţia de o preponderenţă variabilă a lucrului în
raport cu cauzarea de prejudiciu.
Vom avea fapta lucrului, fie când acesta este în mişcare, fie când acesta
se află în poziţie statică, fie când lucrul se află în contact direct, material,
cu lucrul căruia i-a cauzat prejudicii, fie în situaţia în care nu ne aflăm în
prezenţa unui asemenea contact direct918.
Urmare a căderii unei persoane în ascensorul unui magazin s-a
constatat că ascensorul era în mişcare, reprezentând, cel puţin parţial,
instrumentul de producere a prejudiciului. Căderea unui alt client în
ascensor, care a antrenat şi căderea reclamantului, nu poate exonera, în
totalitate, paznicul juridic, de răspunderea ce îi revine919.
4.3.9.2.5. Determinarea categoriei persoanelor care au calitatea de
păzitori juridici
Reglementările art. 1000 alin. 1 din Codul civil se află la dispoziţia
victimei prejudiciului, care poate să le invoce împotriva persoanei care
este paznic juridic al bunului.
În baza reglementărilor amintite, paznicul material poate să invoce
răspunderea pentru paznicul juridic, dacă paznicul material are calitatea
de victimă a prejudiciului şi dacă este lipsit de orice culpă. Textul nu se
917 M. Eliescu, op.cit., pp. 351-354; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 235; Ion M. Anghel, F.
Deak, Marin F. Popa, op. cit., pp. 201-202.
919 Cass. fr. II, civ., dec. din 29 martie 2001, Court de Payen/Soc. Monoprix Nouvelles Galeries,
publicată în D. 2001, IR, 1285, în Pandectele române nr. 4/2001, p. 224.
aplică în raporturile dintre paznicul juridic şi paznicul material în cazul

prejudiciilor cauzate unor terţe persoane.
Trecerea lucrului proprietarului în mâinile unui terţ antrenează transferul
pazei atunci când este vorba de un împrumut920.
Au fost reţinute, în literatura juridică, unele probleme speciale privind
invocarea de către victima prejudiciului a dispoziţiilor art. 1000 alin. 1
din Codul civil921.
O problemă se ridică în cazul în care între persoana care are paza
juridică a lucrului şi victima prejudiciului s-a încheiat un contract din care
rezultă folosirea lucrului, caz în care răspunderea pentru prejudiciile
cauzate va rezulta din contract, fiind o răspundere contractuală şi nu se va
angaja răspunderea delictuală. În această situaţie, victima prejudiciului,
ca regulă generală, nu poate să opteze pentru răspunderea civilă
delictuală.
Atunci când prejudiciul a constat într-o vătămare corporală sau în
moartea victimei, răspunderea paznicului juridic al lucrului se va angaja
pe tărâm delictual, având la bază dispoziţiile art. 1000 alin. 1 din Codul
civil922.
O altă problemă o reprezintă situaţia în care victima participă la
folosirea lucrului prin bunăvoinţa paznicului acestuia. Cazul clasic este
acela al accidentării unei persoane care călătoreşte cu un autovehicul,
fiind transportată gratuit prin bunăvoinţa paznicului acestuia. În doctrina
juridică au fost exprimate două puncte de vedere deosebite. Astfel, unii
autori au considerat că persoana transportată benevol, care pe timpul
transportului a suferit un prejudiciu, se poate îndrepta împotriva
paznicului juridic al lucrului pe temeiul art. 998-999 din Codul civil,
făcând proba culpei acestuia, cu excluderea aplicării textului de la art.
1000 alin. 1 din Codul civil923.
920 C. Ap. Nîmes I, dec. din 6 ianuarie 2000, Ducros/Chouzenoux, publicată în J.C.P. 2001, IV, 1553,
în Pandectele române nr. 4/2001, p. 223.
921 M. Eliescu, op. cit., pp. 361-366; Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., pp. 196-200.
S-a considerat că acela care acceptă folosinţa gratuită a unui lucru,

trebuie, să accepte şi riscurile ce rezultă dintr-o asemenea folosinţă şi, pe
această cale, răspunderea paznicului juridic va trebui să fie diminuată.
S-a mers până la a se susţine că ne aflăm în prezenţa unui contract cu
titlu gratuit între paznicului lucrului respectiv şi persoana care foloseşte
gratuit lucrul şi din acest contract ar rezulta o clauză tacită de
nerăspundere şi asumarea riscului de către persoana care foloseşte lucrul.
Întrucât s-a susţinut că există un contract cu titlu gratuit, acesta exclude
numai parţial răspunderea paznicului juridic al lucrului şi dispoziţiile art.
1000 alin. 1 din Codul civil nu sunt aplicabile, răspunderea proprietarului
lucrului putând fi angajată pentru reglementările art. 998-999 din Codul
civil. Analizând această orientare a doctrinei s-a precizat că toate soluţiile
grupate în cadrul acestei teorii urmăresc un argument de echitate, acela
de a nu atrage o răspundere excesivă a persoanei care, dintr-un gest de
bunăvoinţă a oferit un serviciu gratuit, o folosinţă gratuită unei alte
persoane şi, în această situaţie, totuşi, cel care a beneficiat de serviciul
gratuit a suferit un prejudiciu924.
Într-o altă opinie s-a considerat că dispoziţiile legale nu fac distincţie
între folosinţa cu titlu oneros şi folosinţa cu titlu gratuit asupra lucrului
care, în cazul nostru este autovehiculul, mijlocul de transport şi în această
situaţie victima prejudiciului, fiindcă s-a bucurat de folosinţa lucrului
respectiv, va putea să solicite despăgubiri de la paznicul juridic în baza
art. 1000 alin. 1 din Codul civil; acolo unde textul nu distinge, indiferent
de folosinţa cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, dacă se creează un
prejudiciu prin folosinţa lucrului, paznicul juridic are obligaţia să acopere
prejudiciul925.
În multe alte ţări, însă în ţara noastră mai puţin, se practică în mod
frecvent transportul gratuit al unor persoane, în situaţia în care acestea
acceptă să călătorească în aceeaşi direcţie cu proprietarul autovehiculului.
Ni se pare că a admite, în toate aceste situaţii, că cel care oferă în mod
gratuit un transport să suporte şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate

925 Ion. M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 199; Victor Spînu, op. cit., p. 15; C. Stătescu,
C. Bîrsan, op. cit., p. 269.
victimei, ar îngreuna cu mult situaţi paznicului juridic al lucrului şi s-ar

reduce foarte mult serviciile acordate cu titlu benevol. Credem că pentru
raţiuni de echitate şi în tăcerea legii, prima opinie este aceea care
răspunde mai bine situaţiilor din practică. Victima prejudiciului,
transportată gratuit şi benevol, în această situaţie, s-ar putea îndrepta
împotriva autorului prejudiciului invocând numai dispoziţiile art. 998-
999 din Codul civil.
O altă situaţie ce trebuie discutată este aceea în care victima
prejudiciului se foloseşte în mod clandestin de un lucru şi, cu această
ocazie, urmare a unui accident produs, suferă un prejudiciu. Este
exemplu clasic al călătorului clandestin cu un mijloc de transport.
Unii autori au precizat că se angajează răspunderea paznicului juridic,
întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. 1 din Codul civil926, iar alţi autori
au considerat că în această situaţie nu se angajează răspunderea
paznicului juridic927.
Tot astfel, s-a susţinut că victima prejudiciului poate solicita
despăgubiri, conform art. 998-999 Cod civil, neputând invoca
reglementările art. 1000 alin. 1 din acelaşi cod. Conform acestui punct de
vedere va trebuie să se ia în considerare şi culpa aceluia care, ca victimă a
prejudiciului, călătoreşte clandestin cu mijlocul de transport928.
În lipsa unor reglementări speciale şi având în vedere reaua credinţă a
aceluia care doreşte să fie transportat clandestin, înclinăm să credem că
paznicul juridic nu ar trebuie ţinut să răspundă de prejudiciile cauzate,
mai cu seamă că nici nu cunoştea existenţa unui asemenea călător la
bordul mijlocului de transport; călătorul clandestin îşi asumă riscul
modului ales de a călători.
O altă problemă care trebuie discutată, în legătură cu categoria
persoanelor care au calitatea de păzitori juridici o reprezintă şi persoanele
fizice cărora le lipseşte capacitatea delictuală. Se pune problema dacă
minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti pot
avea calitatea de păzitori juridici ai lucrurilor pe care le au în proprietate

sau pe care le deţin cu un alt titlu şi, în această calitate, dacă aceştia pot să
răspundă conform dispoziţiilor prevăzute le art. 1000 alin. 1 din Codul
civil.
S-a susţinut, într-o opinie, că răspunderea, conform textului de lege
amintit, se întemeiază pe o obligaţie legală de garanţie care are la bază
ideea că lucrul este instrumentul prin care se sporesc riscurile pentru
prejudiciile introduse în societate pentru o anumită activitate şi obligaţia
de a repara prejudiciul revine paznicului persoană fizică, chiar dacă
aceasta nu are discernământ, întrucât ne aflăm în prezenţa unei răspunderi
fără culpă929.
Într-o altă opinie, majoritară, s-a precizat că răspunderea unei persoane
fizice, ca păzitor juridic al unui lucru poate fi angajată numai dacă
persoana respectivă are capacitate delictuală. Astfel fiind, persoanele
fizice lipsite de capacitate delictuală nu pot avea calitatea de paznici
juridici ai lucrurilor care le aparţin930. Se argumentează această soluţie
având în vedere aceea că paza juridică rezidă într-o anumită direcţiune
intelectuală cu privire la lucru, ceea ce implică existenţa unei puteri de
direcţie, control, supraveghere931.
În cazul în care persoanele care nu au capacitate delictuală sunt
considerate că nu pot fi păzitori ai propriilor lucruri, victima prejudiciului
se poate adresa cu acţiune împotriva reprezentanţilor legali ai acestor
persoane, care au obligaţia să exercite puterea de direcţie, de control şi de
supraveghere asupra lucrurilor celui a cărei ocrotire exercită.
Abordând problema coliziunii de vehicule trebuie să menţionăm că dacă
două sau mai multe vehicule ce se găsesc sub paza juridică a unor
persoane diferite, şi dau naştere unui prejudiciu unei terţe persoane, se va
angaja răspunderea în baza dispoziţiilor art. 1000 alin. 1 din Codul civil.
Păzitorii juridici ai acestora vot fi ţinuţi să repare prejudiciul solidar.
Probleme speciale şi controversate în doctrină survin când se pune
problema despre prejudiciile cauzate de către păzitorii juridici ai unor

930 Gh. Tomşa, op. cit., pp. 44-45; Petre Anca, Maria Ioana Eremia, Aspecte le reglementării
răspunderii materiale fără culpă, în S.C.J. nr. 2/1961, pp. 309-310.
vehicule care intră în coliziune, deoarece fiecare păzitor juridic are în

acelaşi timp calitatea de autor al prejudiciului pe care îl cauzează şi de
victimă pentru prejudiciul care i s-a cauzat.
Întrucât în aceste cazuri nu poate fi probată culpa autorilor coliziunii şi
nici aceea că la originea coliziunii se găseşte unul sau mai multe dintre
vehicule, doctrina şi practica judiciară au cunoscut trei orientări diferite.
Astfel, într-o orientare s-a susţinut că determinarea răspunderii
păzitorilor juridici ai vehiculelor care au participat la coliziune se va face
conform regulilor aplicabile atunci când prejudiciul se datorează culpei
comune932.
În această opinie, prejudiciile care se nasc din coliziunile de vehicule
sunt reunite într-o singură masă şi se împarte egal între păzitorii juridici ai
vehiculelor care au participat la coliziune, atunci când nu se poate
determina participarea la producerea prejudiciilor într-un mod exact.
Asemenea soluţie a doctrinei şi a practicii ridică probleme întrucât dacă
se aplică răspunderea conform culpei comune, aceasta nu se poate face în
condiţiile în care nu s-a determinat nici o culpă şi nici legea nu prevede
un mod de stabilire a răspunderii în acest caz.
O altă orientare a fost aceea a neutralizării reciproce a răspunderii pentru
lucruri933. Conform acestei orientări, coliziunea are un caracter unitar şi
se anihilează reciproc prezumţiile de răspundere ce izvorăsc din
dispoziţiile art. 1000 alin. 1 din Codul civil.
Astfel fiind, se revine la regula generală a răspunderii pentru fapta
proprie, instituită la art. 998-999 din Codul civil. În această situaţie,
fiecare dintre păzitorii juridici va suporta prejudiciul ce i s-a produs
atunci când nu se poate dovedi culpa exclusivă a celuilalt.
Înclinăm să credem că această opinie corespunde mai bine nevoilor
practice.
În fine, interesantă este şi opinia care consideră că fiecare dintre
participanţii la producerea prejudiciului, având dublă calitate, de victimă
şi de păzitor juridic cu privire la vehiculul ce intră în coliziune, are
932 Liviu Pop, op. cit., p. 295, autorul citând pe G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, vol. II, Paris, 1962,
p. 473.
posibilitatea să invoce împotriva celuilalt autor sau celorlalţi autori,

răspunderea întemeiată pe prevederile art. 1000 alin. 1 din Codul civil934.
În această situaţie, fiecare dintre păzitorii juridici va avea obligaţia să
repare prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a coliziunii produse şi a
daunelor cauzate celuilalt sau celorlalţi participanţi la coliziune.
4.3.9.3. Fundamentarea angajării răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de lucruri, altele decât edificiile şi animalele
Referitor la fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de
lucruri, vom observa că în doctrina şi practica judiciară s-a conturat pe
două orientări, două concepţii, concepţia răspunderii subiective şi
concepţie răspunderii obiective935.
În cadrul concepţiei răspunderii subiective, răspunderea instituită de art.
1000 alin. 1 din Codul civil este întemeiată pe ideea de culpă a paznicului
juridic al lucrului. În cadrul acestei opinii au fost grupate mai multe
variante pe care le vom aminti.
Într-o variantă a acestei concepţii s-a considerat că răspunderea
întemeiată pe art. 1000 alin. 1 din Codul civil are la bază o prezumţie
relativă de vină, de culpă a paznicului juridic, pentru neîndeplinirea
obligaţiei de supraveghere a lucrului, care a permis producerea unui
prejudiciu936.
Prezumţia respectivă poate fi înlăturată făcându-se proba lipsei culpei.
O variantă deosebită a concepţiei subiective e reprezintă fundamentarea
răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri pe o prezumţie absolută
de culpă.
Practica judiciară a construit această concepţie întrucât dovada lipsei de
culpă era uşor de făcut şi victimele prejudiciului se găseau, de multe ori,
în situaţia de a nu-şi vedea recuperată dauna ce li s-a produs.
934 M. Eliescu, op. cit., pp. 360-361; Liviu Pop, op. cit., p. 296; Gh. Tomşa, op. cit., pp. 143-145;
M.N. Costin, Răspunderea penală şi civilă pentru încălcarea regulilor de circulaţie pe drumurile
publice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, pp. 275-279.
935 Ion P. Filipescu, op. cit., pp. 161-162; Maria Gaiţă, op.cit., pp. 244-247; Dumitru Văduva,
Andreea Tabacu, op. cit., p. 134; Paul Mircea Cosmovici, op. cit., pp. 185-186.
936 Traian Ionaşcu, Eugen A. Barasch, Răspunderea pentru fapta lucrului, art. 1000 alin. 1 C. civ.,
în S.C.J. nr. 4/1972, p. 579 şi urm.; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 239.
O prezumţie absolută de culpă nu putea fi înlăturată, decât dacă se proba

existenţa forţei majore, a faptei victimei însăşi sau a unei terţe persoane
pentru care paznicul juridic nu era ţinut răspunzător937.
În fine, tot în cadrul răspunderii subiective, o ultimă variantă o
reprezintă concepţia culpei în paza juridică a lucrului.
Primele două orientări din cadrul concepţiei subiective, anume
fundamentarea unei răspunderi pe temeiul unei prezumţii, fie relativă, fie
absolute de culpă au fost supuse criticii, cu argumentarea că nu
corespund realităţii, întrucât se admite că răspunderea se angajează şi în
situaţiile în care în sarcina celui care exercită paza juridică nu se reţine
nici o vină.
Conform teoriei culpei în paza juridică a lucrului, se angajează
răspunderea paznicului cu fundamentarea existenţei unei culpe
dovedite938.
Referitor la această teorie existenţa prejudiciului probează aceea că
paznicul juridic nu şi-a îndeplinit obligaţia ce-i revenea, de a exercita
paza juridică, lucrul a scăpat de sub paza şi controlul său şi a produs un
prejudiciu.
Neexecutarea obligaţiei de pază constituie greşeala imputabilă
paznicului, acesta fiind chemat a răspunde, indiferent că a avut sau nu
intenţia de a prejudicia sau chiar dacă nici o neglijenţă sau imprudenţă
nu-i este imputabilă939.
Deîndată ce prejudiciul s-a produs, se consideră că proba culpei, a vinei,
a fost făcută940.
Înlăturarea dovezii existenţei culpei este posibilă când se poate proba
forţa majoră, fapta victimei sau fapta unei terţe persoane pentru care
proprietarul lucrului nu este ţinut să răspundă.
937 În acest sens, Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 944/1966, C.D. 1966, p. 149; Trib. Suprem, col. civ.,
dec. nr. 885/1976, C.D. 1976, p. 142; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 12/1953, C.D. 1952-1954, vol. I, p.
92, citate de Liviu Pop, op. cit., p. 299.
938 Raul Petrescu, Unele aspecte cu privire la răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
lucrurile ce le avem sub pază, în J.N. nr. 8/1966, p. 88.
Teoria culpei în paza lucrului, în mod practic, se confundă, ca urmare a

consecinţelor pe care le produce, cu teoria prezumţiei absolute de culpă.
A doua concepţie amintită este concepţia răspunderii obiective, în
conformitate cu care răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
este independentă de culpă, indiferent că aceasta este dovedită sau
prezumată a celui care exercită paza juridică. Elaborarea acestei teorii a
avut la bază existenţa unor critici a fundamentării răspunderii pe
prezumţia de culpă. Se urmăreşte a se demonstra că răspunderea
paznicului juridic este angajată şi în situaţiile în care acestuia nu i se
reţine nici o culpă.
În cadrul acestei opinii răspunderea paznicului juridic al lucrului va fi
angajată şi acesta poate fi exonerat de răspundere numai în cazul în care
nu există un raport de cauzalitate între lucru şi prejudiciul suferit de către
victimă.
În cadrul acestei concepţii, o variantă a determinat fundamentarea pe
ideea de risc, în conformitate cu care atunci când o persoană dă naştere
riscului unui prejudiciu ca urmare a folosirii unui lucru, trebuie să suporte
şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucru, deoarece culege
profitul pe care lucrul îl realizează.
Fundamentarea acestei răspunderi are la bază principiul determinat prin
adagiul ubi emolumentum ibi onus. Conform acestei teorii, susţinută şi în
doctrina românească941, nu se poate explica răspunderea pentru lucruri în
anumite situaţii deosebite în care prejudiciul rezultă din coliziunea de
autovehicule sau atunci când prejudiciul este datorat de anumite lucruri, a
căror folosire nu urmăreşte obţinerea unui profit. Această teorie a fost
înlăturată, urmând o altă variantă, anume teoria prezumţiei de răspundere
conform căreia art. 1000 alin. 1 din Codul civil instituie nu prezumţia de
vină, de culpă, ci aceea de răspundere. Teoria a fost supusă criticii
deoarece, s-a spus, că răspunderea nu poate fi prezumată, aceasta
constituind o obligaţie de reparare; întotdeauna obligaţiile de răspundere
941 Liviu Pop, op. cit., p. 300, citând pe I. Stoenescu, Art. 1000 § 1 şi art. 1001 Cod civil, Editura
Curierul judiciar, 1932, p. 321 şi urm.; p. 613 şi urm; I. Stoenescu, Evoluţia ideii de răspundere civilă,
Editura Curierul judiciar, 1939; F. Deak, Curs de drept civil. Dreptul obligaţiilor, vol. I, Bucureşti,
1961, pp. 178-180.
sunt impuse şi nu sunt prezumate. Este cunoscut că se prezumă faptele,

existenţa acestora şi nu existenţa unui drept sau a unei obligaţii.
Asemenea fapte nu pot fi dovedite în mod direct, ci se face proba
indirectă, pe calea unei prezumţii, care implică dovedirea unor fapte
vecine şi conexe a aceluia care urmează a fi probat.
Prezumţia de responsabilitate, s-a apreciat că este o noţiune tehnico-
juridică care exprimă ceea ce este necesar şi când condiţiile răspunderii
sunt probate de către victima prejudiciului, acela care exercită paza
juridică este ţinut răspunzător indiferent de ideea de culpă942.
Teoria aceasta a fost îmbrăţişată în practica judiciară943.
Tot în cadrul concepţiei obiective a răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de lucruri, amintim teoria întemeiată pe răspunderea care are la
bază ideea de garanţie privind riscul de activitate944.
În concepţia menţionată, răspunderea care derogă de la dreptul comun a
paznicului unui lucru reprezintă o formă tehnică care creează o obligaţie
de garanţie. Asemenea concepţie are în vedere o protecţie mai mare a
victimei prejudiciului; pentru ca funcţia reparatorie să opereze într-
adevăr, este necesară o obligaţie de garantare a prejudiciilor cauzate de
lucrurile asupra cărora se exercită paza juridică.
Textul de la art. 1000 alin. 1 din Codul civil a reglementat o asemenea
obligaţie de garanţie pentru riscul de activitate, garanţie pe care o suportă
paznicul juridic la lucrului, deoarece prejudiciul este cauzat ca urmare a
extinderii propriei sale activităţi prin folosirea de lucru945.
S-a subliniat că, în această situaţie, ideea de garanţie are un alt sens
decât acela exprimat în cazul analizei fundamentului răspunderii
comitentului pentru fapta prepusului946.
942 Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 205; Raul Petrescu, op. cit., p. 87.
943 Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1743/1974, C.D. 1974, p. 150; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr.
885/1976, C.D. 1976, p. 142; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1858/1972, C.D. 1972, p. 147; Trib.
Suprem, secţ. civ., dec. nr. 1300/1987, R.R.D. nr. 4/1988, p. 75.
Aici ne aflăm în prezenţa unei garanţii ce rezultă, impropriu spus, din

comportamentul lucrului. Este normal ca în cazul răspunderii pentru
lucruri în general să întâlnim o formă agravată care trebuie să reflecte
relaţiile sociale existente şi să corespundă în cea mai mare măsură
intereselor victimei prejudiciului. Nu trebuie uitat că în condiţiile
moderne lucrurile care sunt de natură să creeze prejudicii sunt mult mai
multe decât acelea existente la apariţia Codului civil român (sau la
apariţia Codului civil francez de la 1804, ale cărui texte au fost preluate,
în materia răspunderii civile delictuale, în Codul civil român).
Revoluţia tehnico-ştiinţifică, dezvoltarea economică fără precedent, au
creat noi mijloace, lucruri, în înţelesul Codului civil, de natură să producă
prejudicii, a căror forţă, putere, este mult mai mare, prejudiciile pot fi
mult mai ample şi posibilitatea, uşurinţa producerii acestora este mult
mai mare decât la momentul gândirii textelor de lege amintite.
Este evident că practica judiciară şi doctrina juridică parcurg etape
însemnate pentru determinarea răspunderii obiective, formă a răspunderii
care se justifică prin necesităţile vieţii sociale şi dă naştere unui sistem de
protecţie a victimei.
Nu trebuie să uităm încercarea doctrinei de a construi o răspundere
civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri, fundamentată pe
un temei mixt947.
Teoria a permis o combinaţie a ideii de culpă prezumată şi aceea a ideii
răspunderii obiective. Datorită ideii de garanţie faţă de victima
prejudiciului, faţă de terţi, este necesară şi suficientă ideea culpei
prezumate, care constituie un temei mixt al răspunderii civile delictuale,
temei denumit subiectiv-obiectiv care urmăreşte să păstreze linia de
reglementare determinată prin sistemul Codului civil948.
Este necesar, în această concepţie, să existe un temei mixt care să
suplinească influenţele concepţiei subiective şi să le completeze cu ideea
de garanţie pentru viciile lucrului şi pentru comportamentul general al
acestuia. O asemenea garanţie va duce la antrenarea răspunderii
independent de ideea de culpă.

Ni se pare că o teorie mixtă, care grefează ideea de garanţie pe aceea de

culpă prezumată ar corespunde mai mult necesităţilor practice şi, în fine,
ar permite protecţia mai amplă a victimei prejudiciului.
4.3.9.4. Condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri
Pentru a atrage răspunderea instituită de dispoziţiile art. 1000 alin. 1 din
Codul civil, victima prejudiciului trebuie să dovedească existenţa
prejudiciului, existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta lucrului şi
prejudiciul produs şi trebuie să dovedească că lucrul se află în paza
juridică a unei persoane949.
S-a considerat necesară existenţa raportului de cauzalitate şi chiar
esenţială pentru antrenarea răspunderii celui care are paza juridică a
lucrului, în sensul de a exista o legătură între comportamentul lucrului şi
dauna pe care a suferit-o victima prejudiciului.
În legătură cu existenţa raportului de cauzalitate, au existat opinii, în
doctrina juridică, în sensul că existenţa unui asemenea raport nu trebuie
probată de victima prejudiciului950.
Credem că în asemenea situaţii victima trebuie să probeze existenţa
raportului de cauzalitate dintre lucru şi prejudiciu.
Raportul de cauzalitate are în vedere fapta lucrului şi nu fapta proprie a
paznicului juridic al lucrului respectiv.
Atunci când prejudiciul a fost cauzat prin fapta omului, iar lucrul a
reprezentat doar un instrument care a ajutat la săvârşirea unei fapte
cauzatoare de prejudicii, raportul de cauzalitate între lucrul respectiv şi
dauna produsă nu va exista, ci acesta va exista între fapta omului şi
prejudiciul cauzat, aici fiind antrenată răspunderea aceluia care a săvârşit
prejudiciul, conform prevederilor art. 998-999 din Codul civil, pentru
fapta proprie dacă este cazul ori pentru fapta altei persoane.
Victima prejudiciului nu trebuie să facă dovada calităţii de păzitor
juridic a persoanei în cauză. În acest sens se consideră că proprietarul
lucrului sau persoana care exercită un alt drept asupra acestuia are paza
949 Liviu Pop, op. cit., p. 302; autorii C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 274, consideră că victima
prejudiciului trebuie să dovedească numai existenţa prejudiciului şi a raportului de cauzalitate.
950 M. Eliescu, op. cit., pp. 355-357; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 239, consideră că nu
mai este necesară proba raportului de cauzalitate atunci când a existat un contact fizic între lucrurile
respective şi victimă sau lucrurile vătămate...
juridică. Această persoană, proprietar sau titular al altui drept real cu

privire la lucru, se poate apăra de răspundere atunci când probează că
paza juridică a fost transmisă sau când aceasta a trecut, într-un alt mod,
asupra unei alte persoane.
Fiind dovedite aceste elemente şi dacă ne aflăm în ipoteza avută în
vedere de legiuitor, la reglementarea art. 1000 alin. 1 din Codul civil,
celelalte elemente pentru antrenarea răspunderii civile delictuale se
prezumă.
4.3.9.5. Cauze exoneratoare de răspunderea stabilită la art. 1000
alin. 1 din Codul civil
Pentru a fi exonerat de răspundere acela care exercită paza juridică
asupra lucrului poate să facă dovada fie a faptei victimei însăşi, fie a
faptei unei terţe persoane pentru care paznicul juridic nu este ţinut a
răspunde, fie a cazului de forţă majoră951.
Fapta victimei este de natură să exonereze de răspundere pe paznicul
juridic atunci când întruneşte caracterele unei adevărate forţe majore în
raport cu ceea ce se cheamă fapta lucrului952.
Răspunderea pentru lucru reţinută în sarcina părţii responsabilă
civilmente, se fundamentează pe o prezumţie absolută de culpă, pentru
înlăturarea căreia poate fi invocată forţa majoră, culpa victimei sau fapta
unei terţe persoane, pentru care partea responsabilă civilmente nu este
ţinută să răspundă953.
Acela care exercită paza juridică a lucrului va fi exonerat de răspundere
şi în cazul în care prejudiciul a fost cauzat prin fapta unei terţe persoane
pentru care acesta nu este ţinut răspunzător din punct de vedere juridic.
Atunci când fapta terţului nu este de natură să înlăture în totalitate
răspunderea celui care exercită paza juridică, ne putem găsi în situaţia
unei răspunderi solidare în raport cu victima prejudiciului, atât a
paznicului juridic, cât şi a terţei persoane. În acest caz, răspunderea celor
951 Ion. P. Filipescu, op. cit., pp. 162-163; Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, op. cit., p. 136; Paul
Mircea Cosmovici, op. cit., p. 186; Mircea Mureşan, în Aurelian Ionaşcu, Mircea Mureşan, Mircea
Costin, Victor Ursa, Gabriela Chivu, Maria Banciu, op. cit., pp. 120-126.
953 Curtea de Apel Cluj, dec. pen. nr. 209/1998, în colectiv, coordonator Ion Turcu, op. cit., pp. 303-
306.
doi şi întinderea acoperirii prejudiciului are în vedere gradul de vinovăţie

al fiecăruia dintre aceştia, conform dispoziţiilor art. 1003 din Codul civil.
De asemenea, forţa majoră reprezintă o cauză de exonerare de
răspundere a paznicului juridic al lucrului. Deosebit de cazul fortuit, forţa
majoră reprezintă o împrejurare externă şi invincibilă, fără relaţie cu
lucrul care a provocat dauna sau cu însuşirile naturale ale acestuia954.
S-a precizat, în doctrina juridică, că forţa majoră constituie o
împrejurare externă, având un caracter excepţional, fără o relaţie cu lucrul
care a provocat prejudiciul sau cu însuşirile naturale ale lucrului, absolut
invincibilă şi absolut imprevizibilă955.
Forţa majoră prezintă un caracter variabil şi dinamic, în sensul că ceea
ce la un moment dat apare absolut imprevizibil şi absolut invincibil,
poate să devină previzibil şi posibil de depăşit sau de evitat pe măsura
progreselor dobândite în ştiinţă şi tehnică956.
Deosebit de cazul de forţă majoră, cazul fortuit deşi exclude vinovăţia
aceluia care exercită paza juridică, nu este de natură să-l exonereze de
răspundere.
Pentru explicaţii şi exemple cu privire la noţiunea de caz fortuit şi
angajarea răspunderii paznicului juridic, atât doctrina juridică, cât şi
practica judiciară au evidenţiat situaţii multiple957.
4.3.9.6. Efectele răspunderii pentru lucruri
Fiind întrunite condiţiile răspunderii, conform art. 1000 alin. 1 din
Codul civil, victima prejudiciului poate solicita despăgubiri de la acela
care exercită paza juridică a lucrului.
Victima mai are posibilitatea de a-l acţiona în judecată şi pe acela care
are paza materială a lucrului, dacă vor fi întrunite condiţiile pentru
angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, conform
reglementărilor art. 998-999 Cod civil,
954 Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 358/1965, C.D. 1965, p. 128; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr.
424/1977, C.D. 1977, p. 77.
956 Idem, op. cit., p. 276.
957 În acest sens, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 276-277 şi practica judiciară acolo
citată.
În regulă generală, după ce victima solicită repararea prejudiciilor de la

cel care are paza juridică, acesta, după ce efectuează plata, are
posibilitatea exercitării unei acţiuni în regres împotriva aceluia care a
exercitat paza materială, invocând dispoziţiile art. 998-999 din Codul
civil958.
4.3.9.7. Corelaţia dintre răspunderea pentru lucruri şi alte feluri de
răspundere civilă delictuală
Prin reglementarea art. 1000 alin. 1 din Codul civil legiuitorul a urmărit
să creeze un sistem de prezumţii care să-i permită victimei prejudiciului
să se bucure de o protecţie deosebită, în sensul acoperirii grabnice şi
integrale a prejudiciului cauzat. Textul instituie o răspundere agravată
pentru paznicul juridic la lucrului ce a produs un prejudiciu.
Însă, existenţa art. 1000 alin. 1 din Codul civil care instituie o asemenea
formă de răspundere civilă delictuală, pentru acela care exercită paza
juridică asupra unui lucru, nu exclude posibilitatea, pentru victima
prejudiciului, de a se adresa împotriva aceluia care are paza juridică,
antrenând răspunderea acestuia pentru fapta proprie, în baza art. 998-999
din Codul civil.
Tot astfel, victima se poate adresa şi împotriva aceluia care exercită
paza materială a lucrului, invocând aceleaşi texte de lege amintite.
Existenţa art. 1000 alin. 1 din Codul civil nu este de natură să excludă
posibilitatea victimei prejudiciului să invoce dispoziţiile art. 1000 alin. 3
din Codul civil, solicitând răspunderea paznicului juridic, care are
calitatea de comitent, pentru fapta prepusului, care are calitatea de paznic
material.
La fel, poate fi antrenată şi răspunderea părinţilor pentru prejudiciile
cauzate de copilul minor, în temeiul art. 1000 alin. 2 din Codul civil sau
răspunderea profesorilor sau a meşteşugarilor pentru faptele elevilor sau,
respectiv, a ucenicilor conform prevederilor art. 1000 alin. 4 din Codul
civil959.
958 Valeriu Stoica, Flavius Baiaş, Acţiunea în regres a paznicului juridic împotriva paznicului
material, S.C.J. nr. 1/1987, pp. 48-53.
959 M. Eliescu, op. cit., pp. 396-398; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pp. 246-248.
Victima prejudiciului este aceea care poate să aleagă temeiul pentru care
va formula acţiunea în justiţie pentru recuperarea pagubei produse, cu
respectarea condiţiilor angajării răspunderii civile în fiecare dintre
cazurile de răspundere civilă menţionate.
În măsura în care pretenţiile victimei prejudiciului sunt respinse de
instanţa judecătorească, pe un anumit temei invocat, aceasta poate
formula acţiunea pentru valorificarea pretenţiilor, pe un alt temei juridic,
dacă şi în măsura în care sunt întrunite condiţiile pentru invocarea acelui
nou temei juridic.
În toate situaţiile, prejudiciul fiind unic, şi despăgubirea trebuie să fie tot
asemenea, de unde rezultă că victima prejudiciului nu poate să obţină mai
multe despăgubiri, formulând mai multe acţiuni în justiţie întemeiate pe
dispoziţii legale ce reglementează diferite forme de răspundere civilă
delictuală. Dacă ar obţine mai multe despăgubiri pentru acelaşi prejudiciu
ne-am afla în prezenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză.
4.3.10. Răspunderea civilă delictuală pentru
prejudiciile produse de anumite lucruri
4.3.10.1. Consideraţii generale
Vom întâlni unele reglementări speciale în situaţia prejudiciilor cauzate
de anumite lucruri care au o anume specificitate.
Sub acest aspect ne referim la răspunderea civilă delictuală pentru
daunele produse mediului, pentru prejudiciile produse de aeronave şi
pentru pagubele nucleare.
Vom analiza succint aceste forme de răspundere civilă delictuală, cu
precizarea care se impune, că aceste forme de răspundere sunt sub
incidenţa unor reglementări legale speciale, care completează principiile
dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, cu specială
privire asupra răspunderii civile delictuale pentru lucruri în general.
4.3.10.2. Răspunderea civilă delictuală pentru daunele produse
mediului
În toate situaţiile în care se produc prejudicii ecologice, datorită unor
lucruri care se găsesc sub paza noastră ne aflăm în cazul unei forme
speciale de răspundere pentru lucruri. Daunele produse mediului sunt
cauzate în cele mai multe situaţii datorită folosirii unor instalaţii, utilaje,
tehnologii sau materiale periculoase pentru mediu.
În materia răspunderii pentru daunele ecologice o problemă discutată în
doctrină o constituie definirea noţiunii de daună ecologică960.
În conformitate cu dispoziţiile cuprinse în Legea fundamentală, art. 45
pct. 6, dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului, asigurarea bunei vecinătăţi şi respectarea celorlalte
sarcini care revin proprietarului potrivit dispoziţiilor legale sau obiceiului.
Dreptul tuturor persoanelor la un mediu sănătos rezultă din dispoziţiile
Legii nr. 137/1995, legea protecţiei mediului, art. 5961. Legea
reglementează mijloacele juridice şi garanţiile care sunt prevăzute pentru
existenţa şi protecţia unui asemenea drept.
Dreptul la un mediu sănătos reprezintă un drept fundamental al omului,
motiv pentru care asemenea drept a şi fost reglementat în Constituţia
Românei962.
Daunele ecologice reprezintă degradări ale factorilor naturali care se
produc datorită poluării şi daune ecologice sunt şi prejudiciile cauzate
persoanei şi bunurilor acesteia963.
Orice prejudiciu cauzat va atrage răspunderea civilă a aceluia prin a
cărui faptă s-a produs dauna.
În conformitate cu reglementările art. 80 din Legea nr. 137/1995 privind
protecţia mediului, răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are un
caracter obiectiv, în afara ideii de culpă. Dacă dauna a fost produsă de
mai multe persoane se va angaja răspunderea solidară a acestora.
În situaţia activităţilor ce generează un risc major este obligatorie
asigurarea pentru daunele ecologice.
960 Mircea Duţu, În legătură cu răspunderea civilă pentru daune ecologice, Dreptul nr. 10-
11/1991, pp. 24-25; Mircea Duţu, Dreptul mediului, Editura Economică, Bucureşti, 1996, pp. 135-191.
961 Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 159/1999, publicată în M. Of., Partea I, nr. 512 din 22
octombrie 1999, dându-se textelor o nouă numerotare.
962 Mircea Duţu, Despre necesitatea recunoaşterii şi semnificaţiei dreptului fundamental al
omului la un mediu sănătos, Dreptul nr. 9-12/1990, p. 41.
Aflându-ne în prezenţa unui caz special de răspundere civilă delictuală,

constatăm că este vorba despre o răspundere pentru fapta proprie, pentru
fapta altei persoane ori pentru lucruri, animale sau ruina edificiului.
Justificat s-a considerat în literatura juridică că în lipsa precizărilor
legiuitorului, referitor la temeiul obiectiv la răspunderii pentru daunele
ecologice, ne află în prezenţa unei răspunderi bazată pe ideea de garanţie
ce rezultă din riscul desfăşurării unei anumite activităţi964.
Învederăm aceea că art. 80, deja menţionat, al Legii nr. 137/1995
prevede obligaţia de a garanta repararea prejudiciilor cauzate mediului.
Sistemul răspunderii juridice în domeniul protecţiei mediului este
constituit din răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic, cu un regim
special, diferit de acela reglementat în Codul civil, dreptul represiv al
mediului (cuprinzând răspunderea penală şi răspunderea
contravenţională) vizând protejarea valorilor sociale ataşate ocrotirii
naturii înconjurătoare şi răspunderea de mediu, care urmăreşte
echilibrarea nevoilor economico-sociale cu necesitatea conservării
mediului965.
4.3.10.3. Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile produse
de aeronave
Răspunderea civilă pentru daunele cauzate de aeronave este
reglementată în Codul aerian care a fost adoptat prin O.G. nr. 29/1997,
republicată în temeiul art. III din Legea nr. 130/2000 (Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 355 din 31 iulie 2000), dându-se articolelor şi alineatelor o
nouă numerotare.
Ordonanţa Guvernului nr. 29/1997 a fost publicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 208/1997 şi a fost aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 130/2000.
La intrarea în vigoare a actualului Cod aerian a fost abrogat integral
Codul aerian aprobat prin Decretul nr. 516/1953, publicat în Monitorul

965 Mircea Duţu, Dreptul mediului. Tratat, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p. 158; cu
privire la despăgubirea victimei care a suferit un prejudiciu ca urmare a poluării, a se vedea, Ernest
Lupan, Dreptul la indemnizaţie al victimei poluării, Dreptul nr. 9/2002, pp. 69-80.
Oficial, Partea I, nr. 56 din 30 decembrie 1953, cu modificările ulterioare

survenite.
În conformitate cu reglementările art. 47 din Codul aerian, operatorul
aerian este ţinut răspunzător pentru orice prejudiciu care a produs decesul
sau vătămarea sănătăţii pasagerilor sau avarierea sau pierderea bagajelor,
a mărfii, şi/sau a poştei.
În cazul transporturilor aeriene internaţionale, răspunderea operatorului
aerian se stabileşte în conformitate cu convenţiile şi înţelegerile
internaţionale la care România este parte, iar în cazul transporturilor
aeriene interne, în conformitate cu prevederile dreptului comun, în
măsura în care nu s-a stabilit altfel printr-o lege specială.
Se poate observa că în materia răspunderii civile delictuale operatorul
aerian este ţinut să răspundă conform reglementărilor dreptului comun,
cu excepţia situaţiilor în care printr-o lege specială se reglementează în
altfel.
La alt 3. pct. 26, legea defineşte noţiunea de operator aerian: este vorba
despre o persoană fizică sau juridică autorizată şi/sau licenţiată în
operarea aeronavelor, iar prin operarea aeronavei, acelaşi articol, la
punctul 25, arată că aceasta reprezintă folosirea aeronavei pentru scopuri
de navigaţie aeriană.
Orice persoană fizică sau juridică care efectuează operaţiuni cu
aeronave, inclusiv în calitate de proprietar sau deţinător, cu sau fără drept
legal de comandă asupra aeronavei este, în înţelesul legii, considerată
angajată în operarea aeronavei.
4.3.10.4. Răspunderea civilă delictuală pentru pagubele nucleare
Legea nr. 61/1974 cu privire la desfăşurarea activităţilor în domeniul
nuclear şi Legea nr. 6/1982 privind asigurarea calităţii obiectivelor şi
instalaţiilor nucleare au fost abrogate prin Legea nr. 111/1996, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 267 din 29 octombrie 1996.
România a aderat la Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune
nucleare, încheiată la Viena, la 21 mai 1963 şi la Protocolul comun,
referitor la aplicarea Convenţiei de la Paris, încheiat la Viena la 21
septembrie 1988.
Actuala reglementare, Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă

pentru daune nucleare are în vedere constituirea unui sistem de
răspundere pentru repararea daunelor rezultate din activităţile de utilizare
a energiei nucleare în scopuri paşnice.
În înţelesul legii, prin accident nuclear este desemnat orice fapt sau
succesiune de fapte, care au aceeaşi origine şi care cauzează o daună
nucleară, iar în privinţa măsurilor preventive, creează o ameninţare gravă
şi iminentă de producere a unei daune nucleare.
Prin daună nucleară vom înţelege orice deces sau orice rănire, orice
pierdere sau orice deteriorare a bunurilor; tot daună nucleară va fi şi orice
pierdere economică care rezultă dintr-o daună, ce-şi are izvorul în deces,
rănire, pierdere sau deteriorare a bunurilor.
Legea mai reglementează că reprezintă daună şi costul măsurilor de
refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma producerii unui
accident nuclear dacă este o deteriorare semnificativă şi dacă aceste
măsuri sunt luate sau urmează să fie luate şi nu sunt incluse în categoria
deceselor, rănirii, pierderii sau deteriorării bunurilor, categorii anterior
menţionate.
Tot astfel, orice pierdere a veniturilor ce rezultă dintr-un deces
economic faţă de orice utilizare a mediului înconjurător, datorată
deteriorării semnificative a mediului înconjurător, precum şi costul
măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate prin asemenea
măsuri sunt tot daune, în înţelesul legii.
Va avea calitate de daună nucleară orice altă daună economică, alta
decât cauzată de degradarea mediului înconjurător, dacă este admisă de
legislaţia privind răspunderea civilă.
Pierderile sau daunele sunt considerate ca daune nucleare dacă au luat
naştere ca rezultat al radiaţiei ionizate emisă de orice sursă de radiaţie ce
se află într-o instalaţie nucleară sau emisă de combustibilul nuclear, de
produşii radioactivi sau de deşeurile radioactive dintr-o instalaţie
nucleară, orice materialul nuclear provenit din, de la sau transmis spre o
instalaţie nucleară şi toate pierderile sunt considerate ca daune nucleare,
dacă sunt rezultatul proprietăţilor radioactive ale unui astfel de material
sau a unei combinaţii de proprietăţi radioactive cu proprietăţi toxice,

explozive ori cu alte proprietăţi periculoase ale unui asemenea material.
Legea defineşte şi explică ce înţelegem printr-o instalaţie nucleară,
anume, orice reactor nuclear, excepţie făcând acelea cu care este echipat
un mijloc de transport maritim sau aerian, spre a fi folosit ca sursă de
putere, dacă este pentru propulsie sau în orice alt scop, orice uzină care
foloseşte combustibil nuclear pentru producerea de materiale nucleare şi
orice uzină de prelucrare a materialelor nucleare, inclusiv orice uzină de
retratare a combustibilului nuclear iradiat şi orice instalaţie în care sunt
stocate materiale nucleare, cu excepţia depozitării în vederea
transportului de materiale nucleare.
Operatorul unei instalaţii nucleare poartă o răspundere obiectivă şi
exclusiv, pentru orice daună nucleară, dacă se dovedeşte o fi provocată de
un accident nuclear sau implicând material nuclear care provine din
această instalaţie nucleară.
Răspunderea civilă pentru daune nucleare, astfel cum este reglementată
prin Legea nr. 703/2001, prezintă un regim juridic special, având anumite
particularităţi şi constituind o ipoteză specială de răspundere civilă
delictuală966.
Răspunderea în discuţie se angajează numai pentru daunele nucleare,
care reprezintă rezultatul radiaţiei ionizate emisă de orice sursă de
radiaţie care se află într-o instalaţie nucleară sau emise de combustibilul
nuclear, de produşii radioactivi dintr-o instalaţie nucleară sau de
materialul nuclear provenind din, venind de la sau trimis la o instalaţie
nucleară sau acelea care constituie rezultatul proprietăţilor radioactive ale
unui asemenea material, al unei combinaţii de proprietăţi radioactive cu
proprietăţi toxice sau cu alte proprietăţi periculoase ale unui astfel de
material.
În categoria daunelor nucleare sunt incluse şi costul măsurilor
preventive şi orice pierderi sau daune cauzate cu privire la luarea şi
desfăşurarea măsurilor preventive.
Legea nr. 703/2001 defineşte, astfel cum am menţionat, accidentul
nuclear, la art. 3 lit. a.
966 Liviu Pop, Răspunderea civilă pentru daunele nucleare, Dreptul nr. 7/2002, p. 56.
Am precizat ce înţeles conferă Legea nr. 703/2001 operatorului

instalaţiei nucleare, acesta purtând răspunderea pentru accidentul nuclear,
atunci când accidentul nuclear este datorat unui material nuclear care
provine de la instalaţia nucleară respectiv, cu excepţia situaţiilor în care
răspunderea pentru dauna nucleară a fost asumată prin contract scris, de
alt operator, sau dacă un alt operator a preluat materialul nuclear ori dacă
materialul nuclear a fost trimis unei persoane pe teritoriul altui stat şi a
fost descărcat din mijlocul de transport cu care a ajuns pe teritoriul acelui
stat.
Răspunderea operatorului instalaţiei nucleare se angajează şi în situaţia
în care accidentul nuclear este datorat unui material nuclear trimis
instalaţiei respective, după ce răspunderea a fost transferată acestui
operator, prin contract scris, de către operatorul unei alte instalaţii
nucleare sau atunci când a preluat materialul nuclear care i-a fost
transmis. Operatorul va răspunde în cazul în care materialul nuclear i-a
fost trimis, urmare a consimţământului său scris, de o persoană aflată pe
teritoriul altui stat, însă numai după ce materialul a fost încărcat de către
expeditor în mijlocul de transport cu care trebuie să părăsească teritoriul
acelui stat.
Transportatorul este asimilat operatorului şi poartă răspunderea pentru
daunele nucleare cauzate de un accident nuclear survenit în timpul
transportului materialelor nucleare.
Răspunderea în raport cu victima prejudiciului a mai multor titulari ai
autorizaţiilor pentru desfăşurarea de activităţi nucleare este o răspundere
divizibilă, dacă se poate determina cu certitudine partea din daună care
revine fiecăruia, iar atunci când determinarea nu este posibilă,
răspunderea acestora este solidară.
Răspunderea pentru daunele nucleare este o răspundere obiectivă, cu
excluderea ideii de culpă967.
Operatorul este exonerat de răspundere în cazul în care poate proba că
dauna nucleară constituie rezultatul direct al unor acte de conflict armat,
război civil, insurecţie sau atunci când probează că dauna nucleară a fost
967 Liviu Pop, Idem, p. 58.

cauzată de o culpă gravă ori de acţiuni sau inacţiunea săvârşită cu intenţie

de victima accidentului nuclear.
Dacă două daune, una nucleară şi cealaltă nenucleară, sunt cauzate de
un accident nuclear ori de un accident nuclear împreună cu alte
evenimente diferite, ne aflăm în prezenţa unei daune nucleare, dacă nu
pot separa cu certitudine daunele nucleare , de acelea nenucleare.
Pentru fiecare accident nuclear răspunderea operatorului este limitată la
cel mult echivalentul în lei a 300 milioane drepturi speciale de tragere
(unitatea de contabilitate a Fondului Monetar Internaţional).
Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare poate dispune
limitarea răspunderii operatorului pentru fiecare accident nuclear la mai
puţin decât echivalentul în lei a 300 milioane de DST.
Conform aprobării Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţii
Nucleare, pentru o perioadă de 10 ani de la intrarea în vigoare a legii
răspunderea operatorului poate fi limitată pentru fiecare accident nuclear
petrecut în această perioadă, la mai puţin decât echivalentul în lei a 150
milioane de DST.
Dacă daunele nucleare se produc urmare a reactoarelor de cercetare,
depozitelor de deşeuri radioactive şi de combustibil nuclear ars
răspunderea se va ridica la minimum echivalentul în lei a 30 milioane
DST, cu posibilităţi de reducere.
Răspunderea transportatorului, în cazul accidentului nuclear care are loc
la timpul transportului de material nuclear este limitată la echivalentul în
lei a 5 milioane DST, iar atunci când transportul conţine combustibil
nuclear utilizat într-un reactor nuclear, răspunderea transportatorului se
limitează la echivalentul în lei a 25 milioane DST.
Conform reglementărilor art. 12 din Legea nr. 703/2001 vom deosebi
termene de decădere şi termene de prescripţie cu privire la acţiunea în
despăgubiri; astfel, termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la
data a care victima prejudiciului a cunoscut sau trebuia să cunoască
dauna şi operatorul care se face responsabil de aceasta. Acţiunea în
justiţie trebuie promovată în limitele termenelor de decădere, anume 30
de ani pentru dreptul la repararea daunelor produse de decesul sau rănirea
victimei şi 10 ani pentru dreptul la repararea celorlalte daune. Termenele
de 30 de ani şi, respectiv, de 10 ani, încep să curgă de la momentul

producerii accidentului nuclear.
Dacă termenele de decădere nu s-au împlinit, chiar dacă s-a pronunţat o
hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, victima poate solicita
majorarea despăgubirilor, dacă s-a produs o agravare a pagubei968.
După ce termenele de decădere se împlinesc, iar dauna se agravează
victima poate solicita majorarea despăgubirilor, dacă nu a fost pronunţată
o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă; dacă s-a pronunţat o
asemenea hotărâre, nu mai este posibilă o nouă cerere pentru majorarea
despăgubirilor, chiar dacă prejudiciul s-a agravat.
Legea dispune obligarea operatorilor de instalaţi nucleare şi materiale
nucleare la încheierea unei asigurări sau garanţii financiare.
Victima unui accident nuclear are dreptul la despăgubiri, care se
cumulează cu sumele pe care le primeşte aceasta, urmare unor asigurări
de persoane, asigurări sociale, de securitate socială sau de despăgubiri
împotriva accidentelor de muncă sau boli profesionale. Întrucât pensiile,
ajutoarele sociale şi indemnizaţiile de asigurare nu constituie despăgubiri,
victima prejudiciului poate să obţină repararea integrală a prejudiciului de
la operatorul de instalaţii nucleare şi materiale nucleare. Aceşti operatori
au o acţiune în regres împotriva propriilor salariaţi sau altor persoane,
dacă dreptul a fost expres prevăzut într-un contract, dacă accidentul
nuclear rezultă dintr-o acţiune sau omisiune săvârşită cu intenţia de a
produce o daună nucleară, împotriva statului în situaţiile şi în măsura în
care a alocat sume de bani din fondurile publice pentru acoperirea
daunelor nucleare.
Dreptul la despăgubiri nu este recunoscut în situaţia în care dauna
nucleară a fost reparată în baza unei convenţii internaţionale privind
răspunderea civilă pentru daunele nucleare.
968 Liviu Pop, Idem, p. 60.

