1

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
CZU: 343.622

GÎRLA Lilia

PRUNCUCIDEREA:
ANALIZĂ JURIDICO-PENALĂ ŞI
CRIMINOLOGICĂ

Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (drept penal; criminologie)

TEZĂ DE DOCTOR ÎN DREPT

Conducător ştiinţific
BRÎNZĂ Sergiu,
doctor în drept,
conferenţiar universitar
___________________
Autor
GÎRLA Lilia
___________________

CHIŞINĂU
2005
 2

CUPRINS

CUPRINS............................................................................................................................................2
INTRODUCERE................................................................................................................................3
Capitolul I. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA PRUNCUCIDERII ...............................9
1.1. Privire istorică asupra pruncuciderii. Evoluţia reglementării răspunderii penale
pentru infracţiunea de pruncucidere.........................................................................9
1.2 Conceptul, definiţia şi particularităţile pruncuciderii...............................................19
Capitolul II. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A ELEMENTELOR CONSTITUTIVE
OBIECTIVE ALE INFRACŢIUNII DE PRUNCUCIDERE ÎN LEGISLAŢIA REPUBLICII
MOLDOVA ŞI A ALTOR ŢĂRI....................................................................................................26
2.1. Obiectul infracţiunii de pruncucidere. Problema determinării în doctrina penală
a momentului de început al vieţii omeneşti............................................................26
2.2. Trăsăturile specifice ale laturii obiective a pruncuciderii .......................................46
Capitolul III. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A ELEMENTELOR CONSTITUTIVE
SUBIECTIVE ALE INFRACŢIUNII DE PRUNCUCIDERE ÎN LEGISLAŢIA
REPUBLICII MOLDOVA ŞI A ALTOR ŢĂRI...........................................................................62
3.1. Subiectul infracţiunii de pruncucidere. Probleme de calificare în cazul
participaţiei.............................................................................................................62
3.2. Latura subiectivă a infracţiunii de pruncucidere. Problema aprecierii juridice a
tulburărilor pricinuite de naştere ............................................................................71
Capitolul IV. ASPECTUL CRIMINOLOGIC AL INFRACŢIUNII DE PRUNCUCIDERE ÎN
REPUBLICA MOLDOVA ..............................................................................................................99
4.1. Mecanismului comportamentului criminal în pruncucidere ..................................99
4.2. Starea, dinamica şi structura pruncuciderii ........................................................112
4.3. Măsuri de prevenire şi combatere a pruncuciderii ...........................................122
SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE................................................................................129
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI..............................................................................................130
ANEXE............................................................................................................................................132
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................140
ADNOTARE ...................................................................................................................................154
CUVINTE-CHEIE .........................................................................................................................157
LISTA ABREVIERILOR .............................................................................................................158
 3

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia

Ţinând cont de noile realităţi ale vieţii universale şi conştientizând faptul că recunoaşterea şi
protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului este benefică afirmării nu numai a
persoanei în parte, ci şi a societăţii, a umanităţii în ansamblul său, Constituţia Republicii Moldova,
adoptată la 29 iulie 1994, statuează şi garantează ocrotirea valorilor universale, totodată fixând
inalienabilitatea şi inviolabilitatea dreptului la viaţă, la integritatea fizică şi psihică a persoanei.
În ultimul timp, în contextul reformei judiciare şi de drept, legislaţia penală a cunoscut
transformări substanţiale impuse de noile realităţi sociale şi economice, precum şi tendinţa de
a ajusta legislaţia la principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional.
Orice acţiune îndreptată împotriva acestor valori supreme este sancţionată de legea penală,
indiferent de modul în care aceasta se materializează. În ceea ce priveşte fapta de lipsire de viaţă
a copilului nou-născut, mediatizarea intensă a multora dintre ele ar trebui să readucă în atenţia
organelor de urmărire penală, a instanţelor de judecată o problemă deosebit de delicată, şi anume:
cum trebuie calificată fapta de lipsire de viaţă a noului-născut – ca infracţiune de pruncucidere ori
ca omor cu circumstanţe agravante?
Devine tot mai clar că norma privind pruncuciderea din legea penală precedentă nu mai făcea
faţă faptelor pe care urma să le sancţioneze. E salutabil că legiuitorul, în prevederile articolului 147
al Codului penal în vigoare, a evidenţiat în calitate de circumstanţă care atenuează răspunderea
pentru acest tip de omor anume aflarea mamei la momentul comiterii infracţiunii date sub imperiul
unor tulburări fizice sau psihice, provocate de naştere, cu diminuarea discernământului.
Normele ce prevăd răspunderea penală pentru infracţiunile contra vieţii au fost revizuite.
Modificările conceptuale esenţiale, care şi-au găsit oglindire în legea penală din 18 aprilie 2002,
au dat naştere la multiple idei şi opinii exprimate în doctrina penală din Republica Moldova. În
special, radical a fost revizuită norma juridico-penală care prevedea răspunderea pentru săvârşirea
pruncuciderii. E de menţionat că construcţia normei din legea penală anterioară (art.92 din Codul
penal din 24.03.1961) nu era una reuşită, fiindcă atitudinea mai blândă a legiuitorului faţă de mama
care şi-a omorât copilul era condiţionată în exclusivitate de timpul săvârşirii infracţiunii – soluţie, în
opinia noastră, incorectă. Mai mult, utilizarea noţiunii „cu premeditare” în nici un caz nu putea
justifica comportamentul criminal al mamei sau atenua răspunderea pentru el; invers, ea trebuia să
agraveze răspunderea penală pentru lipsirea de viaţă a copilului nou-născut, legiuitorul urmând să
aprecieze fapta ca omor intenţionat cu circumstanţe agravante. Procesul de reformare a legislaţiei
 4

penale în Republica Moldova a trezit în mod inevitabil interesul studierii experienţei pozitive a altor
ţări în ce priveşte problema calificării infracţiunii de lipsire de viaţă a copilului nou-născut.
Totodată, actualitatea temei investigate poate fi argumentată şi prin faptul că este strâns legată
cu problema mult discutată, dar deocamdată nestudiată în doctrina penală, privind determinarea
momentului de început al vieţii omeneşti. Dificultatea rezolvării acesteia are explicaţie. Aşadar,
dacă în cazul omorului unei persoane mature constatarea faptului că până la acel moment ea era în
viaţă nu prezintă dificultăţi deosebite, atunci în cazul omorului unui copil nou-născut constatarea
vieţii lui trebuie dovedită. Însă, a demonstra, atât din punct de vedere medical, cât şi din punct de
vedere juridic, că la momentul săvârşirii infracţiunii copilul era viu e un lucru mult mai dificil.
Menţionăm în acest sens că legea penală ocroteşte viaţa omului atât după naştere, cât şi în procesul
naşterii.
Tema rămâne a fi actuală şi din motivul că un şir de probleme ce ţin de ea nu şi-au găsit o
tratare clară şi detaliată nici în teorie, nici în practică. Printre acestea menţionăm în special prob-
lemele privind: determinarea în doctrina penală a momentului de început al vieţii omeneşti; obiectul
juridic şi obiectul material al infracţiunii de pruncucidere; trăsăturile specifice ale laturii obiective a
pruncuciderii (în special, timpul săvârşirii infracţiunii); caracterul intenţiei făptuitorului şi influenţa
lui la calificarea faptei; încadrarea juridică în cazul participaţiei; delimitarea pruncuciderii de
infracţiunile conexe; aprecierea juridică a tulburărilor pricinuite de naştere etc. Mai mult, până în
prezent în Republica Moldova nu există nici un studiu criminologic de sine stătător dedicat acestei
tematici.
Pentru a atinge un grad cât mai posibil înalt de studiere a temei investigate ne-am referit nu
numai la actele normative din Republica Moldova, dar şi la unele prevederi legislative referitoare la
infracţiunea de pruncucidere din alte ţări (Franţa, Germania, Olanda, Turcia, Norvegia, SUA, Marea
Britanie, Canada, Australia etc.).
Totodată, a fost utilizată practica judiciară privind pruncuciderea atât din Republica Moldova,
cât şi din România, inclusiv unele precedente judiciare importante care se aplică de către instanţele
judecătoreşti în SUA în cauzele de lipsire de viaţă a noului-născut.

Scopul şi obiectivele tezei

Scopul tezei constă în: cercetarea complexă a pruncuciderii atât sub aspect juridico-penal, cât şi
sub aspect criminologic prin prisma regulilor de încadrare juridică a infracţiunii de pruncucidere în
baza semnelor obiective şi subiective; elucidarea particularităţilor şi temeiurilor răspunderii penale
a subiectului special în cazul infracţiunii de pruncucidere; examinarea practicii de calificare,
precum şi în argumentarea teoretică a corectitudinii sau incorectitudinii unor soluţii de ordin practic;
 5

elucidarea cauzelor şi condiţiilor favorabile comiterii pruncuciderii; elaborarea măsurilor de

prevenire şi combatere a pruncuciderii.
În concordanţă cu acest scop, au fost formulate şi propuse spre realizare următoarele sarcini:
1) analiza evoluţiei reglementării răspunderii penale pentru pruncucidere;
2) dezvăluirea naturii juridice a pruncuciderii; definirea noţiunilor de „infanticid”, „neonaticid”
şi „filicid”;
3) cercetarea problemei privind determinarea în doctrina penală a momentului de început al
vieţii omeneşti;
4) analiza trăsăturilor specifice ale laturii obiective a pruncuciderii, şi anume: stabilirea
limitelor temporale ce încadrează săvârşirea pruncuciderii şi a legăturii cauzale dintre fapta
prejudiciabilă şi rezultatul produs (survenirea morţii copilului nou-născut);
5) analiza comparativă a practicii judiciare din Republica Moldova şi a practicii judiciare din
România privind cazurile de pruncucidere;
6) cercetarea problemelor de calificare în cazul participaţiei la lipsirea de viaţă a copilului nou-
născut;
7) caracterizarea, sub aspect juridic, a tulburărilor pricinuite de naştere cu diminuarea
discernământului, sub al căror imperiu se află mama la momentul săvârşirii pruncuciderii;
8) investigarea şi elucidarea mecanismului de formare a comportamentului criminal al mamei
faţă de copilul ei nou-născut;
9) elaborarea măsurilor de prevenire şi de combatere a pruncuciderii;
10) propunerea unor soluţii în vederea calificării anumitor cazuri complicate de pruncucidere şi
stabilirii răspunderii penale pentru acestea.

Cercetările întreprinse se bazează pe studierea doctrinei, legislaţiei şi a practicii judiciare

existente în domeniul dat. Ca metode de cercetare au fost folosite metoda logică (analiza şi sinteza),
metoda istorică şi sistematică, metoda juridică comparativă, metoda sociologică (sondajul
sociologic şi intervievarea), metoda grupărilor statistice, modelarea matematică, corelarea statistică,
procedee grafice.
În investigaţiile noastre drept punct de reper legal a servit Codul penal al Republicii Moldova.
Au fost, de asemenea, analizate legi ce reglementează infracţiunea dată în alte ţări, precum şi alte
acte normative relevante (SUA, Marea Britanie, Australia, Canada, Finlanda, Norvegia, Turcia,
Franţa, Germania, România etc.).
Baza teoretică a investigaţiei o constituie lucrările savanţilor care au abordat tematica
infracţiunii de pruncucidere.
 6

Au fost utilizate rezultatele investigaţiilor celor mai recunoscuţi penalişti şi criminologi,

psihiatri şi medici legişti cum sunt: C. Bulai, A. Boroi, V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, O. Loghin, T.
Toader; M. Cora, O. Pop, C. Sima, H. Jung, M. Ardeleanu, M.I. Allen, M.L. Gross, E. Dulit, R.
Farooque, F. Ernst, M.L. Kaspersson, L.L. Schwartz, A.J. Silva, A. Dassouri, M.G. Spinelli, Ju.
Stroud, H. Putkonen, M.K. Anianţ, Iu. M. Antonian, S.V. Borodin, Z.O. Aşitov, B.S. Bratusi, I.I.
Gorelik, N.I. Zagorodnikov, N.F. Kuzneţova, A.N. Krasikov, V.N. Kudreavţev, A.A. Piontkovski,
R.I. Miheev, A.V. Naumov, E.F. Pobegailo, A.N. Popov, M.G. Serdiukov, A.I. Rarog etc.
În procesul de elaborare a lucrării au fost utilizate rezultatele unui studiu criminologic
efectuat în baza examinării dosarelor penale cu privire la pruncucidere.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute

Spre deosebire de alte ţări, în Republica Moldova lipsesc careva cercetări juridico-penale sau
criminologice de sine stătătoare în materie de pruncucidere. Prezenta lucrare este prima investigaţie
ştiinţifică, complexă, realizată în ţara noastră, consacrată elucidării aspectelor juridico-penale şi
criminologice ale pruncuciderii prin prisma analizei atât a domeniului teoretic, cât şi a practicii
judiciare.
În baza cercetărilor întreprinse
9 S-a definitivat momentul de început al vieţii umane care constituie declanşarea naşterii
fiziologice după 22 de săptămâni de gestaţie, indiferent de cauzele ce au provocat acest
proces ireversibil;
9 S-au clarificat contradicţiile care apar la aprecierea juridică a tulburărilor pricinuite de
naştere a mamei, stabilindu-se că acestea trebuie să aibă o anumită intensitate pentru a
produce o îngustare a câmpului conştiinţei. Astfel, pruncuciderea nu poate fi comisă cu
discernământ păstrat, ci cu unul diminuat;
9 S-a determinat că dovedirea premeditării exclude încadrarea de pruncucidere. Intenţia este
spontană şi de scurtă durată. Astfel, pregătirea sau tentativa la infracţiunea de pruncucidere
în sensul art. 147 al Codului penal în vigoare este imposibilă;
9 S-a adus claritate în delimitarea noţiunilor „copil viu” şi „copil viabil”, astfel încât
împrejurarea că, potrivit actelor medico-legale, copilul era neviabil din cauza unei afecţiuni
congenitale este irelevantă, de vreme ce în momentul naşterii acesta era viu;
9 S-a efectuat analiza încadrării juridice a faptei de ucidere a copilului nou-născut săvârşită de
către alte persoane;
9 S-a delimitat pruncuciderea de alte infracţiuni adiacente;
 7

9 S-a propus spre utilizare atât în doctrină, cât şi în practică a unor noi noţiuni, cum ar fi
„neonaticid”, „filicid”, „infanticid”;
9 S-au explicat cauzele şi condiţiile ce determină comiterea pruncuciderii;
9 S-a elucidat mecanismul comportamentului criminal al persoanelor care săvârşesc
pruncuciderea;
9 S-au propus spre atenţie cercetările criminologice ce au fost efectuate în baza studierii atât a
datelor statistice în general, cât şi a dosarelor penale în parte. În special, au fost trecute în
revistă cazurile de pruncucidere care au fost înregistrate în Republica Moldova pe parcursul
anilor 1996 -2004, s-a analizat starea, dinamica şi structura pruncuciderii;
9 S-au propus unele măsuri de prevenire şi de combatere a pruncuciderii, luându-se în calcul
experienţa pozitivă în acest sens a altor ţări.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării este determinată de faptul că în teză,

pentru prima dată în Republica Moldova, sunt examinate aspectul juridico-penal şi criminologic al
pruncuciderii. În afară de aceasta, în lucrare sunt abordate un şir întreg de chestiuni ce ţin de teoria
dreptului penal. În rezultat, este formulată definiţia pruncuciderii, definiţia momentului de început
al vieţii omeneşti, definiţia tulburărilor psihice sau fizice pricinuite de naştere cu diminuarea
discernământului; sunt analizate atât problemele ce ţin de cauzalitate, starea, dinamica şi structura
pruncuciderii, cât şi măsurile de prevenire şi combatere a acestei infracţiuni.
Unele concluzii, propuneri şi recomandări concrete formulate de noi vor fi de folos la
perfecţionarea legislaţiei penale, iar lucrătorii practici vor putea găsi răspuns la majoritatea
întrebărilor ce apar în anumite situaţii neordinare.
Mai mult, datele sondajului sociologic au demonstrat cert că lucrătorii practici se confruntă cu
greutăţi la calificarea omorului copilului nou-născut săvârşit de două sau mai multe persoane, a
celui săvârşit cu premeditare etc.
Teza dată ar putea fi folosită ca bază pentru realizarea unor lucrări ştiinţifice mai profunde
având ca tematică diverse aspecte juridico-penale şi criminologice ale pruncuciderii.
Materialul expus, concluziile şi recomandările ar putea fi utilizate în cadrul procesului
didactic din învăţământul juridic superior.
 8

Aprobarea rezultatelor
Momentele de bază ale lucrării au fost puse în dezbatere în cadrul cercului ştiinţific de la
Catedra Drept Penal şi Criminologie a Universităţii de Stat din Moldova, iar ulterior reflectate într-o
monografie şi articolele publicate în Analele Ştiinţifice ale USM, inclusiv seria „Ştiinţe Juridice”,
în Revista Naţională de Drept, în revistele „Avocatul Poporului” şi „Закон и жизнь”. Autorul a
participat la lucrările celor două conferinţe ştiinţifico-practice internaţionale cu genericul „Probleme
de prevenire şi combatere a delicvenţei juvenile, a traficului de fiinţe umane şi a migraţiunii ilegale”
(23-24 aprilie 2004), şi „Dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova la etapa actuală ”
(22-23 septembrie 2004).
 9

Capitolul I

CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA PRUNCUCIDERII

1.1. Privire istorică asupra pruncuciderii.

Evoluţia reglementării răspunderii penale pentru infracţiunea de
pruncucidere

Din cele mai vechi timpuri, legile au ocrotit fiinţa umană, considerând că toţi cei care
atentează la viaţa, integritatea corporală, libertatea, demnitatea ori sănătatea persoanei trebuie sanc-
ţionaţi proporţional cu faptele lor.
Ocrotirea acestor valori s-a materializat de-a lungul timpului într-o serie de legi ce pedepseau
în mod drastic violarea drepturilor fundamentale ale fiinţei umane.
În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de către Adunarea Generală a ONU
la 10.12.1948, e stipulat, printre altele, că „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate
şi drepturi; orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertatea şi securitatea persoanei sale...”
[3, p. 10]. La fel, Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, acordă o deosebită
importanţă ocrotirii acestor valori universale, statuând şi garantând dreptul la viaţă, la integritatea
fizică şi psihică a persoanei [1].
Orice acţiune nejustificată îndreptată împotriva acestor valori este sancţionată de legea penală.
Sub protecţia legii penale este pusă inclusiv viaţa noului-născut. Creşterea numărului de
pruncucideri pune în atenţia organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată necesitatea
stabilirii unui regim sancţionator corespunzător periculozităţii sociale a acestui fenomen.
Pruncuciderea, ca problemă socială, a apărut cu mult timp în urmă. Ea reprezintă una dintre
acele infracţiuni căreia, în diferite epoci, i s-au dat variate aprecieri atât din punctul de vedere al
moravurilor, cât şi al legilor.
În antichitate, lipsirea de viaţă a copiilor nou-născuţi era admisibilă în unele cazuri.
Cu timpul însă, această faptă se introduce, în diferite ţări, în lista faptelor penalmente
pedepsibile. În perioada când viaţa publică a fost dominată de concepţiile religioase, faţă de cei
vinovaţi de săvârşirea pruncuciderii se aplicau pedepse severe. Însă mai târziu fapta începe a fi
considerată ca omor săvârşit în circumstanţe atenuante [80, p.6]. Această infracţiune era răspândită
în toate culturile şi civilizaţiile antice pe care le cunoaştem, inclusiv în Grecia şi Roma Antică, în
India, China şi Japonia.
 10

Pruncuciderea era săvârşită sub diferite forme. Una dintre cele mai cunoscute forme ale
pruncuciderii era aducerea noului-născut în calitate de sacrificiu forţelor supranaturale şi
divinităţilor. După cum e ştiut, omorurile de gen ritual erau frecvente în Cartagina.
Sfârşitul acestei practici vicioase a coincis cu apariţia Creştinismului. Totuşi, nu putem afirma
că pruncuciderea a fost lichidată totalmente. În unele locuri de pe mapamond acest obicei s-a păstrat
până în prezent, fapt ce poate fi explicat prin sărăcia totală şi suprapopulaţie.
Recent, savantul american Margaret G. Spinelli, inspirându-se din diverse surse istorice şi
ştiinţifice, a efectuat cercetări privind fenomenul de pruncucidere în societăţile primitive şi în cadrul
civilizaţiilor dezvoltate. Ea ajunge la concluzia că pruncuciderea se practica pe toate continentele de
către diferite categorii de oameni, începând cu tribul, care se ocupa cu vânatul şi cultivarea
plantelor, şi sfârşind cu civilizaţiile dezvoltate. Lipsirea de viaţă a copiilor nou-născuţi era mai mult
o regulă decât o excepţie de la ea [130, p. 1549].
Astfel, în Lumea Antică dreptul părinţilor de a dispune de viaţa copiilor lor era un fenomen
foarte răspândit. Însă, existau şi restricţiile legiuitorului în acest sens. Spre exemplu, în dreptul
roman pruncuciderea nu era pedepsită numai în cazurile când se săvârşea de către Pater Familias.
În perioada Imperiului Roman au fost stabilite pedepse severe pentru comiterea pruncuciderii.
Dreptul tatălui de a dispune de viaţa copilului său (Patria potestas) era sub protecţia legii. Pe
parcursul anumitor perioade din Istoria Romană, copilul nou-născut se aducea, potrivit obiceiului,
în faţa tatălui (Pater Familias) care era împuternicit să decidă soarta acestuia. Legea celor XII Table
îl obliga pe Pater Familias să-şi omoare copilul nou-născut dacă ultimul se năştea cu deficienţe
fizice vădite. Cu toate că, în conformitate cu dreptul roman, pruncuciderea se considera infracţiune,
persoana vinovată de săvârşirea ei era pedepsită în rare cazuri. Cele mai răspândite metode de
săvârşire a pruncuciderii erau recunoscute următoarele:
a) abandonarea nou-născutului într-un loc pustiu;
b) otrăvirea lui cu substanţe toxice de origine vegetală [132, p.31].
Majoritatea savanţilor au evidenţiat drept cauză principală a comiterii pruncuciderilor factorul
economic. Dovadă poate servi faptul că acest fenomen se întâlnea cel mai des în cadrul familiilor
cu mulţi copii, părinţii neavând posibilitatea să întreţină un nou membru al familiei.
În Grecia şi în Roma Antică obiceiurile părinţilor de a-şi omorî copiii s-au păstrat chiar în cele
mai avansate etape de dezvoltare culturală.
Adepţii Creştinismului au depus eforturi solide pentru a preîntâmpina şi a contracara faptele
de omor al nou-născuţilor. Creştinismul a creat, pentru prima dată, obstacole eficace ce împiedicau
comiterea infracţiunii de pruncucidere. Împăratul bizantin Constantin, spre exemplu, a elaborat şi a
adoptat două legi îndreptate împotriva pruncuciderii. Referinţe la aceste legi putem găsi în Codul
 11

Teodosian (Codex Theodosianus lib. XI tit. XXVII). Una din ele prevedea acordarea de ajutor
financiar din contul statului familiilor cu mulţi copii, iar altă lege dădea posibilitatea de a înfia
copiii abandonaţi persoanelor care i-au găsit şi le-au păstrat viaţa.
Pe lângă factorul economic, drept cauză a pruncuciderii unii autori numesc şi controlul din
partea statului asupra natalităţii.
În unele societăţi antice uciderea nou-născutului a fost interpretată ca metodă primitivă de
control al naşterilor şi drept mijloc de eliberare a colectivităţii de copiii bolnavi şi slabi.
Pe insulele Solomon părinţii ucideau de obicei primul lor copil nou-născut, pentru ca mai
târziu să înfieze un copil străin de pe insulele vecine. Totuşi, în majoritatea comunităţilor umane era
vie dorinţa de a avea copii, iar lipsirea lor de viaţă era practicată în rare cazuri.
De exemplu, la eschimoşi, condiţiile de viaţă erau atât de severe, încât uneori ei îşi ucideau
fetiţele imediat după naştere, aceasta din teama că viitorii soţi nu vor fi în stare să le întreţină. În
Polinezia, în condiţiile în care densitatea populaţiei atingea cote ridicate, prevalau practici similare.
Copiii, de asemenea, fie erau lăsaţi să moară, fie erau ucişi, dacă erau fructul căsătoriei nelegitime,
al incestului sau al conceperii în afara căsătoriei, fie din cauza naşterii anormale sau din alte motive
similare.
Naşterea gemenilor era un fenomen foarte rar, dar era considerată un semn rău pentru familia
în care s-au născut, cauză din care aceştia erau lipsiţi de viaţă [114, p.205].
Motivele ce determinau uciderea fetelor erau mai multe, dar în special pentru faptul că acestea
nu pot transmite din generaţie în generaţie numele de familie, fiind totodată considerate inutile pe
timp de război şi mai slabe pentru muncile agricole.
Savanţii japonezi Sakuta şi Saito au studiat fenomenul pruncuciderii în cadrul societăţii lor şi
au descris două tipuri de pruncucidere:
1) tipul „Mabiki” – termen japonez preluat din antichitate având sensul de „înlăturare a celor
slabi” sau de control asupra natalităţii;
2) tipul „Anomie” – „copil nedorit”, noţiune bine cunoscută societăţii contemporane
[132, p.32].
E cunoscut faptul că fetiţele nou-născute deveneau mai des victime ale pruncuciderilor decât
băieţii nou-născuţi [114, p.203]. În China şi în Japonia părinţii abandonau copiii care se năşteau
slabi şi bolnavi. În cazurile în care familia avea deja copii de sex masculin fetiţele erau lipsite de
viaţă. Noii-născuţi de sex feminin deveneau victime ale pruncuciderilor şi în India, fapt ce era
explicat prin „inutilitatea” fetelor şi prin „cheltuielile enorme” pe care le aveau de suportat părinţii
pentru a le asigura cu zestre. Chiar şi încercările de natură legislativă ale guvernului englez de a
suprima acest fenomen s-au dovedit a fi zadarnice [112, p.481].
 12

Începând cu secolul al XVII-lea, în America de Nord şi în Anglia infanticidul era atât de

răspândit, încât ascunderea cadavrului copilului nou-născut era pedepsită la fel de sever ca şi
omorul agravat – cu pedeapsa capitală. Aplicată mamelor care şi-au omorât copiii, pedeapsa
capitală consta în plasarea făptuitoarei împreună cu un câine, cucoş şi şarpe într-un sac strâns legat,
aruncat în apă. Ulterior, astfel de prevederi legislative au fost abrogate, în primul rând în Anglia,
aceste pedepse fiind considerate crude şi inumane. Mai mult, unele modificări esenţiale s-au referit
şi la încadrarea juridică a faptei de ucidere a copilului nou-născut. Astfel, în 1647 Rusia devine
prima ţară din lume care pledează pentru atitudinea mai blândă faţă de mama care şi-a omorât
copilul. Mai târziu, începând cu anul 1888, majoritatea statelor europene, cu excepţia Angliei, au
evidenţiat la nivel legislativ diferenţa dintre infanticid (omorul copilului în circumstanţe agravante)
şi pruncucidere (omorul copilului pradă a unei tulburări psihice în care se afla mama) [130, p.
1549].
Tradiţional, instanţa de judecată din Marea Britanie examina pruncuciderea ca pe o crimă
deosebită. Astfel, prima Lege cu privire la pruncucidere a fost adoptată în anul 1623 în timpul
domniei dinastiei Stuart, acte normative similare fiind adoptate mult mai târziu, în 1922 şi în 1938.
De regulă, mama purta răspundere pentru uciderea noului-născut numai dacă moartea acestuia
a survenit ca urmare a unei conduite intenţionate din partea ei.
Începând cu anul 1803, toate examinările şi dezbaterile judiciare pe cazuri de pruncucidere se
desfăşurau conform ordinii procesuale generale. Până în prezent în practica judiciară engleză se
aplică principiul: „Fiecare copil nou-născut, care a fost depistat mort, se consideră născut mort până
când nu va fi dovedit contrariul” [128, p.136].
Totodată, drept premisă pentru noua lege din 1938 a servit actul din 1922 cu privire la
pruncucidere, care prevedea răspunderea penală pentru omorul copilului nou-născut de către mamă,
dacă ultima suferea de psihoză puerperală – una dintre cele mai grave tulburări psihice provocate de
naştere. În acest document legislativ nu se făcea careva referiri la condiţiile grele de trai ale
inculpatei. În astfel de situaţie, persoana vinovată era urmărită pentru omor neagravat
(manslaughter). Pe lângă aceasta, la răspundere penală pentru pruncucidere putea fi trasă:
1) femeia tânără necăsătorită care, ascunzându-şi sarcina, îşi omoară copilul nou-născut în
primele ore după naştere;
2) femeia aflată în stare de depresie postpartum sau suferind de altă boală psihică, indiferent
de originea lor, din care cauză îşi omoară copilul îndată după naştere;
3) femeia care, nefiind în stare să suporte rigorile vieţii materiale şi sociale, îşi omoară
copilul în decurs de câteva luni după naşterea lui [161, p.4].
 13

Stipulări identice întâlnim şi în legislaţiile din Tasmania, Noua Zeelandă, Australia de Vest şi
Canada. Pe teritoriile acestor state se aplică norma juridică privind responsabilitatea redusă a
mamei – o condiţie indispensabilă pentru survenirea răspunderii penale în cazul comiterii
infracţiunii de pruncucidere. Drept temei pentru adoptarea acestei norme juridice speciale a servit,
în primul rând, numărul impunător de asemenea fapte, în mare parte având drept cauză mediul de
trai nefavorabil al mamei (sărăcie, izolare socială) şi împrejurările în care decurgea naşterea, iar, în
cazul naşterii unui copil nelegitim - sentimentul de ruşine, culpabilitate şi teama pentru viitorul
incert al copilului.
Înainte de 1938, pe teritoriul statelor menţionate faţă de femeile care şi-au omorât copiii se
stabilea pedeapsa cu moartea, însă atât judecătorii, cât şi curţile cu juraţi deseori au fost mai mult
predispuse să le achite decât să le condamne. Indulgenţa faţă de inculpată era cel mai des
condiţionată de anumite circumstanţe atenuante în care se afla ultima (spre exemplu, de situaţia
materială dificilă, de izolarea ei socială etc.) [123, p.95].
Actualmente, în Marea Britanie este în vigoare Legea cu privire la pruncucidere din 1978,
care stabileşte o pedeapsă mai blândă pentru mama care a atentat la viaţa copilului său.
Destul de însemnată a fost evidenţierea în lege a stării psihofiziologice deosebite în care se
află mama la momentul săvârşirii pruncuciderii. Această tulburare poate fi cauzată de naştere, în
perioada postpartum şi în perioada lactaţiei.
Aceste circumstanţe şi-au găsit reflectare în legea sus-menţionată care prevede răspunderea
penală a mamei „... nu pentru un omor intenţionat cu circumstanţe agravante, ci pentru pruncuci-
dere, dacă femeia cauzează moartea copilului având vârsta sub 12 luni, ea aflându-se sub influenţa
unei tulburări psihice provocate de naştere sau lactaţie” [39, p.331].
Începând cu secolul al XX-lea, în 29 de state au fost adoptate legi ce prevedeau pedepse mai
blânde pentru infracţiunea de pruncucidere, limitându-se la executarea condiţionată a pedepsei
(probaţiunea) sau la măsuri de constrângere cu caracter medical. A fost luată în consideraţie
influenţa procesului de naştere asupra psihicului mamei, care putea să conducă la anumite devieri
de comportament, la acte agresive faţă de copil [130, p. 1549 - 1550].
Spre deosebire de Marea Britanie şi alte state europene, în SUA nu exista vreun act normativ
special care să prevadă pedeapsa penală pentru pruncucidere, deşi instanţele de judecată, după cum
confirmă sentinţele şi verdictele lor, până în prezent iau în consideraţie starea deosebită a mamei în
perioada de naştere şi în cea postpartum [118, p.652].
Influenţa concepţiilor religioase. Creştinismul a contribuit în mare parte la recunoaşterea
pruncuciderii în calitate de infracţiune. Însă, de regulă, atât legislaţia canonică, cât şi cea laică
prevedeau pedepse mai blânde pentru mamele care şi-au omorât copiii. Totodată, Biserica respecta
 14

postulatul, conform căruia copilul, băiat sau fată, sănătos sau bolnav, a fost creat după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu, de aceea constituie o valoare care trebuie protejată. Dat fiind că
legislaţia laică a statelor se afla sub influenţa Bisericii, ea manifesta intoleranţă nu atât faţă de fapta
de pruncucidere, cât faţă de comportamentul femeii desfrânate care a născut copilul în afara
căsătoriei şi apoi l-a omorât.
E de menţionat că dreptul canonic a influenţat şi asupra legislaţiilor laice din Europa. Pe lângă
faptul că uciderea copilului nou-născut din afara căsătoriei era calificată ca o infracţiune gravă,
observăm că de-a lungul secolelor pruncuciderea era considerată nu numai ca încălcare a poruncii
bisericeşti de a nu ucide, dar şi ca manifestare a desfrâului din partea femeii, totodată ca faptă prin
care copilul nou-născut era privat de taina botezului. Margaret G. Spinelli a ajuns la concluzia că
cea mai răspândită metoda de ucidere a copilului de către mamă în Europa Medievală era
sugrumarea cu mâinile. Anume această metodă de omor Biserica o considera păcat scuzabil
[130, p. 1549].
Îndată după creştinarea Rusiei (988 - 989), examinarea cauzelor privind naşterile în afara
căsătoriei intră în competenţa instanţelor duhovniceşti. În testamentul cneazului Vladimir găsim
lista infracţiunilor în privinţa cărora cauzele penale urmau a fi examinate de către instanţele
duhovniceşti. Printre acestea se menţionează desfrâul, zoofilia, naşterea unui copil de o fată
necăsătorită ori văduvă.
Cu mult mai târziu, în anul 1551, Sinodul bisericesc din nou confirmă scoaterea cauzelor sus-
numite de sub competenţa instanţelor laice.
În Nomocanon (prima ediţie publicată în Kiev, 1620) era prevăzută pedeapsa pentru uciderea
fătului, precum şi pentru lăsarea noului-născut fără ajutor, persoanele vinovate fiind numite „femei
desfrânate”. Astfel, în una din normele acestui act se vorbea despre naşterea în drum şi survenirea
morţii copilului lăsat fără ajutor, iar o altă normă considera drept pruncucidere abandonarea
copilului nou-născut la răscruce de drum sau sub porţile oraşului, în cazul în care nimeni nu înfia
acest copil [80, p. 7].
În acest act legislativ omorul pruncului săvârşit de către părinţii legitimi a fost diferenţiat de
pruncuciderea comisă de către o femeie necăsătorită. Pe lângă pedeapsa principală cu închisoare
până la un an, femeia era obligată să se prezinte la biserică şi să declare cu glas tare la toată lumea
păcatul său.
Totodată e de menţionat, că în societatea musulmană fetele erau considerate o povară nedorită
pentru familia în care s-au născut. Încă în perioada preislamică a fost formulat postulatul, potrivit
căruia înmormântarea de viu a unui copil de gen feminin era considerată virtute. Într-adevăr, în
Arabia Antică, până la Islam, părinţii se debarasau de fiicele nou-născute nedorite, îngropându-le de
 15

vii. Coranul – scriptură sfântă pentru musulmani reflectând ideile lui Mohammed [78, p.52], a
schimbat fundamental atitudinea oamenilor faţă de uciderea fetiţelor.
În Islam însă, drepturile copilului apar din momentul naşterii. După cum s-a menţionat în alin.
(a) art. 2 din Declaraţia de la Cairo privind drepturile omului în Islam, adoptată la 5 august 1990
(Adunarea Generală a ONU, documentul nr. A/45/421 ), viaţa este un dar de la Dumnezeu, iar
dreptul la viaţă este garantat oricărei fiinţe umane. Conform alin. (c) art. 2 al acestui document,
păstrarea vieţii omeneşti pe durata termenului dat de la Dumnezeu este obligaţia stabilită de regulile
Şariatului. Cercetările ştiinţifice au arătat că viaţa pulsează deja în embrionul care se dezvoltă; ca
urmare, avortul înseamnă nimicirea fiinţei umane vii concepute, iar avortul premeditat săvârşit fără
temeiuri legale este considerat în Islam omor intenţionat. Întreruperea sarcinii nu poate fi folosită ca
metoda de planificare a familiei; ea poate fi permisă numai în cazuri excepţionale, când sănătatea şi
viaţa femeii sunt puse în pericol, fiindcă viaţa mamei în Islam se consideră mai importantă decât
viaţa fătului. Femeia nu trebuie să-şi ascundă sarcina, chiar dacă a divorţat cu soţul după conceperea
copilului.
Nou-născuţii sunt neputincioşi şi slabi, deci nu pot să se apere împotriva atingerilor
infracţionale aduse vieţii şi sănătăţii lor. Anume din această cauză dreptul la viaţă şi sănătate se
răsfrânge asupra tuturor copiilor, indiferent de sex, rasă şi origine socială. Coranul a interzis strict
pruncuciderile larg răspândite în Arabia păgână preislamică. Unul dintre cele mai mari păcate se
considera omorul copiilor de către părinţi din teama acestora că vor fi nevoiţi să împarte cu ei
bucata de pâine. Acest obicei inuman se aplica faţă de fetiţele nou-născute, a căror naştere însemna
pentru părinţi ruşine şi dezonoare.
Totodată, e de menţionat că, ulterior, în legislaţiile multor state lipsirea ilegală de viaţă a
noului-născut de către mamă se considera secole la rând ca omor săvârşit în circumstanţe agravante.
Legile medievale nu distingeau între infanticid şi orice altă formă de pruncucidere, deşi faptul
că unele din aceste legi prevedeau o pedeapsă mai gravă pentru pruncucidere (arderea pe rug) ar
putea conduce la o concluzie contrară. În realitate, pedepsele mai severe se aplicau celor care
suprimau viaţa unui copil, nu însă şi mamei care, aflată în stare de disperare, comitea asemenea
faptă. În perioada medievală, în Vestul Europei legile erau dominate de caracterul consuetudinar,
feudal şi canonic. Una dintre cele mai importante legi a fost Corpus iuris canonici (1140). Omorul
era pedepsit cu moartea prin cele mai crude mijloace. Pruncuciderea se pedepsea, spre exemplu, cu
îngroparea de viu a femeii vinovate [107, p.31].
Cesare Beccaria a fost promotorul ideii, potrivit căreia mama naturală trebuie pedepsită mai
blând pentru fapta de pruncucidere. El avea în vedere, în special, femeia care, în urma unui viol sau
 16

