MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ACADEMIA DE POLIȚIE “ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE POLIȚIE

STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT

ANUL UNIVERSITAR 2017-2019

Specializarea: MANAGEMENTUL COOPERĂRII POLIȚIENEȘTI

INTERNAȚIONALE

ORDINUL EUROPEAN DE ANCHETĂ (OEA)

Disciplina: Modele de bune practici în cooperarea operativă internațională

Coordonator științific:

Prof.univ. dr Iacob Adrian

Masterand,

Bădescu(Pătruţ) Elena Alina

Bucureşti

2019
 Cuprins

1. Considerați generale

2. Principiul recunoașterii reciproce consolidate

2.1. Parametri de eficiență:

2.2. Măsuri necesare pentru programul de recunoaștere reciprocăâ

3. Alte măsuri judiciare în materia penală

4. Metodologia Ordinului European de Anchetă în materie penală

a. Obiectiv și definiții
b. Proceduri şi domeniu de aplicare al OEA

5. Caz practice

Concluzii

Bibliografie
 1. Considerați generale

Criminalitatea a devenit un subiect de preocupare politică, pentru statele lumii şi în

special pentru statele europene. Guvernele sunt nevoite de acum încolo să facă faţă nu doar unei
criminalităţi naţionale importante, dar şi unei criminalităţi transfrontaliere în plină evoluţie.
Acest nou tip de criminalitate obligă sistemele tradiţionale de poliţie şi justiţie să descopere
metodele cele mai potrivite în ceea ce priveşte controlul delincvenţei .

La originea cooperării dintre forţele de poliţie în Europa, miza era aceea a pregătirii unei
riposte instituţionale comune în faţa ameninţării teroriste şi a dezvoltării criminalităţii
transfrontaliere. Mafiile naţionale şi grupurile teroriste au pus în practică, înaintea tuturor,
principiile liberei circulaţii în Europa.

Sens în care criminalitatea transfrontalieră depăşeşte cu mult cotele alarmante ale

efectelor produse la nivel micro şi macro social. Este dificilă realizarea unui bilanţ clar al
criminalităţii întrucât, la fel ca în cazul oricărui act ilegal, se poate observa doar partea de
suprafaţă a aisbergului, după cum se menţionează: „ Prin definiţie, practicile ilicite caută să scape
de ochiul societăţii. Frecvenţa lor şi caracteristicile evoluţiilor lor nu pot astfel să permită nicio
estimare cantitativă fiabilă şi exhaustivă.”

După pașii deosebit de importanți către o mai bună integrare europeană din perspectiva
intensificării cooperării între statele membre făcuți prin tratatele de la Maastricht în anul 1992 și
Amsterdam în anul 1997 „evenimentul cheie” în acest domeniu a fost reuniunea Consiliului
Uniunii Europene de la Tampere din 15-16 octombrie 1999, care a fost pentru prima dată
dedicată exclusiv temei justiției și afacerilor interne.

Una din convingerile comune era că eliminarea progresivă a controlului la granițele din
cadrul Uniunii Europene (U.E.) a facilitat atât libera circulație a cetățenilor, dar a și înlesnit
acțiunea la nivel transnațional a infractorilor. Pentru a face față provocării pe care o reprezintă
criminalitatea la nivel internațional ,U.E. urma să pregătească noi forme de cooperare în acest
domeniu mai ales prin dezvoltarea unor instrumente bazate pe principiul recunoașterii reciproce,
care se va aplica atât hotărârilor judecătorești cât și pentru alte decizii ale autorităților judiciare.1
1
Judith Hestler (2010) Recunoașterea Reciprocă în Domeniul Cooperării Judiciare, p. 14
 Pe lângă luarea în considerare a unei proceduri rapide de extrădare, fără încălcarea
dreptului la un proces echitabil s-a pus problema ca principiul recunoașterii reciproce să se aplice
și hotărârilor anterioare fazei de judecată, cu referire specială la cele care permit autorităților
competente să acționeze rapid pentru a obține probe și a pune sub sechestru bunuri ușor de
transferat. În acest context urma ca probele strânse în mod legal de autoritățile unui stat membru
să fie admisibile în fata instanțelor din alte state membre, cu un minim de formalități de
îndeplinit.2

2. Principiul recunoașterii reciproce consolidate 

Acesta pleacă de la premisa că hotărârile care urmează a fi recunoscute și executate

respectă întotdeauna principiul legalității, subsidiarității și proporționalității, dar și ajuta la
depășirea dificultăților care apar din cauza diversității sistemelor judiciare din statele membre.3

2.1 Parametri de eficiență:

Având în vedere ca recunoașterea reciprocă are diferite forme si este solicitată în toate
stadiile procedurii penale au fost stabiliți anumiți parametrii care determină eficiența sa :

– dacă măsura este cu aplicare generală, sau limitată doar la anumite infracțiuni grave;

– dacă se menține sau se renunță la condiția dublei incriminări;

– existența mecanismelor de garantare a drepturilor terțelor părți, victime și suspecți;

– dacă executarea deciziei se face direct sau indirect;

– determinarea motivelor și temeiului în care poate fi refuzată recunoașterea;

– dacă statele au convenit privind răspunderea în cazul achitării.

2.2. Măsuri necesare pentru programul de recunoaștere reciprocă

2
P. Palcu, Drept Penal European, Tendințe și perspective, University Press „V. Goldiș” Arad, 2011, p. 292

3
Gyula Fabian 2010 Drept Instituțional Comunal , ed. III, p. 421
 Programul de introducere a mecanismelor de recunoaștere reciprocă a hotărârilor în
materia penală, trebuie abordat doar cu luarea în considerare a următoarelor măsuri :

– respectarea principiului „ne bis in idem” și evaluarea hotărârilor definitive în cazierul

penal al infractorilor (eventual înființarea unui birou central european de cazier penal);

– respectarea drepturilor fundamentele și a principilor juridice fundamentale consacrate la

art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană și în Cartă;

– recunoașterea și executarea a hotărârilor de păstrare a probelor și indisponibilizarea

bunurilor;

Aceste măsuri caută să asigure admisibilitatea probelor, de a preveni dispariția lor și de a

facilita executarea mandatelor de percheziție și de punere sub sechestru, astfel încât probele să
fie asigurate rapid în cadrul unui proces penal.

În perioada 2003-2008, Consiliul U.E. a adoptat un număr de zece decizii cadru care
prezintă o importanță deosebită pentru cooperarea judiciară consolidată printre care Decizia
Cadru 2008/978/JAI din 18 decembrie 2008 privind mandatul european de obținere a probelor în
scopul obținerii de obiecte, documente și date în vederea utilizării acestora în cadrul procedurilor
în materie penală4. De asemenea, a fost adoptată printre altele și Decizia Cadru 2003/577/JAI a
Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de înghețare a
bunurilor sau a probelor5.

În cursul anului 2014, avându-se în vedere Tratatul de funcționare a UE, la inițiativa

Regatului Belgiei, Bulgariei, Estoniei, Spaniei, Austriei, Sloveniei și Suediei, Uniunea
Europeană prin organele sale legislative, respectiv Parlamentul European și Consiliul, au adoptat
Directiva nr. 2014/41/UE privind Ordinul European de Anchetă în materie penală.

3. Alte măsuri judiciare în materia penală

4
Ibidem nota 2, p. 16
5
(JO L 196, 2.8.2003, p. 45).
 Înainte de a decide emiterea unui Mandat European de Arestare (MEA), se recomandă
autorităților judiciare emitente competente să ia în considerare alte măsuri posibile. Există mai
multe măsuri în temeiul unor instrumente juridice ale Uniunii de cooperare judiciară în materie
penală, bazate pe principiul recunoașterii reciproce, care vin în completarea MEA6. În anumite
situații, aceste măsuri ar putea fi mai adecvate decât MEA.

Astfel de măsuri includ, în special:

(a) ordinul european de anchetă;

(b) transferul deținuților;

(c) transferul deciziilor de probațiune și al sancțiunilor alternative;

(d) ordinul european de supraveghere judiciară;

(e) executarea sancțiunilor financiare.

În plus, autoritățile competente pot ține seama de posibilitățile oferite de alte prevederi
internaționale, cum ar fi Convenția Consiliului Europei privind transferul de proceduri în materie
penală din 15 mai 1972 (ETS nr. 073).

Următoarele măsuri, în special, ar putea fi avute în vedere în stadiul premergător judecății

în cadrul procedurilor penale:

(a) emiterea unui ordin european de anchetă (OEA) pentru audierea prin conexiune video
în alt stat membru a unei persoane suspectate;

(b) emiterea unui ordin european de anchetă (OEA) pentru audierea într-un alt stat
membru, de către autoritățile competente ale acestui stat, a unei persoane suspectate;

(c) emiterea unui ordin european de supraveghere judiciară (OESJ) pe numele persoanei
suspectate pentru executarea unei măsuri de supraveghere neprivative de libertate de către statul
membru de reședință al persoanei suspectate în etapa premergătoare procesului penal;

6
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, INFORMĂRI PROVENIND DE LA INSTITUȚIILE, ORGANELE ȘI ORGANISMELE
UNIUNII EUROPENE Comunicarea Comisiei – Manual pentru emiterea și executarea unui mandat european de
arestare (2017/C 335/01).
 (d) emiterea unei alerte în SIS în scopul de a afla reședința sau domiciliul unui suspect
(articolul 34 din Decizia SIS II).

