Sunteți pe pagina 1din 6

MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LANGA CURTEA DE APEL


PLOIESTI
OPERATOR 3364
Nr.
29.01.2007

REFERAT

cuprinzând principalele noutăţi aduse prin


Legea nr.224/2006 pentru modificarea şi completarea
Legii nr.302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, publicată
în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr.534 din 21 iunie 2006

Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în


materie penală, ca lege –cadru care reglementează unitar diferite forme de
cooperare şi asistenţă judiciară internaţională în materie penală a reprezentat la
momentul adoptării, un pas important spre integrarea României în spaţiul de
libertate, securitate şi de justiţie al Uniunii Europene. La elaborarea acesteia a fost
avută în vedere legislaţia comunitară în vigoare la acea dată, precum şi
instrumentele Consiliului Europei în domeniu care fac parte din acquis-ul
comunitar.
Evoluţia permanentă a acquis-ul comunitar în domeniul cooperării
judiciare în materie penală, precum şi constatarea în aplicarea Legii nr.302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală de către judecători,
procurori, poliţişti şi reprezentanţii direcţiei de specialitate a Ministerului Justiţiei,
a existenţei unor reglementări perfectibile, au impus modificarea şi completarea
acestui act normativ.
Principalele modificări şi completări aduse
Titlului II –„ Extrădarea”