în alte împrejurări deosebite, dădea naştere unui copil şi care se vedea pusă în situaţia de a alege
între dezonoare şi pruncucidere.
Raţiunea pentru care uciderea pruncului de către mamă se pedepsea mai blând era legată de
starea de disperare în care se afla femeia când trebuia să aducă pe lume un copil nelegitim.
Mai târziu, atenuarea pedepsei pentru pruncucidere a fost justificată, pornindu-se de la ideea
că mama naturală se găsea după naştere într-o situaţie deosebit de grea, datorită atmosferei generale
de condamnare a femeii care a dat naştere unui copil în afara căsătoriei; opinia publică era into-
lerantă la asemenea acte. Pe de altă parte, situaţia mamei era deseori agravată de sărăcia în care
aceasta se zbătea, lipsită de sprijinul tatălui copilului şi de ajutorul comunităţii [107, p.32].
Către începutul secolului al XIX-lea în majoritatea statelor apare tendinţa de a califica prunc-
uciderea ca omor săvârşit în circumstanţe atenuante, dacă ea a fost săvârşită de către mama
copilului.
În prezent, în legislaţiile statelor avansate, pentru săvârşirea pruncuciderii se prevede o
pedeapsă mai blândă decât pentru omorul neagravat.
De obicei, pruncuciderea era definită ca ucidere a unui copil nelegitim, băiat sau fată,
săvârşită de către mamă, din ruşine sau din frică, în timpul naşterii acestui copil.
La sfârşitul secolului al XIX-lea devine vădită tendinţa de a reduce răspunderea penală în
cazul omorului pruncului de către mamă. Drept temei pentru separarea pruncuciderii într-o
infracţiune de sine stătătoare, diferită de omor, era invocată existenţa unei stări psihofiziologice
provocate de naştere care în anumite situaţii se poate manifesta pronunţat, fără însă a echivala cu o
stare de inconştienţă, deci fără a exclude capacitatea făptuitoarei de a conştientiza caracterul
socialmente periculos al faptei sale şi al consecinţelor acesteia. Această stare excepţională a
psihicului este condiţionată, pe de o parte, de starea patologică a organismului lăuzei, iar, pe de altă
parte, de tulburarea sistemului nervos, adăugându-li-se teama de a nu fi dezonorată social şi
incertitudinea în ce priveşte viitorul său şi al copilului [108, p.126].
Trebuie de luat în consideraţie că, spre exemplu, Codul penal al României din 1864, aplicat
până în anul 1878 şi în sudul Basarabiei, în art.230 cu denumirea „Pruncucidere” incrimina omorul
copilului de curând născut, care se pedepsea, conform art.232 alin.1, cu munca silnică pe viaţă, însă
pentru pruncuciderea prevăzută de art.232 alin.2, când aceasta se va săvârşi de către mamă asupra
unui copil nelegitim, fapta era pedepsită cu recluziunea [110, p.166].
În acelaşi timp, în celelalte judeţe ale Basarabiei răspunderea penală pentru pruncucidere era
reglementată în baza art.1460 al Statutului cu privire la pedepse şi conform art.461 al Statutului
penal al Imperiului Rus. În acesta din urmă principiile calificării nu mai aveau la bază deosebirile
dintre modalităţile de ucidere a copilului. Astfel, potrivit art.461 din actul normativ sus-numit,
 17

moartea poate fi cauzată atât pe calea acţiunilor, cât şi prin inacţiune, cu alte cuvinte – prin
neacordarea ajutorului necesar noului-născut. În calitate de subiect poate fi numai mama biologică;
copilul trebuie să fie născut în afara căsătoriei; momentul uciderii e determinat prin sintagma „în
timpul naşterii”. Despre motive nu se vorbeşte nimic, pedeapsa fiind redusă la internarea
făptuitoarei în casele de corecţie pe un termen de la 1 an şi 6 luni până la 6 ani [107, p.33].
În ce priveşte expresiile imprecise „născut de curând” sau „imediat după naştere”, Codul
penal al României din 1936 a dat o formulare mai clară dispoziţiei de incriminare a pruncuciderii,
prevăzând în art.465 că săvârşeşte această infracţiune mama naturală care îşi ucide copilul înainte
de a fi expirat termenul legal de declarare la Oficiul stării civile (15 zile de la naştere) [110, p.166].
În Codul penal al RSSFR din 1926 la art.136 era prevăzută răspunderea penală pentru
omorurile săvârşite în circumstanţe agravante. Astfel, omorul pruncului de către mamă se încadra în
art.136 lit. d), fiind omor agravat săvârşit de către persoana care era obligată să poarte o grijă
deosebită pentru cel omorât. E de menţionat că legislaţia penală a RSSFR de până la 1960 nu
distingea omorul pruncului de către mamă ca o componenţă a omorului săvârşit în circumstanţe
atenuante, calificând fapta ca omor săvârşit în circumstanţe agravante. Din momentul adoptării
Codului penal al RSSFR din 1960 omorul pruncului de către mamă era calificat conform art.103 –
ca omor neagravat [90, p.126].
Totodată, în perioada postbelică Colegiul penal al Judecătoriei Supreme din RSFSR orienta
instanţele de judecată la stabilirea termenelor cât mai reduse de închisoare sau la condamnarea cu
suspendarea pedepsei, dacă omorul pruncului de către mama lui naturală a fost consecinţa directă:
1) a sărăciei totale a mamei, sortind-o pe ea şi pe copilul său la o existenţă mizerabilă;
2) a sentimentului de ruşine determinat de presiunea mediului incult, care îi va crea în viitor
atât mamei, cât şi copilului o viaţă insuportabilă;
3) a stării de tulburare psihică provocată atât de procesul naşterii, cât şi de situaţia neordinară
în care se află mama (naştere neasistată, izolată etc.) [80, p.9].
În art. 103 al Codului Penal al RSSFR din 1960 a fost stabilită răspunderea penală pentru
săvârşirea omorului pruncului de către mamă. Totodată, conform acestui articol la răspunderea
penală putea fi trasă orice femeie care a cauzat intenţionat moartea propriului copil nou-născut,
pentru că legislaţia şi doctrina penală rusă era de opinia că starea psihică şi fizică deosebită în
procesul naşterii este caracteristică tuturor parturientelor, fără excepţii.
Mult mai târziu, la 1 ianuarie 1997, a intrat în vigoare noul Cod penal al Federaţiei Ruse, care
a prevăzut o nouă componenţă a omorului pruncului de către mamă [13, p. 204].
Reieşind din interpretarea literală a dispoziţiei incriminatoare, aceasta cuprinde trei forme ale
pruncuciderii:
 18

1) omorul copilului nou-născut de către mamă în timpul naşterii sau imediat după naştere;
2) omorul copilului nou-născut de către mama acestuia, aflată în condiţiile unei situaţii
psihotraumante;
3) omorul copilului nou-născut de către mama acestuia, aflată într-o stare de tulburare
psihică, care nu exclude discernământul.
Considerăm că, structura acestei dispoziţii nu este reuşită, deoarece limitele răspunderii
penale pentru infracţiunea dată sunt lărgite nejustificat, iar acestea ar putea fi cauza abuzurilor din
partea organelor de urmărire penală, precum şi a erorilor judiciare.
În alt context, în Codul penal al Republicii Belarus din 1960 omorul pruncului de către mamă
era calificat ca omor neagravat, conform art.101. Însă, în Codul penal al Republicii Belarus din
1999 pruncuciderea este considerată ca omor săvârşit în circumstanţe atenuante [137, p.38].
Până la adoptarea, la 24.03.1961, a Codului penal al RSS Moldoveneşti, pe teritoriul actual al
Republicii Moldova se aplica Codul penal al RSS Ucrainene din 1927. Cu intrarea ulterioară în
vigoare a Codului penal al RSS Moldoveneşti din 24.03.1961 răspunderea penală pentru uciderea
noului-născut survenea potrivit art.92 şi era definită ca „omorul pruncului săvârşit cu premeditare
de către mamă în timpul naşterii sau imediat după naşterea lui”, pedeapsa pentru care era
privaţiunea de libertate până la trei ani sau amenda în mărime de până la o sută de salarii minime
[6, p.58].
După părerea noastră, structura acestei norme penale nu era dintre cele mai reuşite, deoarece
atitudinea mai blândă a legiuitorului faţă de mamă era condiţionată în exclusivitate de limitele
temporale în cadrul cărora a fost săvârşită infracţiunea - soluţie, susţinem, incorectă. Mai mult,
termenul „cu premeditare” în nici un caz nu putea justifica comportamentul criminal al mamei, ci,
invers, ar fi trebuit să agraveze răspunderea penală pentru uciderea copilului nou-născut, legiuitorul
urmând să aprecieze fapta ca omor săvârşit în circumstanţe agravante.
Există opinii, potrivit cărora tulburările pricinuite de naştere trebuie să ducă la diminuarea
discernământului, deoarece acestea acţionează asupra conştiinţei şi voinţei femeii, alterându-le. O
astfel de abordare întâlnim în dispoziţia articolului 147 din Codul penal al Republicii Moldova. E de
menţionat că o asemenea abordare conduce la două concluzii: că tulburările psihice provocate de
actul naşterii trebuie să aibă o anumită intensitate (pentru a produce o îngustare a câmpului
conştiinţei) şi că infracţiunea de pruncucidere nu poate fi comisă cu discernământul păstrat. În acest
sens, o experienţă pozitivă a fost împrumutată din legislaţia penală a României, numai că, în
comparaţie cu legislaţia penală a Republicii Moldova, legea penală a României (art.177 CP) nu este
restrictivă în sensul naturii tulburărilor pricinuite de naştere şi încadrează pruncuciderea ca
infracţiune de sine stătătoare, cu o criteriologie aparte, şi nu o consideră formă atenuată de omor.
 19

Starea de tulburare pricinuită de naştere cuprinde, în lipsa altor precizări legale de la art.177 din
Codul penal al României [7], o sferă mai largă de modificări psihice asociate cu sarcina şi naşterea.
Aceeaşi formulare a infracţiunii de pruncucidere s-a păstrat şi în noul Cod penal al României din
2004. Aşadar, conform prevederilor art. 180 CP Rom., uciderea copilului nou-născut, săvârşită
imediat după naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere, se
pedepseşte cu închisoarea strictă de la 2 până la 7 ani [8, p. 85].
Aşadar, legea penală a Republicii Moldova din 18 aprilie 2002, revizuind formula
precedentă, a specificat clar existenţa unei stări psihice sau fizice deosebite însoţite de diminuarea
discernământului. Conform art.147 CP RM, pruncuciderea este definită ca „omorul copilului nou-
născut, săvârşit în timpul naşterii sau imediat după naştere de către mama care se află într-o stare de
tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere; fapta se pedepseşte
cu închisoare de la 3 la 7 ani” [5, p.104].
Considerăm că este un pas corect, deoarece prezenţa anume a acestei stări trebuie luată în
consideraţie la încadrarea juridică a uciderii copilului nou-născut. Totodată, stabilirea faptului că
omorul copilului nou-născut a fost săvârşit cu premeditare (gândit din timp) determină calificarea
lipsirii de viaţă a nou-născutului ca omor intenţionat săvârşit cu premeditare (lit. a) alin.(2) art.145
CP RM,), asupra unei rude apropiate (lit. b) alin.(3) art.145 CP RM), cu bună-ştiinţă asupra unui
minor (lit. d) alin.(3) art.145 CP RM) şi profitând de starea de neputinţă a victimei (lit. e) alin.(2)
art.145 CP RM).

1.2 Conceptul, definiţia şi particularităţile pruncuciderii

Legea penală, ca expresie a voinţei societăţii, apără viaţa omului nu ca un bun individual, ci
ca un bun social, ca o valoare supremă pentru existenţa colectivităţii însăşi. Aceasta îl îndreptăţeşte
pe legiuitor să pretindă tuturor cetăţenilor să-şi respecte reciproc viaţa şi să se abţină de la orice
fapte care ar aduce atingere acestei valori supreme sociale şi, implicit, intereselor vitale ale comu-
nităţii [107, p.34].
În conformitate cu prevederile Codului penal al Republicii Moldova, componenţele
infracţiunilor contra vieţii formează un subgrup în cadrul Capitolului II „Infracţiuni contra vieţii şi
sănătăţii persoanei” din Partea Specială a legii penale. Subgrupul infracţiunilor contra vieţii poate fi
privit doar condiţional în calitate de compartiment al capitolului nominalizat.
În cel mai general mod, infracţiunile contra vieţii pot fi sistematizate în: omoruri, lipsire de
viaţă din imprudenţă şi determinarea la sinucidere.
 20

La omoruri se referă: omorul intenţionat fără circumstanţe agravante şi atenuante (alin. (1)
art.145 CP RM); omorul intenţionat săvârşit în circumstanţe agravante (alin.(2) art.145 CP RM);
omorul săvârşit în circumstanţe deosebit de agravante (alin.(3) art.145); omorul săvârşit în
circumstanţe atenuante (art.146, 147, 148 CP RM). Termenul „lipsirea de viaţă din imprudenţă” a
substituit noţiunea de „omor din imprudenţă” fapt, după părerea noastră, binevenit.
E de menţionat că pruncuciderea se încadrează în lista omorurilor cu circumstanţe atenuante.
Suntem de părere că, pruncuciderea reprezintă o infracţiune de sine stătătoare cu un conţinut propriu
şi, deci, trebuie tratată cu o atenţie deosebită. Dar, totodată, este dificil a analiza această infracţiune în
lipsa cărorva precizări legislative privind săvârşirea infracţiunilor contra vieţii. Aşadar, legislaţia
penală a Republicii Moldova nu conţine o definiţie legală a omorului; aceasta spre deosebire de
Codul penal al Federaţiei Ruse, unde în art.105 este formulată definiţia legislativă a noţiunii de
omor: cauzarea morţii unei alte persoane în mod intenţionat [13, p. 204]. Codul penal al Ucrainei,
adoptat la 5 aprilie 2001, la fel prevede definiţia omorului în alin. 1) art. 115: „cauzarea intenţionată a
morţii unei alte persoane” [96, p. 275].
Considerăm că o definiţie similară trebuie introdusă şi în legislaţia noastră. Hotărârea Plenului
Judecătoriei Supreme a Federaţiei Ruse cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor, nr. 1
din 27.01.1999 [164, p. 53], clar stabileşte noţiunea de omor: cauzarea morţii unei alte persoane în
mod intenţionat. Similar acesteia, Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Belarus cu
privire la practica judiciară în cauzele despre omor, nr. 9 din 17.12.2002 [163, p. 14], şi Hotărârea
Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Uzbekistan cu privire la practica judiciară în cauzele
despre omor intenţionat, nr. 40 din 20.12.1996 [165, p. 121], au făcut anumite precizări cu privire la
noţiunea de omor şi starea de neputinţă a victimei. Considerăm că unele principii ar trebui să
împrumutăm şi noi la examinarea cazurilor de omucideri în general. Totodată, e de menţionat că în
toate trei hotărâri lipsesc careva referiri la infracţiunea de pruncucidere, ceea ce, după părerea
noastră, se răsfrânge negativ asupra examinării cazurilor analogice în ţările menţionate.
Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova cu privire la practica judiciară
în cauzele despre omor premeditat, nr. 9 din 15.11.1993 [162, p. 304], la calificarea celor săvârşite
în aceste cazuri indică la faptul că dispoziţia art. 92 CP RM din 1961 nu conţine indicaţia privitor la
starea de tulburare psihică în care se află mamă în timpul comiterii infracţiunii date, limitându-se
numai la indicarea intervalului de timp în care a fost săvârşit omorul pruncului de către mamă - în
timpul naşterii sau imediat după naşterea lui. Totuşi, în pct. 24 al acestei hotărâri este subliniat că
omorul premeditat al pruncului de către mamă în timpul când a dispărut starea mamei deosebită
legată de naştere nu poate fi calificat în baza art. 92 CP RM. Responsabilitatea pentru omor în
asemenea cazuri survine pe baze generale [162, p. 311]. După părerea noastră, temeiurile în baza
 21

cărora făptuitoarea poate fi trasă la răspundere penală pentru infracţiunea de pruncucidere nu sunt
expuse clar în hotărârea dată şi, ca urmare, necesită o abordare mai precisă a practicii judiciare,
deoarece din interpretarea prevederilor pct.24 decurge posibilitatea pedepsirii pentru infracţiunea de
pruncucidere a oricărei femei care şi-a omorât copilul în timpul naşterii sau imediat după naşterea
lui. Acest principiu, aplicat până la intrarea în vigoare a noului Cod penal, nu corespunde
conţinutului normei juridico-penale existente (art. 147 CP RM) şi trebuie revizuit.
Totodată, în această hotărâre lipsesc indicaţii care ar preciza conţinutul noţiunilor de „omor”,
„momentul de debut al vieţii omeneşti”, „momentul survenirii morţii”, „copil nou-născut”; lipsesc
concluziile necesare făcute pe cazuri concrete care au avut loc în practica judiciară din republica
noastră; nu sunt propuse careva concluzii generale privitor la problemele ce ţin de calificare şi de
delimitarea pruncuciderii de infracţiunile conexe, privitor la particularităţile răspunderii penale a
persoanelor care au luat parte la uciderea copilului nou-născut etc.
Ca urmare, efectuarea tuturor modificărilor care se cer a fi introduse în calitate de principii
îndrumătoare pentru lucrătorii practici ar conduce la elaborarea şi adoptarea de către Curtea
Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a unei noi hotărâri explicative cu privire la omucideri,
pentru care pledăm şi noi.
În cadrul analizei subiectului dat, considerăm necesar a elucida părerile savanţilor care neagă
necesitatea separării infracţiunii de pruncucidere într-o componenţă de sine stătătoare [48, p.114].
S.V. Borodin consemnează că, într-adevăr, în calitate de temei pentru separarea pruncuciderii
într-o componenţă de infracţiune de sine stătătoare serveşte starea dificilă în care deseori se află
mama în timpul naşterii. Anume starea psihofizică sus-menţionată se recunoaşte în calitate de
circumstanţă atenuantă în cazurile de pruncucidere. „Aceasta e corect – scrie S.V. Borodin – dar,
totodată, e necesar a menţiona că nu orice pruncucidere se săvârşeşte în asemenea circumstanţe;
studierea practicii de urmărire penală şi a celei judiciare arată că, în majoritatea cazurilor, această
infracţiune se săvârşeşte cu premeditare, când mama se pregăteşte din timp pentru a se izbăvi de
copilul nedorit, în care scop aceasta ascunde sarcina. În asemenea împrejurări, ar fi greşit să
calificăm pruncuciderea ca omor al copilului nou-născut săvârşit în circumstanţe atenuante.
Indiscutabil, motivele în aceste cazuri sunt josnice, egoiste, iar uneori poartă un caracter de
cupiditate” [48, p.115].
Dimpotrivă, alţi autori se pronunţă pentru încadrarea juridică a pruncuciderii în calitate de
componenţă specială de sine stătătoare [70, p.134]. Considerăm că este o poziţie corectă care şi-a
găsit reflectare şi în incriminarea privind omorul pruncului de către mamă din Codul penal al
Republicii Moldova (art.147) .
 22

Totodată, unii autori menţionează că dacă lipsirea intenţionată de viaţă a copilului a avut loc
în timpul naşterii, atunci în anumite împrejurări această faptă poate fi calificată ca omor, cu condiţia
că la acel moment o parte din corpul copilului se afla deja în afara uterului mamei. Referindu-se la
faptul că copilul care încă nu s-a născut este perceput de către mama sa ca o parte din sine, alţii
consideră că pruncuciderea prezintă cauzarea morţii copilului aflat numai în afara uterului mamei,
chiar dacă cordonul ombilical nu este secţionat (citat după [80, p. 36]).
Conform opiniei lui M.I. Kovalev, ca moment de debut al vieţii omeneşti trebuie considerat
momentul apariţiei capului fătului din corpul mamei în procesul naşterii; altfel spus, momentul
începerii vieţii extrauterine. Cauzarea leziunilor mortale copilului în procesul naşterii propriu-zise
trebuie calificată ca omor [90, p.126].
Totodată, A.A. Piontkovski susţine: „Ca pruncucidere trebuie calificată nu numai uciderea
nou-născutului după separarea lui de corpul mamei şi după începerea vieţii de sine stătătoare a
copilului, dar şi omorul săvârşit în timpul naşterii, când copilul care se naşte încă nu a început viaţa
extrauterină de sine stătătoare” [69, p.18].
N.I. Zagorodnikov opinează asupra acestui subiect în felul următor: „Mama, care îşi lipseşte
de viaţă copilul în timpul naşterii, conştientizează că acesta nu mai este un făt intrauterin şi, în acest
caz, acţiunile ei infracţionale nu reprezintă întreruperea sarcinii (sarcina este întreruptă deja prin
travaliu fiziologic), ci uciderea unui copil (om) viu – omor” [59, p.35].
Când mama întreprinde măsuri active pentru a salva viaţa copilului nou-născut, iar apoi îl
omoară, fapta, susţine S.V. Borodin, nu poate fi recunoscută ca omor săvârşit imediat după naştere
şi, ca urmare, nu poate fi calificată ca pruncucidere [48, p.114].
Studierea cazurilor de pruncucidere efectuată de noi demonstrează cert, că la acest grup de
infracţiuni se referă omorurile copiilor care sunt săvârşite imediat după naşterea lor, când nu se
întreprind măsurile necesare pentru a le salva viaţa (nu se secţionează cordonul ombilical, copilul
nu este alăptat etc.); astfel de împrejurări mărturisesc despre intenţia persoanei vinovate de a cauza
moartea noului-născut. Totodată, ascunderea de către mamă a sarcinii de persoanele din familie,
alături de constatarea medico-legală psihiatrică în sensul că, deşi la examenul medical făptuitoarea
prezintă o stare depresiv anxioasă, nu se poate reţine existenţa unei tulburări psihice cauzate de
naştere, discernământul critic fiind păstrat în acest moment, constituie date ce impun concluzia că
uciderea copilului nou-născut formează infracţiunea de omor calificat prevăzut în alin (3) art. 145
CP RM, iar nu fapta de pruncucidere prevăzută în art. 147 CP RM.
După ce am supus examinării problema oportunităţii separării pruncuciderii într-o
componenţă de sine stătătoare de infracţiune, considerăm necesar a analiza o concepţie doctrinară,
diametral opusă celor de mai sus, referitor la pruncucidere, care s-a format la sfârşitul anilor ’70 ai
 23

secolului al XX-lea. Adepţii acestei teorii pledau pentru admisibilitatea lipsirii de viaţă a copiilor
nou-născuţi. Aşadar, conform convingerii lor, pruncuciderea (infanticidul) reprezintă cauzarea
morţii prin acţiune sau inacţiune copilului nou-născut. De regulă, astfel de pruncucideri se săvârşesc
faţă de copiii care suferă de anumite malformaţii fizice congenitale sau anomalii psihice. În opinia
acestor autori, pruncuciderea este o consecinţă logică directă a nedorinţei de a întrerupe sarcina,
motivele fiind diferite. Chirurgul american C. Everett Koop, M.D. specifica: „Dreptul femeii la
avort a devenit, spre regret, dreptul femeii la cauzarea morţii copilului său. Atât timp cât femeia are
dreptul de a nimici copilul pe care îl poartă rezultă că ea poate proceda la fel şi cu un copil deja
născut. Revistele de medicină din SUA indică clar la faptul că medicii, care comit infanticidul (iar
în realitate omor intenţionat), cad sub protecţia legii” [124, p.152].
Profesorul Universităţii din Princeton (SUA) Peter Singer menţionează că „părinţilor trebuie
să li se permită să-şi ucidă copilul care s-a născut cu malformaţii fizice şi anomalii psihice ... în
decurs de 28 de zile din momentul naşterii”. Conform poziţiei lui Singer, „uciderea unui copil
bolnav sau cu handicap nu poate fi pusă pe acelaşi cântar cu omorul unei persoane sănătoase.
Deseori, uciderea acestui copil nu constituie nici un rău sub aspect moral!” (citat după:
[124, p.153]).
Totodată, James Watson, laureat al Premiului Nobel, este convins că pruncuciderea trebuie să
fie permisă pe parcursul unei anumite perioade de timp după naşterea copilului. El consideră că
părinţii copilului grav bolnav, pentru a-l izbăvi de suferinţele ulterioare, au dreptul să-i decidă
soarta, dacă părinţii nu au declarat despre naşterea lui în primele trei zile. Practica vicioasă a
pruncuciderilor reiese din tratarea utilitaristă a vieţii omeneşti, din punctul de vedere al „utilităţii
ulterioare a persoanei pentru societate” (citat după: [124, p.154]).
Considerăm că o asemenea atitudine faţă de viaţa omului şi valoarea ei este incorectă,
deoarece un stat de drept trebuie să aibă la bază, în primul rând, principiul respectării drepturilor
oricărui om, inclusiv ale oricărui copil, indiferent de caracterul anomaliei sau al malformaţiei lui şi,
în al doilea rând, principiul protejării demnităţii şi a dreptului inalienabil la viaţă.
Orice copil este binevenit în această lume şi se bucură de protecţia legii.
Totodată, trebuie să ţinem cont de faptul că pruncuciderea reprezintă o componenţă specială a
omorului, săvârşit în condiţii deosebite, care justifică atenuarea răspunderii pentru infracţiunea
analizată.
O abordare specifică a noţiunii de pruncucidere putem întâlni în doctrina penală a altor state,
în particular a celor din familia Common Law (SUA, Marea Britanie, Australia, Canada). Cauzarea
morţii unui copil în mod intenţionat este apreciată ca „infanticid”. Termenul de pruncucidere are o
semnificaţie mai restrânsă decât termenul „infanticid”. Infanticidul ( lat. „infans, -antis” – copil şi
 24

lat. „caedere” – a omorî) se referă, în general, la fapta de ucidere a unui copil şi este considerat în
legislaţiile penale moderne ca o formă a omorului săvârşit în circumstanţe agravante.
Autorii de peste hotare deosebesc două varietăţi principale ale infanticidului:
1. Neonaticidul (din engl.: „neonate” – nou-născutul, lat. „caedere” – a omorî) – cauzarea
morţii unui copil nou-născut în decurs de 24 de ore după naşterea lui de către mamă.
2. Filicidul (engl.: „filicide”) – cauzarea morţii copilului de către unul din părinţii lui (de
regulă, de către mamă) după expirarea termenului de 24 de ore din momentul naşterii [128, p.138].
Conform opiniei expuse de Kate Cregan, filicidul reprezintă uciderea copilului, indiferent de vârsta
lui, de către unul din părinţi. La baza tipologiei pruncuciderilor stă, după părerea autorului citat,
criteriul motivării comportamentului deviant: tulburarea psihică, dorinţa de a se răzbuna, omor din
compătimire şi din motive de gen sociocultural [113, p.125].
Tipologia sus-menţionată a fost propusă de savantul american Resnick. Deosebirea principală
dintre aceste două tipuri constă în timpul săvârşirii şi subiecţii pruncuciderii. Astfel, în cazul
neonaticidului omorul nou-născutului are loc în timp de 24 de ore după naşterea copilului, iar în
cazul filicidului – după expirarea acestui termen [126, p.704].
Neonaticidul se referă la suprimarea vieţii nu a oricărui copil, ci numai la uciderea copilului
nou-născut săvârşită de către mama lui în primele 24 de ore după naştere datorită unei tulburări
psihice cauzate de naştere. Este de remarcat că acolo unde termenul „pruncucidere” nu îşi găseşte
un corespondent direct, pentru determinarea acestei fapte se foloseşte frecvent termenul
„infanticid”.
Fapta denumită „pruncucidere” este incriminată în legislaţiile penale ca o formă atenuată a
omorului şi constituie fie o infracţiune de sine stătătoare cu denumire proprie şi cu conţinut
normativ specific propriu, fie o variantă atenuată a infanticidului [19, p. 18].
Această atenuare este determinată de existenţa anumitor stări psihofiziologice provocate de
naştere, care, fără a echivala cu o stare de inconştienţă şi, deci, fără a exclude capacitatea psihică a
făptuitoarei de a conştientiza caracterul ilicit al faptei sale, sunt de natură să justifice într-o anumită
măsură fapta de ucidere a copilului nou-născut săvârşită de către mama lui. Recunoscând existenţa
unor asemenea stări, legiuitorul a sancţionat mai atenuat, în raport cu omorul, o astfel de faptă.
În cazul pruncuciderii, mama, devenită pradă a unei tulburări specifice pricinuite de naştere
(aşa-numita febră puerperală), nu are o capacitate deplină de a-şi da seama de caracterul actului său
şi de a fi stăpână pe acţiunile sale, astfel încât poate să comită o faptă de suprimare a vieţii copilului
nou-născut.
După părerea noastră, un interes sporit pentru cercetarea naturii juridice şi dezvăluirea
trăsăturilor specifice ale pruncuciderii reprezintă anume noţiunea de „neonaticid”, fiind una reuşită
 25

şi corectă din punct de vedere etimologic. Anume noţiunea de „neonaticid” redă adecvat conţinutul
faptei de ucidere a copilului nou-născut în timpul naşterii sau imediat după naştere, săvârşite de
către mama aflată într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cauzată de naştere, cu diminuarea
discernământului. Aşadar, ne pronunţăm pentru substituirea denumirii articolului 147 CP RM
„Pruncuciderea” cu cea de „Neonaticid”.
 26

Capitolul II

ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A ELEMENTELOR CONSTITUTIVE

OBIECTIVE ALE INFRACŢIUNII DE PRUNCUCIDERE ÎN LEGISLAŢIA
REPUBLICII MOLDOVA ŞI A ALTOR ŢĂRI

2.1. Obiectul infracţiunii de pruncucidere. Problema determinării în

doctrina penală a momentului de început al vieţii omeneşti

Relaţiile sociale, care sunt obiective conform esenţei lor, evoluează în dreptul penal în calitate
de latură calitativă: fie ca suport al valorilor sociale pozitive şi, de aceea, protejate împotriva
infracţiunilor, fie ca fenomene apreciate negativ şi anihilate cu contribuţia dreptului penal.
În cadrul cercetării problemei ce ţine de determinarea obiectului infracţiunii de pruncucidere,
considerăm necesară efectuarea analizei profunde a noţiunilor „om”, „persoană”, „personalitate”.
Una dintre valorile supreme garantate de Constituţie şi ocrotite de normele dreptului penal
este omul, drepturile şi libertăţile lui. În om trebuie să deosebim două laturi: latura biologică şi
latura socială. Esenţa laturii biologice a omului constă în starea lui fizică, în starea şi funcţionarea
corpului şi a organelor lui. Anume în aceasta se exprimă esenţa corporală, naturală a omului. Esenţa
laturii sociale este reprezentată de caracteristica socială a omului: nivelul de studii, genul de
activitate, locul de trai şi de muncă, starea familială, comportamentul social.
Suntem de acord cu autorii S. Brânză şi V. Stati, care menţionează în acest context că
conţinutul categoriei „om” include atât aspectul social, cât şi cel biologic, pe când „persoana” este o
categorie doar socială [107, p.34].
Totodată, Constantin Bulai menţionează, pe bună dreptate, că infracţiunea, ca orice act de
conduită a omului, nu poate avea ca obiect decât o anumită entitate a lumii obiective exterioare
[28, p.194-195].
În contrast, M.K. Anianţ nu deosebeşte în om esenţa biologică şi socială a acestuia. Drept
urmare, în calitate de obiect al atentării asupra persoanei el recunoaşte persoana şi relaţiile sociale
[44, p.63]. O astfel de definire a obiectului juridic generic al infracţiunilor contra persoanei o
considerăm nereuşită, deoarece persoana constituie tocmai ansamblul de relaţii sociale. Indicarea
repetată a relaţiilor sociale nu adaugă nimic nou acestei noţiuni.
Totodată, trebuie să ţinem cont de prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,
adoptate de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 217A(III) din 10 decembrie 1948. Conform
acestui document internaţional, toţi oamenii se nasc liberi şi egali în demnitate şi în drepturi; ei sunt
 27

dotaţi cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să acţioneze unii faţă de alţii într-un spirit de fraternitate.
Dreptul la viaţă constituie un drept absolut şi inalienabil [3, p.10].
În final, trebuie de menţionat că noţiunile „persoană” şi „personalitate” au sensuri diferite şi
nu trebuie confundate. Personalitatea este una dintre caracteristicile persoanei, dar nu se identifică
cu aceasta.
Personalitatea este elementul stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o caracterizează şi o
diferenţiază de o altă persoană. Personalitatea este sinteza tuturor elementelor care concură la
conformaţia mintală a unui subiect, pentru a-i da o fizionomie proprie.
Astfel, determinând în linii generale particularităţile noţiunilor sus-menţionate, considerăm
necesar a examina unele opinii ale savanţilor străini cu scopul precizării obiectului juridic special al
infracţiunii de omor şi al pruncuciderii.
În opinia lui E.F. Pobegailo, „... în timpul săvârşirii omorului intenţionat, făptuitorul
atentează direct la viaţa unei alte persoane. Viaţa unei alte persoane constituie obiectul juridic
special al omorului intenţionat” [79, p.11].
Z.O. Aşitov de asemenea susţine poziţia, conform căreia obiectul juridic special al omorului îl
constituie viaţa unei alte persoane ca totalitate a relaţiilor sociale ce apar în legătură cu ocrotirea
vieţii omeneşti, asigurând, totodată, dreptul de a beneficia de această valoare supremă [46, p.8].
O. Pop consideră că obiectul juridic generic al infracţiunii de omor este comun cu cel al
tuturor infracţiunilor contra persoanei şi constă în relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă, la
integritate corporală şi sănătate, la libertate şi demnitate. Însă, infracţiunile contra persoanei au şi un
obiect juridic special care, în cazul infracţiunii de omor, constă în relaţiile sociale a căror formare,
desfăşurare şi dezvoltare normală implică respectul acelei valori sociale care este viaţa omului
[34, p.48].
Totodată, între noţiunile „viaţa ca valoare socială” şi „dreptul la viaţă” este o legătură, şi
anume: dreptul la viaţă este elementul activ din conţinutul relaţiilor sociale care se formează, se
dezvoltă şi se desfăşoară datorită şi în jurul vieţii ca valoare socială.
Viaţa fiecărei persoane este ocrotită în societate într-o măsură egală. Cu toate acestea, viaţa
nou-născutului este evidenţiată de către legiuitor, iar atentarea asupra acesteia formează o infrac-
ţiune de sine stătătoare.
Ocrotirea juridico-penală a vieţii omeneşti se realizează independent de vârsta şi de calităţile
fizice sau morale ale persoanei. Viaţa fiecărui om: fie grav bolnav, fie dement, indiferent de starea
sănătăţii şi a capacităţii vitale, este ocrotită de lege. Profesorul N.S. Taganţev, jurist rus prerevolu-
ţionar, scria că dreptul de a trăi o oră este tot atât de sacru ca şi dreptul de a trăi 80 de ani. În cazul
 28

săvârşirii omorului este imposibil a recupera dauna cauzată. Consecinţele sunt ireversibile; totodată,
se pricinuieşte o daună morală, o traumă sufletească profundă celor apropiaţi (citat după: [46, p.8] ).
Anume de aceea majoritatea savanţilor penalişti consideră că noţiunea „obiect juridic special
al pruncuciderii” este mai îngustă decât noţiunea „obiect juridic special al omorului”. Astfel, autorii
O. Pogodin şi A. Taibakov sunt de părere că „în calitate de obiect juridic special al pruncuciderii
evoluează viaţa copilului nou-născut [144, p.16]. Aceeaşi opinie este împărtăşită de Octavian
Loghin şi Tudorel Toader [27, p.97].
Alexandru Boroi menţionează: „Infracţiunea de pruncucidere are ca obiect juridic special
relaţiile sociale care ocrotesc dreptul la viaţă al copilului nou-născut şi care sunt vătămate sau puse
în pericol prin atingerea adusă valorilor sociale apărate de legea penală prin incriminarea acestei
fapte. Sancţionând faptele grave prin care se aduce atingere vieţii copilului nou-născut, legiuitorul
ocroteşte, implicit, relaţiile care iau naştere şi se dezvoltă în jurul acestor valori” [18, p.155].
Un punct de vedere oarecum evaziv este prezentat de către A.I. Boico, care susţine că obiectul
juridic special al omorului pruncului de către mamă este dreptul omului (nou-născutului) la viaţă
[62, p.269]. Însă autorii S. Brânză şi V. Stati nu sunt de acord cu opinia exprimată de către A.I.
Boico, şi aceasta din mai multe considerente. În primul rând, în locul cuvântului „omului” ei
consideră că trebuie folosit termenul „persoanei”, deoarece ştiinţa dreptului nu studiază omul în
integritatea lui, ci numai persoana ca participant la relaţiile sociale, la acele raporturi care formează
obiectul de apărare juridică. În al doilea rând, în locul formulei duplicitare şi echivoce „omului
(noului-născut)” ar fi suficientă utilizarea termenului „noului-născut”. În al treilea rând, nu există
temeiuri pentru a include în obiectul infracţiunii de pruncucidere, de rând cu dreptul la viaţă ca
valoare socială şi relaţiile sociale aferente ei, deoarece forma juridică a relaţiilor sociale nu este
afectată în urma infracţiunii. În plus, dacă în calitate de obiect juridic generic sunt recunoscute
relaţiile sociale, rezultă că şi în calitate de obiect juridic special trebuie recunoscute, de asemenea,
anumite relaţii sociale. În concluzie, S. Brânză şi V. Stati afirmă că obiectul juridic special al
pruncuciderii îl formează relaţiile sociale privitoare la viaţa copilului nou-născut [107, p.36].
Reieşind din cele expuse, obiectul juridic special al omorului îl constituie, în opinia noastră,
viaţa omului care este ocrotită într-o măsură egală indiferent de particularităţile fiziologice sau
sociale ale persoanei. În calitate de obiect material al omorului poate fi recunoscut corpul fiinţei
care la momentul comiterii infracţiunii era în viaţă. Totodată, obiectul juridic special al
pruncuciderii îl constituie viaţa copilului nou-născut, iar obiectul material al pruncuciderii îl
formează corpul copilului nou-născut.
Între categoriile „nou-născut” şi „persoană” există corelaţia de tipul: parte-întreg. Aceeaşi
corelaţie putem spune că există şi între obiectul juridic special al pruncuciderii şi obiectul juridic
 29

special al omorului. Totuşi, separarea componenţei de pruncucidere într-o normă penală de sine
stătătoare este condiţionată nu de vârsta victimei, ci de starea psihofiziologică a mamei, provocată
de naştere.
Cum deja s-a menţionat, obiectul juridic special al omorului îl constituie viaţa omului care,
indiferent de particularităţile fiziologice sau sociale ale persoanei, este ocrotită în egală măsură de
legea penală. În opinia savantului ucrainean E.L. Strelţov, viaţa persoanei se desfăşoară de la
declanşarea naşterii fiziologice până la survenirea morţii biologice, când în rezultatul încetării
bătăilor inimii încetează circulaţia sângelui şi alimentarea celulelor creierului cu oxigen. Ca urmare,
începe un proces ireversibil – survenirea morţii biologice. Stabilirea corectă a momentului de debut
al vieţii omeneşti are o importanţă deosebită, deoarece, spre exemplu, atentarea la făt până la
declanşarea travaliului trebuie calificată, susţine autorul citat, drept cauzare a daunei aduse sănătăţii
femeii însărcinate [96, p.282; 101, p.294].
Întrucât obiectul juridic special îl constituie viaţa persoanei, o importanţă deosebită ştiinţifico-
practică are determinarea momentului de debut şi a momentului final al acesteia.
În această ordine de idei este necesar a menţiona că, după cum susţine O. Pop, obiectul
material al omorului îl constituie corpul unui om în viaţă, indiferent de vârstă (copil nou-născut sau
persoană tânără, adultă, bătrână), sex, starea sănătăţii (sănătos, bolnav, muribund) sau de starea
normalităţii bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau cu monstruozităţi anomalice sau
antropologice etc.). Viaţa, ca formă de mişcare, este un fenomen complex având la bază procese
biologice şi psihice care subordonează procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice). Dacă
încetează viaţa în sens biologic, încetează şi viaţa ca valoare socială şi, implicit, relaţiile legate de
ea [33, p.22].
Conform opiniei lui A. Boroi, pruncuciderea are ca obiect material corpul copilului nou-
născut, deoarece anume asupra acestuia se exercită nemijlocit activitatea de ucidere. Toate dezvoltă-
rile anterioare referitoare la corpul persoanei umane ca obiect material al infracţiunii contra vieţii
sunt valabile şi în cazul copilului nou-născut [18, p.156].
Problema privind determinarea momentului de început al vieţii unei persoane a dat naştere
multiplelor discuţii în doctrină. Încă F. Engels atrăgea atenţia asupra încercării zadarnice a juriştilor
„de a găsi limita raţională, după care nimicirea copilului în uterul mamei trebuie calificată ca omor”
(citat după: [79, p.11] ).
Considerăm că această problemă trebuie tratată întâi de toate din punct de vedere normativ. În
această ordine de idei menţionăm că, în sensul Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile
copilului (adoptată la 20 noiembrie 1989 la New York), prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub
 30

vârsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabile, majoratul este stabilit sub
această vârstă [2, p.45].
La fel, în conformitate cu alin. (2) art. 1 al Legii Republicii Moldova privind drepturile
copilului, nr.338-XIII din 15.12.94 , o persoana este considerata copil din momentul naşterii până
la vârsta de 18 ani [10].
Totodată, legislaţia civilă în vigoare precizează că capacitatea de folosinţă a persoanei
fizice apare în momentul naşterii şi încetează o dată cu moartea (alin. (2) art. 18 al Codului civil al
Republicii Moldova), iar, potrivit prevederilor alin. (3) art. 18 CC RM, dreptul la moştenire a
persoanei fizice apare la concepţiune dacă se naşte vie [4]. Aşadar, legiuitorul clar indică la faptul
că copilul care încă nu s-a născut are deja un statut specific de moştenitor şi poate fi subiect al
relaţiilor de moştenire cu condiţia că se va naşte viu. Putem, deci, conchide că interesele civile ale
copilului sunt protejate chiar până la naşterea lui.
Spre regret, noţiunea de naştere nu se conţine în nici un act legislativ al Republicii Moldova.
Totodată, articolul 20 al Legii Republicii Moldova privind actele de stare civilă, nr.100-XV din
26.04.2001, prevede următoarele temeiuri pentru întocmirea actului de naştere:
1) actul medical constatator al naşterii, eliberat de unitatea sanitara în care a avut loc
naşterea;
2) certificatul medical de naştere, eliberat de unitatea sanitară privată, de medicul care a
asistat naşterea sau la care s-a adresat mama după naştere (când naşterea s-a produs în afara
unităţii sanitare) ori de un medic privat care a asistat naşterea;
3) procesul-verbal şi certificatul prin care se constată sexul şi vârsta copilului - în cazul
înregistrării naşterii unui copil găsit.
În lipsa actelor indicate mai sus, înregistrarea naşterii copilului se face pe baza hotărârii
instanţei judecătoreşti privind stabilirea faptului naşterii copilului de către o femeie concretă [11].
În conformitate cu art. 27 al Legii Republicii Moldova privind actele de stare civilă,
înregistrarea naşterii copilului născut mort sau decedat în prima săptămână după naştere are loc
pe baza certificatului constatator de deces perinatal, eliberat de unitatea sanitară.
Certificat de naştere pe numele copilului născut mort nu se eliberează. În acest caz,
părinţilor copilului li se înmânează un act prin care se atestă înregistrarea naşterii copilului născut
mort.
În cazul naşterii copilului mort, actul de deces nu se întocmeşte. Dacă copilul a
decedat în prima săptămână după naştere, se înregistrează naşterea şi decesul, eliberându-se
numai certificatul de deces [11].
 31