4. Metodologia Ordinului European de Anchetă în materie penală

a. Obiectiv și definiții

De la adoptarea Deciziilor cadru 2003/577/JAI și 2008/978/JAI a devenit evident faptul

că actualul cadru de strângere a probelor este prea fragmentat și complicat și că se impune o
nouă abordare.

În anul 2003 Comisia U.E. a prezentat o propunere de a crea un mandat european de

obținere a probelor, dar în acea etapă se știa clar că nu se puteau obține probe de la suspecți,
martori, inculpați și victime. Neajungându-se la nici o concluzie, în Programul de la Haga în anul
2005, Consiliul a reafirmat intenția de adoptare a unei decizii cadru în acest sens7.

Decizia cadru 2003/577/JAI a Consiliului a abordat necesitatea recunoașterii reciproce a

Ordinelor pentru a preveni distrugerea, transformarea sau alterarea în orice fel a probelor, însă nu
a fost eficientă,  pentru că se limita la faza de indisponibilizare a probei și necesita o cerere
separată de transfer a probei către statul care a emis ordinul. Fiind o procedură greoaie, în două
etape și care coexistă cu formele tradiționale de cooperare, a fost rar utilizată în practică de către
autoritățile competente.

Ideea care a stat la baza Deciziei Cadru 2008/978/JAI a fost ca mandatul european de
obținere a probelor (MEP) este un ordin care ar fi eliberat de către o autoritate judiciară dintr-un
stat membru și a cărei decizie este direct recunoscută și executată de către o autoritate judiciară,
din alt stat membru. S-a apreciat că, în acest mod, există avantajul unei executări garantate și
rapide. Conform Deciziei cadru, MEP a putut fi utilizat doar pentru obținerea probelor necesare

7
P. Palcu, Adina Moisa, Mandatul European de obținere a probelor, Ed. Mendimond, Italia, volum electronic ISBN
978-88-7587-675-3, p. 439
într-o cauza penală internă, doar dacă și în temeiul dreptului național ar fi avut temei egal în
acest sens.

În consecință, Consiliul European a solicitat un sistem cuprinzător care să înlocuiască

toate instrumentele existente în acest domeniu, inclusiv Decizia-cadru 2008/978/JAI a
Consiliului, care să includă pe cât posibil toate tipurile de probe și care să prevadă termene
pentru aplicare și să limiteze pe cât posibil motivele de refuz. Această nouă abordare este bazată
pe un instrument unic numit Ordinul European de Anchetă. Directiva 2014/41/UE a
Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de
anchetă în materie penală8

b. Proceduri şi domeniu de aplicare al OEA

OEA poate fi folosit pentru obținerea de probe dintr-un alt stat membru. În legislația
națională a fost transpus prin Legea nr. 236/2017 care completează sub acest aspect Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

OEA include orice măsură de cercetare penală, cu excepția instituirii unei echipe comune
de anchetă. Obiectivul este de a permite statelor membre să solicite unui alt stat membru să
întreprindă măsuri de cercetare penală bazate pe principiul recunoașterii reciproce. OEA care
vizează măsuri de cercetare penală ce nu există sau nu sunt disponibile în statele membre de
executare pot fi totuși efectuate prin recurgerea la o altă măsură de investigare.

OEA înlocuiește Convenția cu privire la asistența judiciară reciprocă în materie penală

între statele membre ale Uniunii Europene9 și mozaicul anterior de dispoziții legale în această
materie. Prin încorporarea măsurilor existente într-un singur nou instrument se are în vedere
eficientizarea și accelerarea cooperării judiciare în materie de cercetare penală.

8
JO L 130, 1.5.2014, p. 1
9
Convenție elaborată de Consiliu în temeiul articolului 34 din Tratatul privind Uniunea Europeană, cu privire la
asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene (JO C 197, 12.7.2000, p.
3).
 Ordinul european de anchetă este menit să simplifice activitatea autorităților judiciare în
momentul în care acestea solicită probe din alte state membre, ajutând autoritățile să combată
criminalitatea organizată și terorismul.

OEA poate fi folosit în cadrul procedurilor penale, dar și în cele inițiate de autorități
administrative și validate judiciar, atunci când acestea au o dimensiune penală. Statele membre
trebuie să decidă în privința recunoașterii sau a executării unui OEA în termen de 30 de zile și să
efectueze măsura de cercetare penală în termen de 90 de zile de la data adoptării acelei decizii10.

În unele situații, un OEA poate fi emis pentru interogarea prin conexiune video a
persoanei suspectate pentru a se lua o decizie privind emiterea sau nu a unui MEA în scopul
urmăririi penale a acesteia.

Ordinul european de anchetă reprezintă o decizie judiciară emisă sau validată de o

autoritate judiciară a unui stat membru, în scopul ducerii la îndeplinire a uneia sau mai multor
măsuri de anchetă specifice într-un alt stat membru, în vederea obținerii de probe sau în vederea
transmiterii probelor care se află deja în posesia autorității competente din statul de executare. În
principiu, ordinul european de anchetă include orice măsură de anchetă, cu excepția instituirii
unei echipe comune de anchetă și a strângerii de probe în cadrul unei echipe comune de anchetă.

Când România este stat emitent, ordinul european de anchetă este emis, în cursul
procesului penal, de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau de
judecătorul competent, potrivit fazei procesuale, din oficiu sau la cererea părților sau subiecților
procesuali principali, în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală.

Când România este stat de executare, recunoașterea și executarea unui ordin european de
anchetă sunt de competența parchetului sau instanței competente material și după calitatea
persoanei, potrivit legii române. Competența teritorială este determinată în funcție de locul unde
urmează să fie dusă la îndeplinire măsura de anchetă. Ordinele europene de anchetă care privesc
fapte care, potrivit legii, sunt de competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de
10
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32014L0041, accesat la 01.03.2019
Criminalitate Organizată și Terorism sau a Direcției Naționale Anticorupție se recunosc și se
execută de către acestea.

Competența îndeplinirii atribuțiilor de autoritate centrală se exercită de către Ministerul

Justiției, în cazul ordinelor europene de anchetă care se referă la activitatea de judecată ori de
executare a hotărârilor, și de către Ministerul Public, prin structurile de specialitate, în cazul
ordinelor europene de anchetă care se referă la activitatea de cercetare şi urmărire penală.
Ordinul european de anchetă se traduce, prin grija autorității emitente și se transmite direct
autorității competente din statul de executare, prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă
și care să permită statului de executare să stabilească autenticitatea acestuia.

Actele emise și măsurile luate de autoritățile judiciare române în executarea ordinului

european de anchetă sunt supuse căilor de atac prevăzute de Codul de procedură penală, în
aceleași condiții și în aceleași termene. Motivele de fond pentru emiterea ordinului european de
anchetă pot fi contestate numai în fața autorității emitente.

Declararea unei căi de atac nu suspendă executarea măsurii de anchetă, cu excepția

cazului în care acest lucru este prevăzut de legea română în cauze interne similare.

Recunoașterea sau executarea ordinului european de anchetă poate fi amânată dacă

executarea acestuia ar putea aduce atingere cercetărilor penale sau unui proces penal în curs, atât
timp cât autoritățile române consideră necesar ori dacă obiectele, documentele sau datele vizate
de ordinul european de anchetă sunt deja utilizate în cadrul altor proceduri, până când acestea nu
mai sunt necesare în acest scop.

Un ordin european de anchetă poate fi emis și pentru transferul temporar al unei persoane
supuse unei măsuri privative de libertate în statul de executare în scopul aplicării unei măsuri de
anchetă în vederea strângerii de probe pentru care este necesară prezența respectivei persoane pe
teritoriul statului emitent, cu condiția ca aceasta să fie returnată în termenul stabilit de statul de
executare.

Executarea unui ordin european de anchetă, emis în vederea transferului temporar către
statul emitent al persoanelor private de libertate, în scopul ducerii la îndeplinire a unei măsuri de
anchetă, poate fi refuzată dacă există vreun motiv de neexecutare a ordinului european de
anchetă, dacă persoana supusă unei măsuri privative de libertate nu își dă consimțământul sau
dacă transferul este de natură să prelungească detenția persoanei.

Cu toate acestea, o persoană transferată nu este urmărită penal sau deținută ori supusă
niciunei alte restrângeri a libertății sale personale în statul emitent pentru fapte comise sau
condamnări pronunțate anterior părăsirii teritoriului statului de executare. Această imunitate
încetează însă dacă persoana transferată, care a avut posibilitatea de a pleca în termen de 15 zile
consecutive de la data la care prezența sa nu mai era solicitată de autoritățile emitente a rămas
totuși pe teritoriul respectiv sau a revenit după ce a plecat.

În orice situație, perioada de detenție pe teritoriul statului emitent se scade din perioada
de detenție pe care persoana vizată este sau va fi obligată să o execute pe teritoriul statului de
executare.

5. Caz practic

La data de 02.10.2017, la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate

Organizată şi Terorism – Structura Centrală a fost înregistrat un ordin european de anchetă
formulat de autorităţile judiciare franceze, în cauza penală nr. 1, instrumentată de instrucţia
Tribunalului de Mare Instanţă din Lyon, în care a fost începută urmărirea penală, conform
codului penal francez, pentru furturi şi tentative de furt comise în bandă organizată, precum
şi asociere de răufăcători în vederea pregătirii unor crime sau delicte pedepsite cu 10 ani
închisoare, fapte incriminate în art. 228, 229 şi 367 din Codul Penal.

