ACTE PROCEDURALE.

ACTE PROCESUALE
Referat

1 Sumarul analizei
Prezentul Referat analizează noțiunile de act procesual și act procedural, dar și relația de
interdependență dintre acestea.
Analiza încearcă o privire comparativă asupra reglementării stabilite prin Codul de procedură
penală din 1968, prin raportare la Codul de procedură penală, referitor la cele două noțiuni. Au fost
avute în vedere precizările făcute de literatura de specialitate aferentă fiecăreia dintre cele două
perioade și soluții din practica judiciară relevantă, în scopul evidențierii rolului fiecăreia dintre cele
două instituții în procesul penal.
Din cadrul actelor procesuale și procedurale comune, analiza se concentrează asupra instituțiilor
citării, evidențiind unele aspecte de noutate și efecte pe care le poate avea îndeplinirea defectuoasă
a obligației de chemare în fața organelor judiciare a persoanelor. De asemenea, sunt abordate
aspecte referitoare la importanța termenelor în cursul procesului penal, astfel cum a fost subliniată
în practica recentă a Curții Constituționale a României.
2 Definiția conferită de către doctrină. Exemple de acte procesuale și acte procedurale
2.1 Codul de procedură penală din 1968
Noțiunile de „act procesual” și „act procedural” au fost definite de către doctrină, întrucât Codul de
procedură penală de la 1968 nu conținea o prevedere în acest sens.
Literatura de specialitate corespunzătoare reglementării procesuale penale anterioare s-a raportat
la structura Titlului V din cuprinsul Părții generale a Codului de procedură penală din 1968, „Acte
procesuale și procedurale comune” și a subliniat că acesta „face deosebirea între actele
procedurale și actele procesuale”1.
În evidențierea acestor diferențieri, același autor, citând din doctrina mai veche 2, a amintit definiția
celor două noțiuni. Astfel, s-a arătat că: actele procesuale reprezintă „manifestări de voință prin
care organele judiciare și părțile din proces dispun, în limitele dreptului lor, cu privire la desfășurarea
procesului penal”.
Pentru o mai bună înțelegere a noțiunii, tot doctrina 3 a fost cea care a prezentat exemple de acte
procesuale: punerea în mișcare a acțiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviințarea de
probatorii, constituirea de parte civilă.
Același autor a indicat două condiții de fond minimale pe care trebuie să le îndeplinească actele
procesuale, respectiv:

 să fie efectuate de organul judiciar sau de persoane abilitate potrivit legii;

1
I. Neagu, Tratat de procedură penală, p. 361, Editura Pro, București, 1997
2
Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal român, Partea generală, vol. II, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, Facultatea de
Drept, Iași, 1971, citați în I. Neagu, Tratat de procedură penală, p. 361, Editura Pro, București, 1997
3
A. Crișu, Drept procesual penal, Ediția a 3-a, p. 355, Editura Hamangiu, București, 2011

1|P a g e
  să cuprindă manifestarea de voință aptă să producă efectele juridice pe care legea le
prevede pentru acel act procesual.
Referitor la actele procedurale, acestea au fost definite ca „mijloace prin intermediul cărora se
aduc la îndeplinire sarcinile ce decurg din actele și măsurile procesuale”4. Referitor la categorisirea
actelor procedurale, în literatura de specialitate s-a arătat că, după modul de efectuare sau de
constatare, se disting acte procedurale scrise, orale și materiale 5.
Considerăm că această definiție impune referirea și la noțiunea de măsură procesuală. Măsurile
procesuale au fost definite drept „mijloace prevăzute de legea procesual penală luate pentru a
asigura normala desfășurare a procesului penal, în vederea realizării scopului acestuia”6.
O analiză a acestei noțiuni relevă că, spre deosebire de actele procesuale, care pot reprezenta
manifestarea de voință și a părților, măsurile procesuale pot proveni numai de la organele judiciare,
putând consta în constrângeri personale sau reale determinate de condițiile și împrejurările în care
se desfășoară procesul penal. Având în vedere denumirea Titlului IV din Partea generală a Codul
de procedură penală din 1968, respectiv Măsurile preventive și alte măsuri procesuale, dar și
conținutul acestuia, se constată că în categoria măsurilor procesuale intră măsurile preventive,
măsurile asigurătorii și măsurile de ocrotire și de siguranță. Acestea din urmă se iau pentru
protejarea unor persoane care se află în ocrotirea inculpatului și care ar putea suferi consecințe
nefavorabile ca urmare a desfășurării procesului penal și imposibilității inculpatului de a le
supraveghea sau oferi îngrijirea necesară.
Având în vedere că actele procedurale au rolul de a aduce la îndeplinire sarcinile ce decurg din
actele procesuale, doctrina a mai concluzionat că „actele procesuale, în raport cu cele procedurale,
au o poziție dominantă și o existență de sine stătătoare”7.
2.2 Codul de procedură penală
În actuala reglementare procesual penală, în privința actelor procesuale, a actelor procedurale și a
măsurilor procesuale, acestea păstrează trăsăturile fundamentale pe care le-au cunoscut sub
reglementarea anterioară, cu adaptarea lor la noile necesități ale procesului penal, impuse prin
cristalizarea practicii judiciare a instanțelor naționale și a CEDO.
În continuare, legiuitorul a rezervat două titluri separate pentru aceste instituții. Astfel, Titlul V din
cadrul Părții generale a Codului de procedură penală poartă denumirea de „Măsurile preventive și
alte măsuri procesuale”, în timp ce Titlul VI se numește „Acte procesuale și procedurale comune”.
Literatura de specialitate aferentă noii reglementări procesual penale delimitează, în continuare,
actele procesuale de cele procedurale: „actele prin intermediul cărora sunt realizate activități din
cadrul procesului penal se numesc acte procesuale și acte procedurale”8.

