UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
MASTER
ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINALISTICĂ

PROCEDURI PENALE SPECIALE

REFERAT
Mandatul european de arestare - instrument modern în cadrul
cooperării judiciare internaţionale în materie penală

Profesor:
BOGDAN BUNECI
Masterand:
BĂRĂGAN FLORIN-ADRIAN

1.Introducere
 Cooperarea europeană în materie de securitate a început în anii 1970, într-o manieră
informală. În anul 1975, miniştrii de interne din cadrul ţărilor membre ale Comunităţii Europene
au creat Grupul Trevi, în vederea unificării poliţiilor tuturor statelor membre. După semnarea
Actului unic European, negocierile au fost purtate între statele membre pe probleme de securitate
şi justiţie în cadrul cooperării politice europene, cadru informal distinct de cadrul instituţional
comunitar. În anul 1985, semnarea Acordului Schengen între cinci state membre ale Comunităţii
Europene a pus bazele cooperării în domeniul securităţii frontierelor. Acordul Schengen a fost
integrat acquis-ului comunitar în urma semnării Tratatului de la Amsterdam.1
Mandatul european de arestare înlocuieşte instrumentele anterioare de cooperare judiciară
internaţională în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, în special cele
prevăzute de Convenţia europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 şi Convenţia de
aplicare a Acordului Schengen din 19 iunie 1990. Originalitatea şi noutatea mandatului european
de arestare constă în faptul că el este aplicabil pe întreg spaţiul Uniunii Europene.2
Introducerea unui sistem simplificat de extrădare a persoanelor condamnate sau suspecte,
in scopul executării sentinţelor penale sau al urmăririi penale, face posibilă eliminarea
complexităţii şi posibilităţii de intarziere inerente in cadrul procedurii existente. In acelaşi timp,
relaţiile tradiţionale de cooperare care au prevalat pană acum intre Statele Membre vor fi
inlocuite cu un sistem de mişcare liberă a hotărarilor judecătoreşti in cauzele penale, acoperind
atat hotărarile pre condamnare, cat şi hotărarile rămase definitive.3
Crearea conceptului de „mandat european de arestare” prin Decizia-Cadru a Consiliului
Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a reprezentat soluţia preconizată pentru o
cooperare mult mai rapidă şi eficientă, fiind conceput ca instrument juridic apt să înlocuiască
mecanismele anterioare de extrădare, fiind implementate de către legiuitorul român în cuprinsul
Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Mandatul european de arestare este prima măsură concretă în domeniul dreptului penal
care implementează principiul recunoaşterii reciproce la care Consiliul Europei s-a referit ca la
“cheia de boltă“ a cooperării judiciare.
Decizia-Cadru privind mandatul european de arestare oferă un cadru general comun de
acţiune tuturor statelor membre ale Uniunii Europene şi introduce o serie de dispoziţii cu caracter
de noutate în raport cu dreptul de extrădare, reprezentând un pas uriaş făcut de ţările membre în
construirea spaţiului penal european.

1
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie-Cooperarea Intenationala judiciara si politieneasca,Editura
Sitech,Craiova,2007,pag 38
2
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie,op.cit. pag 39
3
Ionel Tiberiu,Mandatul European de arestare si predare,www.procuror.ro/article/Mandatul-european-de-
arestare-si-predare
 2. Definiție mandat european de arestare
Art. 77 din Legea nr. 302/2004 defineşte mandatul european de arestare ca fiind decizia
judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene în
vederea arestării şi predării de către un alt stat membru, a unei persoane solicitate în vederea
efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri
privative de libertate. Pct. 2 al art. 77 prevede că mandatul european de arestare se execută în
baza principiului recunoaşterii şi a increderii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-
Cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002.    
Mandatul european de arestare presupune prin definiţie o relaţie de colaborare între cel
puţin două state membre ale Uniunii Europene- statul emitent şi statul de executare.

3. Executarea și emiterea mandatului european de arestare în România

Abordarea problemelor privind mandatul european de arestare poate fi făcută sub două
aspecte principale: prima situaţie, atunci când România este stat de executare, iar cea de-a doua,
atunci când ţara noastră este stat emitent.
În situaţia în care ţara noastră este stat de executare a unui mandat european de arestare,
legea prevede faptul că autorităţile judiciare române de executare sunt curţile de apel. 4
Potrivit dispoziţiilor legale, mandatul transmis spre executare autorităţilor române trebuie
tradus în limba română sau în una din limbile engleză şi franceză.
  Cheltuielile ocazionate pe teritoriul statului român de executarea unui mandat european
de arestare revin României. Celelalte cheltuieli rămân în sarcina statului emitent.
Luand in considerare dispoziţiile5 deciziei-cadru, competenţele autorităţilor romane au
fost stabilite astfel:
 autorităţi judiciare emitente instanţele judecătoreşti;
 autorităţile judiciare romane de executare sunt curţile de apel;
 autoritatea centrală romană este Ministerul Justiţiei.
Referitor la sfera6 mandatului european de arestare, conform Proiectului de completare şi
modificare a Legii 302/2004, menţionăm că, acesta poate fi emis de autorităţile judiciare romane
competente in vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de
4
In Romania exista 15 curti de apel,executarea unui mandat european de arestare fiind data in competenta curtii
de apel in circumscriptia careia este localizata persoana urmarita.
5
Art. 6 Decizia – cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul
european de arestare şi procedurile de predare intre statele membre
6
Art. 81 din Proiectului de completare şi modificare a Legii 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională in materie penală
legea penală romană cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an sau in vederea
executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.
In ceea ce priveşte condiţiile privitoare la faptă, noul sistem instituie anumite excepţii de
la regula dublei incriminări in cazul unor infracţiuni grave, prevăzute expres in textul legii 7. Nu
are relevanţă denumirea lor in statul emitent, dar pentru a se acorda predarea fără a se verifica
existenţa dublei incriminări, acestea trebuie sancţionate in statul emitent cu inchisoarea sau cu o
măsură de siguranţă privativă de libertate pe o perioadă de minimum 3 ani.
Pentru alte fapte decat cele enumerate in cuprinsul legi, predarea poate fi subordonată
condiţiei ca faptele care motivează emiterea mandatului european să constituie infracţiune
potrivit legii romane, independent de elementele constitutive sau de incadrarea juridică a
acesteia.

3.1. Executarea mandatului european de arestare . Condiții și proceduri

Executarea unui mandat european de arestare de către autorităţile judiciare de executare
române poate fi supusă următoarelor condiţii8:
a) în cazul în care mandatul de arestare european a fost emis în scopul executării unei
pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă sau dacă persoana în cauză nu a fost legal
citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în
lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o asigurare considerată suficientă care să garanteze
persoanei care face obiectul mandatului de arestare european că va avea posibilitatea să obţină
rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa;
b) în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul de arestare european este
sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate
pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii
pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a cel
puţin 20 de ani din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de
clemenţă.
      Transpunând în dreptul intern art. 16 din Decizia-Cadru privind mandatul european de
arestare, Legea nr. 302/2004 prevede faptul că în cazul în care două sau mai multe state membre
au emis un mandat european de arestare în legătură cu aceeaşi persoană, autoritatea judiciară de
executare română va decide asupra priorităţii de executare, ţinând seama de toate circumstanţele
şi, în special, de locul săvârşirii şi gravitatea infracţiunii, de data emiterii mandatelor, precum şi