În doctrina penală nu există o părere unitară despre limita raţională care ar corespunde pe
deplin semnelor fiziologice ale începutului vieţii şi care, concomitent, ar fi admisibilă şi acceptată
de jurişti pentru a stabili într-un anume caz concret dacă a avut loc un omor sau nimicirea fătului
(avort).
Aşadar, unii autori susţin că trebuie luat în consideraţie criteriul separării copilului de corpul
mamei sau al respiraţiei copilului [65, p. 44], în timp ce alţii consideră că momentul de început al
vieţii fiinţei umane îl constituie perioada cuprinsă între declanşarea procesului naşterii şi naşterea
propriu-zisă. Deşi copilul încă nu are existenţă extrauterină, el este fiziologic independent, deci
actul de ucidere îndreptat împotriva lui constituie ca atare fapta de omor [34, p.49; 99, p.29].
Autorul român A. Boroi susţine că dreptul la viaţă există din momentul în care procesul
naşterii luând sfârşit copilul este expulzat. Nu interesează dacă a fost tăiat sau nu cordonul ombilical
şi nici dacă a fost eliminată sau nu placenta. Odată expulzat, copilul are calitatea de nou-născut,
oricât de scurt ar fi intervalul de timp în care noul-născut a trăit. În ştiinţa medicală există contro-
verse cu privire la problema dacă trebuie condiţionată sau nu de o anumită durată de viaţă calitatea
de copil nou-născut. Aceasta a determinat stabilirea în unele legislaţii a unui termen în limitele
căruia fapta să fie considerată pruncucidere: acest termen este cel de declanşare a naşterii, după care
uciderea copilului nu mai constituie pruncucidere, ci omor agravat (infanticid) [18, p.155].
Totodată, O. Pop menţionează că nu este posibil să se fixeze teoretic şi în abstract momentul
apariţiei vieţii şi, implicit, a dreptului la viaţă al copilului, acest moment fiind condiţionat de
particularităţile procesului naşterii în fiecare caz în parte [34, p.49].
N.I. Zagorodnikov afirmă că momentul dobândirii de către fetus a viabilităţii extrauterine nu
poate fi recunoscut ca moment de debut al vieţii omeneşti [59, p.33]. Viaţa, consideră el, apare cu
mult mai devreme decât declanşarea travaliului fiziologic [59, p.31-32].
A.A. Piontkovski specifică: „Cel mai corect este de a ocroti prin intermediul legii penale viaţa
omului chiar în procesul naşterii” [69, p.22]. Astfel de opinie urmează a fi acceptată, dacă persoana
vinovată de pruncucidere conştientiza la momentul săvârşirii că pe lume apare un om care îşi începe
viaţa proprie de sine stătătoare şi dacă îşi dădea seama că distruge viaţa unui om, iar nu un făt
intrauterin.
Începutul vieţii, după cum consideră Z.O. Aşitov, „urmează a fi apreciat luându-se în conside-
raţie maturizarea de facto a fătului. Pentru calificare e necesar a cunoaşte la ce lună de gestaţie a
avut loc cazul respectiv şi a stabili dacă persoana vinovată conştientiza sau nu că nimiceşte nu un
făt intrauterin, ci omoară un om, care ar putea să trăiască” [46, p.9-10].
Destul de discutabilă, după părerea noastră, este poziţia lui Z.O. Aşitov, conform căreia în
cazul unui avort îngroparea fătului neviu, neviabil nu poate fi calificată ca omor. După el, dacă
 32

procesul naşterii încă nu s-a declanşat, iar persoana intenţionat întrerupe sarcina după a şaptea lună
de gestaţie şi ucide acest copil expulzat în urma naşterii artificiale, atunci astfel de faptă trebuie
calificată nu ca provocare ilegală a avortului, ci ca omor intenţionat (dacă persoana vinovată a
conştientizat că ucide un copil viu şi dacă acest copil va fi recunoscut viabil) [46, p.9-10].
Majoritatea savanţilor recunosc ca început al vieţii omeneşti declanşarea travaliului fiziologic
(Iu.I. Scuratov, V.N. Kudreavţev etc.) [64, p. 237; 99, p.29]. După părerea noastră, această poziţie
este mai acceptabilă, deoarece corespunde doctrinei medicale moderne (M. Ştemberg, E. Gladun, V.
Friptu et. al. [32, p. 82]), invocându-se faptul că declanşarea travaliului mărturiseşte despre
maturizarea fătului şi pregătirea lui pentru viaţa extrauterină [41, p.277].
În viziunea noastră, faptul că la momentul săvârşirii omorului copilul nu a fost viabil nu
exclude răspunderea penală.
E de menţionat că naşterea, la fel ca şi viaţa ori moartea, nu constituie un act instantaneu, ci
un proces de lungă durată.
Mai mult ca atât, criteriile, în baza cărora specialiştii stabilesc evenimentele sus-menţionate,
sunt flexibile şi sunt condiţionate nu numai de perioada istorică când acestea iau proporţii, dar şi de
succesele medicinei. Opinia noastră e că viaţa omului apare înainte de naşterea lui.
Investigaţiile contemporane demonstrează că pe întregul parcurs al gestaţiei fătul nu poate fi
considerat parte a corpului mamei. El nu poate fi comparat cu un organ sau cu o parte din organul
mamei [51, p.46]. Astfel, peste câteva zile după concepere la făt se formează sistemul nervos,
digestiv şi respirator, organele interne. Peste 18 zile începe să i se zbată inima, la 21 de zile începe
să funcţioneze propriul sistem de circulaţie a sângelui; sângele fătului nu se amestecă cu sângele
mamei şi poate să aibă o altă grupă sangvină. La 8 săptămâni – poate să sugă degetul şi să ţină pe
palmă un obiect ca şi un copil nou-născut. El simte durerea şi retrage mâna, dacă o înţepi. La 11-12
săptămâni – el respiră, reacţionează la lumină, căldură şi zgomot. Toate sistemele şi organele sunt
formate. La 14 săptămâni inima fătului transvazează 24 de litri de sânge pe zi.
Într-adevăr, un interes enorm pentru doctrina penală reprezintă stabilirea clară a limitei dintre
nimicirea fătului care încă constituie avort şi dintre săvârşirea unui omor.
După părerea mai multor savanţi, cel mai valoros aport în ce priveşte determinarea în doctrina
penală a momentului de început al vieţii omeneşti a fost adus de profesorul N.S. Taganţev. El
considera că dacă în cazul omorului unui om matur rar trebuie demonstrat faptul că victima era vie
până la momentul săvârşirii infracţiunii de omor, atunci în cazul uciderii unui copil nou-născut,
dimpotrivă, viaţa copilului trebuie dovedită în fiecare caz aparte şi numai existând această condiţie
suprimarea ei va fi calificată ca omor. N.S. Taganţev nu era de acord şi critica teoria (răspândită pe
larg şi astăzi) precum că viaţa omului se identifică cu respiraţia. Într-adevăr, el considera că această
 33

poziţie este în parte corectă, dar unilaterală. În opinia lui, respiraţia era deseori unica probă a vieţii
copilului. „A afirma că copilul care nu a respirat nu a fost în viaţă – scrie N.S. Taganţev – ar conduce
la o concluzie greşită, contrară adevărului ştiinţific. Copilul care nu respiră putea să fie în viaţă,
inima lui putea să se zbată, sângele putea să circule prin corpul lui; el putea să se mişte, putea chiar să
scoată nişte sunete slabe” (citat după: [80, p.22]).
La fel, N.S. Taganţev menţionează că includerea viabilităţii (a capacităţii vitale) în lista condi-
ţiilor necesare calificării faptei ca omor este nefondată atât din punct de vedere teoretic, cât şi prac-
tic. Cu alte cuvinte, omorul este privarea de viaţă fără nici o condiţie referitor la caracterul şi
calitatea acestei vieţi. „Cât de scurtă ar fi durata probabilă a vieţii pruncului, indiferent de cauzele
care au determinat caracterul efemer al ei – scria savantul – lipsirea copilului de viaţă, cu condiţia
că el a fost viu, va fi considerat omor; indiferent cine l-a comis”.
Astfel, după N.S. Taganţev, una dintre cele mai importante împrejurări, care trebuie stabilite
în cazul tragerii persoanei la răspundere penală pentru pruncucidere, este faptul uciderii unui copil
viu, fie chiar şi neviabil (citat după [80, p.23]).
Abordarea acestei probleme naşte ca fireşti întrebările: când, din ce moment, la ce etapă a
dezvoltării psihofizice produsul concepţiei (deocamdată îl vom numi aşa) începe să vieţuiască?
Când la el se evidenţiază semnele vieţii: în perioada intrauterină ori în afara corpului mamei?
Aşadar, din punctul de vedere al ştiinţei medicale, naşterea copilului este precedată de
multiple schimbări în organismul mamei care, la rândul lor, creează condiţii favorabile pentru
dezvoltarea intrauterină a fătului. Aceste schimbări constituie un proces fiziologic, când dintr-o
celulă fecundată se dezvoltă fătul. Sarcina constituie, de asemenea, o perioadă responsabilă pentru
femeia gravidă – atât din punct de vedere fizic, cât şi emoţional [35, p.31].
Aici apare o altă întrebare: din ce moment gestaţia se consideră începută?
În dezvoltarea intrauterină a omului se disting, condiţional, două perioade: perioada embrio-
nară şi perioada fetală [41, p.38].
Perioada embrionară durează din momentul conceperii şi până la sfârşitul lunii a doua de ges-
taţie. Pe parcursul acestei perioade se formează rudimente ale tuturor organelor şi sistemelor (ner-
vos, cardiovascular, digestiv, endocrin etc.); se formează corpul, capul, faţa, rudimentele membrelor
superioare şi inferioare [52, p.16].
Embrionul capătă trăsături caracteristice omului. Procesele dezvoltării în această perioadă
sunt foarte intensive, mecanismele de adaptare încă nu sunt dezvoltate, de aceea embrionul este
foarte sensibil la orice acţiune dăunătoare: la insuficienţa de oxigen, supraîncălzire, viruşi, alcool,
nicotină, mercur, arsen şi alte substanţe nocive care pot provoca anomaliile dezvoltării şi moartea
subită a embrionului sau apariţia monstruozităţii congenitale [82, p.59; 106, p.11-14].
 34

Perioada fetală începe la sfârşitul lunii a doua sau la începutul lunii a treia de gestaţie şi
durează până la naşterea fătului. În această perioadă are loc creşterea intensivă a fătului, diferen-
ţierea ţesuturilor, dezvoltarea tuturor organelor şi sistemelor, formarea noilor sisteme funcţionale
care asigură vitalitatea fătului în perioada intrauterină şi după naşterea lui. Dezvoltarea fătului are
loc într-o conexiune permanentă cu organismul mamei [53, p.102-104].
Totodată, perioada gestaţiei poate fi divizată pe trimestre [42, p.7].
Aşadar, primul trimestru al gestaţiei constituie 12 săptămâni. El are o semnificaţie juridico-
penală enormă. Anume până la finalizarea acestei perioade de timp încă este posibilă întreruperea
sarcinii în baza temeiurilor legale, cu acordul mamei. La efectuarea avortului trebuie să fie
menţionate următoarele condiţii obligatorii, şi anume: întreruperea sarcinii trebuie să fie efectuată
numai în instituţii medicale de profil, numai de către medicul-specialist, cu respectarea normelor
sanitare şi a regulilor de antisepsie şi doar în cazurile când lipsesc contraindicaţii la asemenea
intervenţii. Încălcarea sau nerespectarea chiar şi a unei din condiţiile sus-menţionate este temei
pentru calificarea faptei ca efectuare ilegală a avortului – conform art.159 CP RM.
Spre deosebire de legislaţia noastră, Codul penal al Turciei (alin.2 art.468) stabileşte:
„Persoana care a efectuat un avort fără indicaţii medicale asupra femeii având termenul de gestaţie
de peste 10 săptămâni, cu acordul ei – se pedepseşte cu închisoare de la 2 până la 5 ani”
[16, p.285]. E de menţionat că termenul, pe parcursul căruia este permisă efectuarea avortului în
Turcia, se deosebeşte de cel prevăzut de legislaţia noastră, fiind redus la 10 săptămâni.
Următoarea perioadă stabilită, ce prezintă un interes sporit pentru doctrina penală, este
intervalul care constituie 22 de săptămâni din momentul conceperii [143, p.43].
În prezent, termenul care distinge avortul de naşterea artificială este stabilit la 22 de săptă-
mâni. De aceea, cauzarea morţii unui copil viu care s-a născut în rezultatul declanşării artificiale a
travaliului sau în urma naşterii naturale premature la termenul de gestaţie peste 22 de săptămâni
trebuie recunoscută ca omor.
Aşadar, după cum am demonstrat, începerea ocrotirii juridico-penale a vieţii coincide cu
momentul declanşării travaliului peste 22 de săptămâni de gestaţie. La această perioadă fătul devine
apt pentru viaţa extrauterină. În medicină finalizarea prematură a gestaţiei după 22 de săptămâni se
numeşte naştere prematură. Asemenea poziţie este susţinută de către legislaţia Republicii Belarus.
În calitate de exemplu, în cadrul unui studiu comparativ, poate servi Ordinul Ministerului Sănătăţii
al Republicii Belarus privind admisibilitatea întreruperii artificiale a sarcinii în baza indicaţiilor
medicale, nr.71 din 5 aprilie 1994 [137, p.38]. În mod regretabil, legislaţia Republicii Moldova în
vigoare nu conţine astfel de indicaţii. Ar fi binevenit ca Ordinul Ministerului Sănătăţii al Republicii
Moldova despre unele măsuri privind ocrotirea sănătăţii femeii şi reducerea numărului de avorturi
 35

în republică, nr.152 din 03.08.1994 cu modificările ulterioare din 04.01.1999, să fie publicat în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova în conformitate cu prevederile Legii Republicii Moldova
nr.173-XIII din 06.07.94 privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994) [9]. În caz contrar el nu va avea
valoare juridică.
Conform prevederilor acestui document, nimicirea fătului până la 22 de săptămâni de gestaţie
va fi calificată, cu respectarea altor condiţii, ca efectuare ilegală a avortului. Totodată, întreruperea
sarcinii e posibilă şi legalmente admisibilă în termenul ce cuprinde săptămâna a 12-a şi sfârşitul
săptămânii a 21-a de gestaţie în baza indicaţiilor medicale ori sociale.
Referindu-ne la indicaţiile medicale, se are în vedere o listă întreagă de patologii şi maladii
grave incompatibile cu gestaţia, incluzând aproximativ 50 de boli, printre care menţionăm: hiperten-
siunea arterială; bolile grave cardiovasculare; leucoza; astmul bronşic în acutizare; ulcerul gastric
sau ulcerul duodenal; lipsa unui rinichi; guşa endemică (boala lui Basedow); tuberculoza pulmo-
nară; tuberculoza organelor, a pielii, a oaselor şi a încheieturilor; epilepsia; psihopatiile; tumorile
encefalului şi ale măduvei spinării etc. [104, p.263-266].
La indicaţiile sociale se referă: invaliditatea soţului de gradul I şi II, şomajul confirmat
documentar, lipsa locului permanent de trai, statutul de refugiat sau de persoană strămutată confir-
mat documentar, prezenţa în familie a unui copil invalid; venitul lunar al fiecărui membru de
familie mai mic decât salariul minim. E de menţionat că, potrivit criteriului „în baza indicaţiilor
medicale şi /sau sociale”, este suficientă prezenţa chiar şi a uneia din aceste condiţii ca întreruperea
sarcinii să fie recunoscută efectuată în mod legal.
În medicină sunt stabilite cazuri excepţionale în care se permite întreruperea sarcinii între
săptămânile a 22-a şi a 28-a ale perioadei de gestaţie. Ca singură indicaţie la întreruperea sarcinii la
acest termen târziu poate servi depistarea patologiilor grave ale dezvoltării intrauterine a fătului,
incompatibile cu viaţa. Astfel de intervenţie este efectuată în baza indicaţiilor medicale care se
referă nu la sănătatea mamei, ci a fătului [55, p.86-88]. În practica obstetrică se deosebesc
numeroase anomalii de dezvoltare a copiilor, printre care: patologiile grave ale sistemului nervos;
insuficienţa cardiacă; insuficienţa organelor interne; hondrodistrofia (anomalia dezvoltării membre-
lor); hernia diafragmală, spina bifida etc. [82, p.55-58; 106, p. 11-14].
De aceea, femeia însărcinată este obligată să se examineze clinic şi în laborator, complet şi la
timp, în baza recomandaţiilor obstetricianului-ginecolog. La aprecierea stării intrauterine a fătului
se folosesc un şir de metode – ecografia, testarea prenatală a auzului, teste ale sângelui matern,
amniocenteza, examinarea celulelor fetale [71, p. 115-118; 35, p.35].
 36

Într-o altă ordine de idei, unii autori străini leagă începerea vieţii omeneşti cu perioada
primelor mişcări ale fătului, pe care femeia însărcinată le simte. Ele, de regulă, se fac simţite pentru
mamă la a 19-a sau la a 20-a săptămână de gestaţie [87, p.128]. Însă de acest semn trebuie să ne
conducem cu o mare prudenţă, fiindcă senzaţiile gravidelor deseori sunt foarte subiective. Unele
femei încurcă perestaltica intestinului cu mişcarea fătului, depistându-le ori prea devreme, ori prea
târziu. De aceea, acest termen nu poate fi recunoscut general acceptat pentru toate cazurile.
După părerea noastră, pentru a aduce claritate în soluţionarea problemei ce ţine de aprecierea
în doctrina penală a momentului de debut al vieţii omeneşti trebuie să fie studiate încă unele aspecte
ale procesului de naştere. Medicii legişti evidenţiază câteva cazuri excepţionale ale naşterilor ce pot
influenţa asupra calificării juste a faptei săvârşite:
1) naşterea rapidă;
2) naşterea post-mortem;
3) naşterea neasistată;
4) naşterea în stare de inconştienţă sau în stare de iresponsabilitate.
1. Naşterea rapidă presupune o astfel de naştere care să se finalizeze atât de repede, încât
s-o ia pe femeie prin surprindere; de aceea, aceasta are loc deseori în împrejurări nefavorabile.
Naşterea rapidă uşoară nu trebuie confundată cu naşterea „pe stradă” care se întâlneşte mai des şi
care are mai puţine trăsături comune cu prima. Naşterea „pe stradă” are loc în alte circumstanţe: în
cazurile date femeia nu ştie ori chiar ignoră termenul probabil al naşterii sau posibilitatea travaliului
prematur. Uneori, dorind să se izbăvească de copilul nou-născut, femeia se pune intenţionat pe ea
însăşi în condiţii nefavorabile pentru naştere: spre exemplu, în timpul când presupune că trebuie să
nască pleacă în pădure. Savantul M.G. Serdiukov descrie un caz când femeia însărcinată, în timpul
declanşării travaliului, a intrat într-un râu şi a rămas acolo până la sfârşitul procesului de naştere; ca
urmare, copilul împreună cu placenta a fost dus de apă [87, p.153].
Practica medico-legală demonstrează că la examinarea noului-născut după naşterea rapidă se
depistează un şir de vătămări mecanice care nu trebuie confundate cu vătămări de natură violentă în
caz de pruncucidere [40, p.381; 56, p.136]. În mai multe cazuri, după cum arată practica judiciară,
femeia intenţionează să nască singură şi cât mai repede cu scopul de a-şi omorî copilul. Aşadar,
pentru confirmarea celor expuse aducem ca exemplu încheierea expertizei medico-legale de
examinare a cadavrului copilului nou-născut, întocmit pe o cauză penală (Dosarul nr.1-159/98
mun. Hânceşti (intentat la 02.03.1998). Sentinţa din 12.05. 1998 în baza art.92 CP RM din 1961):
Încheierea expertizei medico-legale a cadavrului copilului nou-născut a demonstrat că au
fost depistate fractura osului parietal din stânga, a coastelor 2, 3, 4, 5, 6 din stânga, ceea ce
corespunde categoriei de leziuni corporale grave, periculoase pentru viaţă. Cadavrul era de gen
 37

masculin şi era născut în termen; după structura şi formarea organelor la momentul naşterii
copilul a fost apt de viaţă. Leziunile date nu puteau să apare în urma unei naşteri rapide neasistate
(f.d.26) [185].
După cum s-a arătat în exemplul de mai sus, asemenea vătămări sunt consecinţe ale acţiunilor
de pruncucidere şi nu pot fi considerate ca vătămări mecanice în urma naşterii rapide neasistate.
2. Naşterea post-mortem reprezintă cazul când parturienta moare până la terminarea proce-
sului de naştere, iar fătul rămâne în corpul mamei; după un timp scurt copilul este expulzat din
uterul mamei – „se naşte”. Deseori placenta rămâne în corpul matern. În practica obstetrică sunt
menţionate naşteri post-mortem în urma cărora au apărut copii vii. Spre exemplu, femeia însărcinată
moare din cauza traumei intracraniene ce i-a fost provocată în urma unui accident.
3. Naşterea neasistată –are loc în acele cazuri când din diferite motive femeia tinde să nască
pe ascuns şi cât mai repede. La aprecierea vătămărilor cauzate noului-născut urmează a fi stabilită
legătura cauzală, timpul când acestea au fost pricinuite, provenienţa lor – post-mortem ori în timpul
vieţii, dacă au fost cauzate în urma autoajutorării în timpul naşterii neasistate ori în urma unor acte
violente îndreptate spre comiterea pruncuciderii. Vătămări de natură similară pot fi depistate în
regiunea capului, gâtului, gurii şi nasului, când femeia în mod violent împiedică strigătul şi
respiraţia copilului, în scopul de a ascunde naşterea [87, p.159-160]. Drept exemple pot servi două
dosare penale intentate pe faptul săvârşirii pruncuciderii. În ambele cazuri a avut loc naşterea
neasistată, când parturientele au creat intenţionat aşa condiţii încât să nu existe martori oculari la
fapta pe care au comis-o:
1.Astfel, într-un caz (Dosarul nr.1-533/2000 (intentat la 06.04.2000), sect. Ciocana, mun.
Chişinău. Sentinţa din 12.02.2001 în baza art.92 CP RM din 1961) - inculpata D.A., însărcinată la
a noua lună, dimineaţa pe data de 05.04.2000 s-a simţit rău, nu a chemat salvarea, a rămas
singură acasă şi a născut în WC un copil de sex masculin; l-a învelit într-un pachet de polietilenă şi
l-a aruncat într-o fântână de canalizare din preajma casei sale [188].
2. În alt caz (Dosarul nr.I-274/2001 (intentat la 22.05.2001, mun. Hânceşti). Sentinţa din
21.06.2001 în baza art.92 CP RM din 1961) - inculpata B.E., pe data de 15 mai 2001, în jurul orei
18.30, când a simţit că va naşte curând, a plecat în pădure din prejma satului vecin şi imediat
după ce a născut un prunc de sex masculin, ştiind cu certitudine că ultimul s-a născut viu, în scopul
de a se izbăvi de el, l-a strangulat cu mâinile, iar ulterior l-a îngropat [189; 190].
Din exemplele descrise mai sus rezultă următoarele: în ambele cazuri femeile intenţionau să
nască singure, ceea ce se dovedeşte prin caracterul acţiunilor lor, şi anume: făptuitoarele au
întreprins toate măsurile pentru a-şi ascunde naşterea şi urmele acesteia. Mai mult, din timp au
gândit cum să se debaraseze de copil, fapt probat de locul şi alte împrejurări ale cauzei.
 38

4. Naşterea în stare de inconştienţă ori în stare de iresponsabilitate. În astfel de cazuri

femeia nu este în stare să acorde ajutorul necesar copilului nou-născut; la asemenea patologii se
referă eclampsia, epilepsia, şocul, starea de ebrietate, negarea sarcinii în cadrul demenţei, fobiile
etc.
Uneori apar situaţii când, aflându-se într-o stare de inconştienţă şi iresponsabilitate, femeia
poate să creadă că a născut un copil mort, din care cauză nu-i acordă ajutorul necesar; prin urmare,
în asemenea caz ea nu poate fi trasă la răspundere penală, deoarece nu există responsabilitatea ca
semn obligatoriu [47, p.32-34].
În cazul în care, la momentul comiterii pruncuciderii, femeia s-a aflat într-o stare de
inconştienţă, ea va fi liberată de răspundere penală în baza art. 23 CP RM (iresponsabilitatea). Faţă
de o asemenea persoană pot fi aplicate, în baza hotărârii instanţei de judecată, măsuri de
constrângere cu caracter medical, prevăzute în Codul penal.
Altă problemă care necesită o atenţie deosebită la studierea pruncuciderii este definirea
noţiunii de nou-născut. Astfel, în pediatrie sub noţiunea de nou-născut (lat. – neopatus) se înţelege
un copil din momentul naşterii până la vârsta de 28 de zile; în obstetrică – din momentul naşterii
până la vârsta de 7 zile; în medicina legală – în primele 24 de ore din momentul naşterii
[92, p.386; 93, p.217].
În acest context menţionăm că la cercetarea cauzelor de pruncucidere noţiunea de nou-născut
se aplică cu sensul ce-i este dat în medicina legală, şi anume: copilul din momentul naşterii până la
expirarea termenului de 24 de ore de la naşterea lui.
Spre regret, nici în legislaţia noastră, nici în practica judiciară, dar nici în doctrina penală nu
este elaborată noţiunea „copil născut viu” şi nu este dată aprecierea juridică a momentului de debut
al vieţii omeneşti. Prin urmare, în scopul completării acestui gol, considerăm necesar să apelăm la
legislaţia Statelor Unite ale Americii şi la precedentele judiciare din Common Law, care au
importanţă deosebită pentru examinarea corectă a cauzelor penale de acest gen.
În opinia noastră, această problemă trebuie analizată minuţios, deoarece unele noţiuni şi defi-
niţii care se aplică de către instanţele judecătoreşti din SUA la examinarea cauzelor de pruncucidere
trebuie să fie implementate atât în legislaţia, cât şi în practica judiciară a Republicii Moldova.
Astăzi, în Statele Unite ale Americii infracţiunea de pruncucidere şi pedeapsa pentru săvâr-
şirea ei sunt reglementate atât la nivel federal, cât şi la nivelul statelor aparte.
La nivelul Federaţiei se aplică:
1) Legea privind ocrotirea copiilor născuţi vii H.R.2175 din 2001, care stabileşte noţiunea de
nou-născut, momentul de început al vieţii omeneşti şi care reglementează problema
delimitării avortului de fapta de ucidere a copilului nou-născut;
 39

2) precedentele judiciare adoptate de către Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii:
a) 1973, Statul Texas (Roe versus Wade 410 U.S. 113)
b) 1992, Statul Pennsylvania (Planned Parenthood PA versus Casey 505 U.S. 833)
[179; 180].
La nivelul statelor (28) se aplică legile penale care prevăd răspunderea pentru omorul
copilului nenăscut, indiferent de termenul sarcinii (15), sau numai la un termen stabilit (13).
Într-adevăr, Legea privind ocrotirea copiilor născuţi vii din 2001 a stabilit că „copiii care s-au
născut vii la orice etapă a dezvoltării intrauterine se consideră fiinţe umane şi sunt ocrotiţi de lege”.
Legea ocroteşte viaţa oricărui copil, indiferent de modalitatea apariţiei lui: naştere fiziologică sau
declanşarea artificială a naşterii (H.R.2175 Born-Alive Infants Protection Act of 2001; Statement
Office Administration Policy, March 12, 2002; Executive Office of the President, Washington, D.C.
20503) [156]. Legea sus-menţionată stabileşte că în calitate de copil născut viu se recunoaşte
oricare copil care s-a ivit pe lume după separarea completă de corpul mamei, indiferent de etapa
dezvoltării intrauterine, şi care posedă următoarele semne: bătăile inimii, respiraţie sau mişcarea
liberă a musculaturii.
În calitate de copil născut viu se recunoaşte membrul familiei Homo Sapiens care este
completamente expulzat sau extras din corpul mamei sale la orice etapă a dezvoltării intrauterine şi
care după separare respiră de sine stătător sau la care se observă bătăile inimii, pulsarea ombilicului
sau mişcarea liberă a musculaturii, indiferent de faptul dacă a fost sau nu secţionat ombilicul ori
eliminată placenta. Totodată, nu are importanţă modalitatea apariţiei copilului: naştere fiziologică,
declanşare artificială a naşterii sau operaţie cezariană.
După cum deja s-a menţionat, în unele state se aplică legile care prevăd răspundere penală
pentru omorul copilului nenăscut (care încă se află în uterul mamei).
Condiţional, putem diviza aceste legi în două grupe mari:
1. legile care recunosc în calitate de victime ale omorului copiii nenăscuţi (fetuse),
indiferent de termenul gestaţiei
Astfel, în statul Louisiana omorul unui copil „nenăscut” se recunoaşte, după caz, „feticid” de
gradul I, II sau III. (La Rev. Stat. Ann §§14:32.5-14:32.8 / West 1997)
(Nota noastră: „feticid” (lat. foetus – făt; caedere – a omorî) = uciderea fătului în uterul
mamei).
În statul Michigan cauzarea intenţionată a morţii unui copil „nenăscut” constituie omor
(manslaughter). (Mich. Stat. Ann. § 28.55)
Totodată, Curtea Supremă din statul Michigan a specificat că această stipulare va fi aplicată
numai faţă de un făt viabil (Larkin versus Cahalan 208 N.Wrd 176; Mich. 1973). Legea specială a
 40

statului Michigan din 01.01.1999 prevede pedeapsa penală pentru acţiunile intenţionate care au
provocat naşterea prematură sau avortul spontan ori care au cauzat vătămări grave embrionului sau
fătului.
În statul North Dakota cauzarea morţii unui copil nenăscut la orice etapă a dezvoltării
intrauterine constituie omor intenţionat cu circumstanţe agravante, omor simplu ori lipsire de viaţă din
imprudenţă. (N.D. Cent. Code §§ 12.1-17.1-01, 12.1-17.1-04 (1997))
2. legile care recunosc în calitate de victime ale omorului copiii nenăscuţi (fetuse)
numai într-o etapă stabilită a gestaţiei
Astfel, în statul Arkansas cauzarea morţii unui copil nenăscut peste 12 săptămâni de
dezvoltare intrauterină constituie omor intenţionat sau omor intenţionat de gradul I şi II, sau omor
simplu, ori lipsire de viaţă din imprudenţă şi se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă. ( Ark. Stat. Ann.
§ 5-1-102 (13) (b) (i) (a))
Totodată, în statul Georgia cauzarea morţii unui copil nenăscut după apariţia mişcărilor
constituie feticid. (Ga. Code. Ann. §§ 16-5-80 (1996), 40-6-393.1 (1997))
Legiuitorul statului Mississippi a specificat că cauzarea intenţionată a morţii unui copil
nenăscut, însă după ce au apărut mişcările fătului, constituie omor. Moartea copilului nenăscut peste
20 de săptămâni de dezvoltare intrauterină, care a survenit în rezultatul consumării de către mamă a
preparatelor interzise pe parcursul sarcinii, constituie omor (manslaughter). (Miss. Code. Ann. § 97-
3-37 (1994))
În afară de legislaţia federală şi legea penală a statelor, pe teritoriul SUA se aplică
precedentele judiciare, adoptate de Curtea Supremă. Principiile formulate în sursele sus-menţionate
au forţă obligatorie la examinarea de către instanţele judecătoreşti a cauzelor penale analogice.
1) Primul precedent judiciar din SUA pe cauză de pruncucidere constituie decizia Curţii
Supreme din 1973 (Roe versus Wade 410 U.S. 113)
Fiind însărcinată, în luna martie 1970 făptuitoarea s-a adresat la o clinică din Texas solicitând
avortul legal, însă întreruperea sarcinii i-a fost refuzată, motiv din care puţin mai târziu, la 21 mai
1970, ea a înaintat cerere judecătoriei de district. Declaranta s-a referit la faptul că stipulările
legislaţiei din Texas încalcă dreptul ei la întreruperea sarcinii, care constituie parte din dreptul la
inviolabilitatea vieţii personale, private şi din drepturile familiale fixate în Billul privind drepturile
omului.
Reclamanta afirma că dreptul femeii la avort prezintă un drept absolut, de aceea ea este în
drept să întrerupă sarcina în orice timp, prin orice metodă şi în baza oricărui temei pe care ea îl va
alege de sine stătător. Instanţa nu a fost de acord cu asemenea argumentare. Statul, a invocat
instanţa de judecată, este obligat să întreprindă măsurile necesare atât pentru a ocroti viaţa femeii,
 41

cât şi pentru a proteja viaţa potenţială. Inviolabilitatea vieţii personale nu constituie un drept
absolut, îndeosebi când este vorba despre decizia de a efectua un avort. Instanţa s-a expus că
consideră incorectă şi ilegală confundarea a două noţiuni diferite: „inviolabilitatea vieţii private” şi
„dreptul nelimitat al unei persoane de a dispune de viaţa altuia”.
Instanţa de judecată a conchis că, deoarece avortul se permite în primul trimestru al gestaţiei,
(fapt confirmat de ştiinţa medicală), statul poate să se implice numai în cazul în care acest termen
este depăşit.
Totodată, conţinutul prevederilor de la art.1196 din Codul penal al statului Texas îndreptate la
interzicerea avortului în general, redat prin formula „efectuat în baza indicaţiilor medicale cu scopul
de a salva viaţa mamei”, este imprecis. Legea nu distinge între avortul efectuat la etapa mai
timpurie şi cel efectuat la etapa mai târzie de gestaţie, limitându-se la un singur temei legal:
„salvarea vieţii mamei” [179].
2) În calitate de al doilea precedent judiciar a servit decizia Curţii Supreme din 1992 (PA
versus Casey 505 U.S. 833)
În anul 1982 a fost adoptată Legea Statului Pennsylvania privind controlul asupra efectuării
avorturilor. În special, o importanţă deosebită prezintă următoarele prevederi din această lege:
- 3205: Femeia care vrea să-şi facă avort trebuie să fie informată din timp
despre esenţa şi consecinţele intervenţiei viitoare îndreptate la întreruperea
sarcinii, şi anume – cu 24 de ore înainte de operaţie;
- 3206: În cazul în care avort vrea să-şi facă o femeie minoră, unul din părinţii
ei trebuie să-şi dea acordul său, respectând o procedură prealabilă judiciară;
- 3209: În cazul în care avort vrea să-şi facă o femeie căsătorită, ea trebuie să
semneze un document care ar mărturisi că soţul ei este informat în modul
cuvenit asupra operaţiei respective;
- 3203: „Necesitatea medicală” exclude respectarea dispoziţiilor sus-
menţionate.
Merită a fi menţionat faptul că medicii din cinci centre clinice ginecologice au înaintat
Tribunalului de District din Pennsylvania o cerere în care solicitau recunoaşterea prevederilor
prezentei legi ca neconstituţionale, deoarece lezau dreptul femeii la avort.
După soluţionarea acestei pricini au fost stabilite principiile fundamentale după care instanţele
de judecată din SUA se conduc până azi în cauze similare, şi anume:
1. Ocrotind dreptul fundamental recunoscut pe cauza precedentă Roe versus Wade, 410 U.S.
113, statul respectă totodată interesul protejării vieţii potenţiale;
 42