Modificările şi completările aduse au în vedere în primul rând o


delimitare mai clară a atribuţiilor Ministerului Justiţiei în materie, în calitatea sa
de autoritate centrală desemnată prin tratatele internaţionale la care România este
parte, de cele ale autorităţilor judiciare, în special ale instanţelor de judecată.
S-au avut în vedere, în acest sens, deopotrivă necesitatea respectării
literei şi spiritului normei constituţionale care statuează că „expulzarea sau
extrădarea se hotărăşte de justiţie „(art.19 alin. final din Constituţie) cât şi
elemente de drept comparat şi de ordin istoric, care conferă în materia extrădării,
în toate statele, un rol activ al puterii legislative.
Din punct de vedere istoric, instituţia extrădării a cunoscut o
continuă evoluţie, de la extrădarea ca act disciplinar al suveranului (secolul XII)
la o procedură aproape exclusiv judiciară, aşa cum este reglementată de
decizia – cadru a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul european de
arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene.
Trebuie observat însă că legiuitorul european a simţit nevoia să
înlocuiască, exclusiv în relaţia dintre statele membre ale Uniunii Europene,
procedurile clasice de extrădare cu procedurile de predare în baza unui mandat
european de arestare tocmai din cauza faptului ca în toate statele membre ale
Uniunii Europene, ca şi în alte state (inclusiv Statele Unite ale Americii),
extrădarea este reglementată în primul rând ca un act de suveranitate al statului,
decizia finală aparţinând executivului (Consiliul de Miniştri în Franţa şi Spania,
Departamentul de Stat în S.U.A., ministerele de justiţie, eventual împreună cu
ministerul de externe, în marea majoritate a statelor europene).
În contextul spaţiul judiciar european comun şi al evoluţiei
criminalităţii transnaţionale în condiţiile libertăţii de circulaţie, înlocuirea
procedurilor formale de extrădare cu mandatul european de arestare se justifică pe
deplin. Pe de altă parte, în context global, procedurile de extrădare rămân în
vigoare, inclusiv în relaţia dintre statele membre ale Uniunii Europene şi state
terţe.
Pe de altă parte, legiuitorul constituant român de la 1991, a dorit să
afirme principiul potrivit căruia extrădarea se hotărăşte de justiţie, pentru a evita
eventuale abuzuri ale Guvernului şi politizarea deciziei privind extrădarea.
Chiar dacă există numeroase argumente juridice pentru a stabili că
art.19 al.4 din Constituţie se referă doar la extrădarea pasivă, prin modificarea
art. 67, care reglementează procedura extrădării active, se are în vedere ca
decizia cu privire la formularea unei cereri de extrădare să fie luată tot de
instanţa de judecată, oferindu-se însă ministerului justiţiei – prin conferirea
dreptului de a solicita promovarea revizuirii în cazul în care nu sunt întrunite
condiţiile de regularitate internaţională – o pârghie eficientă de a exercita activ
rolul de autoritate centrală conferit Ministerului Justiţiei prin lege şi tratatele
internaţionale.
Menţionăm că şi în reglementarea actuală Ministerul Justiţiei are
posibilitatea de a nu transmite o cerere de extrădare atunci când constată că nu
sunt întrunite condiţiile de regularitate internaţională, însă soluţia aleasă de
legiuitor în anul 2004 – emiterea unui ordin al ministrului justiţiei, susceptibil de
recurs – nu s-a dovedit , în practică, a fi una adecvată.
De asemenea, se revine, într-o anumită măsură, la reglementarea
existentă sub imperiul Legii nr.292/2001 privind extrădarea, în sensul
transferării competenţei formulării cererii de extrădare în numele statului român
de la preşedintele secţiei penale a curţii de apel competente la Ministerul
Justiţiei.
Această modificare corespunde unuia dintre obiectivele Strategiei
de reformă a sistemului judiciar românesc, urmând degrevarea judecătorilor de
aspectele nejurisdicţionale, formularea cererii fiind o procedură strict
administrativă, care poate fi realizată mai bine de autoritatea centrală. Mai mult,
în practică au apărut numeroase probleme, întrucât cererile de extrădare
formulate de curţile de apel nu corespundeau dispoziţiilor tratatelor
internaţionale, astfel încât era necesară o corespondenţă suplimentară între
Ministerul Justiţiei , ca autoritate centrală în domeniu şi instanţa competentă, ce
conducea la întârzierea prezentării cererii de extrădare , cu posibile efecte
directe, negative, asupra finalităţii procedurii de extrădare.
Modificarea este susţinută şi de studiul de drept comparat realizat ,
care arată că în toate statele cererile de extrădare sunt prezentate în numele
statului de către Ministerul Justiţiei sau Ministerul Afacerilor Externe, precum şi
de unele „incidente” apărute în practică, ca urmare a neînţelegerii de către unele
state străine solicitate a faptului că, în România, cererea de extrădare este
formulată de instanţă, iar nu Ministerul Justiţiei.
Pentru aceeaşi raţiune, a degrevării instanţelor, se revine la
competenţa Ministerului Justiţiei, cu informarea Ministerului Administraţiei şi
Internelor, în aprobarea cererilor de tranzit, ţinând cont şi de faptul că aceste
cereri trebuie soluţionate într-un interval de timp foarte scurt şi că nu există o
dispoziţie constituţională expresă care să impună luarea unei decizii asupra
tranzitului de către instanţă.
În ceea ce priveşte extrădarea pasivă, modificările sunt în acelaşi
sens, al delimitării clare a etapei administrative de cea judiciară.
De asemenea, s-a avut în vedere îmbunătăţirea reglementării
actuale, prin introducerea unor dispoziţii care clarifică modul în care se
apreciază asupra întrunirii condiţiilor legale pentru acordarea extrădării.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie
2007 a intrat în vigoare Titlul III din Legea 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările
ulterioare, prin care a fost transpusă Decizia-Cadru nr.584/JAI/13 iunie
2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între
statele membre ale Uniunii Europene.
Pe cale de consecinţă, de la această dată în relaţia cu celelalte
state membre ale Uniunii Europene, procedura de extrădare reglementată
de tratatele internaţionale în materie sunt înlocuite cu cele de predare în
baza unui mandat de arestare.
Astfel, curţile de apel desemnate prin legea română ca autorităţi
judiciare de executare, trebuie să ţină seama de dispoziţiile pertinente ale
Titlului III din Legea nr.302/2004 şi ale Deciziei Cadru nr.584/JAI/13 iunie
2002 şi să execute în condiţiile legii mandatele europene de arestare cu care vor
fi investite.
Pe de altă parte, după 1 ianuarie 2007 toate instanţele judecătoreşti
desemnate potrivit legii ca autorităţii judiciare emitente, va trebui să aplice, de
asemenea, în cazul persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală, judecată
sau executarea pedepsei închisorii pe teritoriul unui stat membru al Uniunii
Europene, prevederile Titlului III din Legea 302/2004.
Văzând şi experienţa vechilor state membre ale Uniunii Europene
învederăm faptul că, în noile condiţii, în practică, ţinând seama şi de dispoziţiile
pertinente ale Titlurilor II, respectiv III din Legea 3002/2004, atunci când o
persoană se sustrage de la urmărirea penală ,judecată sau executarea pedepsei,
părăsind ţara, este necesar să se procedeze simultan la:
- pentru statele nemembre ale Uniunii Europene, aplicarea
procedurii prevăzute de art. 66¹ raportat la art.68 din Legea 302/2004- emiterea
mandatului de urmărire internaţională.
- pentru statele membre ale Uniunii Europene, aplicarea
dispoziţiilor art.81 rap.la art.83 alin.2 din Legea 302/2004, respectiv emiterea în
limba română a unui mandat european de arestare. Având în vedere că în acest
caz nu este cunoscut locul în care se află persoana urmărită, transmiterea se va
realiza prin Biroul Naţional Interpol, Centrul de Cooperare Poliţienească
Internaţională (tel.021/2140025, 021/3140540, fax: 0213141266) în condiţiile
art. 83 alin.2 din Legea 302/2004, urmând ca în momentul localizării/arestării
într-un stat membru UE să se traducă mandatul european de arestare în limba
acceptată de statul membru în cauză şi să fie transmis pe una din căile permise
de lege şi acceptate de statul membru de executare şi în termenele acceptate de
acel stat membru, potrivit declaraţiilor notificate de acesta Secretariatului
General al Consiliului Uniunii Europene.