7
Art. 85, alin.1 din Legea 320/2004 privind cooperarea judiciară internaţională in materie penală.
8
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie-Cooperarea Intenationala judiciara si politieneasca,Editura
Sitech,Craiova,2007,pag 43
de împrejurarea că mandatul a fost emis în vederea urmăririi penale, a judecăţii sau în vederea
executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă. Autoritatea judiciară de executare română
va putea solicita, dacă este cazul, avizul Eurojust cu privire la această hotărâre.
Cetăţenii români pot fi predaţi în baza unui mandat european de arestare emis în vederea
efectuării urmăririi penale sau a judecăţii cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o
pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea
pedepsei.
Autoritatea judiciară română de executare are dreptul să refuze cu caracter obligatoriu
executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri9:
a) când, din informaţiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată
definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca,
în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de
executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost
amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de
condamnare;
     b) când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de
amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa de a urmări
acea,infracţiune;
     c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită
vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea
română.
Totodată, autoritatea judiciară română de executare poate refuza opţional executarea
mandatului european de arestare în următoarele situaţii10:
a) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei
proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare;
     b) când împotriva persoanei care face obiectul mandatului european s-a pronunţat în alt
stat membru al Uniunii Europene o hotărâre definitivă pentru aceleaşi fapte;
c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse, dacă
persoana solicitată este cetăţean român şi instanţa română competentă dispune executarea
pedepsei în România, potrivit legii române.
d) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru
aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiţia ca, în caz
9
Art.88 alin 1 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala,modificata si
completata prin legea 224/2006
10
Art.88 alin 2 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala,modificata si
completata prin legea 224/2006
de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau
executarea să fie prescrisă, ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată
potrivit legii statului de condamnare;
e) când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române,
sunt comise pe teritoriul României;
f) când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara teritoriului
statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în
afara teritoriului român;
g) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se
întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă
faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române;
h) când autoritatea judiciară română competentă a decis fie să nu urmărească, fie să
înceteze urmărirea persoanei solicitate pentru infracţiunea pe care se bazează mandatul de
arestare european.
Procedura punerii în executare a unui mandat european de arestare transmis autorităţilor
judiciare române se derulează sub directa coordonare a curţii de apel competente, după cum
urmează11:
a) verificarea de către instanţă a condiţiilor de formă şi fond pe care trebuie să le
îndeplinească mandatul.
    De îndată ce curtea de apel primeşte un mandat european de arestare sau o semnalare în
Sistemul Informatic Schengen, preşedintele secţiei penale repartizează cauza unui complet
format din doi judecători.Instanţa verifică dacă mandatul european de arestare conţine
informaţiile prevăzute de lege, iar atunci când constată faptul că informaţiile comunicate de
statul emitent sunt insuficiente, va solicita de urgenţă autorităţii judiciare emitente informaţiile
suplimentare necesare, fixând totodată un termen limită pentru primirea acestora.
Mandatul european de arestare emis de autorităţile judiciare ale unui stat membru al
Uniunii Europene se supune verificării condiţiilor de formă şi de fond prevăzute atât de normele
comunitare, cât şi de cele impuse de dreptul intern.
Sub aspectul condiţiilor de formă, este obligatorie pentru autoritatea judiciară solicitată
verificarea cerinţelor legale relative la12: individualizarea autorităţii judiciare solicitante,
competentă potrivit legii statului emitent; forma mandatului, potrivit Deciziei-cadru şi legii
române; emiterea mandatului într-o limbă oficială desemnată de norma comunitară sau, după

11
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie-Cooperarea Intenationala judiciara si politieneasca,Editura
Sitech,Craiova,2007,pag 45-48
12
Sentinta penala nr.13/PI din 02.02.2007 a Sectiei penale din cadrul Curtii de Apel Timisoara
caz, în limba română; corecta identificare a persoanelor solicitate la predare; conţinutul minim de
informaţii privind motivele care au determinat emiterea mandatului european de arestare, printre
care prezentarea pe scurt a stării de fapt şi a încadrării juridice; menţiunile impuse conţinutului
mandatului european de arestare de norma comunitară şi dreptul intern.
Mandatul european de arestare se soluţionează şi se execută în regim de urgenţă.
      b) solicitarea adresată procurorului general de pe lângă curtea de apel de către instanţă, în
scopul de a lua măsurile necesare pentru identificarea persoanei solicitate, reţinerea şi
prezentarea acesteia în faţa instanţe.
Dacă mandatul european de arestare conţine informaţiile necesare şi este tradus, instanţa
solicită procurorului general de pe lângă curtea de apel să ia măsurile necesare pentru
identificarea persoanei solicitate, reţinerea şi prezentarea acesteia în faţa instanţei.
Este de reţinut faptul că textul de lege nu face referire directă la aportul unităţilor de
poliţie în vederea identificării persoanei solicitate, acesta fiind subînţeles. Astfel, activitatea de
urmărire, depistare şi identificare a acestor categorii de persoane este desfăşurată de către
organele de poliţie care au primit solicitarea de la parchetul de pe lângă curtea de apel
competentă teritorial.
În situaţia în care persoanele împotriva cărora au fost emise mandate europene de arestare
de către autorităţile judiciare ale altor state, se sustrag punerii în executare a acestora,
ascunzându-se pe teritoriul României, potrivit legislaţiei naţionale se poate dispune măsura dării
în urmărire la nivel naţional în baza solicitării parchetului de pe lângă curtea de apel competentă
teritorial.
Dacă nu se cunoaşte cu exactitate locul de pe teritoriul României unde se află persoana
urmărită, este necesar ca organele de poliţie să execute sub supravegherea şi îndrumarea
procurorului activităţi preliminare (verificări, investigaţii, supravegheri operative etc.) care să
conducă la localizarea, prinderea şi arestarea persoanei.
Arestarea unei persoane în baza unui mandat european de arestare se execută în condiţiile
şi cu respectarea garanţiilor prevăzute de Codul de Procedură Penală. Odată cu modificările
aduse Codului de Procedură Penală prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 60 din
06.09.2006 s-a reglementat şi prevăzut dreptul organelor de poliţie care pun în executare un
mandat de arestare sau de executare a unei hotărâri definitive de condamnare, de a pătrunde în
domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane
juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. Având în vedere faptul că, începând cu
data de 1 ianuarie 2007, organele de poliţie din ţara noastră primesc în vederea punerii în
executare şi mandate europene de arestare emise de autorităţile judiciare ale altor state, suntem
de părere că prevederile referitoare la pătrunderea în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără
învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal
al acesteia, sunt aplicabile şi în cazul executării mandatelor europene de arestare. Aceasta este o
propunere de lege ferenda pe care o facem în vederea modificării Legii nr. 302/2004 şi a Codului
de Procedură Penală.
c)  prezentarea persoanei la instanţă în termen de cel mult 24 ore de la reţinere şi
încarcerarea acesteia în arestul poliţiei, după decizia instanţei
În termen de cel mult 24 de ore de la reţinere, persoana solicitată este prezentată instanţei
competente. Judecătorul informează persoana urmărită asupra existenţei mandatului european de
arestare împotriva sa, asupra conţinutului acestuia, asupra posibilităţii de a consimţi la predarea
către statul membru emitent, precum şi cu privire la drepturile sale procesuale.
Instanţa dispune arestarea persoanei solicitate prin încheiere motivată, persoana urmând
să fie depusă în arestul poliţiei. Din interpretarea acestor dispoziţii se desprinde faptul că
persoanele urmărite în temeiul unor mandate europene de arestare sunt introduse în aresturile
unităţilor de poliţie în baza mandatelor emise de instanţele române.
Arestarea persoanei se comunică autorităţii judiciare emitente de către autoritatea
judiciară de executare.
Instanţa procedează la audierea persoanei solicitate în termen de cel mult 48 de ore de la
arestarea acesteia. Persoana arestată va fi întrebată, mai întâi, asupra consimţământului la
predare.
Instanţa se asigură că persoana arestată a consimţit voluntar la predare şi în deplină cunoştinţă de
cauză, cunoscând consecinţele juridice ale consimţământului, în special asupra caracterului
irevocabil.
Dacă persoana arestată consimte la predarea sa, se întocmeşte un proces-verbal care va fi
semnat de către persoana arestată, membrii completului de judecată, reprezentantul Ministerului
Public şi grefier şi în care se consemnează, dacă este cazul, şi renunţarea la drepturile conferite
de regula specialităţii.
Dacă persoana arestată nu consimte la predare, instanţa procedează la audierea acesteia.
Opoziţia persoanei solicitate la predare se poate baza numai pe existenţa unei erori cu privire la
identitatea acesteia sau a unui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare.
Instanţa poate fixa, în condiţiile legii, un termen pentru administrarea probelor propuse de
persoana arestată şi de procuror ori pentru transmiterea unor informaţii suplimentare de către
autoritatea judiciară emitentă, cu privire la cauzele de refuz sau de condiţionare a predării.
 Instanţa se pronunţă prin hotărâre cu privire la executarea unui mandat european de
arestare în cel mult 5 zile de la data la care a avut loc audierea persoanei solicitate.
Dacă persoana urmărită consimte la predare, hotărârea se pronunţă în termen de 10 zile
de la termenul de judecată la care persoana urmărită şi-a exprimat consimţământul la predare şi
este definitivă şi executorie.
În cazul în care persoana urmărită nu consimte la predare, hotărârea se pronunţă în
termen de 60 de zile de la arestare.
Predarea persoanei urmărite se realizează de către poliţie, după o informare prealabilă a
autorităţii desemnate în acest scop de către autoritatea judiciară emitentă asupra locului şi datei
fixate, în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti de predare.
Dacă, din motive independente de voinţa unuia dintre statele emitente sau de executare,
predarea nu se poate efectua în acest termen, autorităţile judiciare implicate vor intra imediat în
contact pentru a fixa o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen de 10
zile de la noua dată convenită.
În cazul în care sunt depăşite termenele maxime pentru predare, fără ca persoana în cauză
să fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a persoanei urmărite,
fără ca acest fapt să constituie un motiv de refuz al executării unui viitor mandat european de
arestare, bazat pe aceleaşi fapte.
În toate cazurile, în momentul predării, autoritatea judiciară de executare română va
aduce la cunoştinţa autorităţii judiciare emitente durata privării de libertate pe care a suferit-o
persoana la care se referă mandatul european de arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa
sau din măsura de siguranţă care se va aplica.

3.2. Emiterea mandatului european de arestare în România

În situaţia în care mandatul european de arestare este emis de o instanţă judecătorească
din România, legea prevede faptul că mandatul poate fi emis în următoarele situaţii13:
    a) în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de legea
penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an;
 b) în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.
Când persoana solicitată a fost dată în urmărire internaţională în vederea extrădării,
instanţa informează neîntârziat Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul
Ministerului Administratiei si Internelor despre emiterea mandatului european de arestare.