În perioada 2016-2017, grupul infracţional organizat format de P. L., P. G., P. S. şi alţi

cetăţeni români a comis cel puţin 15 furturi de metale semipreţioase, feroaliaje (nichel,
vanadium, feromolibden etc.) din societăţi comerciale situate pe teritoriul francez, prejudiciul
total fiind estimat la aproximativ 1,2 milioane euro.
Grupul infracţional constituit în jurul fraţilor P, din Țăndărei, jud. Ialomița, a rezultat că membrii
acestuia sunt în fapt asociaţi pe modelul unui clan, pe baza relaţiilor de rudenie, pornind de la cei
doi fraţi.

Aceștia erau cunoscuţi pe plan local sub denumirea de “Boncu” şi încă din anul
1998 numiţii P. L., P. G. şi P. S. sunt cunoscuţi ca făcând parte dintr-un grup infracţional care
sustrăgea fier vechi de pe halda de zgură a combinatului siderurgic S.C.ARCELOR MITTAL
S.A Galaţi, aceştia fiind şi foarte violenţi în localitatea de origine.

Din verificările efectuate a rezultat faptul că, încă din anul 2015, la nivelul Serviciului
de Investigaţii Criminale din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Ialomița, au fost
obţinute informaţii precum că fraţii Boncu comit furturi de feroaliaje din ţări aflate din Uniunea
Europeană şi că banii obţinuţi din aceste genuri de infracţiuni sunt folosiţi la construcţia unor
case de mari dimensiuni, achiziţia de autoturisme şi de animale (oi, vaci şi porci), cei în cauză
dezvoltând o fermă de animale (stână) pe raza localității Țăndărei.

Cu ocazia interceptărilor telefonice a rezultat că fraţii Boncu s-au constituit într-o

grupare bazată pe gradul de rudenie, membrii acesteia deplasându-se cu autoturisme, de obicei
marca MERCEDES VITO, în ţări din Uniunea Europeană (Franţa, Italia, Belgia, Olanda, etc.) şi
- după o pândă sumară - pătrund prin efracţie în depozite, magazii, hale şi ateliere aparţinând de
obicei firmelor de metalurgie care ocupă suprafeţe mari de teren şi îşi neglijează sistemele de
pază, sustrăgând feroaliaje (ferovanadium, feromolibden), material neferos (alamă, cupru, nichel,
zinc), precum şi componente metalice al căror preţ pe piaţa neagră este destul de ridicat (cuţite
de strung cu cap vidia).

S-a mai stabilit de asemeneacă fraţii Boncu nu erau organizaţi din punct de
vedere ierarhic pe verticală, în sensul că niciunul dintre aceştia nu lua decizii pentru ceilalţi,
modalitatea de acţiune fiind luată de comun acord. Din grup s - a detaşat P. L., dar nu ca un lider
ci ca un frate mai mare, acesta fiind cel care la final împărțea banii proveniţi din infracţiune.
Modul de organizare a clanului Boncu era mai degrabă pe linie orizontală, în care fiecare din
fraţii Boncu coordonau alte patru persoane, doi şoferi ai autovehiculului cu care se deplasează de
regulă şi alte două persoane, acestea din urmă fiind cele care transportă marfa sustrasă către
autoturism.
 Totodată, s-a mai stabilit că, din momentul în care începea activitatea
infracţională, respectiv din momentul în care autoturismele părăseau judeţul Ialomița, fiecare
maşină avea o autonomie proprie de deplasare, aceste autoturisme acordându-şi ajutor pe
parcursul deplasării. În momentul când îşi alegeau un loc în care să desfăşoare activitatea
infracţională, toate maşinile se reuneau, de comun acord cu liderii de pe fiecare autoturism.
Activitatea infracţională o desfăşurau în comun numai dacă în locul faptei liderii stabileau că este
suficientă marfă pentru a fi încărcată în maşini. Altfel, fiecare maşină îşi cauta individual locuri
pentru a sustrage materiale. Marfa sustrasă, era comercializată în locuri diferite, în sensul că,
după natura materialului sustras, respectiv feroaliaj (acest tip fiind comercializat pe piaţa neagră
în România la un preţ de aproximativ 15 euro/kg.), îl aduceau în România, celelalte material, în
special materiale neferoase, fiind comercializate la un centru de colectare din Belgia, la o
persoană în vârstă. Banii astfel procuraţi nu îi primeau pe loc, aceştia fiind nevoiţi să mai facă
drumuri către Belgia pentru a intra în posesia banilor.

În România, feroaliajele erau comercializate prin intermediul numiţilor B. S.J, zis

"Moldoveanu", B. R, zis „Patry" și B. M.,.

Pe drumul de întoarcere în România, grupurile astfel constituite pe fiecare maşină se

deplasau la distanţe mari una de cealaltă, ţinând legătura telefonic prin intermediul fiecărui lider
din maşină. Aceştia acţionau autonom, ajutându-se pe drumul de întoarcere cu informaţii cu
privire la activitatea organelor de poliţie rutieră.

Au mai fost identificate un număr de 25 de persoane care au aderat la clanul fraţilor

Boncu, persoane care erau în general rude ale acestora (veri, cumetri, fini, nepoţi), cât şi
persoane apropiate clanului, care şi-au asumat rolul de lider pe câte o maşină.

S-a mai stabilit că membrii clanului Boncu, au pus la punct şi o modalitate de plată, mai
ales în cazul cărăuşilor, plată condiţionată de cantitatea de material sustras, astfel că, pentru o
cantitate de până la 1 tonă, plata era de 1.000 lei pentru fiecare, la o cantitate de 2 tone, plata era
de 3.000 lei. În plus fiecare lider de maşină asigura din banii personali plata combustibilului şi
hrana ocupanţilor, iar pentru cazare nu erau necesari întrucât, de cele mai multe ori, maşinile
erau oprite în staţii de alimentare cu combustibil sau parcări de magazine mai mari, unde aceştia
se odihneau, astfel neatrăgând atenţia asupra lor.
 La data de 31.10.2017 a avut loc acţiune comună cu autorităţile franceze, fiind efectuate
22 de percheziţii domiciliare (16 adrese din jud. Ialomița, 2 adrese din jud. Brăila, 2 adrese din
jud. Teleorman şi 2 adrese din jud. Ilfov), au fost puse în executare 34 de mandate de aducere,
34 audieri, totodată fiind puse în executare 14 mandate europene de arestare.
 Concluzii

Domeniul de aplicare a prezentei Directive se referă la măsuri provizorii și numai în

vederea strângerii de probe, astfel încât, ar trebui subliniat că orice element, inclusiv activele
financiare, pot face obiectul măsurilor provizorii în cadrul procedurilor penale, nu numai în
scopul strângerii de probe, ci și în vederea confiscării. Distincția dintre cele două obiective ale
măsurilor provizorii nu este întotdeauna evidentă și scopul măsurii provizorii se poate schimba
pe parcursul anchetei. Din acest motiv, este esențial să se mențină o legătură facilă între diferitele
instrumente aplicabile în acest domeniu. În plus, din același motiv, decizia utilizării sau nu a unui
element ca probă și, prin urmare, să facă obiectul unui Ordin European de Anchetă ar trebui
lăsate în sarcina autorității emitente.

Statele membre pot implementa dispozițiile directivei în termen de 3 ani de zile de la

publicare, dar atunci când se face trimitere la asistența reciprocă în instrumentele internaționale
relevante, precum convențiile încheiate în cadrul Consiliului Europei, ar trebui înțeles că
prezenta directivă are prioritate față de convențiile respective pentru statele membre care au
obligații în temeiul prezentei directive.

Referitor la infracțiunile cuprinse în anexa D, acestea trebuie interpretate în mod

consecvent cu interpretarea lor în cadrul instrumentelor juridice existente referitoare la
recunoașterea reciprocă.11

Referitor la documentele explicative, statele membre s-au angajat să însoțească, în

cazurile justificate, notificarea măsurilor de transpunere cu unul sau mai multe documente care
să explice relația dintre componentele unei directive și părțile corespunzătoare din instrumentele
naționale de transpunere, iar în prezenta directivă, Parlamentul European și Consiliul consideră
că transmiterea unor astfel de documente este justificată.

Deoarece obiectivul prezentei directive, și anume recunoașterea reciprocă a deciziilor

luate în vederea obținerii de probe, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele
11
În conformitate cu Declarația politică comună din 28 septembrie 2011 a statelor membre și a Comisiei privind
documentele explicative (JO C 369, 17.12.2001, p. 14)
membre, dar, având în vedere amploarea și efectele sale, poate fi realizat mai bine la nivelul
Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este
definit la art. 5 din TUE.

În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este definit la articolul

menționat, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului
menționat.

Statele membre ar trebui să prevadă, în aplicarea prezentei directive, politici transparente

în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal, precum și exercitarea dreptului
persoanei vizate de a recurge la căi de atac în vederea protejării datelor sale cu caracter personal.
 Bibliografie

1. Legea nr. 236/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internațională în materie penală, publicat în M.Of. al României în vigoare de la 17
decembrie 2017

2. Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14.06.1985 între guvernele statelor
din Uniunea Economică Benelux, Republicii federale Germania și Republicii Franceze (JO L
239, 22.9.2000)

3. Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de

arestare și procedurile de predare între statele membre (JO L 190, 18.7.2002).

4. Directiva 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2005

privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și finanțării
terorismului (JO L 309, 25.11.2005).

5. Judith Hestler (2010) Recunoașterea Reciprocă în Domeniul Cooperării Judiciare

6. Gyula Fabian 2010 Drept Instituțional Comunal , ed. III

7. P. Palcu, Adina Moisa, Mandatul European de obținere a probelor, Ed. Mendimond, Italia,
volum electronic ISBN 978-88-7587-675-3.