X X

România a transpus Decizia – Cadru nr.584/JAI din 13 iunie 2002


privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele
membre ale Uniunii Europene prin Titlul III al Legii nr.302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I nr.594 din 1 iulie 2004, modificată şi
completată prin Legea nr.224/2006 publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I nr,534 din 21 iunie 2006.

Dispoziţiile legale interne privind transpunerea Deciziei –Cadru


nr.584/JAI din 13 iunie 2002, intră în vigoare de la data aderării României la
Uniunea Europeană, respectiv la 1 ianuarie 2007.

În baza dispoziţiilor pertinente ale legislaţiei sale, România


formulează următoarele declaraţii referitoare la aplicarea Deciziei – Cadru
nr.584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi
procedurile de predare între statele membre ale Uniunii europene:

a) Autorităţi judiciare române emitente

România desemnează instanţele sale judecătoreşti ca autorităţi


competente să emită un mandat european de arestare, atât în vederea urmăririi
penale, cât şi în vederea judecării sau a executării unei pedepse sau măsuri
privative de libertate. Instanţa competentă să emită un mandat european de
arestare este cea căreia îi revine competenţa de a dispune arestarea preventivă a
persoanei urmărite sau cea care a emis mandatul de executare a pedepsei
închisorii , după caz.

b) Autorităţi judiciare române de executare

România desemnează curţile de apel ca autorităţi judiciare


competente să execute un mandat european de arestare emis de o autoritate
judiciară din alt stat a membru al Uniunii Europene.

În România există 15 curţi de apel, executarea unui mandat


european de arestare fiind dată în competenţa curţii de apel în circumscripţia
căreia este localizată persoana urmărită.

Autoritatea centrală desemnată de România să asiste autorităţile


judiciare este Ministerul Justiţiei.

Autoritatea centrală este competentă să primească un mandat


european de arestare emis de o autoritate judiciară dintr-un alt stat membru al
Uniunii Europene şi să îl transmită autorităţii judiciare române de executare, în
cazul în care autoritatea judiciară emitentă nu reuşeşte să transmită mandatul
european de arestare direct autorităţii judiciare române de executare.

Autoritatea centrală este competentă să transmită un mandat


european de arestare emis de o autoritate judiciară română, dacă aceasta nu îl
poate transmite direct autorităţii judiciare de executare străine sau când statul
membru de executare a desemnat ca autoritate primitoare Ministerul Justiţiei.

De asemenea, autoritatea centrală primeşte o copie a fiecărui


mandat european de arestare emis sau executat de autorităţile judiciare române
şi îndeplineşte orice atribuţie menită a asista şi sprijini autorităţile judiciare
române în legătură cu un mandat european de arestare.

Un mandat de arestare european transmis spre executare


autorităţilor române trebuie tradus în limba română sau în una din limbile
engleză sau franceză.

România desemnează Ministerul Justiţiei ca autoritate competentă


să primească cererile de tranzit şi documentele în susţinerea acestora, precum şi
pentru orice altă corespondenţă oficială referitoare la cererile de tranzit.

România declară că, în relaţia cu acele state membre care au


transmis o notificare în acelaşi sens Secretariatului General al Consiliului,
consimţământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deţinerea unei
persoane pentru alte fapte săvârşite anterior predării acesteia în baza unui
mandat european de arestare se prezumă, cu excepţia cazului în care autoritatea
judiciară română de executare dispune altfel prin hotărârea de predare.

România declară că, în relaţia cu acele state membre care au


transmis o notificare în acelaşi sens Secretariatului General al Consiliului, se
prezumă consimţământul la predarea ulterioară către un alt stat membru, cu
excepţia cazului în care autoritatea judiciară română de executare dispune altfel
prin hotărârea de predare.

Anexăm la prezentul referat:


- Modificările Titlului III din Legea nr.302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală;
- Model: MANDAT EUROPEAN DE ARESTARE

Gârbea Gheorghe
Procuror la Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Ploieşti