2. Interesele statului care ocrotesc şi protejează viaţa potenţială pe parcursul sarcinii sunt
garantate, totodată fiind întreprinse măsuri spre a informa femeia despre dreptul la avort şi
consecinţele lui. Orice dispoziţie legală care va contrazice principiului dat nu va avea
efect;
3. Statul nu poate să interzică femeii ca aceasta să decidă de sine stătător privind întreru-
perea sarcinii la termenul admisibil;
4. Statul ocroteşte viaţa potenţială şi interzice efectuarea avortului peste termenul admisibil,
cu excepţia cazurilor când prelungirea sarcinii pune în pericol viaţa şi sănătatea mamei
[180].
Astfel, în baza celor sus-menţionate putem conchide că aceste principii au o importanţă
practică şi teoretică deosebită la studierea infracţiunii de pruncucidere în aspect comparativ şi pot fi
luate în consideraţie atât la cercetarea problemei în cauză în doctrina penală, cât şi la modificările
ulterioare ale legislaţiei în vigoare. Propunem ca unele principii ale practicii judiciare şi unele
prevederi din Legea SUA privind ocrotirea vieţii copiilor nenăscuţi (H.R. 2175 Born-Alive Infants
Protection Act of 2001) să fie introduse şi la noi, deoarece considerăm necesară definirea legislativă
a noţiunilor de viabilitate, copil născut viu, copil născut mort şi stabilirea momentului din care
viaţa se consideră a fi ocrotită de legea penală, pentru a evita erorile atât în practica judiciară, cât şi
în doctrină. Mai mult, pledăm pentru adoptarea unei noi hotărâri explicative a Curţii Supreme de
Justiţie cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre omor, care ar include şi noţiunile
numite supra. Deseori, la examinarea cauzelor de pruncucidere ne confruntăm cu unele dificultăţi
legate de aprecierea juridică a unor noţiuni pur medicale. Pentru a evita astfel de probleme în viitor,
considerăm că noţiunile de „făt matur”, „făt imatur”, „făt prematur”, „făt născut în termen”, „făt
viabil”, „făt neviabil”, „perioadă postpartum”, „copil născut viu” şi „copil născut mort” trebuie să
devină atât în doctrină, cât şi în practica judiciară uzuale.
Conform regulilor generale, în momentul naşterii fetusul este matur. Fătul atinge, de obicei,
maturitatea, la 39-40 săptămâni de gestaţie, cu condiţia că se dezvoltă normal. La termenul de
gestaţie sus-menţionat fătul este apt pentru viaţa extrauterină. Gradul de maturitate depinde atât de
durata sarcinii în fiecare caz aparte, cât şi de condiţiile în care are loc dezvoltarea intrauterină a
fătului.
În practica de obstetrică există cazuri când fătul care s-a născut cu câteva săptămâni mai
devreme este matur; invers, la sarcina gemelară sau la sarcina agravată copilul poate fi imatur.
Greutatea unui făt matur oscilează de la 2500 până la 6000 grame sau chiar şi mai mult. De
regulă, greutatea medie la băieţi constituie 3400-3500 grame, iar la fetiţe – 3200-3400 grame.
 43

Totodată, lungimea unui copil nou-născut variază de la 47 până la 56 cm (cifra medie 52±5 cm)
[102, p.30-35].
Naşterea unui copil viu înseamnă extragerea sau expulzarea fătului din corpul mamei, indife-
rent de durata gestaţiei. În plus, fătul, după separarea lui, respiră sau manifestă alte semne de viaţă.
Se observă bătăile inimii, pulsaţia ombilicului sau mişcarea liberă a musculaturii, indiferent de
secţionarea ombilicului şi delivrenţa placentei. Orice produs al unei asemenea naşteri este
considerat viu.
Naşterea unui copil mort înseamnă moartea fătului care a avut loc până la expulsia sau
extracţia completă a acestuia din organismul mamei, indiferent de durata gestaţiei. La faptul că
copilul s-a născut mort indică lipsa respiraţiei la făt sau lipsa altor semne de viaţă – a bătăilor inimii,
a pulsaţiei ombilicului sau a mişcărilor libere ale musculaturii. E de menţionat că precizarea noţiunii
de „copil născut mort” are o importanţă deosebită la investigarea cazurilor de pruncucidere.
Copil nou-născut – făt (produs al conceperii), care a atins viabilitate, adică are greutatea 1000
de grame (dacă greutatea copilului la momentul naşterii nu se ştie, atunci se iau în consideraţie
lungimea corpului – nu mai puţin de 35 de centimetri şi durata gestaţiei – 28 de săptămâni şi mai
mult) [144, p.16]. Dar, în majoritatea statelor, inclusiv în ţara noastră, în conformitate cu
prevederile Ordinului Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova despre unele măsuri privind
ocrotirea sănătăţii femeii şi reducerea numărului de avorturi în republică, nr.152 din 03.08.1994 cu
modificările ulterioare din 04.01.1999, fătul se consideră viabil la greutatea corpului 500 de grame
şi mai mult (dacă greutatea lui la momentul naşterii nu este cunoscută, atunci se iau în consideraţie
lungimea corpului – nu mai puţin de 25 de centimetri şi termenul gestaţiei – 22 de săptămâni şi mai
mult). Este de menţionat, că aceste standarde sunt elaborate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi
sunt unanim recunoscute.
Savantul rus A.N. Krasikov, preluând poziţia formulată în standardele internaţionale ale Orga-
nizaţiei Mondiale a Sănătăţii, consideră că viaţa omului începe în momentul când se constată
expulzarea sau extragerea completă a produsului de concepere din organismul femeii însărcinate,
adică când fătul a fost separat de corpul mamei (cu excepţia ombilicului care nu este secţionat) şi
când la el se observă respiraţia, bătăile inimii, pulsaţia ombilicului sau mişcările libere ale muscu-
laturii [65, p.44].
R. Şarapov consideră însă că viaţa apare mai devreme, de aceea ea trebuie ocrotită de legea
penală nu numai după separarea fătului de la corpul mamei, dar şi în procesul naşterii propriu-zise.
Anume din aceste considerente uciderea intenţionată a pruncului în momentul naşterii constituie
omor [153, p.33].
 44

După părerea noastră, ultima poziţie este mai corectă din următoarele considerente:
a) viaţa copilului nou-născut se consideră începută din momentul declanşării naşterii
fiziologice, fapt despre care ne mărturiseşte clar dispoziţia articolului 147 CP RM
„în timpul naşterii sau imediat după naştere”;
b) dacă am susţine teza, că viaţa omului apare din momentul separării copilului de la
corpul mamei, aceasta ar conduce, în primul rând, la încălcarea dreptului la viaţă al
copilului care deja se naşte, în al doilea rând, ar încălca în mod vădit norma juridico-
penală indicată mai sus.
Momentul final al vieţii unei persoane este de asemenea o problemă ce rămâne discutată în
medicină. Moartea şi viaţa sunt strâns înlănţuite, două procese contradictorii, dar indispensabile. În
mod curent, după cum menţionează O. Pop, moartea este considerată o încetare ireversibilă a
funcţiilor vitale, în special a circulaţiei şi respiraţiei, încetare ce are loc succesiv, sub forma unui
proces lent, prin încetarea treptată a metabolismului celular; o dată cu moartea are loc un proces de
descompunere a materiei vii, organizate [33, p.24]. Transformarea organismului viu în cadavru,
deci moartea, este un proces lent care se instalează pe etape, este un fenomen progresiv; cu alte
cuvinte, este un adevărat proces organic. Chiar atunci când moartea poate surveni brusc, adică
atunci când o calificăm în diferite împrejurări ca „moarte subită”, ea este totuşi un fenomen ce se
instalează pe etape, iar între viaţă şi moarte se interpun aşa-numitele „stări terminale”: coma şi
agonia.
În opinia noastră, momentul de survenire a decesului se consideră a fi moartea biologică, fiind
un proces ireversibil, exprimat în încetarea activităţii sistemului nervos central şi a metabolismului
celular. Importanţa juridico-penală a stabilirii momentului de survenire a decesului creşte la
calificarea infracţiunii de pruncucidere, în special în cazurile lipsirii de viaţă a copiilor care s-au
născut neviabili.
În medicina legală se aplică teste speciale în baza cărora se stabileşte prezenţa aerului în
plămâni ori în stomac şi, ca urmare, se demonstrează că copilul a fost născut viu.
Împrejurarea că, potrivit actelor medico-legale, copilul era neviabil din cauza unei
afecţiuni congenitale este irelevantă, de vreme ce în momentul naşterii acesta era viu. Întru
confirmarea celor evocate poate fi adusă următoarea speţă din practica judiciară a României
(Dosarul nr.3013/2002. Decizia nr.922):
În dimineaţa de 13 iulie 2000, simţind că trebuie să nască, inculpata P. V. a mers la locuinţa
mamei sale, cunoscând că aceasta este plecată la muncă în câmp. După naştere a înfăşurat copilul
care mişca într-o pânză şi a mers la WC, unde l-a aruncat pentru a-i suprima viaţa. Raportul de
constatare medico-legală al Serviciului de Medicină Legală Călăraşi concluzionează că moartea
 45

nou-născutului a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin aspirat de materiale fecale.
Leziunile de violenţă de la nivelul capului au putut fi produse prin lovire, cu sau de corpuri dure.
Comisia de avizare şi control a concluzionat că fetusul a fost expulzat mort, neviabil, datorită unor
pneumonii interstiţiale, prezentând lichid în căile respiratorii, dar fără sindrom asfixic. Existând
contradicţii între cele două acte medicale, acestea au fost înaintate la Comisia Superioară Medico-
legală, prin care avizul Comisiei de Avizare şi Control s-a aprobat numai în ceea ce priveşte faptul
că nou-născutul era neviabil prin pneumonie interstiţială. Se concluzionează că noul-născut era
viu, neviabil. Instanţa a apreciat: faptul că noul-născut era neviabil nu are relevanţă pentru
încadrarea juridică a faptei, mai ales că inculpata nu cunoaşte că acesta avea pneumonie
interstiţială şi va muri într-un interval de timp mai scurt sau mai lung [168].
După părerea noastră, decizia instanţei este corectă, deoarece, deşi existau careva afecţiuni
congenitale, totuşi în momentul naşterii copilul era viu. Astfel, stabilirea faptului că copilul era
neviabil din cauza unor boli sau malformaţii înnăscute nu creează impedimente pentru calificarea
faptei ca pruncucidere.
În încheiere, analizând un şir întreg de concepte şi definiţii privind aprecierea momentului de
debut al vieţii umane şi viabilitatea victimei în caz de omor, am sintezat unele concluzii:
1) obiectul juridic special al omorului îl constituie viaţa omului care este ocrotită într-o
măsură egală indiferent de particularităţile fiziologice sau sociale ale persoanei,
2) obiectul juridic special al pruncuciderii îl constituie viaţa copilului nou-născut, iar obiectul
material al pruncuciderii îl formează corpul copilului nou-născut;
3) în calitate de obiect material al omorului poate fi recunoscut numai corpul fiinţei care la
momentul comiterii infracţiunii este în viaţă;
4) dacă în cazul omorului unei persoane mature constatarea faptului că la acel moment el era
în viaţă nu prezintă dificultăţi deosebite, atunci în cazul omorului unui copil nou-născut constatarea
existenţei vieţii sale trebuie dovedită în fiecare caz aparte;
5) drept cea mai convingătoare probă a existenţei vieţii omeneşti trebuie să fie recunoscută
respiraţia; totodată, prezenţa vieţii nu poate fi demonstrată numai prin respiraţie, de aceea faptul că
copilul nu a respirat nu exclude posibilitatea de a-l recunoaşte viu; ca urmare, pot exista cazuri
când, fără a respira, copilul îşi poate prelungi viaţa în afara corpului mamei, dar asemănătoare cu
viaţa intrauterină, adică doar prin circulaţia sângelui, cum ar fi, spre exemplu, cazul morţii aparente;
astfel de copil trebuie considerat viu atât din punct de vedere medical, cât şi din punct de vedere
juridic, iar corpul lui poate fi obiect material al omorului;
6) trebuie recunoscut viu şi copilul omorât în timpul naşterii, care deja nu poate fi considerat
făt intrauterin, chiar dacă el nu a început să respire;
 46

7) cauzând moartea propriului copil mama atentează la viaţa lui, şi nu comite întreruperea
sarcinii;
8) viaţa copilului nou-născut se consideră începută din momentul declanşării naşterii
fiziologice. Dacă s-ar susţine teza, că viaţa omului apare din momentul separării copilului, aceasta
ar conduce, în primul rând, la încălcarea dreptului copilului la viaţă care deja se naşte; în al doilea
rând, prin acestea s-ar încălca în mod vădit norma juridico-penală prevăzută în art. 147 CP RM.

2.2. Trăsăturile specifice ale laturii obiective a pruncuciderii

În latura obiectivă a infracţiunii, alături de acţiune sau inacţiune, care au întotdeauna o

anumită durată, se include şi procesul de producere a consecinţelor socialmente periculoase, adică a
rezultatului încorporat în conţinutul constitutiv al acesteia. Noţiunea de rezultat, componentă a
laturii obiective a infracţiunii, coincide cu urmarea descrisă şi cerută de norma legală de incri-
minare, care constă în modificările aduse lumii exterioare obiective.
Conţinutul laturii obiective a pruncuciderii se stabileşte, în primul rând, prin acţiunile sau
inacţiunile mamei îndreptate spre cauzarea morţii copilului; în al doilea rând, prin rezultatul produs
(survenirea morţii copilului nou-născut); în al treilea rând, prin legătură cauzală dintre fapta social-
mente periculoasă şi consecinţe şi, în cele din urmă, ţinându-se cont de timpul săvârşirii pruncuci-
derii [64, p.237].
Latura obiectivă a pruncuciderii poate fi realizată atât prin acţiuni – de ucidere exercitate
asupra victimei, prin orice mijloace, apte a suprima viaţa acesteia (sufocare, sugrumare etc.), cât şi
prin inacţiune – neîndeplinirea unor acte de importanţă vitală pentru copil, cum ar fi refuzul de a
alăpta copilul, lăsarea în frig, abandonarea copilului într-un loc sau mod care îl expune la moarte,
acte pe care mama avea obligaţia legală să le îndeplinească. Pruncuciderea, săvârşită prin lăsarea
noului-născut în împrejurări periculoase pentru viaţă, trebuie deosebită de lăsarea în primejdie a
noului-născut, ultima faptă fiind calificată conform art.163 CP RM. Delimitarea între aceste două
componenţe se face, înainte de toate, potrivit criteriilor obiective: în cazul lăsării în primejdie,
mama doreşte să scape de copil, fără însă a-l priva de viaţă; pe de altă parte, lăsarea noului-născut în
pădure sau în câmp, departe de locurile animate şi căile de circulaţie, vorbeşte clar despre prezenţa
intenţiei de omor. Aşadar, timpul, locul, circumstanţele în care a fost găsit copilul ajută la
calificarea corectă a faptei. Drept exemplu poate servi următorul caz din practica judiciară a
Republicii Moldova (Dosarul nr.1-620/2002 (intentat la 22.04.2002) sect. Botanica, mun. Chişinău.
Sentinţa din 30.06.2002 în baza art.114 alin.(2) CP RM din 1961):
 47

Pe data de 12 aprilie 2002, G.A. a născut în baia apartamentului un copil de sex feminin şi l-
a lăsat intenţionat să moară într-un lighean, fiind asistată de concubinul ei M.M.
Dosarul penal a fost intentat în baza art.92 CP RM – omorul pruncului săvârşit cu
premeditare de către mamă. Conform rezultatelor expertizei medico-legale, copilul a trăit nu mai
puţin de 12 ore, iar moartea a survenit în urma hipotermiei. În şedinţa de judecată, acuzatorul de
stat a propus ca fapta comisă să fie recalificată potrivit alin.(2) art.114 CP RM (lăsarea în
primejdie), din motivul că copilul a decedat nu în urma cărorva acţiuni violente, ci din cauza
hipotermiei. Instanţa de judecată a admis demersul procurorului modificând învinuirea inculpatei
G.A. de la art.92 la alin.(2) art.114 CP RM [193].
După părerea noastră, instanţa de judecată a calificat incorect inacţiunea inculpatei G.A.,
deoarece principiul în baza căruia pruncuciderea poate fi delimitată de lăsarea în primejdie constă
nu în modul cauzării morţii copilului nou-născut (activă sau pasivă), ci în intenţia făptuitoarei.
Considerăm că împrejurările cauzei demonstrează direct şi clar că G.A. nu a avut intenţia să-i
păstreze copilului viaţa. Totodată, acţiunile concubinului trebuie apreciate drept omor intenţionat
cu circumstanţe agravante.
Metodele în cazul unei acţiuni sunt dintre cele mai diverse. Este esenţial ca acţiunea să
reprezinte un act de o anume forţă distructivă, adică să fie aptă să provoace obiectiv moartea noului-
născut în condiţiile respective. Aşadar, în calitate de exemplu putem aduce trei cazuri din practica
judiciară a Republicii Moldova, când moartea copiilor a survenit în urma utilizării diferitelor
metode şi mijloace:
1. Strangularea cu laţul - Dosarul nr.1-494/96 (intentat la 23.03.1996), sect. Botanica, mun.
Chişinău. Sentinţa din 14.07.1996 în baza art.92 CP RM din 1961 - la 22 martie 1996, aproximativ
la orele 19.00, în WC-ul din apartamentul său inculpata B.S. a născut un copil viu de sex feminin
având greutatea de 3150 grame şi lungimea de 50 cm, pe care apoi, cu ajutorul unui laţ, l-a
strangulat, moartea copilului survenind în urma asfixiei mecanice. Modul şi împrejurările naşterii
denotă că B.S. nu a avut intenţia de a-i păstra noului-născut viaţa [181].
2. Submersie - Dosarul nr.1-523/99 (intentat la 19.05.1999), sect. Ciocana, mun. Chişinău.
Sentinţa din 28.09.1999 în baza art.92 CP RM din 1961 - inculpata V.Ş. în noaptea de 16 mai 1999,
aflându-se în baia apartamentului, a născut un copil viu de sex masculin cu greutatea de 3910
grame. Peste o oră după naştere l-a înecat în cada cu apă. Conform raportului de expertiză
medico-legală, moartea copilului nou-născut a survenit în urma asfixiei mecanice prin înec (în
căile respiratorii şi în stomac au fost depistate urme de lichid) [187].
3. Aplicarea loviturilor cu obiecte ascuţite - Dosarul penal nr.1-385/96 (intentat la
21.02.1996), mun. Bălţi. Sentinţa din 22.07.1996 în baza art.92 CP RM din 1961 - la 16 februarie
 48

1996, noaptea, aproximativ între orele 3.00-4.00 inculpata, G.T., aflându-se în apartamentul
părinţilor săi, a născut neasistată un copil viu, viabil, de sex feminin. Imediat după naştere G.T.,
premeditat, cu scopul de a-şi omorî copilul, i-a provocat acestuia cu foarfecele multiple (27) leziuni
în diferite regiuni ale corpului. După săvârşirea faptei, inculpata G.T. a învelit cadavrul copilului
într-o cămaşă de noapte şi l-a aruncat în conducta de gunoi [182; 183].
Totodată, copilul nou-născut poate muri din cauza hipotermiei, chiar în cazul unei
temperaturi de 8-10°C şi mai joase.
În calitate de exemplu poate servi următorul caz din practica judiciară:
Dosarul penal nr.1-560 / 2003 (intentat la 21.03.2003), mun. Bălţi. Sentinţa din 04.07.2003
în baza art.92 CP RM din 1961 – pe data de 2 februarie 2003, la orele 17.30, inculpata A. C. a
născut neasistată un copil viu de sex feminin în odaia căminului. Aproximativ la orele 21.00, fiind
conştientă de faptul că la temperatura de - 8°C copilul nu va supravieţui şi că noaptea nu va fi
găsit de nimeni ca să-i acorde ajutor, a ieşit din bloc, a dezbrăcat copilul şi l-a pus într-o cutie de
carton lângă lada de gunoi. Apoi s-a întors la cămin [194].
Moartea în acest caz survine atât din cauza sensibilităţii pronunţate faţă de scăderea
temperaturii, cât şi din cauza cedării masive de căldură pe care o efectuează corpul nou-născutului.
Iată de ce copilul nou-născut trebuie îmbrăcat în lenjerie încălzită, iar în primele zile după naştere
înfăşatul copiilor se face acoperindu-li-se capul şi mâinile. Neînfăşarea copilului poate provoca
moartea lui.
Componenţa infracţiunii analizate este o componenţă materială. Moartea copilului nou-născut
este o condiţie obligatorie pentru calificarea faptei conform art.147 CP RM.
Nu există infracţiune care să nu producă un rezultat, pentru că orice infracţiune aduce atingere
unei valori sociale ocrotite de legea penală şi pentru că, în mod obligatoriu, orice asemenea atingere
se concretizează într-o anumită urmare care, tocmai datorită faptului că loveşte într-o valoare pe care
legea o apără, este socialmente periculoasă [24, p.157].
După cum menţionează H. Diaconescu, dinamica infracţională în cazul omorului se opreşte, ia
sfârşit în momentul survenirii, producerii rezultatului – moartea persoanei.
Cursul acţiunii sau al inacţiunii care constituie elementul material al laturii obiective a omoru-
lui este oprit în momentul survenirii morţii persoanei, indiferent de durata în timp pe care acestea au
avut-o.
Infracţiunea de omor este săvârşită, consumată la survenirea morţii victimei, deoarece atunci
se produce rezultatul cerut de lege pentru existenţa ei, indiferent de timpul în care a avut loc şi în
care încetează executarea acţiunii sau inacţiunii. Intervalul de timp scurs din momentul în care
acţiunea sau inacţiunea a luat sfârşit până în momentul când s-a produs moartea victimei nu
 49

modifică, nici nu poate schimba caracterul instantaneu al infracţiunii de omor a cărei săvârşire,
consumare, e de neconceput fără survenirea acestui rezultat. La caracterizarea infracţiunilor
instantanee, cum este cea de omor, atunci când activitatea infracţională ia sfârşit o dată cu
survenirea rezultatului, se impune concluzia că după instalarea acestuia ea nu se mai prelungeşte în
timp [109, p.142; 75, p.8].
Etapele activităţii infracţionale reprezintă fazele, prevăzute de lege, de preparare şi executare
nemijlocită a infracţiunii. Legiuitorul deosebeşte trei etape de realizare a intenţiei făptuitorului în
vederea săvârşirii infracţiunii:
1) pregătirea de infracţiune;
2) tentativa de infracţiune;
3) infracţiunea consumată.
Aceste etape se deosebesc între ele printr-un criteriu obiectiv – momentul de finalizare a acti-
vităţii infracţionale. Pregătirea şi tentativa sunt săvârşite până la consumarea infracţiunii şi pentru
realizarea acesteia; ele reprezintă aşa-numita infracţiune neconsumată. Etapele de pregătire de
infracţiune şi tentativa de infracţiune sunt posibile numai în cazul infracţiunilor comise cu intenţie
directă. Cât priveşte infracţiunile săvârşite cu intenţie indirectă, în cadrul acestora nu sunt posibile
cele două etape preparatorii [68, p.96-97].
Considerăm că, reieşind din caracterul intenţiei făptuitoarei (spontană şi de scurtă durată),
pregătirea şi tentativa la pruncucidere în sensul art. 147 CP RM sunt imposibile, iar orice act de
pregătire presupune chibzuirea anterioară şi imaginarea rezultatului aşteptat, adică are loc
premeditarea faptului. Ca urmare, fapta neconsumată va constitui nu pregătirea sau tentativa la
pruncucidere, ci pregătirea sau tentativa la omor intenţionat, deoarece nu a existat circumstanţa
atenuantă: starea de tulburare fizică sau psihică cu diminuarea discernământului, provocată de
naştere, în care se afla mama la momentul comiterii pruncuciderii.
Ca acte de pregătire la omor intenţionat al copilului nou-născut pot fi considerate: luarea de
cunoştinţă şi amenajarea locului în care se presupune că va fi comisă infracţiunea; crearea
condiţiilor pentru ascunderea cadavrului noului-născut; dobândirea sau adaptarea mijloacelor sau
instrumentelor de săvârşire a omorului etc.
E de menţionat că, conform prevederilor art. 92 al Codului Penal din 1961, pregătirea şi
tentativa la omorul pruncului de către mamă erau posibile, ceea ce, după părerea noastră, nu era
corect. Mai mult, cum deja ne-am expus, nu era corectă nici formularea dispoziţiei din legea penală
anterioară. Drept dovezi pot servi următoarele două cazuri din practica judiciară a Republicii
Moldova:
 50

1. Dosarul penal nr.1-287/97 (intentat la 10.05.1997), mun. Orhei. Sentinţa din 18.07.1997
în baza art.15 şi art.92 CP RM din 1961 – la 9 mai 1997, în jurul orelor 16.00, inculpata C.M. la
ea acasă, a născut, neasistată, un copil viu şi, imediat după naşterea lui, cu scopul de a-l omorî, nu
i-a legat cordonul ombilical, l-a învelit într-o pătură, acoperindu-i capul şi căile respiratorii, l-a
ascuns pe cuptor, aruncându-i deasupra o pernă cu greutatea de 5,2 kg. Deşi inculpata a întreprins
toate măsurile pentru a-şi omorî copilul, moartea lui nu a survenit din cauza împrejurărilor care nu
au depins de voinţa ei, deoarece copilul a fost depistat de martorul C.A., după care a fost internat
la spital şi salvat. [184].
2. Dosarul penal nr.1-185/2001 (intentat la 15.02.2001), mun. Hânceşti. Sentinţa din
28.04.2001 în baza art.15 şi art.92 CP RM din 1961 – la 5 februarie 2001, aproximativ la ora
5.00, inculpata P.A., imediat după ce a născut un copil de sex masculin, ştiind cu certitudine că
ultimul s-a născut viu, cu scopul de a se izbăvi de el, l-a aruncat într-un WC public. Puţin timp
după aceasta, copilul a fost depistat de vecini. El a rămas în viaţă – circumstanţă ce nu a depins de
voinţa P.A.; astfel, intenţia acesteia de a-l priva de viaţă nu a fost realizată până la capăt din
motive independente de voinţa ei [191; 192].
Astfel, observăm că în ambele cazuri făptuitoarele au întreprins toate măsurile pentru a-i lipsi
pe copii de viaţă, dar din cauze independente de voinţa lor moartea nu a survenit. Considerăm că
o astfel de încadrare ar fi greşită şi incorectă, reieşind din interpretarea dispoziţiei art. 147 CP RM
din 2002. Mai mult, în condiţiile existente fapta se cere a fi calificată în baza prevederilor art. 27 şi
alin. (3) art. 145 CP RM, ca tentativa de omor intenţionat săvârşit în circumstanţe deosebit de grave.
E de menţionat că legislaţia penală a României nu prevede pedeapsă nici pentru pregătirea,
nici pentru tentativa de pruncucidere, adică tentativa nu se pedepseşte, dar îmbracă o altă formă.
Aşa, spre exemplu, A. Boroi susţine: „... dacă se produce un alt rezultat, cum ar fi vătămarea gravă
a sănătăţii ori infirmitatea copilului, nu prezintă interes pentru pruncucidere, deoarece tentativa nu
este incriminată ... În cazul în care activitatea de ucidere a fost în întregime efectuată, dar rezultatul
constând în moartea copilului nu s-a produs din motive independente de voinţa făptuitorului, acesta
răspunde pentru infracţiunea de vătămare corporală, în raport de numărul de zile de îngrijiri
medicale necesare pentru vindecare” [19, p.27].
„Tentativa nu se pedepseşte – menţionează Pavel Abraham, iar infracţiunea se consumă în
momentul în care se produce moartea copilului nou-născut ... Codul penal al României din 1936 a
tratat pruncuciderea în art.465 numai prin prisma uciderii copilului natural de către mama sa. Textul
era inspirat din Codul penal de la 1864 (art.230)” [17, p.359-361].
Limitele stricte ale timpului, pe parcursul căruia pruncuciderea se recunoaşte a fi săvârşită în
circumstanţe atenuante, explică frecvenţa relativ scăzută a unor asemenea cazuri în practica
 51

judiciară. Având calitatea de semn obligatoriu al componenţei prevăzute la art.147 CP RM, timpul
săvârşirii infracţiunii practic coincide cu perioada în care copilul se consideră nou-născut. Codul
penal al Republicii Moldova încadrează timpul săvârşirii infracţiunii analizate în limitele „în timpul
naşterii sau imediat după naştere”.
Este important a menţiona că în legislaţia penală a Republicii Moldova, la fel ca în legislaţia
Federaţiei Ruse, perioadă de timp când poate avea loc omorul pruncului de către mamă este
specificată prin sintagma „în timpul naşterii sau imediat după naştere” [98, p.42].
Totodată, în legea penală a României se stabileşte că uciderea copilului nou-născut săvârşită
imediat după naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare, pricinuită de naştere, se pedep-
seşte cu închisoare de la 2 la 7 ani (art.177 CP Rom.).
Pentru ca suprimarea vieţii copilului de către mamă să poată fi considerată infracţiune de prunc-
ucidere în sensul art.177 CP al României, trebuie să rezulte că uciderea a fost săvârşită imediat după
naştere cu condiţia că mama copilului se afla într-o stare de tulburare pricinuită de naştere [36, p.470].
Astfel, A. Boroi menţionează că momentul iniţial al acestei perioade (imediat după naştere)
este momentul în care s-a terminat expulzarea fătului şi acesta dobândeşte viaţa extrauterină (chiar
dacă nu a fost încă separat de mamă prin tăierea cordonului ombilical şi chiar dacă nu s-a eliminat
placenta), adică momentul terminării naşterii fiziologice, iar perioada curge la scurt timp după
acesta, până când se menţin semnele naşterii recente pe corpul copilului şi starea de tulburare a
mamei, pricinuită de naştere, care îi conferă o responsabilitate diminuată sau atenuată
[18, p.162-163]. În opinia acestui autor, constituie infracţiune de pruncucidere numai uciderea de
către mamă a copilului său după naştere şi în cadrul perioadei imediat următoare acesteia, până la
limita arătată. Fapta constituie pruncucidere şi în cazul în care acţiunea de ucidere a avut loc în
interiorul acestei perioade, dar moartea copilului a intervenit ulterior acesteia. Dimpotrivă, fapta nu
va constitui infracţiune de pruncucidere, ci infracţiune de omor, dacă uciderea copilului a fost comisă
nu în intervalul de timp imediat după naştere, ci într-un moment posterior acesteia [18, p. 163]. În
calitate de exemplu poate servi cazul din practica judiciară a României (Dosarul nr.2767/2003.
Decizia nr.4457/2003.): la data de 16 septembrie 2002 inculpata a venit în municipiul Râmnicu
Vâlcea, unde a fost consultată de un medic specialist în vederea întreruperii sarcinii. Medicul a
îndrumat-o să se interneze, deoarece urma să nască. La 17 octombrie 2002, inculpata P. G. s-a
internat în Spitalul de Obstetrică şi Ginecologie din Râmnicul Vâlcea, iar la 26 octombrie 2002 ea
a născut o fetiţă cu greutatea de 3,1 kg în condiţii normale. Pe toată perioada spitalizării inculpata
şi-a ascuns situaţia personală, afirmând că este căsătorită şi că familia o aşteaptă acasă cu fetiţa.
Constatându-se că starea de sănătate a inculpatei şi aceea a fetiţei sunt bune, la data de 30
octombrie 2002 s-a hotărât externarea lor. Inculpata a ascuns naşterea fetiţei atât faţă de sora sa
 52

P.C.G., cât şi faţă de prietenul său T.F.C. cărora le-a spus că s-a internat pentru avort. Ea a luat
fetiţa şi cu ea în braţe a trecut printr-o spărtură a gardului din jurul spitalului, ajungând la o ladă
de gunoi. A introdus fetiţa într-o pungă de plastic, a înnodat mânerele, aruncând-o la lada de
gunoi, după care a revenit la poartă, plecând apoi în oraşul Balş. În aceste condiţii fetiţa a decedat,
moartea datorându-se insuficienţei acute cardiorespiratorii şi unei anoxii determinate de
abandonarea sa la lada de gunoi într-o pungă de plastic cu mânerele înnodate, fiind lipsită de
oxigen. Inculpata a distrus toate actele care atestau naşterea copilului [173].