4
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală,
vol. I, București, Editura Academiei, 1975
5
Tr. Pop, Drept procesual penal, vol. III, p. 3 Tipografia Națională, Cluj, 1946 citat în I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură
penală. Partea generală, p. 670, Editura Universul Juridic, București, 2014
6
A. Crișu, Drept procesual penal, Ediția a 3-a, p. 285, Editura Hamangiu, București, 2011
7
A. Crișu, Drept procesual penal, Ediția a 3-a, p. 396, Editura Hamangiu, București, 2011
8
I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, p. 669, Editura Universul Juridic, București, 2014

2|P a g e
 Noua categorisire a participanților la procesul penal impune referirea la faptul că nu numai părțile
sunt cele care, alături de organele judiciare, pot efectua acte procesuale, ci și subiecții procesuali
principali pot dispune, în limitele drepturilor pe care le au, cu privire la desfășurarea procesului
penal. De altfel, referitor la persoana vătămată, Curtea Constituțională a României a subliniat că
acesteia trebuie să i se recunoască dreptul de a participa în mod activ la procesul penal: „[…] și
persoanei vătămate, fiind subiect pasiv special în cazul săvârșirii a numeroase fapte prevăzute de
legea penală, ca subiect al conflictului de drept penal care face obiectul procesului penal, trebuie
să i se dea posibilitatea de a formula contestație în camera preliminară împotriva încheierii
prevăzute la art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât cu privire la modul de soluționare
a cererilor și a excepțiilor, precum și împotriva soluțiilor prevăzute la art. 346 alin. (3) - (5) din același
cod. Aceasta, de vreme ce poziția procesuală a persoanei vătămate este de subiect procesual activ
în latura penală, având dreptul de a efectua, în etapa fondului camerei preliminare, ca și partea
civilă și partea responsabilă civilmente, acte procesuale potrivit art. 81 din Codul de procedură
penală - respectiv dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a
ridica excepții și de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii
penale a cauzei și de a consulta dosarul”9. Totodată, în cuprinsul unei decizii anterioare a instanței
de contencios constituțional, aceasta arătase că „Aceste două părți (partea vătămată și partea civilă
– s.n.) ale procesului penal se află însă într-o situație identică, și anume în situația de persoană
lezată în drepturile sale prin săvârșirea infracțiunii, ceea ce justifică existența "interesului legitim",
la care se referă art. 21 din Constituție”10.
În ceea ce îl privește pe suspect, mergând pe raționamentul Curții Constituționale referitor la natura
drepturilor pe care acest subiect procesual le poate exercita, se constată că, potrivit art. 78 din
Codul de procedură penală, suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea
nu prevede altfel. Prin urmare, și suspectul are, printre alte drepturi, posibilitatea de a propune
administrarea de probe. De asemenea, el poate formula cereri. Spre exemplu, poate exercita calea
de atac prevăzută de art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală împotriva măsurii asigurătorii
luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia. De altfel, într-o decizie
recentă, instanța supremă, analizând cele două aspecte care pot fi atacate pe această cale, a
arătat: „[…] se observă faptul că legiuitorul a dat posibilitatea atacării atât a titlului prin care s-a
dispus măsura asiguratorie (actul procesual prin care s-a luat măsura), cât şi a actului procedural
prin care a fost adusă la îndeplinire măsura asiguratorie”11.
Referitor la definițiile conferite actelor procesuale, se constată că acestea nu s-au modificat față de
reglementarea anterioară. Astfel, în continuare, se precizează că ele reprezintă „manifestări de
voință prin care organele judiciare și părțile din proces dispun, în limitele dreptului lor, cu privire la
desfășurarea procesului penal”12.
Și în ceea ce privește actul procedural, definiția acestuia păstrează forma dată în doctrina
corespunzătoare reglementării anterioare. Astfel, ele constituie „mijloacele prin intermediul cărora

9
Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 631/2015, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 831/06.11.2015, Partea I
10
Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 482/2004, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1200/15.12.2004, Partea I
11
Decizia penală nr. 199/2017 din 27.02.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală
12
I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, p. 669, Editura Universul Juridic, București, 2014