Capitolul VI
Executarea obligaţiilor în general
§ 1. Executarea de bunăvoie a obligaţiilor
(Plata)
1. Plata pură şi simplă

Dacă în limbajul comun plata semnifică numai remiterea unei sume de
bani, în limbaj juridic plata semnifică executarea oricărei obligaţii969.
Pentru ca obligaţia să se stingă prin efectul plăţii făcute de debitor,
această plată trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, pe care le vom
enumera în cele ce urmează.
1. Obligaţia trebuie să existe: art. 1092 alin. (1), teza I C. civ.: Orice
plată presupune o datorie;
2. Cel ce face plata să fie una din următoarele persoane (art. 1093 şi art.
1094 C.civ.):
a) debitorul însuşi970, el însuşi sau prin reprezentanţi;
b) un codebitor solidar sau/şi indivizibil;
c) un fidejusor obligat personal sau un fidejusor obligat propter rem, dar
în acest caz fidejusorul neplătitor se liberează numai faţă de creditor, el
nefiind liberat faţă de fidejusorul plătitor;
d) terţul deţinător al imobilului ipotecat, care dacă a plătit, îl poate
urmări însă pe debitor sau pe cel obligat accesoriu, la alegere;
e) un terţ neinteresat îl poate plăti pe creditor, fie lucrând în numele
debitorului (nomine debitoris), deci în interesul acestuia (de exemplu,
pentru a sustrage bunul de la o urmărire silită iminentă) şi va avea în
969 Plata făcută de codebitorul solidar (art. 1053 alin. 1 C. civ.) are acelaşi înţeles lato sensu folosit în art.
1092 C.civ. - Solutionis verbo satisfactionem quoque omnem accipiendam placet; solvere dicimus eum,
qui fecit, quod facere promisit - s.n. (Digestorum D. Iustiniani, Liber Quinquagesimus, Tit. XVI, De
verborum significatione, 176, în Corpus Juris Civilis, op.cit., vol. I, p. 969); în acelaşi sens, a se vedea
D. Iustiniani, Liber Quadragesimussextus, Tit. III, De solutionibus et liberationibus, 54 (în Corpus
Juris Civilis, op.cit., vol. I, p. 849): Solutionis verbum pertinet ad omnem liberationem quoquo modo
factam, magisque ad substantim obligationis refertur, quam ad numorum solutionem. A se vedea şi D.
Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 201, nota 2, p. 432 text şi nota 3.
970 Legiuitorul nu vorbeşte de el, dar nu încape nici o îndoială că primul interesat să facă plata este
debitorul însuşi.
acest caz o acţiune personală contra debitorului, derivată din mandat sau
din gestiunea de afaceri, fie în nume propriu (nomine proprio), iar în
acest caz, dacă a înţeles să-i facă o liberalitate debitorului (donandi
animo), nu va avea contra debitorului nici o acţiune (soluţia este
controversată), dar dacă a plătit în interesul său (de pildă pentru a-şi plasa
un capital) şi nu în interesul debitorului, va avea contra acestuia o acţiune
derivând din îmbogăţirea fără justă cauză (actio de in rem verso).
De la principiul că plata poate fi făcută de oricine este interesat există
două excepţii.
În primul rând, în cazul obligaţiilor intuitu personae, plata nu poate fi
făcută decât de debitorul acelei obligaţii - art. 1094 C. civ. dispune că:
Obligaţia de a face nu se poate achita de altă persoană în contra voinţei
creditorului, când acesta are interes ca debitorul chiar s-o îndeplinească
(text corespunzător art. 1237 C. civ. francez.). Aceste obligaţii pot fi însă
garantate prin fidejusiune sau pot exista mai mulţi codebitori, caz în care,
dacă debitorul nu-şi execută obligaţia, terţul obligat solidar sau
fidejusorul este răspunzător de daune-interese, chiar dacă creditorul ar fi
refuzat oferta de plată ce ar fi făcut-o debitorul obligat intuitu personae971
(de pildă un artist ce s-a obligat să execute o operă de artă). Dacă deci un
fidejusor sau un coobligat au făcut plata, ei se vor subroga în drepturile
creditorului, aşa încât ceilalţi cofidejusori nu sunt liberaţi de datorie.
În al doilea rând, dacă părţile au convenit ca plata să fie făcută de
altcineva decât debitorul, cel ce a plătit se va subroga în drepturile
creditorului, astfel încât fidejusorul nu va fi liberat, afară de cazul când
prin aceeaşi convenţie s-au înţeles ca solvens să nu se subroge în
drepturile creditorului.
În ce priveşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească plătitorul în
obligaţiile de a da, pentru ca plata să fie valabilă, art. 1095 C. civ. dispune
că aceasta trebuie să fie o persoană cu deplină capacitate de exerciţiu
(capabilă de a înstrăina) şi, în acelaşi timp, proprietarul lucrului ce
formează obiectul plăţii, sancţiunea nerespectării acestor condiţii fiind
nulitatea actului juridic al plăţii.
3. Plata trebuie să fie făcută uneia din următoarele persoane:
971 Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. VIII, p. 46, nr. 3.
a) creditorului însuşi, moştenitorilor săi cu titlu universal (art. 1660

C.civ.) sau cu titlu particular (cesionarul) ori reprezentantului legal
(tutore), convenţional (prin mandat special - art. 1535 C.civ. - sau general
- art. 1536 C.civ.) sau judecătoresc (curatorul unei moşteniri vacante - art.
725 C.civ., art. 726 C.civ.); toate aceste cazuri sunt prevăzute de art. 1096
alin. (1) C.civ.;
b) creditorului creditorului (adjectus solutionis causa sau gratia) - art.
1096 alin. (2) C.civ., cu condiţia ca acest creditor să fi fost indicat de părţi
pentru primirea plăţii972;
c) creditorului creditorului neindicat de părţi sau gerantului de afaceri,
dar numai după calificarea plăţii de către creditor: ratihabitio mandato
comparatur (art. 1096 alin. 2 C. civ.); până la acest moment al ratificării
debitorul nefiind liberat;
d) posesorul creanţei (art. 1097 C. civ.), chiar dacă după aceea posesorul
ar fi evins, adevăratul creditor putându-se să se întoarcă împotriva
creditorului aparent care a primit plata cu o acţiune provenind din plata
nedatorată973; creditorul care primeşte plata trebuie să fie o persoană cu
deplină capacitate de exerciţiu (cu toate acestea, dacă debitorul a făcut o
plată unui incapabil şi face dovada că această plată i-a folosit
incapabilului, nu va putea fi obligat să plătească a doua oară - art. 1098,
art. 1164 C.civ.; de asemenea, nu va fi obligat să plătească a doua oară
dacă incapabilul, devenit capabil, ar ratifica prima plată - art. 1096 C.civ.,
art. 1167 C. civ., art. 1190 C. civ.)974;
e) terţ desemnat de justiţie pentru a primi plata, spre exemplu unui
creditor popritor (art. 1099 C. civ.).
4. Cât priveşte obiectul plăţii, acesta trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
972
Cf. D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 462, nota 1.
973 Sunt consideraţi posesori ai creanţei: 1. moştenitorul sau un alt succesor (de pildă legatarul) aparent
şi putativ; 2. cesionarul aparent al unei creanţe nominative; 3. posesorul unui titlu la purtător. (A se vedea:
D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 471; doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. VIII,
p. 57, nr. 18, 19, 20, 21).
974 Dacă creditorul era capabil în momentul încheierii contractului, dar incapabil (pus sub interdicţie) în
momentul primirii plăţii, se admite că plata făcută de debitorul de bună credinţă este validă (argument şi
din art. 1097 C. civ.). Cf. D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, pp. 455-456.
a) plata trebuie să constea în executarea întocmai a obligaţiei asumate;

în acest sens art. 1100 C. civ. (corespunzător art. 1243 C. civ. fr.)
dispune: creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se
datoreşte, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai
mare975; aceasta constituie aplicaţia principiului potrivit căruia creditorul
are dreptul la executarea întocmai a obligaţiei (art. 1073 C. civ.)976,
precum şi o consecinţă a regulii prevăzute de art. 969 C. civ., potrivit
căreia convenţiile legale au putere de lege între părţile contractante, căci
în cazul în care creditorul ar fi silit să primească alt lucru decât cel ce se
datorează, această regulă ar fi încălcată977 (art. 1100 C. civ.);
b) plata trebuie să fie indivizibilă, chiar dacă datoria ar fi divizibilă (art.
1101 alin. 1 C. civ., care derivă tot din art. 1073 C. civ.), cu următoarele
excepţii978:
a. în cazul în care părţile, prin convenţia lor, au hotărât contrariul (art.
969 C. civ.);
b. în caz de compensaţie; când se compensează două datorii inegale cea
mai mare se stinge până la concurenţa celei mai mici, creditorul datoriei
975 Creditorul poate accepta o altă prestaţie decât cea datorată, dar în acest caz obligaţia nu se mai stinge
prin plată, ci printr-un alt mod, care se numeşte dare în plată.

976 P. C. Vlachide, op.cit., vol. II, p. 274.
977 D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 484 text şi nota 1. Se fac următoarele distincţii în ceea ce
priveşte obiectul plăţii. 1. Dacă obiectul obligaţiei constă în a da un bun cert, debitorul este liberat prin
predarea lui în starea în care se găsea în momentul predării. El nu va răspunde de pierderea bunului sau de
deteriorările pe care acesta le suferă, dacă acestea nu s-au produs prin fapta sa ori a persoanelor pentru
care este ţinut să răspundă, cu excepţia cazului când înainte de pierderea sau deteriorarea bunului, a fost
pus în întârziere (art. 1102 C. civ.); chiar şi atunci când a fost pus în întârziere nu va răspunde dacă va
dovedi că bunul ar fi pierit şi la creditor (art. 1156 alin. 2. C. civ.). 2. Dacă obiectul obligaţiei de a da este o
cantitate de bunuri de gen, debitorul nu poate fi liberat prin pieirea sau stricăciunea lor, deoarece genera
non pereunt, iar calitatea bunurilor ce trebuie predate, dacă ea nu este stabilită prin convenţia părţilor,
bunurile trebuie să fie de o calitate mijlocie (art. 1103 C. civ.). 3. Dacă este vorba de predarea unor bunuri
fungibile (vin, ulei, cereale, etc.), a căror calitate nu a fost determinată, debitorul se poate libera dând
bunuri de o calitate ordinară, cu condiţia de a nu fi deteriorate; dacă este însă vorba de împrumutul unor
bunuri fungibile se vor restitui bunuri de aceeaşi cantitate, specie şi calitate (art. 526 C. civ., art. 1576
C.civ., art. 1579 alin. 2 C. civ., 1584 C. civ.). 4. În cazul împrumutului de bani, ase vedea şi supra,
Capitolul II (teoria rebus sic standibus).
978 Pentru aceste excepţii, a se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 287; D. Alexandresco, op.cit.,
vol. VI, pp. 500-501.

mai mari fiind astfel în situaţia în care s-ar afla dacă ar primi o plată
parţială (art. 1143 şi art. 1144 C. civ. 979);
c. în cazul în care fiind mai mulţi fidejusori, unul dintre ei opune
beneficiul de diviziune, creditorul fiind obligat să primească o plată
parţială (art. 1667 C. civ.)980;
d. în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi moştenitori, datoria
se va diviza între ei, fiecare plătind pro parte (art. 1060 C. civ.), afară de
cazul când obligaţia este indivizibilă (art. 1057 şi art. 1058 C. civ.);
e. în cazul în care instanţa acordă debitorului termen de graţie, ea poate
eşalona plata (art. 1101 alin. 2 C. civ.);
f. purga are de asemenea ca efect divizarea plăţii, în caz de neajungerea
preţului oferit, terţul detentor nefiind obligat decât până la concurenţa
acestui preţ (art. 1805 C.civ.);
g. în cazul în care debitorul obligat la plata mai multor datorii face o
plată fără a arăta datoria ce înţelege a plăti şi fără ca chitanţa să cuprindă
vreo imputaţie (art. 1113 C.civ.).
5. Cât priveşte împrejurările în care se face plata, aceasta trebuie făcută
în condiţiile pe care le prezentăm în cele ce urmează.
a) La data când datoria a devenit exigibilă.
a. Se face distincţie între obligaţiile cu executare imediată - pure şi
simple - şi obligaţiile cu termen:
- la obligaţiile cu executare imediată plata trebuie făcută la momentul
naşterii raportului juridic obligaţional;
- dacă obligaţia este cu termen, plata este exigibilă la termenul stabilit de
părţi;
- dacă termenul a fost prevăzut exclusiv în favoarea debitorului981,
acesta poate efectua plata şi anticipat;
979
Pentru aplicaţia art. 1143 C.civ., a se vedea şi Curtea de Apel Suceava, decizia nr. 42 din 25
februarie 1999, în Vasile Timofte, Curtea de Apel Suceava. Culegere de practică judiciară în
materie civilă pe anul 1999, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 128.
980 În acelaşi sens a se vedea şi Gheorghe Nedelschi, Curs de drept civil, Litografia Învăţământului,
Bucureşti, 1955, p.121.

981 Potrivit art. 1024 C. civ.: Termenul este presupus întotdeauna că a fost stipulat în favoarea
debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului
(text corespunzător art. 1187 C.civ. fr.).
- în ipoteza că termenul a fost prevăzut exclusiv în favoarea creditorului,

plata se poate face anticipat numai cu consimţământul său;
- dacă termenul a fost prevăzut în favoarea ambelor părţi, plata trebuie
să se facă la acel termen (nimic nu se opune însă ca părţile să convină şi
un termen pentru plată, deci ea să se facă şi anticipat).
b. În caz de plată cu întârziere, creditorul are dreptul la despăgubiri
pentru prejudiciile pe care le-a suferit ca urmare a executării cu întârziere
a obligaţiei982.
b) Locul plăţii este cel convenit de părţi (art. 1104 C. civ.)983.
c) Cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului (art.
1105 C. civ.), dar părţile pot conveni şi altfel (de pildă, cheltuielile plăţii
să fie suportate de creditor).
Dacă toate condiţiile expuse mai sus au fost îndeplinite, deci dacă s-a
făcut o plată valabilă, obligaţia va fi stinsă în mod absolut, adică în privinţa
tuturor şi cu toate accesoriile sale984: privilegii, ipoteci şi amaneturi;
fidejusiune; codebitori solidari; cei ţinuţi la plata unei datorii indivizibile.
982 Instanţa poate acorda debitorului termen de graţie, în cadrul căruia poate eşalona plata, dar numai în
materie civilă, deoarece În obligaţiile comerciale judecătorul nu poate acorda termenul de graţie permis
de art. 1021 din Codicele civil (art. 44 C. com).
983 Dacă părţile nu au stabilit locul plăţii, aceasta se va face la domiciliul debitorului (art. 1104 alin. 3
C.civ.). Dacă obiectul plăţii este un bun cert şi părţile nu au stabilit locul la care ea trebuia efectuată, plata
se va face la locul unde se găsea bunul în momentul încheierii contractului (art. 1104 alin. 2 C. civ.).
Potrivit art. 1104 C. civ.: Plata trebuie a se face la locul arătat în convenţie.
Dacă locul nu este arătat, plata, în privinţa lucrurilor certe şi determinate, se va face în locul în care
se găsea obiectul obligaţiei în timpul contractării.
In orice alt caz, plata se va face la domiciliul debitorului. (art.1247 C. civ. francez).-s.n.
În materie comercială, potrivit art.59 C. com.: Orice obligaţie comercială trebuie să fie executată în locul
arătat prin contract sau în locul ce ar rezulta din natura operaţiunii ori din intenţia părţilor contractante.
In lipsă de clauză expresă, contractul trebuie să fie executat in locul unde cel ce s-a obligat îşi avea
stabilimentul său comercial sau cel puţin domiciliul ori reşedinţa, la formarea contractului.
Dacă însă urmează a se preda un lucru determinat, care după cunoştinţa părţilor se găsea într-altă
parte în momentul formării contractului, atunci predarea se va face în acel loc.
Pentru regulile speciale din materia vânzări civile şi a vânzării comerciale, a se vedea Florin Ciutacu,
Locul plăţii preţului în contractul de vânzare-cumpărare comercială, în Analele Universităţii
Creştine Dimitrie Cantemir, Seria Drept, 1999.
984 In omnibus speciebus liberationum etiam accessiones liberantur, puta adpromissores, hypotecae,
pignora; praeterquam quod inter creditorem et adpromissores confusione facta reus non liberatur (s.n.) -
D. Iustiniani, Liber Quadragesimussextus, Tit. III, De solutionibus et liberationibus, 43, în Corpus
Juris Civilis, op.cit., vol. I, p. 849.
2. Imputaţia plăţii
Pe lângă condiţiile prezentate mai sus mai este necesar ca plata să fie
integrală. Dacă debitorul, care are mai multe datorii, a făcut o plată
parţială, această plată se va imputa asupra uneia dintre obligaţiile sale985.
Imputaţia poate fi făcută mai întâi prin acordul părţilor.
În al doilea rând, ea poate fi făcută numai de debitor sau numai de
creditor.
În al treilea rând, în anumite situaţii, legea însăşi dispune asupra
modului cum se face imputaţia.
1. În privinţa imputaţiei făcute de debitor, el este primul care poate
decide asupra cărei obligaţii se impută plata efectuată (art. 1110
C.civ.)986. Dacă din mai multe datorii, unele garantate, iar altele
negarantate, el va putea imputa plata ce a făcut asupra oricăreia dintre
aceste datorii987.
2. Dacă debitorul nu specifică asupra cărei datorii înţelege să fie
imputată plata, alegerea o are creditorul care menţionează datoria stinsă
în chitanţa pe care o va da. Imputaţia este în acest caz obligatorie pentru
debitor, care nu o poate contesta decât în ipoteza unui dol al creditorului
(art. 1112 C. civ.). Acest dol ar consta, de exemplu, în faptul de a induce
în eroare pe debitor asupra interesului real de a stinge o creanţă înaintea
alteia, fiind mai oneroasă. Creditorul are deci alegerea să facă o imputaţie
asupra unei datorii negarantate, afară numai dacă l-ar fi indus în eroare pe
985 Nu există imputaţie atunci când plata parţială s-a făcut numai în privinţa unei singure datorii. Pentru
a exista imputaţie, trebuie ca toate obligaţiile debitorului să aibă ca obiect bunuri fungibile de aceeaşi
specie sau natură, susceptibile de a fi înlocuite unele prin altele.
986 Dar fără să prejudicieze pe creditor. Trebuie să se ţină seama deci de următoarele principii: 1. plata
trebuie să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie asupra căreia debitorul face imputaţia; 2. dacă
debitorul are o obligaţie exigibilă şi una neexigibilă, nu poate face imputaţia asupra obligaţiei nescadente,
deoarece s-ar face o plată anticipată (aceasta când termenul a fost stipulat în interesul creditorului; dacă
însă termenul a fost stipulat în interesul debitorului, el poate, prin imputaţie, să renunţe la beneficiul
termenului); 3. dacă datoria sa este producătoare de dobânzi, debitorul care ar face o plată
neîndestulătoare pentru a achita atât capitalul, cât şi dobânzile, plata se va imputa mai întâi asupra
dobânzilor, iar restul, de va fi, se va imputa asupra capitalului; numai dacă creditorul ar consimţi, s-ar
putea decide ca plata să fie imputată mai întâi asupra capitalului (art. 1111 C. civ.), aceeaşi soluţie este
admisibilă când există mai multe datorii producătoare de dobândă; regula impusă de art. 1111 C. civ. se
aplică şi la cheltuielile ce creditorul a fost obligat să facă cu ocazia datoriei, pentru că aceste cheltuieli
formează un accesoriu care se confundă cu capitalul. Cf. D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, pp. 534-535.
987 D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 534.
debitor cu privire la caracterul mai oneros al unei datorii garantate. De

pildă, un terţ s-ar fi pus fidejusorul debitorului fără ştirea acestuia la o
obligaţie mai mică decât cea imputată de către creditor, dar care, o dată
plătită de fidejusor, aceasta ar produce dobânzi, care, cumulate cu
capitalul, ar întrece datoria imputată de creditor prin dol988.
3. Când nici una din părţi nu a făcut imputaţia aceasta se va face după
principiile înscrise în art. 1113 C. civ., enumerate mai jos (a - d).
a) Dacă o datorie este exigibilă şi alta neexigibilă, imputaţia se va face
asupra celei exigibile, chiar dacă interesul debitorului este s-o stingă pe
cealaltă.
b) Dacă ambele datorii sunt exigibile (legiuitorul nu a prevăzut direct
cazul în care toate datoriile sunt neexigibile, însă şi în acest caz, imputaţia
se va face după regulile admise pentru cazul în care toate datoriile sunt
exigibile)989, imputaţia legală se face asupra celei mai oneroase pentru
debitor, avându-se în vedere situaţia din momentul plăţii, fără a se ţine
seama de împrejurările ulterioare care ar putea să modifice caracterul
ambelor datorii. Astfel, între două datorii, dintre care una este garantată şi
alta negarantată, imputaţia se va face asupra celei garantate, căci datoria
pentru care debitorul a dat o garanţie este mai oneroasă (gravior videtur
quam ea quoe pura est), deoarece prin una şi aceeaşi plată el achită două
datorii, datoria sa principală şi datoria accesorie a garantului. Apoi, prin
liberarea garantului, debitorul dobândeşte un credit mai mare990. În plus,
datoria garantată este mai oneroasă deoarece debitorul principal este
supus eventualei acţiuni în regres a garantului (în speţă ar fi vorba de o
988 Astfel, să presupunem că debitorul A are două datorii, una de 1.000.000 lei, cealaltă de 900.000
lei faţă de creditorul B. Datoria de 900.000 lei este garantată fără ştirea lui A de fidejusorul C.
Debitorul A îi plăteşte creditorului 900.000 lei, fără a indica suma asupra căreia doreşte să se facă
imputaţia, iar creditorul C îi dă chitanţă liberatorie pentru creanţă de 1.000.000 lei, fără a-l informa că
pentru plata sumei de 900.000 lei l-a chemat pe fidejusor să plătească (iar acesta, plătind, prin acţiunea
în regres împotriva debitorului îi poate cere acestuia capitalul, dobânzi, speze şi daune-interese - art.
1669 C. civ. - care pot depăşi, însumate, valoarea de 1.000.000 lei, cât era prima datorie), debitorul (nu
şi fidejusorul - D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 540, care spune că imputaţia reglementată de art.
1112 C. civ. reglementează numai raporturile creditor-debitor) poate ataca imputaţia făcută în chitanţa
primită de la debitor.
989 D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 544, nota 2.
990 Idem, p. 545, texta şi nota 1; G. Baudry -Lacantinerie, op.cit., vol. III, p. 745; doctrina citată în
C.Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. IX, p. 320, nr. 6.

garanţie personală – fidejusiune)991. În caz de concurs între datorii, dintre

care pe una debitorul o datoreşte în mod principal, iar cealaltă ca
fidejusor, imputaţia trebuie să se facă asupra datoriei pe care o datoreşte
în mod principal992. În cazul în care se face o plată parţială pentru o
datorie garantată numai în parte prin fidejusiune, doctrina993 şi
jurisprudenţa994 au decis că imputaţia se va face numai asupra părţii
negarantate, căci creditorului, care nu a obţinut decât o cauţiune parţială,
va trebui să i se conserve această garanţie până la stingerea completă a
datoriei995.
c) Dacă toate datoriile sunt scadente şi deopotrivă de oneroase,
imputaţia se va face celei mai vechi dintre ele. Astfel, dacă debitorul are
mai multe datorii garantate prin fidejusiune, imputaţia se va face asupra
datoriei celei mai vechi996.
d) Dacă datoriile sunt exigibile, deopotrivă de oneroase şi au aceeaşi
vechime, plata se va imputa proporţional asupra fiecăreia dintre ele.
Cât priveşte efectele imputării, aceasta nefiind decât o plată, ca orice
plată, are ca efect stingerea datoriei asupra căreia este îndreptată, cu toate
accesoriile ei: privilegii, ipoteci, fidejusiune etc. Creditorul şi debitorul n-
ar mai putea, prin modificarea imputării, să facă să renască aceste
garanţii, personale sau reale, plata o dată făcută constituind un drept
câştigat pentru cel de-al treilea. O datorie poate să renască în urma
stingerii ei, prin convenţia părţilor, fără însă ca asemenea convenţie să
aducă vreo atingere celui de-al treilea997.
3. Dovada plăţii
Cât priveşte sarcina probei, urmează a se face aplicarea principiului
general potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie
991 Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. VIII, p. 101, nr. 19; idem, vol. IX, p. 320, nr. 6.
992 Idem, vol. VIII, pp. 101-102, nr. 23.
993
Citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. VIII, p. 101, nr. 21 şi vol. IX, p. 320, nr. 5;
D.Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 534, p. 545; M. Planiol, op.cit., vol. II, pp. 151-152, p. 759.
994 Curtea de Casaţie franceză, decizia din 12 ianuarie 1857, citată în M. Planiol, op.cit., vol. II, p. 152 şi
p. 759.
995 În sensul că plata trebuie imputată asupra părţii de datorie garantate, căci aceasta este mai oneroasă pentru
debitor, a se vedea doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. IX, pp. 319-320, nr. 4.
996 Cf. D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 545, text şi nota 2.
997 D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, pp. 547-548.
să o dovedească (art. 1169 C. civ.). Din punctul de vedere al repartizării

sarcinii probei între creditor şi debitor, creditorul care pretinde executarea
unei obligaţii trebuie să dovedească existenţa ei. La rândul său, în măsura
în care debitorul pretinde stingerea ei prin plată, va trebui să dovedească
tocmai faptul efectuării plăţii. Uneori faptul plăţii este prezumat de lege.
Astfel, potrivit art. 1138 C. civ., remiterea voluntară a titlului original
făcut de creditor debitorului dă proba liberaţiunii, iar remiterea voluntară
a copiei legalizate a titlului prezumă, până la proba contrarie, remiterea
de datorie sau plată. Dacă se restituie debitorului titlul original constatator
al creanţei, înscris autentic sau hotărâre judecătorească învestită cu
formulă executorie, prezumţia de liberare, deci de liberare prin plată, este
relativă. Într-adevăr, actul sub semnătură privată există într-un singur
exemplar, pe când de pe un înscris autentic se pot dobândii copii
legalizate. În celelalte cazuri, creditorul va elibera debitorului o chitanţă
prin care să se ateste plata efectuată – chitanţă liberatorie.
Cât priveşte mijloacele de probă, operaţia plăţii este fiind act juridic,
indiferent de izvorul din care s-a născut obligaţia, mijloacele de probă vor
fi cele din materia actelor juridice. În majoritatea cazurilor creditorul
eliberează debitorului o chitanţă sub semnătură privată prin care el atestă
plata. În cazul unei imposibilităţi materiale sau morale de a cere
creditorului o asemenea chitanţă, debitorul poate face dovada plăţii cu
orice mijloc de probă. 998
4. Ofertele reale
Este posibil ca obligaţia debitorului principal să se stingă printr-o ofertă
de plată făcută de debitor creditorului, care, dacă nu o acceptă, este
urmată de consemnaţiune (art. 1114-1121 C. civ. şi art. 586-590
C.proc.civ.).999

999 S-a decis că: Rezoluţiunea contractului nu poate fi cerută de cumpărător pe temeiul că vânzătorul
refuză primirea restului de preţ, întrucât are posibilitatea legală de a face oferta de plată şi a consemna
suma respectivă (art. 1114 şi 1020 C.civ.) – Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 875 din 3
septembrie 1965, în Justiţia Nouă, nr. 12/1965, p. 171.
Când datoria are de obiect o sumă de bani, oferta de plată trebuie să se

îndeplinească o serie de condiţii1000 generale pentru a fi validă, condiţii
pe care le vom prezenta în cele ce urmează.
1. Ea trebuie să fie făcută: creditorului capabil de a primi, sau
mandatarului său legal ori convenţional, sau tutorelui (când creditorul
este minor); judecătorului sindic; sechestrului judiciar; cesionarului, dacă
cesiunea a fost notificată debitorului; uzufructuarului.
2. Trebuie să fie făcută de o persoană capabilă de a plăti datoria: debitor
sau orice persoană interesată, precum un coobligat, un fidejusor sau un
terţ interesat.
3. Oferta reală trebuie să cuprindă: capitalul, dobânzile exigibile,
cheltuielile lichidate.
4. Dacă termenul a fost stipulat în favoarea creditorului, oferta reală
trebuie făcută în urma expirării termenului.
5. Dacă obligaţia este condiţională, oferta nu poate fi făcută înaintea
îndeplinirii condiţiei.
6. Oferta trebuie făcută la locul hotărât în convenţie pentru plată, iar în
lipsa convenţiei, la domiciliul ales sau real al creditorului.
7. Oferta trebuie făcută printr-un funcţionar public.
8. Funcţionarul trebuie să încheie un proces-verbal.
Toate aceste condiţii sunt prevăzute de art. 1115 C. civ.
Dacă obligaţia are ca obiect un bun cert şi determinat, oferta reală este
înlocuită printr-o somaţie, făcută creditorului în persoană, la domiciliul
real sau ales, de a primi şi ridica bunul din locul unde el trebuie să fie
predat (art. 1121 C. civ.), soluţie care se aplică şi în cazul când obligaţia
are ca obiect bunuri de gen1001. Dacă obligaţia constă în a face, debitorul
o va executa singur, de câte ori fapta se va putea executa fără concursul
creditorului în urma unei somaţii. În cazul în care cooperarea creditorului
este indispensabilă, debitorul, în urma somaţiei făcute creditorului, îl va
acţiona pe acesta în justiţie pentru a fi condamnat a primi executarea
obligaţiei sau spre a dobândi rezilierea contractului şi daune-interese, de
se cuvin. Dacă obligaţia constă în a nu face, se vor folosi aceleaşi
1000 Condiţia primă şi esenţială este ca creditorul să fi refuzat plata oferită de debitor de bunăvoie.
mijloace ca la obligaţia de a face. După ce s-a făcut oferta reală,

creditorul o poate primi sau o poate refuza. Dacă a primit-o, executorul
judecătoresc va încheia un proces-verbal pentru a constata primirea plăţii,
care va fi semnat şi de creditor şi din acel moment obligaţia debitorului
cu toate accesoriile sale este stinsă. Dacă creditorul nu a primit oferta,
debitorul poate face consemnarea sumei datorate1002. Pentru consemnare
este necesar ca debitorul să adreseze o somaţie creditorului în care să
arate ziua, ora şi locul unde suma datorată are să fie depusă (art. 1116 pct.
1 C. civ.), iar apoi să depună suma la C.E.C., cu dobânda ei până la ziua
depunerii (art. 1116 pct. 2 C. civ.)1003.
Potrivit art. 1114 alin. (2) C. civ., oferta reală urmată de consemnare
liberează pe debitor. Retragerea sumei depuse o poate face numai
debitorul. Codebitorii şi fidejusorii nu pot face aceasta, chiar dacă ar avea
1002 Cât priveşte efectele ofertei reale refuzate de creditor înainte de consemnare, acestea sunt: a.
creditorul nu poate invoca oferta împotriva debitorului; b. oferta poate fi retractată; c. ori de câte ori este în
întârziere prin simpla expirare a termenului, oferta îl pune la adăpost de întârzierea la care s-ar expune
dacă ar lăsa să treacă termenul în care trebuie să-şi exercite dreptul său; d. oferta neurmată de consemnare
va face ca debitorul să nu plătească daune-interese moratorii, nici clauza penală stipulată pentru simpla
întârziere; cât priveşte somaţia, care ţine loc de ofertă şi de consemnare, aceasta, în cazul art. 1121 C. civ.
liberează imediat pe debitor, independent de orice consemnare. Aceste efecte nu-l împiedică pe creditorul
care le-ar crede neîndestulătoare, de a continua urmărirea ce el începuse înaintea îndeplinirii lor, şi de a
dobândi de la justiţie anularea lor (cf. D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, pp. 573-577). A se vedea şi: Ioan
Leş, Proceduri civile speciale, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000, p. 101 şi urm.; Florea Măgureanu,
Drept procesual civil, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 294 şi urm.
1003 Aceste dispoziţii se compleateză cu prevederile Codului de procedură civilă, după cum urmează:
art. 586: Când datornicul va voi să plătească aceea ce e dator şi creditorul nu va voi să primească
plata, datornicul e în drept a face ofertă reală şi a consemna ce e dator;
art. 587: Spre acest sfârşit el va face creditorului, prin mijlocirea unui executor judecătoresc de lângă
instanţa domiciliului acestuia sau a domiciliului ales, o somaţie, ca să primească valoarea datorată.
În acea somaţie se va arăta ziua, ora şi locul, când şi unde suma sau obiectul oferit are să-i fie predat.
art. 588: Dacă creditorul nu voieşte să se prezinte sau să primească suma sau obiectul oferit, executorul
judecătoresc va încheia proces-verbal şi va arăta dacă creditorul a iscălit ori n-a putut sau n-a voit să
iscălească. Datornicul, în acest caz, va putea, spre a se libera, să consemneze suma sau lucrul oferit la
Casa de Depuneri sau administraţia financiară a judeţului respectiv, iar recipisa se va depune la Corpul
executorilor judecătoreşti al instanţei domiciliului creditorului;
art. 589: Cererea ce s-ar putea face înaintea judecătoriei, sau pentru ca să se întărească, sau pentru ca
să se anuleze aceste oferte şi consemnaţii, se va face prin osebită petiţie, după regulile stabilite pentru
cererea principală;
art. 590: Se vor aplica celelate rânduieli ale Codului civil, privitoare la ofertele de plată şi la
consemnaţii, cuprinse în art. 1141-1121 inclusiv, afară de alin. 8 din art. 1115 şi alin. 3 şi 4 din art. 1116.
un interes. Atunci când consemnarea a fost acceptată de creditor sau

declarată validă printr-o hotărâre rămasă definitivă, proprietatea sumei
depuse trece la creditor şi debitorul nu poate să o retragă fără
consimţământul său. Dacă el o retrage, chiar cu consimţământul
creditorului, asemenea retragere nu poate să aducă nici un prejudiciu
codebitorilor sau fidejusorilor săi (art. 1119 C.civ., corespunzător art.
1262 C. civ. fr.). Într-adevăr, acceptarea creditorului sau dobândirea
hotărârii definitive aducând în mod irevocabil stingerea datoriei,
retragerea posterioară a sumei depuse cu consimţământul creditorului nu
aduce reînvierea primei obligaţii, ci crearea unei obligaţii noi, la care
codebitorii sau fidejusorii primei obligaţii n-au luat parte şi care, prin
urmare, nu le este opozabilă1004.
§ 2. Executarea silită în natură a obligaţiilor
1. Executarea obligaţiilor de a da
Vom distinge după cum executarea silită are în vedere sume de bani,
bunuri individual determinate şi bunuri de gen.
1. Dacă obligaţia de a da are drept obiect o sumă de bani, executarea ei
în natură este întotdeauna posibilă, fără participarea debitorului.
Creditorul, pe temeiul dreptului său de gaj general asupra patrimoniului
debitorului, drept ce-i garantează executarea creanţei, va putea trece la
executarea silită prin vânzarea unor bunuri ale debitorului, iar din preţul
obţinut îşi va satisface creanţa sa. 1005
2. Dacă obligaţia de a da are ca obiect un bun individual determinat,
executarea silită în natură este posibilă doar dacă bunul respectiv se mai
găseşte la debitor. Referitor la un asemenea bun, cele două obligaţii ale
debitorului sunt: obligaţia de a transfera sau constitui dreptul de
proprietate sau un alt drept real asupra bunului respectiv; obligaţia de
predare a bunului.
1004 D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 583, nota 2. Cât priveşte cheltuielile ofertei reale şi a
consemnaţiunii, acestea cad în sarcina creditorului, dacă sunt făcute valabil (art. 1117 C. civ.,
corespunzător art. 1260 C. civ. fr.).
Transferarea dreptului de proprietate, realizându-se prin acordul de

voinţă al părţilor, la data împlinirii acordului, presupune o executare în
natură, prin efectul legii. Acest caracter înlătură, în genere, problema
executării silite.
Predarea lucrului implică o activitate din partea debitorului şi este o
obligaţie de a face, ce include şi păstrarea bunului până la predare. Aşa
fiind, executarea în natură pe cale silită va fi posibilă câtă vreme bunul se
găseşte la debitor. Dacă însă debitorul nesocoteşte obligaţia de păstrare a
bunului până la predare şi-l distruge sau ascunde, executarea în natură
chiar pe cale silită a obligaţiei devine imposibilă, urmând a se trece la
executarea prin echivalent. În ipoteza în care debitorul înstrăinează bunul
către un terţ, creditorul va putea intenta acţiune în revendicare împotriva
terţului dacă bunul care forma obiectul contractului este imobil. Terţul se
va putea apăra invocând uzucapiunea. Dacă bunul înstrăinat este mobil,
acţiunea în revendicare va putea fi paralizată de multe ori prin invocarea
dobândirii bunurilor mobile corporale din posesia de bună-credinţă (art.
1909 C. civ.). de aceea, creditul urmează a se mulţumi cu executarea prin
echivalent. 1006
3. Atunci când obiectul obligaţiei de a da îl constituie un bun de gen,
dreptul de proprietate se va transmite numai la momentul individualizării
bunului. În acest caz creditorul poate alege între mai multe posibilităţi: să
ceară executarea silită dacă este posibil; să achiziţioneze bunuri de acelaşi
fel, pe socoteala debitorului, urmând a recupera preţul prin executarea
silită asupra bunurilor debitorului; să accepte executarea prin echivalent,
adică plata de despăgubiri. 1007
2. Executarea obligaţiei de a face şi de a nu face

Potrivit art. 1075 C. civ. orice obligaţie de a face sau de a nu face se
schimbă în desdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului.
Această dispoziţie lasă să se înţeleagă că executarea în natură, pe cale
silită nu este posibilă în cazul obligaţiilor de a face şi de a nu face. În
1006 Idem, p. 293.

1007 Ibidem.
realitate, regula cuprinsă în art. 1075 se referă numai la obligaţiile intuitu

personae, care nu pot fi executate de bunăvoie.
Faptul că celelalte obligaţii de a face pot fi executate în natură rezultă
din art. 1077 C.civ., potrivit cu care: Nefiind îndeplinită obligaţia de a
face, creditorul poate asemenea să fie autorizat de a o aduce el la
îndeplinire, cu cheltuiala debitorului.
În privinţa obligaţiei de a nu face, art. 1076 C. civ. prevede posibilitatea
pentru creditor de a cere instanţei obligarea debitorului la a distruge ceea
ce a făcut cu încălcarea acestei obligaţii sau autorizarea de a distruge el
însuşi, pe cheltuiala debitorului.
3. Daunele cominatorii
Pentru a înfrânge rezistenţa debitorului şi a-l determina să execute în
natură obligaţiile de a face şi de an face, legea (art. 175 C.proc.civ. în
vechea redactare de dinaintea modificării aduse prin O.U.G. nr.
138/2000) a pus la dispoziţia creditorului anumite mijloace de
constrângere, anume daunele cominatorii1008.
Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul
trebuie să o plătească pentru fiecare zi de întârziere - sau pentru o altă
unitate de timp: săptămână, lună - până la executarea obligaţiei.
Cuantumul sumei şi unitatea de timp pentru care se acordă se stabilesc
prin hotărâre judecătorească.
Dacă debitorul persistă în a nu-şi executa obligaţia, instanţa poate mări
cuantumul lor.
Ceea ce caracterizează daunele cominatorii este aceea că ele apar ca un
mijloc de constrângere, prin ameninţarea pe care o prezintă pentru
debitor, spre a-l determina să-şi execute obligaţia asumată1009.
1008
În literatura juridică, daunele cominatorii sunt denumite, uneori, penalităţi de constrângere (a se
vadea Tudor R. Popescu, op. cit., p. 316).
1009 S-a decis că: Daunele cominatorii sunt un mijloc de constrângere la executarea obligaţiei
luate, iar nu o reparare a prejudiciului suferit de creditor; ele încep a curge de la data când
sentinţa va fi definitivă - Tribunalul Vâlcea, Secţia I, decizia nr. 359 din 28 noiembrie 1921 (C.
Hamangiu, N. Georgean op. cit., vol. II, p. 618, speţa nr. 8 de sub art. 1073). În acelaşi sens, a se
vedea şi Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 52 din 14 ianuarie 1970, în Culegere de
decizii pe anul 1970, p. 161).
Daunele cominatorii nu au nici o legătură cu prejudiciul încercat de

creditor datorită neexecutării obligaţiei de către debitor. Ele nu au un
caracter reparator, ci mai degrabă caracterul unei pedepse civile, tocmai
prin ameninţarea pe care o prezintă pentru debitor1010.
Daunele cominatorii se aplică numai atunci când este vorba despre
asigurarea executării obligaţiilor de a face1011 şi de a nu face.
Dar nici în cazul acestor obligaţii ele nu se acordă în următoarele
situaţii: când executarea lor în natură nu mai este posibilă, deoarece
scopul pentru care au fost asumate nu mai poate fi atins; când este
posibilă executarea obligaţiilor în natură pe cale silită, prin intermediul
executorilor judecătoreşti sau de către creditor, pe contul debitorului;
când refuzul debitorului de a executa este clar exprimat, astfel că instanţa
judecătorească va stabili direct despăgubirea pentru prejudiciul suferit de
către creditor.
Prin urmare, în cazul în care debitorul nu execută, execută cu
întârziere sau necorespunzător obligaţia asumată, instanţa nu va acorda
daunele cominatorii, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin
aceasta creditorului.
Este motivul pentru care uneori se afirmă că daunele cominatorii au
caracter provizoriu, deoarece cuantumul lor se reduce la limita
prejudiciului încercat de creditor datorită executării cu întârziere sau
neexecutării obligaţiei de către debitor.
Astfel, s-a decis că: Daunele cominatorii reprezintă numai un mijloc
de constrângere a debitorilor la îndeplinirea obligaţiei. Suma stabilită
are un caracter provizoriu, iar instanţa are îndatorirea ca, după
executarea obligaţiei dat fiind caracterul incert şi nelichid al unei
asemenea creanţe, să transforme daunele cominatorii în daune
compensatorii, stabilind, după regulile dreptului comun privitoare la
răspunderea civilă, suma care reprezintă prejudiciul efectiv cauzat
creditorului prin întârzierea executării. 1012
1010C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 294, cu litaratura juridică acolo citată.

1011Idem, p. 295.
1012 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 52 din 14 ianuarie 1977 - I.G. Mihuţă,
Repertoriu ... pe anii 1975-1980, op.cit., p. 118).

§ 3. Executarea indirectă a obligaţiilor (executarea prin echivalent)
1. Consideraţii generale
Există situaţii când debitorul nu execută de bună voie obligaţia şi nici nu
realizează executarea silită în natură a obligaţiei. În această situaţie se va
recurge la executarea silită prin echivalent. Potrivit art. 1073 C.civ.,
creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, iar
dacă acest lucru nu este cu putinţă, el are dreptul la dezbatere. Aceste
desdăunări reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca
urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare de către debitor.
Ele se mai numesc şi despăgubiri sau daune-interese. Despăgubirile pot fi
acordate fie sub forma unei sume globale de bani, fie sub forma unor
sume prestate periodic. Aşadar, executarea indirectă a obligaţiei
înseamnă dreptul creditorului de a pretinde şi a obţine de la debitor
echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării,
executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei asumate. 1013
Există unele situaţii în care executarea în natură a obligaţiilor nu mai
poate fi obţinută, astfel că obligarea debitorului la plata despăgubirilor
prezintă un interes deosebit pentru creditor. Ele sunt următoarele1014:
1. În cazul obligaţiilor de a face când: obligaţia asumată este intuitu
personae; obligaţia trebuia executată într-un termen considerat esenţial
de către creditor, pe care debitorul l-a lăsat să treacă fără să execute;
2. În cazul obligaţiilor de a nu face, debitorul nu-şi respectă această
obligaţie.
2. Categorii de despăgubiri (daune-interese)

Despăgubirile (daunele-interese) sunt de două feluri: compensatorii şi
moratorii.
Despăgubirile (daunele-interese) compensatorii reprezintă echivalentul
prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau parţială a
obligaţiei.

1014 Ibidem.
Despăgubirile (daunele-interese) moratorii reprezintă echivalentul

prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu
întârziere a obligaţiei1015.
Această clasificare este susceptibilă de critici. Astfel, pe de o parte, şi
daunele moratorii au un caracter compensatoriu - (ele compensează
prejudiciul suferit de creditor pentru executarea obligaţiei cu întârziere),
iar, pe de altă parte, executarea cu întârziere poate fi privită ca o
executare necorespunzătoare. Clasificarea este totuşi utilă, deoarece
despăgubirile moratorii se pot cumula cu executarea în natură a
obligaţiei, pe când, de regulă, cele compensatorii nu pot fi cumulate cu
această executare, ele având tocmai menirea de a o înlocui1016.
3. Condiţiile răspunderii civile contractuale

Prima condiţie este să existe un contract, în caz contrar, răspunderea va
fi delictuală. Pentru a fi angajată răspunderea contractuală, mai este
necesar să fie întrunite următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu
patrimonial; o faptă ilicită rezultată din nerespectarea unei obligaţii
contractuale; raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; existenţa
vinovăţiei. Faţă de răspunderea delictuală, unde se întâlnesc cele patru
condiţii enumerate mai sus, în materie contractuală mai sunt necesare
încă două condiţii: punerea în întârziere a debitorului; să nu fi fost
stipulată o clauză de nerăspundere.
4. Condiţiile acordării de despăgubiri (daune-interese).