Exemplul sus-indicat atestă că în cazul în care noul-născut va fi lipsit de viaţă de către mama
sa după ce s-au scurs 24 de ore de la naştere fapta va fi calificată drept omor intenţionat cu
circumstanţe agravante.
Totodată, legiuitorul român nu incriminează uciderea copilului în momentul naşterii, adică din
momentul apariţiei contracţiilor uterine regulate până la delivrenţa placentei. Considerăm că
limitarea apariţiei vieţii umane numai la perioada postpartum nu este corectă, fiindcă s-a demonstrat
că viaţa omului apare mai devreme şi necesită o protejare legală deosebită.
În conformitate cu prevederile Codului penal al Republicii Belarus, infracţiunea analizată
constă în privarea ilegală a vieţii copilului său săvârşită de către mamă. Legiuitorul specifică săvâr-
şirea omorului copilului atât în timpul naşterii, cât şi imediat după aceasta, perioada de timp fiind
clar determinată. Această perioadă nu este îndelungată, începându-se din momentul declanşării naş-
terii şi finalizând cu perioada postpartum (lăuzia imediată). Uciderea copilului nou-născut se
califică conform art.140 CP al Republicii Belarus, dacă fapta socialmente periculoasă a avut loc
imediat după naştere, adică într-un timp foarte scurt după apariţia copilului nou-născut. În cazul în
care omorul copilului nou-născut a fost săvârşită posterior celor indicate mai sus şi are loc după un
interval de timp, fapta va fi calificată conform art.139 CP al Republicii Belarus [137, p.39].
Considerăm că legislaţia penală a Norvegiei este mai avansată privitor la stabilirea perioadei
de timp, în cadrul căreia omorul nou-născutului de către mamă va fi calificat ca pruncucidere.
Astfel, § 234 clar determină perioada de timp: „... în momentul naşterii sau în timp de 24 de ore,
potrivit criteriului medico-legal al perioadei postpartum” [12, p.205]. În opinia noastră, indicarea
limitelor stricte ale timpului chiar în legea penală ar contribui la evitarea interpretărilor eronate ale
acestui semn la calificarea pruncuciderii de către practicieni. Ca urmare, propunem introducerea
modificărilor în art.147 CP RM în ceea ce priveşte precizarea expresiei „în timpul naşterii sau
imediat după naştere”.
Totodată, pentru a evita erorile în procesul calificării pruncuciderii e necesar să determinăm
natura unor noţiuni pur medicale.
 53

Perioada normală a gestaţiei constituie, de regulă, 280 de zile, sau 40 de săptămâni, ori 10
luni selenare, ori 9 luni calendaristice. Naşterea care s-a declanşat în termenul indicat se consideră
naştere în termen. Excepţii constituie partus praematurus (naşterea prematură) şi partus serotinus
(naşterea întârziată) [53, p.102].
Naşterea este o catastrofă extraordinară pentru organismul femeii – ea trece pe parcursul
travaliului printr-un şoc psihic şi emoţional profund [43, p.8]. Starea psihofiziologică a parturientei
la momentul săvârşirii infracţiunii (care nu exclude responsabilitatea persoanei) constituie temei
legal pentru calificarea acestei fapte ca omor săvârşit în circumstanţe atenuante.
Naşterea – este un act natural fiziologic prin care fătul şi placenta sunt expulzaţi pe căile
naturale de forţele de travaliu care survin la sfârşitul gestaţiei, de regulă, la termenul de 39-40 de
săptămâni (eventual, la 38-42 de săptămâni) [35, p.47].
Apariţia contracţiilor uterine regulate indică începutul naşterii, şi anume: două contracţii care
au loc una după alta pe parcursul a 10 minute [88, p.59]. Naşterea se consideră terminată din
momentul expulsiei fătului şi delivrenţei placentei [32, p.104]. Ca urmare, perioada de naştere se
recunoaşte intervalul de timp care survine din momentul începerii de întrerupere a sarcinii
(artificiale ori naturale) până la delivrenţa placentei.
Naşterea până la 37 de săptămâni este prematură, iar după 42 de săptămâni de gestaţie este
întârziată. Întreruperea spontană a sarcinii până la 22 de săptămâni gestaţionale se numeşte avort
spontan tardiv (există şi avort artificial).
Procesul naşterii este caracterizat prin contracţii uterine, a căror ritmicitate progresează
concomitent cu creşterea duratei lor şi creşterea tonusului uterin [32, p.82].
Durata travaliului fiziologic este până la 18 ore la primipare şi până la 10-12 ore la multipare,
dar se evidenţiază o tendinţă spre reducerea duratei travaliului până la 14-16 la primipare şi până la
8-10 ore la multipare [88, p.71].
Medicii obstetricieni menţionează că începutul travaliului are loc în cazul apariţiei unor
contracţii regulate crescânde în durată şi intensitate, care antrenează ştergerea colului uterin şi dila-
tarea orificiului extern. În practica obstetricală sunt cunoscute trei perioade ale naşterii: I – perioada
de dilatare; II – perioada de expulsie; III – perioada de delivrenţă a placentei.
Prima perioadă a naşterii – de dilatare a colului uterin – începe o dată cu debutul contrac-
ţiilor uterine regulate şi finalizează cu deschiderea completă a colului uterin.
A doua perioadă a naşterii – de expulsie a fătului – cuprinde intervalul de timp din momentul
dilatării complete a colului uterin până la naşterea fătului. Atunci când craniul fetal coboară în cavi-
tatea bazinului mic şi apasă plexurile nervoase, contracţiile sunt însoţite de senzaţia împingerii –
screamătul parturientei care constituie o contracţie a muşchilor peretelui abdominal, a diafragmei şi
 54

perineului, care contribuie la expulsia fătului pe canalul pelvigenital. Perioada de expulsie durează
între 60-90 de minute la primipare şi între 30-40 de minute la multipare.
A treia perioadă a naşterii – de delivrenţă a placentei – constă în fenomenele ce au loc de la
expulsia fătului până la eliminarea placentei şi a membranelor [35, p.48].
În afară de naşterea fiziologică (naturală) există şi naştere artificială, care poate avea loc după
22 de săptămâni de gestaţie în cadrul întreruperii intenţionate a sarcinii.
Cauzarea morţii unui copil în mod intenţionat în timpul naşterii (naturale sau artificiale)
trebuie considerată omor [100, p.27].
Am stabilit că uciderea copilului nou-născut poate avea loc în timpul naşterii, de regulă, cu
ajutorul altor persoane. Aşadar, moartea copilului poate să survină dacă o parte din corp a ieşit în
exterior în cazul prezentaţiei pelviene (când pelvisul este orientat spre planul strâmtorii superioare a
bazinului mic), iar altă parte nu a fost extrasă la timp. Deseori astfel de omoruri pot avea loc în
cazul naşterilor când mama, prin intermediul altor persoane, având posibilitatea reală de a naşte nor-
mal, nu întreprinde intenţionat măsuri îndreptate la extracţia imediată a copilului. Moartea copilului
în aceste cazuri survine în urma asfixiei mecanice. Totodată, nu se admite utilizarea injecţiilor
analgetice din morfină, fiindcă acestea pot duce la inhibarea respiraţiei atât a mamei, cât şi a
copilului, condiţionând chiar şi moartea lui. Este interzisă introducerea acestor preparate cu patru
ore până la declanşarea naşterii. Anestezia locoregională cu utilizarea analgezinei sau lidocainei
este foarte toxică şi contribuie la formarea hipotensiunii arteriale, inhibând bătăile cardiace.
Cum a fost deja menţionat, pruncuciderea poate fi săvârşită şi prin inacţiune. Explicaţiile sunt
următoarele: imediat după naştere copilul nimereşte într-un mediu absolut nou pentru el, la care
trebuie să se adapteze; sistemul hipofiziocorticosuprarenal este hiperexcitat, fătul se află în stare de
stres, mai ales în perioada de expulsie. Toate funcţiile vitale (schimbul de gaze, toate varietăţile de
metabolism, asigurarea energiei necesare, nutriţia etc.), care timp de 40 de săptămâni de sarcină
erau îndeplinite de către placentă, din momentul naşterii trebuie să se realizeze în organismul
copilului. Conform datelor din practica obstetrică, prima inspiraţie a unui nou-născut la termen şi
sănătos apare la 30-90 de secunde după naştere, expiraţia se asociază cu primul strigăt. Primele
mişcări respiratorii sunt haotice, apoi se instalează ritmul de inspiraţie-expiraţie, care rămâne de tip
periodic [32, p.152]. Dacă în acest moment nu va fi acordat ajutorul necesar, copilul poate să
moară.
Totodată, medicii menţionează aşa-numitul sindrom al copilului nou-născut [41, p.376].
În perioada neonatală pot fi întâlnite un şir de stări speciale tranzitorii, aşa-numitele „stări
fiziologice” sau „stări parafiziologice” ale noului-născut, legate de adaptare (pierderea fiziologică a
greutăţii, mumificarea şi detaşarea bontului ombilical, criza hormonală, hiperbilirubinemia,
 55

„eritemul fiziologic” etc.) [32, p.155]. T.E. Ivanovskaia şi L.V. Leonova evidenţiază sindromul
morţii subite a nou-născutului, care reprezintă survenirea morţii nonviolente inopinate a copilului
după aparenţă absolut sănătos; în plus, în urma examinării medico-legale nu se depistează nici o
boală sau patologie care ar servi drept cauză a acestui rezultat. Patogeneza acestui sindrom nu este
clară, iar unii autori menţionează că el are o natură hormonală [60, p.384-387].
La patologiile adoptării se referă asfixia, insuficienţa cardiacă, anemia, convulsiile etc.
[89, p.86-87].
Aici apare întrebarea: cum putem califica atentarea femeii asupra vieţii fătului intrauterin?
Dacă declanşarea artificială a naşterii premature are loc după 22 de săptămâni, atunci
uciderea copilului va constitui pruncucidere. Prin urmare, fapta femeii este îndreptată spre cauzarea
morţii unei fiinţe vii, care a atins nivelul necesar de dezvoltare intrauterină pentru prelungirea vieţii
în afara corpului mamei. Dacă acţiunile mamei nu au fost duse până la capăt din cauze
independente de voinţa ei (copilul a rămas viu), femeia răspunde pentru tentativă la pruncucidere.
Pentru calificarea faptei ca omor nu are importanţă locul unde se află copilul după 22 de săptămâni
(în uterul mamei sau în afara lui) – momentul principal este declanşarea travaliului. Luând în
consideraţie că după 22 de săptămâni orice întrerupere a sarcinii (artificiale ori naturale) constituie
naştere, avortul după expirarea acestui termen de gestaţie trebuie apreciat drept omor.
Pentru confirmarea celor expuse poate fi adus un exemplu din practica judiciară a României
(Dosarul nr. 116/2004. Decizia nr. 1172/2004): la 5 mai 2002, inculpata având simptomele naşterii
nu a solicitat asistenţa medicală şi a născut neasistată în cabina unui WC. Peste găleata în care a
aşezat copilul inculpata a aşezat un preş, lăsându-l acolo fără ajutor.
La autopsia efectuată s-a constatat că fătul născut de inculpată a fost viu la naştere, la vârsta
de 7 luni, a fost de sex masculin, cu greutatea de 1,900 grame şi lungimea de 38 cm, iar extern şi
intern, nu prezenta leziuni traumatice.
În raportul medico-legal s-a menţionat că fătul născut de inculpată a fost viu şi viabil,
existând deci posibilitatea de a trăi autonom, în noile condiţii de mediu [175].
În mod corect a fost subliniat că inculpata a avut intenţia de a-şi ucide copilul nou-născut. Mai
mult ca sigur, naşterea prematură şi-a provocat-o singură, prin mijloace avortive menite s-o scape
de sarcină, încât lăsarea nou-născutului fără îngrijirile necesare să-i conserve viaţa apare ca o
prelungire a acestei voinţe. Or, pe situaţia de fapt arătată, încadrarea juridică dată faptei este cea
corectă, neimpunându-se schimbarea ei în infracţiunea de pruncucidere.
Totodată, legea penală prevede noţiunea de perioadă „imediat după naştere”. Noţiunea
„imediat după naştere”, evidenţiată în dispoziţia art.147 CP RM, este de sorginte medicală,
 56

constituind un interval scurt de timp după delivrenţa placentei [32, p.143]. Timpul dintre expulsia
fătului şi delivrenţa placentei este definit ca naştere propriu-zisă.
După părerea unor savanţi, perioada „imediat după naştere”, sau perioada postpartum,
constituie primele 24 de ore din momentul naşterii copilului [97, p.71].
Cum deja am menţionat, O. Pogodin şi A. Taibakov formulează acest termen ca „intervalul
scurt de timp după naşterea copilului şi până la delivrenţa placentei” [144, p.16]. Nu putem susţine
această părere, fiindcă delivrenţa placentei propriu-zisă face parte din perioada naşterii, şi anume –
din perioada a treia [35, p.48]. Ei au dreptate numai în privinţa faptului că această perioadă nu poate
fi separată de timpul naşterii.
Medicii-obstetricieni I.V. Bodeajina, K.N. Jmakin, A.P. Kiriuşcenkov menţionează că
perioada postpartum (puerperium) începe din momentul delivrenţei placentei (sfârşitul perioadei a
III-a de naştere) şi durează aproximativ 6-8 săptămâni [41, p.113].
Autorii ruşi disting două etape principale ale perioadei postpartum – perioada de debut
(prematură) şi perioada târzie. Prima perioadă constituie 2-4 ore după naştere, iar a doua – 6-8
săptămâni [41, p.121]. Deşi autorii moldoveni evidenţiază trei etape: lăuzia imediată (primele 2 ore
după naştere) care este marcată de starea generală satisfăcătoare a mamei sănătoase; lăuzia propriu-
zisă care are o durată de 10 zile după naştere (în această perioadă intensitatea procesului de
involuţie este maximă) şi lăuzia tardivă – o continuare a lăuziei propriu-zise pe o perioadă de 4-6
săptămâni, timp în care organismul suferă modificări lente, progresive, sistemele endocrin,
hormonal, metabolic virând funcţional spre starea pregestaţională [32, p.143].
În baza celor expuse putem face concluzia că noţiunea „imediat după naştere” coincide cu
lăuzia imediată – de la 2 până la 4 ore după delivrenţa placentei. Procesele care au loc în organismul
parturientei sunt fiziologice şi de aceea ea se consideră complet sănătoasă peste 2-4 ore imediat
după o naştere fără complicaţii.
Încă o problemă discutabilă în materia de pruncucidere rămâne stabilirea raportului de cauza-
litate dintre fapta infracţională şi rezultatul produs. Raportul de cauzalitate este o categorie
obiectivă, dat fiind că el există în mod obiectiv, indiferent dacă se oglindeşte în conştiinţa noastră şi
în ce mod. Orice fenomen, inclusiv cel ce caracterizează ilicitul penal, are, indiscutabil, o anumită
cauză, un anumit factor generator, iar relaţia de cauzalitate dintre aceste două fenomene există în
mod obiectiv, chiar dacă nu am fost în stare s-o stabilim ori am stabilit-o greşit. Raportul de
cauzalitate presupune cu necesitate doi termeni, între care el se stabileşte, şi anume: fenomenul
cauză, ca factor generator, şi fenomenul efect, ca rezultat generat.
Cauza este fenomenul care, în anumite condiţii, precede şi determină un alt fenomen, denumit
efect. Efectul este fenomenul care urmează cauza şi este determinat de acesta [24, p.160-161].
 57

A Boroi menţionează: „Este necesar ca între actul de agresiune comis de mamă asupra
propriului copil şi rezultatul constând în moartea copilului să se stabilească legătura de la cauză la
efect. În această privinţă este de examinat efectele pe care le au asupra acestui raport cauzal şi,
implicit, asupra răspunderii penale a mamei, accidentele care survin cu ocazia naşterii, de natură să
provoace moartea copilului sau cazurile de neviabilitate” [19, p.27].
Astfel, este posibil ca moartea copilului să survină imediat după naştere, ca urmare a unor
malformaţii congenitale incompatibile cu viaţa (afecţiuni grave contractate intrauterin, spina bifida,
bronho-pneumonie, meningo-encefalită sau orice altă cauză de neviabilitate). În cele mai multe
situaţii de acest gen, făptuitoarea nu cunoaşte maladia copilului, ci acţionează fie concomitent cu
efectul ei, accentuând consecinţa fatală, fie posterior producerii efectului respectiv, fiind în eroare
asupra realităţii.
„În cazul neviabilităţii copilului – scrie A. Boroi – nu constituie impediment pentru răspunde-
rea penală a mamei, deci în situaţia în care copilul s-a născut viu şi mama i-a suprimat viaţa apare
indiferentă orice cauză preexistentă care ar fi putut să ducă, mai curând sau mai târziu, la acelaşi
rezultat. Totuşi, ţinând seama că formarea unei imagini reale asupra tuturor factorilor contributivi la
efectul morţii copilului apare necesară în cadrul aflării adevărului, neviabilitatea trebuie determinată
pe cale medicală, pentru a se avea în vedere de instanţa de judecată la dozarea pericolului social
concret şi, ca urmare, la individualizarea pedepsei” [19, p.28].
Actele involuntare ale făptuitorului nu intră sub incidenţa infracţiunii de pruncucidere şi, ca
atare, nu pot constitui primul termen al raportului de cauzalitate. Aici se referă şi cazurile de deces
al copilului când mama se află în stare de inconştienţă.
Totuşi, este necesar a menţiona că în practică obstetricală pot fi întâlnite diferite tipuri de
patologii perinatale, care influenţează dezvoltarea legăturii cauzale dintre fapta infracţională şi
survenirea rezultatului produs (moartea nou-născutului):
1) naşterea prematură (înainte de termen) [41, p.277];
2) naşterea întârziată [105, p.118];
3) incompatibilitatea imunologică a sângelui mamei şi al copilului [71, p.115];
4) administrarea medicamentelor şi a drogurilor în timpul sarcinii [35, p.43-44];
5) stările tranzitorii ale nou-născutului şi traumatismul fătului în cursul travaliului
[32, p.155, 388].
Orice patologie sus-menţionată poate provoca sau accelera moartea copilului.
1) Naşterea prematură (înainte de termen). Naşterea declanşată începând de la 22 de săptă-
mâni de la concepere până la 37 de săptămâni de la concepere este prematură. Termenul naşterii
premature şi gradul de imaturitate a fătului se stabilesc în baza datelor de anamneză, examinării
 58

parturientei şi a noului-născut. O importanţă deosebită are stabilirea lungimii, greutăţii şi a altor

semne morfologice şi funcţionale ale fătului [41, p.277].Traumele şi emoţiile negative pot contribui
la declanşarea naşterii premature, mai cu seamă în stări patologice care predispun la întreruperea
prematură a sarcinii [53, p.104].
Cum a fost deja menţionat, naşterea prematură poate fi declanşată artificial. De regulă, ea
poate fi provocată în cazurile de extremă necesitate în scopul de a salva viaţa mamei. Totodată, pot
fi depistate cazuri când naşterea prematură este declanşată artificial în scopul de a nimici fătul.
2) Naştere întârziată (partus serotinus) se consideră naşterea după 42 de săptămâni. Durata
sarcinii se măreşte cu 10-14 zile [105, p.119]. Atentarea la viaţa copilului care s-a născut mort în
urma naşterii întârziate trebuie calificată ca tentativă la pruncucidere (atunci când făptuitoarea
consideră că el s-a născut viu).
3) Incompatibilitatea imunologică a sângelui mamei şi al copilului care conduce la moartea
subită a fătului se recunoaşte caz fortuit şi nu atrage răspundere penală.
4) Administrarea medicamentelor şi a drogurilor în timpul sarcinii. Consumul de droguri
ilegale (heroina, cocaina ş. a.) în timpul sarcinii este extrem de nociv pentru copil. Ele sporesc mult
riscul de avort şi naştere de făt mort, de naştere prematură sau dependenţa de drog a copilului
[35, p.43-44].
În timpul gestaţiei unele femei pot consuma diverse medicamente (antibiotice, hormoni,
somnifere etc.). Majoritatea medicamentelor pot pătrunde relativ uşor şi fără impedimente în
placentă, ceea ce poate duce la apariţia fetopatiilor medicamentoase [52, p.17].
Unele preparate sunt foarte toxice şi pot contribui la moartea fătului, având un efect teratogen
(care produce monstruozităţi). Cu o atenţie deosebită trebuie administrate substanţele narcotice,
deoarece ele inhibă respiraţia la făt şi pot provoca moartea lui [41, p.390].
Terapia medicamentoasă poate reprezenta un interes sporit pentru jurişti, fiindcă o listă
întreagă de preparate este interzisă în perioada gestaţiei, acestea putând conduce la moartea
copilului. Folosirea intenţionată de către femeie a unor preparate interzise în scopul nimicirii fătului
trebuie considerată atentare la viaţă, metoda săvârşirii omorului fiind în acest caz influenţa toxică
asupra copilului. Totodată, trebuie să ţinem cont de faptul că dacă fătul a decedat în uter, fără a
exista naşterea copilului viu, atunci nu există pruncucidere.
5) Stările tranzitorii ale nou-născutului şi traumatismul fătului în cursul travaliului. Cum
deja s-a menţionat, imediat după naştere copilul nimereşte într-un mediu absolut nou la care trebuie
să se adapteze, fapt în legătură cu care la noul-născut pot să apară anumite stări patologice şi dacă
nu va fi creat un mediu corespunzător, copilul va muri.
 59

Trauma natală reprezintă deteriorarea (traumatizarea) organelor şi ţesuturilor fătului produsă

în timpul naşterii. Trauma natală poate fi cauzată de naşteri complicate (bazin anatomic şi clinic
strâmtat), de aplicarea manevrelor operatorii de declanşare a naşterii per vias naturalis (forceps
obstetrical, vacuum-extractor, versiunea internă pe picioruş, extracţia pelviană a fătului) şi chiar în
cazul naşterii abdominale (făt prematur, imatur, dificultăţi de eliberare a craniului sau a centurii
scapulare).
Indiscutabil, acest fapt poate constitui un obiect al dezbaterilor judecătoreşti. Aici sunt
posibile câteva soluţii, în dependenţă de caracterul acţiunii sau al inacţiunii:
1) moartea copilului a survenit în urma unui caz neprevăzut în practica obstetrică (imposibili-
tatea salvării vieţii copilului din cauza particularităţilor individuale ale organismului
mamei etc.) – răspunderea penală a lucrătorilor medicali se exclude;
2) moartea copilului a survenit în urma atitudinii neglijente şi neatente a personalului medical
faţă de obligaţiile sale profesionale – răspunderea penală a lucrătorilor medicali survine în
baza art.213 lit. b) CP RM, pentru încălcarea din imprudenţă a regulilor şi metodelor de
acordare a asistenţei medicale;
3) moartea copilului a survenit în urma acţiunilor sau inacţiunilor intenţionate din partea
mamei sau a altor persoane (inclusiv moaşa ori ruda apropiată) care au contribuit la rezul-
tatul produs – mama copilului răspunde în conformitate cu art.147 CP RM (cu condiţia că
omorul nu a fost gândit din timp şi că ea se afla într-o stare de tulburare fizică sau psihică
cu diminuarea discernământului), alţii vor fi traşi la răspundere pentru omorul intenţionat
săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unui minor, aflat în stare de neputinţă (lit. l) alin.(2), lit. d)
alin.(3) art.145 CP RM).
În teorie şi practică pot apărea întrebări la calificarea pruncuciderii în cazul omorului a două
sau a mai multor persoane. Conform regulilor generale, una şi aceeaşi faptă nu poate fi concomitent
şi infracţiune săvârşită în circumstanţe atenuante şi infracţiune săvârşită în circumstanţe agravante
[67, p.240-241].
Uneori sunt posibile cazuri când mama comite omorul a doi copii nou-născuţi. Cu toate că în
art.147 CP RM se spune numai despre omorul a unui copil nou-născut, fapta comisă nu constituie
omor agravat (omorul intenţionat săvârşit asupra a două sau a mai multor persoane – lit. a) alin.(3)
art.145 CP RM); ea trebuie calificată conform art.147 CP RM. Astfel, A. N. Popov a adus un
exemplu din practica judiciară a Federaţiei Ruse, când A., după ce a născut doi copii maturi şi
viabili, a hotărât să-i omoare. Imediat după naştere, A. a găsit bucăţi de frânghie, a făcut două
ştreanguri şi i-a sugrumat [81, p. 73 -75].
 60

Conform regulii generale, omorul a două sau a mai multor persoane reprezintă o infracţiune,
în ale cărei limite se prevede răspunderea penală pentru cauzarea morţii mai multor persoane. Ea se
caracterizează printr-o intenţie unică la privarea de viaţă a mai multor persoane şi, de regulă, se
săvârşeşte concomitent, deşi poate fi comisă în diferite intervale de timp. În cazul cauzării
concomitente a morţii a două sau a mai multor persoane făptuitorul conştientizează că în rezultatul
acţiunilor sale vor deceda două sau mai multe persoane. În cazul omorului a două sau a mai multor
persoane săvârşit în diferite intervale de timp trebuie de stabilit dacă făptuitorul a acţionat cu
intenţie directă îndreptată spre privarea de viaţă a tuturor victimelor, fiind condus de un motiv
comun [147, p.14].
La delimitarea omorului intenţionat a două sau a mai multor persoane de fapta de
pruncucidere o atenţie deosebită trebuie acordată elucidării împrejurărilor în care răspunderea
penală conform lit. a) alin.(3) art.145 CP RM se exclude.
Dacă fapta comisă conţine semnele necesare ale unor componenţe de infracţiuni săvârşite în
circumstanţe atenuante sau în circumstanţe care exclud răspunderea penală, atunci aplicarea art.145
lit. a) alin.(3) CP RM este inadmisibilă.
Un interes deosebit prezintă legislaţia penală a Norvegiei care prevede un tratament agravat
pentru săvârşirea omorului repetat al pruncului de către mamă sau pentru săvârşirea pruncuciderii
în alte circumstanţe agravante, stabilite direct în dispoziţia normei [12, p. 205]. Autorul rus
A.N. Popov propune completarea art. 106 CP al Federaţiei Ruse (omorul pruncului de către mamă)
cu alineatul (2) unde se va conţine circumstanţa agravantă „a doi sau a mai multor copii nou-
născuţi” şi „în mod repetat” [146, p.37]. Credem că nu este necesar a stabili circumstanţa agravantă
„pruncuciderea a doi sau a mai multor copii nou-născuţi” ori „în mod repetat”, deoarece
componenţa privilegiată a omorului nu poate să conţină careva circumstanţe agravante, ceea ce ar
contrazice regulilor generale de calificare. Împrejurarea dată trebuie luată în consideraţie numai la
individualizarea pedepsei.
Considerăm incorectă lipsa indicaţiilor clare ale legiuitorului privind apartenenţa copilului
nou-născut făptuitoarei de pruncucidere. Dacă ar fi introdusă noţiunea „copilul său”, atunci
problema nu ar exista. E de menţionat că uciderea unui copil nou-născut străin (spre exemplu, din
răzbunare) nu constituie pruncucidere, ci omor intenţionat săvârşit în circumstanţe agravante.
Propunem completarea dispoziţiei articolului 147 CP RM cu noţiunea „propriului copil”, fiindcă la
răspundere penală în baza art.147 CP RM poate fi trasă numai femeia care a născut acest copil,
adică mama biologică.
Potrivit opiniei noastre, moartea copilului poate surveni nu numai în urma acţiunii sau
inacţiunii persoanei vinovate, ea poate fi accelerată sau condiţionată de malformaţii congenitale
 61

incompatibile cu viaţa. Neviabilitatea copilului nu constituie impediment pentru răspunderea penală

a mamei. Actele involuntare ale făptuitoarei nu intră sub incidenţa infracţiunii de pruncucidere şi, ca
atare, nu pot constitui primul termen al raportului de cauzalitate. Aici se referă şi cazurile de deces
al copilului când mama se afla în stare de inconştienţă.
Având calitatea de semn obligatoriu al componenţei prevăzute în art. 147 CP RM, timpul
săvârşirii infracţiunii coincide cu perioada când copilul se consideră nou-născut din punct de vedere
medico-legal şi constituie 24 de ore.
Nu are importanţă locul unde se află copilul după 22 de săptămâni de la concepere (în uterul
mamei sau în afara lui) – momentul principal este declanşarea travaliului. Luând în consideraţie că
după 22 de săptămâni de gestaţie orice întrerupere a sarcinii (artificială ori naturală) constituie
naştere, avortul după expirarea acestui termen de gestaţie trebuie apreciat drept omor.
 62

Capitolul III

ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A ELEMENTELOR CONSTITUTIVE

SUBIECTIVE ALE INFRACŢIUNII DE PRUNCUCIDERE
ÎN LEGISLAŢIA REPUBLICII MOLDOVA ŞI A ALTOR ŢĂRI

3.1. Subiectul infracţiunii de pruncucidere.

Probleme de calificare în cazul participaţiei

Cine poate fi tras la răspundere penală pentru comiterea infracţiunii de pruncucidere, prevă-
zută la art.147 CP RM? Răspunsul la această întrebare îl întâlnim chiar în dispoziţia acestei norme
juridico-penale: mama noului-născut. Prin urmare, putem concluziona că subiectul infracţiunii de
pruncucidere (art.147 CP RM) este special, determinat atât prin semnele de sex (numai femeia), câr
şi prin relaţiile de rudenie cu victima (mama copilului). Adică, în calitate de subiect al pruncuciderii
se consideră a fi numai femeia, care este mama copilului nou-născut.
Totodată, astăzi majoritatea savanţilor menţionează că noţiunea de subiect al pruncuciderii e
necesar a fi definită puţin altfel, în legătură cu progresele medicinei [135, p.15].
O părere nouă a fost expusă de autorul rus A.N. Krasikov, potrivit căreia femeia poate să
poarte şi un copil străin, fiind condusă de interese materiale, fie în scopuri mercantile ori din motive
ce ţin de rudenie. O astfel de femeie, consideră el, nu poate fi recunoscută subiect al pruncuciderii.
De aceea, A.N. Krasikov propune ca în lege noţiunea „mama copilului” să fie înlocuită cu noţiunea
de „lehuză” şi „lăuză”, deoarece în medicină femeia, din momentul declanşării naşterii, este numită
„lehuză” (parturientă), iar după naşterea copilului şi delivrenţa placentei – „lăuză” [65, p.45]. Într-
adevăr, precizarea conţinutului normei juridico-penale privind pruncuciderea ar fi un pas foarte
avantajos şi ar corespunde realităţilor.
În cadrul examinării acestei probleme e necesar a menţiona următoarele: conform art.147
CP RM, pruncucidere se consideră a fi omorul copilului nou-născut de către mamă în timpul
naşterii sau imediat după naştere; ca urmare, în calitate de subiect poate fi recunoscută numai mama
biologică, adică femeia care a purtat şi a născut copilul. Drept temei pentru separarea pruncuciderii
într-o infracţiune de sine stătătoare (art.147 CP RM), diferită de omor, este recunoscută starea
psihofiziologică deosebită a mamei în timpul naşterii sau imediat după naştere şi, totodată,
provocată de acest proces fiziologic. Anume starea deosebită a mamei, cauzată de naştere, serveşte
drept temei pentru calificarea infracţiunii date conform art.147 CP RM, şi nu statutul legal al
mamei.
 63

Autorul pledează pentru precizarea statutului legal al femeii care poartă fetusul, susţinând că
mama surogat, femeia însărcinată (gestanta), la fel trebuie considerată a fi lehuză (parturientă),
lăuză şi poate să sufere stări de tulburare psihică sau fizică, însă ea nu poate fi mamă nici de facto,
nici de iure. Argumentându-şi poziţia, el face referire la prevederile Codului penal al Letoniei, unde
direct se indică la răspunderea mamei pentru omorul propriului copil nou-născut. O astfel de
abordare este, considerăm, inutilă, pentru că motivul din care femeia îşi poartă sarcina (interes
material etc.) nu influenţează la calificare. Mai mult, dacă mama l-a purtat şi l-a născut pe acest
copil, ce importanţă are apartenenţa biologică (genetică) a acestui copil?
E de menţionat că în Codul penal al Republicii Belarus se subliniază că subiectul acestei
infracţiuni poate fi numai mama copilului nou-născut, care a atins vârsta de 16 ani. Articolul 140
din Codul penal al Republicii Belarus prevede răspunderea pentru omor săvârşit în circumstanţe
atenuante care se referă la starea deosebită a mamei, provocată de naştere. Anume din aceste
considerente alte persoane care au participat la săvârşirea omorului nou-născutului nu poartă
răspundere conform acestui articol [142, p.23].
În opinia lui A.N. Popov, acest argument poate fi folosit pentru fundamentarea unei alte
poziţii: „al său – înseamnă purtat şi născut în suferinţe” [80, p.49]. Susţinem această poziţie,
deoarece, chiar dacă femeia a purtat şi a născut copilul din interes material, aceasta nu exclude
procesele psihofiziologice în organismul femeii, provocate de perioada de gestaţie şi de procesul de
naştere. Anume aceste procese condiţionează starea psihică a mamei, care se prezumă de legiuitor la
alcătuirea componenţei de sine stătătoare de pruncucidere.
Articolul 147 CP RM stabileşte condiţii speciale înaintate faţă de subiect:
1) în calitate de subiect poate fi recunoscută numai mama biologică a copilului;
2) ea se află într-o stare deosebită de tulburare psihică şi fizică, provocată de naştere, cu
diminuarea discernământului;
3) făptuitoarea a atins vârsta de 14 ani.
Apare ca firească întrebarea: care mamă (de facto sau de iure) poate fi subiectul infracţiunii de
pruncucidere? Ca atare, omorul copilului poate fi săvârşit de femeia care: a purtat şi a născut
copilul; a oferit ovul; a înfiat copilul; a îngrijit copilul abandonat şi s-a dat drept mamă
[80, p.49-50]. Principalul este că copilul se află în „mâinile” femeii care comite omor, fie de facto,
fie de iure. Conform opiniei lui A.N. Krasikov, subiect al infracţiunii de pruncucidere se consideră
a fi numai mama de iure, adică femeia care a fost recunoscută mamă în ordinea stabilită de lege
[65, p.46].
 64

După părerea noastră, prevederile art. 147 CP RM sunt aplicabile numai faţă de femeia care a
purtat acest copil, cu condiţia că toate cerinţele din norma de incriminare sunt prezente. Legea are o
atitudine mai blândă numai faţă de femeia care este mama naturală a copilului nou-născut.
Aşadar, putem conchide că în calitate de subiect în sensul art.147 CP RM poate fi recunoscută
numai lehuza (parturienta) ori lăuza, care se află într-o stare psihofiziologică deosebită, provocată
de naştere, adică femeia care a purtat şi a născut copilul pe care l-a omorât.
Anterior, până la intrarea în vigoare a Codului penal al Republicii Moldova din 18 aprilie
2002, criteriul de vârstă pentru tragerea mamei la răspundere penală se stabilea începând cu 16 ani,
fapt în legătură cu care apăreau multiple întrebări.
Într-adevăr, răspunderea penală pentru săvârşirea omorului pruncului de către mamă, prevă-
zută la art.92 CP RM din 24 martie 1961, era posibilă numai începând cu vârsta de 16 ani, însă
adolescenta putea să nască de facto şi la 12, şi la 13, şi la 14 ani. În cazul în care parturienta sub
vârsta de 14 ani săvârşea omorul copilului său nou-născut, ea nu era trasă la răspundere penală. O
dificultate deosebită prezenta calificarea pruncuciderii comise de femeia având vârsta între 14 şi 16
ani. E de menţionat, că pentru omorul intenţionat persoana era supusă pedepsei începând chiar de la
14 ani. Reieşea deci, că făptuitoarea trebuia pedepsită pentru omor. Problema dată nu era una
imaginară; ea şi astăzi există în practica judiciară a Federaţiei Ruse [62, p.269].
Totodată, conform legislaţiei penale a Republicii Moldova, vârsta mamei de la care ea poate fi
pedepsită pentru pruncucidere este redusă la 14 ani. Considerăm a fi un pas corect al legiuitorului,
deoarece în caz contrar s-ar primi că viaţa unui om matur beneficiază de o protecţie mai mare decât
viaţa unui nou-născut.
De problema determinării subiectului infracţiunii de pruncucidere sunt legate situaţiile când
femeia (lăuza) cauzează moartea copilului nou-născut străin. Aici sunt posibile două variante
diferite:
1) lăuza cauzează intenţionat moartea unui copil nou-născut, cu bună-ştiinţă străin;
2) femeia admite eroare în ce priveşte apartenenţa copilului.
Dacă femeia cauzează moartea unui copil nou-născut, cu bună-ştiinţă străin, atunci art.147 CP
RM nu se aplică, fiindcă fapta constituie omor intenţionat săvârşit în circumstanţe agravante.
Totodată, dacă femeia admite eroare în ce priveşte apartenenţa copilului (spre exemplu, a
decis să-l omoare pe copilul său, însă admite eroare, deoarece i s-a adus un copil străin), fapta
comisă constituie pruncucidere în sensul art.147 CP RM. După cum menţionează A.N. Popov, „are
loc eroarea în persoană care, conform principiului general, nu influenţează asupra calificării”
[80, p.70].
 65