13
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie,op.cit. pag 49
 Mandatul european de arestare poate fi emis în cazul faptelor care sunt incriminate şi
sancţionate în statul emitent al mandatului cu închisoarea sau cu o măsură de siguranţă privativă
de libertate pe o perioadă de minimum 3 ani, predarea persoanei acordându-se chiar dacă nu este
îndeplinită condiţia dublei incriminări a faptei.
Infracţiunile care pot conduce la emiterea mandatului european de arestare şi la predarea
persoanei urmărite sunt următoarele14: participarea la un grup criminal organizat, terorismul,
traficul de persoane, exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă, traficul ilicit de
droguri şi substanţe psihotrope, traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive, corupţia,
frauda, incluzând cea împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, spălarea
produselor infracţiunii, contrafacerea de monedă, inclusiv a monedei euro, faptele legate de
criminalitatea informatică, faptele privind mediul înconjurător, inclusiv traficul cu specii de
animale protejate şi vegetale pe cale de dispariţie, facilitarea intrării şi şederii ilegale, omorul şi
vătămarea corporală gravă, traficul ilicit de ţesuturi sau organe umane, lipsirea de libertate în
mod ilegal, răpirea şi luarea de ostatici, rasismul şi xenofobia, furtul organizat sau armat, traficul
ilegal de bunuri culturale, inclusiv antichităţile şi operele de artă, înşelăciunea, deturnarea de
fonduri, contrafacerea şi pirateria de bunuri, falsificarea de acte oficiale şi uzul de acte oficiale
falsificate, falsificarea de mijloace de plată, traficul ilegal de substanţe hormonale şi alţi factori
de creştere, traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive, traficul de vehicule furate, violul,
incendierea cu intenţie, crimele aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale, sechestrarea
ilegală de nave şi aeronave, sabotajul.
Cu privire la forma şi conţinutul mandatului european de arestare, acesta trebuie să
conţină următoarele informaţii: identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate, denumirea, adresa,
numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail ale autorităţii judiciare emitente, indicarea
existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a
oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii având acelaşi efect, natura şi încadrarea juridică a
infracţiunii, o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv momentul,
locul, gradul de implicare a persoanei solicitate, pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas
definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru infracţiunea săvârşită, dacă
este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.
În ceea ce priveşte transmiterea mandatului european de arestare, aceasta este
reglementată de art. 82 din Legea nr. 302/2004. Astfel, în cazul în care se cunoaşte locul unde se
află persoana solicitată, autoritatea judiciară română emitentă poate transmite mandatul european
de arestare direct autorităţii judiciare de executare.
14
Art.88 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala,astfel cum a fost
modificat prin art.I pct.53 din Legea nr.224/2006
 În cazul în care locul unde se află persoana urmărită nu este cunoscut, transmiterea unui
mandat european de arestare se poate efectua prin Sistemul Informatic Schengen, prin
intermediul sistemului de telecomunicaţii securizat al Reţelei Judiciare Europene, când acesta va
fi disponibil, prin Ministerul Justiţiei, pe calea Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală-
INTERPOL sau prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă, cu condiţia ca autoritatea judiciară de
executare să poată verifica autenticitatea acestuia.
Autoritatea judiciară emitentă poate să solicite introducerea semnalmentelor persoanei în
cauză în Sistemul de Informaţii Schengen prin intermediul Sistemului Informatic Naţional de
Semnalări.15
Dacă autoritatea judiciară emitentă nu cunoaşte autoritatea judiciară de executare, se va
efectua cercetarea necesară, inclusiv prin punctele de contact ale Reţelei Judiciare Europene sau
prin direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei, pentru a obţine informaţiile necesare de la
statul membru de executare.Orice dificultate care ar interveni în legătură cu transmiterea unui
mandat european de arestare se va soluţiona prin contact direct între autoritatea judiciară
emitentă şi autoritatea judiciară de executare sau cu sprijinul Ministerului Justiţiei.Ulterior
transmiterii mandatului european de arestare, autoritatea judiciară română emitentă poate
transmite orice informaţii suplimentare necesare pentru executarea mandatului.
Autorităţile judiciare emitente române transmit o copie a mandatului european de arestare
Ministerului Justiţiei.16
Deşi în literatura juridică s-au făcut aprecieri cu privire la conţinutul mandatului european
de arestare în sensul că acesta nu diferă prea mult de cel al mandatului de arestare, sunt de
precizat câteva deosebiri fundamentale17:
•  prin emiterea mandatului european de arestare se solicită arestarea şi predarea unei
persoane – inculpat sau condamnat – aflată pe teritoriul statului membru, în vederea urmăririi
penale sau al judecăţii, ori a executării unor pedepse sau măsuri de siguranţă privative de
liberate, iar mandatul de arestare preventivă se emite pentru arestarea unei persoane aflate pe
teritoriulRomâniei;
• emiterea mandatului european de arestare se bazează deja pe un mandat de arestare
preventivă sau de executare a pedepsei în vigoare, pe când mandatul de arestare preventivă se
dispune în baza condiţiilor şi cazurilor exprese reglementate de Codul de procedură penală;

15
Semnalarea introdusa in sistemul informatic Schengen echivaleaza cu un mandat european de arestare
16
Ionel Tiberiu,Mandatul European de arestare si predare,www.procuror.ro/article/Mandatul-european-de-
arestare-si-predare

17
Olivian Mastacan-Cooperarea judiciara international in materie penala.Mandatul european de arestare,Analele
Facultatii de Stiinte juridice,Universitatea Valahia-Targoviste anul IV,nr.1(8)-martie 2007,pag 138
 • conţinutul mandatului european de arestare este mai amplu şi constituie un rezumat al
cauzei penale care se reflectă în conţinutul mandatului tip, în timp ce mandatul de arestare
preventivă este mai restrictiv şi are conţinutul reglementat de art. 151 Cod procedură penală;
• nu se prevede o durată în care se emite mandatul european de arestare, art. 95 prevăzând
că acesta se soluţionează şi se execută în regim de urgenţă, în timp ce mandatul de arestare
preventivă se emite de îndată conform art.151 alin.1 Cod procedură penală
•  mandatul european de arestare în mod firesc nu prevede o durată de arestare, însă
mandatul de arestare preventivă se emite pe o durată de maxim 30 zile;
•  mandatul european de arestare se traduce în limba pe care o înţelege persoana
solicitată, iar mandatul de arestare preventivă se emite în limba română;
• mandatul european de arestare preventivă se poate referi şi la remiterea obiectelor care
pot constitui mijloace materiale de probă, în timp ce mandatul de arestare preventivă nu include
o asemenea menţiune.

BIBLIOGRAFIE

1. Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie-Cooperarea Intenationala judiciara si

politieneasca,Editura Sitech,Craiova,2007,
2. www.procuror.ro/article/Mandatul-european-de-arestare-si-predare
3. Decizia – cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002
privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare intre statele membre
4. Proiectului de completare şi modificare a Legii 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională in materie penală
5. Legea 320/2004 privind cooperarea judiciară internaţională in materie penală.
6. Sentinta penala nr.13/PI din 02.02.2007 a Sectiei penale din cadrul Curtii de Apel
Timisoara
7. Olivian Mastacan-Cooperarea judiciara international in materie penala.Mandatul
european de arestare,- 2007.