3|P a g e
 se aduc la îndeplinire sarcinile ce decurg din actele și măsurile procesuale”13. Totodată, nici
noțiunea de măsură procesuală nu a suportat modificări, în opinia autorilor care au analizat noua
reglementare.
3 Relația dintre actele procedurale și actele procesuale
3.1 Exemple oferite de legislație
Codul de procedură penală oferă o enumerare exemplificativă a actelor procedurale și a actelor
procesuale, prin intermediul art. 200, referitor la comisia rogatorie. Astfel, potrivit alin. (1) al acestui
text legal, constituie acte procedurale: ascultarea unui martor, efectuarea unei cercetări la fața
locului, ridicarea unor obiecte.
Alineatul (2) al aceluiași articol relevă că punerea în mișcare a acțiunii penale și încuviințarea de
probatorii constituie acte procesuale.
Se constată că și legea diferențiază cele două noțiuni, prin însuși faptul că obligă organele judiciare
cărora le este deferită cauza conform competenței stabilite prin lege să efectueze actele procesuale
care se impun. Aceste activități nu pot face obiectul comisiei rogatorii sau al delegării. De altfel, așa
este și normal, întrucât numai aceste organe judiciare cunosc datele cauzei, materialul probatoriu,
intră în contact cu ceilalți participanți la procesul penal.
3.2 Exemple oferite de doctrină
Dată fiind definiția actelor procedurale, se constată că acestea presupun existența anterioară a
actelor procesuale și a măsurilor procesuale, pentru a exista sarcinile care urmează a fi aduse la
îndeplinire. De altfel, acest aspect a fost subliniat și în literatura de specialitate 14.
Doctrina corespunzătoare noii reglementări procesual penale precizează modul în care
funcționează această relație, exemplificând diferite situații relevante și ajutătoare în înțelegerea
mecanismului15:

 luarea măsurii arestării preventive: încheierea judecătorului de drepturi și libertăți prin care
se dispune luarea măsurii arestării preventive este pusă în executare prin intermediul unui
act procedural scris, constând în mandatul de arestare și un act procedural material,
constând în aducerea la îndeplinire a mandatului de arestare, prin conducerea celui față de
care a fost luată măsura la locul de arest;

 efectuarea percheziției domiciliare: încheierea judecătorului de drepturi și libertăți prin care

se încuviințează efectuarea percheziției domiciliare reprezintă actul procesual, care va fi
pus în realizare prin emiterea mandatului de percheziție, act procedural scris și efectuarea
percheziției domiciliare, ca act procedura material;

 situația în care actul procesual și cel procedural poartă aceeași denumire: actul procesual
prin care instanța soluționează cauza penală este o hotărâre și tot hotărâre se cheamă și
înscrisul în care este consemnată soluția dată de către completul de judecată;

13
I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, p. 669, Editura Universul Juridic, București, 2014
14
A. Crișu, Drept procesual penal, Ediția a 3-a, p. 285, Editura Hamangiu, București, 2011
15
I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, p. 670, Editura Universul Juridic, București, 2014

4|P a g e
  materializarea actelor procesuale și a actelor procedurale în înscrisuri judiciare: dosarele
penale sunt constituite din înscrisuri în care se constată existența actelor procesuale și a
actelor procedurale prin care sunt aduse la îndeplinire actele procesuale. În cazul
încuviințării probelor de către instanță, în dosar va fi consemnat acest fapt în încheierea de
ședință, iar actul procedural va consta în ascultarea martorilor încuviințați, înscrisurile
judiciare fiind declarațiile martorilor.
3.3 Exemplu dedus din practica instanței de contencios constituțional
Referitor la ultimul exemplu oferit de autorii anterior citați, considerăm că este relevantă raportarea
acestuia la situația analizată de instanța de contencios constituțional cu ocazia pronunțării Deciziei
nr. 51/2016 referitoare la art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală 16, în forma sa anterioară
modificării aduse prin O.U.G. nr. 6/2016. La acel moment, Curtea Constituțională a României
constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142
alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Pentru a ajunge la o astfel de
concluzie, instanța a analizat noțiunile de probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu17.
Aspectele esențiale evocate au fost:

 probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalităţi legale folosite
pentru dovedirea elementelor de fapt;

 înscrisurile şi mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obţinute prin

procedee probatorii ca percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, cercetarea locului
faptei, reconstituirea sau reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale;

 o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul
probatoriu prin care este obţinută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând
nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, şi că nelegalitatea acestora este
sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea
regimului nulităţii absolute sau relative;

 procesul-verbal întocmit în cadrul procedurii supravegherii tehnice în care sunt consemnate

rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă.
Supravegherea tehnică este un procedeu probatoriu, iar realizarea sa cu încălcarea
condiţiilor legale prevăzute la art. 138-146 din Codul de procedură penală, inclusiv a celor
referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca
efect nulitatea probelor astfel obţinute şi, în consecinţă, imposibilitatea folosirii lor în
procesul penal, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Diferențierile efectuate de către Curtea Constituțională a României în această speță înlesnesc și
delimitarea actelor procesuale și procedurale implicate în supravegherea tehnică în cursul
procesului penal: procurorul care efectuează/supraveghează urmărirea penală îi cere judecătorului
de drepturi și libertăți să dispună supravegherea tehnică (act procesual al procurorului). Același
procuror redactează cererea adresată judecătorului de drepturi și libertăți (act procedural).