8. Declarația politică comună din 28 septembrie 2011 a statelor membre și a Comisiei privind
documentele explicative (JO C 369, 17.12.2001, p. 14)

9. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, INFORMĂRI PROVENIND DE LA INSTITUȚIILE,

ORGANELE ȘI ORGANISMELE UNIUNII EUROPENE Comunicarea Comisiei – Manual
pentru emiterea și executarea unui mandat european de arestare (2017/C 335/01

10 www.ejn-crimjust.europa.eu.

11. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32014L0041

12. www.universuljuridic.ro
Lect. univ. dr. NOREL NEAGU Universitatea „NICOLAE TITULESCU” COOPERAREA JUDICIARĂ
INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ (TEORIE ŞI PRACTICĂ JUDICIARĂ) Universul Juridic Bucureşti -
2012- Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L. Copyright © 2012, S.C. Universul Juridic S.R.L. Toate
drepturile asupra prezentei ediţii aparţin S.C. Universul Juridic S.R.L. Nicio parte din acest volum nu
poate fi copiată fără acordul scris al S.C. Universul Juridic S.R.L. NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ
NU VA FI COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOŢIT DE SEMNĂTURA ŞI ŞTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE
INTERIORUL ULTIMEI COPERTE. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NEAGU, NOREL
Cooperarea judiciară internaţională în materie penală / Norel Neagu. - Bucureşti : Universul Juridic, 2012
Bibliogr. ISBN 978-973-127-681-6 343.1 REDACÞIE: tel./fax: 021.314.93.13 tel.: 0731.121.218 e-mail:
redactie@universuljuridic.ro DEPARTAMENTUL tel.: 021.314.93.15; 0726.990.184 DISTRIBUÞIE: fax:
021.314.93.16 e-mail: distributie@universuljuridic.ro www.universuljuridic.ro COMENZI ON-LINE, CU
REDUCERI DE PÂNĂ LA 15% Titlul I. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 5
ABREVIERI adde alin. apud. art. B. Of. BJ c. Cas. C. civ. C. civ. elv. (fr.) (it.) C. com. CD CEDO CJCE CJUE C.
pen. C. pr. pen. cf. col. civ. C. Ap. CC CSJ dec. dec. civ. (pen.) D. D.L. Dreptul ed. Ed. eod. loc. et alii ex.
etc. fr. g. H.G. HCM ibidem idem a se adăuga alineat citat după articol Buletinul Oficial, Partea I Buletinul
Jurisprudenţei contra Casaţie Codul civil Codul civil elveţian (francez) (italian) etc. Codul comercial
Culegere de Decizii Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Strasbourg) Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene (Luxembourg) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene Codul penal Codul de
procedură penală a se compara cu colegiul civil Curtea de Apel Curtea Constituţională Curtea Supremă
de Justiţie (1990-2003) decizia decizia civilă (penală) etc. Decret Decret-lege Revista „Dreptul” ediţie
Editura eodem loco, „în acelaşi loc” şi alţii (altele) (de) exemplu etcaetera („şi celelalte”) francez german
Hotărârea Guvernului României Hotărârea Consiliului de Miniştri în acelaşi loc acelaşi autor 6
COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ id infra ÎCCJ JO Jud. L. loc. cit. M. Of.
n.a. n.n. nr. O.G. O.U.G. op. cit. p. pp. p.n. par. passim pt. pct. Plen TS s. civ. s. civ. propr. int. s. com. s.
cont. adm. sent. civ. (pen.) s.n. s. pen. supra ş.a. t. T. TCE T. jud. T. reg. TS urm. V. vs. vol. id est, „adică”
mai jos Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Jurnalul Oficial al Uniunii Europene Judecătoria Lege locul citat
Monitorul Oficial al României, Partea I nota autorului nota noastră (a autorului) numărul Ordonanţa
Guvernului Ordonanţa de urgenţă a Guvernului opera citată pagina paginile paranteza noastră
paragraful în diverse locuri pentru punctul Plenul Tribunalului Suprem secţia civilă secţia civilă şi de
proprietate intelectuală secţia comercială secţia contencios administrativ sentinţă civilă (penală) etc.
sublinierea noastră secţia penală mai sus şi alţii (altele) tomul Tribunalul Tratatul Comunităţilor
Europene Tribunalul judeţean Tribunalul regional Tribunalul Suprem următoarele a se vedea versus,
„contra” volumul Titlul I. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 7 CUVÂNT-
ÎNAINTE Dezvoltarea fără precedent a relaţiilor internaţionale în societatea contemporană a fost însoţită
de o creştere, de asemenea fără precedent, a criminalităţii internaţionale prin proliferarea unor forme
ale criminalităţii organizate pe teritoriul mai multor state. Progresul tehnico-ştiinţific înregistrat, precum
şi extinderea procesului de democratizare la nivel internaţional, a creat posibilitatea mişcării cu uşurinţă
a persoanelor şi mărfurilor, conducând implicit la dezvoltarea societăţii umane în ansamblul său. Efectul
indiscutabil benefic, pentru întreaga umanitate, a creat însă şi posibilitatea unei largi proliferări a
fenomenului criminalităţii la nivel mondial. Pericolul tot mai accentuat determinat de creşterea
criminalităţii transnaţionale, necesitatea prevenirii şi combaterii cu mai multă eficienţă într-un cadru
organizat la nivel mondial, a determinat adoptarea unor instrumente regionale sau mondiale care să
unifice eforturile statelor lumii în stoparea proliferării criminalităţii transnaţionale. A apărut treptat
nevoia cooperării între state pentru predarea sau primirea persoanelor care au săvârşit infracţiuni pe
teritoriul unui stat, refugiindu-se apoi în alt stat în vederea evitării urmăririi penale, judecăţii sau
executării pedepsei. De asemenea, condamnarea unei persoane într-un stat, urmată de executarea
pedepsei în statul al cărei resortisant este, implică cu necesitate cooperarea între cele două state pentru
recunoaşterea hotărârii străine şi punerea în executare a acesteia. În vederea justei soluţionări a unei
cauze cu elemente de extraneitate, sunt necesare şi alte metode de cooperare judiciară, cum ar fi
indisponibilizarea ori confiscarea bunurilor care au servit la săvârşirea infracţiunii ori a produsului
acesteia, bunuri care se află pe teritoriul altui stat, transmiterea unor obiecte ce constituie mijloace de
probă, ascultarea unor martori sau experţi care se regăsesc în alt stat decât în cel în care se desfăşoară
procesul penal, constituirea unor echipe comune de anchetă în vederea soluţionării unor cauze cu
caracter transnaţional. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, reglementată prin Legea
nr. 302/2004, constituie o provocare de maximă actualitate în domeniul dreptului, atât datorită
importanţei, cât şi complexităţii pe care le implică, cu consecinţe pe plan naţional şi internaţional.
Acestea sunt doar câteva din motivele care au determinat elaborarea cursului de faţă. Cursul de
cooperare judiciară în materie penală este destinat în principal studenţilor de la cursurile de zi, precum
şi celor care urmează învăţământul universitar deschis la distanţă, fiind în acelaşi timp un instrument util
pentru practicieni. În elaborarea cursului am ţinut seama nu numai de lucrările juridice fundamentale în
materia cooperării judiciare internaţionale în materie penală, dar şi de impactul produs în practica
judiciară de unele soluţii adoptate de Curtea Europeană a Drepturilor 8 COOPERAREA JUDICIARĂ
INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ Omului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea
Constituţională, precum şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursurile în interesul legii, subliniindu-se
necesitatea interpretării prevederilor legale vizate în spiritul acestor hotărâri. Prin întregul său conţinut,
cursul are menirea de a contribui la înţelegerea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor Legii nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, la interpretarea lor unitară, la găsirea
soluţiilor corespunzătoare pentru diversele situaţii care inevitabil apar în practica judiciară. Autorul Titlul
I. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 9 Titlul I CONSIDERAŢII GENERALE
PRIVIND COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ Secţiunea I Introducere.
Importanţa şi necesitatea cooperării judiciare internaţionale în materie penală Secolul XX a fost secolul
unei dezvoltări nemaiîntâlnite a civilizaţiei, a progresului ştiinţei, tehnicii, a biomedicinei. Este un secol
care va fi asociat fără îndoială şi cu drepturile omului, care devenite o normă a culturii şi civilizaţiei
universale. Societatea internaţională le-a transformat într-o cerinţă a democraţiei, considerându-le
valori supreme ocrotite de omenire. Drepturile omului au căpătat nu numai dimensiuni de ordin
constituţional, dar au intrat în catalogul valorilor ocrotite pe plan internaţional. Totuşi, paradoxal, cu
toate că drepturile omului niciodată nu au fost aşa de puternic glorificate ca în secolul ce tocmai s-a
încheiat, ele au fost mai mult ca oricând încălcate în mod drastic. În secolul al XX-lea au avut loc cele mai
oribile războaie, s-au înregistrat genociduri la o scară inimaginabilă. În istoria secolului care tocmai s-a
sfârşit, s-au înscris războaie totale, masacre şi măceluri, deportări, epurări după criterii de rasă, criterii
etnice, de clasă, au avut loc discriminări ale minorităţilor etc. Dezvoltarea fără precedent a relaţiilor
internaţionale în societatea contemporană a fost însoţită de o creştere, de asemenea fără precedent, a
criminalităţii internaţionale prin proliferarea unor forme ale criminalităţii organizate pe teritoriul mai
multor state1 . Progresul tehnico-ştiinţific înregistrat, precum şi extinderea procesului de democratizare
la nivel internaţional, a creat posibilitatea mişcării cu uşurinţă a persoanelor şi mărfurilor, conducând
implicit la dezvoltarea societăţii umane în ansamblul său. Efectul indiscutabil benefic, pentru întreaga
umanitate, a creat însă şi posibilitatea unei largi proliferări a fenomenului criminalităţii la nivel mondial.