4.1. Prejudiciul
Conform art. 1082 C.civ.: Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata
de daune-interese sau pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru
întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credinţă din parte-i, afară
numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină,
care nu-i poate fi imputată. Condiţia existenţei unui prejudiciu pentru
acordarea de despăgubiri creditorul este implicit prevăzută în acest text.
În absenţa prejudiciului, cererea pentru plata despăgubirilor este
1015 Termenul de despăgubiri moratorii s-a format de la cuvântul latin mora, care înseamnă întârziere.
1016 E.Safa-Romano, op.cit., p. 266.
nejustificată. Creditorul este obligat să facă dovada existenţei

prejudiciului. Dacă obiectul obligaţiei îl constituie o sumă de bani, legea
fixează dobânda legală, caz în care creditorul va proba doar punerea în
executare.
4.2. Vinovăţia (vina) debitorului

Este absolut necesar ca neexecutarea, executare necorespunzătoare sau
executarea cu întârziere a obligaţiei să fie imputabile debitorului.
Condiţia vinei debitorului rezultă în mod implicit din dispoziţiile art.
1082 C. civ. Din formularea textului art. 1082 C. civ. se pot desprinde
două concluzii: o primă concluzie este aceea că debitorul va fi obligat la
plata despăgubirilor ori de câte ori nu-şi execută obligaţia din vina sa,
indiferent dacă aceasta a constatat în intenţie sau într-o simplă culpă; o a
doua concluzie este aceea că în sarcina sa operează o prezumţie de vină,
astfel încât în materie contractuală vina debitorului este prezumată.
Potrivit art. 1083 C. civ., debitorul nu va fi obligat la plata despăgubirilor
atunci când nu a putut executa datorită unui caz fortuit sau unui caz de
forţă majoră. Deci cauza străină de care vorbeşte art. 1082 C. civ. este
intervenţia cazului fortuit sau a cazului de forţă majoră. Dacă debitorul
dovedeşte cauza străină, el va fi exonerat de răspundere. În materie de
răspundere civilă contractuală nu există deosebire de efecte între cazul
fortuit şi cazul de forţă majoră: ambele exonerează pe debitor de
răspundere1017. Cu privire la urmările asupra raporturilor juridice
contractuale, cauza străină va putea1018: fie să facă imposibilă executarea
şi în acest caz, la contractele unilaterale obligaţia se va stinge fără ca
debitorul să fie obligat la plata de despăgubiri, iar la contractele bilaterale
se va pune problema riscului contractului care va fi suportat de debitorul
obligaţiei imposibil de executat; fie să suspende temporar executarea
obligaţiei, ceea ce va face ca debitorul să execute cu întârziere, dar fără a
plăti despăgubiri pentru aceasta.
Prin urmare, în principiu, până la proba contrarie neexecutarea obligaţiei
este imputabilă debitorului. Problema care se pune este aceea de a se şti
1017 Deosebiri între aceste două evenimente există în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta lucrului.
cine va trebui să dovedească neexecutarea, executarea cu întârziere sau

necorespunzătoare. Din acest punct de vedere distingem1019: în cazul
obligaţiilor de a nu face, creditorul va trebui să dovedească faptul săvârşit
de debitor prin care se încalcă această obligaţie; în cazul obligaţiilor de a
da şi de a face, creditorul trebuie să dovedească existenţa creanţei; dacă el
face această dovadă, neexecutarea se prezumă, cât timp debitorul nu
dovedeşte executarea. dacă creditorul dovedeşte nesocotirea obligaţiei de
a nu face sau debitorul nu dovedeşte executarea obligaţiei de a da sau de
face, se prezumă că nerespectarea obligaţiei asumate provine din vina
acestuia din urmă care va fi obligat la plata de despăgubiri către creditor.
debitorul va fi exonerat de răspundere numai dacă va dovedi că
nerespectarea obligaţiei se datorează unei cauze străine, deci cazului
fortuit sau de forţă majoră, sau vinei înseşi a creditorului. Prezumţia de
vină în sarcina debitorului care nu-şi execută obligaţia este relativă. Ea
poate fi răsturnată tocmai prin dovada cazului fortuit, a cazului de forţă
majoră sau a vinei creditorului. Cât priveşte forţa majoră şi cazul fortuit,
acestea sunt situaţii de fapt apreciate ca atare de instanţa de judecată.
Astfel, s-a decis că: Daunele-interese nu sunt debite când
neîndeplinirea obligaţiei provine dintr-o cauză străină, care nu se poate
imputa debitorului. Astfel, dacă neîndeplinirea obligaţiei vânzătorului de
a face întreaga predare a petrolului vândut provine din cauza
insuficienţei petrolului în puţurile puse în exploatare, fapt care, prin
natura lui este străin şi independent de voinţa omului, vânzătorul nu e
ţinut de daune-interese către cumpărător. Însă chiar în cazul când
debitorul a justificat că neîndeplinirea obligaţiei sale provine dintr-o
cauză străină ce nu i se poate imputa, totuşi daunele-interese sunt debite
dacă creditorul probează că această cauză străină a fost precedată sau
însoţită de vreo greşeală a debitorului fără de care s-ar fi putut
împiedica sau cel puţin micşora efectele neîndeplinirii obligaţiei. 1020
Tot astfel: Codul civil român nu prevede o definiţie a cauzei de forţă
majoră, însă este unanim acceptat în doctrina şi practica judiciară că
1019
Ibidem.
1020Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a, decizia nr. 179 din 8 octombrie 1888 -
C.Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. II, p. 631.
aceasta constă într-o împrejurare de fapt, imprevizibilă şi de

neînlăturat, care împiedică în mod obiectiv şi fără nici o culpă din
partea debitorului, executarea obligaţiei contractuale pe care acesta
şi-a asumat-o. Nu există nici o prevedere legală din care să rezulte
că forţa majoră operează numai dacă este prevăzută în actul care
reglementează operaţiunea comercială sau că părţile sunt obligate
să o prevadă în contract, însă o dată constatată, forţa majoră are
ca principal efect exonerarea de răspundere contractuală a
debitorului conform art. 1082 şi 1083 C.civ. Aşa fiind, înseamnă că
forţa majoră este o cauză de exonerare de răspundere care operează
în puterea legii şi împiedică pe creditor să ceară executarea obligaţiei
ori daune-interese de la debitor, chiar dacă nu a fost prevăzută în
mod expres în contract sau într-un act normativ. 1021
Cazul de forţă majoră şi cazul fortuit sunt exoneratorii de răspundere
numai cât timp nu s-a dovedit o acţiune sau inacţiune anterioară a
debitorului care i-a fost imputabilă, fără de care nu s-ar fi produs aceste
evenimente.
Cu privire la criteriul de apreciere spre a se vedea în ce măsură are o
vină în neexecutarea obligaţiilor asumate, răspunsul este dat de art. 1080
alin. 1 C. civ., potrivit cu care, diligenţa ce trebuie să se depună în
îndeplinirea unei obligaţii este totdeauna aceea a unui bun proprietar.
Aşadar suntem în prezenţa unui criteriu obiectiv, care implică necesitatea
de a se compara activitatea debitorului contractual cu aceea a unei
persoane diligente, care acţionează cu grijă la interesele societăţii şi faţă
de interesele membrilor acesteia, care îşi subordonează activitatea sa
exigenţelor impuse de însăşi viaţa socială şi de regulile de convieţuire
socială.
Potrivit art. 1080 alin. 2 C. civ., acest criteriu urmează a fi aplicat cu mai
mare sau mai mică rigoare, în anumite cazuri concrete. Astfel, art. 1540
alin. 2 C.civ. dispune că răspunderea mandatarului este mai puţin
riguroasă atunci când contractul de mandat este cu titlu gratuit. De
asemenea, dacă la contractul de depozit depozitarul trebuie să îngrijească
1021 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 414 din 27 ianuarie 2000 - Dreptul,
nr. 7/2001, p. 217.

de bunul primit în depozit întocmai ca de bunul său (art. 1599 C. civ.),

sunt prevăzute cazuri când această dispoziţie se aplică cu mai mare
rigoare: când depozitul este cu titlu oneros, când depozitarul s-a oferit a
primi lucrul în depozit (art. 1600 C. civ.).
4.3. Punerea debitorului în întârziere

Pentru a se putea acorda daune interese creditorului trebuie îndeplinită o
altă condiţie, şi anume debitorul să fie pus în întârziere, cu privire la
executarea obligaţiei sale.
Potrivit art. 1079 alin. (1): Dacă obligaţia consistă în a da sau a face,
debitorul se va pune în întârziere prin o notificare ce i se va face prin
tribunalul domiciliului său.
În cazul art. 1079 C. civ., pentru a-şi produce efectele, punerea în
întârziere trebuie să îmbrace una din următoarele forme1022:
a) notificare sau somaţie extrajudiciară (o interpelare verbală făcută de
creditor nu are efect; se admite că notificarea e valabilă când e făcută prin
executorii judecătoreşti sau chiar prin acte sub semnătură privată, mai
ales în materie comercială; se mai admite că şi recunoaşterea făcută de
debitor, chiar verbală, ar fi suficientă pentru a fi considerat ca pus în
întârziere);
b) cerere de chemare în judecată, chiar dacă e adresată unei instanţe
necompetente, sau chiar dacă ar fi prematură.
Există situaţii în care nu este necesară îndeplinirea unor formalităţi de
punere în întârziere, debitorul fiind de drept în întârziere, şi anume:
1. cazurile anume determinate de lege (punerea în întârziere legală - art.
1079 pct. 1 C. civ.)1023 - de câte ori legea face să curgă de drept dobânda,
care ţine loc de daune-interese în obligaţiile ce au ca obiect sume de bani;
1022 A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, p. 883;
D.Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 89.
1023 De exemplu: 1. art. 1370 C. civ.: La vânzări de denariate (producte - n.n.) şi de lucruri mobile,
vânzarea se va rezolvi de drept şi fără interpelare (punere în întârziere - n.n.), în folosul vânzătorului,
după expirarea termenului pentru ridicarea lor (art. 1657 C. civ. francez); 2. art. 1504 C. civ.:
Asociatul care era dator a pune în comun o sumă de bani şi care n-a făcut-o, de drept şi fără nici o
cerere rămâne debitor de dobânda acestei sume, din ziua în care trebuia să plătească, fără a fi scutit
şi de plata de daune-interese, dacă s-ar cuveni. Asemenea se va urma şi în privinţa acelor sume de
bani ce ar fi luat din casa societăţii, a căror dobândă va începe a se socoti din ziua luării lor pentru
2. când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la

împlinirea termenului la care trebuia să execute, fără îndeplinirea vreunei
formalităţi (art. 1079 pct. 2 C. civ. - punere în întârziere convenţională);
convenţia trebuie să fie expresă, fără a fi nevoie de termeni sacramentali;
3. când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un
termen determinat, pe care debitorul l-a lăsat să expire fără a-şi executa
obligaţia (art. 1079 pct. 3 C. civ. şi art. 1081 C. civ.1024);
4. în cazul obligaţiilor continue, cum sunt obligaţiile de furnizare a
energiei electrice, a apei sau aceea de a întreţine un bun (de pildă, art.
1421 alin. 2 C. civ1025);
5. în cazul încălcării obligaţiilor de a nu face - art. 1072 C. civ.1026.
un folos al său particular (corespunyător art. 1846 C. civ. francez şi art. 1710 C. civ. italian); 3. art.
1544 C.civ.: Mandatarul este dator a plăti dobânzi pentru sumele întrebuinţate în folosul său, din ziua
întrebuinţării lor; iar dobânzile sumelor rămase, din ziua când i s-au cerut acele sume (corespunzător
art. 1996 C. civ. francez). Între alte cazuri de punere în întârziere legală menţionăm: 1. art. 994 C. civ.,
potrivit căruia: Când cel ce a primit plata a fost de rea credinţă, este dator a restitui atât capitalul cât
şi interesele (dobânzile - n.n.) sau fructele din ziua plăţii (corespunzător art. 1378 C.civ. francez); 2.
art. 995 C. civ.: Când lucrul plătit nedebit era un imobil sau un mobil corporal, cel ce l-a primit cu rea
credinţă este obligat a-l restitui în natură, dacă există, sau valoarea lucrului dacă a pierit sau s-a
deteriorat, chiar în cazuri fortuite, afară numai de se va proba că la aceste cazuri ar fi fost expus
lucrul fiind şi în posesiunea proprietarului. Cel care a primit lucrul, cu bună credinţă, este obligat a-l
restitui, dacă există, dar este liberat prin pierderea lui, şi nu răspunde de deteriorări (corespunzător
art. 1379 C. civ. francez); 3. art. 1156 alin. 3 C.civ.: Debitorul este ţinut de a proba cazurile fortuite ce
alegă. Ori în ce chip ar pieri sau s-ar pierde lucrul furat, pierderea sa nu liberează pe cel ce l-a
sustras de a face restituţiunea preţului (art. 1156 C. civ. român reproduce textul art. 1302 C. civ.
francez). Pentru dreptul comercial: art. 43, art. 312 alin. 2 C. com. (de la contractul de cont curent),
380 (de la contractul de mandat).
1024 Potrivit art. 1081 C. civ.: Daunele nu sunt debite decât atunci când debitorul este în întârziere de
a îndeplini obligaţia sa, afară numai de cazul când lucrul ce debitorul era obligat de a da sau de a
face, nu putea fi dat, nici făcut decât într-un timp oarecare ce a trecut (corespunzător art. 1146 C. civ.
francez). Pentu inaplicabilitatea art. 1081 şi 1082 C.civ. într-un raport de drept comercial, a se vedea
sentinţa civilă nr. 145 din 16 mai 2001 pronunţată de Tribunalul Dolj, în Cristian Jora, Lucia Uţă,
Practică judiciară adnotată. Culegere de speţe pe anul 2001, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002, pp. 144-145.
1025 Potrivit art. 1421 C. civ.: În cursul locaţiunii (locatarul - n.n.) trebuie să facă toate acele
reparaţii ce pot fi necesare, afară de micile reparaţii (reparaţiile locative) care prin uz sunt în sarcina
locatorului (corespunzător art. 1720 C. civ. francez).
1026 Text aplicabil şi în cazurile când obligaţia constând în a face un lucru, atrage în mod virtual
nefacerea altuia. De pildă, A s-a obligat a-i semăna lui B un hectar cu grâu, dar l-a semănat cu orz.
Pentru acest exemplu, a se vedea D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, pp. 364-368. Doctrina modernă a
suţinut această teorie: C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., pp. 302-303.
În dreptul civil, potrivit reglementării actuale, simpla expirare a

termenului în care trebuia executată obligaţia nu-l pune pe debitor în
întârziere - dies non interpellat pro hominem.
Efectele punerii în întârziere sunt:
1) de la data punerii în întârziere debitorul datorează creditorului daune-
interese moratorii;
2) creditorul este îndreptăţit să ceară daune compensatorii;
3) dacă obligaţia constă în a da un bun individual determinat, riscul se
strămută asupra debitorului - art. 1074 alin. 2 C. civ.;
4) la obligaţiile care au ca obiect sume de bani:
1. creditorul nu poate pretinde ca echivalent al prejudiciului decât
dobânda legală, cu excepţia regulilor speciale în materie comercială, în
materie de fidejusiune - art. 1669 alin. (3) - şi de societate - art. 1504 C.
civ. (în ceea ce priveşte dobânda legală, Decretul nr. 311/1954 privind
stabilirea dobânzilor legale, publicat în B.Of. nr. 38 din 9 august 1954, a
fost abrogat prin Legea nr. 7 din 8 ianuarie 1998 privind declararea ca
abrogate a unor acte normative - publicată în M.Of. nr. 9 din 13 ianuarie
1998; a se vedea însă O.G. nr. 9 din 21 ianuarie 2000 privind dobânzii
legale pentru obligaţii băneşti, publicată în M.Of. nr. 26 din 25 ianuarie
2000, cu modificările ulterioare);
2. creditorul nu este obligat să facă dovada că prin întârzierea la
executare i s-a cauzat un prejudiciu;
3. dobânda legală este datorată din ziua cererii de chemare în judecată, simpla
notificare nefiind suficientă (a se vedea însă supra, observaţia de la pct. 1).
Efectele punerii în întârziere încetează prin faptul debitorului atunci
când acesta recurge la oferta reală urmată de consemnaţiune, în ipoteza în
care creditorul refuză să primească plata. De la data consemnării bunului
sau sumei de bani la dispoziţia creditorului încetează pentru debitor
obligaţia de a plăti daune moratorii şi de a suporta riscul pieirii fortuite a
bunului (art. 1114 alin. 2 C. civ.). Efectele punerii în întârziere pot înceta
şi prin faptul creditorului, în situaţia în care el renunţă expres sau tacit la
punerea în întârziere. Renunţarea tacită trebuie să rezultă dintr-un fapt
care să semnifice cu certitudine voinţa sa de renunţare la punerea în
întârziere.
4.4. Convenţii cu privire la răspundere

Normele legale referitoare la consecinţele neexecutării obligaţiei de
către debitor au caracter supletiv, de unde şi concluzia că ele vor putea foi
modificate prin convenţia părţilor. Convenţia părţilor cu privire la
răspunderea debitorului trebuie să intervină înainte de ocazionarea
prejudiciului pentru creditor; prin ea se poate agrava, înlătura sau
restrânge răspunderea debitorului. Dacă asemenea convenţie ar avea loc
după producerea pagubei, ea ar putea fi interpretată ca o iertare de
datorie.
Nu avem în vedere nici ipoteze în care legea însăşi agravează
răspunderea debitorului, cum ar fi aceea a comodatarului care, în unele
cazuri, răspunde de pierirea fortuită a bunului (art. 1565-1567 C. civ.).
În sfârşit, trebuie evitată orice confuzie între convenţiile asupra
răspunderii şi cele prin care se determină anticipat întinderea obligaţiei de
despăgubire (clauza penală) sau cele care poartă asupra asigurării de
responsabilitate din partea unui terţ – asiguratorul1027.
S-a observat, pe drept cuvânt, că o convenţie prin care s-ar limita sau s-
ar atenua răspunderea, încheiată anterior producerii prejudiciului, este de
natură să încurajeze neglijenţa debitorului, astfel că trebuie privită cu
multe rezerve1028.
În literatura de specialitate de distinge între1029: a) convenţii care
exonerează de răspundere (de responsabilitate); b) convenţii care
limitează răspunderea; c) convenţii care agravează răspunderea.
a) Convenţia de neresponsabilitate exonerează în întregime pe debitor
de răspundere. Asemenea convenţii pot fi încheiate de părţile
contractante. În măsura în care părţile convin asupra exonerării în
întregime a debitorului de răspundere, creditorul nu va putea pretinde
daune interese. Este motivul pentru care am arătat că, printre condiţiile
cerute pentru acordarea daunelor interese este şi aceea ca părţile să nu fi
încheiat o asemenea convenţie.
1027 A se vedea Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., pp. 345-346.
1028 Ibidem, p. 346.
1029 Ibidem.
Ele sunt permise numai pentru ipotezele în care vina debitorului

îmbracă forma neglijenţei sau imprudenţei.
Astfel de convenţii sunt nule atunci când vina debitorului îmbracă forma
intenţiei (dolului).
Ne alăturăm autorilor care socotesc că o convenţie prin care debitorul s-
ar pune la adăpost pentru neexecutare în caz de intenţie de a nu executa
este contrară ordinii publice şi regulilor de convieţuire socială.
b) Convenţiile prin care se limitează răspunderea restrâng, după ivirea
prejudiciului prin neexecutare, întinderea reparaţiunii datorate. Ca şi cele
din prim categorie ele îşi vor produce efecte numai în cazul când vina
debitorului constă în neglijenţa sau neglijenţa sa, nu şi în intenţia de a
păgubi.
c) Tot prin convenţie, părţile pot să-şi agraveze răspunderea. Astfel,
debitorul poate să-şi asume obligaţia de a răspunde chiar şi în ipoteza în
care neexecutarea sau executarea necorespunzătoare se datorează cazului
fortuit sau cazului de forţă majoră. Practic, el se angajează la a răspunde
când legea îl exonerează.
O asemenea convenţie trebuie să fie neîndoielnică, nefiind însă necesară
folosirea unor termeni speciali.
O precizare se impune: convenţiile de înlăturare, limitare sau agravare a
răspunderii nu au nici un efect asupra obligaţiilor iniţiale asumate de
debitor. El este ţinut să-şi execute această obligaţie. Dacă nu execută,
urmează a-şi produce efecte, după caz, convenţiile cu privire la
răspunderea sa1030.
5.3.3. Evaluarea despăgubirilor (daunelor interese)
5.3.3.1. Moduri de evaluare
Am arătat că despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă
echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea,
executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către
debitorul său. Instanţa judecătorească va obliga pe debitor la plata acestei
sume de bani.
1030 A se vedea Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 348.
Stabilirea despăgubirilor se face în următoarele moduri: pe cale

judecătorească (evaluare judiciară); prin lege (evaluare legală); prin
convenţia părţilor (evaluare convenţională).
5.3.3.2. Evaluarea judiciară
Art. 1084-1086 C.civ. stabilesc principiile în conformitate cu care
urmează a se face evaluarea despăgubirilor de către instanţă.
a) Un prim principiu este acela că prejudiciul suferit de creditor datorită
neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei
trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită (damnum emergens) şi
câştigul pe care creditorul nu l-a putut realiza (lucrum cessans). Spre
exemplu, aşa cum s-a decis în practica judecătorească, în cazul în care s-a
vândut un apartament, cu obligaţia de a fi predat la o anumită dată, iar
vânzătorul nu-şi respectă această obligaţie, el este ţinut să-l
despăgubească pe cumpărător pentru paguba cauzată ca urmare a
neexecutării obligaţiei. Prejudiciul suferit de acesta constă în aceea că a
fost lipsit de folosinţa bunului şi urmează a se stabili luându-se în
considerare drept criteriu chiria prevăzută de lege sau convenită de părţi
pentru locuinţa închiriată de cumpărător. Dacă, datorită nepredării
apartamentului, cumpărătorul a fost nevoit să închirieze o cameră
mobilată pentru care a plătit o chirie mai mare, el are dreptul să fie
despăgubit cu suma ce reprezintă chiria pe care a plătit-o pentru locuinţa
închiriată1031. Aceasta reprezintă paguba efectiv suferită (damnum
emergens).
În acelaşi timp, se poate presupune că locuinţa care trebuia să-i fie
predată cumpărătorului îi permitea să închirieze o cameră cu plata unei
chirii convenite. Chiria pe care ar fi obţinut-o este un câştig nerealizat
(lucrum cessans).
b) Un al doilea principiu este prevăzut în art. 1085 C. civ., potrivit
căruia, debitorul nu răspunde decât de daunele interese care au fost
prevăzute, sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, când
neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său. Aşadar, în principiu,
debitorul va fi ţinut să repare numai prejudiciul previzibil la momentul
1031 A se vedea Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 415 din 27 februarie 1980, în R.R.D., nr. 10/1980, p.
64.
încheierii contractului. După cum s-a subliniat în literatura juridică, acest

principiu care limitează întinderea prejudiciului ce urmează a fi reparat
se aplică numai în materia răspunderii contractuale, deoarece însăşi
noţiunea de previzibilitate este compatibilă numai cu activitatea
contractuală care depinde în întregime de voinţa părţilor. Este de
presupus că părţile şi-au asumat obligaţii numai în măsura consecinţelor
pe care puteau să le prevadă la momentul încheierii contractului1032.
În exemplul pe care l-am dat mai sus, o eventuală majorare a chiriei nu
reprezintă un prejudiciu previzibil şi deci nu va fi supus reparării.
De la acest principiu există o excepţie (art. 1085 partea finală C. civ.):
anume atunci când vina debitorului în neexecutarea obligaţiei
contractuale îmbracă forma intenţiei (dolului). În acest caz, debitorul va fi
ţinut să răspundă şi de prejudiciul imprevizibil la momentul încheierii
contractului. Cum se spune adeseori, intenţia (dolul) debitorului strămută
problema reparării prejudiciului din domeniul contractual, unde se repară
numai prejudiciile previzibile, în domeniul delictual, unde se repară atât
prejudiciul previzibil, cât şi cel imprevizibil.
c) Un al treilea principiu după care instanţa va aprecia întinderea
despăgubirilor este acela potrivit cu care, în toate cazurile, este reparabil
numai prejudiciul direct, care se găseşte în legătură cauzală cu faptul care
a generat neexecutarea contractului. Nu sunt supuse reparării prejudiciile
indirecte. Într-adevăr, potrivit art. 1086 C. civ., chiar în cazul când
neexecutarea obligaţiei rezultă din dolul debitorului, daunele interese nu
trebuie să cuprinde decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a
neexecutării obligaţiei.
Desigur că aplicarea acestui principiu poate genera dificultăţi în practica
judecătorească. Instanţa va ţine seama de împrejurările concrete ale
cauzei deduse judecăţii în care se pune asemenea problemă. În orice caz,
dovada prejudiciului incumbă creditorului reclamant. Aceasta înseamnă
că el va fi ţinut să dovedească şi toate circumstanţele care duc la
aplicarea, de către instanţa de judecată, a principiilor mai sus expuse.
5.3.3.3. Evaluarea legală

Aceasta înseamnă că evaluarea daunelor interese se face de lege. În

dreptul nostru evaluarea legală există în privinţa prejudiciului suferit de
creditor în cazul neexecutării unei obligaţii care are ca obiect o sumă de
bani.
Reamintim că aceste obligaţii se pot executa întotdeauna în natură. De
aceea, neexecutarea obligaţiei de a da o sumă de bani nu poate avea drept
consecinţă obligarea debitorului la plata de despăgubiri compensatorii,
care ar trebui să constea tot într-o sumă de bani, ci numai la plata de
despăgubiri moratorii (pentru întârziere). Potrivit art. 1088 C. civ., la
obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru
neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile
speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate. Aceste daune
interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut de a justifica despre vreo
pagubă; nu sunt debite decât în ziua cererii în judecată, afară de cazurile
în care, după lege, dobânda curge de drept1033.
Din acest text de lege rezultă câteva trăsături speciale ale evaluării
legale a daunelor interese, şi anume:
a) creditorul obligaţiei având drept obiect a da o sumă de bani nu poate
pretinde, drept echivalent al prejudiciului încercat prin întârziere la
executare, decât dobânda stabilită de lege.
Printr-un act normativ special – decretul 311/1954 pentru stabilirea
dobânzii legale – această dobândă a fost stabilită la 6% pe an.
b) în caz de evaluare legală, creditorul nu este obligat să facă dovada că
prin întârzierea la executare i s-a cauzat un prejudiciu. Legea porneşte de
la ideea că lipsa de folosinţă a unei sume de bani provoacă creditorului un
prejudiciu constând în cuantumul dobânzii legale datorate pe perioada
întârzierii la executare;
c) în sfârşit, daunele interese constând în dobânda legală sunt datorate,
de regulă, din ziua chemării în judecată, simpla notificare prin
1033 După cum s-a precizat în practica judecătorească, situaţia obligaţiilor care au de obiect o sumă de
bani este reglementată în mod special prin art. 1088 C. civ.; … într-un asemenea caz daunele interese
pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, aceasta fiind datorată numai cu începere din
ziua cererii în judecată. Textul are caracterul unei dispoziţii speciale, … şi este de strictă interpretare (a
se vedea Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 1729 din 15 octombrie 1970 (nepublicată); Repertoriu
…1969-1975, p. 117.
intermediul executorilor judecătoreşti nefiind suficientă pentru datorarea

şi acordarea lor. De la această regulă există unele excepţii, prevăzute de
lege, când, fie că dobânda legală este datorată de la data somării prin
executor judecătoresc – spre exemplu art. 1669 C. civ., în materia
fidejusiunii -, fie că ea se datorează de drept, fără îndeplinirea nici unei
formalităţi – spre exemplu art. 1550, în materia contractului de mandat.
Precizăm, de asemenea că, potrivit prevederilor Decretului nr. 311/1954
este interzisă perceperea de dobândă la dobândă (anatocism). De
asemenea, nu este permisă plata anticipată a dobânzii.
Având în vedere condiţiile economice actuale, nivelul dobânzii legale
prevăzut de Decretul nr. 311/1954 nu mai poate reprezenta o reparaţie
adecvată a prejudiciului suferit de creditor prin neexecutarea la timp a
obligaţiei. Apreciem de aceea că norma care prevede acest plafon este
căzută în desuetudine, astfel că trimiterea la art. 1088 C. civ. a rămas fără
obiect.
În consecinţă, creditorii obligaţiilor băneşti neexecutate la timp pot
solicita evaluarea judiciară a daunelor suferite de ei, iar instanţele au
posibilitatea de a lua drept criteriu al evaluării nivelul dobânzilor
practicate pe piaţa bancară pentru depozitele în lei ale persoanelor fizice.
5.3.3.4. Evaluarea convenţională. Clauza penală
Un alt mod de evaluare a despăgubirilor (daunelor interese) este
evaluarea făcută prin convenţia părţilor.
Cu privire la acest mod de evaluare trebuie să distingem:
A) Mai întâi, este de observat că părţile pot conveni asupra cuantumului
despăgubirilor datorate de debitor, după ce s-a produs încălcarea
obligaţiei contractuale asumate1034, deci după producerea prejudiciului.
Spre exemplu, cumpărătorul nu ridică bunurile vândute la termenul
prevăzut în contract, astfel că vânzătorul face anumite cheltuieli cu
privire la conservarea lor. părţile pot conveni cu privire la cuantumul
despăgubirilor care acoperă aceste cheltuieli.
B) În al doilea rând, pot stabili în cuprinsul contractului sau printr-o
convenţie separată, ulterioară încheierii acestuia, dar înainte de
producerea prejudiciului, cuantumul daunelor interese datorate de debitor
1034 A se vedea Renée Sanilevici, op. cit., p. 75.

ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a

obligaţiei sale şi care au menirea să acopere tocmai prejudiciul încercat
de creditor. Deci părţile determină, prin acordul lor de voinţă, întinderea
prejudiciului şi cuantumul daunelor care-l vor acoperi, înainte ca acesta
să se fi produs. În acest din urmă caz părţile au prevăzut o clauză penală.
Aşadar, putem defini clauza penală ca fiind acea convenţie accesorie
prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de
creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau
necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.
Clauza penală poate consta în obligaţia debitorului de a presta
creditorului, în caz de neexecutare a obligaţiei, o sumă de bani sau o altă
valoare patrimonială (art. 1066 C. civ.). ea poate fi prevăzută atât pentru
neexecutarea obligaţiei, cât şi pentru executarea cu întârziere sau
necorespunzătoare. De asemenea, stipularea unei clauze penale se poate
face nu numai în cazul unor obligaţii contractuale, ci şi în privinţa onor
obligaţii care au un alt izvor.
Este de observat că în unele lucrări din literatura de specialitate clauza
penală este privită ca una din principalele garanţii cunoscute în dreptul
român1035, iar în altele, este cercetată în materia garanţiilor obligaţiei1036.
Desigur, nu se poate nega faptul că indirect, prin ameninţarea pe care o
prezintă pentru debitor ca în caz de neexecutare să presteze clauza
penală, aceasta contribuie la executarea obligaţiei.
Când vorbim însă de garanţii avem în vedere acele mijloace juridice
specifice puse la îndemâna creditorului pentru realizarea creanţei sale.
Clauza penală nu este un asemenea mijloc, ea apare ca modalitate de
evaluare a prejudiciului suferit de creditor în caz de neexecutare a
obligaţiei debitorului.
Câteva precizări se impun cu privire la caracterele juridice ale clauzei
penale.
1035 A se vedea Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 370.
1036 A se vedea F. Deak, op. cit., p. 460 şi urm. Menţionăm că în literatura juridică se susţine şi
caracterul bivalent al clauzei penale, în sensul că ea este … un mijloc de evaluare anticipată a
despăgubirilor la care ar putea da naştere neexecutarea unui contract, dar poate fi şi un mijloc de
garantare a executării obligaţiilor. (A se vedea Victor Dan Zlătescu, Garanţiile creditorului, Editura
Academiei, Bucureşti, 1970, p. 85).
a) Ea este o convenţie, deci urmează a îndeplini condiţiile de validitate

ale oricărei convenţii.
În acelaşi timp, ea are un caracter accesoriu, astfel că validitatea
obligaţiei principale constituie o condiţie esenţială pentru existenţa
clauzei penale. Dacă obligaţia principală este nulă ori se stinge, şi clauza
penală va fi nulă ori se va stinge. Nulitatea clauzei penale nu duce la
nulitatea obligaţiei principale.
b) Stipularea clauzei penale prezintă o mare utilitate practică deoarece
prin ea se fixează anticipat valoarea prejudiciului cauzat creditorului prin
neexecutare, executare cu întârziere sau necorespunzătoare. În acest fel,
părţile sunt scutite de a se mai adresa justiţiei pentru evaluarea
prejudiciului şi se înlătură dificultăţile pe care le ridică proba lui.
c) Scopul clauzei penale este determinarea, prin convenţia părţilor, a
întinderii prejudiciului în caz de neexecutare, şi nu crearea unei
posibilităţi pentru debitor de a se libera printr-o altă prestaţie – clauza
penală – decât cea principală.
Aşa fiind, debitorul obligaţiei cu clauză penală nu are drept de opţiune
între executarea obligaţiei principale şi plata clauzei penale, el nu poate
refuza executarea, oferind clauza penală1037.
Creditorul însă, în caz de neexecutare din partea debitorului poate cere,
fie îndeplinirea obligaţiei principale, fie clauza penală. Într-adevăr,
potrivit art. 1068 C. civ., creditorul are facultatea de a cere de la
debitorul care n-a executat la timp, sau îndeplinirea clauzei penale, sau
aceea a obligaţiei principale.
Această posibilitate de alegere există pentru creditor numai după ce
obligaţia principală a devenit exigibilă, nu a fost executată de debitor.
Dacă creditorul, spre a obţine executarea în natură, face aplicarea art.
1076-1077 C. civ., şi aduce obligaţia la îndeplinire pe cheltuiala
debitorului, acesta va fi obligat la restituirea cheltuielilor, chiar dacă ele
între cuantumul clauzei penale1038.
1037 A se vedea F. Deak, op. cit., p. 461.

Subliniem că obligaţia cu clauză penală are un singur obiect, astfel că

dacă acesta piere din caz fortuit sau din caz de forţă majoră, debitorul va
fi liberat.
d) Clauza penală fiind un contract, este obligatorie între părţi; ca urmare,
în principiu, instanţa de judecată nu are dreptul să-i reducă sau să-i
mărească cuantumul. Deci, instanţa nu poate nici să verifice întinderea
prejudiciului suferit de creditor, şi nici să ceară creditorului să
dovedească întinderea prejudiciului suferit1039.
În caz de executare parţială, cuantumul clauzei penale poate fi micşorat
de instanţă proporţional cu ce s-a executat (art. 1070 C. civ.)1040.
Dacă s-a prevăzut clauza penală pentru întârzierea la executare,
creditorul va putea cere atât executarea în natură, cât şi clauza penală.
Când ea a fost prevăzută pentru neexecutare, nu va putea fi cumulată cu
executarea în natură; creditorul va putea pretinde numai acordarea clauzei
penale1041.
e) În sfârşit, dat fiind faptul că semnificaţia clauzei penale este evaluarea
convenţională a despăgubirilor (daunelor interese) datorate creditorului
1039 Soluţia Codului civil român în materie este rămasă în urmă faţă de cea pe care o găsim în alte
sisteme de drept cum ar fi cel italian sau elveţian, care recunosc judecătorului posibilitatea de a interveni,
atunci când aceasta se impune, spre a modifica în sensul creşterii sau al micşorării cuantumului clauzei
penale convenite între părţi.
În acelaşi sens a intervenit şi legislatorul francez. Astfel, dispoziţiile cuprinse în art. 1152 C. civ. francez
care prevede că în principiu nu poate fi mărită sau micşorată suma convenită de părţi drept clauză penală i
s-a adăugat un nou alineat, potrivit cu care totuşi judecătorul poate – chiar din oficiu – să modereze sau
să mărească penalitatea convenită de părţi, dacă aceasta este în chip manifest excesivă sau derizorie.
Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă. Aşadar principiul intervenţiei judecătorului în sensul
posibilităţii modificării clauzei penale este considerat de ordine publică, părţile neputând înlătura – prin
convenţia lor – această putere ce i-a fost conferită de lege.
A se vedea Alex. Weill, François Terrée, Droit civil. Les obligations (Drept civil. Obligaţiile), ediţia a
IV-a, Paris, 1986, pp. 483-485.
1040 În practica judecătorească s-a decis că reducerea clauzei penale, în cazul când obligaţia a fost
executată în parte, constituie o facultate, iar nu o obligaţie pentru instanţă; a se vedea Trib. Suprem, col.
civ., dec. nr. 287 din 10 martie 1959, în L.P. nr. 9/1969, p. 105.
1041 Aşa cum a hotărât, în mod just, Tribunalul Suprem, clauza penală fiind o compensaţie a
prejudiciului suferit de creditor datorită neexecutării obligaţiei principale de către debitorul său, creditorul
nu poate cere deodată şi penalitatea şi obiectul obligaţiei principale, cu excepţia cazul în care penalitatea
s-a stipulat pentru simpla întârziere a executării (art. 1069 C. civ.) (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1267
din 28 august 1968, în C.D. 1968, p. 89).
pentru neexecutare, executare cu întârziere sau necorespunzătoare, ea

este datorată atunci când sunt întrunite toate condiţiile acordării de
despăgubiri.
Se cere deci ca neexecutarea să provină din vina debitorului, să-i fie
imputabilă, iar dacă el va dovedi cauza străină, va fi exonerat de plata
clauzei penale1042.
De asemenea, debitorul trebuie pus în întârziere, afară de cazurile în
care el este de drept în întârziere.
Menţionăm că stipularea clauzei penale este interzisă în contractele de
împrumut.
f) O ultimă subliniere: creditorul obligaţiei cu clauză penală este un
creditor chirografar, care vine în concurs cu ceilalţi creditori, fără vreun
drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori chirografari ai aceluiaşi
debitor.
5.4. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului
5.4.1. Categorii de drepturi ale creditorului asupra patrimoniului
debitorului
5.4.1.1. Precizări preliminare
Creanţa pe care creditorul o are împotriva debitorului său în cadrul
raportului juridic obligaţional îi conferă anumite drepturi asupra
patrimoniului acestuia, drepturi care au în vedere asigurarea executării
obligaţiei fie în natură, fie prin echivalent.
Debitorul răspunde pentru obligaţiile asumate cu întregul său
patrimoniu. Potrivit art. 1718 C. civ., oricine este obligat personal este
ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi
imobile, prezente şi viitoare. Suntem în prezenţa dreptului de gaj general
al creditorului chirografar asupra patrimoniului debitorului său, adică al
acelor creditori care nu-şi văd garantată creanţa prin garanţii reale care să
poarte asupra unor bunuri determinate din acel patrimoniu.
După cum s-a observat, pe drept cuvânt, în literatura juridică, denumirea
de gaj învederează funcţia sa de garanţie cât priveşte executarea obligaţiei
asumate, iar calificarea de gaj general arată că, în realitate, nu este vorba
1042 A se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1103 din 27 septembrie 1958 (nepublicată); I. Mihuţă,
Al. Lesviodax, Repertoriu … 1952-1969, p. 195.
de un gaj propriu-zis (drept real cu efecte specifice de urmărire şi

preferinţă), ci ele desemnează dreptul creditorului de a executa oricare
dintre bunurile debitorului, fără … ca în temeiul acestui drept să se poată
împiedica înstrăinarea bunurilor din patrimoniul debitorului1043.
Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari nu poartă asupra unor
bunuri determinate, ci asupra unei universalităţi – patrimoniul
debitorului. De aceea, actele pe care debitorul le încheie fără fraudă şi
care îi modifică patrimoniul sunt opozabile creditorilor chirografari, adică
aceştia sunt ţinuţi să respecte efectele pe care ele le produc.
De asemenea, este de menţionat că dreptul de gaj general nu acordă
creditorilor nici un fel de preferinţă: ei vin toţi în concurs la urmărirea
bunurilor debitorului lor. Într-adevăr, potrivit art. 1719 C. civ., bunurile
unui debitor servesc spre asigurarea comună a creditorilor săi, şi preţul
lor se împarte între ei proporţional cu valoarea creanţelor respective,
afară de cazul când există între creditori cauze legitime de preferinţă.
În temeiul dreptului de gaj general creditorii chirografari pot lua
anumite măsuri conservatorii în locul debitorului lor sau pot intenta
anumite acţiuni în justiţie, în vederea asigurării executării obligaţiei în
natură sau prin echivalent, sau acţiuni prin care se revocă actele încheiate
în frauda drepturilor lor.
5.4.1.2. Enumerare
Oricare dintre creditorii chirografari va putea:
a) să ceară executarea silită asupra bunurilor debitorului, în vederea
obţinerii despăgubirilor datorate pentru neexecutarea obligaţiei de către
debitor. În acest caz, bunurile debitorului vor fi puse în vânzare,
creditorul urmând a fi satisfăcut din preţul obţinut. Executarea silită face
obiectul cercetării dreptului procesual civil1044.
b) să ceară luarea unor măsuri conservatorii asupra patrimoniului
debitorului;

1044 A se vedea Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Arthur Hilsenrad, Tratat teoretic şi practic de
procedură a executării silite, Bucureşti, Editura Academiei, 1966. Cu privire la executarea silită a se
vedea şi V. M. Ciobanu, Drept procesual civil, vol. II, T.U.B., Bucureşti, 1988, p. 107 şi urm.
c) să intenteze acţiunea oblică în cazurile în care debitorul nu intentează

acţiuni pentru valorificarea unor drepturi ce-i aparţin;
d) să intenteze acţiunea revocatori (pauliană), în cazurile în care
debitorul încheie acte juridice în frauda creditorilor săi chirografari.
5.4.2. Măsurile ce pot fi luate de creditor pentru conservarea
patrimoniului debitorului
5.4.2.1. Noţiune
Deşi dreptul de gaj general poartă asupra întregului patrimoniu al
debitorului lor, el poate să nu prezinte utilitate practică pentru creditor
atunci când debitorul este insolvabil. Insolvabilitatea debitorului poate
avea cauze diferite: contractarea de noi datorii, urmărirea exercitată de
alţi creditori, nedibăcia debitorului în administrarea patrimoniului său,
etc.
Pentru a evita ca la scadenţă debitorul să apară ca fiind lipsit de
elemente active în patrimoniul său, adică să fie insolvabil, legea acordă
creditorilor chirografari anumite mijloace juridice destinate de a asigura
conservarea patrimoniului debitorului lor. acestea sunt măsurile
conservatorii (acte conservatorii).
S-a observat că aceste măsuri pot fi exercitate numai în scopul
conservării patrimoniului debitorului, dar nu şi pentru îndeplinirea
obligaţiilor sale, în cazul în care el nu execută de bună voie. În acest din
urmă caz, creditorul trece la executarea silită1045.
5.4.2.2. Categorii de măsuri conservatorii
Măsurile care au drept scop conservarea patrimoniului debitorului sunt
următoarele:
a) cererea de a se pune sechestru asigurator pe anumite bunuri ale
debitorului, atunci când există temerea justificată că aceste bunuri vor fi
ascunse, deteriorate sau înstrăinate de debitor;
b) cererea de efectuare a inscripţiei sau transcripţiei imobiliare, în
ipoteza în care debitorul dobândeşte dreptul de proprietate sau un alt
drept real asupra unui imobil şi neglijează efectuarea lor;
c) dreptul creditorilor de a interveni în procesele debitorului cu privire la
bunuri din patrimoniul său şi în procesele de împărţeală ale debitorului,
1045 A se vedea F. Deak, op. cit., Curs, p. 352.

ca nu cumva împărţeala să se facă cu viclenie în vătămarea drepturilor

lor (art. 785 C. civ.).
d) dreptul creditorului de a intenta acţiunea în declararea simulaţiei, prin
care se tinde a demonstra caracterul simulat al operaţiei care constă în
încheierea concomitentă a unui act aparent care nu exprimă voinţa reală a
părţilor şi a unuia secret, în care se exprimă voinţa lor reală.
Pentru intentarea acestei acţiuni creditorul nu trebuie să dovedească
insolvabilitatea debitorului, ci numai un interes serios şi legitim.
5.4.3. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)
5.4.3.1. Definiţie
Este posibil ca un debitor să devină insolvabil sau să-şi micşoreze
elementele active ale patrimoniului său prin faptul că din neglijenţă, din
nepăsare sau din nepricepere, sau cu rea credinţă nu-şi exercită anumite
drepturi pe care le are împotriva unor terţe persoane. În această situaţie,
legea conferă creditorului chirografar dreptul de a le exercita el, în
numele debitorului său.
Potrivit art. 974 C. civ., creditorii pot exercita toate drepturile şi
acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale.
Aşadar, acţiunea oblică este acea acţiune în justiţie pe care creditorul o
exercită pentru valorificarea unui drept care aparţine debitorului său.
Această acţiune se mai numeşte indirectă sau subrogatorie, pentru că ea
este exercitată de creditor în numele debitorului său, dar va duce la
acelaşi rezultat ca şi cum ar fi fost exercitată de debitor1046.
Spre exemplu, un debitor are la îndemână o acţiune în revendicare
împotriva unui terţ care este pe cale să-i uzucapeze un bun şi neglijează
să intenteze acţiunea; sau i-a fost cauzat un prejudiciu şi nu urmăreşte
făptuitorul pentru repararea lui; sau a închiriat un bun, chiriaşul nu
plăteşte chiria, iar el neglijează să i-o pretindă. Observăm că în toate
aceste exemple, dreptul subiectiv care se valorifică aparţine debitorului.
Dar, datorită faptului că debitorul nu acţionează direct pentru
valorificarea lui, pe calea acţiunii oblice o va face creditorul, în numele
debitorului, deci indirect.
1046 A se vedea şi Eugeniu Safta-Romano, Examen teoretic şi practic referitor la acţiunea oblică şi
la acţiunea pauliană, în R.R.D., nr. 9-12/1989, p. 97 şi urm.
5.4.3.2. Domeniul de aplicaţie

În stabilirea domeniului de aplicaţie al acţiunii oblice se impun câteva
precizări:
1) creditorul va putea exercita numai acţiunile cu privire la drepturile al
căror titular este debitorul, deci care se află în patrimoniul acestuia1047.
Datorită pasivităţii debitorului ele sunt pe cale de a se pierde; spre
exemplu pe cale de a fi prescrise.
Se admite că pe calea acţiunii oblice pot fi exercitate şi căile de
executare silită, căci ea ar fi iluzorie dacă creditorul ar putea numai să
intenteze acţiunea în justiţie pentru valorificarea unui drept al
debitorului fără să poată acţiona pentru executarea hotărârii pe care ar
obţine-o1048.
2) un creditor chirografar nu se poate substitui debitorului în
administrarea patrimoniului său; debitorul rămâne liber să efectueze orice
fel de act juridic, dispunând în mod liber de bunurile sale. El poate
contracta noi datorii sau dobândi noi drepturi.
Creditorul nu va putea însă să facă acte de dispoziţie sau de administrare
pentru debitor. Spre exemplu, un debitor are un spaţiu pe care l-ar putea
închiria; creditorul nu poate, pe calea acţiunii oblice, să-l oblige pe
debitor să-l închirieze. Dacă debitorul a închiriat acel spaţiu, însă
neglijează să perceapă chiria, creditorul poate, pe calea acţiunii oblice, să
o pretindă, în numele debitorului.
3) creditorul nu poate intenta acele acţiuni care au un caracter exclusiv
personal, fie că prin ele se apără drepturi personale nepatrimoniale, fie
chiar unele categorii de drepturi patrimoniale. Ele sunt următoarele:
a) acţiunile prin care se apără drepturile personale nepatrimoniale1049:
acţiunile de stare civilă, stabilirea filiaţiei, drepturile părinteşti;
1047 A se vedea Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 2185 din 22 decembrie 1976, în R.R.D., nr. 4/1977,
p. 59.
1048 Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 344; în acelaşi sens a se vedea Renée Sanilevici, op.cit.,
pp. 252-253.
1049 Astfel, în practica judecătorească s-a decis că acţiunea de ieşire din indiviziune nu este o acţiune
exclusiv personală a debitorului, deoarece prin drepturi cu caracter exclusiv personal se înţeleg acele
drepturi a căror exercitare implică o apreciere subiectivă din partea titularului lor, ceea ce nu e cazul cu
acţiunea de partaj, ce aparţine deopotrivă tuturor coindivizarilor, nici unul dintre ei neputându-se opune
b) acţiunile care privesc drepturi patrimoniale, dar a căror exercitare

implică o apreciere subiectivă din partea titularului lor1050; întemeiată pe
raţii de ordin etic cum ar fi o acţiune prin care se cere revocarea unei
donaţii pentru ingratitudine;
c) acţiunile care privesc drepturi patrimoniale care au însă un caracter
neurmăribil, cum ar fi pensia de întreţinere. Acţiunea oblică apare, în
acest caz, ca inutilă1051.
Toate celelalte acţiuni patrimoniale, care privesc drepturile existente în
patrimoniul debitorului, pot fi exercitate de creditori pe cale acţiunii
oblice, în numele debitorului lor.
5.4.3.3. Condiţiile intentării acţiunii oblice
Pentru a se putea intenta acţiunea oblică este necesară îndeplinirea unor
condiţii, astfel:
- debitorul să fie inactiv, adică să nu intenteze el însuşi acţiunea pe care
o poate intenta. După ce creditorul a pornit acţiunea, debitorul o poate
prelua, astfel că titularul ei devine debitorul; creditorul poate rămâne în
proces, alături de debitor, pentru ocrotirea propriilor sale interese;
- creditorul trebuie să aibă un interes serios şi legitim pentru a intenta
acţiunea. Un asemenea interes există atunci când debitorul este
insolvabil. Dacă debitorul este solvabil, acţiunea urmează a fi considerată
ca fiind lipsită de interes1052;
- creanţa pe care o are creditorul să fie certă, adică fermă, existenţa ei să
nu dea naştere la discuţii, şi lichidă, adică să aibă cuantumul determinat.
De asemenea, în concepţia practicii judecătoreşti, creanţa trebuie să fie şi
exigibilă1053.
unei asemenea acţiuni. Deci o acţiune de partaj poate fi promovată de creditorul unui debitor pe calea
acţiunii oblice.
1050 A se vedea şi Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 2185 din 22 decembrie 1976, în R.R.D., nr.
4/1977, p. 59.
1051 A se vedea şi M. M. Pivniceru, D.C. Tudorache, Exercitarea acţiunii oblice şi acţiunii pauliene
în cazul contractului de întreţinere, în D. nr. 2/1994, pp. 35-41.
1052 Ibidem.
1053 A se vedea Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 2185 din 22 decembrie 1976, în R.R.D., nr. 4/1977,
p. 59.
În literatura de specialitate, problema dacă creditorul trebuie să aibă sau

nu o creanţa exigibilă este controversată. După unii autori, acţiunea
oblică nu este o măsură de executare şi, drept urmare, creanţa creditorului
nu trebuie să fie exigibilă1054. În concepţia altor autori, cărora ne
alăturăm, creanţa trebuie să fie exigibilă1055.
Nu se cere ca debitorul să fie introdus în proces. Totuşi, introducerea lui
în proces este utilă deoarece, pe de o parte, va putea formula unele
apărări şi excepţii, iar, pe de altă parte, hotărârea judecătorească îi va fi
opozabilă.
5.4.3.4. Efectele acţiunii oblice
Creditorul exercită acţiunea oblică în numele debitorului său. De aici
decurg o serie de consecinţe:
- mai întâi, pârâtul acţionat de creditor îi va putea opune acestuia toate
apărările (excepţiile) pe care le-ar fi putut opune şi debitorului;
- în al doilea rând, dacă creditorul câştigă procesul prin care a pornit
acţiunea oblică, bunul asupra căruia purta dreptul ce era ameninţat cu
pierirea este readus în patrimoniul debitorului. Drept urmare, el va servi
la asigurarea gajului general al tuturor creditorilor chirografari, fără ca
acela dintre creditori care a intentat acţiunea oblică să aibă vreun drept de
preferinţă faţă de ceilalţi creditori.
De aceea, o acţiune directă, ar prezenta mai mult interes pentru creditor.
Dar, o asemenea acţiune poate fi intentată numai în cazurile expres
prevăzute de lege, şi anume:
1. în cazul contractului de antrepriză, când lucrătorii folosiţi de
antreprenorul care a construit o clădire pot acţiona direct pe beneficiarul
construcţiei pentru plata sumelor ce li se cuvin (creditori ai acestor sume)
în măsura în care n-au fost plătite antreprenorului (art. 1488 C. civ.);
2. în cazul contractului de mandat, când pentru executarea contractului,
mandatarul îşi substituie, pe baza unui contract separat, o altă persoană.
Mandantului din primul contract i se recunoaşte o acţiune directă faţă de
submandatar, deşi el este terţ faţă de contractul prin care s-a produs
substituirea (art. 1542 alin. final C. civ.).