Art. 142 alin. (1) Cod proc. pen.:Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată
16

de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului.
17
Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 51/2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 190/14.03.2016, Partea I, par.
31-32

5|P a g e
 Judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază că cererea este întemeiată, admite cererea
procurorului prin încheiere (act procesual). Realizarea voinței magistratului judecător se va face
prin emiterea mandatului, act procedural scris, iar punerea în executare a acestuia se va efectua
de către organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției, ca urmare a
modificărilor aduse art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală prin O.U.G. nr. 6/2016 (act
procedural faptic), urmând ca la sfârșitul fiecărei activități de supraveghere tehnică să se
întocmească un proces-verbal de către procuror sau organul de cercetare penală (act procedural
scris).
Conform concluziilor Curții Constituționale din decizia evocată, strict prin raportare la situația
analizată, nulitatea actului procedural faptic de punere în executare a mandatului de supraveghere
tehnică, cauzată de necompetența persoanei care efectuează această activitate, va atrage și
nulitatea actului procedural scris, de consemnare a celor rezultate din supravegherea tehnică
efectuată. De altfel, acest efect poate fi dedus și din conținutul art. 280 alin. (2) din Codul de
procedură penală, referitor la nulitatea actelor îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul,
când există o legătură directă între acestea și actul declarat nul.
3.4 Exemple din practica judiciară
Într-o cauză în care judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Timișoara a analizat
contestațiile formulate împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară din cadrul
Tribunalului Arad prin care s-a dispus începerea judecății, s-a arătat că: „Art. 344 alin. (2) C. proc.
pen. arată expres că cererile şi excepţiile pe cameră preliminară trebuie formulate de părţile din
procesul penal sau persoana vătămată în scris. Pentru valabilitatea actului procedural care
consemnează un act procesual este necesar în mod imperativ ca actul de procedură să
îmbrace forma scrisă, când există o normă legală expresă în acest sens ori să fie consemnat
într-un alt act procedură încheiat în scris (când nu se prevede în mod expres de lege forma scrisă
a actului procedural); din conţinutul său să rezulte că s-au respectat cerinţele impuse de lege,
respectiv nu poate fi completat cu probe extrinseci; să fie consemnat în limba română.
Faţă de cele de mai sus este o condiţie de validitate, ca cererile şi excepţiile invocate în
camera preliminară de părţile din procesul penal sau persoana vătămată, să fie consemnate
în scris, nu relatate verbal. Numai excepţiile invocate de către instanţă din oficiu se invocă oral de
instanţă şi apoi se consemnează în scris în încheierea de şedinţă”18.
Din speța evocată se deduce că actul procesual al formulării unei contestații împotriva încheierii
prin care judecătorul de cameră preliminară a respins cererile și excepțiile formulate și a dispus
începerea judecății se aduce la îndeplinire prin formularea unei cereri scrise. Totodată, în speța
dată, considerăm că trebuie remarcat că actul procedural în care s-a consemnat hotărârea
judecătorului de cameră preliminară din cadrul Curții de respingere a contestațiilor este o sentință.
Considerăm că, potrivit art. 4251 alin. (7) din Codul de procedură penală, hotărârea judecătorului
de cameră preliminară trebuia să poarte denumirea de „decizie”.
Într-o altă cauză, instanța supremă, analizând o cale de atac formulată împotriva măsurilor
asigurătorii instituite prin decizia instanței de apel, a constatat: „Potrivit art. 2501 alin. (1) C. proc.
pen., împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul
de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau

18
Sentința penală nr. 11/2017 din 07.02.2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara

6|P a g e
 orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau,
după caz, de la comunicare. Din interpretarea dispoziţiilor legale precitate rezultă că legiutorul a
prevăzut în mod expres calea ordinară de atac a contestaţiei numai împotriva încheierilor
pronunţate, în materia măsurilor asigurătorii, de către instanţa de apel, situaţie care nu este
incidenţă în speţă. În cauză, hotărârea atacată are caracter definitiv fiind o decizie penală prin care
curtea de apel s-a pronunţat asupra apelului declarat de parchet. Pe de altă parte, potrivit art. 425 1
alin. (1) C. proc. pen., calea de atac a contestatiei se poate exercita numai atunci legea o prevede
expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel. De asemenea,
inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci partea implicată în proces
efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia în care se
încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală”19.
Se constată că, în speța amintită, instanța supremă a respins ca inadmisibil actul procesual al
formulării unei căi de atac neprevăzute de lege.
3.5 Exemplu din practica CEDO
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a susținut dintotdeauna că instanțele naționale de apel,
când sunt sesizate cu o cale de atac formulată împotriva unei hotărâri de achitare pronunțate de
prima instanță, nu pot, din motive de echitate a procesului, să se pronunţe asupra fondului cauzei
fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal de inculpatul care susţine că nu a săvârşit
fapta considerată ca infracţiune (cauza Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, cauza
Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct. 55).
Într-o cauză mai recentă20, instanța de contencios a drepturilor omului a fost sesizată cu următoarea
situație de fapt:

 reclamantul, actor la Teatrul Naţional din Craiova (TNC), a publicat un articol defăimător la
adresa unui director de teatru, acuzându-l, printre altele, de însușirea unor sume de bani
alocate spectacolelor și actorilor;

 persoana vizată de articol a formulat plângere penală sub aspectul săvârșirii infracțiunilor
de insultă și calomnie;