E de menţionat că, potrivit art.177 CP al României, pruncuciderea constă în uciderea copilului

nou-născut, săvârşită imediat după naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită
de naştere, şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani [7].
Din textul legii rezultă că subiectul activ al infracţiunii este calificat, unic, care nu poate fi
decât mama copilului nou-născut. La săvârşirea faptei pot lua însă parte şi alte persoane, în calitate
de instigator sau complice. Într-adevăr, mama nou-născutului poate fi instigată sau ajutată la săvâr-
şirea faptei de către o altă persoană, străină sau, dimpotrivă, rudă apropiată a copilului ucis, după
cum este posibil şi faptul ca mama copilului nou-născut să fie cea care instigă sau ajută o altă
persoană la uciderea acestui copil.
Problema sancţionării participanţilor la pruncucidere (în calitate de instigator sau complice),
precum şi a mamei copilului nou-născut care instigă sau ajută o altă persoană la uciderea copilului,
a provocat o serie de discuţii contradictorii în literatura de specialitate şi practica judiciară a
României privind încadrarea juridică a faptei, după cum pruncuciderea este considerată un tip aparte
de omucidere, distinctă de omor sau, dimpotrivă, o formă atenuată a acestuia.
Într-o primă opinie, care susţine că pruncuciderea este o infracţiune proprie, distinctă de
omor, întrucât calităţile pe care trebuie să le întrunească atât subiectul activ, cât şi cel pasiv sunt
elemente constitutive ale aceleiaşi infracţiuni, se argumentează că încadrarea distinctă a faptei
participanţilor faţă de cea a autorului vine în dezacord cu principiul unităţii de infracţiune, precum
şi cu regula după care actele participanţilor au un caracter dependent în raport cu actele autorului.
De asemenea, s-a mai susţinut că trebuie să se facă distincţie între circumstanţele „personale” şi cele
„pur personale”, deci cele care influenţează gravitatea faptei şi calificarea ei legală şi care trebuie
asimilate, în ceea ce privesc efectele în caz de participaţie, cu circumstanţele reale. De aici s-ar
desprinde concluzia, potrivit căreia, întrucât calitatea de mamă a subiectului activ condiţionează
gravitatea faptei şi calificarea ei legală, aceasta, pe cale de consecinţă, va face ca şi persoana, care
ajută mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere să-şi ucidă copilul nou-născut, să
răspundă pentru complicitate la pruncucidere [108, p.127].
M. Cora subliniază şi a doua opinie, conform căreia pruncuciderea este în fapt o formă ate-
nuată a omorului şi, în consecinţă, participanţii trebuie să răspundă, independent de încadrarea
juridică a faptei autorului, pentru infracţiunea de omor. Omorul unui copil imediat după naşterea sa
este sancţionat mai uşor atunci când fapta este săvârşită de mama aflată într-o stare de tulburare
pricinuită de naştere şi când atât calitatea de mamă, cât şi starea psihică în care aceasta se află con-
stituie circumstanţe personale care nu se răspândesc asupra participanţilor. Pe cale de consecinţă,
persoanele care cu intenţie determină sau înlesnesc săvârşirea faptei de pruncucidere vor răspunde
pentru instigare, respectiv, complicitate la omor calificat sau deosebit de grav, după caz. Conform
 66

prevederilor art.175 lit. d) din Codul penal al României, acest omor este întotdeauna calificat,
întrucât, prin însăşi natura sa, copilul este o persoană aflată în imposibilitatea de a se apăra.
Dacă participantul este o rudă apropiată a nou-născutului ucis, atunci acesta va răspunde în
conformitate cu prevederile art.175 lit. c) din Codul penal al României, iar dacă a acţionat cu
premeditare, i se vor aplica prevederile art.175 lit. a) din Codul penal al României [108, p.128].
După părerea noastră, activităţile complicelui ori ale instigatorului la suprimarea vieţii
copilului nou-născut, imediat după naştere, de către mama sa, care s-a aflat într-o stare de tulburare
pricinuită de naştere, se consideră complicitate ori instigare la omor calificat, dar nu la infracţiunea
de pruncucidere.
C. Sima menţionează că, în cazul încadrării juridice a faptei mamei potrivit alin.1 art.175 CP
al României, activităţile celorlalţi participanţi urmează a fi încadrate în dispoziţiile art.175 lit. d) CP
al României, iar dacă au acţionat cu premeditare sau sunt rude apropiate, încadrarea se va face, după
caz, şi în dispoziţia de la lit. a) şi c) din acelaşi text de lege. Dacă uciderea nou-născutului a fost
comisă de o altă persoană, activitatea de participare a mamei urmează a fi încadrată ca instigare sau
participare la infracţiunea prevăzută la art.175 lit. c) şi d) CP al României sau la lit. a)
[36, p.470-471]. De aceeaşi părere este şi M. Cora care consideră că ar fi mult mai potrivit ca mama
respectivă să răspundă pentru infracţiunea de omor calificat, şi nu pentru pruncucidere, întrucât,
dacă ea a determinat sau a ajutat o altă persoană să-i ucidă copilul, nu a mai acţionat sub impulsul
tulburărilor pricinuite de naştere, ci a planificat totul, a premeditat acest lucru, având posibilitatea să
realizeze consecinţele acestor fapte [108, p.127].
Totodată, după cum consideră A. Boroi, această soluţie este discutabilă. S-a susţinut că mama
aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere păstrează această circumstanţă personală în orice
condiţii, adică nu numai când este autoare a faptei de pruncucidere, dar şi atunci când este instiga-
toare sau complice la uciderea copilului său nou-născut săvârşită de altă persoană. Ca urmare, în
acest caz, mama instigatoare sau complice ar urma să răspundă pentru instigare sau complicitate la
pruncucidere. Nu s-ar putea invoca argumentarea că n-ar fi posibil ca instigatorul sau complicele să
răspundă pentru o altă infracţiune decât cea comisă de autorul principal. Din moment ce acest
argument a fost abandonat când a fost vorba de răspunderea instigatorului şi complicelui la fapta de
pruncucidere a mamei (participanţii au răspuns pentru omor calificat, iar mama – pentru pruncuci-
dere), el ar putea fi abandonat şi în ipoteza inversă, când mama este instigatoare sau complice la
fapta aceluia care îi ucide copilul nou-născut [18, p.159].
Suntem de acord cu părerea autorului sus-citat: aşa cum nu ar fi just ca să se atenueze
răspunderea penală a participanţilor pentru o circumstanţă personală atenuantă care nu rezidă în
persoana lor, tot astfel nu este just să se agraveze răspunderea penală a mamei coautoare, complice
 67

sau instigatoare numai pentru motivul arătat, trecându-se sub tăcere situaţia sa personală specială în
care a comis faptele menţionate.
Cum s-a arătat mai sus, doctrina penală română, ca şi doctrina penală rusă se conduce de
regula, potrivit căreia infracţiune cu subiect special se consideră a fi fapta socialmente periculoasă
prevăzută de legea penală, al cărei autor poate fi numai persoana care dispune de anumite calităţi
specifice, fixate în dispoziţia articolului Părţii Speciale a Codului penal (în afară de vârstă şi respon-
sabilitate) [95, p.149].
Cercul de persoane care pot fi trase la răspundere penală este limitat prin dispoziţia articolului
[37, p.158].
La noi problema sancţionării participanţilor la pruncucidere a dat curs unor discuţii
controversate.
Punctele de vedere s-au diferenţiat, după cum pruncuciderea era considerată:
1) componenţă de bază;
2) formă atenuată a infracţiunii de omor.
Cei ce consideră că infracţiunea de pruncucidere constituie o componenţă de bază, arată că
încadrarea faptei participanţilor separat de fapta autorului ar fi în dezacord cu principiul unităţii de
infracţiune, precum şi cu caracterul dependent al acţiunii participanţilor în raport cu cea a autorului.
După părerea acestor autori, nu poate fi admisă coexistenţa în cuprinsul aceleiaşi unităţi a mai
multor componenţe de infracţiuni, deci, în consecinţă, toţi participanţii trebuie să răspundă potrivit
art. 147 CP RM. Susţinând că subiect al acestei infracţiuni nu poate fi decât mama naturală a
copilului, ei îl consideră pe cel care a participat cu acte de executare alături de mama copilului ca
fiind complice, deoarece coautoratul nu este posibil [26, p.125].
S-a mai exprimat opinia că în cazul în care mama naturală determină altă persoană să-i ucidă
copilul nou-născut, cel instigat va fi autor al unei infracţiuni de omor şi va fi pedepsit conform
art.145 CP RM. În această situaţie, mama naturală, dat fiind faptul că este vorba de participare la
una şi aceeaşi infracţiune – cea comisă de autorul omorului, nu va putea fi considerată instigatoare
la infracţiunea de pruncucidere, ci la omor (citat după: [37, p.159]).
De asemenea, s-a susţinut că fapta inculpatului de a fi ajutat pe mamă la uciderea copilului
nou-născut constituie complicitate la omor, dar nu la pruncucidere, deoarece circumstanţa de care
beneficiază mama, având caracter personal, nu se extinde asupra altor participanţi. Mama care, în
situaţia dată, dă ajutor altei persoane pentru a-i ucide copilul nou-născut va răspunde pentru
complicitate la omor; tot astfel va răspunde şi mama care a consimţit ca altă persoană să-i ucidă
copilul nou-născut, dar cu condiţia că nu s-a aflat în acest moment într-o stare de tulburare fizică
sau psihică cu diminuarea discernământului, fiindcă această circumstanţă, atenuantă pentru ea, se
 68

păstrează în orice condiţii. Suntem de acord cu poziţia lui X. Ulianovschi, că pruncuciderea este o
formă atenuată a infracţiunii de omor de care profită numai mama biologică a copilului, datorită
stării ei deosebite de natură psihofiziologică [152, p.15]. Noi însă adăugăm aici precizarea „cu
condiţia că ea a fost însoţită de diminuarea discernământului”. Dacă mama a acţionat cu
premeditare, nu manifesta tulburări fizice sau psihice, discernământul era păstrat, atunci ea va
răspunde pentru omor intenţionat săvârşit cu premeditare (lit. a) alin.(2) art.145 CP RM,), asupra
unei rude apropiate (lit. b) alin.(3) art.145 CP RM), cu bună-ştiinţă asupra unui minor (lit. d) alin.(3)
art.145 CP RM) şi profitând de starea de neputinţă a victimei (lit. e) alin.(2) art.145 CP RM).
În acest sens, autor al infracţiunii de pruncucidere poate fi numai mama nou-născutului, adică
femeia care l-a purtat şi l-a născut pe acest copil, pe când ceilalţi participanţi trebuie să poarte
răspundere penală în baza altor articole ale Codului penal, pentru omor intenţionat. Acţiunile
participanţilor la suprimarea vieţii copilului nou-născut se califică conform lit. e) alin.(2) şi lit. d)
alin.(3) art.145 CP RM – ca omor intenţionat săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unui minor profitând de
starea lui de neputinţă.
Drept exemplu poate servi cazul din practica judiciară a României (Dosarul nr.5122/2002.
Decizia nr.1074/2003): în seara zilei de 16 septembrie 2001, inculpaţii T.R.(mama copilului nou-
născut) şi P.Z.(concubinul acesteia) au suprimat viaţa noului-născut, prin obturarea căilor
respiratorii şi lovire cu un cuţit.
Instanţa a constatat că suprimarea vieţii copilului de sex masculin nou-născut, profitând de
neputinţa acestuia de a se apăra, prin exercitarea unor manopere de asfixiere, precum şi a unor
violenţe, respectiv, înjunghierea în ceafă de mai multe ori, cu un cuţit, constituie infracţiunea de
omor prevăzută de art.174 şi art.175 lit. d) CP, pentru care i-a condamnat pe cei doi autori.
În luna aprilie 2001, când P. a aflat că T. este însărcinată, i-a cerut să ţină ascunsă sarcina,
asigurând-o că el va rezolva situaţia. Inculpata a fost chiar ameninţată dacă va spune altor
persoane.
Rămaşi singuri, inculpata a născut, a astupat gura copilului cu hârtie igienică şi, pentru că
acesta nu a murit imediat, inculpatul P. i-a cerut să iasă din baie pentru a rezolva el rapid situaţia.
A fost momentul în care acesta l-a înjunghiat pe minor. Ulterior au spălat de sânge hainele,
încăperea şi au aruncat copilul într-un container cu gunoi din apropierea blocului [169].
Din acest exemplu constatăm că concubinul inculpatei, fiind concomitent şi tata copilului, nu
numai a instigat-o pe femeie, dar şi nemijlocit a participat la suprimarea vieţii nou-născutului.
Totodată, considerăm că acţiunile altor persoane trebuie calificate în dependenţă de rolul pe
care l-au îndeplinit la săvârşirea omorului copilului nou-născut – în baza art.145 CP RM cu referinţă
la art.41 ori fără, cu specificarea literei şi alineatului articolului. Spre exemplu, soţul femeii a fost
 69

instigator al pruncuciderii, iar omorul copilului a fost săvârşit de către mamă; în cazul dat, el va fi
tras la răspundere pentru instigare la săvârşirea omorului intenţionat în circumstanţe agravante,
prevăzut de alin. (4) art. 42 CP RM şi de lit. e) alin.(2), lit. b), d) alin.(3) art.145 CP RM; dacă
acest omor a fost planificat şi gândit din timp, atunci se face referire şi la lit. a) alin. (2) art. 145 CP
RM – semnul calificativ „cu premeditare”.
Practica judiciară demonstrează cert faptul că nu întotdeauna instanţa de judecată ţine cont de
toate împrejurările cauzei, în special când copilul este omorât de către mama instigată şi ameninţată
din partea soţului. Drept exemplu poate servi un caz din practica judiciară a României (Dosarul nr.
116/2004. Decizia nr. 1172/2004): în anul 2002 inculpata a rămas gravidă, locuind în acea
perioadă în concubinaj notoriu cu martorul M. I. Ocupau o singură cameră în căminul muncitoresc
împreună cu alţi şase copii ai inculpatei.
Din declaraţiile fiicei inculpatei instanţa a reţinut că între inculpată şi concubin a existat o
ceartă cu privire la faptul că inculpata era gravidă, concubinul inculpatei reproşându-i faptul că
respectivul copil a fost conceput cu un alt bărbat. A ameninţat-o că, dacă nu va întrerupe sarcina,
va înceta concubinajul. El i-a promis că-i va da bani pentru întreruperea sarcinii, dar inculpata i-a
spus că poate să-şi întrerupă şi singură sarcina şi nu este nevoie să cheltuiască bani pentru
aceasta.
În urma naşterii premature declanşate artificial inculpata a născut un copil. Fiica ei, văzând
ce face mama, a încercat s-o oprească şi a preîntâmpinat-o că va comunica vecinilor despre cele
întâmplate. Inculpata s-a opus categoric şi a ameninţat-o pe fiică, că dacă va apela la salvare, o va
alunga din casă [175].
După părerea noastră, nici instanţa de fond, nici cea de atac nu au pătruns în esenţa cauzei şi
n-au ţinut seama nici de faptul că inculpata a recurs la comiterea faptei fiind constrânsă de
atitudinea concubinului său, care nu mai dorea un nou copil, învinuind-o, spre a-şi justifica
atitudinea, că l-ar fi conceput cu un alt bărbat, totodată ameninţând-o că dacă îl va lăsa, va renunţa
la relaţiile de concubinaj cu ea.
Or, toate aceste împrejurări, coroborate cu situaţia grea materială a inculpatei, cu faptul că
aceasta nu deţinea o locuinţă personală, locuind cu concubinul într-o cameră dintr-un cămin
muncitoresc, în care trebuiau crescuţi şi îngrijiţi patru minori din cei şase copii, explică dorinţa
inculpatei de a-şi menţine concubinajul şi, implicit, infracţiunea. Deci, instanţa de judecată, la
individualizarea pedepsei urma să ţină seama de aceste circumstanţe susceptibile să atenueze
pedeapsa.
Practica judiciară a României cunoaşte un caz recent de omor al unui copil nou-născut săvârşit
de către bunica victimei chiar după naşterea lui.
 70

Acţiunile inculpatei au fost apreciate corect de către instanţa de judecată – ca omor

intenţionat al unui minor săvârşit de către o rudă apropiată, profitând de starea de neputinţă a
victimei (Dosarul nr. 1020/2004. Decizia nr. 3341/2004. Şedinţa publică din 17.06. 2004): la 18
ianuarie 2002, inculpata B.H. a acuzat dureri abdominale puternice, specifice actului naşterii şi a
alertat întreaga familie, iar mama sa B.I. şi sora sa B.I.J. au plecat împreună cu inculpata la
dispensarul comunal. Întrucât nu au găsit pe nimeni, s-au retras în curtea dispensarului, unde
inculpata B.H. a dat naştere unui făt de sex masculin, în prezenţa mamei şi surorii sale. Imediat
după naştere, inculpata B.I. (mama parturientei) a introdus fătul într-o pungă, apoi s-a deplasat
împreună cu fiica sa B.H. la locuinţa fratelui său şi, profitând de faptul că nu era văzută, l-a
aruncat într-un WC, unde de altfel a şi fost găsit. Inculpata B.H. nu a schiţat nici un gest după
naştere, pentru a proteja copilul nou-născut, deşi era conştientă, acceptând ca acesta să fie pus în
pungă şi apoi aruncat.
S-a susţinut că inculpata B.I. nu a avut nici un moment intenţia uciderii fătului nou-născut,
aruncarea acestuia intervenind urmare a faptului că s-a născut mort. În sprijinul afirmaţiilor,
invocă declaraţia martorului T.M.D., medic, şi avizul medico-legal al I.M.L. Târgu-Mureş, care
precizează că, datorită afecţiunilor prezentate, nou-născutul nu putea supravieţui.
Totodată, din raportul de autopsie medico-legală efectuat în cauză rezultă că nou-născutul a
fost viu şi viabil, iar moartea sa s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute, prin
neacordarea îngrijirilor medicale necesare unui nou-născut şi expunerea acestuia la frig, pe fondul
unui plămân distectelactic cu zone puţin aerate şi bronhiole steliforme [177].
Se infirmă astfel susţinerile inculpatelor în sensul că fătul era deja mort; în mod cert, acţiunea
lor a fost cea care a determinat moartea acestuia: lăsarea în frig, fără ajutor, apoi învelirea într-o
pungă şi aruncarea în WC.
Inculpata B.H. (mama copilului) a susţinut că, în starea în care se afla, nu a realizat ce se
întâmplă.
Şi această susţinere este infirmată de probe care atestă că inculpata nu a dorit sarcina, a
ascuns-o, iar la prezentarea la spital nu a declarat că a născut, în ciuda evidenţei.
Sub acest aspect, este de menţionat că fapta prezintă un grad ridicat de pericol social, întrucât
a fost ucis un copil, nou-născut, acesta fiind şi nepotul inculpatei. Inculpata a acţionat cu sânge rece,
interesată să scape de copil, ezitând chiar să acorde primul ajutor fiicei sale, care abia născuse.
Modul în care a procedat (l-a pus într-o pungă, apoi l-a aruncat în WC) denotă pericolul social pe
care îl reprezintă inculpata, pericol social ce impune aplicarea unei pedepse mai severe, cu
executare într-un loc de detenţie.
 71

Din cele expuse rezultă următoarele concluzii:

Subiectul infracţiunii de pruncucidere, prevăzute de art. 147 CP RM, este mama biologică a
copilului nou-născut, care a atins vârsta de 14 ani.
Participaţia la pruncucidere (art.147 CP RM) a priori este imposibilă datorită condiţiilor
specifice stabilite de legea penală faţă de subiect - circumstanţele care atenuează răspunderea şi
pedeapsa penală, prevăzute în art.147 CP RM, se referă numai la mama copilului aflată într-o stare
de tulburare fizică sau psihică, cauzată de naştere, cu diminuarea discernământului, şi nu se răsfrâng
asupra altor persoane. Acţiunile altor persoane, care au participat la suprimarea vieţii copilului,
urmează a fi apreciate conform prevederilor alin. (2) şi (3) art. 145 CP RM (omor intenţionat cu
circumstanţe agravante).
Mama, care nu se află sub dominarea stării de tulburare provocate de naştere şi care a deter-
minat sau a înlesnit săvârşirea omorului propriului copil, trebuie să răspundă pentru instigarea sau
complicitatea la infracţiunea de omor săvârşit în circumstanţe agravante.
În cazul în care mama s-a aflat într-o stare de tulburare fizică sau psihică cu diminuarea
discernământului, cauzată de naştere, această circumstanţă se păstrează în orice condiţii, deoarece
nu ar fi just să se atenueze răspunderea penală a participanţilor pentru o circumstanţă personală
atenuantă care nu rezidă în persoana lor, tot astfel cum nu este just să se agraveze răspunderea
penală a mamei coautoare, complice sau instigatoare numai pentru motivul arătat, trecându-se sub
tăcere situaţia sa personală specială în care a comis faptele menţionate.

3.2. Latura subiectivă a infracţiunii de pruncucidere.

Problema aprecierii juridice a tulburărilor pricinuite de naştere

Principiul răspunderii numai pentru faptele, săvârşite cu vinovăţie, totdeauna era caracteristic
dreptului penal. Răspunderii şi pedepsei penale poate fi supusă numai persoana care a săvârşit cu
vinovăţie fapta socialmente periculoasă prevăzută de lege, adică cu intenţie sau din imprudenţă
[84, p.261].
Vinovăţia prezintă atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta socialmente periculoasă comisă
de ea, prevăzută de legea penală, şi faţă de consecinţele ei [86, p.134].
Persoana poate fi recunoscută vinovată în comiterea faptei socialmente periculoase dacă ea
este responsabilă, adică aptă să-şi dea seama de caracterul acţiunilor (inacţiunii) sale şi dacă poate
să le dirijeze. Elementele constitutive ale atitudinii psihice sunt conştiinţa şi voinţa, care în totali-
tatea lor formează conţinutul vinovăţiei. Aşadar, vinovăţia se caracterizează prin două componente:
intelectivă şi volitivă.
 72

Psihologia demonstrează că acţiunile omului sunt condiţionate de anumite motive şi sunt

direcţionate spre atingerea anumitor scopuri [91, p.280].
Totodată, Gh. Nistoreanu şi A. Boroi menţionează că scopul infracţiunii este reprezentarea în
plan mintal a rezultatului ce va apărea în urma săvârşirii faptei penale, rezultat urmărit de către
infractor [30, p.111].
Legiuitorul nu include emoţiile la definirea formelor de vinovăţie, deşi ele intră în conţinutul
atitudinii psihice (vinovăţiei). Emoţiile (senzaţiile, afectele) se manifestă sub formă de reacţii,
provocate de împrejurările neaşteptate, formând aşa-numita stare emoţională. Emoţiile reprezintă
reflecţia psihică care se consideră a fi atitudine, trăire părtinitoare a anumitor fenomene sau situaţii.
Deseori în comportamentul deviant emoţiile pot juca rolul motivului (spre exemplu, ura, frica,
dorinţa de a se răzbuna etc.), ele servind drept cadru pentru procesele intelective şi volitive.
Afectele se consideră a fi stări emoţionale puternice, de durată relativ scurtă, legate cu schimbarea
bruscă a împrejurărilor de viaţă importante pentru subiect, care pot provoca infracţiunea [64, p.36].
Gradul de vinovăţie se consideră a fi caracteristica cantitativă a esenţei sociale a vinovăţiei,
care poate fi definită ca ansamblu de formă şi de conţinut al vinovăţiei, ţinându-se seama de toate
particularităţile atitudinii psihice a persoanei faţă de împrejurările obiective ale infracţiunii şi faţă de
cauzele subiective, psihologice. Gradul de vinovăţie a persoanei concrete în comiterea infracţiunii
anumite se consideră a fi expresie directă a alterării orientării valorice a făptuitorului [86, p. 134].
Latura subiectivă a pruncuciderii se caracterizează prin vinovăţie sub formă de intenţie.
Totodată, intenţia poate fi atât directă, cât şi indirectă, adică parturienta conştientizează caracterul
prejudiciabil al acţiunii (inacţiunii) sale, prevede posibilitatea sau inevitabilitatea cauzării morţii
copilului nou-născut şi doreşte sau admite, în mod conştient, survenirea acestor consecinţe, fie este
indiferentă faţă de ele [77, p.53].
Savanţii ruşi menţionează că momentul apariţiei intenţiei de a ucide copilul nu influenţează la
calificarea faptei săvârşite [72, p.23].
Opinia savanţilor români este însă contrară. Astfel, A. Boroi atrage atenţia la următoarea
împrejurare: „În cazul în care hotărârea de a ucide copilul este anterioară, preexistentă apariţiei
tulburării consecutive naşterii, nu mai poate fi vorba despre o intenţie de a ucide formată ca afect şi
sub imperiul respectivelor stări de tulburare psihopatologică şi, în consecinţă, nici de încadrarea
faptei ca infracţiune de pruncucidere prevăzută în art.177 Cod penal al României. În aceste cazuri,
hotărârea de a ucide copilul ce se va naşte este luată, de regulă, cu mult timp înainte” [18, p.172].
Totuşi, după cum a arătat practica judiciară, în majoritatea cazurilor intenţia de a-i suprima
viaţa copilului deseori apare la mamă pe parcursul sarcinii. În asemenea cazuri nu putem califica
acţiunile mamei care şi-a ucis copilul ca pruncucidere, deoarece intenţia a apărut mai înainte. Drept
 73

confirmare poate servi opinia savanţilor români Gh. Nistoreanu, A. Boroi, M. Cora [31, p.96; 18,
p.170; 108, p.126].
„Ţinând seama de corelaţia dintre obiectiv şi subiectiv – menţionează C. Sima – se impune a
semnala că şi sub aspectul laturii subiective este necesar ca intenţia de a ucide care prezidează
săvârşirea faptei să se fi născut sau să se fi format ca urmare şi sub impulsul stării de tulburare
psihică consecutiv naşterii, în condiţiile unei responsabilităţi afectate de această stare. Intenţia de a
ucide s-ar putea manifesta, în acest caz, ca intenţie spontană, repentină sau impetuoasă,
caracterizată prin aceea că se naşte şi se execută sub influenţa acestei tulburări psihice simultan sau
în intervalul de timp cât aceasta persistă, fiind incompatibilă cu premeditarea. Putem afirma că este
o formă de boală aflată la graniţa dintre manifestarea omului normal şi responsabil şi a celui lipsit
de răspundere penală” [36, p.471].
Ascunderea de către mamă a sarcinii faţă de persoanele din familie şi constatarea medico-
legală psihiatrică în sensul că, deşi la examenul medical făptuitoarea prezintă o stare depresiv
anxioasă, nu se poate reţine existenţa unei tulburări psihice cauzate de naştere, discernământul critic
fiind păstrat în acel moment, constituie date ce impun concluzia că uciderea copilului nou-născut
constituie infracţiunea de omor calificat, iar nu aceea de pruncucidere. Pentru confirmarea celor
expuse mai sus ne vom referi la un caz din practica judiciară a României (Decizia nr. 5797 din
10.12.2003): prin sentinţa penală nr.184 din 4 decembrie 2002 a Tribunalului Suceava, inculpata
A. O. a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută în art. 175 lit. c)
CP Rom. Instanţa a reţinut că, în iunie 2000, inculpata şi-a dat seama că este însărcinată şi s-a
prezentat la medic pentru întreruperea sarcinii, dar i s-a refuzat intervenţia, sarcina fiind în luna a
VI-a. Inculpata a ascuns faptul că este însărcinată, iar la 24 septembrie 2000 a născut un copil viu,
pe care l-a izbit de câteva ori cu capul de duşumea, cauzându-i moartea – urmare a unui grav
traumatism cranian.
Prin decizia penală nr. 239 din 1 septembrie 2003, Curtea de Apel Suceava a admis apelul
declarat de inculpată, a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de pruncucidere
prevăzută în art. 177 CP Rom. şi a dispus condamnarea ei conform noii încadrări. Instanţa de apel
a motivat că inculpata nu a acţionat cu intenţia de a ucide copilul şi se prezumă că s-a aflat într-o
stare de tulburare pricinuită de naştere, din raportul de expertiză medico-legală rezultând că
prezintă o reacţie depresivă de intensitate severă, cu agravări anxioase în context situaţional la o
personalitate emoţional introvertită, imatură psiho-afectiv.
Recursul declarat de procuror este fondat. Din raportul de expertiză medico-legală
psihiatrică efectuată de Institutul de Medicină Legală Iaşi rezultă că inculpata prezintă la data
examinării o reacţie depresiv anxioasă situaţională şi că din coroborarea tuturor elementelor
 74

medicale şi de anchetă avute la dispoziţie rezultă că în momentul comiterii faptei nu a prezentat o

tulburare pricinuită de actul naşterii, discernământul critic fiind păstrat. Prin suplimentul de
expertiză medico-legală psihiatrică efectuată de acelaşi institut în cursul judecării cauzei se arată
că documentele medicale nu pot conduce la aprecierea că a existat o tulburare psihică provocată
de actul naşterii [174].
Concluziile raportului medico-legal se coroborează şi cu declaraţiile martorilor, însăşi
inculpata arătând că după naştere a săvârşit fapta pentru că nu vroia ca pruncul să rămână în viaţă,
neavând posibilităţi materiale de a-l întreţine. Din cele ce preced rezultă că inculpata nu s-a aflat
într-o stare de tulburare pricinuită de naştere în sensul prevederilor art. 177 CP Rom. şi a acţionat cu
intenţia de a ucide copilul, motiv pentru care a fost admis recursul declarat de procuror, s-a casat
decizia atacată şi s-a menţinut sentinţa.
După părerea noastră, intenţia care apare anterior naşterii transformă pruncuciderea într-o
infracţiune mai gravă. Acest fapt este luat în consideraţie, în special, de legea penală olandeză,
care delimitează omorul pruncului nou-născut de către mamă cu intenţie spontană, apărută în timpul
naşterii ori imediat după naştere, şi omorul pruncului de către mamă cu premeditare, gândit din
timp, anterior naşterii. Calificarea infracţiunii se face potrivit art.290 şi art.291 din Codul penal al
Olandei, aplicându-se pedepse privative de liberate: în primul caz – până la 7 ani, în al doilea – până
la 9 ani [150, p.44].
Pentru calificarea justă a infracţiunii analizate este necesar a examina particularităţile comite-
rii pruncuciderii şi, în special, motivele care conduc la ea.
Studierea practicii de urmărire penală şi a celei judiciare demonstrează că în majoritatea
cazurilor subiect al acestei infracţiuni devine o fată tânără, care a rămas însărcinată în urma unei
relaţii intime în afara căsătoriei şi care a fost abandonată de concubin.
Autorul rus A.V. Naumov a studiat câteva cazuri de pruncucidere săvârşite de către mamă nu
atât din motive josnice, cât din cauza comportamentului nedemn al tatălui copilului. De regulă,
făptuitoarea credea că concubinul îşi va îndeplini obligaţiile de tată. Şi numai după ce femeia
însărcinată era lăsată de către prietenul său, la ea apărea intenţia de a suprima viaţa copilului
[77, p.54].
Motivele care determină pruncuciderea sunt dintre cele mai diverse, legea însă nu le
prevede. Deseori, acestea se consideră a fi dezonoarea, starea materială dificilă, frica faţă de părinţi
etc. De regulă, câteva motive se întrunesc în unul general. Astăzi, considerăm, motivele
pruncuciderii sunt cu totul altele, neavând la bază obiceiurile religioase de altădată sau careva
tradiţii culturale, ci cupiditatea şi egoismul.
 75

În afară de motiv şi scop pruncuciderea presupune în mod obligatoriu prezenţa unei stări
emoţionale speciale. Anume acest element stă la baza diferenţierii pruncuciderii de infracţiunile
conexe. Conform datelor din psihologie, actul de naştere influenţează mult asupra sistemelor nervos
şi cardiovascular ale parturientei şi poate conduce la modificări psihice profunde. După cum
menţionează parturientele, procesele fiziologice de naştere sunt foarte dureroase; mai mult ca atât,
ele sunt însoţite de o stare emoţională deosebită, provocând dureri şi senzaţii deosebite, uneori pot
chiar să diminueze aproape totalmente capacitatea femeii de a-şi dirija acţiunile, modificându-i
radical comportamentul.
Într-o altă ordine de idei, vom analiza situaţii ce ţin de delimitarea pruncuciderii de infracţiuni
conexe în baza criteriilor subiective. Astfel, construcţia dispoziţiei normei penale prevăzute la
art.145 CP RM ne permite să calificăm omorul copilului nou-născut săvârşit cu premeditare,
deseori comis în participaţie, în baza lit. a) alin.(2) al acestui articol. Într-adevăr, cum s-a
demonstrat în exemplele analizate mai sus, uciderea copilului nou-născut se modelează în conştiinţa
făptuitoarei cu mult timp înaintea naşterii. Deseori, rudele apropiate care o înconjoară în timpul
sarcinii facilitează luarea acestei hotărâri. Formele instigării pot fi diverse, spre exemplu: sfaturi,
convingeri, uneori chiar şi ameninţări. Suntem de acord cu poziţia lui X. Ulianovschi, care
consideră că omorul noului-născut trebuie calificat ca premeditat (gândit din timp), dacă intenţia
mamei de a-şi ucide copilul a apărut până la naşterea lui şi până la apariţia stării psihofiziologice
deosebite a mamei, nefiind deci condiţionată de această stare [152, p.15].
În sens juridic, premeditarea cuprinde, după cum menţionează O. Pop, atât elemente de ordin
psihic, cât şi elemente de ordin subiectiv. Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite sunt:
– aspectul ideologic (reflectarea, chibzuirea asupra modului în care se va săvârşi infracţiu-
nea);
– aspectul cronologic (care presupune trecerea unui interval de timp din momentul luării
rezoluţiei şi până la exercitarea omorului);
– aspectul material (de pregătire a infracţiunii).
Chibzuinţa nu se rezumă la o meditare de oarecare durată, lipsită de eficienţă, ci asociază
împrejurările concrete la actul de ucidere proiectat pentru a obţine cu mai multă certitudine rezul-
tatul urmărit. Este necesar ca făptuitorul să mediteze timp îndelungat asupra faptei şi să aprecieze
raţional viitoarea sa activitate. Nu există premeditare dacă actele de violenţă ale inculpatului au fost
comise spontan şi fără o pregătire anticipată. Esenţială este cea de-a treia condiţie, şi anume:
traducerea obiectivă a hotărârii mai dinainte luate în act de pregătire în vederea săvârşirii faptei
(procurarea mijloacelor, căutarea de complici, înlăturarea obstacolelor, precauţiuni pentru ca fapta
să nu fie descoperită) [33, p.66-70].
 76

Totodată, conform legislaţiei penale a României, dacă omorul pruncului a fost premeditat,
adică gândit din timp, când mama nu se afla într-o stare psihică deosebită, va constitui, respectiv,
infracţiunea de omor calificat. Drept exemplu poate servi un caz din practica judiciară a României
(Dosarul nr.2927/2002. Decizia nr.544): în noaptea de 24/25 august 2001, inculpata F.F. a născut
neasistată un copil viu, de sex feminin, într-un lan de porumb din apropierea casei. După naştere,
ea a procurat o sapă, a revenit la locul în care lăsase nou-născutul şi l-a ucis, lovindu-l în cap.
Cadavrul a fost îngropat de inculpată şi descoperit a doua zi de martora S.M.
De esenţa infracţiunii de pruncucidere este starea de tulburare în care se află mama, stare
pricinuită de naştere. Comportamentul inculpatei F.F. demonstrează că nici un moment aceasta nu
s-a aflat într-o stare de tulburare, nici anterior, nici ulterior procesului naşterii. Ascunderea sar-
cinii, pregătirea locului în care urma să nască (în lanul de porumb), procurarea sapei, uciderea şi
îngroparea noului-născut demonstrează existenţa unei hotărâri infracţionale a cărei realizare a
fost urmărită întocmai şi cu sânge rece.
Este adevărat că inculpata prezintă tulburări comportamentale pe fonul unui intelect limitat,
dar ea şi-a păstrat discernământul faptelor sale (f.22 dosar urmărire penală). Inculpata a acţionat
cu intenţia de a suprima viaţa copilului rezultat dintr-o relaţie întâmplătoare, iar faptul că nu era
la prima sarcină a ajutat-o să depăşească singură acest moment, născând neasistată un copil viu.
Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că motivul de recurs privind schimbarea în-
cadrării juridice nu este fondat. Aceasta este o persoană cu intelect sărac, care prezintă aplatizare
afectivă (raport de constatare medico-legală psihiatrică nr.3000/1/2001 din 4.12.2001 al Serviciu-
lui de medicină legală Teleorman – f.22 dosar urmărire penală). Reprezentarea faptei şi a conse-
cinţelor acesteia – deşi existentă şi constatată ştiinţific – este afectată, indiscutabil, de modul redus
al existenţei sale.
Inculpata şi-a abandonat primul copil şi nici naşterea celui de-al doilea nu i-a trezit senti-
mente materne, singura sa preocupare fiind să nu-şi altereze relaţiile cu familia. Vârsta inculpatei
de 19 ani şi tulburările de comportament pe care le prezintă constituie împrejurări care trebuie
avute în vedere la aplicarea unei pedepse temeinic individualizate [167].
Altă problemă discutabilă care a apărut în doctrina penală privitor la omorul copilului nou-
născut de către mamă este dacă femeia conştientizează că îl lipseşte de viaţă pe copilul pe care l-a
purtat şi l-a născut, astfel săvârşind omorul intenţionat asupra unei rude apropiate, infracţiune
prevăzută la lit. b) alin.(3) art.145 CP RM. Potrivit alin.(1) art.134 CP RM, prin rudenie se înţelege
legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe per-
soane au un ascendent comun. În primul caz, rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea caz – în
linie colaterală. Conform art.134 alin.(4) CP RM, rudele apropiate sunt părinţii, copiii, înfietorii,
 77

copiii înfiaţi, fraţii şi surorile, bunicii şi nepoţii lor. Aşadar, legăturile de familie rezultate din
căsătorie şi rudenie sunt relaţiile fundamentate pe principii morale aparte, cu vechi tradiţii, iar neso-
cotirea lor într-o asemenea măsură încât se trece la uciderea unei rude apropiate lezează sentimente
cu adâncă rezonanţă socială. Pentru existenţa agravantei este necesară îndeplinirea unei singure
condiţii, şi anume – ca făptuitorul să aibă calitatea cerută de lege [111, p.217].
Acţiunile mamei vor fi calificate conform lit. b) alin.(3) art.145 CP RM dacă făptuitoarea a
conştientizat faptul că cauzează moartea copilului său, a prevăzut survenirea morţii noului-născut şi
a dorit-o, cu condiţia că la momentul săvârşirii nu se afla în starea psihică şi fizică deosebită,
provocată de naştere.
Totodată, aici apare discuţia privind incriminarea circumstanţei agravante „profitând de
starea de neputinţă a victimei”. Trezeşte discuţii şi definirea noţiunii „starea de neputinţă a
victimei”. A fi neputincios înseamnă a fi incapabil de a întreprinde careva măsuri pentru sine, adică
persoana se află într-o stare în care, fiind pusă în anumite împrejurări, are nevoie de ajutor. Art.145
alin.(2) lit. e) prevede răspunderea penală pentru omorul intenţionat săvârşit profitând de starea de
neputinţă a victimei. Această circumstanţă indică asupra periculozităţii sporite a faptei şi a
persoanei făptuitorului, asupra gradului avansat de degradare morală a acestuia.
„Omorul intenţionat se consideră săvârşit cu profitarea de starea de neputinţă a victimei –
menţionează S. Brânză – dacă acesta, din cauza stării fizice sau psihice precare, nu a putut opune
rezistenţă făptuitorului, iar ultimul conştientiza că victima se găseşte într-o asemenea stare”
[20, p.46].
Legiuitorul a înţeles să sancţioneze mai aspru omorul săvârşit într-o astfel de circumstanţă,
pentru că într-o aşa situaţie fapta se săvârşeşte mult mai uşor; pe de altă parte, cel ce profită de o
asemenea stare a victimei pentru a o ucide este mult mai periculos. Prin urmare, pericolul social este
sporit atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv.
Pentru aplicarea acestei agravante se cere ca:
a) victima să fie în stare de neputinţă de a se apăra;
b) făptuitorul să profite de această stare [33, p.77].
Prin natura situaţiei sale, copilul nou-născut este în neputinţă de a se apăra, iar cel care îi
suprimă viaţa profită, implicit, de această stare.
În textul legii penale este folosită expresia „profitând de starea de neputinţă”, ceea ce
înseamnă că alături de condiţia imposibilităţii victimei de a se apăra trebuie să subziste şi condiţia
că făptuitorul s-a folosit de această stare.
„A profita” presupune cunoaşterea de către făptuitor a condiţiei precare a victimei şi hotărârea
acestuia de a o utiliza în scop de ucidere. „Circumstanţa – indică O. Pop – are caracter obiectiv (este
 78

reală) şi, ca urmare, se răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care aceştia au cunoscut-o”
[33, p.79], fapt indiscutabil în cazul uciderii unui copil nou-născut.
O altă problemă discutabilă este delimitarea pruncuciderii pasive (săvârşită prin inacţiune),
prevăzută la art.147 CP RM, de lăsarea în primejdie (art.163 CP RM) care a provocat decesul
victimei. Studiind această problemă, apar unele întrebări: cum va fi calificată inacţiunea mamei,
prin care s-a provocat moartea copilului? Ce constituie această infracţiune – lăsare în primejdie ori
pruncucidere, sau cumul de infracţiuni? Cum va fi calificată fapta dată comisă de către
coparticipanţi? Potrivit art.163 CP RM, lăsare în primejdie se consideră a fi lăsarea, cu bună-ştiinţă,
fără ajutor a unei persoane care se află într-o stare periculoasă pentru viaţă, fiind lipsită de
posibilitatea de a se salva din cauza vârstei fragede sau înaintate, a bolii sau a neputinţei, în cazurile
când cel vinovat fie că a avut posibilitatea de a acorda ajutor părţii vătămate, fiind obligat să-i
poarte de grijă, fie că el însuşi a pus victima într-o situaţie periculoasă pentru viaţă.
Totodată, la alin.(2) art.163 CP RM e prevăzută răspunderea penală pentru aceeaşi faptă care
a provocat din imprudenţă:
a) o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) decesul victimei.
De aici reiese că moartea victimei survine în urma atitudinii imprudente a făptuitorului faţă de
consecinţele prejudiciabile. Savantul rus I.I. Gorelik a menţionat: „Obligaţia specială de a purta de
grijă pentru altă persoană poate să decurgă din relaţiile de rudenie sau cele familiale” [54, p.11].
Autorul a divizat lăsarea în primejdie în două grupe:
a) neacordarea ajutorului – pericolul nu a fost creat de către făptuitor;
b) punerea în primejdie – pericolul este creat prin intermediul acţiunilor făptuitorului, atât
intenţionate, cât şi din imprudenţă [54, p.13].
I.I. Gorelik subliniază că lăsarea în primejdie totdeauna este săvârşită „cu bună-ştiinţă”
[54, p.18].
Dacă moartea copilului a survenit în urma lăsării lui în primejdie, atunci trebuie stabilită vino-
văţia faţă de consecinţă în formă de imprudenţă. În cazul dat făptuitoarea va răspunde conform lit.
b) alin.(2) art.163 CP RM, cu condiţia că femeia avea posibilitatea reală să-i acorde nou-născutului
ajutorul necesar. Noţiunea „cu bună-ştiinţă” înseamnă că făptuitoarea îşi dădea seama că viaţa nou-
născutului a fost pusă în pericol şi conştientiza că copilul nu putea să întreprindă careva măsuri
pentru a se salva.
În opinia noastră, delimitarea lăsării în primejdie, care a condus la decesul victimei (lit. b)
alin.(2) art.163 CP RM), de pruncuciderea săvârşită prin inacţiune (art.147 CP RM) urmează a fi
căutată în latura subiectivă. Aşadar, în cazul pruncuciderii intenţia este îndreptată la cauzarea morţii
 79

copilului nou-născut, iar lăsarea lui în primejdie se consideră a fi numai una din modalităţile
săvârşirii infracţiunii prevăzute la art.147 CP RM. Totodată, despre intenţia făptuitoarei pot
mărturisi împrejurările obiective ale cauzei, cum ar fi timpul săvârşirii, locul unde a fost lăsat
copilul (la pragul maternităţii sau într-un loc pustiu etc.). În cazul săvârşirii faptei date de către alte
persoane, acestea vor răspunde pentru omorul intenţionat săvârşit profitând de starea de neputinţă a
victimei – conform lit. e) alin.(2) art.145 CP RM.
În cadrul studierii laturii subiective poate să apară încă o întrebare discutabilă: dacă omorul
săvârşit profitând de starea de neputinţă a victimei poate mărturisi despre cruzimea deosebită a
făptuitorului.
E de menţionat că în literatura de specialitate există diferite păreri asupra problemei privind
corelaţia dintre omorul săvârşit cu deosebită cruzime şi omorul săvârşit profitând de starea de nepu-
tinţă a victimei. În acest sens unii autori susţin că starea de neputinţă a victimei (spre exemplu,
vârsta fragedă) trebuie recunoscută drept temei pentru calificarea faptei ca fiind comisă cu o
deosebită cruzime; alţii consideră însă că starea de neputinţă a victimei poate fi recunoscută drept
temei pentru calificarea faptei cu semnul „deosebită cruzime” numai în cazul în care victima a
conştientizat că ei i se cauzează moartea, însă, aflându-se într-o stare de neputinţă, nu avea
posibilitate de a opune rezistenţă făptuitorului [145, p.33; 139, p.7].
Considerăm mai acceptabilă ultima poziţie. Urmează doar să specificăm că în cazul în care
victima, aflându-se în starea de neputinţă, nu conştientizează cele întâmplate, fapta comisă trebuie
calificată conform lit. e) alin.(2) art.145 CP RM – ca omor intenţionat săvârşit profitând de starea de
neputinţă a victimei.
Totodată, legiuitorul a considerat să includă încă o circumstanţă agravantă a infracţiunii
prevăzute la art.145 CP RM – omorul săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unui minor – lit. c) alin.(3)
art.145 CP RM. Conform legislaţiei în vigoare, persoana este recunoscută minoră din momentul
naşterii până la împlinirea a 18 ani. În cazul în care de viaţă este lipsit un copil nou-născut,
făptuitorul conştientizează, cu certitudine, vârsta fragedă a acestuia.