Lect. univ. dr. NOREL NEAGU Universitatea „NICOLAE TITULESCU” COOPERAREA JUDICIARĂ
INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ (TEORIE ŞI PRACTICĂ JUDICIARĂ) Universul Juridic Bucureşti -
2012- Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L. Copyright © 2012, S.C. Universul Juridic S.R.L. Toate
drepturile asupra prezentei ediţii aparţin S.C. Universul Juridic S.R.L. Nicio parte din acest volum nu
poate fi copiată fără acordul scris al S.C. Universul Juridic S.R.L. NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ
NU VA FI COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOŢIT DE SEMNĂTURA ŞI ŞTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE
INTERIORUL ULTIMEI COPERTE. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NEAGU, NOREL
Cooperarea judiciară internaţională în materie penală / Norel Neagu. - Bucureşti : Universul Juridic, 2012
Bibliogr. ISBN 978-973-127-681-6 343.1 REDACÞIE: tel./fax: 021.314.93.13 tel.: 0731.121.218 e-mail:
redactie@universuljuridic.ro DEPARTAMENTUL tel.: 021.314.93.15; 0726.990.184 DISTRIBUÞIE: fax:
021.314.93.16 e-mail: distributie@universuljuridic.ro www.universuljuridic.ro COMENZI ON-LINE, CU
REDUCERI DE PÂNĂ LA 15% Titlul I. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 5
ABREVIERI adde alin. apud. art. B. Of. BJ c. Cas. C. civ. C. civ. elv. (fr.) (it.) C. com. CD CEDO CJCE CJUE C.
pen. C. pr. pen. cf. col. civ. C. Ap. CC CSJ dec. dec. civ. (pen.) D. D.L. Dreptul ed. Ed. eod. loc. et alii ex.
etc. fr. g. H.G. HCM ibidem idem a se adăuga alineat citat după articol Buletinul Oficial, Partea I Buletinul
Jurisprudenţei contra Casaţie Codul civil Codul civil elveţian (francez) (italian) etc. Codul comercial
Culegere de Decizii Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Strasbourg) Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene (Luxembourg) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene Codul penal Codul de
procedură penală a se compara cu colegiul civil Curtea de Apel Curtea Constituţională Curtea Supremă
de Justiţie (1990-2003) decizia decizia civilă (penală) etc. Decret Decret-lege Revista „Dreptul” ediţie
Editura eodem loco, „în acelaşi loc” şi alţii (altele) (de) exemplu etcaetera („şi celelalte”) francez german
Hotărârea Guvernului României Hotărârea Consiliului de Miniştri în acelaşi loc acelaşi autor 6
COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ id infra ÎCCJ JO Jud. L. loc. cit. M. Of.
n.a. n.n. nr. O.G. O.U.G. op. cit. p. pp. p.n. par. passim pt. pct. Plen TS s. civ. s. civ. propr. int. s. com. s.
cont. adm. sent. civ. (pen.) s.n. s. pen. supra ş.a. t. T. TCE T. jud. T. reg. TS urm. V. vs. vol. id est, „adică”
mai jos Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Jurnalul Oficial al Uniunii Europene Judecătoria Lege locul citat
Monitorul Oficial al României, Partea I nota autorului nota noastră (a autorului) numărul Ordonanţa
Guvernului Ordonanţa de urgenţă a Guvernului opera citată pagina paginile paranteza noastră
paragraful în diverse locuri pentru punctul Plenul Tribunalului Suprem secţia civilă secţia civilă şi de
proprietate intelectuală secţia comercială secţia contencios administrativ sentinţă civilă (penală) etc.
sublinierea noastră secţia penală mai sus şi alţii (altele) tomul Tribunalul Tratatul Comunităţilor
Europene Tribunalul judeţean Tribunalul regional Tribunalul Suprem următoarele a se vedea versus,
„contra” volumul Titlul I. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 7 CUVÂNT-
ÎNAINTE Dezvoltarea fără precedent a relaţiilor internaţionale în societatea contemporană a fost însoţită
de o creştere, de asemenea fără precedent, a criminalităţii internaţionale prin proliferarea unor forme
ale criminalităţii organizate pe teritoriul mai multor state. Progresul tehnico-ştiinţific înregistrat, precum
şi extinderea procesului de democratizare la nivel internaţional, a creat posibilitatea mişcării cu uşurinţă
a persoanelor şi mărfurilor, conducând implicit la dezvoltarea societăţii umane în ansamblul său. Efectul
indiscutabil benefic, pentru întreaga umanitate, a creat însă şi posibilitatea unei largi proliferări a
fenomenului criminalităţii la nivel mondial. Pericolul tot mai accentuat determinat de creşterea
criminalităţii transnaţionale, necesitatea prevenirii şi combaterii cu mai multă eficienţă într-un cadru
organizat la nivel mondial, a determinat adoptarea unor instrumente regionale sau mondiale care să
unifice eforturile statelor lumii în stoparea proliferării criminalităţii transnaţionale. A apărut treptat
nevoia cooperării între state pentru predarea sau primirea persoanelor care au săvârşit infracţiuni pe
teritoriul unui stat, refugiindu-se apoi în alt stat în vederea evitării urmăririi penale, judecăţii sau
executării pedepsei. De asemenea, condamnarea unei persoane într-un stat, urmată de executarea
pedepsei în statul al cărei resortisant este, implică cu necesitate cooperarea între cele două state pentru
recunoaşterea hotărârii străine şi punerea în executare a acesteia. În vederea justei soluţionări a unei
cauze cu elemente de extraneitate, sunt necesare şi alte metode de cooperare judiciară, cum ar fi
indisponibilizarea ori confiscarea bunurilor care au servit la săvârşirea infracţiunii ori a produsului
acesteia, bunuri care se află pe teritoriul altui stat, transmiterea unor obiecte ce constituie mijloace de
probă, ascultarea unor martori sau experţi care se regăsesc în alt stat decât în cel în care se desfăşoară
procesul penal, constituirea unor echipe comune de anchetă în vederea soluţionării unor cauze cu
caracter transnaţional. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, reglementată prin Legea
nr. 302/2004, constituie o provocare de maximă actualitate în domeniul dreptului, atât datorită
importanţei, cât şi complexităţii pe care le implică, cu consecinţe pe plan naţional şi internaţional.
Acestea sunt doar câteva din motivele care au determinat elaborarea cursului de faţă. Cursul de
cooperare judiciară în materie penală este destinat în principal studenţilor de la cursurile de zi, precum
şi celor care urmează învăţământul universitar deschis la distanţă, fiind în acelaşi timp un instrument util
pentru practicieni. În elaborarea cursului am ţinut seama nu numai de lucrările juridice fundamentale în
materia cooperării judiciare internaţionale în materie penală, dar şi de impactul produs în practica
judiciară de unele soluţii adoptate de Curtea Europeană a Drepturilor 8 COOPERAREA JUDICIARĂ
INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ Omului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea
Constituţională, precum şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursurile în interesul legii, subliniindu-se
necesitatea interpretării prevederilor legale vizate în spiritul acestor hotărâri. Prin întregul său conţinut,
cursul are menirea de a contribui la înţelegerea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor Legii nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, la interpretarea lor unitară, la găsirea
soluţiilor corespunzătoare pentru diversele situaţii care inevitabil apar în practica judiciară. Autorul Titlul
I. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 9 Titlul I CONSIDERAŢII GENERALE
PRIVIND COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ Secţiunea I Introducere.
Importanţa şi necesitatea cooperării judiciare internaţionale în materie penală Secolul XX a fost secolul
unei dezvoltări nemaiîntâlnite a civilizaţiei, a progresului ştiinţei, tehnicii, a biomedicinei. Este un secol
care va fi asociat fără îndoială şi cu drepturile omului, care devenite o normă a culturii şi civilizaţiei
universale. Societatea internaţională le-a transformat într-o cerinţă a democraţiei, considerându-le
valori supreme ocrotite de omenire. Drepturile omului au căpătat nu numai dimensiuni de ordin
constituţional, dar au intrat în catalogul valorilor ocrotite pe plan internaţional. Totuşi, paradoxal, cu
toate că drepturile omului niciodată nu au fost aşa de puternic glorificate ca în secolul ce tocmai s-a
încheiat, ele au fost mai mult ca oricând încălcate în mod drastic. În secolul al XX-lea au avut loc cele mai
oribile războaie, s-au înregistrat genociduri la o scară inimaginabilă. În istoria secolului care tocmai s-a
sfârşit, s-au înscris războaie totale, masacre şi măceluri, deportări, epurări după criterii de rasă, criterii
etnice, de clasă, au avut loc discriminări ale minorităţilor etc. Dezvoltarea fără precedent a relaţiilor
internaţionale în societatea contemporană a fost însoţită de o creştere, de asemenea fără precedent, a
criminalităţii internaţionale prin proliferarea unor forme ale criminalităţii organizate pe teritoriul mai
multor state1 . Progresul tehnico-ştiinţific înregistrat, precum şi extinderea procesului de democratizare
la nivel internaţional, a creat posibilitatea mişcării cu uşurinţă a persoanelor şi mărfurilor, conducând
implicit la dezvoltarea societăţii umane în ansamblul său. Efectul indiscutabil benefic, pentru întreaga
umanitate, a creat însă şi posibilitatea unei largi proliferări a fenomenului criminalităţii la nivel mondial.
Pericolul tot mai accentuat determinat de creşterea criminalităţii transnaţionale, necesitatea prevenirii
şi combaterii acesteia cu mai multă eficienţă într-un cadru organizat la nivel mondial, a determinat
adoptarea unor instrumente regionale sau mondiale care să unifice eforturile statelor lumii în stoparea
proliferării criminalităţii transnaţionale2 . Crima organizată, din ce în ce mai activă, cu multiplele ei