 Judecătoria Craiova a dispus achitarea inculpatului și a respins acțiunea civilă, constatând

că nu era dovedit elementul intențional al infracțiunii;

 împotriva Sentinței, partea civilă a formulat recurs, dar și o cerere de strămutare, care a fost
admisă de către instanța supremă, astfel încât soluționarea căii de atac a revenit
Tribunalului Satu Mare;

 reclamantul a solicitat strămutarea cauzei într-un oraș mai apropiat, făcând dovada, cu acte
medicale, că nu poate depune efort și nu poate sta în picioare mai mult de 30 de minute.
Din același motiv, a solicitat și suspendarea cauzei, dar Tribunalul a respins această
solicitare, fără a oferi vreo motivare;

19
Decizia penală nr. 203/2017 din 28.20.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală
20
Cauza Niculescu-Dellakeza c. României, Hotărârea din 26.03.2013

7|P a g e
  Tribunalul l-a citat pe reclamant și a amânat cauza în mai multe rânduri, așteptând o nouă
hotărâre a Curții Supreme de Justiție în privința solicitării reclamantului de strămutare a
cauzei într-o localitate mai apropiată;

 după respingerea solicitării reclamantului de către instanța supremă, Tribunalul Satu Mare
a admis recursul părții civile, a casat sentința și, rejudecând, l-a condamnat pe reclamant la
plata unei amenzi de 10 000 000 ROL și l-a obligat la plata unei sume de 30 000 000 ROL,
pentru acoperirea prejudiciului moral.
CEDO a constatat că a avut loc o încălcare a dreptului la un proces echitabil al reclamantului.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de contencios european a constatat că reclamantul
a negat constant săvârșirea unei infracțiuni. În momentul în care a hotărât să se pronunțe asupra
fondului, instanța de recurs avea posibilitatea de a dispune administrarea unor probe (act
procesual). Dintre aceste probe, date fiind atitudinea de nerecunoaștere a reclamantului și
hotărârea de achitare a primei instanțe (act procesual), se impunea audierea reclamantului
(act procedural). Reclamantul nu putea fi acuzat că ar fi afișat lipsă de interes față de proces,
întrucât formulase cererea de suspendare a procesului (act procesual). Chiar dacă Tribunalul nu
a luat în considerare înscrisurile transmise de către reclamant în susținerea cererii de suspendare,
putea să dispună efectuarea unei expertize medico-legale (act procesual), pentru a analiza
temeinicia ei.
Se observă că această hotărâre pronunțată de CEDO reliefează obligativitatea efectuării unor acte
procesuale și procedurale de către instanțele de control judiciar, când instanțele de fond pronunță
hotărâri de achitare, iar inculpații își susțin nevinovăția.
4 Acte procesuale și procedurale comune
4.1 Privire comparativă a conținutului titlurilor relevante din legislația actuală și cea anterioară
Astfel cum am precizat în cuprinsul Secțiunii 1 a Referatului, atât actuala reglementare procesual
penală, cât și cea anterioară, conțineau câte un titlu referitor la actele procesuale și procedurale
comune. Asemănările între cele două reglementări constau în cuprinderea, în cadrul acestor titluri,
a următoarelor instituții: citarea, comunicarea actelor procedurale, mandatul de aducere; termenele;
cheltuielile judiciare; modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale și înlăturarea
unor omisiuni vădite; nulitățile; amenda judiciară.
Un aspect ce trebuie însă observat este că actuala legislație procesual penală nu a păstrat capitolul
referitor la asistență juridică și reprezentare în cuprinsul titlului referitor la acte procesuale și
procedurale comune. Legiuitorul Codului de procedură penală a ales să constituie un capitol
separat în cadrul Titlului III, referitor la participanții în procesul penal. Pe această cale, considerăm
că s-a realizat o subliniere a rolului important pe care avocatul îl ocupă în procesul penal. Acesta,
asemenea organelor judiciare, părților și subiecților procesuali principali, are drepturi și obligații
proprii care, uneori, sunt esențiale pentru desfășurarea procesului penal. Spre exemplu, lipsa
apărării în faza judecății când asistența juridică este obligatorie, conform art. 90 lit. c) din Codul de
procedură penală, atrage nulitatea absolută a actelor efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale
amintite.
Mai trebuie observat că legiuitorul contemporan a ales să facă referire expresă la avocat când se
face vorbire despre asistență juridică și reprezentare, spre deosebire de vechea reglementare, care
trimitea la „apărător”. Și această modificare vine în susținerea rolului important pe care avocatul îl