1055 A se vedea Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 345; Renée Sanilevici, op. cit., p. 254.
5.4.4. Acţiunea revocatorie (pauliană)

5.4.4.1. Definiţie
O altă acţiune care se întemeiază pe dreptul de gaj general al creditorilor
chirografari este acţiune revocatorie (pauliană). Ceea ce trebuie subliniat
este faptul că această acţiune reprezintă un mijloc juridic prin care
creditorul poate ataca actele juridice încheiate de debitor în frauda
dreptului său de gaj general. Potrivit art. 975 C. civ., ei (creditorii – nota
ns.) pot asemenea, în numele lor personal, să atace actele viclene, făcute
de debitor în prejudiciul drepturilor lor.
Putem defini acţiunea revocatorie ca fiind acea acţiune prin care
creditorul poate cere revocarea (desfiinţarea) pe cale judecătorească a
actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii sale.
Prejudicierea creditorului se concretizează în faptul că prin încheierea
actelor atacate debitorul îşi măreşte sau creează o stare de
insolvabilitate1056. Spre exemplu, creditorii sunt gata să treacă la
urmărirea unor creanţa neplătite de debitor şi acesta donează, astfel că el,
prin aceste acte juridice, îşi creează o stare de insolvabilitate, iar creditorii
nu găsesc bunuri urmăribile.
5.4.4.2. Domeniul de aplicaţie
În principiu, domeniul de aplicaţie al acţiunii revocatorii nu diferă de
acela al acţiunii oblice. Deci nu vor putea fi atacate acte care privesc
drepturi personale nepatrimoniale, drepturi patrimoniale care implică o
apreciere de ordin subiectiv din partea debitorului sau cele care privesc
drepturi personale neurmăribile.
Se admite totuşi posibilitatea intentării unei acţiuni revocatorii chiar şi în
ipoteza drepturilor neurmăribile, dacă, în stabilirea lor, sunt fraudaţi
creditorii chirografari1057. Spre exemplu, în cazul unei obligaţii de
întreţinere, debitorul plăteşte o sumă care este excesivă, spre a frauda pe
creditorii săi chirografari.
5.4.4.3. Condiţiile intentării acţiunii revocatorii
Pentru a se putea intenta acţiunea revocatorie este necesară îndeplinirea
mai multor condiţii.
1056 A se vedea Eugeniu Safta-Romano, op. cit., p. 101 şi urm.

1057 A se vedea Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 340.
a) Actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu; pentru creditor, în

acest caz, prejudiciul constă în faptul că, prin actul pe care-l atacă,
debitorul şi-a cauzat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate1058. Cu alte
cuvinte, prin acest act debitorul îşi micşorează activul patrimonial.
Dovada insolvabilităţii debitorului trebuie făcută de creditor. Sunt acte
juridice care, deşi pot direct sau indirect la o micşorare a activului
patrimonial, nu se poate susţine că ar prejudicia pe creditor.
Astfel, creditorul nu poate ataca un act prin care debitorul plăteşte un alt
creditor al său, căci prin acest act nu s-a micşorat numai activul
patrimonial, dar s-a stins şi o obligaţie existenţă, deci s-a micşorat şi
pasivul patrimonial.
Nu pot fi atacate nici actele care reprezintă un refuz de îmbogăţire,
refuzul de a primi o donaţie, căci acţiunea pauliană tinde să readucă în
gajul general valori care au ieşit fraudulos din patrimoniul debitorului,
dar nu să aducă valori noi1059.
De asemenea, creditorul nu poate ataca actele debitorului prin care
acesta contractează noi datorii deoarece prin aceste acte el nu-şi
micşorează activul patrimonial cu efect imediat, ci creează riscul unei
eventuale insolvabilităţi în viitor, când aceste datorii vor deveni
exigibile1060.
b) Frauda debitorului. Ea constă, în această materie, în aceea că
debitorul a avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului faţă de
creditor. El şi-a dat seama că prin încheierea acelui act şi-a creat sau şi-a
mărit o stare de insolvabilitate1061, fiind indiferent dacă actul este cu titlul
gratuit sau ci titlu oneros1062.
1058 A se vedea Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 919 din 4 iulie 1970 (nepublicată); I. Mihuţă,
Repertoriu … 1969-1975, p. 122. Uneori, în practica judecătorească s-a spus că prejudiciul constă în
imposibilitatea creditorului de a-şi încasa creanţa fără aducerea bunului respectiv în patrimoniul
debitorului (a se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 744 din 18 iunie 1959, în C.D. 1959, p. 100).
1059 Renée Sanilevici, op. cit., p. 258.
1062 A se vedea Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 919 din 4 iulie 1970 (nepublicată); I. Mihuţă, op. cit.,
p. 122.
Nu este necesar ca atitudinea subiectivă a debitorului să îmbrace forma

intenţiei (dolului) de a-l păgubi pe creditor.
Se admite, în această materie, că debitorul comite o fraudă dacă este
conştient că prin actul respectiv îşi creează sau măreşte o stare de
insolvabilitate1063.
c) Creditorul să aibă o creanţă certă, lichidă, exigibilă şi, în principiu,
anterioară actului atacat1064. În legătură cu acest fapt se impun câteva
precizări:
- mai întâi, este de observat că, în principiu, un act juridic nu poate
interesa decât pe creditorii prezenţi, nu şi pe cei viitori;
- în al doilea rând, data anterioară creanţei creditorului faţă de actul
atacat poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. Deşi controversată în
literatura de specialitate, problema dacă este sau nu necesară data certă a
creanţei creditorului credem că trebuie rezolvată în sensul că o asemenea
dată nu trebuie să fie certă. Aceasta deoarece actul atacat a fost încheiat
în frauda drepturilor creditorului chirografar; prin încheierea lui i s-a creat
un prejudiciu. În aceste împrejurări, el devine terţ faţă de actul atacat, nu-i
mai este opozabil în calitate de succesor al debitorului, astfel că va putea
să dovedească anterioritatea creanţei sale cu orice mijloc de probă.
- în al treilea rând, atunci când debitorul încheie actul fraudulos în
scopul de a prejudicia un creditor viitor, acesta poate ataca actul
respectiv, chiar dacă este vorba de un act încheiat anterior naşterii
dreptului său de creanţă. Practica judecătorească a decis, astfel, că actul
fraudulos de înstrăinare săvârşit în scopul sustragerii unui bun de la
confiscare sau de la urmărire silită este revocabil, chiar dacă a fost
încheiat înainte de începerea urmăririi penale, dar după săvârşirea faptei
1063 A se vedea Renée Sanilevici, op. cit., p. 259; cu privire la condiţiile acţiunii revocatorii a se vedea
şi Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 1108/1981, în R.R.D., nr. 2/1982, p. 58; Trib. Suprem, secţ. civ., dec.
nr. 1589/1985, în R.R.D., nr. 6/1986, p. 67; Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 506/1986, în R.R.D., nr.
12/1986, p. 60.
1064 A se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 744 din 18 iunie 1959, în C.D. 1959, p. 100; Trib.
Mun. Bucureşti, secţ. a VI-a civ., dec. nr. 1252/1990, în C.P.J.C. 1990, p. 60.
care a dus la condamnarea făptuitorului la confiscarea averii sau la plata

de despăgubiri civile1065.
- în sfârşit, ne alăturăm opiniei exprimate în literatura de specialitate în
sensul că pentru exercitarea acţiunii revocatorii nu este necesar ca
creditorul să aibă un titlu executoriu prin care să-i fie constatată creanţa,
deoarece acţiunea pauliană nu este un act de executare, ci o revocare a
unui act prin care se fraudează dreptul de gaj general al creditorilor
chirografari şi ea se intentează împotriva unui terţ care a profitat de acel
act1066.
d) Complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul
atacat. Această condiţie trebuie îndeplinită numai atunci când se atacă un
act cu titlu oneros.
Când actul atacat este cu titlu gratuit este suficientă frauda debitorului
căci, în acest caz, terţul are de apărat un avantaj patrimonial gratuit, pe
când creditorul caută să evite un prejudiciu.
Dacă însă actul atacat este cu titlu oneros, atât terţul, cât şi creditorul
tind la evitarea unui prejudiciu, astfel că actul va fi revocat numai când se
dovedeşte frauda terţului. Ea constă în faptul că terţul cunoaşte că prin
încheierea actului atacat debitorul a devenit insolvabil1067.
1065 A se vedea Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 15 din 24 mai 1962, în C.D.
1962, p. 24. Astăzi dispoziţiile legale privitoare la confiscare trebuie să fie interpretate în lumina art. 41
alin. 7 (Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă) şi alin. 8
(Bunurile destinat, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în
condiţiile legii) din Constituţia din 1991.
1066 A se vedea Renée Sanilevici, op. cit., p. 260. În acelaşi sens, a se vedea Trib. Suprem, secţ. civ.,
dec. nr. 192/1985, în R.R.D., nr. 11/1985, p. 64; a se vedea, de asemenea, Elenea Cîrcei, Frauda în
acţiunea revocatorie (pauliană) în literatura juridică şi practica judecătorească, în R.R.D., nr.
7/1985, p. 23 şi urm.
1067 A se vedea Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 929 din 4 iulie 1970 (nepublicată); I. Mihuţă,
Repertoriu … 1969-1975, p. 122. În practica judecătorească s-a decis că în aplicarea prevederilor art.
975 C. civ., care dau dreptul creditorului de a ataca actele frauduloase ale debitorului său, este de reţinut
că în privinţa condiţiei existenţei fraudei a terţului (a unei înţelegeri frauduloase între debitorul înstrăinător
şi terţ), aceasta trebuie considerată îndeplinită şi în cazul în care terţul, deşi nu a cunoscut intenţia
debitorului de a prejudicia interesele creditorului, a cunoscut totuşi faptul că prin actul pe care îl încheie s-
a creat sau s-a mărit insolvabilitatea debitorului (a se vedea Trib. Jud. Timiş, dec. civ. nr. 1276 din 12
august 1974, în R.R.D., nr. 2/1975, p. 66.
Dacă bunul a fost înstrăinat de terţul dobânditor către un subdobânditor,

acţiunea revocatorie poate fi introdusă şi împotriva subdobânditorului cu
condiţia dovedirii atât a fraudei dobânditorului, cât şi a celui care a
dobândit de la el1068.
5.4.4.4. Efectele acţiunii revocatorii
Ca urmare a reuşitei în acţiunea revocatorie, actul atacat, dovedit ca
fiind fraudulos, va fi inopozabil creditorului. El va putea urmări bunul
care forma obiectul actului ca şi cum acesta n-ar fi ieşit niciodată din
patrimoniul debitorului.
Acţiunea revocatorie este proprie creditorului care o intentează. Ca
atare, ea produce efecte relative, în sensul că, drept urmare a reuşitei ei,
va fi reparat numai prejudiciul suferit de creditorul reclamant. Terţul
poate păstra bunul, oferind creditorului suma de bani necesară satisfacerii
creanţei sale.
Faţă de ceilalţi creditori ai debitorului, acţiunea pauliană nu produce nici
un efect. În privinţa lor, se consideră că actul nu a fost revocat.
Excedentul rămas după satisfacerea creanţei creditorului care a intentat
acţiunea pauliană aparţine terţului dobânditor.
5.4.4.5. Natura juridică a acţiunii revocatorii
Este de observat că acţiunea revocatorie se deosebeşte de acţiunea
oblică prin aceea că prim aparţine creditorului chirografar, pe când cea
de-a doua este exercitată de creditor în numele debitorului.
Sub aspectul efectelor sale, acţiunea revocatorie duce la desfiinţarea
actului, întocmai ca şi acţiunea în anularea unui act juridic1069. Totuşi, ea
se deosebeşte de aceasta din urmă deoarece acţiunea în anulare produce
efecte faţă de orice persoană, pe când acţiunea revocatorie are un caracter
relativ, adică îşi produce efecte numai între creditor şi terţul dobânditor.
Actul atacat rămâne valabil între părţile care l-au încheiat şi opozabil
faţă de toate celelalte persoane.
De asemenea, acţiunea în anulare are ca efect desfiinţarea totală sau
parţială a actului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, pe când la
acţiunea revocatorie actul este revocat numai în măsura prejudiciului
1068 A se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 744/1959, în C.D. 1959, p. 101.
1069 A se vedea Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pp. 352-353.
suferit de creditor, adică în limita creanţei pentru a cărei realizare a

intentat acţiunea revocatorie.
Acţiunea revocatorie are deci o configuraţie autonomă; ea este o acţiune
în inopozabilitatea actului încheiat de debitor în frauda drepturilor
creditorului său1070.
Capitolul VII
Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor
6.1. Introducere
6.1.1. Noţiune şi importanţă
Raportul juridic obligaţional care se stabileşte între creditor şi debitor
are un conţinut economic. El cuprinde dreptul de creanţă ce aparţine
creditorului şi datoria (obligaţia corelativă) ce aparţine debitorului.
Creanţa constituie un element activ al patrimoniului creditorului, iar
datoria (obligaţia) constituie un element pasiv al patrimoniului
debitorului.
Am arătat că patrimoniul unei persoane fizice poate forma obiectul unei
transmisiuni universale sau cu titlu universal la decesul acestuia. Aceasta
înseamnă că elementele sale, creanţe şi datorii, alături de drepturile reale,
pot forma obiectul unei transmisiuni mortis causa, universală sau cu titlu
universal.
Este posibilă însă şi transmiterea ut singuli a laturilor raportului juridic
obligaţional, latura pasivă şi cea activă, prin acte între vii? Este posibil ca
tot astfel un raport juridic obligaţional, odată născut, să-şi poată vedea
1070 A se vedea F. Deak, op. cit., p. 362; Renée Sanilevici, op. cit., p. 263.
transformate efectele sale? Necesităţi de ordin practic au impus un

răspuns afirmativ la ambele întrebări.
Dreptul modern cunoaşte transmisiunea cu titlu particular a elementelor
raportului juridic obligaţional: creanţa şi datoria.
Să presupunem că un creditor are o creanţă care trebuie să fie onorată la
un anumit termen. Între timp el doreşte să-şi valorifice această creanţă şi
găseşte o altă persoană care este în măsură să aştepte împlinirea
termenului. Creditorul vinde creanţa sa acestei persoane. El a făcut o
transmisiune de creanţă.
La rândul lui, şi debitorul ar putea fi interesat să transmită datoria sa
către o altă persoană.
Subliniem însă că în dreptul civil român este posibilă numai
transmisiunea prin acte între vii a laturii active a raportului juridic
obligaţional, transmisiunea creanţei.
Transmisiunea de datorie, ca atare, nu este reglementată în dreptul civil
român; ea se poate face, după cum vom vedea, însă prin alte mijloace
juridice.
Considerăm că în viitoarea noastră legislaţie civilă ar putea fi reţinută şi
transmisiunea de datorie.
Am putea defini transmisiunea obligaţiei prin acte între vii ca fiind acea
operaţie juridică în temeiul căreia, prin voinţa părţilor sau în puterea legii,
latura activă sau latura pasivă a raportului juridic obligaţional trece de la
părţi la o altă persoană.
Dar obligaţia nu numai că se poate transmite, ea se poate şi transforma.
Într-adevăr, să presupunem că un debitor vrea să înlocuiască obiectul
prestaţiei sale cu un alt obiect pe care îl are la dispoziţie. În acest caz, el
poate conveni cu creditorul, înainte ca datoria sa să ajungă la scadenţă, o
schimbare a obiectului obligaţiei. Deci părţile, prin voinţa lor, transformă
raportul juridic obligaţional, aducând un element nou. Aşadar,
transformarea obligaţiei constă în operaţia juridică în temeiul căreia se
schimbă, prin acordul părţilor, unul din elementele raportul juridic
obligaţional: subiecte, obiect sau cauza sa.
6.1.2. Moduri de transmitere şi transformare a obligaţiilor.
Enumerare
Dreptul civil român cunoaşte ca moduri de transmitere a obligaţiilor:

cesiunea de creanţă, subrogaţia în drepturile creditorului prin plata
creanţei; poprirea1071, iar ca moduri de transformare a obligaţiei: novaţia
şi delegaţia.
6.2. Moduri de transmitere a obligaţiilor
6.2.1. Cesiunea de creanţă
6.2.1.1. Definiţie
Cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o
creanţă a sa unei alte persoane.
Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent; persoana către care
se transmite creanţa, care o dobândeşte prin cesiune se numeşte cesionar;
debitorul creanţei transmise (cedate) se numeşte debitor cedat. Aşadar,
părţile convenţiei care are ca obiect cesiunea unei creanţe sunt cedentul şi
cesionarul. Prin această convenţie se transmite creanţa pe care cedentul o
are faţă de debitorul cedat. Prin efectul cesiunii, noul creditor al
debitorului cedat va fi cesionarul.
Codul civil reglementează cesiunea de creanţă la materia vânzării (art.
1391-1398 şi 1402-1404) şi are în vedere numai cesiunea de creanţă cu
titlu oneros. Se poate însă ca cesiunea de creanţă să se facă şi printr-un alt
contract cu titlu oneros decât vânzarea, spre exemplu contractul de
schimb.
De asemenea, ea poate fi făcută şi printr-un contract cu titlu gratuit, spre
exemplu contractul de donaţie.
6.2.1.2. Condiţiile cesiunii de creanţă
Cesiunea de creanţă este o convenţie, un contract. Ca urmare, ea trebuie
să îndeplinească toate condiţiile de validitate ale contractului.
În principiu, orice creanţă poate forma obiectul unei cesiuni, nu numai
aceea care are drept obiect o sumă de bani. Există însă şi categorii de
creanţe incesibile, de exemplu pensia de întreţinere.
Cesiunea de creanţă este un contract consensual, deci este valabil
încheiată din momentul realizării acordului de voinţă. Prevederea art.
1391 C. civ. potrivit cu care „la strămutarea unei creanţe ... predarea între
cedent şi cesionar se face prin remiterea titlului” este interpretată în
1071 Poprirea face obiect de studiu la materia dreptului procesual civil.

sensul că cesionarul are dreptul să pretindă titlul constatator al creanţei.

Sau, altfel spus, prin remiterea titlului se execută contractul de cesiune de
creanţă, valabil încheiat prin simplul acord de voinţe ale părţilor.
Se admite că cesiunea de creanţă poate avea loc şi cu privire la o creanţă
care nu este constatată printr-un înscris1072.
În măsura în care cesiunea de creanţă reprezintă o donaţie, ea va trebui
să îndeplinească condiţiile de formă ale acesteia, adică să fie făcută în
formă autentică (art. 813 C. civ.).
Pentru validitatea cesiunii de creanţă nu este necesar consimţământul
debitorului cedat.
1. Prin notificarea făcută de cedent sau cesionar debitorului cedat, lui i
se face cunoscut faptul schimbării creditorului.
2. Acceptarea din partea debitorului cedat (art. 1393 C. civ.) are
semnificaţia faptului că el a luat cunoştinţă despre cesiune, adică de
schimbarea creditorului său iniţial. Acceptarea trebuie făcută în formă
autentică, spre a fi opozabilă tuturor categoriilor de terţi.
Ea poate fi făcută şi printr-un act sub semnătură privată care emană de
la debitor, dar, în acest caz, cesiunea este opozabilă numai debitorului
cedat, nu şi celorlalte categorii de terţi.
6.2.1.3. Efectele cesiunii de creanţă
Din punctul de vedere al efectelor cesiunii de creanţă trebuie să
subliniem, mai întâi, că ea produce efectele actelor juridice care se
înfăptuiesc prin intermediul ei: vânzare, schimb, împrumut, donaţie.
În al doilea rând, cesiunea de creanţă produce efecte specifice. Din acest
punct de vedere, distingem efecte între părţi şi efecte faţă de terţi.
1. Între părţi, ca efect al cesiunii de creanţă, din momentul realizării
acordului de voinţe creanţa se transferă către cesionar. Creanţa trece în
patrimoniul cesionarului cu toate drepturile pe care i le conferea
cedentului.
Cesionarul devine creditor în locul cedentului, preluându-i toate
drepturile. Creanţa rămâne neschimbată, în sensul că-şi păstrează natura
(civilă sau comercială), garanţiile care o însoţeau şi, dacă este o creanţă
1072 A se vedea Renée Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, p. 276.
ce constă într-o sumă de bani, va continua să producă aceeaşi

dobândă1073.
Tot ca efect al cesiunii de creanţă, cesionarul devine creditor pentru
valoarea nominală a creanţei, indiferent de preţul pe care l-a plătit şi chiar
dacă cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit. Spre exemplu, cedentul transmite
cesionarului o creanţă de 5000 de lei pe care o are împotriva debitorului
cedat, pentru suma de 4000 lei, sau o donează. Cesionarul va pretinde
debitorului cedat să-i plătească valoarea nominală a creanţei, adică suma
de 5000 lei.
2. Faţă de terţi, cesiunea produce efecte numai din momentul notificării
făcute prin intermediul executorilor judecătoreşti sau al acceptării de
către debitorul cedat prin înscris autentic. Faţă de debitorul cedat
cesiunea poate produce efecte şi prin acceptarea pe care acesta o face prin
înscris sub semnătură privată.
Terţi în materia cesiunii de creanţă sunt:
a. Debitorul cedat.
Până la îndeplinirea formalităţilor cerute de lege pentru opozabilitatea
cesiunii, debitorul cedat poate s-o ignore. Aceasta înseamnă că până la
notificare sau acceptare, debitorul cedat poate plăti în mod valabil
cedentului (art. 1395 C. civ.). Dacă cedentul face totuşi cesiunea,
debitorul cedat se va putea apăra în faţa cesionarului prin invocarea
chitanţelor liberatorii pe care le are de la cedent, chiar cu dată posterioară
cesiunii, dar cu dată anterioară notificării sau acceptării. În aceleaşi
condiţii, debitorul cedat va putea opune cesionarului compensaţia pe care
o putea opune şi cedentului. După îndeplinirea formalităţilor, debitorul
cedat devine debitorul cesionarului şi nu mai poate plăti în mod valabil
cedentului. De asemenea, el nu mai poate invoca compensaţia pentru o
creanţă ce s-a născut împotriva cedentului ulterior notificării sau
acceptării cesiunii.
În sfârşit, potrivit art. 1149 C. civ., dacă cesiunea a devenit opozabilă
debitorului prin acceptare, indiferent de formă, compensaţia care eventual
a operat deja faţă de cedent este rezolvită şi nu va mai putea fi invocată
împotriva cesionarului. Legea presupune că prin acceptarea cesiunii
1073 A se vedea Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, p. 276.
debitorul a renunţat implicit să invoce compensaţia, astfel că el înţelege

să plătească cesionarului1074.
b. Cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe.
Este posibil ca un cedent să înstrăineze creanţa sa la mai mulţi cesionari.
În acest caz se naşte un conflict între cesionarii ulteriori şi succesivi ai
aceleiaşi creanţe. Conflictul dintre ei urmează a fi soluţionat conform
regulii qui prior tempore potior iure. Aceasta înseamnă că între mai mulţi
cesionari, acela care notifică primul debitorului cedat sau obţine din
partea acestuia acceptare prin înscris autentic va deveni terţ faţă de
celelalte acte de cesiune făcute de cedent (faţă de ceilalţi cesionari).
c. Creditorii cedentului.
La rândul lor, creditorii cedentului pierd, prin cesiune, mai ales atunci
când ea este făcută cu titlu gratuit, un element al gajului general pe care-l
au asupra patrimoniului acestuia. Ca atare, ei sunt terţi faţă de contractul
de cesiune, câtă vreme nu au fost îndeplinite formalităţile prevăzute de
lege. Până la această dată ei vor ignora cesiunea şi vor putea urmări
creanţa pe care cedentul o are împotriva debitorului cedat.
6.2.1.4. Efectele cesiunii (continuare). Obligaţia de garanţie
Atunci când cesiunea de creanţă se face cu titlu oneros, în raporturile
dintre cedent şi cesionar ea produce şi un alt efect, anume acela de a naşte
în sarcina cedentului obligaţia de garanţie, care este de două feluri: de
drept (art. 1392 C. civ.) şi convenţională.
1. Cât priveşte garanţia de drept (legală), ea cuprinde obligaţia
cedentului de a răspunde de existenţa actuală a creanţei şi a accesoriilor
sale. Aceasta înseamnă că cedentul este ţinut să garanteze că, la
momentul cesiunii, creanţa cedată există în mod valabil, că titularul ei
este cedentul şi, în sfârşit că, între timp, nu a intervenit nici o cauză de
stingere.
Potrivit art. 1397 C. civ., cedentul nu răspunde de drept de solvabilitatea
debitorului cedat.
2. Regulile din materia garanţiei de drept sunt supletive, astfel că părţile
pot să le modifice, în anumite limite, prin clauze de garanţie
convenţională. Ele pot să convină asupra agravării obligaţiei de garanţie a
1074 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 368.

cedentului. Astfel cedentul se poate obliga să garanteze solvabilitatea

debitorului; legea prezumă că în acest caz s-a garantat solvabilitatea
actuală a debitorului, adică la data efectuării cesiunii între părţi, nu şi cea
viitoare.
Prin stipulaţie expresă, cedentul se poate angaja să garanteze şi
solvabilitatea viitoare a debitorului cedat (art. 1398 C. civ.).
În toate cazurile, cedentul răspunde numai în limitele preţului cesiunii,
iar nu în limitele valorii nominale a creanţei (art. 1397 C. civ.).
Părţile pot, de asemenea, prin convenţia lor, să limiteze obligaţia de
garanţie. Astfel, ele se pot înţelege ca cedentul să fie descărcat de orice
obligaţie de garanţie. Într-o atare situaţie, el nu va fi ţinut să răspundă de
existenţa creanţei care a format obiectul cesiunii. Dar chiar dacă părţile
au limitat în acest mod răspunderea cedentului, în măsura în care
existenţa creanţei este afectată de faptul personal al cedentului, el va fi
ţinut răspunzător faţă de cesionar, dincolo de limita convenţională a
obligaţiei de garanţie1075. Spre exemplu, cedentul primeşte plata de la
debitorul cedat, înainte de notificarea cesiunii; creanţa nu mai există
datorită faptului său personal, primirea plăţii, astfel că va fi ţinut să
răspundă faţă de cesionar.
6.2.2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei
6.2.2.1. Generalităţi
Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei (subrogaţia
personală) este un mijloc de transmitere legală sau convenţională a
dreptului de creanţă, cu toate garanţiile şi accesoriile sale, către un terţ
care a plătit pe creditorul iniţial, în locul debitorului1076.
Plata cu subrogare este o plată care satisface pe creditor fără a-l libera pe
debitor.
În drept există două feluri de subrogări:
- reală - atunci când se substituie un lucru cu un alt lucru1077;
1075 Fr. Deak, op. cit., p. 370.
1076 Menţionăm că, uneori, în literatura juridică, subrogaţia este tratată de plată, vorbindu-se despre
plată prin subrogare, deşi se spune că „subrogaţia ... are drept efect nu stingerea creanţei, ci transmiterea
ei”; a se vedea Tudor Popescu, Petre Anca, op. cit, p. 299 (subl. ns.).
1077 Subrogaţia reală, cu desăvârşire străină de materia plăţii, are loc de exemplu, în materie de schimb
(art. 1405 C. civ.).
- personală; aceasta a fost definită ca mijloc de transmitere legală sau

convenţională a dreptului de creanţă, cu toate garanţiile şi accesoriile
sale, către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial în locul debitorului1078.
Plata cu subrogare face ca solvens să dispună de două acţiuni:
a) o acţiune personală, care derivă fie din mandat, fie din gestiunea de
afaceri;
b) acţiunile creditorului dezinteresat în totalitate, căruia solvens îi este
subrogat, putând acţiona nu numai contra debitorului, ci şi împotriva
garanţilor.
Subrogaţia personală este de două feluri: convenţională şi legală (art.
1106 C. civ.).
6.2.2.2.Subrogaţia convenţională
Aceasta este de două feluri.
1. Subrogaţia consimţită de creditor (art. 1107 alin.1 C. civ.).
Pentru validitatea acesteia se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:
a) numai creditorul trebuie să consimtă la subrogarea terţului, fără a fi
necesar să se obţină şi consimţământul debitorului;
b) convenţia de subrogare dintre creditor şi terţul solvens trebuie să fie
expresă;
c) subrogaţia trebuie să se facă concomitent cu plata (altfel operaţia ar fi
o cesiune de creanţă);
d) pentru ca subrogaţia să fie opozabilă terţilor şi ca să se poată dovedi
că s-a făcut concomitent cu plata, este necesar ca actul să aibă dată certă.
2. Subrogaţia consimţită de debitor (art. 1107 alin. 2 C. civ.), care are
loc atunci când debitorul se împrumută cu o sumă de bani spre a-şi plăti
datoria şi subrogă pe împrumutător în drepturile creditorului.
Pentru validitatea acesteia se cere ca:
a) actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei să se facă în formă
autentică;
b) în actul de împrumut să se precizeze expres suma ce se împrumută
spre a se plăti datoria;
c) în chitanţa de plată a datoria să se arate că datoria se plăteşte cu suma
împrumutată.

La această subrogaţie nu se cere consimţământul creditorului; aşa încât,

dacă el refuza plata, debitorul poate face oferta reală urmată de
consemnaţiune.
Această subrogaţie poate fi consimţită şi de orice altă persoană, care,
fiind obligată la plata datoriei, sau având interes a o plăti, se găseşte într-
unul din cazurile de subrogaţie legală prevăzute de art. 1108 C. civ.
Astfel sunt, de exemplu, fidejusorul şi codebitorul solidar, căci, deşi
legea vorbeşte numai de debitorul care se împrumută, a limita această
expresie numai la debitorul principal, ar însemna să se violeze dispoziţia
art. 1107 alin. (2) C. civ., al cărei scop este de a procura persoanelor
interesate la stingerea unei datorii fondurile necesare la plata acestei
datorii1079.
6.2.2.3. Subrogaţia legală
Cazurile de subrogaţie legală sunt prevăzute de art. 1108 C.civ.:
1) În folosul aceluia care, fiind el însuşi creditor, plăteşte altui creditor,
ce are preferinţă.
Este ipoteza în care un creditor plăteşte altui creditor cu rang
preferenţial. Spre exemplu, un creditor chirografar plăteşte creanţa unui
creditor ipotecar de rang superior, subrogându-se în rangul acestuia.
Primul creditor are interes să plătească atunci când creditorul cu rang
preferenţial ameninţă să scoată în vânzare bunul asupra căruia poartă
garanţia sa reală într-un moment în care, prin preţul obţinut pentru bun, n-
ar fi îndestulat decât creditorul cu rang preferenţial. Primul creditor cu
rang preferenţial, se subrogă în drepturile acestuia şi va putea aştepta
până ce, prin vânzarea bunului, vor putea fi acoperite ambele creanţe: şi
cea pe care el a plătit-o pentru creditorul cu rang preferenţial şi propria sa
creanţă.
2) În folosul aceluia care, dobândind un imobil, plăteşte creditorilor
căror acest imobil era ipotecat1080.
Este ipoteza în care dobânditorul unui imobil ipotecat plăteşte pe
creditorii care au un drept de ipotecă asupra acelui imobil. El poate avea
1079 D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 607-608.

1080 Această dispoziţie a legii este inutilă, căci se poate aplica pct. 3 al art. 1108; în acest sens, a se
vedea: M.Planiol, op.cit., vol. II, p. 166; D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, pp. 626-628.
interes să-i plătească, să le achite creanţele, pentru a împiedica urmărirea

imobilului, adică scoaterea lui în vânzare de către creditorii ipotecari.
Cumpărătorul va avea ipoteca asupra propriului său imobil, cu rangul
creditorilor plătiţi.
Dobânditorul poate avea interes să se subroge în drepturile creditorilor
plătiţi, pe de o parte, pentru a păstra bunul în patrimoniul său, iar pe de
alta, pentru a-l vinde atunci când imobilul va dobândi o valoare mai
mare.
3) În folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata
datoriei, are interes de a o desface1081.
Fidejusorul care a plătit datoria este deci subrogat în drepturile ce
creditorul avea contra debitorului (art. 1108, pct. 3 şi art. 1670 C. civ.),
fie că el s-a obligat cu ştiinţa sau fără ştiinţa debitorului (art. 1669 pct. 1
C.civ.) şi chiar în contra voinţei acestuia, destul este ca în acest din urmă
caz, plata făcută de fidejusor să fie folositoare debitorului. Aceeaşi soluţie
este admisibilă atât în privinţa fidejusorilor (art. 1655 C.civ.), cât şi în
privinţa cofidejusorilor, adică acelora care au garantat pe acelaşi debitor
pentru aceeaşi datorie (art. 1674 C. civ.).
Doctrina asimilează fidejusorului pe acela din ordinul căruia creditorul
contractează cu împrumutătorul (mandatar pecuniae credendae)1082.
Întinderea subrogaţiei diferă după cum aceasta profită celor obligaţi cu
alţii sau celor obligaţi pentru alţii. În cazul primilor, acţiunea în regres
contra coobligaţilor se întinde numai pentru partea ce rămâne după ce se
scade partea lor din datorie, pe când în cazul celor obligaţi pentru alţii, ei
se subrogă în drepturile creditorului pentru totalitatea datoriei şi vor avea
acţiune în regres contra celui obligat în principal pentru întreg1083. În
1081 În dreptul nostru civil, sunt obligaţi cu altul: codebitorii solidari, codebitorii obligaţiilor
indivizibile, fidejusorii între ei. Sunt obligaţi pentru altul: fidejusorii şi cauţiunea reală (C. Stătescu, C.
Bîrsan, op.cit., p. 328). Se mai poate adăuga în categoria celor obligaţi pentru alţii şi terţul dobânditor al
unui imobil ipotecat (în acest sens, a se vedea P.C. Vlachide, op.cit., vol. II, p. 284). A se vedea şi art. 7
alin. 1 lit. d) din O.G. nr. 61/2002, potrivit căruia: În cazul în care obligaţia bugetară nu a fost achitată de
debitor, sunt obligaţi la plata sumei datorate, după caz, în condiţiile legii, următorii: (...); d) persoana
care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un angajament de plată sau printr-un alt act
încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată; (...).
1082 D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 636, nota 2.
1083 M. Planiol, op.cit., vol. II, p. 168.
prima situaţie sunt codebitorii solidari (art. 1053 C.civ.) şi cofidejusorii

(art. 1674 C.civ.), care pot urmări pe codebitori, respectiv pe cofidejusori
numai după ce se scade partea lor contributivă; de asemenea,
comoştenitorul care, din cauza unei ipoteci, ar fi plătit datoria comună
mai mult decât partea sa, nu poate exercita o acţiune în regres superioară
părţii lor personale, chiar dacă acel comoştenitor plătitor s-ar fi subrogat
în drepturile creditorului (art. 778 C.civ.)1084. În a doua situaţie se află
fidejusorii, în ce priveşte acţiunea în regres contra debitorului şi chiar
contra codebitorilor solidari (art. 1670 C.civ., art. 1671 C. civ.), el
putându-se întoarce contra oricăruia dintre codebitorii solidari pentru
totalitate, cu condiţia să-i fi garantat pe toţi debitorii principali
solidari1085.
4. Ultimul caz de subrogaţie legală este în folosul eredelui beneficiar,
care a plătit din starea sa datoriile succesiunii.
Acest caz de subrogaţie legală priveşte pe moştenitorul care a acceptat o
succesiune sub beneficiu de inventar şi plăteşte o datorie a succesiunii
astfel acceptate din propriul său patrimoniu. Ca efect al acceptării
succesiunii sub beneficiu de inventar moştenitorul nu răspunde pentru
datoriile succesiunii decât în limitele activului acestuia, intra vires
hereditatis. De aceea, dacă acest moştenitor, spre a evita o urmărire
inoportună pe care ar putea să o facă creditorii succesorali plăteşte o
datorie a succesiunii din propriul său patrimoniu, el se va subroga în
drepturile creditorului succesoral plătit.
5. Mai sunt şi alte cazuri de subrogaţie legală:
1. Asigurătorul se subrogă în drepturile asiguratului despăgubit, împotriva celui vinovat de
producerea pagubei (fostul art. 462 C. com., apoi art. 73 alin. 1 Decretul nr. 471/1971; în prezent
Legea nr. 136/19951086).
2. Potrivit art. 680 C. com.: Dacă creditorul are privilegiu asupra unuia sau mai multor obiecte
este primat asupra preţului asupra acestor obiecte de un creditor al cărui privilegiu se întinde
asupra altor obiecte, cel dintâi este subrogat în privilegiul aparţinând ultimului creditor.

1085 Idem, pp. 640-641.
1086 Pentru comentarii, a se vedea şi Irina Sferidan, Subrogaţia asigurătorului în drepturile
asiguratului, în Dreptul, nr. 12/2002, pp. 63-75.
Acelaşi drept îl au şi ceilalţi creditori privilegiaţi care suferă o pierdere în urma sus-arătatei
subrogări (art. 680 C.com. este plasat sub Titlul IX, Despre creanţele privilegiate, din Cartea a II-
a a Codului comercial, Despre comerţul maritim şi despre navigaţiune - n.n.).
6.2.2.3. Subrogaţia convenţională
6.2.2.3.1. Subrogaţia consimţită de creditor
Această formă a subrogaţiei convenţionale este prevăzută de art. 1107
C.civ., care spune: „când creditorul, primind plata sa de la o altă
persoană, dă acestei persoane drepturile, acţiunile, privilegiile sau
ipotecile sale, în contra debitorului; această subrogaţie trebuie să fie
expresă şi făcută tot într-un timp cu plata”.
Din text rezultă, mai întâi, că în acest caz cel care face subrogaţia este
creditorul, deoarece el, prin primirea plăţii subrogă pe terţul solvens în
toate drepturile şi acţiunile pe care le are împotriva debitorului său.
Aşadar, numai creditorul trebuie să consimtă la subrogarea terţului, fără a
fi necesar să se obţină şi consimţământul debitorului.
În al doilea rând, subrogaţia convenţională consimţită de creditor trebuie
să se producă concomitent cu plata, „într-un timp cu plata”. Într-adevăr,
dacă înlocuirea creditorului s-ar face înainte de plată nu am mai fi în
prezenţa unei subrogaţii, ci a unei cesiuni de creanţă. De asemenea, ea nu
poate fi făcută după plată, deoarece creanţa este deja stinsă.
În al treilea rând, convenţia de subrogare dintre creditor şi terţul solvens
trebuie să fie expresă, ceea ce înseamnă că voinţa creditorului de a
subroga pe terţ în drepturile şi acţiunile sale trebuie să rezulte în mod
neîndoielnic. De obicei, înlocuirea se face prin chitanţa pe care creditorul
o eliberează terţului solvens.
În sfârşit pentru ca subrogaţia să fie opozabilă terţilor şi să se poată
dovedi faptul că operaţia înlocuirii creditorului s-a făcut concomitent cu
plata, este necesar ca chitanţa să aibă dată certă.
6.2.2.3.2. Subrogaţia consimţită de debitor
Potrivit art. 1107 alin. 2 C. civ., această formă a subrogaţiei
convenţionale se efectuează atunci „când debitorul se împrumută cu o
sumă spre a-şi plăti datoria şi subrogă pe împrumutător în drepturile
creditorului”.
În acest caz, cel care face înlocuirea creditorului este debitorul. Astfel,
să presupunem că debitorul are de achitat o datorie care este producătoare
de dobânzi ridicate. Pentru achitarea acestei datorii, debitorul se

împrumută de la un terţ care îi acordă împrumutul cu o dobândă mai
mică. Prin aceeaşi convenţie debitorul subrogă pe terţul de la care se
împrumută (împrumutător) în toate drepturile creditorului său iniţial.
Spre a se împiedica eventualele fraude, condiţiile unei asemenea
operaţii juridice sunt mai riguroase şi sunt prevăzute de art. 1107 alin. 2
teza finală C. civ.
Astfel se cere ca:
- actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei să se facă în formă
autentică;
- în actul de împrumut să se precizeze expres suma ce se împrumută
spre a se plăti datoria;
- în chitanţa de plată a datoriei să se arate că datoria se plăteşte cu suma
împrumutată;
Aşadar, subrogaţia consimţită de debitor este un act juridic solemn.
Este de observat că la această subrogaţie nu se cere şi consimţământul
creditorului. Dacă el refuză plata, achitarea datoriei, debitorul poate să
facă oferta reală urmată de consemnaţiune.
6.2.2.4. Efectele subrogaţiei
6.2.2.4.1. Precizare
Indiferent de izvorul său, legea sau convenţia părţilor, subrogaţia în
drepturile creditorului prin plata creanţei produce aceleaşi efecte. Ele pot
fi rezumate în aceea că, prin subrogaţie, subrogatul dobândeşte toate
drepturile creditorului plătit. El dobândeşte creanţa plătită cu toate
drepturile şi accesoriile ei. Aceasta înseamnă că subrogatul va avea nu
numai acţiunea pe care creditorul plătit ar fi putut s-o intenteze, în caz de
neplată, împotriva debitorului, dar şi toate eventualele garanţii ale
creanţei respective: ipotecă, privilegii, gaj.
În cazul unei subrogaţii parţiale, adică atunci când solvensul plăteşte
numai o parte din datorie, creanţa şi accesoriile sale se împart între
creditor şi subrogat, drepturile creditorului strămutându-se la solvens
numai în limitele plăţii pe care el a efectuat-o. Creditorul şi subrogatul
vor veni în concurs, fără ca între ei să existe un drept de preferinţă1087.
1087 A se vedea Fr. Deak, op. cit., pp. 374-375.