forme de manifestare, a inclus treptat în grupurile sale societăţi cu capital privat sau de stat,
multinaţionale, oameni politici sau chiar persoane din structurile statale. Deschiderea graniţelor, 1 Bulai
(2007), p. 120. 2 Boroi (2008), p. 2. 10 COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ
în special la nivelul Uniunii Europene, prin crearea spaţiului Schengen, oferă o nouă dimensiune
criminalităţii transnaţionale, care nu mai este ţinută astfel de graniţe sau bariere. În acest context,
aceleaşi graniţe sau bariere trebuie îndepărtate de o manieră sau alta din calea organelor judiciare
chemate să ancheteze, judece, condamne sau să pună în executare hotărâri în cauze cu caracter
transnaţional. A apărut treptat nevoia cooperării între state pentru predarea sau primirea persoanelor
care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul unui stat, refugiindu-se apoi în alt stat în vederea evitării
urmăririi penale, judecăţii sau executării pedepsei. De asemenea, condamnarea unei persoane într-un
stat, urmată de executarea pedepsei în statul al cărei resortisant este, implică cu necesitate cooperarea
între cele două state pentru recunoaşterea hotărârii străine şi punerea în executare a acesteia. În
vederea justei soluţionări a unei cauze cu elemente de extraneitate, sunt necesare alte metode de
cooperare, cum ar fi: indisponibilizarea ori confiscarea bunurilor care au servit la săvârşirea infracţiunii
ori a produsului acesteia, bunuri care se află pe teritoriul altui stat; transmiterea unor obiecte ce
constituie mijloace de probă; ascultarea unor martori sau experţi care se regăsesc în alt stat decât în cel
în care se desfăşoară procesul penal; constituirea unor echipe comune de anchetă în vederea
soluţionării unor cauze cu caracter transnaţional. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
reglementată prin Legea nr. 302/2004, constituie o provocare de maximă actualitate în domeniul
dreptului, atât datorită importanţei, cât şi complexităţii pe care le implică, cu consecinţe pe plan
naţional şi internaţional. Cooperarea judiciară în materie penală reprezintă un sistem deschis de principii
şi reguli a cărui funcţionalitate este puternic influenţată de conduita a doi actori naţionali importanţi
chemaţi să pună în executare ordinea juridică internaţională astfel creată: legiuitorul naţional şi
magistratul. Cooperarea judiciară în materie penală nu este numai unul din pilonii fundamentali ai
Uniunii Europene, ci creează astăzi, chiar şi în afara spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, contextul
unei cunoaşteri aprofundate a sistemelor de drept ale statelor implicate. Totodată, ea subliniază faptul
că încrederea şi deschiderea pe care, în baza principiului cooperării loiale şi a obligaţiilor asumate la
nivelul Uniunii Europene şi în plan internaţional, statele trebuie să o acorde unele altora, nu sunt
întotdeauna manifestate pe deplin. Cooperarea internaţională în materie penală, care iniţial avea un
caracter exclusiv interguvernamental, asistenţa judiciară internaţională, în sens larg, fiind solicitată sau
acordată de sau prin intermediul autorităţilor executive, a căpătat în zilele noastre noi dimensiuni şi
valenţe. Dacă la nivel global, cooperarea în domeniul penal rămâne, în general, cantonată în formalism,
în Europa, şi mai cu seamă la nivelul Uniunii Europene, deşi încă guvernată preponderent de
instrumente interguvernamentale, vorbim, după 1999, de cooperare judiciară, iar noile instrumente
juridice, bazate pe principiile recunoaşterii şi încrederii reciproce, reglementează forme de cooperare
directă între autorităţi judiciare, într-un spaţiu judiciar comun1 . 1 Radu (2008), p. 19. Titlul I.
Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 11 Secţiunea a II-a Principiile cooperării
judiciare internaţionale în materie penală Cooperarea judiciară internaţională în materie penală se
bazează în principal pe următoarele principii fundamentale: • preeminenţa dreptului internaţional; •
protejarea intereselor fundamentale ale României; • curtoazia internaţională şi reciprocitatea; •
recunoaşterea hotărârilor străine şi încrederea reciprocă; • aut dedere, aut judicare; • principiul
specialităţii; • principiul non bis in idem; • principiul confidenţialităţii. 2.1. Preeminenţa dreptului
internaţional Acest principiu este menţionat în Legea nr. 302/2004, unde se precizează că prevederile
acesteia se aplică în baza şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie
penală, cuprinse în instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, pe care le
completează în situaţiile nereglementate. De asemenea, cooperarea cu un tribunal penal internaţional
sau o organizaţie internaţională publică, în conformitate cu dispoziţiile în materie ale unor instrumente
internaţionale speciale, cum sunt statutele tribunalelor penale internaţionale, se examinează printr-o
procedură legală distinctă, prevederile legii privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
putând fi aplicate în mod corespunzător, în completare, dacă este necesar. 2.2. Respectarea intereselor
fundamentale ale României Cooperarea judiciară internaţională în materie penală este obligatorie, în
temeiul tratatelor şi convenţiilor internaţionale şi bilaterale încheiate de ţara noastră, dar există şi limite
ale cooperării. Astfel, aplicarea dispoziţiilor privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
este subordonată protecţiei intereselor de suveranitate, securitate, ordine publică şi a altor interese ale
României, definite prin Constituţie. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori, în cadrul unei activităţi de
cooperare judiciară internaţională în materie penală, vor fi puse în pericol valorile menţionate mai sus,
activitatea de cooperare în sine nu se va realiza, chiar dacă sunt îndeplinite toate celelalte condiţii. De
altfel, suveranitatea, securitatea şi ordinea publică internă reprezintă valori fundamentale ale statului de
drept, recunoscute ca atare şi în alte documente internaţionale şi aplicate de către toate statele lumii în
relaţiile lor. 12 COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ 2.3. Curtoazia
internaţională şi reciprocitatea Cooperarea judiciară internaţională în materie penală se realizează de
regulă în virtutea unui tratat sau unei convenţii multilaterale sau bilaterale. Lipsa unui asemenea tratat
sau convenţii nu reprezintă însă un impediment insurmontabil în realizarea cooperării judiciare. În lipsa
unei convenţii internaţionale, cooperarea judiciară se poate efectua în virtutea curtoaziei internaţionale,
la cererea transmisă pe cale diplomatică de către statul solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii
dată de autoritatea competentă a acelui stat. În acest caz, Legea nr. 302/2004 constituie dreptul comun
în materie pentru autorităţile judiciare române. Lipsa reciprocităţii nu împiedică să se dea curs unei
cereri de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, dacă aceasta: a) se dovedeşte necesară
datorită naturii faptei sau nevoii de a lupta împotriva anumitor forme grave ale criminalităţii; b) poate
contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului ori condamnatului sau la reintegrarea sa socială; c) poate
servi la clarificarea situaţiei judiciare a unui cetăţean român. În cazul în care statul român formulează o
cerere în baza curtoaziei internaţionale, asigurarea reciprocităţii va fi dată de către ministrul justiţiei,
pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorităţii judiciare române
competente. 2.4. Recunoaşterea hotărârilor străine şi încrederea reciprocă Recunoaşterea hotărârilor
străine şi încrederea reciprocă reprezintă principii fundamentale ale cooperării judiciare. Nu se poate
concepe cooperare judiciară în lipsa încrederii reciproce în sistemele de drept ale statelor participante în
mecanismul de cooperare şi în garanţiile fundamentale oferite de acestea în procesul penal. Încrederea
reciprocă duce implicit la recunoaşterea hotărârilor unui alt stat în procedura cooperării judiciare,
contribuind esenţial la celeritatea şi eficienţa procesului penal. De altfel, încă de la Consiliul European de
la Tampere, în 1999, s-a precizat că recunoaşterea hotărârilor străine şi încrederea reciprocă reprezintă
piatra de temelie a cooperării judiciare, contribuind decisiv la crearea unui spaţiu de libertate, securitate
şi justiţie la nivelul Uniunii Europene. 2.5. Aut dedere, aut judicare Acest adagiu latin are o traducere
simplă în limba română: ori predai, ori judeci. Astfel, refuzul cooperării judiciare internaţionale în
materie penală obligă statul solicitat ca la cererea statului solicitant să supună cauza autorităţilor sale
judiciare competente, astfel încât să se poată exercita urmărirea penală şi judecata, dacă este cazul. În
acest scop statul solicitant ar urma să transmită gratuit statului solicitat informaţiile şi obiectele privind
infracţiunea. Statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale. Titlul I. Consideraţii generale
privind cooperarea judiciară internaţională 13 Acest principiu operează atât în cazul refuzului predării
propriului resortisant, cât şi în cazul refuzului predării unui cetăţean străin. 2.6. Principiul specialităţii
Acest principiu se aplică în special în materia predării persoanelor în vederea urmăririi, judecării sau
executării pedepsei şi constă în regula ca persoana să fie urmărită, judecată, condamnată sau să execute
pedeapsa strict pentru fapta care a declanşat procedura cooperării judiciare ce a rezultat în predarea