8|P a g e
 ocupă în procesul penal. Acesta, îndeplinind condițiile necesare de vârstă și pregătire profesională
pentru a fi membru al unui barou care face parte din Uniunea Națională a Barourilor din România,
este singurul care poate asigura o apărare efectivă pentru părțile și subiecții procesuali principali
implicați într-un proces penal. De altfel, acest aspect a fost subliniat și de către instanța supremă
cu ocazia soluționării unui recurs în interesul legii promovat de către procurorul general al României:
„Asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a
dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr.
255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia”21.
4.2 Citarea – act procesual și procedural comun. Excepții. Sancțiuni
Nu în mod întâmplător, Codul de procedură penală analizează citarea în cadrul primului capitol al
Titlului VI din Partea generală. Asigurarea prezenței la proces a părților, subiecților procesuali
principali și a altor persoane inerente atingerii scopului activității judiciare duce la respectarea unor
principii fundamentale ale procesului penal, precum legalitatea, aflarea adevărului, dreptul la
apărare, caracterului echitabil al procesului penal (noțiune în care sunt incluse contradictorialitatea
și egalitatea armelor).
Astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate, în cazul citării, actul procesual îl constituie
dispoziția de citare, actul procedural scris este citația, iar actul procedural material este reprezentat
de întreaga procedură de prin care se realizează înștiințarea subiectului care urmează să fie
prezent la activitatea ce se desfășoară în fața organelor judiciare22.
Într-o altă lucrare de specialitate s-a subliniat că citarea se caracterizează prin oficialitate și
formalism. Oficialitatea este dată de este dată de faptul că organele judiciare pot realiza procedura
de citare din oficiu, chiar în lipsa unei cereri în acest sens din partea celorlalți participanți la procesul
penal, în timp ce caracterul formal este dat de reglementarea strictă a conținutului fiecărui act
procedural realizat în cadrul citării23.
Modalitatea de citare, conținutul citației, locul de citare, înmânarea citației și modalitatea de
întocmire a dovezii de primire și a procesului-verbal de predare a citației sunt amplu reglementate
de art. 257-262 din Codul de procedură penală.
Printre aspectele de noutate ale actualei reglementări procesual penale se numără posibilitatea
citării prin intermediul poștei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică, cu
acordul persoanei citate. Această modalitate de citare se realizează la coordonatele care au fost
indicate în acest scop de persoana citată sau de reprezentantul ei.
După cum reiese din conținutul art. 282 alin. (1) Cod proc. pen., lipsa sau consemnarea eronată a
unui element prevăzut de lege poate atrage sancțiunea nulității relative a procedurii de citare. În
mod firesc, practica de specialitate a întâmpinat numeroase situații în care procedura de citare nu

21
Decizia nr. 27/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României nr.
772/14.11.2007, Partea I
22
I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, p. 671, Editura Universul Juridic, București, 2014
23
V. Constantinescu în M. Udroiu, A. And one-Bontaș, G. Bodoroncea, S. Bogdan, M. Bulancea, D.-S. Chertes, I. P. Chiș, V.
Constantinescu, D. Grădinaru, C. Jderu, I. Kuglay, C. Meceanu, I. Nedelcu, L. Postelnicu (Cojocaru), S. Rădulețu, A.-M. Șinc, R.
Slăvoiu, I. Tocan, A.-R. Trandafir, M. Vasiescu, G. Zlati, Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ediția 2, p. 1215, Editura
C.H. Beck, București,2017

9|P a g e
 a fost legal îndeplinită. Consecințele au diferit, în funcție de natura demersului judiciar în cursul
căruia s-a petrecut neregularitatea.
Într-o cauză care se afla în etapa recursului formulat împotriva hotărârii de revocare a măsurii
preventive, s-a arătat: „Constatându-se neîndeplinită procedura de citare cu inculpata, în cadrul
procedurii de dezbatere a propunerii de arestare preventivă, sancţiunea juridică aferentă nu este
aceea de revocare a mandatului de arestare preventivă emis şi ulterior a mandatului european de
arestare, ceea ce se revocă, constatându-se că s-au încălcat prevederile legale, este instituţia
juridică a măsurii arestării preventive, pe considerentele art.139 al.2 C.pr.pen.. Evident că, într-o
astfel de situaţie, toate formele procedurale emise în continuare, vizând mandatul de arestare şi
ulterior mandatul european, nu mai au suport în a fi acoperite legal”24. În această speță, instanța de
recurs a făcut referire la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia
„Când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun
temei care să justifice măsura preventivă, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere […]”.
Instituția revocării măsurii preventive este și astăzi reglementată prin articolul 242 alin. (1) din Codul
de procedură penală. Totuși, trebuie amintit că ea a fost integrată în principiul fundamental al
dreptului la libertate și siguranță, art. 9 alin. (4) din Codul de procedură penală statuând că „Atunci
când se constată că o măsura privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal,
organele judiciare competente au obligația de a dispune revocarea măsurii preventive”. Prin
urmare, se constată că dispunerea măsurii preventive prin îndeplinirea în mod defectuos a actului
procedural al citării față de inculpat atrage revocarea măsurii preventive.
Revenind la citare, trebuie amintit că normele instituite prin capitolul I din cadrul Titlului VI din Codul
de procedură penală constituie regula în materie în ceea ce privește, spre exemplu, locul citării și
persoana căreia i se va înmâna citația. Totuși de la această regulă există și excepții. În acest sens,
precizăm că Titlul IV din cuprinsul Părții speciale a Codului de procedură penală este intitulat
Proceduri speciale. Capitolul II din cuprinsul acestui titlu poartă denumirea de Procedura privind
tragerea la răspundere penală a persoanei juridice. Primul articol din cadrul capitolului vizând
această procedură specială statuează cu claritate că „În cazul infracțiunilor săvârșite de persoanele
juridice prevăzute la art. 135 alin. (1) din Codul penal […] dispozițiile prezentului cod se aplică în
mod corespunzător, cu derogările și completările prevăzute în prezentul capitol”.
Mai departe, sunt instituite două derogări de la desfășurarea normală a procesului: una referitoare
la reprezentarea persoanei juridice, iar ce a de a doua privește citarea. Art. 491 din Codul de
procedură penală stabilește modul în care se va realiza reprezentarea persoanei juridice la
îndeplinirea actelor procesuale și procedurale: regula este că ea va fi reprezentată de
reprezentantul său legal. În subsidiar, dacă împotriva acestei persoane fizice s-a pus în mișcare
acțiunea penală pentru aceeași faptă sau pentru fapte conexe, persoana juridică își va numi un
mandatar. În cazul neluării acestei măsuri, organul judiciar competent ca desemna un mandatar,
din rândul practicienilor în insolvență.
Necesitatea numirii unui mandatar este clară: persoana fizică, reprezentant legal obișnuit al
persoanei juridice, în măsura în care va avea calitatea de inculpat, fiind acuzat de săvârșirea
acelorași fapte de natură penală ca și entitatea în numele căreia acționează, va fi mai preocupat
de propria sa apărare, putând avea chiar interese contrare cu societatea în discuție. Tocmai pentru