6.2.2.4.2. Alte efecte

Tot cu privire la efectele subrogaţiei trebuie făcute şi următoarele
sublinieri:
1. Subrogaţia operează numai în măsura plăţii efectuate.
Aceasta înseamnă că subrogatul va lua locul creditorului numai pentru
ceea ce el a plătit efectiv, urmând a recupera de la debitor numai suma
plătită, nu valoarea nominală a creanţei, spre deosebire de cesiunea de
creanţă, la care cesionarul poate pretinde de la debitor valoarea nominală
a creanţei dobândite prin cesiune.
2. Când subrogatul este un codebitor solidar, care a plătit întreaga
datorie, deci peste partea care îi revine lui, el va beneficia de garanţiile
creanţei nu însă şi de solidaritatea de care a beneficiat creditorul plătit.
Drept urmare, el va putea pretinde de la ceilalţi debitori numai partea
fiecăruia, iar dacă unul dintre ei este insolvabil, subrogatul (codebitorul
solidar plătitor) va suporta, alături de ceilalţi codebitori, riscul acestei
insolvabilităţi (art. 1053 C. civ.). Acelaşi principiu operează şi în cazul
pluralităţii de fidejusori, dar numai în raporturile dintre ei, ceea ce
înseamnă că fidejusorul care a plătit întreaga datorie se va întoarce
împotriva celorlalţi pentru partea fiecăruia (art. 1674 C. civ.). În
raporturile cu debitorul principal, fidejusorul plătitor va putea pretinde
însă întreaga sumă plătită.
3. În toate situaţiile subrogatul are, împotriva debitorului, în afară de
acţiunile creditorului în drepturile căruia s-a subrogat, şi unele acţiuni
proprii, care se pot întemeia pe gestiunea de afaceri, pe îmbogăţirea fără
just temei sau pe contractul de mandat. Subrogatul va utiliza, la alegerea
sa, acea acţiune care îi va fi mai convenabilă.
6.3. Modurile de transformare a obligaţiilor
6.3.1. Novaţia
§ 5. Novaţia
1. Feluri şi condiţii generale

Potrivit Codului civil (art. 1128 şi 1131) şi doctrinei există cinci specii
de novaţie.
1. Novaţie prin schimbare de obiect sau novaţie obiectivă (mutata causa
debendi1088), care are loc atunci când debitorul şi creditorul rămân
aceiaşi, dar se schimbă fie obiectul obligaţiei, fie natura obligaţiei (de
pildă o obligaţie civilă devine comercială).
Nu există însă novaţie:
- dacă o obligaţie născută fără accesorii (garanţii personale şi/sau reale)
le dobândeşte ulterior, nici invers, dacă renunţă la ele, căci accesoriile nu
modifică principalul1089;
- acordarea unui termen debitorului nu constituie novaţie;
- schimbarea actului sub semnătură privată care constată existenţa
obligaţiei într-un act autentic, nu constituie novaţie, chiar dacă un terţ ar
fi intervenit pentru a constitui o ipotecă sau altă garanţie1090.
2. Novaţia prin schimbarea debitorului (mutatio debitore)1091, care poate
avea loc în două moduri:
a) pe cale de expromisiune (expromissio)1092, prin intervenţia spontană a
unui terţ care ia locul primului debitor;
b) pe cale de delegaţie, prin mandatul dat celui de-al treilea spre a se
obliga în locul lui (art. 1132 C. civ.).
3. Novaţia prin schimbare de creditor (mutatio creditore) 1093, care se
deosebeşte de cesiunea de creanţă prin următoarele:
1088 Cu privire la noţiunile de cauza debendi şi cauza petendi, a se vedea Filip Pavel, Teoria generală
a acţiunii în justiţie. Dreptul la acţiune în justiţie, Editura Corvin, Deva, 2002, p. 54 şi urm.
1089 D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 665, nota 2; P.C. Vlachide, op.cit., vol. II, p. 291.
1091 Pentru un caz de novaţie prin schimbare de debitor, a se vedea Decizia Consiliului Concurenţei
nr. 280 din 18 iulie 2002, publicată în M.Of. nr. 570 din 1 august 2002.
1092 Nu trebuie confundată expromisiunea cu fidejusiunea, căci pe când expromisiunea liberează pe
vechiul debitor, substituindu-i pe altul, fidejusiunea lasă să subziste obligaţia primitivă, astfel încât
creditorul va avea doi debitori în loc de unul - D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 667, nota 4.
1093 S-a decis că: Novaţia prin schimbare de creditor nu necesită consimţământul debitorului şi, în
privinţa acestuia, are ca efecte stingerea obligaţiei faţă de vechiul creditor şi naşterea unei noi obligaţii
faţă de ultimul creditor - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 1472 din 21 martie
2000, în Revista de drept comercial, nr. 1/2003, p. 208.
- în materie de novaţie este necesar consimţământul debitorului, de care

nu este nevoie în materia cesiunii de creanţă;
- novaţia produce atât stingerea obligaţiei principale cât şi stingerea
accesoriilor ce o garantează (gaj, privilegii, ipoteci, fidejusiune); în cazul
cesiunii de creanţă creanţa cedată rămâne neschimbată, păstrându-se şi
garanţiile ce o însoţeau (fidejusiune, gaj, garanţii reale mobiliare etc.)1094;
- de asemenea, novaţia nu necesită îndeplinirea formalităţilor necesare
în materie de cesiune de creanţă pentru a o face opozabilă terţilor
(notificarea sau acceptarea din partea debitorului prin act autentic şi
publicitatea în arhiva de garanţii reale mobiliare, conform Titlului VI al
Legii nr. 99/19991095) 1096.
4. Novaţia prin schimbarea cauzei obligaţiei (mutata causa); de
exemplu: Primus datorează lui Secundus o sumă de bani drept preţul unei
vânzări sau locaţiuni şi, neputând s-o plătească, convine cu creditorul de
a-i datora aceeaşi sumă cu titlu de împrumut (creanţă ce nu-i va folosi
creditorului în măsura în care era garantată cu fidejusiune sau altă
garanţie reală, dar îi va folosi prin dobânda ce produce împrumutul).
5. Novaţia prin schimbarea condiţiei suspensive sau a condiţiei
rezolutorii1097.
Ultimele două tipuri de novaţie nu sunt prevăzute în Codul nostru civil,
dar sunt acceptate de doctrină.
Pentru a exista novaţie se cer a fi îndeplinite o serie de condiţii, pe care
le enumerăm în cele ce urmează.
1. Existenţa unei prime obligaţii ce urmează a fi stinsă.
1094 În situaţia în care cesiunea de creanţă se face cu titlu oneros, în raporturile dintre cedent şi cesionar
ea face să se nască în sarcina cedentului obligaţia de garanţie, care este de două feluri: de drept (art. 1392
C.civ.) şi convenţională. Garanţia legală (de drept) cuprinde obligaţia cedentului de a răspunde de
existenţa actuală a creanţei şi a accesoriilor sale. Părţile pot modifica regulile din materia garanţiei, prin
clauze de garanţie convenţională. A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., pp. 326-327.
1095 Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice,
publicată în M.Of. nr. 236 din 27 mai 1999, cu modificările ulterioare.
1096 Potrivit art. 2 lit. a) din lege: De asemenea, sunt supuse prevederilor prezentului titlu, în ceea ce
priveşte ordinea de prioritate, publicitatea şi executarea, următoarele acte juridice:
a) toate cesiunile drepturilor de creanţă, chiar dacă cesiunea nu are drept scop garantarea îndeplinirii
unei obligaţii (...).
1097 P. C. Vlachide, op.cit., vol. II, pp. 290-291.
a. Pot fi novate, în afară de obligaţiile civile pure şi simple: obligaţiile

condiţionale (dacă se schimbă numai condiţia, caz în care suntem în
prezenţa unei forme speciale de novaţie); obligaţiile cu termen; obligaţiile
naturale; obligaţiile anulabile.
b. Nu pot fi novate: obligaţiile inexistente şi obligaţiile nule (dacă se
admite dihotomia între inexistenţă-nulitate); obligaţiile morale.
2. Crearea unei obligaţii noi valabile.
Dacă noua obligaţie este nulă absolut, raportul juridic obligaţional nu s-
a transformat şi continuă a subzista vechea obligaţie. Dacă noua obligaţie
este nulă relativ, în cadrul termenului general de prescripţie de trei ani
(sau dacă este vorba de o altă cauză de anulabilitate, în cadrul unui
termen special de prescripţie) ea este supusă acţiunii în anulare, după
împlinirea termenului de prescripţie novaţia consolidându-se retroactiv.
3. Noua obligaţie să conţină un element nou - aliquid novi - faţă de
vechea obligaţie (novatio a novo nomen accipit).
Elementul nou trebuie să poarte asupra unuia dintre elementele
constitutive ale obligaţiei unul din subiecţi (activ sau pasiv), obiectul,
cauza, ori să apară deosebire între modalitatea celor două obligaţii.
4. Capacitatea părţilor contractante - (art. 1129 C. civ.).
5. Voinţa de a nova (animus novandi) - (art. 1130 C. civ. 1098).
6.3.1.1. Definiţie
Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional
sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie. Specific
novaţiei este faptul că chiar dacă raportul juridic obligaţional se stinge,
aceasta nu înseamnă încetarea efectelor sale, ci numai transformarea lui
într-un alt raport juridic obligaţional. Obligaţia veche este înlocuită cu
una nouă. Efectele obligaţiei iniţiale se transformă, se convertesc în
efectele obligaţiei care se naşte prin novaţie1099.
1098 S-a decis că: faptul de a plăti mai mult timp o sumă lunară în loc de a presta în natură obligaţia
asumată prin contract, nu implică prin el însuşi intenţia de a nova, care trebuie să rezulte expres din
convenţia părţilor - Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 575 din 30 mai 1962, în Culegere de
decizii ale Tribunalul Suprem pe anul 1962, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, pp. 100-102.
1099 Deoarece ca efect al novaţiei, vechea obligaţie se stinge, în literatura juridică unii autori o tratează
la materia stingerii obligaţiilor (a se vedea Tudor Popescu, Petre Anca, op. cit, p. 404 şi urm.; Renée
Sanilevici, op. cit, p. 286 şi urm.).
6.3.1.2. Felurile novaţiei

Novaţia este de două feluri: obiectivă şi subiectivă.
Novaţia obiectivă se produce între creditorul şi debitorul iniţial, dar în
raportul juridic obligaţional se schimbă obiectul sau cauza acestuia. Spre
exemplu, schimbarea obiectului se face atunci când părţile convin ca în
locul unei sume de bani datorate să se execute o altă prestaţie.
Schimbarea cauzei poate să aibă loc atunci când, spre exemplu,
cumpărătorul unui bun care este debitor al preţului bunului convine cu
vânzătorul la a păstra suma respectivă cu titlu de împrumut. El este
debitorul aceleiaşi persoane, pentru aceeaşi sumă, dar obligaţia sa are
drept cauză un nou contract, contractul de împrumut, deci se naşte un nou
raport obligaţional.
Novaţia subiectivă presupune schimbarea creditorului sau a debitorului
raportului juridic de obligaţie.
Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un terţ se
angajează faţă de creditor să plătească datoria, fără ca, pentru aceasta, să
se ceară concursul debitorului iniţial (art. 1131 C. civ.). O asemenea
novaţie operează pe cale de expromisiune.
Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea unui nou
creditor celui vechi. Debitorul va fi liberat faţă de creditorul iniţial şi, ca
efect al novaţiei, se obligă faţă de noul creditor.
Subliniem că novaţia se deosebeşte faţă de cesiunea de creanţă şi
subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei. Într-adevăr, dacă
şi în cazul acestora se schimbă persoana creditorului, nu mai puţin,
obligaţia iniţială se stinge şi se transformă într-o nouă obligaţie, care
conţine un element nou faţă de vechea obligaţie.
6.3.1.3. Condiţiile novaţiei
Novaţia, fiind un contract, va fi supusă tuturor condiţiilor de valabilitate
ale contractelor. Codul civil conţine o precizare cu privire la capacitatea
părţilor novaţiei: potrivit art. 1129 C. civ., „novaţiunea nu se operează
decât între persoane capabile de a contracta”, adică între persoane care au
capacitate deplină de exerciţiu.
În acelaşi timp, novaţia trebuie să îndeplinească şi alte condiţii

specifice1100, cum sunt:
1. Existenţa unei obligaţii valabile, care urmează a se stinge prin
novaţie. Aşa fiind, dacă această obligaţie este lovită de nulitate absolută,
ea nu poate forma obiectul unei novaţii. Dacă însă este lovită de nulitate
relativă, novaţia poate însemna confirmarea ei, şi deci, transformarea într-
o obligaţie valabilă, în măsura în care cel ce putea invoca nulitatea
obligaţiei exprimă un consimţământ valabil şi este pe deplin capabil.
Totuşi, atunci când partea care putea cere anularea vechii obligaţii este
tot incapabilă sau cu consimţământul viciat când consimte la efectuarea
novaţiei, aceasta va fi anulabilă pentru incapacitate sau viciu de
consimţământ.
Dacă cel ce consimte la novaţie este pe deplin capabil dar nu cunoaşte
faptul că vechea obligaţie era anulabilă, consimţământul pe care el îl
exprimă nu va mai însemna confirmarea vechii obligaţii, astfel că novaţia
va fi şi ea anulabilă.
De asemenea, tot prin novaţie, o obligaţie civilă imperfectă (naturală) se
poate transforma într-o obligaţie civilă propriu-zisă.
În sfârşit, dacă vechea obligaţie era afectată de o condiţie, la fel va fi şi
noua obligaţie, afară de cazul în care părţile nu înţeleg să înlocuiască
obligaţia afectată de condiţie cu o obligaţie pură şi simplă;
2. Naşterea unei obligaţii noi valabile. Astfel, dacă noua obligaţie nu
este valabilă, fiind nulă absolut, raportul juridic obligaţional nu s-a
transformat şi continuă a subzista vechea obligaţie.
Dacă noua obligaţie este nulă relativ, în cadrul termenului general de
prescripţie de 3 ani ea este supusă acţiunii în anulare. După împlinirea
termenului de prescripţie, novaţia se consolidează retroactiv;
3. Noua obligaţie să conţină un element nou – aliquid novi – faţă de
vechea obligaţie. Fără acest element nou nu poate exista novaţie. Am
arătat că el poate consta în schimbarea părţilor, a obiectului sau a cauzei
raportului juridic care este supus novaţiei. Elementul nou poate fi dat şi
de înlăturarea sau adăugarea unei condiţii raportului juridic obligaţional.
1100 A se vedea Tudor Popescu, Petre Anca, op. cit, pp. 401-402; Fr. Deak, op. cit., pp. 378-379.
Aceasta poate să însemne transformarea unei obligaţii pure şi simple într-

o obligaţie condiţională;
4. Intenţia părţilor de a nova (animus novandi), de a transforma vechea
obligaţie într-una nouă constituie elementul esenţial al novaţiei. În lipsa
acestei intenţii de a nova, existenţa celorlalte condiţii ale novaţiei nu
poate duce la concluzia că s-a realizat o novaţie. Voinţa părţilor de a nova
trebuie să fie clar exprimată.
Într-adevăr, potrivit art. 1130 C. civ., „novaţiunea nu se prezumă.
Voinţa de a o face trebuie să rezulte evident din act”. Desigur, nu este
vorba despre exprimarea acestei voinţe în anumiţi termeni, ci numai
despre faptul că ea trebuie să fie neîndoielnic şi limpede exprimată de
părţi prin actul novaţiei1101.
6.3.1.4. Efectele novaţiei
Efectul principal al novaţiei este acela al stingerii vechii obligaţii şi
înlocuirea ei cu o obligaţie nouă. O dată cu vechea obligaţie se sting şi
toate accesoriile şi garanţiile care o însoţeau, afară de cazul când părţile,
prin acordul lor, prevăd expres ca noua obligaţie să fie garantată prin
garanţiile care însoţeau vechea obligaţie (art. 1134 C. civ.).
Între părţi se naşte un raport juridic obligaţional. Acest raport este
întotdeauna de natură contractuală, deoarece este rezultatul voinţei
părţilor de a nova.
6.3.2. Delegaţia
§ 6. Delegaţia
Delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său

angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui1102.
1. Delegaţia perfectă
1101 După cum arată într-o decizie a Tribunalului Suprem, pentru existenţa novaţiei este necesară
intenţia de a nova, iar aceasta trebuie să rezulte expres din convenţia părţilor. Ca atare, spre exemplu,
faptul de a plăti mai mult timp o sumă lunară în loc de a presta în natură obligaţia asumată prin contract
nu înseamnă, prin el însuşi, intenţia de a nova (a se vedea Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr.
575 din 30 mai 1962, în Culegere de decizii pe anul 1962, p. 100).
Delegaţia perfectă se caracterizează prin aceea că delegatarul

(creditorul) descarcă prin delegaţie expresă pe delegant (vechiul debitor)
şi înţelege ca obligaţia să fie executată de delegat (noul debitor). Practic,
delegaţia perfectă se confundă cu novaţia prin schimbare de debitor.
Vechea obligaţie se stinge cu toate accesoriile sale, deci şi fidejusorii care
au garantat-o sunt liberaţi.
Art. 1133 C. civ. prevede două situaţii în care obligaţia delegantului
subzistă faţă de delegatar, şi anume:
a) când delegatarul şi-a rezervat expres dreptul de a urmări pe delegant
în caz de insolvabilitate a delegatului;
b) când delegatul este insolvabil în momentul delegaţiei.
La aceste două excepţii s-ar mai putea adăuga şi o a treia, anume atunci
când debitorul delegant ar fi întrebuinţat manopere frauduloase spre a
determina pe creditorul delegatar a primi un nou debitor deocamdată
solvabil, care însă, din cauza afacerilor riscante în care se găseşte angajat,
va ajunge mai târziu insolvabil1103.
În orice caz, regresul care aparţine delegantului nu are nici un raport cu
vechea obligaţie, care rămâne stinsă cu toate accesoriile care o garantau
(privilegii, ipoteci, fidejusiune etc.), ci este o simplă acţiune personală în
garanţie, întemeiată pe dauna produsă prin delegaţie.
Nimic n-ar împiedica însă pe creditor de a stipula o delegaţie
condiţională, adică de a supune novaţia condiţiei suspensive a
solvabilităţii delegatului său sau condiţiei rezolutorii a insolvabilităţii
sale, caz în care creditorul va exercita vechea acţiune cu toate accesoriile
sale1104.
2. Delegaţia imperfectă
Delegaţia imperfectă nu produce novaţie. Ea are loc atunci când

creditorul acceptă pe noul debitor oferit de cel vechi, fără însă a-l
descărca de acesta din urmă de datoria sa.

1104 Idem, p. 697.
Cât priveşte natura juridică a delegaţiei imperfecte, s-a arătat că ambii

debitori nu sunt solidari, pentru că ei nu s-au obligat unul pe altul şi
pentru că solidaritatea nu se presupune (art. 1041 C.civ. 1105). Cu toate
acestea, fiecare debitor poate fi urmărit pentru datoria întreagă, fiindcă
fiecare s-a obligat pentru tot. Noul debitor este mai mult decât un
fidejusor, el fiind debitor, iar pe de altă parte şi vechiul debitor este
obligat, creditorul având două acţiuni independente una de alta.
Dacă el urmăreşte pe noul debitor, acesta nu-l poate trimite la cel vechi,
nici să-i opună beneficiul de discuţiune, pentru că el este debitor
principal, ca şi debitorul primitiv. În situaţia în care creditorul urmăreşte
pe vechiul debitor, acesta nu poate să-l trimită la noul debitor, fiindcă şi
el este debitor principal. Această soluţie este admisă, afară de cazul când
părţile ar fi convenit contrariul prin convenţia lor1106.
În concluzie, dacă una din cele două obligaţii, a delegantului şi/sau a
delegatului este însoţită de garanţii, delegatarul are alegere între a-i
urmări pe debitorii principali sau pe fidejusori, sau să-şi îndestuleze
creanţa din ipotecile, amaneturile, garanţiile reale mobiliare etc. care
însoţesc cele două obligaţii principale.
3. Delegaţia de plată
Delegaţia de plată este o convenţie prin care o persoană (delegant)

dispune ca debitorul său (delegatul) să remită suma pe care i-o datorează,
în mâinile altei persoane (delegatarul), care acceptă să devină creditorul
delegatului1107. Această formă de delegaţie se practică pe scară întinsă în
comerţul bancar, sub forma cecurilor: deponenţii, emiţând cecurile,
deleagă banca, la care au depozite în bani, să plătească o sumă
determinată persoanei desemnată prin cec1108. Jurisprudenţa a decis că: În
1105 Pentru aplicarea art. 1041 C.civ., a se vedea şi Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 561
din 25 martie 1982, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1982, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp. 56-58.
1106 Unii autori au privit delegaţia imperfectă ca pe o garanţie personală: doctrina pro şi contra citată în
C.Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 336, nota 1.
1107 P.C. Vlachide, op.cit., vol. II, p. 292.
1108 Ibidem.
figura juridică denumită de doctrină delegaţie de plată este de principiu

că obligaţia de plată subzistă atât în persoana delegatului, cât şi a
delegantului; creditorul având în acest fel doi debitori, obligaţia de plată
a delegantului se stinge numai în măsura plăţii delegatului, iar chemarea
în judecată a delegatului alături de delegant constituie o punere în
întârziere a acestuia şi o dovadă a neplăţii1109. Dacă se practică sub
forma cecului, regulile ce se vor aplica în ceea ce priveşte garanţiile vor fi
cele stabilite prin legea cecului, anume avalul. În privinţa celorlalte
situaţii, referitor la obligaţia debitorului (delegat), aceasta se poate
garanta potrivit dreptului comun (fidejusiune etc.), aplicându-se regulile
specifice.
6.3.2.1. Definiţie
Delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său
angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui.
Subiectele cuprinse în această operaţie juridică poartă denumiri
specifice. Astfel, debitorul care face delegaţia se numeşte delegant.
Persoana care se obligă alături de debitor sau în locul acestuia se numeşte
delegat, iar creditorul care primeşte acest angajament se numeşte
delegatar.
Delegaţia poate prezenta interes practic în ipoteza în care debitorul
(delegant) are o creanţă împotriva unei terţe persoane (delegat). Pentru a
evita o dublă plată, adică terţa persoană să-i plătească debitorului, iar
acesta, la rândul său să plătească pe propriul creditor, se poate recurge la
operaţiunea delegaţiei.
Aceasta va însemna că debitorul (delegant) convine cu terţa persoană
(delegat), ca aceasta să plătească direct pe propriul său creditor
(delegatar).
De asemenea, prin delegaţie se poate realiza şi o liberalitate, prin aceea
că delegatul se obligă să plătească o datorie a delegantului către
delegatar.
1109 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a III-a, decizia nr. 192 din 27 octombrie 1939, citată în
Codul comercial adnotat, cuprinzând în paralel textele Codului comercial cu note de doctrină şi
jurisprudenţă, Editura Tribuna, Craiova, 1994, p. 101, nr. 3.
6.3.2.2. Felurile delegaţiei

Delegaţia poate fi perfectă sau imperfectă.
Delegaţia perfectă se caracterizează prin aceea că delegatarul descarcă
prin declaraţie expresă pe delegant şi înţelege ca obligaţia să fie executată
de delegat. Practic, se observă că delegaţia perfectă se confundă cu
novaţia prin schimbare de debitor. De altfel, Codul civil reglementează
delegaţia (art. 1132-1133) în cadrul secţiunii consacrate novaţiei.
La delegaţia imperfectă, delegatarul nu consimte la liberarea
delegantului, ceea ce face ca el, creditorul iniţial, să aibă pe lângă
debitorul său, un nou debitor, delegatul.
Potrivit art. 1132 C. civ., în lipsa unei declaraţii exprese a creditorului
(delegatar) în sensul descărcării de obligaţie a debitorului iniţial
(delegant), delegaţia nu poate fi decât imperfectă1110.
6.3.2.3. Efectele delegaţiei
În privinţa efectelor delegaţiei va trebui să distingem după cum este
vorba despre delegaţia perfectă sau delegaţia imperfectă.
Delegaţia perfectă, în principiu, stinge vechea obligaţie şi o înlocuieşte
cu una nouă. Aceasta înseamnă că delegantul (debitorul iniţial) este
descărcat de obligaţia sa faţă de delegatar (creditorul iniţial), iar în locul
său rămâne obligat delegatul; obligaţia delegantului se stinge, fiind
înlocuită cu obligaţia delegatului (art. 1133 partea I C. civ.).
În acelaşi timp, art. 1133 C. civ. prevede două situaţii în care obligaţia
delegantului subzistă faţă de delegatar, şi anume:
- când delegatarul şi-a rezervat expres dreptul de a urmări pe delegant în
caz de insolvabilitate a delegatului;
- când delegatul este insolvabil în momentul delegaţiei.
1110 După cum s-a decis în practica judecătorească, simplul fapt al creditorului de a fi consimţit ca
restul unei sume de bani pentru acoperirea unei creanţe să fie plătit de părintele debitorului până la un
anumit termen acordat de creditor nu poate să însemne că acesta a înţeles să libereze pe debitorul iniţial,
făcând să se nască o nouă obligaţie în locul celei vechi. În ipoteza unei delegaţii perfecte, stingerea
obligaţiei preexistente implică o novaţie prin schimbare de debitor care trebuie să rezulte dintr-o declaraţie
expresă a creditorului delegatar, aşa cum prevede art. 1132 C. civ., prin care se face aplicarea principiului
potrivit cu care renunţarea la un drept nu se prezumă (a se vedea Trib. Jud. Suceava, decizia civilă nr. 760
din 23 decembrie 1969, în Revista română de drept, nr. 3/1970, p. 183).
Delegantul rămâne obligat în subsidiar, astfel că delegatarul va trebui

ca, mai întâi, să-l urmărească pe delegat şi apoi şi apoi pe delegant1111.
În orice caz, raportul dintre creditorul delegatar şi delegat este un raport
nou de obligaţie, astfel că el nu va beneficia de garanţiile vechii creanţe.
Vechiul raport juridic obligaţional s-a transformat într-un nou raport cu
efectele sale specifice.
Delegaţia imperfectă are ca efect faptul că un nou raport de obligaţie
este adăugat celui preexistent: debitorul iniţial (delegant) nu este
descărcat de obligaţia sa faţă de delegatar, dar acesta are un nou debitor,
alături de cel iniţial, delegatul.
Creditorul delegatar poate urmări, la alegerea sa, pe oricare dintre ei.
Aşadar, transformarea obligaţiei în cazul delegaţiei imperfecte constă
tocmai în faptul că vechea obligaţie este însoţită de una nouă, aceea a
delegatului, faţă de aceeaşi persoană, delegatarul1112.
Capitolul VIII
Modurile de stingere a obligaţiilor
7.1. Generalităţi
1111 A se vedea Tudor Popescu, Petre Anca, op. cit, p. 393; Renée Sanilevici, op. cit, p. 284.
1112 În acelaşi sens, a se vedea Tudor Popescu, Petre Anca, op. cit, p. 394; în sens contrar, a se vedea
Renée Sanilevici, op. cit, p. 284, care priveşte delegaţia imperfectă ca pe o garanţie personală.
7.1.1. Codul civil cu privire la modurile de stingere a obligaţiilor.

Potrivit art. 1091 C. civ.: Obligaţiile se sting prin plată, prin novaţiune,
prin remitere voluntară, prin compensaţie, prin confuziune, prin
predarea lucrului1113, prin anulare sau resciziune, prin efectul condiţiei
rezolutorii şi prin prescripţiune (corespunzător art. 1234 C. civ. fr.).
Doctrina clasică şi modernă a arătat însă că această enumerare nu este
nici completă şi nici foarte exactă.
Astfel, doctrina clasică1114 a propus următoarea clasificare a modurilor
de stingere a obligaţiilor:
1. moduri de stingere a obligaţiilor1115 prin care creditorul obţine o
satisfacere a dreptului său:
a) plata1116;
b) darea în plată1117;
1113 Adică prin pierderea lucrului.

1114 Potrivit doctrinei moderne, ai cărei precursori au fost Marcel Planiol, Georges Ripert şi G.
Boulanger, modurile de stingere a obligaţiilor se clasifică după următoarele criterii: 1. voinţa părţilor; 2.
dispariţia unuia din elementele necesare existenţei obligaţiei, cu privire la părţi sau cu privire la obiect; 3.
efectul produs prin compensaţie; 4. aplicarea prescripţiei extinctive (a se vedea şi P.C. Vlachide, op.cit.,
vol. II, p. 270).
1115 Potrivit art. 21 din O.G. nr. 61/2002, modificată: Creanţele bugetare se sting prin plată,
compensare, executare silită, prescripţie, precum şi prin alte modalităţi prevăzute de prezenţa ordonanţă.
A se vedea, pentru comentarii, şi: C.D. Popa, A. Fanu-Moca, Câteva consideraţii ..., op.cit., pp. 125-
146; D. Şova, Suspendarea executării silite ..., op.cit., pp. 10-15.
1116 Doctrina modernă consideră însă plata ca fiind însăşi executarea obligaţiei (cf. C. Stătescu, C.
Bîrsan, op.cit., p. 338). Totuşi, chiar unii autori moderni includ plata într-unul din modurile de stingere a
obligaţiilor, considerând-o ca o cauză de stingere voluntară, afirmând că: dreptul se stinge prin voinţa
debitorului care, în acest scop, procedează la executarea obligaţiei - face plata - modul de stingere prin
excelenţă al obligaţiilor contractuale (Tudor R. Popescu-Brăila, op.cit., p. 167). Se afirmă că aserţiunea
doctrinei moderne pare mai degrabă o logomahie, pentru că executarea unei obligaţii atrage însăşi
încetarea existenţei sale (P.C. Vlachide, op.cit., vol. II, p. 270). Potrivit art. 2 din Ordonanţa nr. 61 din 29
august 2002 privind colectarea creanţelor bugetare (M.Of. nr. 644 din 30 august 2002), modificată:
Stingerea creanţelor bugetare se realizează prin plata voluntară de către debitor, prin executare silită,
ori prin alte modalităţi întreprinse de către creditorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe
(s.n.).
1117 Autorii clasici au arătat că aceasta este o variantă a plăţii, de care totuşi diferă (Dimitrie
Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. IX, Atelierele Grafice
Socec & Co., Societate Anonimă, Bucureşti, 1910, p. 431; A. Colin, H. Capitant, op.cit., vol. II, p. 75).
În doctrina modernă se discută dacă acest mod de stingere a datoriei este o variantă a plăţii sau dacă este o
novaţie prin schimbare de obiect, care se consumă instantaneu, solo consensu; ea este rezultatul acordului
c) plata cu subrogare1118;
d) compensaţia1119;
e) confuziunea1120;
f) novaţia1121;
g) termenul extinctiv1122;
2. moduri de stingere care nu dau nici o satisfacţie creditorului:
a) remiterea datoriei1123;
b) imposibilitatea de executare1124;
de voinţă al părţilor raportului juridic obligaţional. A se vedea: P. C. Vlachide, op.cit., vol. II, p. 270; T.R.
Popescu-Brăila, op.cit., p.167).
1118 Este adevărat că plata prin subrogare nu atrage stingerea obligaţiei, ci produce efectul de a
schimba doar persoana creditorului, fără ca datoria să se stingă, dar tocmai de aceea nu este o plată pură şi
simplă ci o plată cu subrogare, deci o înlocuire (P.C. Vlachide, op.cit., vol. II, p. 270 ).
1119 Doctrina modernă consideră compensaţia ca pe un mod de stingere a obligaţiilor rezultat din
voinţa comună a creditorului şi debitorului - T. R. Popescu-Brăila, op.cit., p. 168.
1120 Confuziunea este socotită ca o cauză de stingere independentă de voinţa părţilor, ca urmare a
dispariţiei unui element necesar obligaţiei, anume calitatea de creditor se confundă cu aceea de debitor
(ibidem).
1121 Potrivit concepţiei moderne, novaţia este în realitate un mod de transformare a obligaţiei
(C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 338). Unii autori o enumeră totuşi ca pe un mod de stingere a dreptului
de creanţă rezultat din voinţa comună a creditorului şi debitorului, substituind o obligaţie nouă celei
anterioare (recunoscând implicit că este un mod de transformare) - T.R. Popescu - Brăila, op.cit., p. 167.
1122 Potrivit doctrinei moderne acesta este un mod de stingere rezultat din voinţa comună a
creditorului şi a debitorului (idem, p. 167). Doctrina clasică a interpretat reglementarea legală arătând că,
pe de o parte, termenul extinctiv poate fi stipulat expres de către părţi la încheierea contractului (de pildă
societatea încetează prin expirarea termenului pentru care ea a fost contractată - art. 1523 pct. 1 C.civ., art.
222 lit. a din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată), termen care poate fi prelungit de către părţi
(art. 1524 C. civ., art. 110 lit. d. Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată), iar, pe de altă parte,
termenul extinctiv poate fi subînţeles atunci când este vorba de obligaţii cu executare succesivă (de
exemplu locaţiunea). A se vedea, în acest sens: G. Baudry-Lacantinerie, op.cit., vol. III, p. 772; M.
Planiol, op.cit., vol. II, p. 140; A. Colin, H. Capitant, op.cit., vol. II, p. 75; D. Alexandresco, op.cit., vol.
VI, p. 430 text şi nota 1; C. Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, p. 602.
1123 Remiterea poate fi cu acordul debitorului (remiterea de datorie propriu-zisă) sau fără acordul său
(renunţarea voluntară a titularului dreptului), când este un act unilateral; de asemenea poate fi cu titlu
gratuit (cazul tipic) sau cu titlu oneros (în materie de tranzacţie). A se vedea: T. R. Popescu-Brăila, op.cit.,
p. 167; P. C. Vlachide, op.cit., vol. II, p. 270.
1124 S-a arătat că:
- pierderea lucrului prevăzută în Codul civil este aplicabilă numai obligaţiilor de a da, iar stingerea prin
orice eveniment care face cu neputinţă executarea obligaţiei se aplică atât obligaţiilor de a da cât şi celor
de a face (D.Alexandresco, op.cit., vol. VI, pp. 430-431, text şi nota 1);
c) prescripţia extinctivă1125;
3. moduri de stingere a obligaţiilor prin desfiinţarea raportului juridic
însuşi, pe cale de consecinţă obligaţia încetând de a mai avea raţiune şi
existenţă:
a) anularea şi resciziunea1126;
- imposibilitatea de executare este o cauză de stingere independentă de voinţa părţilor şi poate fi datorată
forţei majore - în materie de obligaţii -, ori pierderii lucrului - în cazul drepturilor reale (T. R. Popescu-
Brăila, op.cit., p. 168);
- dispariţia obiectului obligaţiei prin caz fortuit este un mod de stingere prin dispariţia unui element
constitutiv al obligaţiei, anume al obiectului (P. C. Vlachide, op.cit., vol. II, p. 270);
- imposibilitatea fortuită de executare datorată cazului fortuit sau forţei majore se aplică numai
obligaţiilor de a da un bun individual determinat, de a face şi de a nu face, dar nu şi obligaţiilor de a da un
bun de gen (C. Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., pp. 346 - 347).
1125 Sa arătat că prescripţia extinctivă are ca efect numai stingerea dreptului material la acţiune în
justiţie, nu însăşi la stingerea dreptului subiectiv (Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 99; C. Stătescu, C. Bîrsan,
op.cit., p. 338; concepţia a fost susţinută în dreptul nostru de Mihail Eliescu şi consacrată legislativ prin
Decretul nr. 167/1958; a se vedea Mihail Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă
în cadrul unei viitoare reglemetări legale, în Studii şi Cercetări Juridice, nr. 1/1956, pp. 229-300).
Unii autori tratează însă prescripţia extinctivă ca pe un mod de stingere a dreptului subiectiv, prin trecerea
timpului şi neglijenţa titularului - T. R. Popescu-Brăila, op.cit., p. 168 şi urm.; P. C. Vlachide, op.cit., vol.
II, p. 305 şi urm. Potrivit concepţiei clasice se consideră că după împlinirea termenului prescripţiei
subzistă în sarcina debitorului o obligaţie naturală datorită faptului că prescripţia nu stinge însuşi dreptul
subiectiv. Chiar autorii care admit teoria prescrierii dreptului material la o acţiune, sunt de acord că
obligaţia primitivă se transformă în obligaţie naturală (aceasta fiind de fapt şi concepţia Decretului nr.
167/1958, art. 20 alin. 1) - Dan Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Editura Hyperion XXI,
Bucureşti, p. 177; C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 14. Această controversă nu este atât de nouă, unii
autori considerând că prescripţia extinctivă constituie un fine de neprimire, iar alţii că ea duce la însăşi
stingerea obligaţiei debitorului (a se vedea autorii citaţi de D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 429, nota
2). Asupra prescripţiei extinctive, a se vedea şi: Gheorghe Fekete, Suspendarea, întreruperea
prescripţiei extinctive şi repunerea în termen, în Legalitatea populară, nr. 6/1961, pp. 7-20, nr.
2/1960, pp. 292-308; Dumitru Paşalega, Prescripţia extinctivă, în Justiţia Nouă, nr. 1/1960, pp. 67-82;
I. Kessler, C. Oprişan, Prin prescripţia extinctivă nu se stinge oare însuşi dreptul civil subiectiv?, în
Justiţia Nouă, nr. 4/1961, pp. 26-48; Ioan Leş (I) Natura juridică a acţiunii civile şi a prescripţiei
extinctive, Viorel Mihai Ciobanu (II), Consideraţii privind dreptul acţiunea civilă şi deptul la
acţiune, Gheorghe Beleiu (III), Natura juridică a prescripţiei extinctive, în Studii şi cercetări
juridice, nr. 4/1985, pp. 321-347; Gheorghe Beleiu, Prescripţia extinctivă în dreptul civil şi dreptul
comercial, în Revista de drept comercial, nr. 2/1991, pp. 43-53; Victor Dan Zlătescu, Consideraţii în
legătură cu instituţia prescripţiei, în Dreptul, nr. 2/1999, pp. 15-21. Pentru practica judicară în materie,
a se vedea şi Florin Ciutacu, Drept civil. Introducere. Subiectele dreptului civil. Culegere de speţe.
Modele de contracte. Modele de acţiuni. Legislaţie civilă, regia Autonomă Monitorul Oficial,
Bucureşti, 2000, p. 120 şi urm.
1126 Codul civil întrebuinţează cuvintele nulitate şi resciziune ca o reminiscenţă a unei mai vechi
concepţii; astăzi însă, acţiunea în anulare este genul proxim, iar acţiunea în resciziune este diferenţa
specifică. Acţiunea în anulare poate avea loc în următoarele cazuri: 1. pentru vicii de consimţământ:
eroare, dol, violenţă şi leziune; 2. lipsa discernământului; 3. nerespectarea regulilor privind capacitatea de
exerciţiu; 4. nerespectarea dreptului de preempţiune. Spre deosebire de nulitatea relativă (care dă naştere
acţiunii în anulare), încălcarea regulilor privind capacitatea civilă, lipsa unui element esenţial de fond
(consimţământ, obiect, cauză), nerespectarea formei cerute ad validitatem, lipsa ori nevalabilitatea
autorizaţiei administrative, încălcarea ordinii publice şi a bunelor moravuri şi fraudarea legii sunt cauze de
nulitate absolută, obligaţia fiind inexistentă din momentul încheierii actului. Şi în cazul actului nul absolut
şi în cazul actului anulabil, nulitatea operează cu caracter retroactiv, ceea ce face ca ele să nu fie moduri
propriu-zise de stingere: ceva ce nu a existat nu poate să se stingă, tocmai pentru că nu a avut fiinţă.
Această ultimă idee este reţinută implicit sau explicit de toţi autorii: P. C. Vlachide, op.cit., vol. II, p. 270;
Octavian Căpăţână, Nulitatea actului juridic civil, în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală,
coordonator Paul-Mircea Cosmovici, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1989, p. 212 şi urm.;
D.Alexandresco, op.cit., vol. VII, p. 4; Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 173 şi urm. Potrivit unor autori, se
face o distincţie între actul inexistent şi actul nul: primul nu s-a putut forma datorită lipsei unei condiţii
pentru existenţa sa, iar cel de-al doilea datorită încălcării ordinii publice, bunelor moravuri sau a unor
norme imperative, ori prin exercitarea violenţei fizice asupra autorului actului. Autorii admit însă că atât
actele inexistente cât şi cele nule de plin drept se bucură de acelaşi regim juridic, astfel: pot fi invocate de
oricine are interes, acţiunea pentru desfiinţarea lor este imprescriptibilă, inexistenţa şi nulitatea nu pot fi
acoperite prin confirmare. Aceiaşi autori mai disting şi actele lipsite de protecţie juridică, adică actele
valabile, dar cărora nu li se poate acorda protecţie juridică, datorită faptului că obligaţia debitorului a
devenit, după executarea actului, o obligaţie naturală sau datorită faptului că ulterior săvârşirii sau
încheierii actului, a survenit o normă juridică ce face executarea obligaţiei ilicită sau imorală. Pentru
aceste discuţii, a se vedea D. Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, op.cit., pp. 166-168. Pentru
teoria inexistenţei actelor juridice în dreptul constituţional şi cel administrativv, a se vedea Antonie
Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar ..., op.cit., pp. 91-93, cu doctrina ce susţine teoria
inexistenţei acolo citată. Considerăm că, indiferent de cum o denumim - inexistenţă sau nulitate - în plan
volitiv, cauzal ori formal, actele numite nule (iar anulabile numai dacă vedem nulitatea relativă marcată
de graniţe flexibile, nerigide faţă de nulitatea absolută), ca şi cele numite inexistente, sunt viciate în mod
fundamental, în aşa măsură încât nu pot produce efecte juridice. Iar a discuta despre cum şi în ce fel
aplicăm în plan procesual, pe de o parte, teoria inexistenţei (de pildă într-o acţiune în contencios
administrativ - Legea nr. 29 din 7 noiembrie 1990 legea contenciosului administrativ, publicată în M.Of.
nr. 122 din 8 noimebrie 1990, modificată), iar, pe de altă parte (cum ar fi o acţiune în constatarea nulităţii
absolute a unui act juridic civil) teoria nulităţii absolute, ni se pare că am folosi termeni diferiţi pentru a
exprima aceeaşi idee şi asta numai pentru a da satisfacţie ori teoriilor administrativiste ori teoriilor
civiliste. Credem însă că ar trebui să să pornească de la o constatare care este comună celor doua categorii
de acte juridice (civile şi administrative), anume cauza originară pentru care un act juridic administrativ,
respectiv act juridic civil, nu poate să-şi producă efecte; aceasta nu numai de dragul unificării
terminologice, ci pentru că ni se pare că, din punct de vedere al voinţei, al cauzei (scopului), al formei iar
uneori al obiectului - în toate cazurile însă contemporan cu una dintre acestea (componenta temporală este
comună) -, şi actul numit inexistent şi cel numit nul sunt la origine şi/sau în mod fundamental acte viciate,
anume în măsura în care nu sunt susceptibile de a-şi produce efecte. În plus, trebuie să se ţină seama şi de
faptul că, atunci când am vrea să mutăm discuţia în planul sancţiunilor, pe tărâm procesual, cuvintele
ordine publică au un înţeles diferit în dreptul constituţional şi dreptul administrativ faţă de înţelesul pe
care aceşti termeni îl au în dreptul civil lato sensu.
b) rezoluţiunea1127;
c) rezilierea1128;
d) revocarea1129;
4. moduri de stingere a obligaţiilor rezultând din:
a) acordul părţilor (mutuus dissensus)1130;
1127 Ca şi în cazurile anulării, condiţia rezolutorie nu stinge obligaţia decât atunci când se îndeplineşte
înaintea executării obligaţiei, căci dacă obligaţia a fost executată, condiţia rezolutorie nu aduce stingerea
obligaţiei, ci produce îndatorirea de a restitui ceea ce fusese executat în virtutea obligaţiei astfel desfiinţate
(art. 1019 alin. 2 C.civ.) - D.Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 429, nota 1. În sensul că rezoluţiunea
desfiinţează însuşi raportul juridic obligaţional, ca şi când nu ar fi existat, ex tunc, a se vedea şi: C.
Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 338; P. C. Vlachide, op.cit., vol. II, p. 270; A. Colin, H. Capitant, op.cit.,
vol. II, p. 75; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, p. 602.
1128 Spre deosebire de rezoluţiune (unde avem de-a face cu acte juridice cu executare dintr-o dată şi a
căror nulitate operează retroactiv), în cazul rezilierii efectele nulităţii operează numai pentru viitor, ex
nunc - de exemplu locaţiunea - iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
1129 Revocarea are, în dreptul civil, două sensuri: 1. desfiinţarea pentru viitor a unui contract legal
încheiat, care se efectuează de regulă prin consimţământul părţilor, iar în mod excepţional şi prin
manifestarea unilaterală de voinţă a uneia dintre părţile contractante; 2. desfiinţarea unei donaţii sau a unui
legat în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. (S. Ghimpu şi colab, op.cit., p. 516). Aici avem în
vedere al doilea înţeles, când desfiinţarea operează ex tunc; de pildă: A donează lui B un bun anumit, cu
obligaţia pentru B de a presta un serviciu pentru C; dacă B nu îndeplineşte sarcina, culpabil, în favoarea
lui C va interveni revocarea donaţiei (Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 190). Cât priveşte revocarea
testamentelor, aici este vorba de revocarea judiciară, care operează în caz de neexecutare a sarcinilor şi în
caz de ingratitudine - care se deosebeşte de revocarea voluntară - şi caducitate (care îşi are originea în
cauze străine de voinţa testatorului şi produce efecte numai pentru viitor - spre deosebire deci de
revocarea donaţiilor şi revocarea testamentelor). A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, op.cit., vol. III, p. 805, p. 1004 şi urm.; Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 176; F. Laurent,
Principes de Droit civil français. Tome quatrième (art. 711 à 1233), Bruxelles, Bruyant-Christophe
& Ce, Éditeurs, Paris, Librairie A. Maresq Ainé, 1887, p. 280 şi urm.; Ernest Roguin, Traité de Droit
civil comparé. Les succession. IV, Paris Librairie Générale de Droit et de jurisprudence, 1912,
passim; Ernest Roguin, Traité de Droit civil comparé. Les succession. V, Paris Librairie Générale de
Droit et de jurisprudence, 1912, passim.
1130 Uneori se foloseşte termenul de reziliere - C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,
op.cit., vol. II, p.608; A. Colin, H. Capitant, op.cit., vol. III, p. 76. Alteori se foloseşte termenul de
revocare - Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 166; S. Ghimpu şi colab., op.cit., p. 516. Oricum ar fi, toţi autorii
sunt de acord că, aşa cum părţile au putut să încheie liber contractul (mutuus conssensus), ele sunt libere
să-l desfacă (mutuus dissensus) şi se dau ca exemple: donaţia între soţi (art. 937 C. civ.), locaţiunea (art.
1436 C. civ.), societatea (art. 1523 pct. 5 C. civ.), depozitul (art. 1616 C. civ.), mandatul (art. 1552 C.
civ.), denunţarea contractului de închiriere a suprafeţelor locative (Legea nr. 114/1996, legea locuinţei,
republicată, cu modificările ulterioare), denunţarea contractului de asigurare (Legea nr. 136/1995, cu
modificările ulterioare), încetarea contractului de concesiune (H.G. nr. 1228/1990 pentru aprobarea
Metodologiei concesionării, închirierii şi locaţiei gestiunii, publicată în M.Of. nr. 140 din 12 decembrie
b) denunţarea unilaterală a contractului1131;

c) moartea debitorului în contractele intuitu personae1132.
În art. 1091 C. civ., subsumat Capitolului VIII Despre stingerea

obligaţiilor din Titlul III Despre contracte şi convenţii, se prevede că
obligaţiile se pot stinge prin: plată, novaţiune remitere voluntară,
compensaţie, confuziune, pierderea lucrului, anularea sau rezoluţiune,
prin efectul condiţiei rezolutorii şi prin prescripţie. Cu privire la această
enumerare se pot face cel puţin două observaţii.
În primul rând, desigur că plata este modul firesc de stingere a oricărei
obligaţii. Dar operaţia juridică a plăţii duce la realizarea dreptului de
creanţă a creditorului; obligaţia se stinge prin obţinerea prestaţiei datorate
de debitorul său. Aceasta înseamnă realizarea efectului normal al
raportului juridic obligaţional şi de aceea am tratat plata la titlul consacrat
efectelor obligaţiilor.
În al doilea rând, Codul civil enumără şi categorii care nu reprezintă
propriu zis moduri de stingere a obligaţiilor. Nulitatea şi rezoluţiunea nu
duc la stingerea obligaţiilor căci ele, atunci când operează, desfiinţează
însuşi raportul juridic obligaţional cu efect retroactiv, ca şi când nici nu ar
fi existat; el va fi desfiinţat ex tunc. De asemenea, în dreptul nostru civil,
prescripţia extinctivă nu este un mod de stingere a obligaţiilor; a nu duce
la stingerea dreptului subiectiv de creanţă, ci numai la stingerea dreptului
la acţiune în sens material1133.
Aşa fiind, în prezentul titlu vom cerceta acele împrejurări, altele decât
plata, care au ca efect încetarea raportului juridic obligaţional.
7.1.2. Clasificarea modurilor de stingere a obligaţiilor.
1990, în prezent abrogată parţial prin H.G. nr. 457/1997, iar aceasta abrogată la rândul ei, prin H.G. nr.
55/1998, cu modificările ulterioare).
1131 Cum ar fi în contractul de societate pe durată nedeterminată (art. 1527 C. civ.) sau contractul de
mandat (art. 1552 pct. 2 C. civ.).
1132 De exemplu: art. 1523 pct. 3 C. civ. (contractul de societate), art. 1552 pct. 3 C. civ. (contractul de
mandat), art. 557 C. civ. (moartea uzufructuarului), art. 1485 (locaţiunea lucrărilor), art. 1563 alin. 2 C.
civ. (comodat), art. 833 alin. 2 C. civ. (donaţie), art. 1649 alin. 1 C. civ. (renta viageră).
1133 Prescripţia extinctivă a fost tratată, în literatura juridică, uneori, la materia stingerii obligaţiilor (a
se vedea Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, p. 411 şi urm).
Clasificarea pe care o propunem are la bază două criterii: 1) rolul voinţei

părţilor în încetarea raportului juridic obligaţional şi 2) faptul realizării
sau nerealizării creanţei creditorului, adică în ce măsură, prin încetarea
raportului de obligaţie a fost sau nu realizată creanţa creditorului.
1) După rolul voinţei părţilor cu privire la încetarea raportului juridic
obligaţional, distingem:
a) moduri voluntare de stingere a obligaţiilor care implică o manifestare
de voinţă a părţilor pentru încetarea raportului juridic de obligaţie, cum
sunt: remiterea de datorie, compensaţia convenţională;
b) moduri de stingere care operează în afara manifestării de voinţă a
părţilor, cum sunt: imposibilitatea fortuită de executare, confuziunea.
2) după cum stingerea obligaţiei a dus sau nu la realizarea creanţei
creditorului, distingem:
a) moduri de stingere care duc la realizarea creanţei creditorului, adică
la satisfacerea dreptului său de creanţă: compensaţia, confuziunea, darea
în plată.
b) moduri de stingere care nu duc la realizarea creanţei creditorului:
remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare.
Cel de-al doilea criteriu ni se pare a fi cel mai important, astfel că îl vom
urma în tratarea modurilor de stingere a obligaţiilor.
7.2. Modurile de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea

creanţei creditorului
7.2.1. Compensaţia
§ 8. Compensaţia
Compensaţia este modul de stingere al obligaţiilor care constă în

stingerea a două obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai mici
dintre ele1134. Compensaţia este de trei feluri: legală, convenţională şi
judecătorească sau reconvenţională.
1134 C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 340. Cât priveşte avantajele compensaţiei, acestea sunt: 1.
reprezintă un mod simplificat de executare a obligaţiilor prin evitarea unei plăţi duble; 2. este un mijloc de
garantare a realizării creanţei creditorului (idem, p. 340, text şi nota 1). Cât priveşte efectele renunţării la
1. Compensaţia legală
Potrivit art. 1143 C. civ.: Când două persoane sunt datoare una alteia,
se operează între dânsele o compensaţie, care stinge amândouă datoriile
în felurile şi cazurile expuse mai jos1135.
Compensaţia legală trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, pe care
le vom expune în cele ce urmează. 1136
1. Reciprocitatea obligaţiilor, adică ambele creanţe trebuie să existe între
aceleaşi persoane, care să fie creditor şi debitor, în acelaşi timp, una faţă
de cealaltă.
2. Ambele obligaţii trebuie să aibă ca obiect o sumă de bani sau bunuri
fungibile de aceeaşi specie (art. 1145 alin. 1 C. civ.); potrivit art. 1145
alin. (2) C.civ., prestaţiile în fructe (grâne sau producte1137) constatate
prin mercuriale sunt compensabile cu sumele lichide şi exigibile.
3. Ambele creanţe să fie lichide, adică să fie determinate cu exactitate în
valoarea lor.
4. Ambele creanţe să fie exigibile, adică să fi ajuns la scadenţă.
Compensaţia nu poate avea loc:
- dacă una dintre obligaţii este afectată de o condiţie suspensivă;
- o obligaţie anulabilă nu poate fi opusă în compensaţie;
- nu poate avea loc compensaţia pentru capitalul unei rente viagere.
5. Creanţele ce urmează a se compensa să fie certe, adică existenţa lor să
nu fie discutabilă din punct de vedere juridic.
compensaţia legală, a se vedea Tribunalul Judeţean Timiş, decizia civilă nr. 16 din 8 ianuarie 1980, în
Revista română de drept, nr. 12/1980, pp. 55-56.
1135 Text corespunzător art. 1289 C. civ. fr.: Lorsque deux personnes se trouvent débitrices l'une
envers l'autre, il s'opère entre elles une compensation qui étient les deux dettes, de la manière et dans les
cas ci-après exprimés.
1136 Compensaţia legală poate fi invocată oricând în timpul procesului şi chiar în timpul executării
silite. În acest sens, a se vedea şi Alexandru Oproiu, Invocarea compensaţiei legale pe calea contestaţia
la executare, în cazul prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, în Justiţia Nouă, nr. 1/1966,
pp. 77-78.
1137 D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 738, text şi nota 6.
Dacă părţile au săvârşit fapte incompatibile cu stingerea prin

compensaţie a datoriilor reciproce, compensaţia va fi rezolvită
(desfiinţată).
Vom da câteva exemple.
1) Acceptarea de către debitor a cesiunii de creanţă pe care o face
creditorul său unui cesionar. În acest caz, el nu va putea invoca împotriva
cesionarului compensaţia pe care o putea invoca cedentului, înaintea
acceptării (art. 1149 alin. 1 C.civ.); prin acceptarea cesiunii se socoteşte
că debitorul a renunţat la compensaţie şi va trebui să plătească creanţa
către cesionar. Dacă cesiunea a devenit opozabilă debitorului prin
notificare, aceasta împiedică numai compensarea creanţelor dobândite de
debitor împotriva cedentului după notificare (art. 1149 alin. 2 C. civ.);
pentru cele anterioare notificării debitorul cedat poate opune compensaţia
chiar şi cesionarului, deoarece, până la notificare, el este un terţ faţă de
cesiunea intervenită între cedent şi cesionar1138. Acceptarea cesiunii din
partea debitorului are deci, în specie, o mai mare importanţă decât simpla
notificare, căci ea implică din partea lui o adevărată renunţare la
compensaţia îndeplinită. De aceea, ea împiedică compensaţia tuturor
creanţelor cedatului, chiar şi acelora care au precedat-o. Compensaţia îşi
păstrează însă efectele sale împotriva terţilor. Fidejusiunile, privilegiile,
ipotecile etc., care garantau creanţa cedentului, rămân stinse, şi debitorul
cedat n-ar putea să facă în aşa fel încât acestea să renască prin renunţarea
sa. De asemenea, debitorul cedat nu poate, prin exerciţiul creanţei sale
personale contra cedentului, să invoce aceste garanţii în prejudiciul
terţilor1139. Se poate întâmpla ca însuşi debitorul să fi devenit creditorul
creditorului său prin cumpărarea unei creanţe contra lui. În această
ipoteză, care nu este prevăzută de art. 1149 C. civ., ambele datorii se vor
stinge prin compensaţie. Problema este însă aceea de a şti dacă
compensaţia îşi va produce efectul său extinctiv din momentul cesiunii

1139 D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 763; în acelaşi sens, s-a arătat că în raporturile dintre
cesionari şi terţi, cum ar fi fidejusorii şi terţii deţinători ai imobilelor ipotecate, ei au, din momentul
operării compensaţiei legale, un drept câştigat de a se prevala de această compensaţie, aşa încât cesionarul
nu poate exercita nici un regres contra lor (a se vedea doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean,
op.cit., vol. VIII, p. 177, nr. 14).
sau de la data notificării. În privinţa celor de-al treilea, compensaţia va

avea fiinţă de la data notificării, aceeaşi soluţie fiind admisibilă şi în
privinţa părţilor1140.
2) Acceptarea de către unul dintre cei doi creditori reciproci între care a
operat compensaţia legală a plăţii făcute de celălalt, în acest caz
renăscând şi creanţa celui care a plătit, potrivit art. 1153 C. civ. În această
situaţie, privilegiile şi ipotecile care garantau creanţa renăscută prin
rezolvirea compensaţiei rămân stinse afară de cazul când cel care a plătit
nu a cunoscut împrejurarea care i-a conferit calitatea de creditor al
propriului său creditor1141. Deşi textul nu vorbeşte decât de privilegii şi
ipoteci, aceeaşi soluţie se admite şi în privinţa fidejusiunii1142.
3) Când unul dintre cei doi creditori reciproci între care a operat
compensaţia legală urmăreşte pe celălalt şi acesta nu-i opune
compensaţia.
Cât priveşte efectele compensaţiei legale, art. 1148 alin. (1) C. civ.
dispune: Compensaţia se operează în privinţa cauţiunii, pentru ceea ce
creditorul datoreşte debitorului principal1143.
Astfel, presupunând că A l-a împrumutat pe B cu o sumă de bani pe
care C a garantat-o ca fidejusor, şi că B a devenit la rândul său debitorul
lui A, ambele datorii sunt stinse prin compensaţie, dacă, bineînţeles, sunt
îndeplinite condiţiile cerute de lege, iar această compensaţie îşi va
produce efectele şi asupra fidejusiunii, care era accesorie (art. 1681 C.
civ.)1144.