acesteia, iar nu şi pentru alte fapte comise anterior predării. De la această regulă există şi excepţii: a) în
cazul în care statul care a predat-o consimte la extinderea obiectului predării şi la alte fapte decât cele
menţionate iniţial în cererea de predare; b) având posibilitatea să o facă, persoana predată nu a părăsit,
în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul statului solicitant, ori dacă a revenit pe
teritoriul acestuia după ce îl părăsise iniţial. Când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în
cursul procedurii, persoana predată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele
constitutive ale infracţiunii recalificate ar îngădui predarea (în baza extrădării sau mandatului european
de arestare). 2.7. Principiul non bis in idem Principiul non bis in idem presupune că nimeni nu poate fi
judecat, condamnat sau obligat să execute pedeapsa de două ori pentru aceeaşi faptă. Această regulă
impune anumite limitări în ceea ce priveşte cooperarea judiciară. Astfel, cooperarea judiciară
internaţională nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal
pentru aceeaşi faptă şi dacă: a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului
penal; b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau a
format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate. Prevederile
anterioare nu se aplică dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul
din motivele care justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de
procedură penală al României. De asemenea, principiul non bis in idem nu se aplică în cazul în care un
tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub aspectul acestei
reguli. Principiul non bis in idem a fost amplu analizat şi discutat atât în practica judiciară a Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene, cât şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Recent, cele două
instanţe au ajuns la un numitor comun, interpretând noţiunea de idem care dă naştere limitării
cooperării judiciare internaţionale în materie penală. 14 COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN
MATERIE PENALĂ 2.7.1. Noţiunea de „aceleaşi fapte” În cauza Van Esbroeck1 , Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene a fost solicitată să clarifice, printre altele, domeniul de aplicare al noţiunii de „aceleaşi
fapte” din articolul 54 din Convenţia de Implementare a Acordurilor Schengen (CIAS). Întrebarea
preliminară a fost dacă „aceleaşi fapte” se referă doar la identitatea faptelor materiale, sau dacă se cere,
în plus, ca faptele să fie clasificate ca infracţiuni identice în ambele sisteme penale naţionale. Privind din
altă perspectivă, trebuie să existe o unitate „a interesului legitim protejat” aşa cum Curtea a cerut în
ceea ce priveşte sancţiunile comunitare pentru încălcarea dreptului concurenţei2 ? Curtea a ales să
interpreteze principiul non bis in idem în sens mai larg decât a făcut-o anterior în acest domeniu al
legislaţiei UE şi a reţinut că nu este necesară „unitatea interesului legitim protejat” pentru aplicarea
articolului 54 din CIAS. Potrivit Curţii în Van Esbroeck, „singurul criteriu relevant” în sensul articolului 54
din CIAS este că ar trebui să existe o „identitate a faptelor materiale, înţeleasă în sensul existenţei unui
set de circumstanţe concrete care sunt indisolubil legate între ele” 3 . De asemenea, Curtea a afirmat că
autorităţile naţionale competente, care trebuie să stabilească dacă există identitate de fapte materiale,
trebuie să se limiteze la verificarea dacă acestea constituie un set de fapte indisolubil legate între ele.
Surprinzător, aceeaşi concluzie a fost adoptată recent de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care
şi-a schimbat cu această ocazie criteriile de determinare a respectării principiului non bis in idem4 . Voi
indica în continuare principalele constatări ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ca fiind „aceleaşi
fapte” în scopul aplicării articolului 54 CIAS. Curtea a concluzionat că nu este necesar pentru cantităţile
de droguri implicate în cele două state contractante sau persoanele care ar fi participat la evenimentele
din cele două state să fie identice5 . De asemenea, exportul şi importul aceloraşi droguri continuat apoi
în diferite state contractante sunt considerate, în principiu, ca fiind „aceleaşi fapte”6 , la fel ca şi
comercializarea de bunuri în alt stat membru, după importul lor în statul membru care a pronunţat
achitarea7 ; luarea în posesie de tutun de contrabandă în străinătate într-un stat contractant şi importul
şi deţinerea aceluiaşi tutun într-un alt stat contractant, caracterizată prin faptul că inculpatul – care a
fost urmărit în ambele state contractante – a avut încă de la început intenţia să transporte tutunul, după
ce a intrat prima dată în posesia acestuia, 1 Cauza C-436/04, Léopold Henri van Esbroeck, [2006] ECR I,
p. 2333. 2 Cauzele conexate C-204/00 P, C-205/00 P, C-211/00 P, C-213/00 P, C-217/00 P şi C 219/00 P,
Aalborg, Portland şi altele v. Comisia [2004 ] ECR I, p.123 (Cement). În Cement, Curtea a statuat că
unitatea „de interes legitim protejat” este una dintre cele trei aspecte, condiţie care trebuie îndeplinită
pentru aplicarea principiului non bis in idem în dreptul concurenţei CE. 3 La paragraful 36. Este
regretabil, faptul că nici Tribunalul şi nici Avocatul General nu par să fi luat în considerare cauza Cement
în examinarea cauzei Van Esbroeck. 4 Zolothukin c. Rusiei, Hotărârea din 10 februarie 2009, [2010]
CEDO. A se vedea şi Ruotsalainen c. Finlandei, Hotărârea din 16 Iunie 2009, [2010] CEDO, în Vlăsceanu
(2010), pp. 6-12. 5 Cauza C-150/05, Jean Leon Van Straaten, [2006] ECR I, p. 9327, paragraful 53. 6 Van
Straaten, paragraful 53. 7 Cauza C-467/04, Gasparini and Others, [2006] ECR I, p. 9199, paragraful 57.
Titlul I. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 15 la o destinaţie finală
traversând mai multe state contractante, constituie un comportament care poate fi inclus în conceptul
de „aceleaşi fapte”1 . Dimpotrivă, Curtea a statuat că fapte precum, în primul rând, a obţine într-un stat
contractant bani din trafic de droguri şi, în al doilea rând, a schimba în case de schimb valutar situate
într-un alt stat contractant bani proveniţi tot din acel trafic, nu trebuie considerate ca fiind „aceleaşi
fapte”, doar pentru că autoritatea naţională competentă constată că faptele sunt săvârşite cu aceeaşi
rezoluţie infracţională 2 . 2.7.2. Noţiunea de „hotărâre definitivă” Esenţial pentru interpretarea
principiului non bis in idem este a avea o privire de ansamblu asupra constatărilor Curţii în ceea ce
priveşte conceptul de „hotărâre definitivă”. Curtea a reţinut în Gözütok şi Brugge3 că o cauză este
soluţionată „definitiv” în sensul articolului 54 CIAS dacă se realizează o tranzacţie între procuror şi
acuzat, în urma căreia acesta din urmă va plăti o amendă, fără implicarea instanţei care urma să se
pronunţe asupra fondului cauzei. Aceasta constituie o extindere a strictei interpretări a principiului de la
deciziile luate de o instanţă judecătorească la orice decizie pronunţată de către o autoritate cu atribuţii
în administrarea justiţiei penale în sistemul juridic naţional în cauză. Dimpotrivă, în Miraglia4 , Curtea a
precizat că această condiţie nu este îndeplinită atunci când acţiunea penală într-un stat este întreruptă
din cauza unei proceduri paralele instituite într-un alt stat membru. După această decizie, se părea că
este nevoie de o apreciere asupra fondului cauzei pentru a se putea dispune o hotărâre definitivă în
cauză. Curtea a infirmat această orientare în Gasparini, afirmând că principiul non bis in idem se aplică în
cazul în care s-a pronunţat încetarea procesului penal datorită intervenirii prescripţiei răspunderii
penale. Curtea a evitat prin această dispoziţie pericolul instituirii unui precedent pentru condamnarea
inculpaţilor şi a aplicat pentru prima dată principiul non bis in idem, chiar dacă nu a existat nicio
evaluare a fondului cauzei. Tot în Gasparini, Curtea a decis că principiul non bis in idem urmează să fie
aplicat în ceea ce priveşte o decizie a autorităţilor judiciare ale unui stat contractant prin care inculpatul
este achitat din lipsă de probe. Curtea a susţinut că neaplicând acest principiu la o decizie definitivă de
achitare a acuzatului din lipsă de probe ar avea efectul punerii în pericol a exercitării dreptului acestuia
la libera circulaţie5 . Curtea a dus mai departe noţiunea de „hotărâre definitivă” în Van Straaten,
stabilind că intră în noţiunea de hotărâre definitivă, împiedicând, pe cale de consecinţă, noi proceduri
într-un alt stat membru, o hotărâre de achitare pronunţată pentru lipsă de probe. Punând accentul pe
libera circulaţie a persoanelor, hotărârea Curţii sancţionează în acelaşi timp statul care a declanşat
procedurile fără a avea suficiente dovezi, împiedicând desfăşurarea unor proceduri ulterioare pentru
aceleaşi fapte. 1 Cauza C-288/05, Jürgen Kretzinger, [2007] ECR I, p. 6641, paragraful 40. 2 Cauza C-
367/05, Norma Kraaijenbrink, [2007] ECJ I, p. 619, paragraful 36. 3 Cauzele reunite C-187/01 şi C-385/01,
Hüseyn Gözütok and Klaus Brügge, [2003] ECR I, p. 1345. 4 Cauza C-469/03, Filomeno Mario Miraglia,
[2005] ECR I, p. 2009. 5 A se vedea, în acest sens, Van Esbroeck, paragraful 34. 16 COOPERAREA
JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ Domeniul de aplicare a noţiunii de „hotărâre
definitivă” este oarecum limitat în Turansky1 . Curtea a apreciat că o decizie, pentru a fi considerat ca