24
Decizia nr. 77/R/209 din 05.02.2009, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori

10 | P a g e
 acest motiv, în cazul în care a fost desemnat un mandatar, legiuitorul a prevăzut o derogare de la
locul de citare obișnuit, instituit prin art. 259 din Codul de procedură penală. Potrivit art. 492 alin.
(2) din Codul de procedură penală, într-o astfel de situație, citarea se face la locuința mandatarului
ori la sediul practicianului în insolvență desemnat în calitatea de mandatar.
Practica judiciară s-a confruntat cu situații în care principiul specialia generalibus derogant a fost
ignorat de către organele judiciare, care au citat persoana juridică, inculpat într-un proces penal,
potrivit regulilor obișnuite. În etapa apelului asupra fondului unei cauze, Curtea de Apel Iași a decis că:
„Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 491 alin. (2) și (3) Cod procedură penală rezultă, în
mod indubitabil, că în ipoteza în care reprezentantul legal al persoanei juridice pusă sub acuzare,
la rândul său, este învinuit pentru aceeași faptă, reprezentarea în procesul penal a persoanei
juridice nu va putea fi făcută de către reprezentantul său legal, ci de un reprezentant convențional
desemnat de persoana juridică ori de organul judiciar.
Lipsa de reprezentare a persoanei juridice inculpate, lipsa de citare legală a acestei
inculpate, imposibilitatea inculpatei (în condițiile în care nu a avut un reprezentant convențional)
de a-și exercita în deplină plenitudine drepturile procesuale recunoscute de lege în favoarea sa,
inclusiv dreptul la apărare, au produs vătămări ale drepturilor conferite de lege inculpatei în procesul
penal, care nu pot fi înlăturate decât prin desființarea hotărârii pronunțate de instanța de fond. […]
Dacă pentru inculpata SC X SRL desemnarea reprezentantului convențional constituie un drept,
pentru instanța fondului desemnarea unui mandatar pentru persoana juridică inculpată,
reprezenta o obligație ce trebuia îndeplinită încă de la momentul inițial al începerii judecății în
primă instanță.
În considerarea aspectelor mai sus prezentate, Curtea a reținut că pe tot parcursul judecății în prima
instanță, inculpata persoană juridică SC X SRL nu a fost legal reprezentată, nu a fost legal
citată și nu avut asigurată, în condițiile legii, nici asistență juridică, atâta timp cât avocatul ales
a fost angajat de către persoana fizică care nu avea dreptul să o reprezinte în procesul penal.”25.
Din interpretarea considerentelor hotărârii judecătorești evocate reiese că instanța de fond nu a
îndeplinit un act procesual imperativ, desemnarea unui mandatar pentru persoana juridică, iar un
act procedural material a îndeplinit în mod defectuos: transmiterea citației la un loc greșit. Mai
departe, instanța de apel face o analiză interesantă a sancțiunilor inerente: „Încălcarea normelor de
procedură penală anterior menționate atrage, în principal, sancțiunea nulității relative însă, în
condițiile în care prin maniera de desfășurare a judecății în primă instanță în raport cu inculpata SC
X SRL , și anume prin reprezentarea acesteia de către o persoană căreia legea îi interzice să o
reprezinte, persoană care i-a ales și angajat avocatul care i-a acordat asistență calificată, a
comunicat cu apărătorul transmițând astfel apărările pe care dorea ca avocatul să le facă pentru
SC X SRL și formularea propriu-zisa a apărărilor, Curtea a apreciat că au fost încălcate și
dispozițiile de procedura ce reglementează asistarea inculpatului de către avocat atunci
când asistența juridică este obligatorie. Prin aceasta din urmă încălcare, în conformitate cu
dispozițiile art. 281 alin.(1) lit.f) Cod procedură penală, instanța de apel reține că sancțiunea care
intervine este nulitatea absolută”.