Pericolul tot mai accentuat determinat de creşterea criminalităţii transnaţionale, necesitatea prevenirii
şi combaterii acesteia cu mai multă eficienţă într-un cadru organizat la nivel mondial, a determinat
adoptarea unor instrumente regionale sau mondiale care să unifice eforturile statelor lumii în stoparea
proliferării criminalităţii transnaţionale2 . Crima organizată, din ce în ce mai activă, cu multiplele ei
forme de manifestare, a inclus treptat în grupurile sale societăţi cu capital privat sau de stat,
multinaţionale, oameni politici sau chiar persoane din structurile statale. Deschiderea graniţelor, 1 Bulai
(2007), p. 120. 2 Boroi (2008), p. 2. 10 COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ
în special la nivelul Uniunii Europene, prin crearea spaţiului Schengen, oferă o nouă dimensiune
criminalităţii transnaţionale, care nu mai este ţinută astfel de graniţe sau bariere. În acest context,
aceleaşi graniţe sau bariere trebuie îndepărtate de o manieră sau alta din calea organelor judiciare
chemate să ancheteze, judece, condamne sau să pună în executare hotărâri în cauze cu caracter
transnaţional. A apărut treptat nevoia cooperării între state pentru predarea sau primirea persoanelor
care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul unui stat, refugiindu-se apoi în alt stat în vederea evitării
urmăririi penale, judecăţii sau executării pedepsei. De asemenea, condamnarea unei persoane într-un
stat, urmată de executarea pedepsei în statul al cărei resortisant este, implică cu necesitate cooperarea
între cele două state pentru recunoaşterea hotărârii străine şi punerea în executare a acesteia. În
vederea justei soluţionări a unei cauze cu elemente de extraneitate, sunt necesare alte metode de
cooperare, cum ar fi: indisponibilizarea ori confiscarea bunurilor care au servit la săvârşirea infracţiunii
ori a produsului acesteia, bunuri care se află pe teritoriul altui stat; transmiterea unor obiecte ce
constituie mijloace de probă; ascultarea unor martori sau experţi care se regăsesc în alt stat decât în cel
în care se desfăşoară procesul penal; constituirea unor echipe comune de anchetă în vederea
soluţionării unor cauze cu caracter transnaţional. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
reglementată prin Legea nr. 302/2004, constituie o provocare de maximă actualitate în domeniul
dreptului, atât datorită importanţei, cât şi complexităţii pe care le implică, cu consecinţe pe plan
naţional şi internaţional. Cooperarea judiciară în materie penală reprezintă un sistem deschis de principii
şi reguli a cărui funcţionalitate este puternic influenţată de conduita a doi actori naţionali importanţi
chemaţi să pună în executare ordinea juridică internaţională astfel creată: legiuitorul naţional şi
magistratul. Cooperarea judiciară în materie penală nu este numai unul din pilonii fundamentali ai
Uniunii Europene, ci creează astăzi, chiar şi în afara spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, contextul
unei cunoaşteri aprofundate a sistemelor de drept ale statelor implicate. Totodată, ea subliniază faptul
că încrederea şi deschiderea pe care, în baza principiului cooperării loiale şi a obligaţiilor asumate la
nivelul Uniunii Europene şi în plan internaţional, statele trebuie să o acorde unele altora, nu sunt
întotdeauna manifestate pe deplin. Cooperarea internaţională în materie penală, care iniţial avea un
caracter exclusiv interguvernamental, asistenţa judiciară internaţională, în sens larg, fiind solicitată sau
acordată de sau prin intermediul autorităţilor executive, a căpătat în zilele noastre noi dimensiuni şi
valenţe. Dacă la nivel global, cooperarea în domeniul penal rămâne, în general, cantonată în formalism,
în Europa, şi mai cu seamă la nivelul Uniunii Europene, deşi încă guvernată preponderent de
instrumente interguvernamentale, vorbim, după 1999, de cooperare judiciară, iar noile instrumente
juridice, bazate pe principiile recunoaşterii şi încrederii reciproce, reglementează forme de cooperare
directă între autorităţi judiciare, într-un spaţiu judiciar comun1 . 1 Radu (2008), p. 19. Titlul I.
Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 11 Secţiunea a II-a Principiile cooperării
judiciare internaţionale în materie penală Cooperarea judiciară internaţională în materie penală se
bazează în principal pe următoarele principii fundamentale: • preeminenţa dreptului internaţional; •
protejarea intereselor fundamentale ale României; • curtoazia internaţională şi reciprocitatea; •
recunoaşterea hotărârilor străine şi încrederea reciprocă; • aut dedere, aut judicare; • principiul
specialităţii; • principiul non bis in idem; • principiul confidenţialităţii. 2.1. Preeminenţa dreptului
internaţional Acest principiu este menţionat în Legea nr. 302/2004, unde se precizează că prevederile
acesteia se aplică în baza şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie
penală, cuprinse în instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, pe care le
completează în situaţiile nereglementate. De asemenea, cooperarea cu un tribunal penal internaţional
sau o organizaţie internaţională publică, în conformitate cu dispoziţiile în materie ale unor instrumente
internaţionale speciale, cum sunt statutele tribunalelor penale internaţionale, se examinează printr-o
procedură legală distinctă, prevederile legii privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
putând fi aplicate în mod corespunzător, în completare, dacă este necesar. 2.2. Respectarea intereselor
fundamentale ale României Cooperarea judiciară internaţională în materie penală este obligatorie, în
temeiul tratatelor şi convenţiilor internaţionale şi bilaterale încheiate de ţara noastră, dar există şi limite
ale cooperării. Astfel, aplicarea dispoziţiilor privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
este subordonată protecţiei intereselor de suveranitate, securitate, ordine publică şi a altor interese ale
României, definite prin Constituţie. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori, în cadrul unei activităţi de
cooperare judiciară internaţională în materie penală, vor fi puse în pericol valorile menţionate mai sus,
activitatea de cooperare în sine nu se va realiza, chiar dacă sunt îndeplinite toate celelalte condiţii. De
altfel, suveranitatea, securitatea şi ordinea publică internă reprezintă valori fundamentale ale statului de
drept, recunoscute ca atare şi în alte documente internaţionale şi aplicate de către toate statele lumii în
relaţiile lor. 12 COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ 2.3. Curtoazia
internaţională şi reciprocitatea Cooperarea judiciară internaţională în materie penală se realizează de
regulă în virtutea unui tratat sau unei convenţii multilaterale sau bilaterale. Lipsa unui asemenea tratat
sau convenţii nu reprezintă însă un impediment insurmontabil în realizarea cooperării judiciare. În lipsa
unei convenţii internaţionale, cooperarea judiciară se poate efectua în virtutea curtoaziei internaţionale,
la cererea transmisă pe cale diplomatică de către statul solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii
dată de autoritatea competentă a acelui stat. În acest caz, Legea nr. 302/2004 constituie dreptul comun
în materie pentru autorităţile judiciare române. Lipsa reciprocităţii nu împiedică să se dea curs unei
cereri de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, dacă aceasta: a) se dovedeşte necesară
datorită naturii faptei sau nevoii de a lupta împotriva anumitor forme grave ale criminalităţii; b) poate
contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului ori condamnatului sau la reintegrarea sa socială; c) poate
servi la clarificarea situaţiei judiciare a unui cetăţean român. În cazul în care statul român formulează o
cerere în baza curtoaziei internaţionale, asigurarea reciprocităţii va fi dată de către ministrul justiţiei,
pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorităţii judiciare române
competente. 2.4. Recunoaşterea hotărârilor străine şi încrederea reciprocă Recunoaşterea hotărârilor
străine şi încrederea reciprocă reprezintă principii fundamentale ale cooperării judiciare. Nu se poate
concepe cooperare judiciară în lipsa încrederii reciproce în sistemele de drept ale statelor participante în
mecanismul de cooperare şi în garanţiile fundamentale oferite de acestea în procesul penal. Încrederea
reciprocă duce implicit la recunoaşterea hotărârilor unui alt stat în procedura cooperării judiciare,
contribuind esenţial la celeritatea şi eficienţa procesului penal. De altfel, încă de la Consiliul European de
la Tampere, în 1999, s-a precizat că recunoaşterea hotărârilor străine şi încrederea reciprocă reprezintă
piatra de temelie a cooperării judiciare, contribuind decisiv la crearea unui spaţiu de libertate, securitate
şi justiţie la nivelul Uniunii Europene. 2.5. Aut dedere, aut judicare Acest adagiu latin are o traducere
simplă în limba română: ori predai, ori judeci. Astfel, refuzul cooperării judiciare internaţionale în
materie penală obligă statul solicitat ca la cererea statului solicitant să supună cauza autorităţilor sale
judiciare competente, astfel încât să se poată exercita urmărirea penală şi judecata, dacă este cazul. În
acest scop statul solicitant ar urma să transmită gratuit statului solicitat informaţiile şi obiectele privind
infracţiunea. Statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale. Titlul I. Consideraţii generale
privind cooperarea judiciară internaţională 13 Acest principiu operează atât în cazul refuzului predării
propriului resortisant, cât şi în cazul refuzului predării unui cetăţean străin. 2.6. Principiul specialităţii