E de menţionat că în cadrul analizei laturii subiective a pruncuciderii o importanţă enormă

reprezintă cercetarea problemei aprecierii juridice a tulburării pricinuite de naştere.
În ultimii ani a crescut esenţial interesul juriştilor faţă de psihiatria judiciară. Drept dovadă
poate servi efectuarea obligatorie a expertizei medico-legale psihiatrice a mamei care a săvârşit
pruncuciderea şi, respectiv, delimitarea tulburărilor psihice temporare din timpul naşterii de
acutizarea maladiilor psihice provocată de naştere [149, p.43].
 80

Seriozitatea problemei este determinată de faptul că art.147 CP RM conţine formula „... stare
de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere”. Dacă semnul
dat lipseşte, atunci calificarea uciderii copilului nou-născut conform art.147 CP RM nu este
posibilă. În acelaşi timp, apar câteva întrebări: în asemenea stare, mama este responsabilă,
iresponsabilă ori are o responsabilitate redusă? Cum trebuie calificată fapta dacă mama din timp a
premeditat să-şi ucidă copilul? Va fi oare aplicat în acest caz art.145 CP RM?
Considerăm că răspunsuri la aceste întrebări putem găsi numai după ce va fi stabilit temeiul
legal în baza căruia s-a efectuat separarea componenţei privilegiate a omorului într-o normă de sine
stătătoare, prevăzută la art.147 CP RM. Majoritatea savanţilor indicau că drept temei al separării
uciderii copilului nou-născut într-o componenţă de sine stătătoare poate servi numai starea psihică
deosebită a parturientei [140, p.38].
În sfera noţiunilor „tulburări pricinuite de naştere” – menţionează A. Boroi – nu ar putea intra
procesele afective normale oricărei naşteri, care încetează o dată cu naşterea şi care sunt supuse în
cea mai mare parte amneziei, nici manifestările emoţional-afective determinate de stările
conflictuale în care se găseşte mama ce nu-şi doreşte copilul (mai ales în cazul celui din afara
căsătoriei), oricât s-ar exagera pragul afectiv al stărilor de temere, frică, groază, disperare, ruşine,
ostilitate faţă de copilul care se naşte etc., atât timp cât acestea nu au sau nu dobândesc o natură
psihopatologică” [18, p.165].
În opinia noastră, răspunderea pentru pruncucidere trebuie atenuată, ţinându-se cont de starea
psihică deosebită în care femeia poate să se afle în momentul naşterii. Anume din aceste
considerente uciderea copilului nou-născut, săvârşită de către femeia care în timpul naşterii sau
imediat după naştere s-a aflat într-o stare normală, este calificată ca omor agravat.
O importanţă deosebită are cercetarea problemei privind relevanţa stărilor psihice deosebite
în dreptul penal.
Pentru prima dată această întrebare a fost supusă investigaţiei în lucrările lui R.I. Miheev şi
V.V. Radaev [73, p.118; 83, p.6]; mai târziu, noţiunea de „relevanţă” a tulburărilor psihice a apărut
în lucrările de psihologie judiciară şi până în prezent se aplică în literatura de specialitate pentru
însemnarea fenomenelor legate cu starea psihică a subiectului infracţiunii [76, p.13].
R.I. Miheev a abordat primul problema dată în legătură cu faptul că în doctrina penală şi
psihiatrică s-au întreprins încercări multiple de a egala noţiunea „responsabilitate” cu starea sănătăţii
psihice, iar noţiunea „iresponsabilitate” – cu starea patologică a psihicului [73, p.118]. Sensul
etimologic al termenului „iresponsabilitate” (lat. – impossibilitas facti) este incapacitatea persoanei
care o scoate de sub acţiunea legii (de la lat. – impotentia excusat legem), adică imposibilitatea
 81

persoanei de a purta răspundere penală; persoană iresponsabilă (lat. – furiosus) – persoană nebună
[73, p.118].
Autorii români Constantin Mitrache şi Cristian Mitrache menţionează că iresponsabilitatea
este starea de incapacitate psihofizică a unei persoane care nu poate să-şi dea seama de semnificaţia
socială a acţiunilor sale ori nu poate fi stăpână pe ele. Iresponsabilitatea priveşte incapacitatea
psihică a persoanei atât sub raport intelectiv, când aceasta nu poate să-şi dea seama de semnificaţia
socială a acţiunilor sau a inacţiunilor sale, cât şi sub raport volitiv, când ea nu-şi poate determina şi
dirija în mod normal voinţa. Condiţiile: a) făptuitorul să aibă incapacitatea psihică intelectivă şi
volitivă cu privire la acţiunile şi inacţiunile sale; b) starea de incapacitate psihică să existe în
momentul săvârşirii infracţiunii [29, p.156].
E de menţionat că identificarea categoriilor juridico-penale „responsabilitate” şi „iresponsa-
bilitate” cu stările psihice relevante acceptabile de către psihologi şi unii jurişti se consideră a fi
incorectă, fiindcă semnul egalităţii se pune între categoriile juridice şi stările psihice care stau la
baza responsabilităţii şi iresponsabilităţii.
În dreptul penal, stările psihice relevante pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii, spre
exemplu: particularităţile distinctive, caracterul consecinţelor juridice şi caracterul măsurilor
influenţei juridico-penale [76, p.17].
În funcţie de particularităţile distinctive, putem evidenţia câteva grupe ale anomaliilor psihice:
1) stările psihice relevante care includ în sine: tulburările psihice grave ce coincid cu timpul
săvârşirii faptei prejudiciabile; tulburările ce au apărut după comiterea infracţiunii la
persoanele responsabile sau care reprezintă anomalii psihice ce nu exclud responsabili-
tatea (art.147 CP RM);
2) stările psihice relevante sub formă de afecte, tensiune emoţională, agitaţie sau stări
emoţionale prevăzute de legea penală (art.146, 147, 156 CP RM);
3) stările accentuate ale psihicului care pot fi luate în consideraţie ca particularităţi ale perso-
nalităţii sau care pot fi egalate cu anomaliile psihice.
În funcţie de caracterul consecinţelor juridice, stările psihice relevante referitor la timpul
săvârşirii infracţiunii pot fi unite în trei grupe:
– prima grupă este formată din stările de care sunt legate instituţia liberării de răspundere
penală sau cea de liberare de pedeapsa penală. La astfel de stări se referă tulburările
mintale cronice sau temporare, debilitatea mintală sau altă stare de morbiditate (tulburare
psihică apărută după comiterea infracţiunii; retard mintal, care nu este legat de tulburarea
psihică) [94, p.35].
 82

– a doua grupă este formată din stările care nu împiedică tragerea persoanei la răspundere
penală, stabilirea şi ispăşirea pedepsei. La astfel de stări pot fi atribuite: tulburarea psihică
care nu exclude responsabilitatea; afectul provocat de actele ilegale sau imorale ale
victimei [136, p.42; 138, p.69].
– în a treia grupă pot fi incluse stările psihice care atenuează pedeapsa. La astfel de stări se
referă: stările accentuate ale psihicului care uneori pot reduce capacităţile intelectiv-
volitive ale persoanei; starea de ebrietate care a contribuit la atragerea persoanei în
comiterea infracţiunii în grup; nivelul scăzut al dezvoltării psihice care trebuie luat în
consideraţie în cazul stabilirii pedepsei minorului; starea afectivă acută însoţită de trăiri
psihice puternice, provocate de comportamentul imoral sau ilegal al victimei; săvârşirea
infracţiunii din compătimire care, din punct de vedere psihologic, constituie „trăire
emoţională”.
Stările psihice incluse în a doua grupă pot fi diferenţiate în funcţie de caracterul măsurilor
juridico-penale, care pot fi aplicate faţă de făptuitor: a) stările psihice care dau instanţei de judecată
posibilitatea să aplice, la discreţia sa, alături de pedeapsă şi măsuri de constrângere cu caracter
medical; b) stările psihice a căror existenţă necesită aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter
medical alcoolicilor şi narcomanilor; c) stările datorită existenţei cărora legiuitorul atenuează
pedeapsa (inclusiv cele prevăzute la art.147 CP RM).
Stările psihice relevante nu pot fi egalate cu tulburările psihice şi cu stările psihice fără mani-
festări anormale. În afara legăturii cu faptele infracţionale stările psihice (maladiile şi anomaliile
psihice, retardul mintal, stările de afect) sunt irelevante dreptului penal.
Referitor la astfel de situaţii unii autori evidenţiază responsabilitatea limitată. În legislaţia pe-
nală a Federaţiei Ruse această noţiune este definită într-o normă juridico-penală de sine stătătoare
(art.22 din Codul penal al Federaţiei Ruse) [64, p.32].
Autorul rus V.V. Radaev numeşte astfel de stări „deficienţă mintală”, atribuindu-i bolile psi-
hice cronice, tulburările psihice temporare, retardul mintal ori altă patologie care nu exclude capaci-
tatea inculpatului de a-şi da seama de caracterul acţiunilor ori al inacţiunilor sale şi de a le dirija
[83, p.5]. El consideră că categoria „deficienţe mintale” include în sine majoritatea stărilor psihice
anormale (limitrofe) [83, p.5-6].
Problema criminogenezei psihice are trei aspecte: rolul anomaliilor psihice în săvârşirea
infracţiunii; gradul de criminogeneză a anomaliilor; legătura dintre diferite forme ale anomaliilor
psihice cu anumite tipuri de infracţiuni.
 83

Însă, înainte de a studia anomaliile psihice în întreaga lor diversitate şi influenţa acestora
asupra psihicului mamei în momentul comiterii pruncuciderii, ne vom referi la noţiunea de bază –
„anomalie psihică”.
De la bun început, anomaliile psihice se consideră a fi stări patologice, tulburări psihice care
nu au atins nivelul de iresponsabilitate. Medicii psihiatri includeau în acest grup psihopatia şi
oligofrenia atingând gradul de debilitate [45, p.9]. Iniţialmente, la cele mai răspândite anomalii au
fost referite psihopatiile, debilitatea, modificările reziduale ale traumelor craniocerebrale, maladiile
organice ale creierului şi alcoolismul [74, p.6].
Mai târziu, structura anomaliilor psihice a fost lărgită, incluzând epilepsia, bolile cardiovascu-
lare care au condus la modificări psihice, schizofrenia în stare de remisie şi alte maladii psihice
[134, p.9].
Stări psihice anormale (limitrofe) se consideră a fi dereglările psihice relativ uşoare care se
manifestă în sindroame patologice mai puţin grave.
Dereglările psihice, care nu exclud responsabilitatea, au primit denumirea de „anomalii
psihice”. În literatura de specialitate prin anomalie se subînţelege devierea de la normă [49, p.7].
Totodată, acest termen vizează diferite stări, procese. Întrucât anomalia este o deviere de la normă,
trebuie să ne clarificăm ce înseamnă normă. Este dificil a determina noţiunea de normă, în special
noţiunea de normalitate psihică. Între descrierea dată anomaliei într-un manual şi particularităţile
acesteia manifestate la o anume persoană este o mare diferenţă. Şi atunci întrebarea ce este normă şi
ce este patologie îşi pierde din claritate şi simplitate. În acest caz apare o cu totul altă întrebare:
ce este psihic normal?
Până nu demult, om cu psihic normal se considera a fi persoana care nu se evidenţiază din
masă şi care este adaptată la condiţiile mediului [49, p.7].
Astăzi însă în psihologie şi în psihiatria modernă noţiunile de normalitate şi patologie sunt
tratate în baza altor criterii, anume: ţinându-se seama de valorile de care se conduce grupul social la
care aparţine acel sau alt individ. Astfel, ceea ce este acceptabil şi considerat a fi normal pentru un
grup social va fi perceput de altul ca patologie.
Totodată, în medicină există un domeniu de cercetare care ne obligă să punem la îndoială
claritatea şi caracterul categoric al acestor criterii, adică ramura care studiază pragul-limită dintre
stările psihice normale („ca la toţi”) şi stările psihice patologice („nu ca la toţi”). Nu întâmplător,
acest domeniu de cercetare, neclar şi instabil, genera abordări nesigure privind deosebirea dintre
patologie şi normă. Renumitul savant P.B. Gannuşkin nu o dată sublinia relativitatea limitelor
normei (normalităţii psihice). El menţionează: „Fiinţele armonioase sunt, în mare parte, fructul
imaginaţiei”. În acelaşi context, B.S. Bratusi susţine: „Omul este normal în măsura în care el evită
 84

extremităţile nevrozei sau ale psihopatiei şi nu le dă posibilitatea să depăşească limita admisibilă

(deseori această limită este determinată de măsura în care omul se poate adapta la condiţiile vieţii”
[49, p.12-13].
B.S. Bratusi a definit psihicul normal ca fiind echilibrul dintre forţele de excitaţie şi inhibiţie
[49, p.72]. Anomaliile psihice reprezintă o problemă importantă în practica medico-legală
psihiatrică. Numărul în creştere al persoanelor cu anomalii psihice, precum şi al infracţiunilor
săvârşite de asemenea persoane a determinat atenţia deosebită atât a psihiatrilor, cât şi a juriştilor
faţă de acest fenomen.
În literatura juridică lipseşte o poziţie clară privind noţiunea de anomalie psihică, împrejurare
ce a servit drept temei pentru discuţii şi concluzii contradictorii. Unii autori susţin că fixarea
noţiunii de anomalie psihică într-o normă juridică nu pare a fi corectă.
În opinia lui R.I. Miheev, anomaliile psihice constituie modificarea creierului, fie înnăscută,
fie dobândită, fie funcţională, fie organică care, reflectându-se asupra diferitelor laturi ale activităţii
psihice a individului, influenţează conţinutul şi caracterul social al comportamentului, inclusiv
comportamentul deviant [74, p.8].
Într-adevăr, persoanele cu anomalii psihice sunt persoane cu dereglări atât emotiv-volitive, cât
şi intelective. Aceste dereglări nu pot să nu se reflecte asupra formării orientărilor sociale şi asupra
sistemului de valori de care persoana se conduce.
În baza celor expuse putem face concluzia că noţiunea de anomalii psihice include în sine un
cerc relativ larg al dereglărilor neuropsihotice. Deoarece formele dereglărilor psihice nu sunt clar
delimitate, psihiatrii au decis să le unească într-un singur grup având semnul comun „dereglări
uşoare în sfera intelectiv-volitivă ce conduc la responsabilitatea redusă”.
E de menţionat că Codul penal al Republicii Moldova nu prevede norma despre responsa-
bilitate limitată. Această normă este însă caracteristică pentru legislaţiile mai multor state din siste-
mul de drept continental. Drept premisă a servit introducerea în practica clinică a studiului privind
stările anormale (limitrofe) care contribuie la reducerea responsabilităţii, adică la scăderea
capacităţii persoanei de a conştientiza caracterul acţiunilor sale şi de a le dirija. Totodată, asemenea
stări nu ating nivelul de iresponsabilitate. Cele mai elaborate noţiuni de responsabilitate limitată
întâlnim în legislaţia penală a Germaniei şi în cea a Franţei [14, p.367; 15, p.170].
Totuşi, în prezent problema responsabilităţii reduse rămâne una dintre cele mai complicate în
doctrina penală, dând naştere la păreri contradictorii referitor la principalele criterii, semne corelate
cu iresponsabilitatea, vinovăţia şi alte categorii ale dreptului penal. În majoritatea manualelor şi
materialelor didactice această problemă nu este tratată suficient.
 85

Responsabilitatea limitată, menţionează G.V. Nazarenko, se consideră a fi o variantă a

responsabilităţii, care se distinge de responsabilitatea completă prin faptul că făptuitorul nu-şi dă pe
deplin seama de caracterul acţiunilor sale şi nu le poate dirija în întregime la momentul comiterii
infracţiunii, cauza fiind anomalia psihică care reduce capacităţile lui intelectiv-volitive [76, p.136].
Responsabilitatea persoanei care suferă de tulburări psihice şi responsabilitatea persoanei complet
sănătoase sunt egale din punct de vedere juridic, fiindcă şi în primul, şi în al doilea caz subiecţii
sunt supuşi răspunderii penale. Însă capacitatea subiectului de a acţiona conştient şi capacitatea lui
de a-şi dirija acţiunile în cazul responsabilităţii limitate şi în cazul responsabilităţii complete nu sunt
egale. Delimitarea responsabilităţii limitate de responsabilitatea completă prin prisma efectelor
juridice constă în faptul că responsabilitatea limitată dă naştere la efecte diferite: pedeapsa penală
poate fi acompaniată de măsuri de constrângere cu caracter medical, iar în cazul iresponsabilităţii
răspunderea penală se exclude şi se stabilesc numai măsuri de constrângere cu caracter medical
[151, p.75].
De regulă, incapacitatea de a conştientiza ceva pe deplin înseamnă şi reducerea concomitentă
a controlului volitiv. Problema privind anomaliile (dereglările) psihice, provocate de naştere,
prezintă un interes sporit în cadrul examinării componenţei de pruncucidere. Psihiatrii evidenţiază
diverse tulburări ale sferei emoţional-volitive la parturiente de diferită durată – de la câteva ore până
la câteva luni. Apare o întrebare logică: care este natura acestei stări – neurotică sau psihotică? Ne
vom referi la opiniile doctrinare. Se creează impresia că nu există nici un domeniu în medicină în
care s-ar acumula atâtea păreri preconcepute, concepţii greşite şi erori evidente, referitor atât la
abordarea teoretică, cât şi la tratarea cazurilor clinice.
Prezentarea problemei o vom începe cu un scurt istoric. Astfel, conform datelor lui S.N.
Davidenkov, deja la începutul secolului al XVII-lea medicii evidenţiau „ipohondria”, „isteria” şi
„simpla nervozitate”. Abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea Kellen a unit aceste stări, dându-le o
denumire comună – „nevroze”. Conform definiţiei lui, nevroze se consideră a fi „tulburările de
senzaţie şi de mişcare, care nu sunt acompaniate cu friguri şi nu depind de afecţiunea locală a unui
organ, ci sunt determinate de dereglarea generală a capacităţii motrice şi a conştiinţei” [57, p.4].
Se consideră că există tulburări ale sistemului nervos fără afecţiuni anatomice. Drept suport
esenţial în studierea nevrozelor a servit teoria privind activitatea nervoasă superioară la animale
elaborată de către I.P. Pavlov. În urma experimentelor efectuate asupra animalelor, savantul a formulat
noţiunea de nevroză: „Eşec al activităţii nervoase superioare, provocat în urma supraîncordării proce-
selor de excitaţie sau a proceselor de inhibiţie, fie în urma supraîncordării mobilităţii proceselor
nervoase” [57, p.7-8].
 86

În cadrul cercetării problemei date e necesar a menţiona că naşterea fiziologică dintotdeauna a fost
şi va rămâne întotdeauna un stres foarte puternic pentru psihicul şi organismul femeii.
Stresul psihic reprezintă o stare de tensiune, încordare şi disconfort determinată de agenţi
afectogeni cu semnificaţie negativă, de frustrarea sau reprimarea unor stări de motivaţie (trebuinţe,
dorinţe, aspiraţii), de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unor probleme [91, p. 251].
Principalele caracteristici ale acestui fenomen sunt următoarele:
• în stres apar atât tulburări neuropsihice, cât şi tulburări somatice;
• stresul constă în reacţii psiho-comportamentale şi somato-viscerale de o intensitate
crescută peste limitele acceptate, destul de convenţional, ca fiind corespunzătoare unei
simple adaptări;
• ca rezultat al confruntării dintre agenţii stresori şi reacţia psiho-fizică a organismului
uman la aceştia, la individ apar în timpul stresului, mai ales după o perioadă de
incubaţie, unele tulburări psiho-somatice persistente, chiar unele boli psihice sau
somatice.
Totodată, stresul psihic poate fi de două tipuri principale: primar şi secundar. El are un
caracter primar atunci când devine rezultatul unei agresiuni recepţionate în sfera psihicului
(conflicte şi suprasolicitări psihice mediate de stimuli din exterior, cu evocarea sau persistenţa unor
imagini, sentimente etc.) şi un caracter secundar – atunci când este o reacţie de însoţire ori chiar de
conştientizare a unui stres fizic căruia i se acordă o semnificaţie de ameninţare (spre exemplu,
naşterea copilului, îndeosebi cea neasistată). Deseori, fiind surprins de anumite evenimente sau
circumstanţe, individul este nepregătit spre a le face faţă. De menţionat că contextul social are un
rol fundamental în generarea reacţiilor de stres, existând, totodată, mari diferenţe individuale în ce
priveşte reacţiile la stres.
Indiscutabil, procesul de naştere a copilului formează o situaţie de criză; femeia îl percepe ca
o ameninţare reală a integrităţii sale fizice; apare sentimentul restrângerii libertăţii; ea simte că
naşterea copilului va crea un obstacol (o barieră psihologică) în calea activităţii sale, resimţită ca un
sentiment de frustrare. La fel, parturienta: a) conştientizează presiunea nefavorabilă a grupului
social (rudele, părinţii, colegii de lucru sau de studii etc.) generatoare a temerii de eşec sau de
dezaprobare; b) simte perturbările fizice şi biologice (boli somatice în timpul declanşării naşterii)
care scad rezistenţa adaptivă a organismului (inclusiv în sfera proceselor psihice).
Imediat după naştere apar aşa-numitele tulburări de stres posttraumatic. Astfel de tulburări pot
fi declanşate de diferite evenimente critice cu impact traumatizant, atât fizic, dar mai ales psihic. În
cazul naşterii ele se pot manifesta în depresii postpartum, excitabilitate şi iritabilitate crescută,
reacţie nestăpânită la excitanţi bruşti, fixarea pe circumstanţele evenimentului traumatic, fuga de
 87

realitate, predispoziţia pentru reacţii agresive necontrolate. Pentru confirmarea celor expuse aducem
un caz din practica judiciară a României (Dosarul nr. 5138/2002. Decizia nr. 3904/2003): în ziua de
3 iunie 2001, L.S., fiind însărcinată şi având dureri de naştere foarte mari, neavând sprijinul
soţului ori al altei persoane, s-a deplasat în curtea şcolii generale din apropierea domiciliului,
unde, în spatele unei magazii, a dat naştere unui copil.
Deoarece acest copil s-a născut ca urmare a unor relaţii extraconjugale ale inculpatei,
pretins de viol, în timp ce soţul se afla deţinut în executarea unei condamnări de 4 ani închisoare şi
pentru că el i-a reproşat acest fapt, purtând-se chiar violent, iar în ziua naşterii a lăsat-o singură,
spunându-i să se descurce, inculpata imediat după naştere s-a speriat, astfel că a asfixiat fătul,
strângându-l cu mâna de gât, după ce l-a aruncat în fântâna din curte.
În cauză s-a efectuat o expertiză medico-legală psihiatrică a inculpatei L.S., în raportul
întocmit concluzionându-se că aceasta prezintă un episod depresiv, anxios, situaţional persistent,
intelect limitat, iar în condiţiile concrete a prezentat o stare psihică specifică postpartum, care a
constat în anxietate, sentiment de culpă, teamă de modificarea relaţiilor din cadrul familiei şi
îngustarea câmpului de conştiinţă, la naştere, cu un discernământ uşor atenuat.
S-a concluzionat că inculpata, la data de 3 iunie 2001, aflându-se într-o stare de tulburare
psihică, şi-a ucis copilul imediat după naştere [171].
După cum s-a arătat în exemplul de mai sus, inculpata a săvârşit fapta sub imperiul unei
puternice tulburări psihice, determinate de naşterea copilului. Împrejurările nefavorabile ale naşterii
(comportamentul violent al soţului, naşterea copilului dintr-o relaţie extraconjugală, naşterea
neasistată) au dus la crearea, în ziua naşterii, a unui stres psihic secundar puternic ce a condus la
apariţia unei stări psihice postpartum, constând în anxietate, sentiment de culpă, teamă de
modificarea relaţiilor din cadrul familiei, care i-au îngustat câmpul de conştiinţă.
Totodată, existenţa reacţiilor depresive survenite pe fondul carenţelor severe instructiv-
educative nu pot servi drept temei pentru recunoaşterea aflării mamei într-o stare de tulburare psiho-
fiziologică cu diminuarea discernământului provocată de naştere. Pentru confirmarea celor expuse
aducem un caz din practica judiciară a României (Decizia nr. 2634/2003, Dosar nr. 1308/2003,
Şedinţa publică din 03.06. 2003): în ziua de 24 ianuarie 2002, inculpata a dat naştere unui copil de
sex masculin, neasistată, direct pe pardoseala din scândură a WC-ului, din spatele locuinţei şi,
deoarece acesta a început să ţipe, pentru a nu fi descoperită, l-a luat de picioare, l-a trântit de
câteva ori cu capul de pământul îngheţat din preajma WC-ului până acesta nu a mai ţipat. A
înfăşurat corpul nou-născutului într-o bluză, apoi l-a pus într-o pungă din plastic şi l-a îngropat în
cimitirul satului, fără a spune ceva părinţilor cu care locuia despre ceea ce i s-a întâmplat, mai
 88

ales că nu s-a înregistrat cu sarcina în evidenţele organelor medicale şi nici nu a comunicat

membrilor familiei că este însărcinată.
Instanţa a înlăturat apărarea inculpatei privind schimbarea încadrării juridice a faptei,
deoarece, în momentul comiterii acesteia, nu se afla într-o stare de tulburare pricinuită de naştere,
astfel cum prevăd dispoziţiile cuprinse în art. 177 C. pen., care incriminează fapta de pruncucidere
[172].
Revenind la speţă, din analiza probatoriului administrat şi dispus în cauză se constată, fără
nici un dubiu, că inculpata a comis cu vinovăţie infracţiunea de omor calificat şi nu aceea de
pruncucidere.
În acest sens, încă de la primele declaraţii inculpata a descris momentele premergătoare
naşterii şi cele care au urmat, după ce noul-născut a început să ţipe, situaţie în care s-a speriat şi,
pentru a nu fi descoperită, a izbit de câteva ori copilul cu capul de pământul îngheţat din faţa WC-
ului. „După aceste lovituri, - continuă inculpata, - copilul nu a mai ţipat şi în continuare l-am
aşezat pe o bluziţă lângă WC. După aceasta m-am deplasat pe holul casei mele, unde m-am
schimbat de haine. Când m-am reîntors, am găsit copilul mâncat de câine de la mijloc în jos”[172].
În dovedirea faptului că mama şi-a ucis copilul în timp ce se afla într-o stare de tulburare
pricinuită de naştere, aşa cum prevăd dispoziţiile cuprinse în art. 177 C. pen. al Românei referitoare
la infracţiunea de pruncucidere, este necesară şi efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice,
prin care să se ateste că, în condiţiile concrete ale comiterii faptei, mama a acţionat sub stăpânirea
unei asemenea tulburări, adică a acelei stări psihofiziologice de natură a influenţa conştiinţa şi a
altera voinţa, care conduce la uciderea noului-născut.
În cauză, s-au efectuat două expertize medico-legale psihiatrice. Ultima din ele, întocmită de
Institutul de Medicină Legală Mina Minovici, Bucureşti, sub nr. A6/6571 din 2 octombrie 2002,
cuprinde următoarea precizare: Comisia de nouă expertiză medico-legală psihiatrică constată, în
baza datelor înaintate, că nu se reconstituie o tulburare pricinuită de naştere, aşa cum este
prevăzută de art. 177 C. pen. La data comiterii faptei, numita T.M.A. a prezentat reacţie depresivă
survenită pe fondul carenţelor severe instructiv-educative. A avut scăzută capacitatea psihică de
apreciere critică asupra faptei comise şi faţă de care discernământul a fost scăzut. Din punct de
vedere psihopatologic nu se delimitează criterii medicale de încadrare în prevederile art. 113 C.
pen. Se recomandă măsuri psiho-socioterapeutice prin reţeaua sanitară a D.G.P. (psihoterapie de
suport etc.) [172].
Aşa fiind, fapta şi împrejurările săvârşirii ei, precum şi vinovăţia inculpatei pentru săvârşirea
infracţiunii de omor calificat, au fost corect stabilite de către instanţă.
 89

La stabilirea pedepsei de 18 ani închisoare, instanţele au luat în considerare, în special, gradul

de pericol social concret al faptei săvârşite, astfel cum acesta rezultă din împrejurările săvârşirii ei,
şi, mai puţin, datele privind persoana inculpatei, care este deosebit de tânără încă (avea 20 de ani la
data săvârşirii faptei), provenind şi trăind într-o familie neorganizată oficial (părinţii trăiesc în
concubinaj de aproximativ 22 de ani), deosebit de modestă, cu nivel socio-economic scăzut.
Inculpata, cu pregătire şcolară la limită, patru clase, prezintă diagnosticul intelect de limită prin
neinstruire, şi-a ascuns sarcina faţă de familie, prieteni şi faţă de bărbatul din comună cu care a
întreţinut relaţii intime, în cursul lunii aprilie 2001, din jenă, crezând că se va descurca cu creşterea
noului-născut, pentru a cărui moarte se simte vinovată şi regretă modul în care a procedat, fiind la
prima abatere de o asemenea gravitate.
Savantul român A. Boroi menţionează: „Noţiunea de tulburare pricinuită de naştere nu se
referă însă la stările psihice normale, ci la tulburările de natură psihopatologică, adică la stările
psihopatologice consecutive naşterii. Ele pot fi provocate de diverşi agenţi nocivi, de varietatea
naturii sau originii care acţionează apoi, prin efectele lor, asupra stării de responsabilitate a femeii
(asupra capacităţii de a înţelege şi a voi, adică asupra conştiinţei şi voinţei), pe care o diminuează
sau restrânge, făcând să scadă controlul conştiinţei asupra conduitei personale până la limita
premergătoare iresponsabilităţii” [18, p.166].
Din punct de vedere medico-psihiatric, aceste tulburări psihopatologice apar în perioada
următoare naşterii, cunoscută sub denumirea de perioadă postpartum, perioadă puerperală sau
puerperium; respectiv, manifestările, afecţiunile sau tulburările psihice care au loc în această
perioadă sunt denumite, în ansamblul lor, psihoze postpartum sau psihoze puerperale.
Totodată, prezintă un interes deosebit situaţia psihotraumantă şi influenţa ei asupra psihicului
şi comportamentului mamei care îşi ucide copilul. Unii autori ruşi menţionează că situaţia psiho-
traumantă este, de regulă, rezultatul acumulării influenţei negative asupra psihicului parturientei,
contribuie la acutizarea emoţiilor negative, ceea ce conduce la comportamentul afectiv care se
exprimă în omorul copilului nou-născut. E de menţionat, că noţiunea „situaţie psihotraumantă”
desemnează în dispoziţia art.106 din Codul penal al Federaţiei Ruse circumstanţa atenuantă în cazul
săvârşirii omorului copilului nou-născut de către mamă [63, p.237]. Noţiunea dată nu are o
interpretare unanim recunoscută.
Astfel, O. Pogodin şi A. Taibakov o apreciază ca eşec specific (sui generis) al activităţii
nervoase superioare [144, p.16]. După părerea noastră, cea mai desfăşurată definiţie o propune
F. Safuanov. El consideră că „nici o situaţie a priori nu poate fi recunoscută ca negativă şi psiho-
traumantă, ea poate fi apreciată astfel numai după o analiză minuţioasă a corelaţiei dintre persoană
 90

şi situaţie. Importanţă are semnificaţia psihologică a influenţărilor ocazionale şi situaţionale care se

formează în conştiinţa subiectului” [149, p.43].
F. Safuanov susţine că situaţia psihotraumantă se creează nu dintr-o dată, ci în urma repetării
influenţei negative asupra psihicului făptuitoarei, adică în urma acumulării emoţiilor negative.
În asemenea cazuri trebuie numită expertiza medico-legală psihologo-psihiatrică în comisie
[149, p.43].
Conform poziţiei lui N.G. Ivanov şi Iu. A. Leapunov, situaţia psihotraumantă reprezintă încor-
darea emoţională care, în combinaţie cu sarcina şi procesele psihice postpartum, poate să condiţio-
neze reacţii inadecvate. Unii afirmă că astfel de încordare emoţională poate să apară în urma conflic-
telor intrafamiliale, infidelităţii conjugale şi a altor situaţii de viaţă [97, p.71-72].
Prezintă interes poziţiile autorilor de peste hotare privind tulburările psihice cauzate de
naştere. Astfel, Margaret G. Spinelli menţionează că depresia postnatală se consideră a fi o stare de
decepţie, disperare, distrugere totală, pasivitate care apare după naştere şi care durează de la 3 zile
până la câteva luni, iar uneori chiar ani la rând. Depresia este o stare ce se caracterizează prin
tensiune nervoasă, dispoziţie pesimistă, idei obsesive, insomnie etc. Depresia poate fi provocată de
situaţii, evenimente sau circumstanţe dramatice, majore pentru individ (sarcină nedorită, atitudinea
brutală a rudelor şi a partenerului etc. – stresul psihic în general) [131, p.1028]. Totodată, Rokeya
Farooque şi Frederick A. Ernst, efectuând pe parcursul câtorva ani investigaţii clinice, au stabilit că
în spital depresia postnatală a fost observată la 2 din 100 de mame aflate în primele trei luni după
naştere. Tot ei au examinat timp de un an 309 parturiente, folosind indicele Edinburgh în baza
căruia la 67% din femei s-a constatat depresia. Cercetările au stabilit că depresia postnatală e
caracteristică mamelor care nasc al doilea, al treilea ... copil [117, p.91].
Teresa Iacobsen şi Laura L. Milner au efectuat o cercetare, ale cărei rezultate denotă că
femeile în perioada postnatală sunt mult mai predispuse la depresie decât în orice altă perioadă din
viaţa lor [118, p.651].
În perioada postpartum pot apărea diferite dereglări de natură neuropsihotică. La stările
postdepresive Margaret G. Spinelli atribuie următoarele:
1) melancolia maternă;
2) psihoza postpartum;
3) depresia postpartum.
Factori biologici cu rol predispoziţional ar putea fi: o anumită tendinţă înnăscută afectiv-
impulsivă; nevoia excesivă de recompensă şi gratificaţie; capacitatea scăzută de evitare a
interacţiunilor dăunătoare şi nocive („low harm avoidance”); disconfortul emoţional în gama
majoră; tendinţe nevrotice pronunţate, evidenţiabile din fazele precoce de dezvoltare a personalităţii
[131, p. 1029].
 91