25
Decizia nr. 204/2016 din 10.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori

11 | P a g e
4.3 Termenele: mijloc de disciplinare a modalității de efectuare a actelor
Capitolul II din cuprinsul titlului referitor la acte procesuale și procedurale comune debutează cu
articolul 268 care prevede consecințele nerespectării termenului:
(1) Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea
acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.
(2) Când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia
atrage de drept încetarea efectului măsurii.
(3) Pentru celelalte termene procedurale se aplică, în caz de nerespectare, dispoziţiile privitoare la
nulităţi.
Din analiza conținutului articolului citat se deduce că instituirea termenelor are ca obiectiv principal
disciplinarea participanților la procesul penal în efectuarea actelor procesuale și procedurale și
asigurarea respectării termenului rezonabil al procesului penal. Mai mult, având în vedere că actele
procesuale și procedurale stau la baza procesului penal, respectarea unor termene pentru
efectuarea lor poate avea înrâurire și asupra altor principii fundamentale, precum dreptul la un
proces echitabil.
Alineatul (1) evidențiază și strânsa legătură dintre termen și actele procesuale și procedurale. Astfel,
orice depășire a unui termen peremptoriu impus de lege pentru efectuarea unui act, atrage nulitatea
acelui act.
O decizie recentă a Curții Constituționale a României relevă un exemplu elocvent în acest sens 26.
Excepția de neconstituționalitate care a făcut obiectul cauzei viza prevederile art. 235 alin. (1) Cod
penal: „Propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la
judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive”.
În mod elocvent, instanța de contencios constituțional și-a început analiza prin evidențierea
caracterului indispensabil al actelor procesuale și procedurale pentru procesul penal, dar și a
necesității ca acestea să fie efectuate în termenele impuse de lege: „Curtea reţine că procesul penal
implică desfăşurarea unei activităţi compuse dintr-o succesiune de acte reglementate de legea de
procedură penală, activitate care impune ca, în disciplinarea actelor procesuale şi procedurale, să
se ţină seama şi de elementul timp. De aceea, printre condiţiile cerute de lege pentru ca un act
procesual sau procedural să fie valabil se numără şi condiţia privitoare la timpul în care
trebuie realizat actul”.
Ulterior, Curtea a luat act de faptul că practica judiciară era cvasiunanimă în a considera că
termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală și art. 159 alin. (1)
din Codul de procedură penală din 1968 era unul de recomandare.
Cu toate acestea, tocmai în virtutea rolului esențial al termenelor în cazuri atât de importante, în
care ingerințe ale unor drepturi fundamentale sunt inevitabile, cum sunt cele ale prelungirii unei
măsuri preventive, Curtea a reamintit că „deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim,
printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau
de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina

26
Decizia nr. 336/2015 din 30.04.2015, pronunțată de Curtea Constituțională a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 342 din
19.05.2015, Partea I

12 | P a g e
neconstituţionalitatea acelei reglementări”. Instanța de contencios constituțional a subliniat că astfel
de situații îi conferă competența de a interveni și a asigura conformitatea prevederilor
infraconstituționale cu cele ale Legii fundamentale.
Mai departe, Curtea a observat că un astfel de termen impus pentru îndeplinirea unui act procesual
cum este manifestarea de voință în sensul solicitării prelungirii măsurii preventive a arestării
preventive trebuie analizat prin prisma dreptului la apărare. S-a făcut referire la faptul că în practica
CEDO s-a subliniat că simpla prezență a unui avocat nu este suficientă. El trebuie să aibă timpul
necesar pentru a pregăti apărarea inculpatului. Mai mult, în lumina noilor prevederi procesual
penale, avocatul are dreptul de a lua cunoștință de întreg materialul dosarului de urmărire penală
în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau
restrictive de drepturi. Nu în ultimul rând, Curtea a făcut referire la art. 124 din Constituția României,
referitor la înfăptuirea justiției. Având în vedere că eventuala cale de atac împotriva încheierii de
prelungire a măsurii preventive trebuie soluționată anterior expirării acesteia, judecătorul nu
dispune de timpul necesar pentru pronunțarea unei soluții în deplină cunoștință a materialului de
urmărire penală. O astfel de situație face ca dreptul la apărare instituit prin dispozițiile art. 235 alin.
(1) din Codul de procedură penală să excedeze sferei intereselor inculpatului, interesând întreg
procesul penal şi activitatea judiciară în general.
Pentru aceste motive, s-a concluzionat că singura interpretare care poate fi dată este că termenul
în discuție este de natură peremptorie. Nerespectarea sa atrage decăderea procurorului din
posibilitatea de a depune propunerea de prelungire a arestării preventive și nulitatea absolută a
actului făcut peste termen.

Zărnescu Victor-Andrei,
Universitatea din București
Facultatea de Drept
Masterand în cadrul programului de Științe Penale

________

13 | P a g e