Acest principiu se aplică în special în materia predării persoanelor în vederea urmăririi, judecării sau
executării pedepsei şi constă în regula ca persoana să fie urmărită, judecată, condamnată sau să execute
pedeapsa strict pentru fapta care a declanşat procedura cooperării judiciare ce a rezultat în predarea
acesteia, iar nu şi pentru alte fapte comise anterior predării. De la această regulă există şi excepţii: a) în
cazul în care statul care a predat-o consimte la extinderea obiectului predării şi la alte fapte decât cele
menţionate iniţial în cererea de predare; b) având posibilitatea să o facă, persoana predată nu a părăsit,
în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul statului solicitant, ori dacă a revenit pe
teritoriul acestuia după ce îl părăsise iniţial. Când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în
cursul procedurii, persoana predată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele
constitutive ale infracţiunii recalificate ar îngădui predarea (în baza extrădării sau mandatului european
de arestare). 2.7. Principiul non bis in idem Principiul non bis in idem presupune că nimeni nu poate fi
judecat, condamnat sau obligat să execute pedeapsa de două ori pentru aceeaşi faptă. Această regulă
impune anumite limitări în ceea ce priveşte cooperarea judiciară. Astfel, cooperarea judiciară
internaţională nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal
pentru aceeaşi faptă şi dacă: a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului
penal; b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau a
format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate. Prevederile
anterioare nu se aplică dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul
din motivele care justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de
procedură penală al României. De asemenea, principiul non bis in idem nu se aplică în cazul în care un
tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub aspectul acestei
reguli. Principiul non bis in idem a fost amplu analizat şi discutat atât în practica judiciară a Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene, cât şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Recent, cele două
instanţe au ajuns la un numitor comun, interpretând noţiunea de idem care dă naştere limitării
cooperării judiciare internaţionale în materie penală. 14 COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN
MATERIE PENALĂ 2.7.1. Noţiunea de „aceleaşi fapte” În cauza Van Esbroeck1 , Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene a fost solicitată să clarifice, printre altele, domeniul de aplicare al noţiunii de „aceleaşi
fapte” din articolul 54 din Convenţia de Implementare a Acordurilor Schengen (CIAS). Întrebarea
preliminară a fost dacă „aceleaşi fapte” se referă doar la identitatea faptelor materiale, sau dacă se cere,
în plus, ca faptele să fie clasificate ca infracţiuni identice în ambele sisteme penale naţionale. Privind din
altă perspectivă, trebuie să existe o unitate „a interesului legitim protejat” aşa cum Curtea a cerut în
ceea ce priveşte sancţiunile comunitare pentru încălcarea dreptului concurenţei2 ? Curtea a ales să
interpreteze principiul non bis in idem în sens mai larg decât a făcut-o anterior în acest domeniu al
legislaţiei UE şi a reţinut că nu este necesară „unitatea interesului legitim protejat” pentru aplicarea
articolului 54 din CIAS. Potrivit Curţii în Van Esbroeck, „singurul criteriu relevant” în sensul articolului 54
din CIAS este că ar trebui să existe o „identitate a faptelor materiale, înţeleasă în sensul existenţei unui
set de circumstanţe concrete care sunt indisolubil legate între ele” 3 . De asemenea, Curtea a afirmat că
autorităţile naţionale competente, care trebuie să stabilească dacă există identitate de fapte materiale,
trebuie să se limiteze la verificarea dacă acestea constituie un set de fapte indisolubil legate între ele.
Surprinzător, aceeaşi concluzie a fost adoptată recent de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care
şi-a schimbat cu această ocazie criteriile de determinare a respectării principiului non bis in idem4 . Voi
indica în continuare principalele constatări ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ca fiind „aceleaşi
fapte” în scopul aplicării articolului 54 CIAS. Curtea a concluzionat că nu este necesar pentru cantităţile
de droguri implicate în cele două state contractante sau persoanele care ar fi participat la evenimentele
din cele două state să fie identice5 . De asemenea, exportul şi importul aceloraşi droguri continuat apoi
în diferite state contractante sunt considerate, în principiu, ca fiind „aceleaşi fapte”6 , la fel ca şi
comercializarea de bunuri în alt stat membru, după importul lor în statul membru care a pronunţat
achitarea7 ; luarea în posesie de tutun de contrabandă în străinătate într-un stat contractant şi importul
şi deţinerea aceluiaşi tutun într-un alt stat contractant, caracterizată prin faptul că inculpatul – care a
fost urmărit în ambele state contractante – a avut încă de la început intenţia să transporte tutunul, după
ce a intrat prima dată în posesia acestuia, 1 Cauza C-436/04, Léopold Henri van Esbroeck, [2006] ECR I,
p. 2333. 2 Cauzele conexate C-204/00 P, C-205/00 P, C-211/00 P, C-213/00 P, C-217/00 P şi C 219/00 P,
Aalborg, Portland şi altele v. Comisia [2004 ] ECR I, p.123 (Cement). În Cement, Curtea a statuat că
unitatea „de interes legitim protejat” este una dintre cele trei aspecte, condiţie care trebuie îndeplinită
pentru aplicarea principiului non bis in idem în dreptul concurenţei CE. 3 La paragraful 36. Este
regretabil, faptul că nici Tribunalul şi nici Avocatul General nu par să fi luat în considerare cauza Cement
în examinarea cauzei Van Esbroeck. 4 Zolothukin c. Rusiei, Hotărârea din 10 februarie 2009, [2010]
CEDO. A se vedea şi Ruotsalainen c. Finlandei, Hotărârea din 16 Iunie 2009, [2010] CEDO, în Vlăsceanu
(2010), pp. 6-12. 5 Cauza C-150/05, Jean Leon Van Straaten, [2006] ECR I, p. 9327, paragraful 53. 6 Van
Straaten, paragraful 53. 7 Cauza C-467/04, Gasparini and Others, [2006] ECR I, p. 9199, paragraful 57.
Titlul I. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 15 la o destinaţie finală
traversând mai multe state contractante, constituie un comportament care poate fi inclus în conceptul
de „aceleaşi fapte”1 . Dimpotrivă, Curtea a statuat că fapte precum, în primul rând, a obţine într-un stat
contractant bani din trafic de droguri şi, în al doilea rând, a schimba în case de schimb valutar situate
într-un alt stat contractant bani proveniţi tot din acel trafic, nu trebuie considerate ca fiind „aceleaşi
fapte”, doar pentru că autoritatea naţională competentă constată că faptele sunt săvârşite cu aceeaşi
rezoluţie infracţională 2 . 2.7.2. Noţiunea de „hotărâre definitivă” Esenţial pentru interpretarea
principiului non bis in idem este a avea o privire de ansamblu asupra constatărilor Curţii în ceea ce
priveşte conceptul de „hotărâre definitivă”. Curtea a reţinut în Gözütok şi Brugge3 că o cauză este
soluţionată „definitiv” în sensul articolului 54 CIAS dacă se realizează o tranzacţie între procuror şi
acuzat, în urma căreia acesta din urmă va plăti o amendă, fără implicarea instanţei care urma să se
pronunţe asupra fondului cauzei. Aceasta constituie o extindere a strictei interpretări a principiului de la
deciziile luate de o instanţă judecătorească la orice decizie pronunţată de către o autoritate cu atribuţii
în administrarea justiţiei penale în sistemul juridic naţional în cauză. Dimpotrivă, în Miraglia4 , Curtea a
precizat că această condiţie nu este îndeplinită atunci când acţiunea penală într-un stat este întreruptă
din cauza unei proceduri paralele instituite într-un alt stat membru. După această decizie, se părea că
este nevoie de o apreciere asupra fondului cauzei pentru a se putea dispune o hotărâre definitivă în
cauză. Curtea a infirmat această orientare în Gasparini, afirmând că principiul non bis in idem se aplică în
cazul în care s-a pronunţat încetarea procesului penal datorită intervenirii prescripţiei răspunderii
penale. Curtea a evitat prin această dispoziţie pericolul instituirii unui precedent pentru condamnarea
inculpaţilor şi a aplicat pentru prima dată principiul non bis in idem, chiar dacă nu a existat nicio
evaluare a fondului cauzei. Tot în Gasparini, Curtea a decis că principiul non bis in idem urmează să fie
aplicat în ceea ce priveşte o decizie a autorităţilor judiciare ale unui stat contractant prin care inculpatul
este achitat din lipsă de probe. Curtea a susţinut că neaplicând acest principiu la o decizie definitivă de
achitare a acuzatului din lipsă de probe ar avea efectul punerii în pericol a exercitării dreptului acestuia
la libera circulaţie5 . Curtea a dus mai departe noţiunea de „hotărâre definitivă” în Van Straaten,
stabilind că intră în noţiunea de hotărâre definitivă, împiedicând, pe cale de consecinţă, noi proceduri
într-un alt stat membru, o hotărâre de achitare pronunţată pentru lipsă de probe. Punând accentul pe
libera circulaţie a persoanelor, hotărârea Curţii sancţionează în acelaşi timp statul care a declanşat
procedurile fără a avea suficiente dovezi, împiedicând desfăşurarea unor proceduri ulterioare pentru
aceleaşi fapte. 1 Cauza C-288/05, Jürgen Kretzinger, [2007] ECR I, p. 6641, paragraful 40. 2 Cauza C-
367/05, Norma Kraaijenbrink, [2007] ECJ I, p. 619, paragraful 36. 3 Cauzele reunite C-187/01 şi C-385/01,
Hüseyn Gözütok and Klaus Brügge, [2003] ECR I, p. 1345. 4 Cauza C-469/03, Filomeno Mario Miraglia,
[2005] ECR I, p. 2009. 5 A se vedea, în acest sens, Van Esbroeck, paragraful 34. 16 COOPERAREA
JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ Domeniul de aplicare a noţiunii de „hotărâre
definitivă” este oarecum limitat în Turansky1 . Curtea a apreciat că o decizie, pentru a fi considerat ca
finală în sensul articolului 54 din CIAS, trebuie să interzică definitiv urmărirea ulterioară a faptei în statul
respectiv. O decizie care, în temeiul legislaţiei primului stat contractant care a instituit procedura penală
împotriva unei persoane, nu interzice definitiv urmărirea ulterioară a faptei la nivel naţional, nu poate, în
principiu, să constituie un obstacol pentru redeschiderea sau continuarea unui proces penal în ceea ce
priveşte aceleaşi fapte împotriva persoanei respective într-un alt stat contractant. În concluzie, în cazul
în care legislaţia naţională prevede că un caz poate fi redeschis după neînceperea urmăririi penale a
acuzatului pe motiv că fapta nu constituie infracţiune, atunci când sunt descoperite probe noi, această
decizie nu este „definitivă”. Curtea a luat o decizie interesantă în Bourquain2 . Chiar dacă a avut la
îndemână calea mai uşoară urmată în Gasparini în ceea ce priveşte termenul de prescripţie, Curtea a
ales să abordeze o altă problemă, aceea a unei condamnări în lipsă. Curtea a precizat că o condamnare
în lipsă este „definitivă” chiar dacă se ţine cont de imposibilitatea de executare directă a pedepsei
aplicate, deoarece exista obligaţia pentru organele judiciare de a oferi o nouă procedură de judecată
condamnatului în lipsă în ipoteza în care acesta ar fi prins. Există o contradicţie în hotărârile Curţii în
cazuri Bourquain şi Turansky. În Bourquain, Curtea a decis că o hotărâre este „definitivă”, chiar dacă
există posibilitatea de a se declanşa un nou proces în cazul în care persoana condamnată în lipsă ar
reapărea. În Turansky, decizie luată la 11 zile după Bourquain, Curtea a precizat că o decizie este „finală”
atunci când este luată la terminarea urmăririi penale şi interzice definitiv urmărirea ulterioară a faptei.
Considerăm că decizia luată în Turansky este cea corectă, iar soluţia în Bourquain3 ar fi trebuit să se
bazeze pe amnistie sau pe expirarea termenului de prescripţie pentru a îndeplini condiţia de „hotărâre
definitivă” consacrată de articolul 54 CIAS. O altă problemă abordată în Gasparini este dacă principiul
non bis in idem se aplică şi altor persoane decât cele al căror proces a fost definitiv soluţionat într-un
stat contractant (participanţii la infracţiune)4 . Răspunsul Curţii a fost negativ, declarând că în acest caz
nu este îndeplinită condiţia de a fi „definitiv” soluţionată această cauză cu referire la alte persoane decât
cele urmărite sau judecate efectiv într-un stat membru. Chiar dacă inculpatul a invocat principiul legii
mai favorabile (mitior lex), acest principiu nu s-ar aplica comparând legislaţia în vigoare în acelaşi timp în
state membre diferite. 2.7.3. Noţiunea de „executare” Curtea a analizat sensul de „executare” în câteva
dintre deciziile sale. Aceasta a considerat că, din moment ce inculpatul şi-a îndeplinit obligaţiile impuse
de organul 1 Cauza C-491/07, Vladimir Turanský, [2008] ECR I, p. 11039. 2 Cauza C-297/07, Klaus
Bourquain, [2008] ECR I, p. 2245, paragrafele 18-25. 3 Chiar dacă soluţia din Bourquain este corectă în
ceea ce priveşte punerea în aplicare a principiului non bis in idem, motivaţia este mai puţin
satisfăcătoare. 4 Gasparini, punctele 27-37. Titlul I. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară
internaţională 17 judiciar, pedeapsa ocazionată de procedura prin care continuarea urmăririi penale este
interzisă trebuie considerată ca fiind „executată” în sensul articolului 54 CIAS. Această decizie a fost
luată de către Curte în cauza Gözütok şi Brugge, în urma unei soluţii de încetare a urmăririi penale
dispusă de procuror ca urmare a încheierii unei tranzacţii cu inculpatul în urma căreia s-a impus plata
unei amenzi într-un stat membru, fără implicarea unei instanţe 1 . O clarificare suplimentară cu privire la
conceptul de „executare” a fost dată de către Curte în Kretzinger. Curtea a precizat că pedeapsa a fost
„executată” sau „este în curs de executare” atunci când inculpatul a fost condamnat, în conformitate cu
legislaţia acelui stat contractant, la o pedeapsă cu închisoarea a cărei executare a fost suspendată
condiţionat2 . Cu toate acestea, această condiţie nu este îndeplinită în cazul în care inculpatul a fost
reţinut sau arestat preventiv pentru scurt timp, chiar dacă, în conformitate cu legea statului de
condamnare, acea privare de libertate va fi dedusă din pedeapsa privativă de libertate executată
ulterior3 . De asemenea, în Kretzinger, Curtea a răspuns instanţei de trimitere care solicita, în esenţă,
dacă şi în ce măsură dispoziţiile deciziei-cadru privind mandatul european de arestare au vreun efect
asupra interpretării noţiunii de „executare”, în sensul articolului 54 din CIAS. Curtea a concluzionat că
faptul că un stat membru în care o persoană a fost condamnată printr-o hotărâre definitivă în dreptul
intern poate emite un mandat european de arestare în scopul executării pedepsei în temeiul deciziei-
cadru nu ar trebui să afecteze interpretarea conceptului de „executare”4 . În acelaşi spirit, opţiunea
disponibilă unui stat membru de a emite un mandat european de arestare nu afectează interpretarea
noţiunii de „executare”, chiar dacă hotărârea pronunţată în sprijinul unui posibil mandat european de
arestare a fost dată în lipsă 5 . Formularea efectivă a principiului non bis in idem, în afară de existenţa
unei condamnări definitive şi obligatorii cu privire la aceleaşi fapte, solicită în mod expres să fie
satisfăcută condiţia de executare. Această condiţie de executare prin definiţie nu ar putea fi îndeplinită
în cazul în care un mandat european de arestare urma să fie emis după procesul şi condamnarea într-un
prim stat membru, tocmai pentru a asigura executarea unei pedepse privative de libertate care nu
fusese încă pusă în aplicare, în sensul articolul 54 din CIAS. Acest lucru este confirmat de decizia-cadru în
sine, care, la articolul 3 alineatul (2), cere statului membru solicitat să refuze executarea unui mandat
european de arestare în cazul în care autoritatea judiciară de executare este informată că persoana
căutată a fost judecată definitiv într-un stat membru cu privire la aceleaşi fapte şi dacă pedeapsa a fost
executată. Cu alte cuvinte, concluzia Curţii este că opţiunea unui stat membru de a emite un mandat
european de arestare6 în vederea executării unei pedepse privative de libertate pronunţată de o
instanţă naţională nu aduce atingere principiului non bis in idem. Adică, dacă un mandat european de
arestare este emis, rezultă că pedeapsa nu este „executată”, „în curs de executare” sau „nu mai poate fi
executată” în sensul articolului 54 din CIAS. 1 Gözütok şi Brugge, paragraful 48. 2 Kretzinger, paragraful
44. 3 Kretzinger, paragraful 52. 4 Kretzinger, paragraful 64. 5 Kretzinger, paragraful 66. 6 Statul poate
decide să emită un mandat european de arestare în vederea executării pedepsei sau poate renunţa la
executarea acesteia. 18 COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ Curtea a
precizat în Bourquain că această condiţie în ceea ce priveşte executarea este îndeplinită atunci când, în
momentul în care cea de-a doua procedură penală a fost iniţiată, pedeapsa aplicată în primul stat nu mai
poate fi executată, chiar dacă executarea pedepsei date în lipsă este condiţionată de o nouă
condamnare pronunţată în prezenţa inculpatului1 . 2.8. Principiul confidenţialităţii Pentru eficienţa
cooperării judiciare internaţionale în materie penală, este esenţial ca în faza declanşării procedurilor şi
până la luarea măsurilor preventive privative de libertate sau de indisponibilizare a bunurilor,
schimburilor de informaţii etc., statul solicitat să aibă obligaţia de a asigura, pe cât posibil, la cererea
statului solicitant, confidenţialitatea cererilor care îi sunt adresate în domeniile cooperării judiciare. În
cazul în care condiţia păstrării confidenţialităţii nu ar putea fi asigurată, statul solicitat va înştiinţa statul
solicitant, care va decide. Secţiunea a III-a Formele cooperării judiciare internaţionale în materie penală
Domeniul de aplicare al Legii nr. 302/2004 se limitează la următoarele forme de cooperare judiciară
internaţională în materie penală: a) extrădarea; b) predarea în baza unui mandat european de arestare;
c) transferul de proceduri în materie penală; d) recunoaşterea şi executarea hotărârilor; e) transferarea
persoanelor condamnate; f) asistenţa judiciară în materie penală; g) alte forme de cooperare judiciară
internaţională în materie penală. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală nu se aplică
modalităţilor specifice de cooperare poliţienească internaţională, dacă, potrivit legii, acestea nu se află
sub control judiciar. 3.1. Extrădarea Extrădarea este procedura prin care un stat suveran (statul solicitat)
acceptă să predea la cererea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său şi
care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în vederea
executării unei pedepse în statul solicitant2 . 1 Bourquain, paragraful 48. 2 Radu (2008), p. 23. Titlul I.
Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 19 3.2. Predarea în baza unui mandat
european de arestare Predarea în baza unui mandat european de arestare este o procedură în care o
decizie este emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în
vederea arestării şi predării către alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării
urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de