finală în sensul articolului 54 din CIAS, trebuie să interzică definitiv urmărirea ulterioară a faptei în statul
respectiv. O decizie care, în temeiul legislaţiei primului stat contractant care a instituit procedura penală
împotriva unei persoane, nu interzice definitiv urmărirea ulterioară a faptei la nivel naţional, nu poate, în
principiu, să constituie un obstacol pentru redeschiderea sau continuarea unui proces penal în ceea ce
priveşte aceleaşi fapte împotriva persoanei respective într-un alt stat contractant. În concluzie, în cazul
în care legislaţia naţională prevede că un caz poate fi redeschis după neînceperea urmăririi penale a
acuzatului pe motiv că fapta nu constituie infracţiune, atunci când sunt descoperite probe noi, această
decizie nu este „definitivă”. Curtea a luat o decizie interesantă în Bourquain2 . Chiar dacă a avut la
îndemână calea mai uşoară urmată în Gasparini în ceea ce priveşte termenul de prescripţie, Curtea a
ales să abordeze o altă problemă, aceea a unei condamnări în lipsă. Curtea a precizat că o condamnare
în lipsă este „definitivă” chiar dacă se ţine cont de imposibilitatea de executare directă a pedepsei
aplicate, deoarece exista obligaţia pentru organele judiciare de a oferi o nouă procedură de judecată
condamnatului în lipsă în ipoteza în care acesta ar fi prins. Există o contradicţie în hotărârile Curţii în
cazuri Bourquain şi Turansky. În Bourquain, Curtea a decis că o hotărâre este „definitivă”, chiar dacă
există posibilitatea de a se declanşa un nou proces în cazul în care persoana condamnată în lipsă ar
reapărea. În Turansky, decizie luată la 11 zile după Bourquain, Curtea a precizat că o decizie este „finală”
atunci când este luată la terminarea urmăririi penale şi interzice definitiv urmărirea ulterioară a faptei.
Considerăm că decizia luată în Turansky este cea corectă, iar soluţia în Bourquain3 ar fi trebuit să se
bazeze pe amnistie sau pe expirarea termenului de prescripţie pentru a îndeplini condiţia de „hotărâre
definitivă” consacrată de articolul 54 CIAS. O altă problemă abordată în Gasparini este dacă principiul
non bis in idem se aplică şi altor persoane decât cele al căror proces a fost definitiv soluţionat într-un
stat contractant (participanţii la infracţiune)4 . Răspunsul Curţii a fost negativ, declarând că în acest caz
nu este îndeplinită condiţia de a fi „definitiv” soluţionată această cauză cu referire la alte persoane decât
cele urmărite sau judecate efectiv într-un stat membru. Chiar dacă inculpatul a invocat principiul legii
mai favorabile (mitior lex), acest principiu nu s-ar aplica comparând legislaţia în vigoare în acelaşi timp în
state membre diferite. 2.7.3. Noţiunea de „executare” Curtea a analizat sensul de „executare” în câteva
dintre deciziile sale. Aceasta a considerat că, din moment ce inculpatul şi-a îndeplinit obligaţiile impuse
de organul 1 Cauza C-491/07, Vladimir Turanský, [2008] ECR I, p. 11039. 2 Cauza C-297/07, Klaus
Bourquain, [2008] ECR I, p. 2245, paragrafele 18-25. 3 Chiar dacă soluţia din Bourquain este corectă în
ceea ce priveşte punerea în aplicare a principiului non bis in idem, motivaţia este mai puţin
satisfăcătoare. 4 Gasparini, punctele 27-37. Titlul I. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară
internaţională 17 judiciar, pedeapsa ocazionată de procedura prin care continuarea urmăririi penale este
interzisă trebuie considerată ca fiind „executată” în sensul articolului 54 CIAS. Această decizie a fost
luată de către Curte în cauza Gözütok şi Brugge, în urma unei soluţii de încetare a urmăririi penale
dispusă de procuror ca urmare a încheierii unei tranzacţii cu inculpatul în urma căreia s-a impus plata
unei amenzi într-un stat membru, fără implicarea unei instanţe 1 . O clarificare suplimentară cu privire la
conceptul de „executare” a fost dată de către Curte în Kretzinger. Curtea a precizat că pedeapsa a fost
„executată” sau „este în curs de executare” atunci când inculpatul a fost condamnat, în conformitate cu
legislaţia acelui stat contractant, la o pedeapsă cu închisoarea a cărei executare a fost suspendată
condiţionat2 . Cu toate acestea, această condiţie nu este îndeplinită în cazul în care inculpatul a fost
reţinut sau arestat preventiv pentru scurt timp, chiar dacă, în conformitate cu legea statului de
condamnare, acea privare de libertate va fi dedusă din pedeapsa privativă de libertate executată
ulterior3 . De asemenea, în Kretzinger, Curtea a răspuns instanţei de trimitere care solicita, în esenţă,
dacă şi în ce măsură dispoziţiile deciziei-cadru privind mandatul european de arestare au vreun efect
asupra interpretării noţiunii de „executare”, în sensul articolului 54 din CIAS. Curtea a concluzionat că
faptul că un stat membru în care o persoană a fost condamnată printr-o hotărâre definitivă în dreptul
intern poate emite un mandat european de arestare în scopul executării pedepsei în temeiul deciziei-
cadru nu ar trebui să afecteze interpretarea conceptului de „executare”4 . În acelaşi spirit, opţiunea
disponibilă unui stat membru de a emite un mandat european de arestare nu afectează interpretarea
noţiunii de „executare”, chiar dacă hotărârea pronunţată în sprijinul unui posibil mandat european de
arestare a fost dată în lipsă 5 . Formularea efectivă a principiului non bis in idem, în afară de existenţa
unei condamnări definitive şi obligatorii cu privire la aceleaşi fapte, solicită în mod expres să fie
satisfăcută condiţia de executare. Această condiţie de executare prin definiţie nu ar putea fi îndeplinită
în cazul în care un mandat european de arestare urma să fie emis după procesul şi condamnarea într-un
prim stat membru, tocmai pentru a asigura executarea unei pedepse privative de libertate care nu
fusese încă pusă în aplicare, în sensul articolul 54 din CIAS. Acest lucru este confirmat de decizia-cadru în
sine, care, la articolul 3 alineatul (2), cere statului membru solicitat să refuze executarea unui mandat
european de arestare în cazul în care autoritatea judiciară de executare este informată că persoana
căutată a fost judecată definitiv într-un stat membru cu privire la aceleaşi fapte şi dacă pedeapsa a fost
executată. Cu alte cuvinte, concluzia Curţii este că opţiunea unui stat membru de a emite un mandat
european de arestare6 în vederea executării unei pedepse privative de libertate pronunţată de o
instanţă naţională nu aduce atingere principiului non bis in idem. Adică, dacă un mandat european de
arestare este emis, rezultă că pedeapsa nu este „executată”, „în curs de executare” sau „nu mai poate fi
executată” în sensul articolului 54 din CIAS. 1 Gözütok şi Brugge, paragraful 48. 2 Kretzinger, paragraful
44. 3 Kretzinger, paragraful 52. 4 Kretzinger, paragraful 64. 5 Kretzinger, paragraful 66. 6 Statul poate
decide să emită un mandat european de arestare în vederea executării pedepsei sau poate renunţa la
executarea acesteia. 18 COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ Curtea a
precizat în Bourquain că această condiţie în ceea ce priveşte executarea este îndeplinită atunci când, în
momentul în care cea de-a doua procedură penală a fost iniţiată, pedeapsa aplicată în primul stat nu mai
poate fi executată, chiar dacă executarea pedepsei date în lipsă este condiţionată de o nouă
condamnare pronunţată în prezenţa inculpatului1 . 2.8. Principiul confidenţialităţii Pentru eficienţa
cooperării judiciare internaţionale în materie penală, este esenţial ca în faza declanşării procedurilor şi
până la luarea măsurilor preventive privative de libertate sau de indisponibilizare a bunurilor,
schimburilor de informaţii etc., statul solicitat să aibă obligaţia de a asigura, pe cât posibil, la cererea
statului solicitant, confidenţialitatea cererilor care îi sunt adresate în domeniile cooperării judiciare. În
cazul în care condiţia păstrării confidenţialităţii nu ar putea fi asigurată, statul solicitat va înştiinţa statul
solicitant, care va decide. Secţiunea a III-a Formele cooperării judiciare internaţionale în materie penală
Domeniul de aplicare al Legii nr. 302/2004 se limitează la următoarele forme de cooperare judiciară
internaţională în materie penală: a) extrădarea; b) predarea în baza unui mandat european de arestare;
c) transferul de proceduri în materie penală; d) recunoaşterea şi executarea hotărârilor; e) transferarea
persoanelor condamnate; f) asistenţa judiciară în materie penală; g) alte forme de cooperare judiciară
internaţională în materie penală. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală nu se aplică
modalităţilor specifice de cooperare poliţienească internaţională, dacă, potrivit legii, acestea nu se află
sub control judiciar. 3.1. Extrădarea Extrădarea este procedura prin care un stat suveran (statul solicitat)
acceptă să predea la cererea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său şi
care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în vederea
executării unei pedepse în statul solicitant2 . 1 Bourquain, paragraful 48. 2 Radu (2008), p. 23. Titlul I.
Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 19 3.2. Predarea în baza unui mandat
european de arestare Predarea în baza unui mandat european de arestare este o procedură în care o
decizie este emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în
vederea arestării şi predării către alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării
urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de
libertate1 . 3.3. Transferul de proceduri în materie penală Transferul de proceduri în materie penală este