1142 D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 789, text şi nota 1; doctrina citată în C. Hamangiu, N.
Georgean, op.cit., vol. VIII, p. 183, nr. 7. A se vedea şi infra, Secţiunea a III-a, § 7.
1143 Art. 1294 alin. (1) C. civ. francez: La caution peut opposer la compensation de ce que le
créancier doit au débiteur principal. După cum se poate observa, textul art. 1294 alin. (1) din Codul civil
francez zice că fidejusorul poate să opună compensaţia în privinţa sumei datorate de către creditor
debitorului principal, ceea ce înseamnă că fidejusorul nu poate face să opereze compensaţia, ci numai s-o
invoce şi să facă să se constate îndeplinirea ei de drept; s-a arătat însă că ar fi trebuit să se zică cum că
această compensaţia are loc şi legiuitorul român, ţinând seama de observaţiile acestui autor (Marcadé, IV,
834) a îndreptat viciul de redacţie al textului francez. Cf. D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 764, nota 4.
1144 D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 764, p. 765.
Compensaţia care a stins parte in qua datoria principală desfiinţează, în

acelaşi timp şi în aceeaşi proporţie, datoria fidejusorului1145.
Fidejusorul, chiar solidar1146, va putea să facă să se constate
compensaţia, chiar dacă debitorul ar fi renunţat la ea, pentru că această
excepţie nu este personală debitorului, ci reală şi inerentă datoriei (art.
1681 C. civ.). De remarcat că, pentru a se stinge creanţele reciproce prin
compensaţie (art. 1144 C.civ.) nu se va avea în vedere faptul că una din
datorii este garantată printr-o garanţie reală (privilegii sau ipoteci) ori
personală (fidejusiune) şi cealaltă negarantată1147.
Se poate întâmpla ca acela care devine creditorul unei persoane pentru o
sumă lichidă şi exigibilă să datoreze acelei persoane mai multe sume de
bani, deopotrivă lichide şi exigibile. Legea dispune (art. 1151 C. civ.) că,
în asemenea caz, se vor urma regulile de la imputaţia plăţii, deoarece
compensaţia este de fapt o dublă plată fictivă prescurtată - compensatio
est instar solutionis1148. Astfel, dacă între două obligaţii, dintre care una
este garantată prin fidejusiune şi alta negarantată, imputaţia se va face
asupra celei garantate, ca fiind mai oneroasă - gravior videtur quam ea
quoe pura est.
2. Compensaţia convenţională sau facultativă
Compensaţia convenţională este aceea pe care numai o parte poate s-o

invoce - est in facultate unius ex debitoris -, iar nu ambele părţi, ca la
compensaţia legală. Ea operează atunci când nu sunt întrunite condiţiile
1145 A. Colin, H. Capitant, op.cit., vol. II, p. 734.

1147 D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 869. De amintit că, potrivit art. 1150 C. civ.: Când cele două
datorii nu sunt platnice într-acelaşi loc, nu se poate opera compensaţia decât plătind cheltuielile remiterii
(cheltuieli pricinuite de efectuarea plăţii în alt loc - n.n.). Potrivit art. 1147 C. civ. compensaţia legală nu
operează: 1. când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar; 2. când se
pretinde restituirea unui depozit neregulat; 3. când creanţa este insesizabilă. De asemenea, potrivit art.
1152 C. civ. compensaţia nu poate opera nici în dauna drepturilor dobândite de alte persoane, spre
exemplu în cazul popririi. Părţile, prin voinţa lor, pot renunţa la compensaţia legală înaintea îndeplinirii ei,
efectele acestei renunţări la compensaţia legală producându-se şi în privinţa celor de-al treilea (idem, p.p
786-787).
pentru a opera compensaţia legală. De exemplu: A datorează lui B

100.000 lei, sumă pe care trebuie să o plătească la termen de un an; la
rândul său, A devine creditorul lui B pentru aceeaşi sumă; compensaţia
legală nu poate avea loc, creanţa lui B (datoria lui A) nefiind exigibilă;
dar, datorită faptului că termenul este presupus a fi stipulat în favoarea
debitorului (art. 1024 C.civ.) el poate renunţa la beneficiul lui şi, în
asemenea caz, datoria devenind exigibilă, este compensabilă.
Compensaţia depinzând, în specie, de debitorul cu termen, se numeşte
facultativă. Compensaţia facultativă va mai putea fi admisă în unele
cazuri în care compensaţia legală nu poate avea loc, pentru că ambele
datorii care se găsesc faţă în faţă nu sunt datorate de părţi personal sau în
aceeaşi calitate şi în mod principal. Astfel, fidejusorul ar putea să opună
în compensaţie creditorului urmăritor datoria pe care acest creditor ar
avea-o faţă de fidejusor1149. O condiţie a compensaţiei facultative este ca
ambele datorii să fie egale, pentru că debitorul nu-l poate obliga pe
creditor să primească o plată parţială (art. 1101 alin. 1 C.civ.), ceea ce în
cadrul compensaţiei legale se poate întâmpla (art. 1144 C.civ.). Cât
priveşte efectele compensaţiei facultative, acestea sunt similare cu cele
ale compensaţiei legale, însă numai din ziua în care ea a fost opusă, şi ea
poate fi opusă, ca şi compensaţia legală, în orice fază a procesului, în
primă instanţă ca şi în apel1150.
3. Compensaţia judecătorească
Când datoriile reciproce nu sunt lichide sau nu au ca obiect bunuri

fungibile, unul dintre creditorii reciproci se poate adresa instanţei de
judecată, care va aprecia şi va putea dispune stingerea datoriilor până la
concurenţa celei mai mici.
Efectele compensaţiei judecătoreşti sunt aceleaşi ca în cazul
compensaţiei legale, numai că ele se vor produce de la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus compensaţia1151.
1149 Idem, p. 796, text şi nota 4.

1150 Idem, p. 797.
1151 C. Sătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 343.
4. Compensaţia în dreptul internaţional privat
În materie de drept internaţional privat, potrivit art. 123 din Legea nr.
105/1992:
Compensaţia este supusă legii aplicabile creanţei căreia i se opune
stingerea, parţială sau totală, prin compensaţie.
Compensaţia judecătorească este supusă legii forului, iar cea
convenţională este supusă legii aplicabile creanţei căreia i se opune
stingerea, parţială sau totală, prin compensaţie.
În ceea ce priveşte compensaţia legală, dacă ambele obligaţii sunt
supuse aceleiaşi legi, acestea va avea loc, iar dacă obligaţiile sunt supuse
unor legi deosebite, compensaţia este posibilă când este permisă de
ambele legi1152.
Efectele în privinţa fidejusiunii vor fi cele prevăzute de legea aplicabilă
compensaţiei.
7.2.1.1. Definiţie şi importanţă.

Compensaţia este modul de stingere a obligaţiilor care constă în
stingerea a două obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai mici
dintre ele. Prin ipoteză, compensaţia presupune existenţa a două
raporturi juridice obligaţionale distincte, în cadrul cărora aceleaşi
persoane sunt creditor şi debitor, un faţă de cealaltă.
Dacă obligaţiile sunt egale ca valoare, ele se sting în întregime: A
datorează lui B 5000 de lei, iar B îi datorează, la rândul lui, lui A tot 5000
de lei, în cadrul unui alt raport juridic obligaţional; prin compensaţia, cele
două datorii reciproce se vor stinge în întregime.
Dacă obligaţiile nu sunt egale ca valoare, datoriile se vor stinge până la
concurenţa celei mai mici dintre ele: A datorează lui B 5000 de lei, iar B
datorează lui A 3000 de lei. Prin operarea compensaţiei, B urmează a-i
1152 I. P. Filipescu, Drept internaţional privat, vol. II, op.cit., p. 118, nota 15. A se vedea şi: Sergiu
Deleanu, Legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional, în Dreptul, nr. 7/1993, p. 22; Giulio
Diena, Trattato di Diritto commerciale internaţionale osia il diritto internazionale privato
commerciale, Volume primo. Parte generale, Firenze, Casa Editrice Libraria Fratelli Cammelli,
1900, passim.
plăti lui A numai 2000 de lei, căci pentru 3000 de lei a plătit cu creanţa
pe care, la rândul lui, o avea împotriva lui A.
Compensaţia prezintă evidente avantaje practice.
În primul rând, este de observat că ea reprezintă un mod simplificat de
executare a obligaţiilor, prin evitarea unei plăţi duble.
În al doilea rând, compensaţia este analizată şi ca mijloc de garantare a
realizării creanţei creditorului1153. Într-adevăr, creditul, prin
compensarea creanţei sale împotriva debitorului cu datoria sa faţă de
acesta din urmă, îşi va satisface creanţa cel puţin până la concurenţa
datoriei faţă de propriul debitor, fără riscul unei eventuale insolvabilităţi a
debitorului şi fără a suporta concursul celorlalţi creditori chirografari.
Compensaţia este reglementată prin art. 1143-1153 C. civ.
7.2.1.2. Domeniu de aplicare.
În privinţa domeniului de aplicaţie a compensaţiei precizăm că ea este
un mod de stingere a oricăror obligaţii, independent de izvorul lor. Totuşi
Codul civil prevede expres când nu operează compensaţia unor creanţe
reciproce (art. 1147). Astfel:
1) când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la
proprietar. Aceasta înseamnă că celui care i-a fost luat în mod ilicit un
anumit bun nu i se poate opune compensaţia unei datorii pe care el o avea
faţă de cel care şi-a însuşit, în acest fel bunul;
2) când se pretinde restituirea unui depozit neregulat, adică a unor
bunuri fungibile care au fost date în depozit şi au fost consumate de
depozitar. Compensaţia nu va opera chiar dacă depozitarul este, la rândul
lui, creditorul deponentului, astfel că, la expirarea termenului contractual,
va trebuie să-i restituie bunuri de aceeaşi natură şi în aceeaşi cantitate.
3) când creanţa este insesizabilă, cum este spre exemplu pensia de
întreţinere. Cel care datorează pensie de întreţinere nu poate opune
compensarea ei cu o datorie pe care creditorul pensiei o are, eventual, faţă
de el.
Compensaţia nu poate opera nici în dauna drepturilor dobândite de alte
persoane, spre exemplu în cazul popririi. Într-adevăr, dacă după
efectuarea popririi terţul poprit dobândeşte un drept de creanţă împotriva
1153 Tudor R. Popescu, Peter Anca, Teoria generală a obligaţiilor, p. 406).
creditorului său iniţial, el nu mai poate invoca faţă de acesta compensaţia,

căci altfel ar însemna să-l prejudicieze pe creditorul popritor, căruia, în
urma popririi, terţul poprit trebuie să plătească.
7.2.1.3. Felurile compensaţiei.
Compensaţia poate fi: legală, când operează în puterea legii, prin
întrunirea anumitor condiţii; convenţională, când operează prin convenţia
părţilor; judecătorească, când operează prin hotărârea instanţei de
judecată.
7.2.1.4. Condiţiile compensaţiei legale.
Potrivit art. 1144 C. civ., compensaţia se operează de drept, în puterea
legii, şi chiar când debitori n-ar şti nimic despre aceasta; cele două
datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată
şi până la concurenţa cotităţilor lor respective.
Pentru a opera o asemenea compensaţie trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
1) reciprocitatea obligaţiilor. Aceasta înseamnă că ambele creanţe
trebuie să existe între aceleaşi persoane, care să fie creditor şi debitor, în
acelaşi timp, una faţă de cealaltă1154.
2) creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile (art. 1145 C. civ),
deoarece, prin compensaţie cei doi creditori reciproci trebuie să fie în
situaţia în care ar fi fost dacă s-ar fi efectuat plata. Într-adevăr, ei urmau a
primi exact ce-şi datorau unul faţă de celălalt. Pentru a putea opera
compensaţia, trebuie să-şi datoreze bunuri fungibile, altfel s-ar schimba,
fără voinţa părţilor, obiectul obligaţiei;
3) creanţele ce urmează a se compensa să fie certe1155, adică existenţa
lor să nu fie discutabilă din punct de vedere juridic;
1154 Astfel, în practica judecătorească s-a decis, în mod just, că părintele debitor al obligaţiei de
întreţinere nu poate opune în compensaţie minorului o creanţă pe care o are împotriva celuilalt părinte,
căruia minorul i-a fost încredinţat, căci titularul pensiei este copilul. A se vedea Trib. Regiunii Crişana,
dec. civ. Nr. 1107 din 4 iulie 1962, în: J.N. nr. 7/1963, p. 123; a se vedea de asemenea, Trib Suprem, col.
Civ., dec. nr. 865 din 28 mai 1963. Este de observat însă că debitorul pensiei de întreţinere nu putea
opune compensaţia nici minorului, în ipoteza că acesta din urmă ar fi avut o datorie faţă de el, deoarece
pensia de întreţinere este insesizabilă şi în privinţa unei astfel de creanţe nu poate opera compensaţia (art.
1147 pct. 3 C. civ.).
4) creanţele reciproce să fie lichide1156, adică să fie determinate cu

exactitate în valoarea lor;
5) creanţele reciproce să fie exigibile1157, adică să fi ajuns la scadenţă.
Dacă una dintre obligaţiile reciproce este afectată de un termen, nu poate
opera compensaţia, căci debitorul nu poate fi obligat să plătească înainte
de termen, or compensaţia este tot o plată.
În schimb, termenul de graţie nu împiedică compensaţia, căci ele
reprezintă o favoare acordată de instanţă debitorului până la executarea
silită a obligaţiei. Dacă în acest interval debitorul devine creditorul
propriului său creditor, îi va putea opune compensaţia, adică va plăti1158
prin invocarea compensaţiei.
Dacă sunt întrunite aceste condiţii, compensaţia se produce de drept.
Totuşi, deşi compensaţia operează automat, ea va fi rezolvită
(desfiinţată), dacă părţile au săvârşit acte incompatibile cu stingerea, prin
compensaţie, a datoriilor reciproce, de exemplu:
1) acceptarea de către debitor a cesiunii de creanţă pe care o face
creditorul său unui cesionar; în acest caz, el nu va putea invoca împotriva
cedentului, înaintea acceptării (art. 1149 C. civ). prin acceptarea cesiunii
se socoteşte că debitorul a renunţat la compensaţie şi va trebui să
plătească creanţa către cesionar.
Dacă însă cesiunea a devenit opozabilă debitorului prin notificare,
aceasta împiedică compensarea creanţelor dobândite de debitor împotriva
cedentului după notificare (art. 1149 alin. 2 C. civ.). Pentru cele
anterioare notificării debitorul cedat poate opune compensaţia chiar şi
cesionarului, deoarece, până la notificare, ele este un terţ faţă de cesiunea
intervenită între cedent şi cesionar;
1155 A se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 328 din 17 martie 1958 (nepublicată); I. Mihuţă, Al.
Lesviodax, Repertoriu … 1952-1969, p. 193; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1703 din 24 decembrie
1962, în C.D. 1962, p. 108.
1156 Ibidem.
1157 Ibidem.
1158 A se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1703 din 24 decembrie 1962, în D.C., p. 108.
2) acceptarea de către unul dintre cei doi creditori reciproci între care
a operat compensaţia legală a plăţii făcute de celălalt. În acest caz,
renaşte şi creanţa celui care a plătit.
Potrivit art. 1153 C. civ., în acest caz privilegiile şi ipotecile care
garantau creanţa renăscută prin rezolvirea compensaţiei rămân stinse,
afară de cazul când cel care a plătit nu a cunoscut împrejurarea care i-a
oferit calitatea de creditor al propriului său creditor.
3) când unul dintre cei doi creditori între care a operat compensaţia
legală urmăreşte pe celălalt şi acesta nu-i opune compensaţia.
7.2.1.5. Efectele compensaţiei.
Compensaţia stinge creanţele reciproce întocmai ca şi plata. Art. 1144
C. civ. dispune că ”cele două datorii se sting reciproc în momentul când
ele se găsesc existând deodată şi până la concurenţa cotităţilor lor
respective”.
În măsura în care se sting creanţele, urmează a se stinge şi accesoriile şi
garanţiile lor: privilegiile, gajul, ipoteca.
Când între aceleaşi părţi există mai multe datorii reciproce, art. 1151 C.
civ. dispune că modul în care va opera compensarea lor se determină
după regulile aplicabile imputaţiei plăţii.
7.2.1.6. Compensaţia convenţională.
Aceasta va opera prin convenţia părţilor, în ipoteza în care nu sunt
întrunite condiţiile pentru a opera compensaţia legală. Efectele ei vor fi
aceleaşi ca la compensaţia legală, cu menţiunea că se vor produce de la
data când s-a încheiat convenţia părţilor cu privire la compensaţie.
7.2.1.7. Compensaţia judecătorească.
Când datoriile reciproce nu sunt lichide sau nu au ca obiect bunuri
fungibile, unul dintre creditorii reciproce se poate adresa instanţei de
judecată care va aprecia şi va putea dispune stingerea datoriilor până la
concurenţa celei mai mici1159.
Efectele compensaţiei judecătoreşti vor fi aceleaşi ca în cazul
compensaţiei legale, numai că ele se vor produce de la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis compensaţia.
1159 A se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. din 24 decembrie 1962, în: D.C., p. 108.
7.2.2. Confuziunea
§ 9. Confuziunea
1. Noţiuni generale
Confuziunea (art. 1154-1155 C. civ.) constă în întrunirea în aceeaşi

persoană, atât a calităţii de debitor, cât şi a aceleia de creditor, în cadrul
aceluiaşi raport juridic obligaţional (art. 1154 C. civ.).
Confuziunea se poate aplica tuturor obligaţiilor, independent de izvorul
lor.
În materie de drepturi reale întrunirea asupra aceleiaşi persoane a
calităţii de creditor ipotecar şi de proprietar al fondului ipotecat face ca
ipoteca să nu mai poată fi executată. Însă întrunirea asupra aceleiaşi
persoane a calităţilor de debitor şi fidejusor, neproducând o confuziune în
sensul art. 1154 C. civ, nu duce la stingerea ipotecii1160. Legiuitorul nu se
ocupă de confuziune decât în ceea ce priveşte drepturile personale.
Ea poate avea loc în mai multe moduri:
1. când creditorul moşteneşte cu titlu universal, fie ab intestat1161, fie
prin testament pe debitor sau viceversa, când debitorul moşteneşte cu titlu
universal pe creditor;
2. când o terţă persoană moşteneşte în aceleaşi condiţii atât pe creditor
cât şi pe debitor (acest caz intră însă în cel precedent).
2. Efectele confuziunii asupra fidejusiunii
Cât priveşte efectele confuziunii, în principiu aceasta stinge raportul

juridic obligaţional cu toate garanţiile şi accesoriile sale.
Sunt de distins mai multe situaţii.

1161 A se vedea şi Vasile Gionea, La succession ab-intestat dans les anciennes legislation
roumaines, în Recherches sur l’histoire des institutions et du droit. XIV, Association d’histoire
comparative des institutions et du droit, Bucureşti, 1989, p. 75 şi urm.
1. Confuziunea operată prin concursul calităţii de creditor şi debitor

principal (de pildă, creditorul îl moşteneşte pe debitorul principal sau
invers). În acest caz, potrivit art. 1155 alin. (1) C. civ.1162, fidejusorii sunt
liberaţi. Într-adevăr, dacă creditorul, devenind debitor, ar putea cere plata
de la fidejusor el ar fi silit ulterior să i-o restituie (art. 1669 C.civ.)1163.
Dacă încetează confuziunea, fidejusiunea rămâne stinsă, afară de cazul
când confuziunea era numai aparentă, cum ar fi, de exemplu, când ea
rezultă dintr-un act care apoi a fost anulat1164.
2. Confuziunea operată prin concursul calităţii de debitor principal şi
fidejusor. Art. 1680 C. civ. dispune: Confuziunea urmată între datornicul
principal şi fidejusorul său, prin erezirea unuia de către altul, nu stinge
acţiunea creditorului contra acelui ce a garantat pentru fidejusor1165.
Potrivit art. 1155 alin. (2) C. civ.: Aceea1166 ce operează prin concursul
calităţilor de creditor sau debitor şi cauţiune, nu aduce stingerea
obligaţiei principale; aceea ce se operează prin concursul calităţilor de
creditor şi debitor nu profită codebitorilor săi solidari, decât pentru
porţiunea datorată de dânsul1167. Din aceste două texte rezultă pentru
ceea ce interesează aici că dacă între calităţile de debitor principal şi
fidejusor s-a operat confuziunea, fidejusiunea va fi stinsă, lăsând să
subziste obligaţia principală. Fidejusiunea se stinge pentru că nimeni nu
1162 Text corespunzător art. 1301 alin. (1) C. civ. fr.: La confusion qui s'opère dans la personne du
débiteur principal, profite à se cautions (…).
1163 În acelaşi sens, a se vedea şi doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. VIII, p.
187, nr. 1, 2; a se vedea şi D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 811.
1164 A se vedea doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. VIII, p. 187, nr. 3; idem,
vol. IX, p. 320, nr. 1.
1165 Text corespunzător art. 2035 C. civ. francez: La confusion qui s'opère dans la personne du
débiteur principal et de sa caution, lorsqu'il deviennent héritiers l'un de l'autre, n'étinent point l'action du
créancier contre celui qui s'est rendu caution de la caution.
1166 Confuziunea.
1167 Text corespunzător art. 1301 alin. (2) şi (3) C. civ. fr.: Celle qui s'opère dans la personne de la
caution, n'entraîne point l'extinction de l'obligation principale;
Celle qui s'opère dans la personne du créancier, ne profite à ses codébiteurs solidaires que pour la
portion dont il était débiteur.
poate garanta datoria ca şi creanţa sa proprie1168. Stingerea fidejusiunii ca

urmare a confuziunii între calităţile de debitor şi fidejusor (de pildă, unul
îl moşteneşte pe celălalt) este privitoare numai la raporturile dintre
debitor şi fidejusor, însă nu şi faţă de creditor, care poate invoca
fidejusiunea dacă are interes1169. În acelaşi sens, s-a arătat că dacă are loc
confuziunea între debitor şi fidejusor, efectul nu va fi stingerea în realitate
a fidejusiunii, căci dacă obligaţia principală este anuală pe baza unei
excepţiuni pur personale debitorului, fidejusiunea reapare1170.
3. Confuziunea operată prin concursul calităţii de creditor şi fidejusor.
În acest caz, prevăzut de art. 1155 alin. (2) C. civ., reprodus mai sus,
fidejusiunea se stinge lăsând să subziste obligaţia principală, pentru că
imposibilitatea de a executa obligaţia nu există decât în privinţa
fidejusorului. Astfel, dacă presupunem că creditorul a devenit
moştenitorul fidejusorului sau viceversa, fidejusiunea este stinsă, pentru
că nimeni nu poate fi fidejusorul său propriu. Această confuziune nu
stinge însă obligaţia principală, care va continua să existe ca datorie
negarantată sau garantată de alţii, dacă erau mai mulţi fidejusori, pentru
că debitorul principal poate fi silit, în specie, să execute obligaţia sa1171.
Confuziunea, în acest caz, nu aduce stingerea celorlalte accesorii ale
datoriei principale, de pildă, ipotecile1172.
În cazul în care sunt mai mulţi fidejusori şi creditorul moşteneşte pe
unul dintre ei, ceilalţi fidejusori nu sunt liberaţi, însă ei au beneficiul de
diviziune, aşa încât creditorul nu-i poate urmări decât numai pentru
partea lor, după ce s-a scăzut partea fidejusorului căruia el i-a
1168 Celelalte asigurări, cum ar fi ipotecile etc., care ar fi fost date de debitor sau/şi de fidejusor, vor
continua a-şi avea fiinţă şi creditorul va putea să le invoce, cu toată confuziunea intervenită (art. 1680 C.
civ.), pentru că nici o imposibilitate de fapt nu se opune la menţinerea lor. A se vedea: D. Alexandresco,
op.cit., vol. VI, p. 810, nota 2; doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. IX, p. 321, nr. 5
de sub art. 1680.
1170 Idem, vol. IX, p. 321, nr. 4 de sub art. 1680.
1171 În acest sens: D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 810; doctrina citată în C. Hamangiu, N.
Georgean, op.cit., vol. VIII, p. 188, nr. 5 şi vol. IX, p. 320, nr. 2 de sub art. 1680.
1172 Idem, p. 321, nr. 4 de sub art. 1680.
succedat1173. De asemenea, nu există confuziune când un fidejusor

succede altui fidejusor.
3. Efectul încetării confuziunii asupra fidejusiunii
Cât priveşte încetarea confuziunii atunci când aceasta are loc printr-o
cauză posterioară actului ce a produs-o (de pildă atunci când moştenitorul
în persoana căruia s-a produs cesionează moştenirea unei alte persoane),
confuziunea continuă a-şi produce efectele faţă cu cei de-al treilea
(fidejusorii, detentorii imobilelor ipotecate etc.), datoria rămânând stinsă
cu toate accesoriile sale. Între părţi însă, adică între cedent şi cesionar, ea
încetează a-şi produce efectele şi cesionarul este considerat ca şi cum nu
ar fi fost moştenitor; el va trebui deci să plătească cedentului creanţa
stinsă prin confuziune. Astfel, dacă presupunem că A, ce datora lui D
500.000 lei, având ca fidejusor pe B, a decedat, lăsându-l pe D
moştenitor, creanţa lui D este stinsă prin confuziune; dacă ulterior,
moştenirea pe care D a primit-o de la A o va vinde lui C, faţă cu B,
fidejusorul, datoria este stinsă; faţă cu C însă, ea nu este stinsă, şi el va
trebui să plătească lui D suma de 500.000 lei (art.1401 C. civ. 1174), după
cum şi D va trebui să-i plătească suma ce ar fi datorat lui A1175.
7.2.2.1. Definiţie.
Confuziunea constă în întrunirea în aceeaşi persoană atât a calităţii de
debitor, cât şi a aceleia de creditor, în cadrul aceluiaşi raport juridic
obligaţional (art. 1154 C. civ.). Aşadar, stingerea obligaţiilor prin
confuziune operează atunci când, în cadrul aceluiaşi raport juridic
obligaţional, un singur subiect de drept deţine două calităţi incompatibile
1173 Idem, nr. 6 de sub art. 1680.

1174 A se vedea pentru instituţia vânzării unie moşteniri - universum ius - Fr. Deak, în Fr. Deak, St. D.
Cărpenaru, op.cit., pp. 77-79. Acestă instituţie este cunoscută şi în dreptul italian. A se vedea, pentru
dreptul civil italian, art. 1542-1547 Il Nuovo Codice Civile. Pentru comentarii la aceste texte, a se vedea E.
Casati, G. Russo, op.cit., pp. 542-543. Pentru dreptul francez, a se vedea H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud,
Leçons de Droit civil. Sûretés. Publicité foncière. Principaux contrats, vol. III, ediţia a II-a, pp. 684-
685.
între ele: calitatea de debitor şi cea de creditor. Spre exemplu, creditorul

moşteneşte pe debitor sau invers.
7.2.2.2. Domeniu de aplicaţie.
Confuziunea se poate aplica tuturor obligaţiilor independent de izvorul
lor.
În raporturile dintre persoanele fizice operează cu ocazia succesiunii,
când succesiunea este acceptată pur şi simplu; nu şi în cazul acceptării
sub beneficiu de inventar sau al separaţiei de patrimonii cerute de
creditorii succesorali.
7.2.2.3. Efectele confuziunii.
Confuziunea stinge raportul juridic obligaţional cu toate garanţiile şi
accesoriile sale. Aceasta înseamnă că prin confuziune va fi liberat şi
garantul personal – fidejusorul. Dacă operează confuziunea numai în
persoana fidejusorului (fidejusorul moşteneşte pe creditor sau invers), se
va stinge numai obligaţia sa accesorie de garantare a creanţei, iar
obligaţia principală a debitorului va continua să existe şi urmează a-şi
produce efectele sale.
În cadrul unei obligaţii solidare, când confuziunea se produce între
creditor şi unul dintre codebitorii solidari, creanţa nu se va stinge decât
pentru partea acestuia şi nu profită decât în aceeaşi măsură celorlalţi
codebitori solidari. Acelaşi efect se va produce şi în cazul obligaţiile
indivizibile.
Confuziunea poate să înceteze atunci când încetează cauza care a
provocat-o. Efectele confuziunii se vor desfiinţa şi vechea obligaţie
renaşte. Aceasta deoarece confuziunea nu este o cauză de stingere
propriu zisă a obligaţiei, ci mai degrabă o piedică în executarea ei; prin
întrunirea în aceeaşi persoană a calităţilor incompatibile în cadrul
aceluiaşi raport juridic obligaţional, practic acea persoană se găseşte în
imposibilitatea dispare, confuziunea nu-şi va produce efectele şi obligaţia
va renaşte1176.
7.2.3. Darea în plată
§ 3. Darea în plată
1176 A se vedea M.G. Rarincescu, Curs elementar de drept civil român, vol. II, Drepturile reale.
Obligaţiile, Bucureşti, 1947, p. 657.
Codul civil nu prezintă în mod direct darea în plată ca un mijloc de

stingere a obligaţiilor, însă faptul ca ea constituie unul dintre aceste
mijloace rezultă din modul de exprimare per a contrario folosit în textul
art. 1100 C. civ.: Creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela
ce i se datoreşte, chiar când valoarea lucrului ar fi egală sau mai mare
(text corespunzător art. 1243 C. civ. fr.). Aşa fiind, dacă creditorul nu
poate fi silit să primească lucrul oferit de debitor în locul celui datorat, el
poate să-l primească de bunăvoie1177.
Atunci când creditorul primeşte drept plată, de bunăvoie, de la debitor
un alt lucru (datio in solutum) obligaţia principală este stinsă; prin urmare
şi fidejusiunea va fi stinsă.
Dacă obligaţia principală nu este stinsă decât pro parte, fidejusorul nu
va fi liberat decât în proporţie cu partea sa din datorie care a fost stinsă.
Natura juridică a dării în plată este compozită, în măsura în care aparţine
plăţii şi novaţiei.
Efectele produse de darea în plată sunt şi ele diferite prin raportarea la
scopul urmărit de părţi. Interesul practic al stabilirii naturii juridice şi, în
consecinţă, a efectelor dării în plată, apare atunci când creditorul ar fi
evins de bunul pe care l-ar fi primit drept plată.
1177 Cât priveşte natura juridică a dării în plată, s-a arătat că ea se aseamănă cu novaţia prin schimbare
de obiect, numai că în timp ce novaţia operează prin convenţia părţilor înainte de plată, darea în plată
operează chiar în momentul plăţii. Când obligaţia are ca obiect un bun cert care este înlocuit în plată
printr-un alt bun cert (res pro re), natura juridică a operaţiunii va fi aceea de schimb de proprietăţi. Dacă
însă se datorează o sumă de bani şi se dă în schimb un bun cert în locul sumei datorate, operaţiunea de
dare în plată are natura juridică a unei vânzări. Între darea în plată şi vânzare există însă următoarele
deosebiri: 1. vânzarea este o operaţiune speculatorie; darea în plată este un mijloc de stingere a datoriilor;
2. vânzarea are întotdeauna un preţ, care constă într-o sumă de bani; darea în plată este realizată pe calea
prestării unui corp cert în locul altuia, ca şi a unor bunuri de gen, deci nu numai prin darea unui obiect în
locul banilor; 3. Dacă obligaţia a cărei stingere s-a urmărit prin darea în plată ar fi inexistentă, cel ce a
plătit are o acţiune în repetiţia indebitului împotriva lui accipiens; în materie de vânzare, dacă într-o
acţiune a vânzătorului, care tinde a-l obliga pe cumpărător la plata preţului, cumpărătorul ar invoca
excepţia de compensaţie a datoriei sale de a plăti preţul, cu o datorie pe care vânzătorul ar avea-o faţă de
el, iar această datorie ar fi inexistentă, vânzătorul nu poate cere decât plata preţului, nu şi restituirea
lucrului vândut. A se vedea, pe larg: P.C. Vlachide, op.cit., vol. II, p. 294; C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit.,
p. 334.
După teoria tradiţională - potrivit căreia darea în plată este un mod

special de stingere a obligaţiilor -, dacă creditorul ar fi evins, ar trebui ca
operaţia de dare în plată să fie rezolvită pentru neîndeplinirea obligaţiei
asumate, ceea ce ar face să subziste vechiul raport juridic obligaţional, cu
toate accesoriile şi garanţiile sale1178. Dacă se acceptă că darea în plată
este o novaţie prin schimbare de obiect, având ca efect substituirea unei
obligaţii preexistente printr-o executare imediată a acestei obligaţii, ar
trebui ca darea în plată să ducă la stingerea fidejusiunilor - art. 1683
C.civ. (şi a celorlalte accesorii ale creanţei), creditorul evins nemaiavând
acţiunile ataşate obligaţiei iniţiale, ci va avea numai acţiunea în garanţie
contra evicţiunii. Ultima soluţie pare a fi mai fundamentată1179, fiind
acceptată şi de autorii de dinaintea consacrării ei prin art. 2038 C. civ.
francez (art. 1683 C. civ. român), arătându-se că chiar dacă, după
rigoarea principiilor, fidejusorul nu ar trebui să fie liberat prin darea în
plată, el nu trebuie să sufere totuşi un prejudiciu ca urmare a efectului
convenţiei intervenite între creditor şi debitor1180.
Potrivit art. 1683 C. civ.: Dacă creditorul primeşte de bunăvoie un
imobil sau alt lucru în plata datoriei principale, cauţionatorul rămâne
liberat, chiar dând creditorul a fost evins din acel lucru1181. Acest text nu
1178 Fr. Deak, op.cit., p. 398, apud C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 344, nota 2. Autorii clasici
francezi, întemeindu-se pe autoritatea lui Domat (Lois Civiles, III, Tit.1, Secţiunea a VII-a, nr. 6)
consideră datio in solutum ca neavenită în caz când primitorul plăţii ar fi evins din lucrul primit, sub
cuvânt că darea în plată n-ar opera decât o stingere condiţională, subordonată transferării definitive a
proprietăţii obiectului dat în plată. În dreptul roman, Marcianus susţinea că evicţiunea face să renască
vechea datorie - si quis aliam rem pro alia volenti solverit, et evicta fuerit res, manet pristina obligatio -
s.n. (D. Iustiniani, Liber Quaqdragesimussextus, Tit. III, De solutionibus et liberationibus, 46, în
Corpus Juris Civilis, op.cit., vol. I, p. 849); iar Iulianus susţinea, spre deosebire de Marcianus, că vechea
obligaţie trebuie să rămână stinsă (D. Iustiniani, Liber Tertiusdecimus, Tit. VII, De pignoraticia
actione, vel contra, 28, în Corpus Juris Civilis, op.cit., vol. I, p. 252). Aceeaşi contrazicere exista şi în
constituţiunile imperiale (L.8, Cod., 7, 45, De sententiis et interlocutionibus omnium judicum; L. 4.
Cod., 8,45, De evectionibus), precum şi în vechiul drept francez (a se vedea D. Alexandresco, op.cit.,
vol. VI, p. 682, nota 2 şi literatura juridică franceză acolo citată).
1179 Această părere este susţinută de: M. Planiol (op.cit., vol. II, pp. 174-175); P. C. Vlachide (op.cit.,
vol. II, pp. 294-295).
1180 Pothier, Obligations, nr. 406, apud M. Planiol, op.cit., vol. II, p. 175, nota 1.
1181 Potrivit art. 2038 C. civ. francez: L'acceptation volontaire que le créancier a faite d'un immeuble
d'un effet quelconque en payement de la dette principale, décharge la caution, encore que le créancier
vienne à en être évincé.
este decât o aplicaţie particulară a principiului consacrat prin art. 1137

alin. (2) C.civ., potrivit căruia novaţiunea făcută în privinţa debitorului
principal liberează pe fidejusori, căci o datio in solutum implică o
novaţiune: creditorul care consimte a primit un alt lucrul în locul celui
datorat, operând prin substituirea unei datorii alteia1182.
S-a arătat că dispoziţiile art. 1683 C. civ. se aplică atât fidejusiunii
solidare, cât şi celei nesolidare şi chiar dacă creditorul a acceptat darea în
plată sub rezerva drepturilor sale contra fidejusorului1183. În cazul în care
liberarea debitorului a fost condiţională, şi fidejusorul va fi descărcat tot
condiţional1184. Fidejusorul este liberat, oricare ar fi cauza evicţiunii,
afară de situaţia când evicţiunea provine din faptul său, căruia îi aparţine
lucrul dat în plată1185.
Dimpotrivă, dispoziţiile art. 1683 C. civ. nu se aplică:
- atunci când darea în plată s-a făcut în virtutea însuşi actului de
obligaţie1186;
- când darea în plată a fost anulată pentru incapacitate, dol, eroare sau
orice altă cauză, deoarece în acest caz nu există neacceptare de bunăvoie
din partea creditorului1187, acceptarea benevolă din partea creditorului
fiind o condiţie sine qua non pentru ca darea în plată să aducă stingerea
fidejusiunii1188.
Darea în plată este operaţiunea juridică prin care debitorul execută
către creditorul său o altă prestaţie decât aceea la care s-a obligat la
încheierea raportului juridic obligaţional.
1182 D. Alexandresco, op.cit., vol. X, p. 178, text şi nota 2.

1183 Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. IX, p. 324, nr. 1 şi nr. 2 de sub art.
1683.
1184 Idem, nr. 3.
1185 Idem, nr. 7, nr. 8.
1186 Idem, nr. 4.
1187 Idem, nr. 6.
1188 Idem, nr. 5. Pentru un exemplu, a se vedea D. Alexandresco, op.cit., vol. X, p. 171, nota 4 (a se
vedea şi infra, Secţiunea a II-a, § 2.).
Această schimbare a prestaţiei se face numai cu consimţământul

creditorului, deoarece, potrivit principiului înscris în art. 1100 C. civ.,
creditorul nu poate fi obligat să primească o altă prestaţie decât cea care i
se datoreşte, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite este egală sau mai
mare.
Darea în plată se aseamănă cu novaţia prin schimbarea de obiect. Dar, în
timp ce novaţia operează prin convenţia părţilor încheiată înainte de
plată, darea în plată are loc în momentul efectuării plăţii. În acelaşi timp,
novaţia este un mod de transformare a obligaţiei, pe când darea în plată
duce la stingerea ei.
7.2.3.2. Efecte.
În privinţa efectelor pe care le produce, trebuie să precizăm că darea în
plată stinge datoria întocmai ca şi plata. Pentru ca să se producă efectul
extinctiv al dării în plată se cere ca, atunci când noua prestaţie constă în a
da un bun individual determinat, cel care face darea în plată să fie
proprietarul lucrului care înlocuieşte vechea prestaţie. În caz contrar,
operaţia urmează a fi rezolvită pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate,
ceea ce va face să subziste vechiul raport juridic obligaţional, cu toate
accesoriile şi garanţiile sale1189.
7.3. Modurile de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea
creanţei creditorului
7.3.1. Remiterea de datorie
§ 7. Remiterea de datorie
1. Generalităţi
Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit a creditorului de a-şi

valorifica creanţa pe care o are împotriva debitorului său. Remiterea este
o convenţie care, pentru a fi valabilă, presupune manifestarea de voinţă a
ambelor părţi, iar nu un act juridic unilateral, deci ea presupune şi
consimţământul debitorului.

Până la acceptarea de către debitor, creditorul poate retrage oricând

oferta sa: numai pe data realizării acordului de voinţă al părţilor se stinge
raportul juridic obligaţional.
Remiterea de datorie poate avea loc şi printr-un testament, caz în care ea
constituie un legat de liberaţiune, pe care debitorul poate să-l accepte sau
nu. În acest ultim caz ea trebuie să îndeplinească condiţiile de formă ale
testamentului. Dacă remiterea de datorie s-a făcut prin acte între vii, ea
constituie o donaţie indirectă şi este supusă tuturor regulilor specifice
acesteia cu privire la revocare (art. 829 şi urm. C. civ.), raport (art. 738 şi
urm. C. civ.) şi reducţiune (art. 841 şi urm. C. civ.).
Cât priveşte proba remiterii de datorie, trebuie avute în vedere
prezumţiile de liberalitate instituite prin art. 1138 C. civ., conform cu
care:
a) în cazul în care creditorul înmânează debitorului însuşi titlul originar
constatator al creanţei care este un înscris sub semnătură privată,
operează o prezumţie iuris et de iure de liberare a debitorului;
b) în cazul în care creditorul remite debitorului titlul original constatator
al creanţei care este un înscris autentic sau copia legalizată a unei hotărâri
judecătoreşti investită cu formulă executorie, prezumţia de liberare a
debitorului este relativă - juris tantum.
Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit a creditorului de a-
şi valorifica creanţa pe care o are împotriva debitorului său.
Chiar dacă remiterea de datorie semnifică renunţarea la un drept, ea nu
este un act juridic unilateral, ci un contract. Deci ea presupune şi
consimţământul debitorului.
Într-adevăr, creditorul poate să nu ceară plata de la debitor, dar nu-l
poate împiedica să plătească.
Aşadar, remiterea de datorie se realizează pe calea unui acord de voinţă
între creditor şi debitor. Pe data realizării lui se va şterge raportul juridic
obligaţional. Se admite că până la acceptarea ofertei de remitere de
datorie, creditorul poate să o retragă1190.
1190 Fr. Deak, Teoria generală a obligaţiilor. Curs, p. 399.