libertate1 . 3.3. Transferul de proceduri în materie penală Transferul de proceduri în materie penală este
acea formă a cooperării judiciare în care efectuarea unei proceduri penale sau continuarea unei
proceduri iniţiate de autorităţile judiciare competente ale unui stat, pentru o faptă care constituie
infracţiune, poate fi transferată unui alt stat, dacă transferul procedurii penale serveşte intereselor unei
bune administrări a justiţiei sau favorizează reintegrarea socială în caz de condamnare. 3.4.
Recunoaşterea şi executarea hotărârilor Recunoaşterea şi executarea hotărârilor este acea formă a
cooperării judiciare care presupune atribuirea unei hotărâri emise de o instanţă din străinătate sau unui
act judiciar străin a efectelor similare pe care le produce o hotărâre sau un act judiciar emis de către o
instanţă naţională. 3.5. Transferarea persoanelor condamnate Transferarea persoanelor condamnate
constituie acea formă a cooperării judiciare în care un resortisant al unui stat, condamnat în străinătate,
este transferat, după condamnare sau după executarea unei părţi din pedeapsă, în statul al cărui
cetăţean este, pentru executarea pedepsei sau a restului de pedeapsă. 3.6. Asistenţa judiciară în materie
penală Asistenţa judiciară în materie penală vizează mai multe activităţi, îndeosebi comisiile rogatorii
internaţionale, audierile prin videoconferinţă, înfăţişarea în statul solicitant a martorilor, experţilor şi a
persoanelor urmărite, transferul temporar al persoanelor deţinute pe teritoriul statului solicitant,
interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi a comunicărilor, supravegherea transfrontalieră,
constituirea de echipe comune de anchetă, efectuarea de anchete sub acoperire sau livrări
supravegheate, percheziţiile, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi sechestrul, transmiterea spontană de
informaţii, remiterea obiectelor şi dosarelor, precum şi comunicarea actelor de procedură care se
întocmesc ori se depun într-un proces penal. 1 Boroi (2008), p. 15. 20 COOPERAREA JUDICIARĂ
INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ Asistenţa judiciară în materia penală se particularizează în relaţia
între statele membre ale Uniunii Europene, în special în ceea ce priveşte dispoziţiile pentru punerea în
aplicare a acordurilor privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, dar şi prevederi
privind cooperarea în domeniul schimbului de informaţii legate de conturile şi transferurile bancare,
executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor, aplicarea
principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor pecuniare şi a ordinelor de confiscare. 3.7. Alte forme
de cooperare judiciară în materie penală Aceste forme se află în faza incipientă sau a acordului de
principiu, cum ar fi recunoaşterea şi executarea ordinului european de restricţie, care presupune
recunoaşterea şi executarea pe tot cuprinsul Uniunii Europene a unei hotărâri judecătoreşti prin care
persoanei condamnate i se interzice dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai
acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a
se apropia de acestea. Secţiunea a IV-a Mic dicţionar de termeni în materia cooperării judiciare
internaţionale penale În sensul legii privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
termenii şi expresiile următoare se definesc astfel: a) stat solicitant – statul care formulează o cerere în
domeniile reglementate de Legea nr. 302/2004; b) stat solicitat – statul căruia îi este adresată o cerere
în domeniile reglementate de Legea nr. 302/2004; c) autoritate centrală – acea autoritate astfel
desemnată de statul solicitant sau de statul solicitat, în aplicarea dispoziţiilor unor convenţii
internaţionale; d) autoritate judiciară – instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea,
stabilite potrivit legii române, precum şi autorităţile care au această calitate în statul solicitant, conform
declaraţiilor acestuia din urmă la instrumentele internaţionale aplicabile; e) persoană urmărită –
persoana care formează obiectul unui mandat de urmărire internaţională; f) persoană extrădabilă –
persoana care formează obiectul unei proceduri de extrădare; g) extrădat sau persoană extrădată –
persoana a cărei extrădare a fost aprobată; h) extrădare activă – procedura de extrădare în care
România are calitatea de stat solicitant; i) extrădare pasivă – procedura de extrădare în care România
are calitatea de stat solicitat; Titlul I. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 21
j) persoana solicitată – persoana care face obiectul unui mandat european de arestare; k) condamnare –
orice pedeapsă sau măsură de siguranţă aplicată ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni; l) măsură de
siguranţă – orice măsură privativă sau restrictivă de libertate care a fost dispusă pentru completarea sau
înlocuirea unei pedepse printr-o hotărâre penală; m) hotărâre – o hotărâre judecătorească prin care se
pronunţă o condamnare; n) stat de condamnare – statul în care a fost condamnată persoana care poate
fi transferată sau care deja a fost transferată; o) stat de executare – statul către care condamnatul poate
fi transferat sau a fost deja transferat în vederea executării pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate;
p) resortisant al unui stat de condamnare sau de executare, în cazul României, este cetăţeanul român; r)
în sensul titlului III din Legea nr. 302/2004, autoritate judiciară emitentă este autoritatea judiciară a unui
stat membru al Uniunii Europene, competentă să emită un mandat european de arestare, potrivit legii
acelui stat; s) în sensul titlului III din Legea nr. 302/2004, autoritate judiciară de executare este
autoritatea judiciară a unui stat membru al Uniunii Europene, competentă să execute un mandat
european de arestare, potrivit legii acelui stat; ş) în sensul titlului III din Legea nr. 302/2004, stat
membru emitent este statul membru al Uniunii Europene în care s-a emis un mandat european de
arestare; t) în sensul titlului III din Legea nr. 302/2004, stat membru de executare este statul membru al
Uniunii Europene căruia îi este adresat un mandat european de arestare. Secţiunea a V-a Aspecte
comune privind cooperarea judiciară în materie penală În Legea nr. 302/2004 sunt prevăzute o serie de
dispoziţii comune tuturor formelor de cooperare judiciară internaţională în materie penală, şi în special
cele referitoare la competenţă, autorităţi centrale, transmiterea cererii, limbi utilizate, cheltuieli
efectuate în procesul de cooperare, precum şi la remiterea de obiecte şi bunuri. 5.1. Competenţa
Cererile adresate autorităţilor române în domeniile reglementate de Legea nr. 302/2004 se îndeplinesc
potrivit normelor române de drept procesual penal, dacă prin lege nu se prevede altfel. Competenţa
autorităţilor române pentru a formula o cerere în domeniile reglementate de Legea nr. 302/2004 sau de
a executa o asemenea cerere este stabilită de dispoziţiile Titlurilor II-VII ale Legii nr. 302/2004, precum şi
de alte acte normative pertinente. 22 COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ
5.2. Autorităţile centrale române Cererile formulate în domeniile reglementate de Titlurile II
(extrădarea) şi IV-VII (transferul de proceduri, recunoaşterea şi executarea hotărârilor, transferul
persoanelor condamnate, asistenţa judiciară internaţională) din Legea nr. 302/2004 se transmit prin
intermediul următoarelor autorităţi centrale: a) Ministerul Justiţiei, dacă au ca obiect extrădarea şi
transferarea persoanelor condamnate sau dacă se referă la activitatea de judecată ori la faza executării
hotărârilor penale; b) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă se referă la activităţi
din faza de cercetare şi urmărire penală; c) Ministerul Administraţiei şi Internelor, dacă se referă la
cazierul judiciar. 5.3. Transmiterea cererii de cooperare 5.3.1. Transmiterea directă Cererile de asistenţă
judiciară în materie penală pot fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor
judiciare solicitate, în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil în relaţia dintre statul
solicitant şi statul solicitat reglementează acest mod de transmitere. În alte cazuri, cererile de asistenţă
judiciară în materie penală pot fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor
judiciare solicitate în caz de urgenţă, însă o copie a acestora va fi transmisă simultan la Ministerul
Justiţiei sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz. Aceeaşi procedură va fi
urmată şi pentru transmiterea răspunsului la cererile urgente de asistenţă judiciară în materie penală.
Transmiterile directe se vor putea efectua prin intermediul Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei
Criminale (Interpol). 5.3.2. Alte modalităţi de transmitere a cererilor Regula generală privind
transmiterea cererilor de cooperare judiciară este că aceasta se face prin intermediul autorităţii centrale
desemnate. Pentru transmiterea cererilor în baza acordului între statul solicitant şi statul solicitat, pot fi
folosite şi mijloacele electronice adecvate, în special faxul, atunci când sunt disponibile, dacă
autenticitatea şi confidenţialitatea cererii, precum şi credibilitatea datelor transmise sunt garantate.
Faptul că în instrumentul internaţional aplicabil nu există menţiuni referitoare la transmiterea directă nu
împiedică însă recurgerea la căile urgente, dacă se impune acest lucru. 5.4. Limbile utilizate Cererile de
cooperare judiciară internaţională în materie penală adresate României şi actele anexe trebuie însoţite
de o traducere în limba română sau în limba engleză ori