acea formă a cooperării judiciare în care efectuarea unei proceduri penale sau continuarea unei
proceduri iniţiate de autorităţile judiciare competente ale unui stat, pentru o faptă care constituie
infracţiune, poate fi transferată unui alt stat, dacă transferul procedurii penale serveşte intereselor unei
bune administrări a justiţiei sau favorizează reintegrarea socială în caz de condamnare. 3.4.
Recunoaşterea şi executarea hotărârilor Recunoaşterea şi executarea hotărârilor este acea formă a
cooperării judiciare care presupune atribuirea unei hotărâri emise de o instanţă din străinătate sau unui
act judiciar străin a efectelor similare pe care le produce o hotărâre sau un act judiciar emis de către o
instanţă naţională. 3.5. Transferarea persoanelor condamnate Transferarea persoanelor condamnate
constituie acea formă a cooperării judiciare în care un resortisant al unui stat, condamnat în străinătate,
este transferat, după condamnare sau după executarea unei părţi din pedeapsă, în statul al cărui
cetăţean este, pentru executarea pedepsei sau a restului de pedeapsă. 3.6. Asistenţa judiciară în materie
penală Asistenţa judiciară în materie penală vizează mai multe activităţi, îndeosebi comisiile rogatorii
internaţionale, audierile prin videoconferinţă, înfăţişarea în statul solicitant a martorilor, experţilor şi a
persoanelor urmărite, transferul temporar al persoanelor deţinute pe teritoriul statului solicitant,
interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi a comunicărilor, supravegherea transfrontalieră,
constituirea de echipe comune de anchetă, efectuarea de anchete sub acoperire sau livrări
supravegheate, percheziţiile, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi sechestrul, transmiterea spontană de
informaţii, remiterea obiectelor şi dosarelor, precum şi comunicarea actelor de procedură care se
întocmesc ori se depun într-un proces penal. 1 Boroi (2008), p. 15. 20 COOPERAREA JUDICIARĂ
INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ Asistenţa judiciară în materia penală se particularizează în relaţia
între statele membre ale Uniunii Europene, în special în ceea ce priveşte dispoziţiile pentru punerea în
aplicare a acordurilor privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, dar şi prevederi
privind cooperarea în domeniul schimbului de informaţii legate de conturile şi transferurile bancare,
executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor, aplicarea
principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor pecuniare şi a ordinelor de confiscare. 3.7. Alte forme
de cooperare judiciară în materie penală Aceste forme se află în faza incipientă sau a acordului de
principiu, cum ar fi recunoaşterea şi executarea ordinului european de restricţie, care presupune
recunoaşterea şi executarea pe tot cuprinsul Uniunii Europene a unei hotărâri judecătoreşti prin care
persoanei condamnate i se interzice dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai
acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a
se apropia de acestea. Secţiunea a IV-a Mic dicţionar de termeni în materia cooperării judiciare
internaţionale penale În sensul legii privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
termenii şi expresiile următoare se definesc astfel: a) stat solicitant – statul care formulează o cerere în
domeniile reglementate de Legea nr. 302/2004; b) stat solicitat – statul căruia îi este adresată o cerere
în domeniile reglementate de Legea nr. 302/2004; c) autoritate centrală – acea autoritate astfel
desemnată de statul solicitant sau de statul solicitat, în aplicarea dispoziţiilor unor convenţii
internaţionale; d) autoritate judiciară – instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea,
stabilite potrivit legii române, precum şi autorităţile care au această calitate în statul solicitant, conform
declaraţiilor acestuia din urmă la instrumentele internaţionale aplicabile; e) persoană urmărită –
persoana care formează obiectul unui mandat de urmărire internaţională; f) persoană extrădabilă –
persoana care formează obiectul unei proceduri de extrădare; g) extrădat sau persoană extrădată –
persoana a cărei extrădare a fost aprobată; h) extrădare activă – procedura de extrădare în care
România are calitatea de stat solicitant; i) extrădare pasivă – procedura de extrădare în care România
are calitatea de stat solicitat; Titlul I. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 21
j) persoana solicitată – persoana care face obiectul unui mandat european de arestare; k) condamnare –
orice pedeapsă sau măsură de siguranţă aplicată ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni; l) măsură de
siguranţă – orice măsură privativă sau restrictivă de libertate care a fost dispusă pentru completarea sau
înlocuirea unei pedepse printr-o hotărâre penală; m) hotărâre – o hotărâre judecătorească prin care se
pronunţă o condamnare; n) stat de condamnare – statul în care a fost condamnată persoana care poate
fi transferată sau care deja a fost transferată; o) stat de executare – statul către care condamnatul poate
fi transferat sau a fost deja transferat în vederea executării pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate;
p) resortisant al unui stat de condamnare sau de executare, în cazul României, este cetăţeanul român; r)
în sensul titlului III din Legea nr. 302/2004, autoritate judiciară emitentă este autoritatea judiciară a unui
stat membru al Uniunii Europene, competentă să emită un mandat european de arestare, potrivit legii
acelui stat; s) în sensul titlului III din Legea nr. 302/2004, autoritate judiciară de executare este
autoritatea judiciară a unui stat membru al Uniunii Europene, competentă să execute un mandat
european de arestare, potrivit legii acelui stat; ş) în sensul titlului III din Legea nr. 302/2004, stat
membru emitent este statul membru al Uniunii Europene în care s-a emis un mandat european de
arestare; t) în sensul titlului III din Legea nr. 302/2004, stat membru de executare este statul membru al
Uniunii Europene căruia îi este adresat un mandat european de arestare. Secţiunea a V-a Aspecte
comune privind cooperarea judiciară în materie penală În Legea nr. 302/2004 sunt prevăzute o serie de
dispoziţii comune tuturor formelor de cooperare judiciară internaţională în materie penală, şi în special
cele referitoare la competenţă, autorităţi centrale, transmiterea cererii, limbi utilizate, cheltuieli
efectuate în procesul de cooperare, precum şi la remiterea de obiecte şi bunuri. 5.1. Competenţa
Cererile adresate autorităţilor române în domeniile reglementate de Legea nr. 302/2004 se îndeplinesc
potrivit normelor române de drept procesual penal, dacă prin lege nu se prevede altfel. Competenţa
autorităţilor române pentru a formula o cerere în domeniile reglementate de Legea nr. 302/2004 sau de
a executa o asemenea cerere este stabilită de dispoziţiile Titlurilor II-VII ale Legii nr. 302/2004, precum şi
de alte acte normative pertinente. 22 COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ
5.2. Autorităţile centrale române Cererile formulate în domeniile reglementate de Titlurile II
(extrădarea) şi IV-VII (transferul de proceduri, recunoaşterea şi executarea hotărârilor, transferul
persoanelor condamnate, asistenţa judiciară internaţională) din Legea nr. 302/2004 se transmit prin
intermediul următoarelor autorităţi centrale: a) Ministerul Justiţiei, dacă au ca obiect extrădarea şi
transferarea persoanelor condamnate sau dacă se referă la activitatea de judecată ori la faza executării
hotărârilor penale; b) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă se referă la activităţi
din faza de cercetare şi urmărire penală; c) Ministerul Administraţiei şi Internelor, dacă se referă la
cazierul judiciar. 5.3. Transmiterea cererii de cooperare 5.3.1. Transmiterea directă Cererile de asistenţă
judiciară în materie penală pot fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor
judiciare solicitate, în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil în relaţia dintre statul
solicitant şi statul solicitat reglementează acest mod de transmitere. În alte cazuri, cererile de asistenţă
judiciară în materie penală pot fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor
judiciare solicitate în caz de urgenţă, însă o copie a acestora va fi transmisă simultan la Ministerul
Justiţiei sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz. Aceeaşi procedură va fi
urmată şi pentru transmiterea răspunsului la cererile urgente de asistenţă judiciară în materie penală.
Transmiterile directe se vor putea efectua prin intermediul Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei
Criminale (Interpol). 5.3.2. Alte modalităţi de transmitere a cererilor Regula generală privind
transmiterea cererilor de cooperare judiciară este că aceasta se face prin intermediul autorităţii centrale
desemnate. Pentru transmiterea cererilor în baza acordului între statul solicitant şi statul solicitat, pot fi
folosite şi mijloacele electronice adecvate, în special faxul, atunci când sunt disponibile, dacă
autenticitatea şi confidenţialitatea cererii, precum şi credibilitatea datelor transmise sunt garantate.
Faptul că în instrumentul internaţional aplicabil nu există menţiuni referitoare la transmiterea directă nu
împiedică însă recurgerea la căile urgente, dacă se impune acest lucru. 5.4. Limbile utilizate Cererile de
cooperare judiciară internaţională în materie penală adresate României şi actele anexe trebuie însoţite
de o traducere în limba română sau în limba engleză ori