De asemenea, remiterea de datorie poate fi făcută şi printr-un testament,

caz în care ea constituie un legat de liberaţiune. Desigur că debitorul
poate să accepte sau nu legatul de liberaţiune instituit în favoarea sa.
7.3.1.2. Condiţiile remiterii de datorie.
Este de observat că remiterea de datorie apare ca un contract cu titlu
gratuit, care implică intenţia creditorului de a face o liberalitate
debitorului său.
Drept urmare, dacă se face prin acte între vii, remiterea de datorie
constituie o donaţie indirectă şi este supusă tuturor regulilor specifice
acesteia, cu privire la revocare (art. 829 şi urm. C. civ.), raport (art. 738
şi urm. C. civ.), reducţiune (art. 841 şi urm C. civ).
Nu se vor aplica însă regulile de formă ale donaţiei, deci remiterea de
datorie nu trebuie să îmbrace forma autentică, forma cerută pentru
contractul de donaţie1191.
Dacă remiterea de datorie s-a făcut prin testament, ea trebuie să
îndeplinească condiţiile de formă ale testamentului, validarea ei
depinzând de aceea a testamentului prin care a fost făcută.
7.3.1.3. Proba remiterea de datorie.
Remiterea de datorie, fiind un act juridic, un contract, urmează a se
aplica regulile de drept comun aplicabile probei actelor juridice.
Creditorul poate elibera debitorului o chitanţă fictivă prin care
recunoaşte faptul efectuării plăţii, când, în realitate, aceasta nu s-a făcut;
sau părţile întocmesc un înscris care să conţină tocmai convenţia de
remitere de datorie. Dacă există asemenea înscrisuri, cu ele urmează a se
face proba remiterii de datorie în caz de litigiu între părţi.
În legătură cu proba remiterii de datorie, trebuie să avem în vedere şi
prezumţia de liberare a debitorului instituite prin art. 1138 C. civ.,
conform căruia:
a) dacă creditorul înmânează debitorului însuşi titlul original constatator
al creanţei care este un înscris sub semnătură privată, operează o
prezumţie absolută – iuris et de iure – de liberare a debitorului.
b) dacă creditorul remite debitorului titlul original constatator al creanţei
sale care este un înscris autentic sau copia legalizată a unei hotărâri
1191 A se vedea şi C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 1741/1990, în Probleme de drept 1990-1992, pp. 41-44.
judecătoreşti învestite cu formulă executorie, prezumţia de liberare a

debitorului este relativă: iuris tantum.
Este de observat că remiterea titlului original constatator al creanţei de
către creditor debitorului său constituie numai o prezumţie de liberare a
acestuia din urmă. Dar aceasta poate să semnifice că liberarea sa s-a făcut
fie prin plată, fie prin remiterea de datorie. Partea interesată va trebuie să
facă dovada naturii actului juridic care a dus remiterea titlului constatator
al creanţei de către creditorul debitorului său, adică să dovedească că
titlul a fost remis fie pentru că s-a efectuat plata, fie pentru că a operat o
remitere de datorie.
7.3.1.4. Efectele remiterii de datorie.
Prin remiterea de datorie obligaţia debitorului se stinge şi debitorul va fi
liberat de executarea ei. O dată cu creanţa se sting şi garanţiile care o
însoţiseră.
Potrivit art. 1141 C. civ., în cazul unor codebitori legaţi solidar,
remiterea de datorie făcută unuia dintre codebitori liberează şi pe ceilalţi,
în afară de cazurile în care creditorul şi-a rezervat expres drepturile
împotriva acestora. Dar, şi în acest caz din urmă caz, remiterea de datorie
stinge datoria pentru partea codebitorului solidar căruia i-a fost făcută, şi
creditorul nu va putea urmări pe ceilalţi codebitori solidari decât scăzând
din creanţă partea celui care s-a făcut remiterea.
Remiterea de datorie făcută unuia dintre fidejusori nu liberează nici pe
debitorul principal nici pe ceilalţi fidejusori.
7.3.2. Imposibilitatea fortuită de executare

§ 10. Imposibilitatea fortuită de executare
Obligaţia debitorului principal se poate stinge şi prin faptul că

executarea ei a devenit imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forţă
majoră1192.
1192 Problema de a şti dacă atunci când vorbim de caz fortuit şi de forţă majoră suntem în prezenţa a
două denumiri care exprimă aceeaşi noţiune sau dacă fiecare dintre ele desemnează o noţiune deosebită,
cu un regim juridic propriu (şi fără a distinge între răspunderea contractuală şi cea delictuală) a făcut de-a
lungul timpului subiect de controversă în doctrină. Autorii clasici găseau că forţa majoră şi cazul fortuit
sunt noţiuni sinonime (D.Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 64, nota 3 şi p. 347; C. Hamangiu, I. Rosetti-
Pentru ca debitorul principal să fie liberat, trebuie îndeplinite o serie de

condiţii.
Astfel, imposibilitatea de executare trebuie să privească o obligaţie de a
da un bun individual determinat în integralitatea sa (impossibilum nulla
est obligatio); pierderea totală a lucrului poate rezulta din împrejurarea că
acest lucru a încetat din punct de vedere fizic sau legal (art. 1156 alin. 1
C. civ. vorbeşte nu numai de pierderea lucrului ci şi de scoaterea lui din
comerţ - de exemplu lucrul datorat a fost expropriat pentru cauză de
utilitate publică: art. 41 alin. 3 din Constituţie şi Legea nr. 33/19941193).
Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, p. 521; M. Planiol, op.cit., vol. II, pp. 82-83), dar a existat şi
opinia potrivit căreia forţa majoră ar reprezenta o imposibilitate absolută de executare, iar cazul fortuit
numai o imposibilitate relativă de executare (adică o imposibilitate pe care debitorul, considerat în el
însuşi sau ca un bun proprietar ordinar, n-a putut s-o învingă, însă pe care o voinţă mai puternică ar fi
putut-o înlătura - în acest sens, a se vedea A. Colin, H. Capitant, op.cit., vol. II, p. 9 şi urm.). În ceea ce-i
priveşte autorii moderni, au persistat controversele, în sensul primei teorii pronunţându-se o parte dintre ei
(P.Anca, în T.R. Popescu-Brăila şi P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1968, p. 239, apud M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, op.cit., p. 201, nota 7), dar
majoritatea fac distincţie între cele două noţiuni. În ceea ce priveşte teza distincţiei între forţa majoră şi
cazul fortuit, în cadrul acesteia există douăt teorii: 1. teoria subiectivă (datorată lui Goldschmidt) este cea
îmbrăţişată şi de A. Colin şi H. Capitant, prezentată mai sus; 2. teoria obiectivă (preconizată de Exner),
care se situează pe terenul obiectiv al cauzalităţii; astfel, forţa majoră are o cauză exterioară, iar cazul
fortuit una internă. Autorii români au arătat că acolo unde sfârşeşte culpa începe cazul fortuit, iar forţa
majoră este privită ca un eveniment imprevizibil, inevitabil, extern, care nu poate fi imputat unei greşeli
acelui chemat să răspundă (M. Eliescu, op.cit., pp. 206-208; C. Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., pp. 190-192).
Art. 1156 C. civ. întrebuinţează noţiunile de caz fortuit şi forţă majoră ca două sinonime, cel puţin în
planul efectelor. A se vedea şi: Virgil Neguţ, Pentru o accepţie unitară a noţiunilor de forţă majoră şi
caz fortuit în viitorul Cod civil, în Revista română de drept, nr. 10/1973, pp. 36-41; Cristina
Răchileanu, Cazul fortuit, forţa majoră şi aspectele privind teoria impreviziunii în dreptul civil, în
Studii de drept românesc, nr. 3-4/2000, pp. 243-256. Pentru forţa majoră în dreptul comerţului
internaţional, a se vedea: Roxana Munteanu, Unele consideraţii asupra forţei majore în contractele de
comerţ exterior, în Revista română de drept, nr. 7/1979, pp. 17-22; Sergiu Deleanu, Clauza de forţă
majoră în contractele de comerţ internaţional, în Revista de drept comercial, nr. 6/1995, pp. 60-68.
1193 Cum ar fi exproprierea de urgenţă, admisă pentru executarea imediată a unor lucrări ce
interesează apărarea ţării, ordinea publică, siguranţa naţională, precum şi în caz de calamităţi naturale.
Pentru comentarii la Legea nr. 33 din 27 mai 1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică -
M.Of. nr. 139 din 2 iunie 1994 -, a se vedea: Liviu Giurgiu, Consideraţii în legătură cu Legea nr.
33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul, nr. 2/1995, pp. 17-23;
Theodor Mrejeru, Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti în aplicarea Legii nr. 33/1994
privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul, nr. 5/1999, pp. 74-77; Eugen
Chelaru, Efectele juridice ale exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul, nr. 4/1998,
pp. 14-19; Mona-Lisa Belu-Magdo, Exproprierea pentru utilitate publică şi efectele juridice ale
exproprierii, în Revista de drept comercial, nr. 4/1995, pp. 83-91; Mona-Lisa Belu-Magdo, Evoluţia
Dacă părţile au convenit asupra unei obligaţii de a face sau dacă

obligaţia este de a nu face, executarea poate deveni şi în aceste cazuri
imposibilă. De exemplu obligaţia de a scrie o carte poate suferi o
interdicţie de publicare în anumite împrejurări date sau aşa-numita faptă
a prinţului (fapta autorităţii publice), care, în drept, valorează caz de forţă
majoră1194; sau un caz de boală poate împiedica pe un sculptor să lucreze,
pe un actor să joace pe scenă, etc.
Apoi, potrivit art. 1156 C. civ., pentru ca debitorul să fie liberat prin
intervenţia cazului fortuit sau a celui de forţă majoră se cere ca pieirea
obiectului obligaţiei să fi avut loc fără vina (culpa) debitorului şi înainte
de punerea sa în întârziere, căci faptul de a nu se conforma punerii în
întârziere este o culpă din partea debitorului (art. 1044 alin. 2, 1074 alin.
ultim,1102, 1156, 1479, 1601 C.civ. etc.): qui in mora est culpa non
vacat.
Totuşi, chiar dacă debitorul nu a fost pus în întârziere, el nu va suferi
consecinţele pierderii lucrului prin caz fortuit atunci când va putea dovedi
că lucrul ar fi pierit şi la creditor, dacă i s-ar fi dat (art. 995 alin. 1 şi art.
1156 alin. 2 C.civ.), această soluţie întemeindu-se pe echitate.
Când sunt întrunite aceste condiţii, debitorul principal fiind liberat, va fi
descărcat de obligaţia sa şi fidejusorul.
Dacă obligaţia imposibil de executat era în sarcina mai multor debitori
nesolidari, ceilalţi sunt liberaţi, fiindcă faptul sau culpa unuia dintre ei
este un caz fortuit în privinţa celorlalţi1195, aşa încât, dacă fidejusorul a
garantat, nu pe debitorul din culpa sau faptul căruia obligaţia a devenit
imposibil de executat (sau contra căruia operează punerea în întârziere),
ci pe oricare dintre ceilalţi debitori principali nesolidari, el va fi liberat.
Tot aşa, dacă lucrul care face obiectul unei obligaţii indivizibile a pierit
din culpa unuia dintre debitori, obligaţia nu se prelungeşte decât în
drepturilor omului, în dreptul civil român, în Drepturile omului, nr. 3/1998, p. 10). A se vedea şi
H.G. nr. 583 din 31 august 1994 de aprobare a Regulamentului privind procedura de lucru a comisiilor
pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice pentru lucrări de interes
naţional sau de interes local - M.Of. nr. 271 din 26 septembrie 1994).
1194 A se vedea şi Iulian Avram, Contractele de concesiune, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, pp.
172-173.
privinţa debitorului culpabil, ceilalţi fiind cu desăvârşire liberaţi1196; prin

urmare, şi fidejusorul garant al debitorilor obligaţi indivizibil liberaţi, va
fi descărcat de obligaţia sa.
7.3.2.1. Noţiune şi efecte.

Obligaţia se poate stinge şi prin faptul că executarea ei a devenit
imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră, deci independent
de vreo vină (culpă) din partea debitorului. Această imposibilitate poate
privi obligaţiile de a da un bun individual determinat, de a face şi de a nu
face, nu şi obligaţia de a da bunuri de gen, căci, în principiu, procurarea
lor este întotdeauna posibilă.
Potrivit art. 1156 C. civ., pentru ca debitorul să fie liberat prin
intervenţia cazului fortuit sau a celui de forţă majoră se cere ca pieirea
obiectului obligaţiei să fi avut loc fără vina (culpa) debitorului şi înainte
de punerea sa în întârziere; dar şi în acest din urmă caz debitorul se va
putea libera dacă va dovedi că lucrul ar fi pierit şi în posesia creditorului.
Dacă nu sunt întrunite aceste condiţii, imposibilitatea fortuită de
executare nu va opera stingerea obligaţiei şi se va angaja răspunderea
debitorului faţă de creditor.
Menţionăm că dacă imposibilitatea fortuită de executare priveşte o
obligaţie ce rezultă dintr-un contract sinalagmatic, se pune problema
riscului contractului; acest risc va fi suportat, în principiu, de către
debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Dacă imposibilitatea fortuită de executare este temporară, debitorul va fi
obligat la executarea după ce aceasta devine posibilă. Practic, în acest caz
obligaţia nu se stinge, ci se suspendă numai executarea ei.
1196 Ibidem.
Capitolul IX
Obligaţii complexe
8.1. Introducere
8.1.1. Noţiune.
În titlurile anterioare am examinat, în principiu, raportul juridic
obligaţional – în forma sa cea mai simplă, care presupune un creditor şi
un debitor, precum şi un singur obiect. Aceasta este categoria obligaţiilor
pure şi simple.
Dar raportul juridic obligaţional se poate înfăţişa şi sub forme mai
complexe, prin adăugirea unor elemente suplimentare, care produc efecte
specifice. De aceea, în prezentul titlu urmează să cercetăm efectul
obligaţiilor care conţin asemenea elemente suplimentare, adică efectele
obligaţiilor complexe.
8.1.2. Categorii.
Complexitatea obligaţiilor poate din aceea că ele pot fi afectate de
modalităţi sau din împrejurarea că ele au o pluralitate de obiecte sau o
pluralitate de subiecte.
În funcţie de elementul care dă complexitate raportului juridic, urmează
să distingem: A. Obligaţii afectate de modalităţi – termenul şi condiţia şi
B. Obligaţii plurale.
Putem defini obligaţiile plurale ca fiind acele obligaţii care au fie o
pluralitate de obiecte, fie o pluralitate de subiecte.
Obligaţiile cu obiecte multiple pot fi: a) alternative; b) facultative.
La rândul lor, obligaţiile cu subiecte multiple pot fi: a) conjuncte
(divizibile); b) solidare; c) indivizibile.
8.2. Obligaţiile afectate de modalităţi
8.2.1. Termenul
8.2.1.1. Definiţie şi clasificări1197.
1197 A se vedea şi Aurel Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, Teoria generală a dreptului civil, Bucureşti,
1980, p. 279 şi urm.; Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, p. 359 şi urm.; Fr.
Deak, Teoria generală a obligaţiilor. Curs, p. 417 şi urm.
Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va produce, care

afectează fie executarea, fie stingerea unei obligaţii.
În funcţie de diferite criterii de clasificare, distingem mai multe
categorii de termene:
1) din punct de vedere al efectelor pe care le produce, termenul poate fi:
a) suspensiv, situaţie în care el indică data la care trebuie îndeplinite
obligaţiile asumate de părţi; practic, în acest caz termenul suspendă
executarea obligaţiei până la îndeplinirea unui eveniment viitor şi sigur;
b) extinctiv, situaţie în care el determină data la care obligaţia se stinge;
2) din punct de vedere al cunoaşterii sau necunoaşterii momentului când
se va îndeplini termenul, el poate fi:
a) termen cert, când data împlinirii sale este cunoscută din momentul
naşterii raportului juridic obligaţional;
b) termen incert, când data împlinirii sale nu este cunoscută în
momentul naşterii obligaţiei, dar îndeplinirea acestei date este sigur că se
va produce;
3) după izvorul său, termenul poate fi:
a) legal, atunci când este stabilit printr-o dispoziţie a legii;
b) convenţional, când este fixat prin convenţia părţilor;
c) judiciar, când este fixat de instanţa de judecată, spre exemplu
termenul de graţie;
4) în funcţie de persoana care beneficiază de termen, acesta poate fi:
a) termen stabilit în favoarea creditorului;
b) termen stabilit în favoarea debitorului;
c) termen stabilit în favoarea ambelor părţi.
Această clasificare prezintă interes deoarece numai cel în folosul căruia
s-a stabilit termenul poate renunţa la beneficiul lui, iar în ipoteza în care a
fost prevăzut în folosul ambelor părţi, nu se poate renunţa la beneficiul
său decât prin acordul părţilor;
5) în sfârşit, după modul în care a fost precizat în raportul juridic
obligaţional, termenul poate fi:
a) expres, atunci când este prevăzut în mod direct de părţi;
b) tacit, atunci când este dedus din natura raportului juridic obligaţional
sau din alte împrejurări legate de acesta.
8.2.1.2. Efectele termenului.

Cu privire la efectele termenului trebuie să distingem între efectele
termenului suspensiv şi efectele termenului extinctiv.
A) Efectele termenului suspensiv. Ceea ce trebuie precizat este faptul că
termenul suspensiv nu afectează existenţa obligaţiei, ci numai
exigibilitatea sa. Aşadar, obligaţia există, dar nu este exigibilă. De aici
decurg următoarele consecinţe:
a) dacă debitorul execută plata înainte de împlinirea termenului, el face
o plată valabilă, nu una nedatorată şi, ca urmare, nu poate cere restituirea
ei (art. 1023 C. civ.). Faptul executării înainte de termen este privit ca o
renunţare la beneficiul termenului;
b) pendente termine creditorul poate lua măsuri conservatorii cu privire
la patrimoniul debitorului său;
c) până la împlinirea termenului nu curge termenul de prescripţie (art. 7
alin. 3 din Decretul 167/1958).
Împlinirea termenului se numeşte scadenţă. Prin ajungerea la scadenţă
obligaţia devine exigibilă din ziua următoare aceleia în care termenul s-a
împlinit. Din acest moment creditorul poate pretinde plata.
§ 12. Termenul extinctiv
Termenul extinctiv este acel termen care amână stingerea exerciţiului

dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la împlinirea
lui1198. Obligaţia debitorului principal poate fi însoţită de un termen
extinctiv, care-i pune capăt la momentul ales de către părţi. Acest mod de
stingere este normal la obligaţiile ce au de obiect prestaţii cu durata în
timp sau o serie de prestaţii succesive. Împlinirea termenului liberează pe
debitor de obligaţia de a continua prestaţia sa pentru viitor. Ca exemple
de obligaţii temporare se poate cita locaţiunea de servicii sau contractul
de muncă pe termen determinat şi renta viageră (data morţii
credirentierului, în contractul de rentă viageră, este termen extinctiv).
Având ca principal efect stingerea obligaţiei debitorului principal,
împlinirea termenului extinctiv va atrage şi stingerea obligaţiei
fidejusorului.
1198 Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 150.

Termenul extinctiv este deosebit de prescripţia extinctivă prin aceea că

nu presupune nici abstenţiunea debitorului, nici inacţiunea creditorului, ci
este numai o măsură care determină momentul în care obligaţia prevăzută
în contract va fi considerată în întregime realizată1199.
B) Efectele termenului extinctiv. Termenul extinctiv marchează

momentul stingerii obligaţiei prin unul din modurile de stingere a
acesteia. Aşadar, până la împlinirea termenului extinctiv raportul juridic
obligaţional îşi produce efectele sale; la împlinirea termenului, aceste
efecte încetează.
8.2.1.3. Efecte specifice termenului de graţie.
Am arătat că acest termen este acordat de instanţa de judecată în ipoteza
în care, deşi ajunsă la scadenţă, obligaţia nu este executată de debitor.
În principiu, ele produce acelaşi efect suspensiv ca şi termenul legal sau
convenţional, dar, spre deosebire de acesta din urmă, termenul de graţie
se acordă de instanţă numai în favoarea debitorului, în considerarea
situaţiei sale patrimoniale, fără consimţământul creditorului şi chiar fără a
se ţine seama de stipulaţiile contractuale1200. Totuşi, el nu poate fi
acordat atunci când părţile au prevăzut în contract pacte comisorii de
gradul III sau IV1201.
Termenul de graţie poate fi acordat în cazul executării oricărei obligaţii,
indiferent de izvorul său sau de obiectul ei.
Efectul termenului de graţie este acela de a împiedica executarea silită.
El nu împiedică însă compensaţia, căci termenul de graţie este numai o
favoare acordată de instanţă debitorului, iar, într-o atare împrejurare,
compensaţia apare ca cel mai adecvat mijloc de stingere a obligaţiilor.
Există situaţii prevăzute de lege în care nu se pot acorda termene de
graţie: spre exemplu, în cazul contractului de depozit (art. 1616 C. civ.)
sau când părţile au prevăzut un pact comisoriu expres. Ne se admite
termenul de graţie în materie comercială.
1199 M. Planiol, op.cit., vol. II, p. 197.

1201 Pentru pactele comisorii, a se vedea supra, pp. 84-85.
8.2.1.4. Renunţarea la termen.

Partea în folosul căreia a fost prevăzut poate renunţa la beneficiul
termenului. De asemenea, când termenul a fost prevăzut în folosul
ambelor părţi, ele pot renunţa, prin acordul lor, la beneficiul acestuia.
Renunţarea la termen produce efecte întocmai ca şi împlinirea lui, în
sensul că obligaţia devine imediat exigibilă, adică pură şi simplă.
8.2.1.5. Decăderea din beneficiul termenului.
Acelaşi efect produce şi decăderea din beneficiul termenului; numai că
aceasta este o sancţiune civilă, prevăzută de art. 1025 C. civ., care
intervine atunci când:
a) debitorul ajunge în stare de insolvabilitate, indiferent dacă are sau nu
o vină în producerea ei;
b) debitorul micşorează garanţiile pe care le-a adus creditorului, iar
această micşorare este imputabilă. Nu este vorba însă, despre micşorarea
garanţiilor propriu zise care pot însoţi creanţa: gaj, ipotecă, privilegii.
8.2.2. Condiţia
8.2.2.1. Definiţii şi clasificări.
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur că se va produce, de care
depinde însăşi existenţa raportului juridic obligaţional.
Ca şi termenul, condiţia se caracterizează, în primul rând, prin aceea că
este un eveniment viitor.
Dar, spre deosebire de termen, realizarea evenimentului este nesigură.
Observăm că şi la termenul incert există o nesiguranţă dar, în cazul lui
nesiguranţa priveşte numai momentul realizării sale, realizarea fiind
absolut certă, pe când în cazul condiţiei, nesiguranţa priveşte însăşi
realizarea evenimentului.
De asemenea, termenul afectează efectuarea obligaţiei, pe când condiţia
afectează însăşi existenţa ei.
În funcţie de criteriul luat în considerare, putem face clasificare
diferitelor condiţii ce por afecta raportul juridic obligaţional:
1) după efectele pe care le produce, condiţia poate fi:
a) suspensivă, atunci când de îndeplinirea ei depinde naşterea raportului
juridic obligaţional;
b) rezolutorie, când îndeplinirea ei duce la desfiinţarea retroactivă a

raportului juridic obligaţional.
Aşa cum vom arăta, această clasificare este cea mai importantă sub
aspectul efectelor produse de condiţie;
2) după cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea
evenimentului, condiţia poate fi:
a) cauzală, când realizarea evenimentului depinde de hazard sau, cum
dispune art. 1005 C. civ., nu este nici în puterea creditorului, nici într-
acea a debitorului;
b) mixtă, când realizarea ei depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi
de voinţa altei persoane (art. 1007 C. civ.);
c) potestativă, când realizarea ei depinde de voinţa uneia din părţi.
Potrivit art. 1006 C. civ. Condiţia potestativă este acea care face să
depindă perfectarea convenţiei de un eveniment, pe care şi una şi lata din
părţile contractante poate să-l facă să se întâmple sau să-l împiedice.
La rândul ei, condiţia potestativă poate să fie pură, când evenimentul
viitor şi nesigur care afectează obligaţia depinde exclusiv de voinţa uneia
din părţi, şi simplă, când evenimentul viitor şi nesigur, depinde atât de
voinţa uneia din părţi, cât şi de un element exterior acesteia.
Această subdiviziune a condiţiei potestative prezintă interes practic
deoarece:
- obligaţia asumată sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea
debitorului este nulă deoarece, în acest caz, debitorul nu a voit să se
oblige;
- obligaţia asumată sub condiţie pur potestativă rezolutorie din partea
debitorului este valabilă, dar debitorul şi-a rezervat dreptul să pună capăt
obligaţiei atunci când va voi;
- obligaţia asumată sub condiţie pur potestativă – suspensivă sau
rezolutorie – din partea creditorului este valabilă;
- obligaţia asumată sub condiţie potestativă simplă este valabilă chiar
dacă depinde de voinţa debitorului, cu excepţia contractului de donaţie,
care, potrivit art. 822 C. civ., este nul dacă este făcut sub o astfel de
condiţie.
3) După cum condiţia constă în îndeplinirea sau neîndeplinirea

evenimentului, ea poate fi:
a) pozitivă, atunci când raportul juridic obligaţional este afectat de un
eveniment care urmează să se îndeplinească;
b) negativă, atunci când raportul juridic obligaţional este afectat de un
eveniment ce urmează să nu se îndeplinească;
4) În sfârşit, pentru ca o condiţie să poată fi producătoare de efecte
juridice valide în raportul juridic obligaţional ea nu trebuie să fie a) ilicită,
b) imorală ori c) imposibilă.
Condiţia ilicită este aceea care contravine legi sau prin care se
urmăreşte obţinerea unui rezultat contrar legii.
Condiţia imorală este aceea care constă într-un fapt nepotrivnic
regulilor de convieţuire socială.
Condiţia imposibilă constă într-un eveniment ce nu se poate realiza, fie
sub aspect material (imposibilitate materială), fie sub aspect juridic
(imposibilitate juridică).
Această clasificare prezintă importanţă deoarece condiţia ilicită, imorală
sau imposibilă suspensivă desfiinţează obligaţia, pe când dacă este
rezolutorie, obligaţia nu este desfiinţată ci urmează a fi socotită pură şi
simplă.
8.2.2.2. Efectele condiţiei.
Cercetare efectelor condiţiei impune două precizări.
Mai întâi, este de observat că în sistemul Codului civil efectele condiţiei
se produc, în principiu, retroactiv, adică momentul până la care sau de la
care se produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci
momentul naşterii raportului juridic obligaţional afectat de condiţie. Art.
1015 prima teză C. civ. Dispune: condiţia îndeplinită are efect din ziua în
care angajamentul s-a contractat.
În al doilea rând, cercetarea efectelor condiţiei trebuie făcută după cum
condiţia este suspensivă sau rezolutorie, iar în cadrul fiecărei categorii
trebuie să distingem efectele anterioare îndeplinirii condiţiei (pendente
conditione) şi efectele care se produc la îndeplinirea condiţiei (eveniente
conditione).
I. Efectele condiţiei suspensive
A) pendente conditione (până la îndeplinirea condiţiei). În intervalul

dintre momentul naşterii raportului juridic obligaţional şi acela al
realizării condiţiei, condiţia suspensivă presupune că obligaţia încă nu
există. De aici decurg următoarele consecinţe:
a) creditorul nu poate cere executarea obligaţiei (plata) de la debitorul
său;
b) dacă debitorul plăteşte, poate cere restituirea plăţii ca fiind
nedatorată;
c) obligaţia nu se poate stinge prin compensaţia căci nu se stinge nici
prin plată;
d) prescripţia extinctivă nu curge (art. 1885 alin. 1 C. civ.);
e) riscurile pierii fortuite a obiectului obligaţiei de a da un lucru
individual determinat sunt în sarcina debitorului deoarece contractul
încheiat sub condiţie suspensivă nu transferă imediat dreptul de
proprietate.
În acelaşi timp, creditorul obligaţiei sub condiţie suspensivă are anumite
drepturi. Astfel:
a) el poate, înaintea îndeplinirii condiţiei, să exercite toate actele
conservatoare dreptului său (art. 1016 C. civ.), cum ar fi: întreruperea
unei prescripţii, transcrierea titlului etc.;
b) creditorul poate obţine garanţii pentru creanţa sa: gaj, ipotecă,
fidejusiune;
c) creanţa afectată de condiţie poate fi cedată prin acte între vii sau
transmisă prin succesiune; dobânditorii vor dobândi creanţa afectată de
aceeaşi condiţie suspensivă (art. 1015 C. civ.);
d) debitorul este ţinut să respecte dreptul creditorului; dacă el împiedică
realizarea condiţiei, i se angajează răspunderea, iar ca sancţiune condiţia
se consideră îndeplinită (art. 1014 C. civ.).
B) Eveniente conditione (condiţia s-a realizat). Regula care se aplică
este acea potrivit cu care condiţia îndeplinită are efect retroactiv,
obligaţia fiind considerată că-şi produce efectele ex tunc. De aici decurg
următoarele consecinţe:
a) plata efectuată pendente conditione, deşi la momentul efectuării era

nedatorată, este validată prin îndeplinirea condiţiei şi nu mai poate fi
restituită;
b) transmisiunile de drepturi consimţite pendente conditione sunt
validate.
De la caracterul retroactiv al efectelor condiţiei suspensive îndeplinite
există unele excepţii. Astfel:
a) prescripţia extinctivă începe să curgă numai de la data îndeplinirii
condiţiei (art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958);
b) riscurile produse pendente conditione sunt în sarcina înstrăinătorului
(art. 1018 alin. 1 C. civ.), deşi efectul retroactiv al condiţiei ar fi impus ca
aceasta să fie în sarcina dobânditorului care a devenit proprietarul
lucrului din momentul încheierii actului;
c) se admite că fructele culese de înstrăinătorul unui bun rămân ale sale,
deşi dreptul său dispare cu efect retroactiv, astfel că dobânditorul va
culege fructele numai în momentul îndeplinirii condiţiei;
d) în sfârşit, actele de administrare făcute de un înstrăinător pendente
conditione rămân valabile, deşi nu a mai fost proprietarul bunului din
momentul încheierii raportului juridic obligaţional.
Dacă nu s-a îndeplinit condiţia suspensivă, părţile se află în situaţia în
care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat raportul juridic obligaţional.
II. Efectele condiţiei rezolutorii.
A) Pendente conditione. În acest interval raportul juridic obligaţional
este considerat pur şi simplu, neafectat de modalitate, de aici decurg
următoare consecinţe:
a) debitorul trebuie să-şi execute obligaţia asumată, iar creditorul poate
cere executarea ei;
b) dobânditorul sub condiţie rezolutorie al unui bun individual
determinat suportă riscurile în calitate de proprietar;
c) dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis prin acte
între vii sau mortis causa şi va fi dobândit tot sub condiţie rezolutorie.
B) Eveniente conditione. În acest caz raportul juridic obligaţional se
desfiinţează cu efect retroactiv, consecinţele care decurg din acest
principiu sunt:
a) părţile trebuie să-şi restituie prestaţiile efectuate;

b) dacă dobânditorul unui bun individual determinat a constituit,
pendente conditione, anumite drepturi cu privire la acel bun, ele se
desfiinţează retroactiv: resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.
De la principiul efectului retroactiv al condiţiei rezolutorii există unele
excepţii:
a) riscurile produse pendente conditione sunt suportate de dobânditorul
proprietar sub condiţie rezolutorie, astfel că el va fi ţinut să plătească
preţul bunului deşi dreptul său dispare cu efect retroactiv;
b) actele de administrare făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutorie
rămân valabile;
c) fructele culese de dobânditorul bunului rămân în proprietatea sa.
În ipoteza în care condiţia rezolutorie nu s-a îndeplinit, raportul juridic
obligaţional se consolidează definitiv, fiind socotit, de la naşterea sa, pur
şi simplu.
8.2.2.3. Condiţia şi sarcina.
Sarcina este specifică numai contractelor cu titlu gratuit (liberalităţi) şi
constă într-o obligaţie – de a da, a face sau a nu face – impusă de
dispunătorul gratificatului.
Spre deosebire de condiţie, sarcina nu afectează existenţa raportului
juridic obligaţional, ci stabileşte numai o obligaţie faţă de una din
părţi1202. În cazul neexecutării acestei obligaţii, creditorul se poate
adresa instanţei, cerând executarea în natură sau, dacă aceasta nu este cu
putinţă, despăgubiri.
Dat fiind faptul că sarcina dă un caracter sinalagmatic contractului care
o conţine, se poate cere rezoluţiunea pentru neexecutare, iar în cazul
contractului de donaţie, revocarea lui pentru neîndeplinirea sarcinilor
impuse donatarului.
Rezoluţiunea sau revocarea contractului trebuie cerută instanţei, pe când
condiţia operează de drept, iar instanţa numai constată, în caz de litigiu,
afectele pe care le produce îndeplinirea sau neîndeplinirea ei.
8.3. Obligaţiile plurale
8.3.1. Pluralitatea de obiecte
8.3.1.1. Precizare prealabilă1203

Am arătat că obligaţia cu o pluralitate de obiecte se caracterizează prin
aceea că debitorul datorează mai multe prestaţii.
Dacă din intenţia părţilor rezultă că debitorul datorează cumulativ toate
prestaţiile la care s-a obligat, obligaţia produce efecte ca şi cum ar fi pură
şi simplă, cu un singur obiect. Aceasta înseamnă că ea se va stinge prin
executarea tuturor prestaţiilor datorate.
Menţionăm că în literatura de specialitate asemenea obligaţii se mai
numesc şi obligaţii conjuncte.
8.3.1.2. Obligaţia alternativă
8.3.1.2.1. Noţiune.
Obligaţia alternativă este acea obligaţie al cărei obiect constă în două
sau mai multe prestaţii, din care, la alegerea uneia din părţi, executarea
unei singure prestaţii duce la stingerea obligaţiei.
Aşadar, obligaţia alternativă, are o pluralitate de obiecte, dar prestarea
unuia din ele duce la stingerea obligaţiei. În orice caz, debitorul unei
obligaţii alternative nu poate pretinde creditorului său să primească
fracţiuni din fiecare prestaţie drept plată a datoriei (art. 1028 C. civ.)
deoarece, în acest mod s-ar contraveni principiului indivizibilităţii plăţii.
8.3.1.2.2. Efecte.
În principiu, alegerea prestaţiei care trebuie executată aparţine
debitorului1204. Ea va aparţine creditorului numai dacă, potrivit art.
1027 C. civ., există stipulaţie expresă în acest sens.
A) Când alegerea obiectului trebuie făcută de debitor, obligaţia
alternativă produce următoarele efecte:
a) dacă la scadenţă debitorul nu optează, creditorul poate cere
executarea silită pentru oricare din prestaţiile datorate, dar numai pentru
una din ele;
1203 Cu privire la obligaţiile plurale, a se vedea Fr. Deak, Teoria generală a obligaţiilor. Curs, p. 427
şi urm.; Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, p. 371 şi urm.; Rénée Sanilevici,
Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, p. 263 şi urm.
1204 A se vedea Trib Suprem, secţ. Civ., dec. Nr. 734/1988, în R.R.D., nr. 3/1989, p. 67.
b) în ipoteza în care obligaţia are două obiecte, iar unul dintre ele este
ilicit, imoral sau imposibil, ea urmează a fi considerată simplă (art. 1029
C. civ.), deci ca având un singur obiect, care urmează a fi prestat;
c) de asemenea, potrivit art. 1030 C. civ., obligaţia alternativă devine
simplă şi atunci când unul din cele două obiecte piere sau nu mai poate fi
predat din orice altă cauză, chir imputabilă debitorului. Debitorul nu
poate oferi, în acest caz, creditorului preţul lucrului pierit, ci va fi obligat
să execute celălalt obiect (cealaltă prestaţie);
d) dacă amândouă obiectele au pierit, dar unul din culpa debitorului, el
va fi obligat la plata terţului acestuia din urmă (art. 1030 alin. 2 C. civ.).
B) Când alegerea a fost lăsată creditorului efectele obligaţiei alternative
sunt următoarele (art. 1021 C. civ.):
a) dacă obligaţia are două obiecte şi numai unul a pierit – fără culpa
debitorului, creditorul va primi obiectul rămas;
b) dacă unul din obiecte piere din culpa debitorului, creditorul are
dreptul să opteze între a pretinde bunul rămas sau preţul celui pierit;
c) dacă ambele obiecte pier din culpa debitorului, creditorul poate cere
preţul oricăruia dintre ele, la alegerea sa;
d) dacă numai unul din obiecte a pierit din culpa debitorului, creditorul
nu poate cere decât preţul acestui obiect.
Dacă ambele obiecte au pierit fără culpa debitorului, obligaţia va fi
stinsă (art. 1032 C. civ.).
Toate principiile expuse mai sus se vor aplica în mod corespunzător şi
atunci când obligaţia are mai mult de două obiecte (art. 1033 C. civ.).
Ceea ce trebuie subliniat în legătură cu obligaţia alternativă este faptul
că proprietatea lucrului individual determinat, obiect la obligaţiei, se
transmite numai în momentul alegerii, căci, până atunci nu se ştie care
bun urmează a fi prestat creditorului1205.
8.3.1.3. Obligaţia facultativă
8.3.1.3.1. Noţiune.
Obligaţia facultativă este aceea în care debitorul se obligă la o singură
prestaţie, cu facultatea pentru el a se libera, executând o altă prestaţie
determinată.
Există deci o singură prestaţie ca obiect al obligaţiei, dar o pluralitate de

prestaţii în privinţa posibilităţii de a plăti (in facultate solutionis).
8.3.1.3.2. Efecte.
Creditorul nu poate cere decât executarea prestaţiei care singură
constituie obiectul obligaţiei1206, cealaltă fiind o facultate de plată
pentru debitor.
Aşa fiind, dacă obiectul obligaţiei piere din caz fortuit sau forţă majoră,
debitorul va fi liberat, deoarece el este ţinut numai la această prestaţie,
care singură constituie obiectul obligaţiei.
De asemenea, natura obligaţiei este dată de prestaţia unică – a da, a face
sau a nu face -, pe când la obligaţia alternativă natura obligaţiei este
determinată de prestaţia executată1207.
8.3.2. Pluralitatea de subiecte
8.3.2.1. Consideraţii generale
8.3.2.1.1. Principiu.
Un raport juridic obligaţional poate avea nu numai o pluralitate de
obiecte, ci şi o pluralitate de subiecte. Raportul juridic cu pluralitate de
subiecte poate avea fie mai mulţi creditori şi un singur debitor, fie un
singur creditor şi mai mulţi debitori, fie, în sfârşit, mai mulţi creditori şi
mai mulţi debitori. Pluralitatea de subiecte poate să existe, aşadar, atât din
punct de vedere activ – între creditori -, cât şi din punct de vedere pasiv –
între debitori.
Uneori, pluralitatea de subiecte poate exista chiar din momentul naşterii
raportului juridic obligaţional. Alteori, poate apărea ca un efect al unui
fapt posterior naşterii raportului juridic de obligaţie.
Atunci când, într-un raport juridic de obligaţie există mai mulţi creditori
sau mai mulţi debitori, datoria sau creanţa se împarte în atâtea fracţiuni
câţi debitori sau creditori există în acel raport juridic. Asemenea obligaţii
se numesc conjuncte sau divizibile.
La obligaţiile cu pluralitate de subiecte, divizibilitatea drepturilor şi
obligaţiilor constituie regula în dreptul nostru civil.

Excepţia de la această regulă o constituie obligaţiile solidare şi

obligaţiile indivizibile, în cazul cărora datoriile sau creanţele nu se mai
divid între subiectele pasive sau active ale acelui raport juridic
obligaţional.
8.3.2.2. Obligaţiile conjuncte (divizibile)
8.3.2.2.1. Noţiune.
Obligaţia conjunctă sau divizibilă este acea obligaţie cu pluralitate de
subiecte – mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori – între care datoria
se divide de plin drept. Fiecare creditor nu poate pretinde debitorului sau
debitorilor săi decât cota-parte din creanţa care i se cuvine, iar fiecare
debitor nu poate fi urmărit de către creditor sau de către creditorii săi
decât pentru cota-parte din datoria la care s-a obligat.
Cel mai adesea obligaţiile conjuncte apar ca efect al morţii debitorului
sau creditorului raportului juridic de obligaţie. Într-adevăr, atunci când
debitorul sau creditorul unui raport juridic obligaţional încetează din viaţă
şi lasă mai mulţi moştenitori, obligaţia se împarte, atât în privinţa laturii
active, cât şi în privinţa laturii pasive, între moştenitorii săi, devenind, din
obligaţie pură şi simplă, o obligaţie conjunctă.
Nu mai puţin, obligaţia poate fi conjunctă (divizibilă) chiar din
momentul naşterii sale. În acest caz, obligaţia se împarte, din acelaşi
moment, între creditori sau între debitori.
8.3.2.2.2. Efecte.
Ceea ce caracterizează o obligaţie conjunctă este coexistenţa a tot atâtea
raporturi de obligaţie independente unele de altele, după câţi creditori şi
debitori există în cadrul lor. Din această trăsătură generală a obligaţiei
conjuncte derivă o serie de efecte:
a) dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este obligat să plătească numai
partea sa de datorie şi nu poate fi urmărit decât pentru acea parte;
b) dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate urmări pe debitor numai
pentru partea sa de creanţă;
c) dacă unul dintre debitori devine insolvabil, consecinţele
insolvabilităţii acestuia vor fi suportate de creditor, deoarece el nu poate
urmări pe ceilalţi debitori pentru partea debitorului insolvabil;
d) fiecare debitor, în cadrul obligaţiei conjuncte, acţionează pentru a-şi

apăra propriile sale interese. Aşa fiind, punerea în întârziere a debitorului
sau întreruperea prescripţiei efectuată de unul din creditorii nu profită şi
celorlalţi creditori. De asemenea, punerea în întârziere a unui debitor sau
întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre ei nu are nici un efect faţă de
ceilalţi debitori.
Din cele expuse mai sus rezultă că în realitate, după cum s-a subliniat
adesea în literatura juridică, aceste obligaţii sunt mai degrabă disjuncte,
fiecare dintre ele având o viaţă juridică proprie, fără a se pune vreo
problemă deosebită cu privire la executarea lor.
8.3.2.3. Obligaţii solidare
8.3.2.3.1. Noţiune.
Obligaţia plurală solidară (solidaritatea) este acea obligaţie cu subiecte
multiple în cadrul căreia fiecare creditor solidar poate cere debitorului
întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la
executarea integrală a prestaţiei datorate de toţi creditorului. Ea se
caracterizează prin aceea că datoria sau creanţa nu se mai divide între
subiectele raportului juridic obligaţional.
Obligaţiile solidare sunt reglementate de art. 1034-1056 C. civ.
Ele se pot naşte fie prin acte juridice – convenţia părţilor sau testament
-, fie printr-o dispoziţie specială a legii (solidaritate legală).
Din însăşi noţiunea solidarităţii rezultă că ea poate să fie de două feluri:
activă şi pasivă, după cum împiedică diviziunea creanţei între creditori
sau între debitori.
8.3.2.3.2. Solidaritatea activă (între creditori).
Art. 1034 C. civ. dispune că obligaţia este solidară între mai mulţi
creditori, când titlul creanţei dă anume drept fiecăruia din ei a cere plate
în tot a creanţei, şi când plata făcută unuia din creditori liberează pe
debitor. Aşadar, în cazul solidarităţii active existând mai mulţi creditori,
fiecare dintre ei este îndreptăţit să ceară debitorului comun plata întregii
creanţe datorate, iar prin plata efectuată numai unuia dintre creditori,
debitorul comun este valabil liberat faţă de toţi creditorii săi solidari.
Solidaritatea activă poate să-şi aibă izvorul numai în convenţia părţilor

sau în testament. Ea nu se naşte niciodată dintr-o dispoziţie a legii; în
Codul nostru civil nu există solidaritate activă legală.
8.3.2.3.3. Efectele solidarităţii active.
Pentru a cerceta efectele solidarităţii active trebuie să distingem între
raporturile dintre creditorii solidari şi debitor şi raporturile dintre
creditorii solidari.
I. Raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul lor comun sunt
dominate de principiul potrivit căruia fiecare creditor are dreptul să
pretindă şi să primească plata integrală a creanţei, care liberează pe
debitor faţă de toţi creditorii.
Cât priveşte pe debitor, Codul civil prevede că atât timp cât nu a fost
chemat în judecată de către unul din creditorii solidari, poate plăti
întreaga creanţă oricăruia dintre ei. În cazul în care debitorul este
chemat în judecată de unul dintre creditorii solidari, el nu poate plăti în
mod valabil decât creditorului reclamant (art. 1035 alin. 1).
II. În analiza raportului dintre creditorii solidari, trebuie să pornim de la
principiul înscris în art. 1038 C. civ., potrivit cu care, creditorul solidar
reprezintă pe ceilalţi cocreditori solidari, în toate actele care pot avea ca
efect conservarea obligaţiei. Deci, fiecare creditor solidar nu este
stăpânul creanţei în întregimea ei; creanţa nu-i aparţine decât pentru
partea lui, iar dacă o poate încasa în totalitate este numai pentru că a
fost împuternicit le aceasta de către ceilalţi cocreditori1208. Fiecare
dintre ei are obligaţia să conserve creanţa comună şi poate s-o încaseze,
dar nu poate face nimic de natură să înrăutăţească situaţia celorlalţi
creditori solidari. Din acest principiu rezultă două serii de
consecinţe1209.
A) O primă serie de consecinţe decurge din împrejurarea că fiecare
creditor a primit împuternicirea de a conserva creanţa:
a) fiecare dintre creditori poate să încaseze întreaga creanţă şi să dea
chitanţa liberatorie debitorului;
1208 A se vedea Gh. Nedelschi, Curs de drept civil, Tipografia şi litografia învăţământului, Bucureşti,
1955, p. 210.
1209 Ibidem
b) dacă un creditor pune în întârziere pe debitor, efectele punerii în

întârziere profită şi celorlalţi creditori;
c) daunele moratorii cerute de un creditor profită şi celorlalţi creditori;
d) întreruperea prescripţiei făcută de unul din creditori profită tuturor
creditorilor solidari (art. 1036 C. civ.). Dacă însă este vorba de o
suspendare a prescripţiei pentru o cauză personală unui creditor – de
exemplu minoritatea cât timp nu a fost desemnat ocrotitorul legal –
efectul suspendării urmează a se restrânge numai cu privire la creditorul
respectiv.
B) O a doua serie de consecinţe decurge din împrejurarea că
împuternicirea primită de fiecare creditor se referă numai la conservarea
creanţei, astfel că numai unul dintre ei nu poate face nimic de natură a
înrăutăţi situaţia celorlalţi.:
a) numai unul dintre creditori nu poate face acte de dispoziţie – novaţie,
remitere da datorie etc. – cu privire la întreaga creanţă, fără
consimţământul celorlalţi creditori solidari. Dacă unul dintre ei face
totuşi asemenea act de dispoziţie, efectele sale se vor produce numai faţă
de creditorul care l-a efectuat, astfel că, pentru ceilalţi creditori, creanţa
continuă să fie solidară;
b) efectele unei hotărâri judecătoreşti obţinute de unul dintre creditori
profită celorlalţi numai dacă sunt favorabile creditorului urmăritor;
efectele defavorabile nu pot dăuna şi creditorilor care nu au figurat în
proces.
Creditorul solidar care a încasat toată creanţa este obligat să o împartă
cu ceilalţi creditori, dacă nu probează că obligaţia a fost contractată în
interesul său (art. 1037 C. civ.).
Repartizarea între toţi creditorii se va face proporţional cu drepturile lor
din creanţa comună, iar dacă acestea nu sunt determinate, creanţa se va
împărţi în părţi egale.
Solidaritatea activă este foarte rar întâlnită în practică. Mult mai întâlnită
este cealaltă formă a solidarităţii, anume solidaritatea pasivă.
8.3.2.3.4. Solidaritatea pasivă (între debitori).
Solidaritatea pasivă se aseamănă, din punctul de vedere al trăsăturilor

sale1210, cu fidejusiunea1211.
1210 Solidariatea pasivă prezintă următoarele trăsături:

1) Indiferent că este instituită prin voinţa părţilor (convenţie sau testament) sau prin lege (art. 918 alin. 2
C.civ., în ceea ce-i priveşte pe executorii testamentari; art. 1003 C.civ., în materie de delicte şi cvasidelicte
(a se vedea şi I. Lulă, În legătură …, op.cit., pp. 48-60); art. 1483 C.civ., care consacră răspunderea
solidară a întreprinzătorului şi a arhitectului, în ceea ce priveşte locaţiunea lucrărilor; art. 1551 C. civ., în
ceea ce-i priveşte pe mandatari; art. 42 C.com., care reglementează răspunderea solidară a codebitorilor şi
solidaritatea fidejusorilor; art. 389 C. com., în materie de mandat; art. 393 alin. (2) C.com., în ceea ce-i
priveşte pe patroni; art. 398 C. com., pentru răspunderea solidară a patronilor şi prepuşilor; art. 674
C.com., în ceea ce priveşte răspunderea solidară a vaselor la plata pagubelor şi pierderilor cauzate
lucrurilor încărcate şi persoanelor, în caz de culpă comună sau dacă nu se poate dovedi cărui vas se
datorează culpa, în caz de abordaj; art. 3 alin. (2), art. 85 alin. 1 etc. din Legea nr. 31/1990, republicată în
M.Of. nr.33 din 29 ianuarie 1998, modificată), obligaţia solidară pasivă se caracterizează prin aceea că
toţi debitorii se obligă la aceeaşi prestaţie (Quam duo eandem pecuniam aut promiserint, aut stipulati
sunt, ipso iure et singuluis in solidum debentur, et singuli debent; ideoque petitione, acceptilatione unius
tota solvitur obligatio, sau eadem res, eadem pecuniam: D.Justiniani, Digestorum seu Pamdectarum,
pars septima. Liber Quadragesimusquintus, Tit. II, De doubus reis constituendis, 2, în Corpus
Juris Civilis, op.cit., vol. I, p. 832), pentru că numai un lucru se datorează (Ex huiusmodi
obligationibus et stipulandibus solidum singulis debetur et promittentes singuli in solidum tenentur. In
utraque tamen obligatione una res vertitur, et vel alter debitum accipiendo, vel alter solvendo, omnium
perimit obligationem, et omnes liberat - s.n. -, în Institutionum D. Iustiniani, Liber tertius, Tit. XVI,
De duobus reis stipulandi et promittendi, §1 - Corpus Juris Civils, op.cit., vol. I, p. 35). De aici
rezultă o serie de consecinţe: a) creditorul poate să ceară executarea obligaţiei de la oricare debitor; poate
deci urmări pe debitorul ales de către el, fără ca acesta să-i poată opune beneficiul de diviziune (art. 1042
C. civ.) sau de discuţiune (este controversată problema dacă debitorul solidar poate opune creditorului
excepţia dilatorie de garanţie şi să dobândească un termen pentru a-i pune pe codebitorii săi în aceeaşi
cauză, pentru ca şi ei la rândul lor să fie condamnaţi către el la sumele plătite în contul lor, prin aceeaşi
hotărâre. Autorii clasici români - D.Alexandresco, op.cit., vol. VI, pp. 180-181 - au admis ca debitorul
solidar să poată opune excepţia de garanţie - fost art. 112 C. proc. civ., actualele art. 60-63 C. proc. civ. -
astfel încât condamnarea să fie împărţită între codebitorii săi, aceasta fiind - după cum se exprimă autorul
- interpretarea raţională a art. 1065 C. civ. de la indivizibilitate, aplicabil şi codebitorilor solidari; dar,
recunoaşte acelaşi autor, problema este controversată; întemeindu-se pe acelaşi articol 1065-1225 C. civ.
francez -, autorii francezi, anume A. Colin şi H. Capitant - op.cit., vol. II, p. 184 - nu admit extinderea art.
1225 francez - art. 1065 C.civ. român - şi la obligaţiile solidare); b) dacă un debitor a achitat întreaga
datorie, aceasta stinge legăturile obligaţionale între creditor şi ceilalţi codebitori; c) debitorul urmărit de
creditor îi poate opune acestuia toate excepţiile rezultate din natura obligaţiei (art. 1047 C. civ.); poate, de
asemenea, invoca orice cauză de stingere a obligaţiei.
2) A doua trăsătură a obligaţiei solidare este existenţa unei pluralităţi de legături obligaţionale
distincte. De aici rezultă o serie de consecinţe: a) urmărirea făcută contra unui debitor nu-l împiedică pe
creditor de a-i urmări pe ceilalţi debitori (art. 1024 C. civ.); b) obligaţiile unor debitori pot prezenta
anumite particularităţi: 1. obligaţia unui debitor poate fi afectată de un termen sau de o condiţie, în timp ce
obligaţiile celorlalţi debitori solidari pot fi pure şi simple (art. 1040 C. civ.); 2. consimţământul unui
debitor poate fi viciat de eroare, dol, violenţă, sau poate exista o altă cauză de anulare a obligaţiei sale (de
Debitorii solidari sunt în fapt fidejusori - garanţi personali - în privinţa

părţii din datorie care excede cota ce-i revine fiecăruia dintre ei1212.
Dacă se compară art. 1039 C. civ.1213 şi art. 1042 C. civ.1214 cu art. 1652
C. civ., care arată lămurit că: Cel ce garantează o obligaţie, se leagă
către creditor de a îndeplini însuşi (s.n.) obligaţia pe care debitorul nu o
îndeplineşte, rezultă că fidejusorii se obligă, ca şi debitorul solidar, să
execute obligaţia în întregime şi, în consecinţă, pot fi urmăriţi de creditor
pentru totalitate1215.
Ei (debitorul plătitor, în cazul solidarităţii pasive, respectiv fidejusorul,
în cazul fidejusiunii) suportă pericolul primului plătitor, căci dacă au
plătit, regresul contra codebitorilor, respectiv regresul contra debitorului
principal, riscă să rămână fără efect în caz de insolvabilitate a acestora.
În plus, dacă există mai mulţi fidejusori ai aceleiaşi obligaţii, fiecare se
angajează pentru întreaga datorie, şi nu pentru o parte a obligaţiei, la fel
ca şi la solidaritate (în schimb, dacă există mai mulţi fidejusori, creditorul
pildă incapacitate), de unde rezultă că pentru a răspunde la problema de a şti dacă acordul de voinţă este
valabil, trebuie analizată legătura obligaţională pentru fiecare debitor; c) obligaţia unui codebitor se poate
stinge, dar ceilalţi să continue încă să fie obligaţi (de pildă: debitorul devine creditorul fostului său
creditor; debitorul remite datoria sa unui codebitor; intervine compensaţia).
3). Obligaţia solidară este divizibilă prin transmiterea ei pe cale de succesiune.
Pentru trăsăturile ale solidarităţii pasive, a se vedea, pe larg: D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 174 şi
urm; G.Baudry-Lacantinerie, op.cit., vol. III, p. 683 şi urm.; M. Planiol, op.cit., vol. II, p. 237 şi urm.; A.
Colin, H.Capitant, op.cit., vol. II, p. 184 şi urm.; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,
op.cit., vol. II, p. 692 şi urm.; C.Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 362 şi urm.; P. C. Vlachide, op.cit., vol. II,
p. 252 şi urm.
1211 A se vedea şi I. Turcu, V. Rebreanu, Garanţii ..., op.cit., pp. 20-21.
1212 Francisc Deak, Teoria generală a obligaţiilor, curs, p. 435, apud C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit.,
p. 364; http://www.raiffeisen.ch/lexikon/solid0-i.htm.
1213 Potrivit art. 1039 C.civ.: Obligaţia este solidară din partea debitorilor, când toţi s-au obligat la
acelaşi lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate, şi că plata făcută de unul din debitori,
liberă şi pe ceilalţi către creditor (corespunzător art. 1200 C. civ. francez).
1214 Potrivit art. 1042 C.civ.: Creditorul unei obligaţii solidare se poate adresa la acela care va voi
dintre debitori, fără ca debitorul să poată opune beneficiul de diviziune (corespunzător art. 1203 C. civ.
francez).
1215 Formularea art. 1652, potrivit căreia fidejusorul execută obligaţia dacă debitorul nu o execută el
însuşi, nu trebuie interpretată în sensul că ar enunţa o condiţie suspensivă în privinţa obligaţiei
fidejusorului, ci că arată doar caracterul accesoriu al obligaţiei fidejusorului. Cf. M. Planiol, op.cit., vol. II,
p. 75.
neplătit poate acţiona numai pe unul singur dintre ei pentru întreaga

datorie).
În sfârşit, fidejusorul, întocmai ca şi codebitorul solidar, poate opune
creditorului orice excepţii inerente datoriei, pe care le-ar fi putut invoca
debitorul principal, însă nu-i poate opune excepţiile care sunt strict
personale debitorului (art. 1047 C.civ. pentru codebitori, art. 1681 C.civ.
pentru fidejusori).
Dar, cu toate asemănările existente între solidaritatea pasivă şi
fidejusiune, situaţia fidejusorului diferă foarte mult de aceea a unui
codebitor solidar.
Într-adevăr, legea dă fidejusorului două mijloace pentru a respinge
urmăririle creditorului, mijloace care nu sunt puse la îndemâna
codebitorilor solidari1216, anume beneficiul de discuţiune1217, adică
1216 Art. 1042 se exprimă formal în privinţa beneficiului de diviziune, pentru că debitorii, în ceea ce
priveşte raporturile între ei, sunt adevăraţi fidejusori - art. 1055 C. civ., potrivit căruia: Dacă datoria
solidară era făcută numai în interesul unuia dintre debitorii solidari, acesta în faţă cu ceilalţi codebitori
răspunde pentru toată datoria căci, în raport cu el ei nu sunt priviţi decât ca fidejusori. Două exemple se
pot da pentru a ilustra această idee: 1. când interesul este numai al unuia dintre debitor: A împrumută de la
B o sumă de bani în interesul său, dându-i lui B ca debitori pe C şi D, care s-au obligat solidar faţăde B; B
va putea urmări pe oricare, C sau D, pentru întreaga datorie fără ca aceştia să poată opune beneficiul de
diviziune sau de discuţiune - art. 1042 C. civ. - pentru că, faţă de B, ei sunt debitori solidari şi nu
fidejusori; dacă D, să presupunem, plăteşte datoria contractată de A, cel care a plătit va avea recurs pentru
suma întreagă numai contra lui A, nu şi contra lui C; 2. interesul este al tuturor debitorilor: A, B şi C
împrumută fiecare în parte câte 100.000 lei de la D, obligându-se solidar faţă de acesta; D va avea alegere
să urmărească pe oricare dintre ei, iar dacă, să presupunem, B a plătit întreaga datorie de 300.000 lei, el va
avea recurs contra lui A pentru 100.000 lei, iar contra lui C pentru aceeaşi sumă, adică 100.000 lei, restul
reprezentând partea sa de datorie). Fidejusorul poate opune acest beneficiu, deoarece el nu este fidejusor,
ci un debitor principal. A se vedea D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 180, p. 203. Pentru aplicaţia art.
1055 C.civ., a se vedea şi Tribunalul regional Mureş-Autonomă Maghiară, decizia nr. 1704/1958, în
Legalitatea populară, nr. 2/1960, cu notă de Fr. Major, apud C.Gall, N.Hogaş, op.cit., p. 213. Instanţele
au făcut aplicaţia art. 1042, hotărând astfel: creditorul unei obligaţii solidare se poate îndrepta împotrva
oricărui debitor pentru realizarea întregii datorii la care a fost obligat, fără ca acesta să-i poată opune
beneficiul diviziunii - Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 633 din 29 martie 1979, în Revista
română de drept, nr. 12/1979, p. 61. Asupra deosebirilor dintre art. 1003 şi 1055 C.civ., a se vedea şi
Valeriu Stoica, Flavius Baias, Acţiunea în regres a paznicului juridic împotriva paznicului material,
în Studii şi cercetări juridice, nr. 1/1987, p. 52.
1217 Curtea de Apel Bucureşti a decis că: În caz de solidaritate pasivă creditorul este îndreptăţit să
ceară oricărui codebitor executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei (art. 1039
C.civ.). Cum pârâta, prin convenţie, şi-a asumat obligaţia de plată, în solidar cu persoana împrumutată
ea nu poate opune creditorului nici beneficiul de discuţiune, nici beneficiul de diviziune - Curtea de Apel
dreptul de a-l obliga pe creditor să se îndrepte mai întâi împotriva

debitorului principal înainte de a se îndrepta împotriva sa, şi beneficiul de
diviziune, acesta presupunând că există mai mulţi fidejusori
Într-adevăr, fiecare dintre ei este obligat pentru tot, dar cel împotriva
căruia s-a îndreptat creditorul îi poate cere acestuia să-şi împartă acţiunea,
reducându-se astfel obligaţia totală proporţional cu numărul fidejusorilor.
Aceste două mijloace au însă numai un caracter dilatoriu; ele nu
constituie excepţii peremptorii, decât numai în măsura prealabilei
despăgubiri a creditorului din bunurile debitorului principal sau a
celorlalţi cofidejusori, care sunt chemaţi să suporte şi ei o cotă parte din
datorie.
Aceste două beneficii au fost introduse în dreptul roman clasic1218.
Codul civil francez şi apoi cel român au consacrat aceste două beneficii,
inspirându-se din tradiţia formalistă a dreptului roman.
Prin obligaţie solidară pasivă (solidaritate pasivă) înţelegem acea
obligaţie cu mai mulţi debitori, la care creditorul este îndreptăţit să
ceară oricărui debitor executarea integrală a prestaţiei care formează
obiectul obligaţiei. Art. 1039 C. civ. dispune că obligaţia este solidară
din partea debitorilor, când toţi s-au obligat la acelaşi lucru, astfel că
fiecare poate fi constrâns pentru totalitate, şi că plata făcută de unul din
debitori liberează şi pe ceilalţi faţă de creditor.
După cum se subliniază adesea în literatura juridică, permiţând
creditorului să pretindă plata întregii datorii de la oricare debitorii ţinuţi
Bucureşti, secţia a III-a civilă. Decizia nr. 3184/2000, în Dan Lupaşcu (coordonator), Irina-Luminţa
Chiran, Georgeta Sîrbu, Nicolae Crăciun, Octavia Spineanu-Matei, Lavinia Curelea, Rodica Susanu,
Ioan-Beatrice Nestor, Ioana Surdescu, Adina Nicolae, Mihaela Tăbârcă, Doina Popescu, Culegere de
practică judiciară în materie civilă pe anul 2000 a Curţii de Apel Bucureşti. Drept civil. Drept
procesual civil. Dreptul familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, pp. 60-62.
1218 La romani, Iustinian, prin Novela XCIX (De reis mutua fideiussione tenentur, în Corpus Juris
Civilis, Pars tertia. Novellas et reliqua continens, Lipsiae, Sumtibus Baumgaertneri, 1872, p. 444)
acordă debitorilor solidari beneficiul de diviziune, iar în Digeste (Liber nonusdecimus, Tit. II, Locati,
Conducti, 47) se zice că este mai just de a li se refuza acest beneficiu ... quanquam fortase justius sit.
Dreptul vechi francez, ca şi vechiul drept românesc n-au acordat niciodată beneficiul de diviziune
debitorilor solidari; a se vedea: Pothier, II, 270; art. 1184-1186 din Codul Calimah (891 C. civ. austriac).
Pentru dreptul roman, a se vedea şi D. Iustiniani, Digestorum seu pandectarum, Pars septima, Liber
Quadragesimusquintus, Tit. II, De duobus reis constituendis, 3, §1, în Corpus Juris Civilis, op.cit.,
vol. II, p. 832. A se vedea şi D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 180, nota 3.
solidar iar, la nevoie, să urmărească pe oricare dintre ei, la alegerea sa,

solidaritatea pasivă ni se înfăţişează pentru creditor, ca o adevărată
garanţei a executării creanţei sale1219.
Într-adevăr, creditorul, având posibilitatea să aleagă pe acela dintre
codebitorii solidari care este mai solvabil, evită riscul pe care-l prezenta –
în lipsa solidarităţii – divizarea urmăririi între codebitori, între care unul
ar fi fost insolvabil.
Solidaritatea pasivă, prin modul în care acţionează, face ca riscul unei
eventuale insolvabilităţi a unuia sau mai multor codebitori solidari să nu
mai fie suportat de creditor, ci de către codebitorul solidar solvabil, care a
executat creanţa în întregime şi care, întorcându-se împotriva celorlalţi
codebitori pentru partea acestora, va fi expus să suporte consecinţele
insolvabilităţii codebitorului său.
Izvoarele solidarităţii pasive sunt voinţa părţilor şi legea.
Manifestarea de voinţă cu privire la solidaritatea pasivă poate fi cuprinsă
în convenţia părţilor sau într-un testament.
Ceea ce trebuie subliniat este faptul că, întrucât solidaritatea este o
excepţie de la regula de drept comun a divizibilităţii datoriei ea trebuie
să fie stipulată expres; solidaritatea nu se prezumă (art. 1041 C. civ.).
Evident că nici în acest caz nu este vorba de folosirea unor termeni
speciali, ci de exprimarea clară şi neîndoielnică a intenţiei părţilor în
sensul că debitorii se obligă solidar.
Menţionăm că, spre deosebire de dreptul civil, în dreptul comercial
solidaritatea este regula; ea se prezumă fără a fi nevoie de vreo stipulaţie
expresă a părţilor în acest sens (art. 42 C. com.).
Dacă în dreptul civil solidaritatea nu se prezumă, înseamnă că va trebuie
să fie dovedită de cel care o invocă. Dovada solidarităţii se va face după
regulile dreptului comun în materia probei actelor juridice.
După cum am menţionat mai sus, unul din izvoarele solidarităţii este
legea. Codul civil prevede următoarele cazuri de solidaritate pasivă
legală:
a) cei care au cauzat, în comun, prin fapta lor ilicită, un prejudiciu,
răspund solidar faţă de victimă (art. 1003 C. civ.);
b) mandanţii, care au numit acelaşi mandatar, sunt ţinuţi să răspundă

solidar pentru toate efectele mandatului (art. 1551 C. civ.);
c) executorii testamentari ai aceleiaşi succesiuni sunt solidar
responsabili pentru bunurile mobile încredinţate (art. 918 alin. 2 C. civ.);
d) antreprenorul şi arhitectul răspund solidar pentru dărâmarea
construcţiei din cauza unui viciu al acesteia sau al terenului pe care
construcţia este situată (art. 1483 C. civ.).
8.3.2.3.5. Trăsăturile juridice ale obligaţiei solidare pasive.
O primă trăsătură caracteristică a obligaţiei solidare pasive – indiferent
dacă este instituită prin voinţa părţilor ori prin lege – este aceea că, deşi
există mai mulţi debitori, toţi se obligă la aceeaşi prestaţie; obligaţia
solidară pasivă are un singur obiect. Totuşi, această identitate de obiect
nu împiedică obligaţia solidară să formeze între creditori şi debitori mai
multe legături de obligaţie distincte. Aşadar, o a doua trăsătură a
obligaţiei solidare pasive este existenţa unei pluralităţi de legături
obligaţionale distincte, unind pe fiecare dintre codebitorii solidari cu
creditorul lor.
Din prima trăsătură rezultă că la solidaritatea pasivă creditorul are mai
mulţi debitori, care îi datorează una şi aceeaşi prestaţie. Din cea de-a
doua trăsătură rezultă alte consecinţe foarte importante, şi anume:
a) problema de a se şti dacă acordul de voinţă este valabil trebuie
analizată deosebit pentru fiecare debitor; obligaţia unui dintre ei poate fi
anulabilă, fără ca această împrejurare să aibă vreo influenţă asupra
obligaţiilor celorlalţi debitori;
b) obligaţia unui debitor poate fi afectată de un termen sau o condiţie, în
timp ce obligaţiile celorlalţi debitori solidari pot fi pure şi simple (art.
1040 C. civ.);
c) obligaţiile unora din codebitorii solidari se pot stinge, fără ca, odată
cu ele, să se stingă şi obligaţiile celorlalţi.
De asemenea, o altă trăsătură a solidarităţii pasive care derivă tot din
independenţa legăturilor obligaţionale care unesc pe fiecare debitor cu
creditorul comun1220 este faptul că obligaţia solidară este divizibilă prin
transmiterea ei pe care de succesiune. Dacă moare unul dintre debitorii
1220 A se vedea M.G. Rarincescu, op. cit., p. 547.
solidari, datoria se divide între moştenitorii săi. Fiecare moştenitor nu

este ţinut de obligaţia solidară decât proporţional cu partea care-i revine
din moştenire.
Solidaritatea pasivă se aseamănă, din punct de vedere al trăsăturilor sale,
cu fidejusiunea1221. Debitorii solidari sunt în fapt fidejusori – garanţi
personali – în privinţa părţii din datorie care excede cota ce-i revine
fiecăruia dintre ei1222.
Între solidaritatea pasivă şi fidejusiune există totuşi deosebiri esenţiale.
Astfel, în primul rând, codebitorii solidari sunt toţi debitori principali,
în timp ce fidejusorul sau fidejusorii – în ipoteza în care sunt mai mulţi –
sunt debitori subsidiari, adică sunt ţinuţi să execute obligaţia numai dacă
debitorul principal n-a executat. Dacă creditorul îi urmăreşte pe fidejusori
înainte de a urmări bunurile debitorului principal, ei îi vor putea opune
beneficiul de discuţiune, adică acea excepţie în temeiul căreia creditorul
este invitat să urmărească mai întâi bunurile debitorului, urmând ca
fidejusorii să execute partea din creanţă eventual rămasă neexecutată.
În al doilea rând, chiar dacă creditorul care nu a putut realiza în
întregime sau deloc creanţa de la debitorul său urmăreşte pe fidejusori, el
nu va putea pretinde acestora solidar întreaga datorie. Fidejusorul căruia
creditorul i se adresează pentru tot îi va opune beneficiul de diviziune,
adică acea excepţie potrivit căreia creditorul care nu a realizat creanţa de
la debitorul principal este invitat să-şi dividă acţiunea sa în funcţie de
numărul fidejusorilor, putând cere, de la fiecare, numai partea lui
constitutivă pentru care a garantat pe debitorul principal.
Codebitorii solidari nu pot opune creditorului o asemenea excepţie căci
oricare dintre ei poate fi urmărit pentru întreaga datorie.
8.3.2.3.6. Efectele solidarităţii pasive. Raporturile codebitorilor cu
creditorul.
Solidaritatea pasivă produce două feluri de efecte: unele care se produc
între codebitorii solidari şi creditorul lor comun, şi altele care se produc
numai între codebitorii solidari.
1221 A se vedea infra, Titlul IX, cap. II, pct. 332 şi urm.
Vom cerceta, mai întâi, efectele pe care le produce solidaritatea pasivă

cu privire la raporturile dintre codebitorii solidari şi creditorul lor comun.
Aceste efecte decurg din principiul că, pe de o parte, fiecare dintre
codebitorii solidari este obligat faţă de creditor ca şi cum ar fi un singur
debitor, şi că, pe de altă parte, în raporturile lor faţă de creditor ei sunt
obligaţi unii pentru ceilalţi şi fiecare pentru toţi, la totalitatea
datoriei1223.
Efectele solidarităţii pasive în raporturile dintre codebitorii solidari şi
creditorul comun pot fi împărţite în principale şi secundare:
A) Efectul principal al solidarităţii pasive este obligaţia fiecărui
codebitor de a plăti datoria în întregime; deşi există o pluralitate de
debitori, ei sunt ţinuţi de o prestaţie unică.
Consecinţa imediată a acestui efect este faptul că fiecare debitor în
parte poate fi urmărit de creditor pentru totalitatea datoriei (prestaţiei)
care alcătuieşte obiectul obligaţiei.
Creditorul are dreptul să urmărească pe acel debitor pe care şi l-a ales,
deoarece toţi debitorii sunt debitori principali, iar debitorul urmărit nu
poate opune creditorului beneficiul diviziunii, care l-ar obliga pe creditor
să-şi dividă urmărirea1224. Creditorul unei obligaţii solidare se poate
adresa la acela care va voi dintre debitori, fără ca debitorul să poată
opune beneficiul de diviziune dispune art. 1042 C. civ.
De asemenea, urmărirea unuia dintre codebitori nu împiedică şi
urmărirea celorlalţi codebitori solidari1225.
Potrivit art. 1043 C. civ. acţiunea intentată contra unuia din debitori nu
opreşte pe creditor de a se exercita asemenea acţiune şi contra celorlalţi
debitori1226.

1224 A se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1108 din 8 iunie 1956, în L.P., nr. 2/1957, pp. 233-
234.
1225 A se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1001 din 4 septembrie 1962, în C.D. 1962, p. 157.
1226 După cum se arată într-o decizie a Tribunalului Suprem, creditorul unei obligaţii solidare se
poate îndrepta împotriva oricărui debitor pentru realizarea întregii datorii, fără ca acesta să-i poată
opune beneficiul de diviziune. Pe de altă parte, în cazul în care s-a început executarea împotriva unui
codebitor solidar, nu se poate prezuma că s-ar fi renunţat de către creditor la beneficiul solidarităţii faţă
Dacă debitorul urmărit este insolvabil, creditorul poate urmări pe fiecare

din ceilalţi debitori până va obţine realizarea întregii creanţe.
La rândul său, debitorul chemat în judecată de către creditor spre a fi
obligat la executarea prestaţiei în întregime poate introduce în proces pe
ceilalţi debitori solidari, pentru a-şi asigura astfel realizarea dreptului pe
care îl are de a regresa împotriva lor.
Care va fi efectul plăţii făcute creditorului de către unul singur dintre
debitorii obligaţi solidar? Mai întâi, este de observat că fiecare debitor
poate oferi creditorului plata datoriei în întregime.
În al doilea rând, o asemenea plată liberează pe toţi debitorii solidari
faţă de creditorul lor comun.
Obligaţia se poate stinge însă şi prin alte modalităţi juridice decât prin
plată. Cum se vor aplica ele în cazul solidarităţii pasive? Din acest punct
de vedere distingem:
a) compensaţia. După cum am arătat, compensaţia stinge datoriile
reciproce până la concurenţa celei mai mici dintre ele, întocmai ca şi
plata. De aceea, dacă unul dintre codebitorii solidari are o creanţă faţă de
creditor, obligaţiile reciproce se vor stinge prin compensaţie, care poate fi
opusă de oricare dintre codebitorii solidari, cu consecinţa că toţi vor fi
liberaţi faţă de creditor;
b) novaţia. Fiecare codebitor solidar poate să-i libereze pe ceilalţi,
obligându-se în locul lor faţă de creditor, dacă acesta din urmă îl acceptă
ca uni debitor (art. 1137 alin. 1 C. civ.). Dar, unul singur dintre debitori
nu-i poate angaja pe ceilalţi într-o obligaţie nouă, fără consimţământul
lor. Dacă un debitor efectuează o asemenea novaţie, ceilalţi codebitori
solidari vor fi liberaţi, iar debitorul care a făcut novaţia rămâne obligat
singur;
c) remiterea de datorie. Unul singur dintre debitorii solidari poate
obţine de la creditor remiterea totală de datorie, caz în care toţi ceilalţi
de ceilalţi codebitori. Ca atare, înfiinţarea popririi pentru întreaga creanţă asupra retribuţiei primite de
un codebitor solidar nu îl lipseşte pe creditor de a începe urmărirea şi împotriva altui codebitor solidar,
deoarece urmărirea altui codebitor solidar poate fi împiedicată numai dacă s-a făcut plata integrală şi
efectivă a întregii datorii, ceea ce nu este cazul în situaţia unei popriri în curs de executare, chiar dacă a
fost înfiinţată pentru întreaga sumă datorată. (art. 1042 C. civ.) (Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 1778
din 28 octombrie 1976, în R.R.D., nr. 3/1977, p. 59).
debitori sunt liberaţi. Creditorul poate face şi o remitere parţială, numai în

favoarea unuia dintre debitorii solidari, pentru partea acestuia. El va putea
urmă pe ceilalţi pentru partea rămasă după scăderea părţii celui pentru
care a consimţit remiterea (art. 1141 C. civ.).
De asemenea, orice alt mod de stingere a obligaţiilor produce efecte faţă
de toţi codebitorii solidari, liberându-i faţă de creditorul lor comun.
B) Solidaritatea pasivă produce şi anumite efecte secundare. Aceste
efecte secundare derivă din principiul înscris în art. 1056 C. civ., potrivit
cu care un codebitor solidar reprezintă pe ceilalţi codebitori în toate
actele ce au ca scop să stingă sau să micşoreze obligaţia. Acelaşi
principiu se aplică şi actelor care tind la păstrarea, conservarea obligaţiei
solidare, nu şi a acelora care fac datoria mai oneroasă1227.
Aşa fiind, efectele secundare ale solidarităţii pasive se produc cu privire
la următoarele acte:
a) întreruperea prescripţiei. Potrivit art. 1045 C. civ., acţiunea intentată
împotriva unui dintre codebitorii solidari face să se întrerupă prescripţia
împotriva tuturor. Practica judecătorească a decis că principiul înscris în
art. 1045 C. civ. se aplică nu numai în privinţa dreptului la acţiune
împotriva unui codebitor solidar pentru obligarea la plata creanţei, si şi a
dreptului de a cere executarea silită. Aşa fiind, începerea executării faţă
de unul dintre codebitorii solidari întrerupe prescripţia executării faţă de
ceilalţi codebitori solidari1228;
b) cererea de dobânzi făcută de creditor împotriva unuia dintre
codebitorii solidari face să curgă dobânzile faţă de toţi codebitorii (art.
1046 C. civ.);
c) punerea în întârziere a unui codebitor produce efecte faţă de toţi
ceilalţi codebitori solidari. Acest efect rezultă din art. 1044 alin. 1 C. civ.,
care prevede că în cazul în care trebuia predat piere din culpa unuia sau
mai multor debitori solidari, ceilalţi debitori sunt ţinuţi de obligaţia de
plată a preţului, împreună cu debitorii în culpă. Deci efectul punerii în
întârziere se aplică şi codebitorilor solidari care nu sunt în culpă.
1227 A se vedea M.G. Rarincescu, op. cit., p. 551.
1228 A se vedea Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 15999 din 9 iulie 1974, în C.D. 1974, pp. 278-279;
Trib. Jud. Brăila, dec. civ. nr. 41/1978, în R.R.D., nr. 7/1978, p. 49.
Făcând aplicarea principiului înscris în art. 1056 C. civ., art. 1044 alin. 3
prevede că debitorii solidari care nu sunt în culpă, chiar dacă vor fi ţinuţi
de plata preţului lucrului pierit, vor fi exoneraţi de plata despăgubirilor
care se cuvin creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei, adică
pentru beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
d) tranzacţia. Dacă unul dintre codebitorii solidari tranzacţionează cu
creditorul, tranzacţia nefavorabilă nu poate fi opusă celorlalţi codebitori
solidari, deoarece reprezentarea reciprocă a codebitorilor de către unul
dintre ei se aplică numai actelor care au drept scop micşorarea sau
stingerea datoriei (art. 1056 C. civ.).
8.3.2.3.7. Efectele solidarităţii pasive. Raporturile codebitorilor cu
creditorul (continuare). Excepţii opozabile creditorului.
Un debitor obligat solidar poate să opună creditorului diferite excepţii,
pentru a fi apărat de plata datoriei. Asemenea excepţii sunt mijloace de
apărare prin care se are în vedere încetarea urmăririi pe care ar exercita-o
creditorul. Potrivit art. 1047 alin. 1 C. civ., codebitorul solidar, în contra
căruia creditorul a intentat acţiune, poate opune excepţiile care îi sunt
personale, precum şi acelea care sunt comune tuturor debitorilor.
Aşadar, aceste excepţii sunt de două categorii: comune şi personale.
A) excepţiile comune, care pot fi opuse de oricare dintre codebitorii
solidari, sunt:
a) cauzele de nulitate care afectează acordul de voinţă al tuturor. Spre
exemplu, nulitatea absolută prin imoralitatea obiectului obligaţiei ori
pentru lipsa formei solemne a actului juridic ce cuprinde o obligaţie
solidară. De asemenea, pot fi invocate de oricare dintre codebitorii
solidari cauzele de nulitate relativă care afectează manifestarea de voinţă
a tuturor, cum ar fi un viciu de consimţământ;
b) modalităţile comune tuturor acordurilor de voinţă. Dacă, spre
exemplu, toţi codebitorii solidari sunt obligaţi sub aceeaşi condiţie
suspensivă, pendente conditione oricare din ei va putea invoca
neîndeplinirea condiţiei spre a paraliza eventuala urmărire începută de
creditorul comun;
c) cauzele de stingere a obligaţiei care au determinat stingerea datoriei
faţă de toţi codebitorii solidari. Acestea pot fi: plata, darea în plată
acceptată de creditor, novaţia, remiterea datoriei în întregime,

compensaţia operată în totalitatea datoriei, pieirea fortuită a lucrului etc.
B) Există însă şi alte categorii de excepţii, care sunt personale şi care nu
pot fi opuse decât de către unul sau unii dintre debitori; ceilalţi nu le pot
invoca1229. Existenţa acestor excepţii personale îşi are explicaţia în
faptul că, după cum am arătat, obligaţia solidară pasivă se caracterizează
nu numai prin existenţa unei prestaţii unice, datorate de fiecare din
debitorii solidari, ci şi prin existenţa unei pluralităţi de legături
obligaţionale independente care unesc pe fiecare codebitor ţinut solidar
cu creditorul comun.
La rândul lor, unele excepţii personale folosesc în mod indirect şi
celorlalţi codebitori, iar altele nu profită decât codebitorului care le
invocă1230; pe acestea din urmă art. 1047 alin. 2 C. civ. le denumeşte curat
personale.
Excepţiile personale care folosesc indirect şi celorlalţi codebitori sunt:
a) remiterea de datorie consimţită unuia dintre codebitorii solidari; ea
profită şi celorlalţi codebitori, deoarece, în măsura în care a fost făcută
poate fi invocată de ei atunci când sunt urmăriţi de către creditor. Dacă
codebitorii solidari nu ar putea să se prevaleze de remiterea consimţită
numai unuia dintre ei, pentru a plăti mai puţin cu cât reprezintă acea parte
din totalul datoriei solidare, ei ar urma să plătească întreaga datorie.
Aceasta ar obliga pe cel care a plătit să se întoarcă şi împotriva
debitorului pentru care s-a făcut remiterea şi astfel remiterea ar rămâne
fără efecte juridice;
b) confuziunea stinge obligaţia pentru partea codebitorului în privinţa
căruia a operat, iar ceilalţi codebitori solidari sunt ţinuţi de întreaga
datorie, mai puţin partea stinsă prin confuziune (art. 1048 şi 1155 C.
civ.);
c) compensaţia părţii unuia dintre codebitorii solidari liberează pe
ceilalţi de partea acestuia;
1229 Codebitorul solidar nu poate opune excepţiile care sunt pur personale ale unuia dintre ceilalţi
codebitori (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1108 din 8 iunie 1956, în C.D. 1956, vol. I, p. 309).
d) renunţarea la solidaritate făcută pentru unul dintre codebitorii

solidari face ca obligaţia să continue a fi solidară în privinţa celorlalţi, dar
cu scăderea părţii debitorului pentru care s-a făcut renunţarea la
solidaritate (art. 1049 C. civ.);
Excepţiile pur personale, care pot fi invocate numai de un codebitor
solidar şi profită numai lui, sunt:
a) o cauză de nulitate relativă care operează numai în privinţa unui
dintre codebitori, de exemplu un viciu de consimţământ. Numai
codebitorul solidar al cărui consimţământ a fost viciat poate să invoce
aceasta pentru a obţine anularea actului juridic care nu-şi va produce
efecte în privinţa lui, dar care va rămâne perfect valabil în privinţa
celorlalţi codebitori solidari;
b) modalităţile (termen, condiţie) consimţite numai unuia dintre
codebitorii solidari.
8.3.2.3.8. Efectele solidarităţii pasive (continuare). Raporturile
dintre codebitori.
Efectul principal al solidarităţii pasive cu privire la raporturile dintre
codebitorii solidari este acela că ori de câte ori numai unul dintre
codebitori plăteşte întreaga datorie, prestaţia executată se împarte de plin
drept între codebitori şi trebuie suportată de toţi. După efectuarea plăţi,
între codebitorii solidari datoria este conjunctă.
Codebitorul care, obligat la plată de către creditor, plăteşte întreaga
datorie, este îndreptăţit să se întoarcă împotriva celorlalţi codebitori
solidar şi să le pretindă tot ceea ce a plăti peste partea lui. Obligaţia
solidară, în privinţa creditorului, se împarte de drept între debitori;
fiecare din ei nu este dator unul către altul decât numai partea sa
dispune art. 1052 C. civ. Aşadar, după efectuarea plăţii datoriei, dispare
solidaritatea între codebitori. Cel care a plăti nu mai beneficiază de
solidaritate; el nu se poate adresa oricăruia dintre ceilalţi codebitori
pentru a recupera ceea ce a plătit peste partea sa, ci va trebui să-şi dividă
urmărirea pentru partea fiecărui codebitor solidar. Prin aceasta legea a
voit să curme cascada de recursuri de la un codebitor solidar plătitor
împotriva celorlalţi, astfel că a dispus divizarea urmăririi între codebitorii
solidari. Este motivul pentru care art. 1053 alin. 1 C. civ. dispune:
codebitorul solidar care a plătit debitul în totalitate nu poate repeti de la

ceilalţi decât numai de la fiecare partea sa.
Împărţirea între codebitorii solidari a ceea ce s-a plătit se face, în
general, în părţi egale, în sensul că fiecare suportă câte o cotă-parte din
datoria plătită.
Pot exista însă şi cazuri în care codebitorii solidari să fi prevăzut şi o altă
modalitate de repartizare, între ei, a prestaţiei executate, astfel că, în
această situaţie, se va urma acea repartizare conformă manifestării lor de
voinţă.
Este de observat că, potrivit art. 1055 C. civ., dacă datoria solidară a fost
făcută numai în interesul unui singur codebitor, acesta va fi ţinut faţă de
ceilalţi codebitori să plătească întreaga datorie. Codebitorii care nu au
interes sunt consideraţi fidejusori.
Această asimilare cu fidejusiunea priveşte însă numai raporturile dintre
codebitori, iar nu şi raporturile dintre aceştia şi creditor. Creditorul,
chiar şi atunci când numai un codebitor solidar are interes în obligaţia
respectivă , va putea urmări pe oricare dintre codebitori. Cel urmărit va
plăti fără a putea opune creditorului excepţiile specifice fidejusiunii, dar
se va întoarce împotriva codebitorului solidar care singur va avea interes
în acea obligaţie spre a-i cere tot ceea ce a plătit, adică datoria în
totalitatea ei.
Codebitorul solidar care a plătit întreaga datorie are la îndemână două
acţiuni pentru a se întoarce împotriva celorlalţi codebitori, pentru partea
fiecăruia:
a) acţiunea derivând din subrogarea legală în drepturile creditorului
plătit (art. 1108 pct. 3 C. civ.). În acest caz, codebitorul plătitor nu mai
beneficiază de solidaritate, dar se va bucura de toate eventualele garanţii
ale creanţei respective: gaj, ipotecă, privilegii;
b) acţiunea personală, derivând din mandat sau gestiune de afaceri, caz
în care codebitorul plătitor devine un simplu creditor chirografar al
codebitorului pentru care a plătit.
Ce se va întâmpla în ipoteza în care, întorcându-se împotriva celorlalţi
codebitori solidari pentru partea fiecăruia, codebitorul solidar nu se poate
despăgubi în întregime, deoarece unul dintre ei este insolvabil? Cine va
suporta riscul insolvabilităţii unuia dintre codebitorii solidari? Răspunsul

este dat de art. 1053 alin. 2 C. civ., potrivit cu care riscul insolvabilităţii
unui codebitor solidar se suportă de către toţi ceilalţi, inclusiv de cel care
a făcut plata, proporţional cu cotele lor contributive din datorie.
8.3.2.3.9. Încetarea solidarităţii pasive.
Solidaritatea pasivă poate să înceteze prin:
a) moartea unuia dintre codebitorii solidari, când datoria se divide între
moştenitori proporţional cu partea din moştenire ce-i revine fiecăruia;
b) renunţarea la solidaritate. La rândul ei, renunţarea la solidaritate
poate să fie împărţită, după efectele sale, în a) totală (absolută) şi b)
parţială (relativă).
Renunţarea totală (absolută) la solidaritate îşi va produce efectele faţă
de toţi codebitorii, astfel că datoria devine divizibilă (conjunctă).
Renunţarea parţială (relativă) îşi va produce efecte numai faţă de
codebitorul pentru care a fost consimţită, astfel că aceste va fi ţinut pentru
partea sa de datorie, nu şi pentru partea celorlalţi.
Dacă unul din codebitorii solidari este insolvabil, riscul îl suportă toţi
codebitorii inclusiv cel în privinţa căruia s-a renunţat la solidaritate (art.
1054 C. civ.).
Renunţarea la solidaritate poate fi expresă, când este stipulată ca atare
de părţi, şi tacită, când rezultă din anumite situaţii, prin interpretarea
voinţei creditorului. Asemenea situaţii pot fi:
a) primirea de către creditor a părţii unuia din codebitorii solidari cu
specificarea în chitanţa liberatorie că plata este primită pentru partea lui.
Creditorul îşi poate rezerva drepturile decurgând din solidaritate pentru
ceea ce revine celorlalţi codebitori solidari, după scăderea părţii celui
pentru care a operat renunţarea (art. 1050 C. civ.).
b) chemarea în judecată numai a unuia dintre codebitorii solidari pentru
partea lui şi obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de obligare a acestuia la
plată sau achiesarea din partea codebitorului solidar. Simpla chemare în
judecată a unuia dintre ei nu înseamnă renunţarea la solidaritate,
deoarece, până la pronunţarea hotărârii sau achiesarea codebitorului
urmărit, creditorul îşi poate completa acţiunea, cerând întreaga datorie de
la codebitorul urmărit (art. 1050 alin. 3 C. civ.).
8.3.2.4. Obligaţiile indivizibile

8.3.2.4.1. Noţiune.
Obligaţia indivizibilă este acea obligaţie care, datorită obiectului ei sau
convenţiei părţilor, nu poate fi împărţită între subiectele ei active sau
pasive. Problema de a şti dacă o obligaţie este sau nu susceptibilă de a fi
împărţită pentru a fi executată – deci dacă este sau nu divizibilă – se pune
numai în cazul când ea are mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori.
Dacă obligaţia este divizibilă, ea se va împărţi, atât în privinţa laturii
active, cât şi în privinţa laturii pasive, între creditorii şi debitorii existenţi.
Dimpotrivă, dacă obligaţia este indivizibilă, indiferent de numărul
creditorilor sau al debitorilor, fiecare creditor poate cere întreaga
prestaţie care formează obiectul obligaţiei, iar fiecare debitor poate fi
constrâns să execute întreaga prestaţie. De asemenea, plata făcută de
oricare dintre codebitorii obligaţi indivizibil stinge datoria faţă de
ceilalţi codebitori.
Izvoarele indivizibilităţii sunt două, şi anume: natura prestaţiei care
formează obiectul obligaţiei şi voinţa părţilor. Indivizibilitatea care
rezultă din natura prestaţiei se numeşte naturală. Spre exemplu, obligaţia
asumată de o persoană de a pune la dispoziţia altei persoane un anumit
lucru determinat sau obligaţia dea obţine de la o anumită activitate este o
obligaţie indivizibilă prin natura ei, deoarece trebuie executată în
întregime chiar dacă debitorul ei ar înceta din viaţă şi ar lăsa mai mulţi
moştenitori. Art. 1057 C. civ. prevede că obligaţia este indivizibilă
natural atunci când obiectul ei, fără a fi denaturat, u e poate face părţi
nici materiale nici intelectuale, adică nu poate fi divizat nici din punct de
vedere material, nici din punct de vedere intelectual.
Observăm că obligaţia de a da, adică de a constitui sau transfera un
drept real, chiar dacă poartă asupra unui bun care nu poate fi fracţionat
din punct de vedre material, nu este indivizibilă. Aceasta deoarece o
asemenea obligaţie este divizibilă din punct de vedere intelectual.
De aceea, indivizibilitatea naturală se întâlneşte atunci când este vorba

de obligaţia de a face – inclusiv deci obligaţia de predare a lucrului1231
– sau de a nu face.
Indivizibilitatea poate fi însă şi voluntară atunci când îşi are izvorul în
voinţa părţilor.
Într-adevăr, există situaţii în care prestaţia ce formează obiectul
obligaţiei este susceptibilă de împărţire, dar executarea ei nu poate fi
făcută decât în întregime, deoarece părţile au convenit astfel prin voinţa
lor1232.
Manifestarea de voinţă prin care se creează indivizibilitatea poate fi
expresă, dar poate fi şi tacită, când rezultă în mod cert din împrejurări.
Stipularea indivizibilităţii poate prezenta avantaje pentru creditor, astfel:
ca şi solidaritatea, indivizibilitatea conferă creditorului dreptul de a cere
oricăruia dintre codebitori să execute întreaga prestaţie care formează
obiectul obligaţiei. Indivizibilitatea conferă un avantaj în plus faţă de
solidaritate, anume acela că împiedică divizarea datoriei între
comoştenitorii debitorilor indivizibil, ceea ce, după cum am arătat, nu se
întâmplă în cazul solidarităţii; datoria solidară se divide prin moştenire.
Este motivul pentru care, la obligaţiile cu mai mulţi debitori, pentru a
avea o siguranţă în plus, creditorii convin cu debitorii lor ca aceştia să se
oblige solidar şi indivizibil.
8.3.2.4.2. Efectele obligaţiilor indivizibile.
1231 Astfel obligaţia cumpărătorului unui imobil de a întreţine pe vânzător pe tot timpul vieţii sale, de
a-i procura cele necesare traiului, de a-l ajuta la muncile gospodăreşti, de a-i da îngrijirile necesare în caz
de boală şi de a-l înmormânta potrivit obiceiului a fost calificată greşit de practica judecătorească drept
solidară, deşi nu există o clauză contractuală expresă în acest sens (a se vedea Trib. Jud. Suceava, dec. civ.
nr. 27 din 5 ianuarie 1979, în R.R.D., nr. 8/1979, p. 58). În realitate, o asemenea obligaţie este indivizibilă,
deoarece, datorită naturii obiectului ei nu este susceptibilă de divizare între subiectele ei active sau pasive
(a se vedea idem, Nota redacţiei). În orice caz, instanţa judecătorească a decis în mod just că, dacă
întreţinerea este asigurată de o parte de cumpărători, creditorul obligaţiei nu poate cere rezilierea
contractului în privinţa celorlalţi debitori. Pentru o calificare mai exactă a obligaţiilor născute dintr-un
contract de întreţinere a se vedea Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 478/1978, în C.D. 1978, pp. 55-57;
Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 689/1988, în R.R.D., nr. 2/1989, p. 65; Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr.
2814/1988, în R.R.D., nr. 9-12/1989, p. 128.
1232 În sensul că obligaţia de a restitui cheltuielile de şcolarizare este indivizibilă – Trib. Bucureşti,
secţ. a III-a civ., dec. nr. 597/1990, în C.P.J.C. 1990, p. 64.
Efectele indivizibilităţii se aseamănă foarte mult cu efectele solidarităţii.

Trebuie să distingem după cum este vorba despre indivizibilitate între
creditori (activă) sau între debitori (pasivă).
A) Indivizibilitatea activă este, de regulă, naturală. Ea se produce ca
urmare a morţii creditorului unei creanţe cu un obiect indivizibil, ai cărei
titulari devin mai mulţi moştenitori ai creditorului.
Efectul principal al indivizibilităţii active este acela că fiecare dintre
creditori poate cere debitorului executarea integrală a prestaţiei ce
formează obiectul obligaţiei indivizibile (art. 1064 C. civ.). De asemenea,
plata, făcută oricăruia dintre creditori, liberează pe debitor.
Punerea în întârziere sau întreruperea prescripţiei efectuată de către unul
dintre creditori produce efecte faţă de toţi ceilalţi creditori.
Dar nici unul dintre creditori nu poate face acte de dispoziţie ca:
remiterea de datorie, darea în plată, novaţia, cu privire la întreaga creanţă.
Asemenea acte făcute numai de către un creditor indivizibil nu pot fi
opozabile celorlalţi creditori. Debitorul rămâne ţinut faţă de el la întreaga
obligaţie, mei puţin partea creditorului care a dispus de ea prin remiterea
de datorie, novaţie sau printr-un alt asemenea act de dispoziţie (art. 1064
alin. 2 şi 3 C. civ.).
B) indivizibilitatea Pasivă are ca efect principal faptul că fiecare
codebitor poate fi obligat să execute în întregime prestaţia datorată (art.
1065 C. civ.).
Debitorul care a fost chemat în judecată pentru totalitatea datoriei poate
cere un termen pentru a introduce în cauză şi pe ceilalţi codebitori şi
pentru ca, în felul acesta condamnarea tuturor codebitorilor la executarea
obligaţiei indivizibile să se facă prin aceeaşi hotărâre judecătorească (art.
1065 C. civ.).
Ceea ce trebuie subliniat este faptul că, în cazul indivizibilităţii pasive
debitorul chemat în judecată introduce în cauză pe ceilalţi debitori pentru
a fi obligaţi împreună la executarea prestaţiei datorate, pe când în cazul
solidarităţii pasive debitorul acţionat poate introduce în proces pe ceilalţi
codebitori solidari numai pentru a se întoarce împotriva lor, pentru partea
datorată de fiecare din ei.
În cazul în care debitorul obligat indivizibil sau moştenitorul său plătit

în totalitate, fără a chema şi pe ceilalţi codebitori, el are acţiune în regres
împotriva acestora pentru partea ce le revine din datoria comună.

D 2 Drept Civil Obligatii Florin Ciutacu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D 2 Drept Civil Obligatii Florin Ciutacu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept civil.

Teoria generală a obligaţiilor Florin Ciutacu Cristian Jora 7

Lect.univ.dr. FLORIN CIUTACU

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

conform originalului pe verso paginii de titlu a cărţii respective.

Redactarea descrierii CIP în afara Bibliotecii Naţionale a României intră sub

apare ca un drept de creanţă, iar din perspectiva debitorului acest raport

2. Elementele raportului juridic de obligaţie

cazul contractului de rentă viageră etc. În raporturile juridice obligaţionale

3. Obiectul raportului de obligaţie, conceput ca acţiune sau abstenţiune

dreptului subiectiv şi Léon Duguit, Le droit social, le droit individuel et la transformation de

a da cu chirie etc. A se vedea şi D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, pp. 302-303.

des parties contractantes.

Obligaţia de a da fiind executată prin însuşi faptul încheierii

9C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 10.

obligaţiei, creditorul are dreptul de a cere de la debitor o prestaţiune. Prestaţiunea poate

1. Criterii de clasificare. Importanţa clasificării.

2. Clasificarea obligaţiilor după izvoare.

obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 19.

sau a stinge între dânşii un raport juridic.

18 C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 17.

În sinteză, au fost reţinute următoarele critici referitoare la această

3. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor (în funcţie de natura

24 Idem, pp. 17-18.

2) O altă clasificare, ce reprezintă în fond o variantă a celei anterioare,

cu doctrina acolo citată (nota 9).

dilegenţă nu poate fi indiferent sub aspect juridic de rezultatul activităţii

4. Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea juridică care le este proprie.

silită, dar, deîndată ce au fost executate, debitorul nu mai are dreptul să

5. Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor

drepturile relative; b) obligaţii reale; c) obligaţii opozabile terţilor36.

2. Voinţa juridică şi limitele acesteia în contract.

ceux qui les ont faites.

obligaţiilor contractuale în acelaşi fel cum trebuie respectată însăşi

l'ordre public et les bonnes mœurs.

3.2. Clasificarea contractelor aşa cum rezultă din prevederile

obligaţiilor reciproce, adică fiecare dintre părţile contractului

sinalagmatice şi contractele unilaterale. Sunt asemenea conracte:

56 E. Safta-Romano, op.cit., pp. 24-25; C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 32.

sinalagmatice, înscrisurile sub semnătură privată nu sunt valabile decât

3.2.2. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi:

58 C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 35.

În privinţa condiţiilor de validitate, în general, pentru contractele cu titlu

3.2.3. Contracte comutative şi contracte aleatorii

contracelor aleatorii; b) în măsura în care contractele aleatorii se referă la

3.2.4. Contracte dezinteresate şi liberalităţi

3.2.5. Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu nominalizate

juridice de formaţiune unilaterală. A se vedea C. Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 38.

introducerea unor elemente noi, independent de orice contract numit.

3.3. Clasificarea tradiţională a contractelor care rezultă implicit din

Dacă părţile înţeleg să însoţească manifestarea de voinţă cu un scris, în

şi remiterea materială a lucrului71. Includem în această categorie:

3.3.2. Clasificarea contractelor după modul (durata) de executare:

3.3.3. Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente între

3.3.4. Clasificarea contractelor după efectele produse.

creanţă (de raporturi de obligaţii). Prima categorie înglobează contractele

3.4. Clasificări ale contractelor propuse de doctrină.

literatura juridică acolo citată.

de a nu contracta. Astfel se întâmplă atunci când se încheie contractul de

3.4.2. Contracte individuale şi contracte colective.

82 E.Safta-Romano, op.cit., p. 53; C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p. 42.

obiectului actului - error in substantiam (art. 954 alin. 1 C. civ.; de pildă