Aproximativ 50-60 de femei la sută suferă după naştere de ipohondrie, melancolie profundă,
ale cărei simptome se manifestă în predispoziţia de a plânge fără motiv, în oboseală, poftă de
mâncare scăzută, insomnie etc. [131, p.1029].
H.P. Kennedy, C.T. Beck şi I.W. Driscoll au arătat că punctul maxim de manifestare a unor
asemenea stări coincide cu a cincea zi după naştere. Dacă în perioada postpartum se manifestă stări
depresive sus-menţionate, femeia necesită o atitudine cordială, susţinere şi înţelegere, nu însă
intervenţii psihiatrice [122, p.44]. Totodată, referitor la depresie Jens Wessel, Jan Endrikat şi Ulrich
Buscher au stabilit că 10-15% din parturiente suferă de tulburări depresive grave, numite „depresie
atipică”. Simptomele includ agitaţie, anxietate, confuzie, gânduri absurde, oboseală, insomnie,
temeri de diversă natură. La unele parturiente se observă schimbări de personalitate [133, p.30].
Potrivit unor cercetări ştiinţifice în domeniul psihiatriei, frecvenţa tulburărilor psihice
provocate de naştere constituie 21,5 % din numărul total al tulburărilor care pot avea loc în timpul
naşterilor sau postpartum, pe când alte devieri de natură psihopatologică (abuzul de droguri sau de
alcool în perioada gestaţiei, schizofrenia etc.) ating nivelul de tocmai 77,5 % [121, p. 956]. Tot
aceşti autori au stabilit că gestantele care locuiesc în cuplu mai rar sunt predispuse tulburărilor ante-
şi postpartum (numai în 43% de cazuri) [120, p.213].
Psihoza postanală se întâlneşte mult mai rar, aproximativ la 1-2 femei dintr-o mie şi în majo-
ritatea cazurilor este însoţită de dereglări emoţionale şi tulburări psihosomatice. Ipohondria apărută
după naştere poate să devină cauza psihozei. Această formă poartă şi denumirea de febră puerpe-
rală. Ipohondria postnatală poate fi considerată una dintre premisele apariţiei psihozelor postnatale.
De regulă, simptomele psihozei se manifestă brusc în timpul naşterii sau imediat după naştere.
Astfel de tulburare poate să apară chiar şi în timpul sarcinii sau peste careva timp după naşterea
copilului. La femeia aflată în aşa stare deseori apar halucinaţii, iluzii, din care cauză ea nu poate să
aibă grijă de copilul său nou-născut. Parturientele care suferă de psihoză puerperală necesită
spitalizare, intervenţie medicală, fiindcă pot cauza prejudiciu atât sieşi, cât şi copilului [116, p.18].
Totodată, în legislaţia penală a Republicii Belarus este prevăzută dispoziţia, conform căreia
mama care îşi ucide copilul imediat după naştere trebuie să se afle într-o stare psihofiziologică
deosebită provocată de naştere. Din punctul de vedere al laturii subiective, această infracţiune se
caracterizează prin intenţie. Momentul apariţiei intenţiei nu influenţează la calificarea faptei.
Conform legii penale a Republicii Belarus, este important ca realizarea intenţiei să aibă loc în
timpul naşterii sau imediat după naştere, nu însă mai devreme sau mai târziu [137, p.39].
În opinia lui I. Gruntov şi I. Kot, „situaţia psihotraumantă, provocată de naştere”, prevăzută la
art.140 din Codul penal al Republicii Belarus, trebuie tratată drept cauză a apariţiei stării psihice
deosebite a parturientei. Dacă femeia se afla într-o stare deosebită, cauzată de naştere, însă putea
 92

totuşi să-şi dea seama de caracterul acţiunilor sale şi să le dirijeze, atunci cele comise nu pot fi
calificate conform art.140 CP al Republicii Belarus, ci în baza art.139 CP al Republicii Belarus –
ca omor neagravat [137, p.39].
În cadrul cercetării problemei de apreciere juridică a tulburărilor pricinuite de naştere
considerăm necesar a evidenţia particularităţile răspunderii penale pentru pruncucidere conform
principiilor aplicabile în practica judiciară din Marea Britanie, Australia şi Canada. Ultimii denotă
că pentru a califica fapta ca pruncucidere este obligatoriu ca tulburarea psihică a mamei să fie
provocată de naştere [39, p.331]. Conform legislaţiei Marii Britanii,
1) subiect activ al pruncuciderii poate fi numai mama naturală a victimei, adică femeia care a
purtat şi a născut copilul [160, p.2];
2) victimă a acestei infracţiuni se consideră a fi numai copilul până la 12 luni [161, p.3];
3) se consideră pruncucidere lipsirea de viaţă a copilului nou-născut de către mama aflată în
momentul cauzării morţii într-o stare de tulburare psihică, provocată de naştere sau lactaţie
[157, p.24].
Pruncuciderea, în genere, se referă la aşa-numitele omucideri scuzabile (Excusable Homici-
des) [157, p.25]. Această noţiune se aplică în cazurile când este vorba despre cauzarea morţii de
către persoana care se află într-o stare de tulburare psihică generată de naştere. În asemenea circum-
stanţe pedeapsa penală se reduce esenţial. Drept exemplu poate servi următorul caz din practica
judiciară a Australiei.
În copilărie, Maryanne deseori era supusă violenţei fizice şi maltratării din partea părinţilor
săi. La 12 ani ea a fugit de acasă, după ce a fost adăpostită de un orfelinat de stat. Aproximativ la
15 ani medicii au diagnosticat la ea o depresie gravă. În timp de doi ani Maryanne a născut două
fetiţe – Samantha şi Chloe. Tata copiilor se purta rău cu ea, deseori o bătea, din care cauză
Maryanne a fost nevoită să plece de la el împreună cu copiii într-un orfelinat. Peste trei luni după
ce a născut-o pe Chloe, ea din nou începu să sufere de halucinaţii: auzea un glas care îi spunea că
este o mamă rea şi că Chloe nu o iubeşte. Când Chloe avea şase luni Maryanne a strangulat-o.
Maryanne a fost recunoscută vinovată de săvârşirea pruncuciderii şi a fost condamnată la patru
ani de închisoare. (R. versus Maryanne Zane Cooper; Unreported // Supreme Court of New South
Wales. Simpson I. Available form Butterworth’s, Unreported Judgments; 31 August 2001, BC
200105225) [159, p.4].
Aşadar, putem face concluzia că, potrivit legislaţiei Australiei, Marii Britanii şi Canadei,
criteriul de bază al delimitării pruncuciderii de omorul agravat se consideră a fi starea psihică
deosebită a mamei provocată de naştere, care serveşte drept cauză pentru comiterea acţiunilor
violente faţă de copilul său. Spre deosebire de legislaţia noastră, precedentele judiciare ale Common
 93

Law includ în lista tulburărilor psihice nu numai stările, care însoţesc procesul de naştere, dar şi
tulburările psihice postpartum, cauzate de naştere sau de perioada lactaţiei, în care se poate afla
mama pe parcursul a douăsprezece luni după naşterea copilului. Totodată, în Common Law nimic
nu se menţionează despre tulburările fizice, provocate de naştere, în care se poate afla mama
copilului şi care pot influenţa esenţial asupra psihicului ei.
După părerea noastră, este corect că în afară de tulburare psihică legea penală a Republicii
Moldova a inclus şi indicaţii ce vizează starea fizică. Referitor la starea fizică deosebită provocată
de naştere, în sensul prevederilor art.147 din Codul penal al Republicii Moldova, e de menţionat că,
potrivit opiniei formate în practica obstetrică, această stare poate să se manifeste într-o tulburare de
natură complexă, denumită eclampsie (sin lat. – eclampsia), adică boală care se manifestă în
paroxisme şi convulsii acompaniate cu pierderea cunoştinţei, foarte asemănătoare cu epilepsia. La
femei această boală poate să apară atât în ultimele luni ale gestaţiei, cât şi în timpul travaliului, sau
chiar în primele zile după naştere.
Diferenţa principală dintre eclampsie şi epilepsie constă în faptul că în cazul epilepsiei paro-
xismele se manifestă fără careva excitaţii interioare sau exterioare şi, peste un interval de timp, se
repet, iar în cazul eclampsiei poate să aibă loc numai un paroxism, după ce subiectul nu mai poate fi
supus lui. La parturiente şi la gestante eclampsia constituie o complicaţie extrem de periculoasă,
fiindcă în urma paroxismelor un număr mare de femei mor. Deseori, după încetarea paroxismelor la
femei se manifestă tulburarea psihică cu îngustarea câmpului de cunoştinţă şi diminuarea discernă-
mântului, delir, halucinaţii şi excitaţie, ceea ce este asemănător cu epilepsia [47, p.32-34].
Expertiza medico-legală psihiatrică pe cazurile de pruncucidere este una dintre categoriile
de expertize efectuată de o comisie având, de regulă, în componenţă un medic legist şi doi medici
psihiatri. La dispoziţia experţilor se pune întregul dosar conţinând date privind cercetarea locului
faptei, planşele foto, declaraţiile învinuitei şi ale martorilor, antecedentele penale, sociale şi medi-
cale ale învinuitei. E de menţionat că, conform datelor lui H. Jung şi M. Ardeleanu, în practica
medico-legală se întâlnesc cazuri de pruncucidere cu semne de violenţă ieşite din comun (de
exemplu, decapitarea totală sau scoaterea forţată a limbii) ce pot constitui elemente caracteristice
ale unei conduite impulsive psihotice, de care se ţine seama la evaluarea psihiatrică a mamei. Aceşti
autori menţionează că tulburarea trebuie să fie psihică sau fizică, astfel ca şi elementele somatice,
cum ar fi pierderea unei cantităţi importante de sânge prin complicaţii ale naşterii, să se poată
încadra în categoria respectivă.
În esenţă, experţii trebuie să răspundă la următoarele 3 întrebări:
1) dacă femeia suferă de vreo boală psihică;
2) dacă a prezentat tulburări pricinuite de naştere;
 94

3) dacă în momentul comiterii faptei a acţionat cu discernământ [110, p.166-167].

În funcţie de rezultatul expertizei, există trei variante de încadrare juridică:
1. Mama a avut discernământ abolit în momentul comiterii faptei. Această situaţie conduce la
aplicarea dispoziţiilor art.23 CP RM (iresponsabilitatea): „Nu este pasibilă de răspundere penală
persoana care, în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, se afla în stare de iresponsabilitate,
adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza
unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice. Faţă de o
asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu
caracter medical, prevăzute în prezentul Cod” [5, p.33]. Fără a întra în amănunte, menţionăm că în
această categorie se încadrează, în general, persoanele cu afecţiuni psihice de intensitate psihotică,
fie preexistente şi decompensate de evenimentul naşterii (schizofrenie, psihoză maniaco-depresivă),
fie declanşate de naştere (psihoză puerperală).
2. Mama nu a avut discernământ abolit şi nici nu a prezentat careva tulburări pricinuite de
naştere, situaţie în care fapta va fi încadrată ca omor agravat – conform art.145 alin.(2) lit. a)
CP RM (cu premeditare), asupra unei rude apropiate (art.145 alin.(3) lit. b) CP RM), săvârşit cu
bună-ştiinţă asupra unui minor (art.145 alin.(3) lit. d) CP RM), profitând de starea de neputinţă a
victimei (art.145 alin.(2) lit. e) CP RM).
3. Mama se află într-o stare de tulburare fizică sau psihică cu diminuarea discernământului,
cauzată de naştere, caz în care infracţiunea este cea de pruncucidere (art.147 CP RM), dacă sunt
îndeplinite şi celelalte criterii (fapta comisă de mamă asupra propriului copil nou-născut, în timpul
naşterii sau imediat după naştere).
Subliniem aici că anume prin introducerea condiţiei ca mama să se fi aflat într-o stare de
tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere, legiuitorul a dorit
să menţioneze caracterul spontan, nepremeditat al faptei pentru a fi considerată pruncucidere.
Astfel, probarea obiectivă şi nu prezumtivă a premeditării exclude starea de tulburare şi determină,
pe cale de consecinţă, încadrarea faptei ca omor agravat. Potrivit concepţiilor medicale moderne,
sarcina şi perioada postpartum, fiind stări fiziologice ale organismului, nu sunt considerate factori
etiologici organici în geneza tulburărilor psihice [110, p.167].
În strânsă corelaţie cu caracterul fiziologic sau patologic se află şi problema discernământului.
Discernământul, ca funcţie de sinteză între personalitate şi consecinţă, constituie capacitatea
persoanei de a avea o reprezentare corectă despre realitate la un moment dat, de a putea anticipa
consecinţele faptelor sale şi de a-şi organiza motivat activitatea în vederea îndeplinirii acestora.
Evaluarea discernământului se face întotdeauna raportat la fapta comisă. În practica medico-legală
psihiatrică s-au statuat trei grade ale discernământului: păstrat, atenuat (sau diminuat) şi abolit. În
 95

primele două situaţii există răspundere penală, în timp ce ultima duce la aplicarea art.23 CP RM
(iresponsabilitatea). Există opinii, potrivit cărora tulburările pricinuite de naştere trebuie să ducă la
diminuarea discernământului, deoarece acestea acţionează asupra conştiinţei şi voinţei femeii,
alterându-le. O astfel de abordare întâlnim în dispoziţia articolului 147 din Codul penal al
Republicii Moldova. E de menţionat că o asemenea abordare conduce la două concluzii: că
tulburările psihice provocate de actul naşterii trebuie să aibă o anumită intensitate (pentru a produce
o îngustare a câmpului conştiinţei) şi că infracţiunea de pruncucidere nu poate fi comisă cu
discernământ păstrat. În comparaţie cu legislaţia penală a Republicii Moldova, legea penală a
României (art.177 CP) nu este restrictivă în sensul naturii tulburărilor pricinuite de naştere.
Aşa, spre exemplu, în opinia exprimată de H. Jung şi M. Ardeleanu noţiunea de „stare de
tulburare pricinuită de naştere” cuprinde, în lipsa altor precizări legale de la art.177 din Codul penal
al României, o sferă mai largă de modificări psihice asociate cu sarcina şi naşterea, iar evaluarea
discernământului trebuie făcută în mod clasic, prin investigarea personalităţii, a bolilor psihice, a
conştiinţei, a capacităţii cognitive şi volitive, a mediului de comitere a faptei, a antecedentelor etc.
[110, p.167].
Cu alte cuvinte, conform legislaţiei penale române, este posibil ca o mamă să-şi ucidă copilul
nou-născut, ea aflându-se într-o stare de tulburare psihică asociată cu naşterea, având însă
discernământul păstrat. Aici apare o întrebare logică: este oare posibil aceasta potrivit legislaţiei
noastre? Răspunsul este univoc – nu, pentru că dispoziţia articolului 147 CP RM precizează clar că
mama se află într-o stare de tulburare fizică sau psihică cu diminuarea discernământului, cauzată
de naştere.
Cazul din practica judiciară a Republicii Moldova prezentat mai jos demonstrează că organele
de drept şi instanţele de judecată nu totdeauna apreciază corect rezultatele expertizelor medico-
legale psihiatrice şi împrejurările reale ale faptei comise, inclusiv intenţia inculpatei (Dosarul nr.1-
560/2003 (intentat la 21.03. 2003) mun. Bălţi. Sentinţa din 04.07. 2003 în baza art.92 CP RM din
1961): pe data de 02 februarie 2003, inculpata A. C. nu s-a adresat la nimeni pentru a i se acorda
ajutorul medical calificat şi aproximativ pe la orele 17.30, cu ajutorul lui P.A., a născut în camera
din cămin un copil viu, de sex feminin. Mai târziu , inculpata A. C. a ieşit afară, a dezbrăcat copilul
şi l-a pus într-o cutie de carton, lângă lada de gunoi.
Din materialele dosarului (sentinţa): „În timpul naşterii, fiind într-o stare psihică şi fizică
deosebită care îi atenua capacitatea de a judeca asupra caracterului acţiunilor sale, A.C. a hotărât
să-şi omoare pruncul pentru a evita difuzarea informaţiei că a născut un copil în afara căsătoriei.
În acest scop, după vreo 4 ore de la naştere, a învelit copilul într-o cuvertură, l-a pus într-o geantă
şi pe la orele 21.00 a ieşit din cămin. Fiind conştientă de faptul că la temperatura de -8°C pruncul
 96

nu va supravieţui şi că noaptea nu-l va găsi nimeni ca să-i acorde ajutor, A.C. s-a îndreptat spre
containerele cu gunoi din spatele căminului, unde, dezvelind copilul, l-a lăsat într-o cutie de
carton, după ce s-a întors la cămin” (Dosarul nr.1-560/2003).
Considerăm că aprecierea stării psihice a inculpatei A.C. dată de instanţă este contradictorie,
deoarece:
1) inculpata pe tot parcursul gestaţiei a ţinut ascunsă sarcina – fapt care demonstrează că
A.C. nu a avut intenţia să-şi păstreze viu copilul;
2) dacă s-ar fi aflat într-o stare psihică şi fizică deosebită, A.C. nu ar fi acţionat deliberat
după naşterea copilului, adică nu ar fi învelit (după 4 ore!) copilul în haine şi nu l-ar fi pus
într-o geantă – fapt ce demonstrează că inculpata A.C. conştientiza în măsură deplină
caracterul acţiunilor sale la momentul săvârşirii lor;
3) chiar în sentinţa penală este clar menţionat: „fiind conştientă de faptul că la temperatura
de -8°C, pruncul nu va supravieţui ... cu scopul omorului premeditat al pruncului său ...”.
Considerăm că cele întâmplate demonstrează fără echivoc că inculpata A.C. acţiona deliberat,
conştient, având o reprezentare clară despre consecinţele reale care vor surveni în urma acţiunilor sale.
Conform raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr.130A-2003 din 08.05.2003,
inculpata A.C. nu suferea de maladii psihice cronice. În timpul săvârşirii faptei (02.02.2003) ce i se
incriminează A.C. nu manifesta careva dereglări psihotice temporare nici nu se afla în stare de
afect fiziologic, avea discernământul păstrat. Deci, în privinţa infracţiunii date inculpata A.C. se
recunoaşte responsabilă (f.d.60). În prezent de maladii psihice nu suferă, de asemenea nu e lipsită
de discernământ [194].
După părerea noastră, ascunderea de către mamă a sarcinii faţă de persoanele din familie şi
constatarea medico-legală psihiatrică că la momentul săvârşirii faptei de ucidere a copilului mama
avea discernământul păstrat constituie date ce impun concluzia că uciderea copilului nou-născut
constituie infracţiunea de omor calificat prevăzută în alin. (3) art. 145 CP RM, iar nu aceea de
pruncucidere prevăzută în art. 147 CP RM. Totodată, trebuie să ţinem cont de faptul că stresul
psihologic provocat de naştere include şi sindromul de frică-tensiune-durere. Uneori durerea din
timpul travaliului şi, principalul, frica influenţează în rău personalitatea socială, diminuând la
maximum autocontrolul; suferinţele interne se amplifică, se dezvoltă starea de durere psihosomatică –
cauză a multor devieri de comportament.
Un corespondent al sintagmei „cu diminuarea discernământului” din Codul penal îl găsim în
International Classification of Diseases-10 (ICD-10), editată sub egida Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii, Capitolul F.53 „Tulburări mintale şi comportamentale asociate cu puerperiul”, în care
acestea sunt împărţite în trei categorii: uşoare (depresia postnatală, postpartum), severe (psihozele
 97

puerperale) şi nespecificate. În ce priveşte tulburările asociate cu naşterea, acestea nu sunt codifi-

cate. Se arată însă că orice alte tulburări pot apărea în perioada postnatală, ele trebuind diagnosticate
ca atare, fără a menţiona caracterul puerperal. Depresia (care în perioada de graviditate şi lăuzie
apare la peste 26% din mamele foarte tinere), ca tulburare de afectivitate, nu implică în general
modificarea discernământului. O altă eventualitate o constituie apariţia unei reacţii acute de stres
(sinonim: şoc psihic) ca răspuns maladaptiv la evenimentul naşterii care acţionează ca agent
stresoric în condiţiile unei vulnerabilităţi individuale. Simptomele acestei reacţii sunt variabile, dar
includ în mod tipic un stadiu iniţial de perplexitate cu unele îngustări ale câmpului de conştiinţă şi
ale atenţiei, incapacitatea de a înţelege stimulii externi şi dezorientarea, situaţie în care putem
afirma o diminuare a discernământului [110, p.168].
Totodată, o dificultate deosebită reprezintă efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice în
cazul pruncucideri săvârşite de către minori, pentru că o astfel de investigare necesită cunoştinţe
speciale în psihologia socială şi medicală, îndeosebi în psihologia şi patopsihologia adolescenţilor şi
a copiilor [148, p.29].
Mai mult ca atât, uneori se efectuează expertiza medico-legală psihiatrică a mamei făptuitoare
de pruncucidere care ulterior s-a sinucis. Nu e secret că unele parturiente sunt predispuse la suicid.
Majoritatea suicidologilor afirmă că, dacă în actul sinuciderii şi există careva momente subiective,
acestea se consideră a fi motivarea care a provocat-o pe femeie la comiterea acestui pas.
Pentru a putea da răspunsuri la întrebările formulate privind starea psihică şi discernământul
mamei care şi-a omorât copilul, experţii trebuie să cerceteze următoarele aspecte:
a) structura personalităţii învinuitei;
b) diagnosticul de boală psihică, dacă există;
c) condiţiile şi circumstanţele în care a decurs graviditatea şi naşterea;
d) reconstituirea momentului bio-psihopatologic al naşterii.
Cunoaşterea personalităţii învinuitei, respectiv, a modului ei de a gândi şi de a reacţiona în
condiţii particulare, este importantă prin faptul că acesta este fondul primar pe care se grefează
condiţiile şi circumstanţele deja amintite, determinând dezvoltarea agresivităţii la o personalitate
modificată bio-socio-psihogen. Declanşarea conduitei reactive duce, în condiţii de menţinere a
frustrării morale şi în anumite circumstanţe legate nemijlocit de actele naşterii (declanşarea fortuită
a travaliului, neasistarea, panica), la comiterea actului ucigaş comisiv sau omisiv cu o motivaţie
complexă socio-psihopatologică pe un fond biogen modificat.
Antropologii consideră că femeile, la naştere, au fost asistate de alte femei din cele mai vechi
timpuri. Sentimentele materne sunt întărite prin reacţia pozitivă a celor care anunţă venirea pe lume
a nou-născutului, împreună cu încurajarea şi felicitările obişnuite. Prin contrast, mamele prunc-
 98

ucigaşe nasc singure, panicate, înăbuşindu-şi strigătele, aproape sufocându-se, pentru a nu fi

descoperite, actul naşterii şi produsul acestuia primind, în cadrul unui proces de autoculpabilizare,
atributele de clandestinitate şi necinste [110, p.168-169].
În ce priveşte reconstituirea momentului psihologic al naşterii, acesta este elementul cel mai
greu de realizat în cadrul expertizei, deoarece în majoritatea cazurilor femeile învinuite nu
cooperează sau disimulează adevărul, în tentativa lor de a scăpa de sub urmărirea penală. Timpul
scurt între momentul faptei şi cel al expertizei îngreunează cercetarea medico-psihologică. Sugerăm
efectuarea unei constatări medico-legale psihiatrice imediat după stabilirea faptei, pentru a putea
surprinde eventualele modificări psihice asociate naşterii recente.
În condiţiile actualei definiţii din Codul penal al Republicii Moldova, în sfera „tulburărilor”
trebuie incluse şi modificările psihice fiziologice asociate sarcinii şi naşterii în anumite
circumstanţe, speciale, cu condiţia că ele afectează (diminuează) discernământul. Dovedirea
premeditării exclude încadrarea de pruncucidere. Ascunderea de către mamă a sarcinii faţă de
persoanele din familie constituie date ce impun concluzia că uciderea copilului nou-născut
constituie infracţiunea de omor calificat, iar nu pruncucidere.
Făptuitoarea în timpul săvârşirii pruncuciderii trebuie să se afle într-o stare deosebită
psihofiziologică cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere, care se exprimă la două
niveluri: nivelul biologic – prezenţa unei tulburări psihice sau fizice temporare, care nu exclude
responsabilitatea şi care este provocată de naştere cu diminuarea discernământului, este spontană şi
de scurtă durată; nivelul sociologic – stare condiţionată atât de factori endogeni, cât şi de factori
exogeni, care pot contribui la apariţia comportamentului afectiv, a agitării, a agresivităţii
nejustificate faţă de copil; cu alte cuvinte – situaţie psihotraumantă.
 99

Capitolul IV

ASPECTUL CRIMINOLOGIC AL INFRACŢIUNII DE PRUNCUCIDERE

ÎN REPUBLICA MOLDOVA

4.1. Mecanismului comportamentului criminal în pruncucidere

Problema comportamentului deviant a fost abordată în literatura de specialitate cel mai des în
cadrul unor cercetări separate, asupra ei exprimându-şi opinii distincte psihologii, sociologii,
psihiatrii, pedagogii sau juriştii. Unele cercetări de inspiraţie sociologică caută să analizeze cauzele
socioculturale ale fenomenului de inadaptare, tradus în comportament deviant, altele, fundamentate
pe metoda psihologică şi interpretarea psihopatologică, urmăresc semnificaţia diagnostică şi chiar o
sistematizare tipologică a conduitei antisociale studiate în contexte juridice.
Autorul Ig. Ciobanu distinge cinci trăsături psihologice specifice criminalilor, caracterizate
prin anumite tendinţe, şi anume: egocentrismul; labilitatea; agresivitatea; indiferenţa afectivă;
indiferenţa morală [22, p. 143].
Sigur, la cercetarea mecanismului comportamentului criminal în pruncucidere toate cinci
trăsături sunt caracteristice făptuitoarei. Totodată, într-un mod deosebit se cere a fi precizată
noţiunea de agresivitate, deoarece infracţiunea de pruncucidere, în primul rând, face parte din
criminalitatea violentă. Expresia „a fi violent şi periculos” este mai curând o apreciere sociologică
decât un diagnostic psihiatric. Pentru că violenţa şi agresivitatea sunt mai degrabă promovate decât
condamnate în societatea noastră, tendinţa cuiva de a se comporta violent în situaţii care stimulează
violenţa nu trebuie privită neapărat ca anormală. Fără o cunoaştere exactă a situaţiei în care se
produce violenţa e adesea imposibil a determina gradul în care violenţa este specific legată de boala
psihică, mai curând decât de o situaţie socială.
Agresivitate (de la latinescul „ad gresus” – „a acţiona faţă de cineva cu o intenţie ostilă”) este
o formă de manifestare a unei tendinţe existente în lumea animală şi cea umană, anume – tendinţa
combativă, de înlăturare a piedicilor şi obstacolelor ce intervin în momentul satisfacerii unor
trebuinţe. În situaţia când se satisface nevoia de foame, sete, apărare de un pericol, agresivitatea
depăşeşte toate limitele, utilizându-se în scopuri antisociale. Agresivitatea poate fi de mai multe
feluri: autoagresivitate; agresivitate fiziologică; agresivitate patologică; agresivitate ocazională
[22, p. 144].
Autorul român O. Pop propune viziunea sa asupra noţiunii de agresivitate, referindu-se la
definiţia lui Lagache, menţionând că ea se studiază la nivelul dispoziţiilor, reprezentând acea
 100

tensiune care pune organismul în mişcare, până când motivaţia actului comportamental va fi redusă
sau satisfăcută. Această definire a agresivităţii este foarte largă. După cum au subliniat numeroşi
autori, agresivitatea constituie o dispoziţie indispensabilă pentru ca personalitatea să se poată
constitui, pentru ca o fiinţă vie să-şi poată ocupa locul în mediul social şi geografic [34, p.33].
Un alt termen ce trebuie precizat pentru a înţelege noţiunea de agresivitate este acel de
„agresiune”. Predispoziţia pe care o constituie agresivitatea nu conduce în mod necesar la o agre-
siune. Agresiune înseamnă trecerea de la potenţialitate la actul propriu-zis, acest act fiind comporta-
mentul al cărui scop sau motivaţie este „distrugerea parţială sau totală, în sens propriu sau figurat, a
unui obiect sau a unei persoane” [34, p.33]. De asemenea, o altă noţiune ce caracterizează conduita
deviantă heterodistructivă este noţiunea de violenţă care se referă la o utilizare ilegitimă şi ilegală a
forţei şi poate fi deci definită ca o forţă care se utilizează împotriva ordinii, a legii sau a dreptului.
Descifrarea comportamentului uman implică o profundă cunoaştere a mediului de viaţă al omului,
atât a celui natural, cât şi a celui social. Fără a pătrunde în mediul de viaţă al fiinţei umane, cunoaş-
terea omului şi a conduitei acestuia devine de fapt o misiune imposibilă, sortită de la bun început
eşecului. Mediul natural, dar mai cu seamă cel social, s-au dovedit a fi factori decisivi în viaţa omu-
lui. Deşi înzestrat cu un genotip relativ fix, omul dispune de posibilităţi ereditare de o complexitate
şi o diversitate uimitoare, astfel încât felul lui de a fi poate varia incredibil de contrastant, aceasta
însă în funcţie de mediul lui de viaţă [21, p.3].
După cum susţine Alfred Adler, „nu ne putem imagina o viaţă psihică izolată, ci numai una
legată de tot ceea ce o înconjoară, receptând excitaţiile venite din afară şi răspunzându-le într-un fel
sau altul, dispunând de posibilităţile şi de forţele necesare asigurării organismului, în luptă sau în
alianţă cu mediul ambiant, pentru a-i garanta existenţa” (citat după [21, p.6]).
„Motivaţia – scrie S.L. Rubinştein – este determinată prin prisma importanţei fenomenelor şi
ideilor pentru om” (citat după [58, p.9]).
În opinia autorilor U.S. Djekebaev, N.R. Sudakova şi G.T. Rahimov, motivaţia include urmă-
toarele componente constitutive:
1) raţional (intelectiv-volitiv):
2) inconştient (emoţional-călăuzitor);
3) caracterologic (temperamentul, emotivitatea, aptitudinile, calităţile stabile şi relaţiile
personalităţii);
4) axiologic (sub raport valoric şi de orientare);
5) de necesitate;
6) practic (experienţa activităţii din trecut, priceperi, deprinderi);
7) biologic (vârsta, sexul, starea sănătăţii, calităţile fizice);
 101

8) situativ (reflectarea situaţiei reale) [58, p.13].

B.S. Volkov menţionează: „... omul are nevoie să-şi satisfacă necesităţile numai în limitele
stabilite prin normele de conduită, adică prin normele de drept. Pentru a-şi satisface necesităţile
materiale şi spirituale, o parte din membrii societăţii recurg însă la acţiuni ce transgresează normele
de conduită stabilite în societate şi rup, în consecinţă, relaţiile sociale instituite, săvârşind crime.
Comportamentul lor criminal nu reprezintă o manifestare involuntară sau inconştientă, lipsită de
sens, ci este rezultatul unei atitudini ferme, formate în forul interior al individului, sub impactul
conjugat al unor factori obiectivi şi subiectivi, şi urmăreşte scopul bine definit” [50, p.11].
În motivaţia comportamentului şi în comportamentul propriu-zis se reflectă legătura dialectică
a factorilor obiectivi şi subiectivi, a conştientului şi inconştientului.
Motivaţia are o legătură strânsă cu emoţiile. Emoţia se consideră a fi reacţia întregii
personalităţi (inclusiv a organismului uman) la situaţii, la care ea nu poate să se adapteze. În
conformitate cu concepţia lui P. Fress, pot provoca emoţii:
1) excesul de motivaţie (o prea puternică motivaţie);
2) capacitatea de adaptare redusă;
3) caracterul neobişnuit şi subit al influenţei;
4) contaminarea emoţională (emoţii contagioase).
Apariţia şi gradul de intensificare a reacţiei emoţionale sunt influenţate de emotivitatea
personalităţii, adică de sensibilitatea ei faţă de situaţiile stresante [58, p.14].
Emoţia apare, prin urmare, imediat după conştientizarea necesităţii şi a motivului,
reflectându-se în sistemul „necesitate-situaţie-motiv-scop-metode”. Cu creşterea intensă a emoţiilor
la persoană se îngreunează controlul raţional şi conştient asupra acţiunilor sale, iar în cazul afectului
patologic el lipseşte complet. În cazul afectului fiziologic comportamentul se reglează preponderent
prin orientări, adică prevalează componentul inconştient al motivării, însă discernământul se păs-
trează. Anume din aceste considerente afectul fiziologic nu exclude răspunderea penală a subiectu-
lui pentru acţiunile sale.
Aşadar, comportamentul criminal nu constă numai din acţiuni, ci şi din anumite stări de spirit,
care le precedă şi le însoţeşte. Din acest punct de vedere, el poate fi comparat cu un aisberg, în care
vârful vizibil nu este altceva decât actele de conduită exterioară, în timp ce partea ascunsă,
invizibilă, include fenomenele somatice, psihice şi sociale care le determină. Mai mult, actele de
conduită exterioară nu pot fi explicate în afara proceselor interioare şi a contextului social. Toate
aceste stadii, cu fenomenele care au loc în interiorul lor, alcătuiesc mecanismul comportamentului
criminal. Mecanismul comportamentului criminal constituie, în esenţă, procesul de naştere,
dezvoltare şi materializare a comportamentului criminal (văzut prin prisma individului), atât sub
 102

aspect interior – procese psihosomatice, cât şi sub cel exterior – conduită, aspecte care se află într-o
legătură indisolubilă.
În linii mari, mecanismul comportamentului criminal include trei etape de bază: (1) naşterea
motivului; (2) luarea deciziei şi (3) realizarea intenţiei criminale.
Totodată, fiecare etapă include o serie de elemente constitutive; privit astfel, comportamentul
criminal posedă următoarea configuraţie: necesitate-interes-motiv-scop-deliberare-luarea deciziei-
realizarea intenţiei criminale.
„Indicaţi – scrie A.N. Leontiev – ce fel de motive sunt dominante, adică arătaţi structura
motivaţională a persoanei, şi atunci veţi primi caracteristica personalităţii” (citat după: [58, p.18]).
Totuşi, dacă subiectul se hotărăşte la comiterea crimei, atunci motivaţia include sau capacitatea de a
aprecia situaţia dată, sau îngustarea (iar uneori chiar şi blocarea) capacităţii de a estima în mod
raţional consecinţele având drept cauză influenţa factorilor obiectivi şi subiectivi: a emotivităţii,
afectivităţii, agresivităţii, trăsăturilor patologice de caracter, frustraţiei, intelectului redus, caracteru-
lui antisocial al valorilor, al orientărilor criminale etc.
Majoritatea persoanelor care au săvârşit infracţiuni violente spun că au suferit o tulburare a
conştiinţei, în timpul comiterii infracţiunii la ele lipsind controlul volitiv al acţiunilor lor, iar după
săvârşirea faptei nu-şi puteau aminti o mare parte din amănunte. Astfel, are loc aşa-numitul „eşec
emoţional”: funcţia de control se blochează şi, ca rezultat, se comite infracţiunea. Orientarea
violentă include următoarele componente:
1) intelectivă – convingerea subconştientă în admisibilitatea violenţei, justificată prin
mecanisme psihologice de „raţionalizare” şi „proiecţie”;
2) estimativă – în calitate de factor determinant se consideră a fi autoaprecierea exagerată,
egocentrismul şi tendinţa de a-i deprecia pe cei din jur;
3) emotivă – formează experienţa relaţiilor violente dintre oameni dintr-un anumit mediu social
sau perceput, mediat din alte surse de informare. Astfel de trăiri emoţionale vor juca un rol
important la aprecierea situaţiei de conflict care necesită rezolvare violentă;
4) activă – realizarea acţiunii violente asupra obiectului spre care era orientată intenţia [58, p.21].
În cadrul manifestărilor de comportament aberant un loc important îl deţine omorul patologic
ca formă de comportament de maximă malignitate. Caracterizarea acestui tip de comportament
aberant se referă la formele şi modul de execuţie a actului, la motivaţia actului, la atitudinea
făptuitorului faţă de faptă, la gradul perturbării psihice a acestuia.
Potrivit opiniei lui O. Pop, analiza datelor referitoare la comportamentul omucidar patologic
a relevat faptul că relaţia dintre morbiditatea psihică şi actul aberant apare într-un raport cauzal mai
direct decât în alte reacţii aberante, perturbarea psihică reflectându-se mai pregnant prin gravitatea
 103

actului. În cazuri mult mai rare, omorul patologic a fost lipsit de sens şi nepremeditat, deci instan-
taneu şi apoi feroce, fără disimulare şi fără precauţii sau fără amnezie şi fără remuşcări, trăsături ce
sunt caracteristice stărilor de tulburare a conştiinţei în psihoze [34, p.36]. În schizofreniile para-
noice, omorul a fost „comandat” de halucinaţii şi a avut, consecutiv execuţiei sale, un caracter de
„eliberare” psihică. Omorul săvârşit de oligofren este adesea comis cu cruzime, sugerat şi cu ajuto-
rul unor instrumente simple, accesibile. Prin urmare, actul apare îndeosebi ca fiind impulsiv, indus,
nepremeditat şi, mai rar, săvârşit prin imprudenţă, neprevedere şi îndrăzneală oligoidă. Omuciderea
săvârşită de melancolic este minuţios pregătită şi disimulată, deseori fiind urmată de suicid.
Melancolicul, ca şi schizofrenicul, îşi alege, de regulă, victima din mediul său de trai apropiat, însă
cu o motivaţie diametral opusă; schizofrenicul – având o saturaţie antipatică faţă de ea,
melancolicul – din iubire şi din teama ca cei apropiaţi să nu sufere din cauza sa. Actul epilepticului
a relevat totdeauna particularitatea pe fond vindicativ răzbunător. Mijloacele utilizate în comiterea
omorului patologic sunt variate: epilepticul şi oligofrenul utilizează mai frecvent corpurile
contondente, deliranţii – armele albe sau de foc, iar psihopaţii – asfixia. În ceea ce priveşte
stabilirea discernământului faţă de faptul comis, gradul tulburării psihice modulează fidel noţiunea
de responsabilitate psihică, de la limitele lipsei de discernământ în psihoze până la cele ale păstrării
lui în psihopatii [34, p.37].
Mecanismul comportamentului criminal în pruncucidere, în afară de caracteristicile
generale descrise mai sus, dobândeşte unele particularităţi specifice a căror cercetare merită o
atenţie deosebită.
În această ordine de idei este necesar a menţiona că orice deficienţă, tulburare şi boală psihică
influenţează în mod direct asupra comportamentului individului, generând devieri de la normele de
convieţuire socială. Cu toate că fac parte din domeniul special al psihiatriei, în studierea lor sunt
interesate criminologia şi dreptul penal, fiindcă acestea gravitează în jurul licitului sau ilicitului
penal.
Printre deficienţele şi tulburările psihice ale infractorului se înscriu perversităţile, mitomania,
anxietatea, fobia, depresia, apatia şi sociopatia [22, p. 147]. Femeilor care şi-au omorât pruncii le
sunt caracteristice, deseori, anxietatea şi depresia. Anxietatea reprezintă o stare afectivă
caracterizată prin sentimente de nelinişte, insecuritate, frică, panică, aşteptarea unui pericol. De
regulă, apare ca reacţie la o stare de stres sau alte tulburări patologice complexe. Deseori poate
provoca diminuarea capacităţii de rezistenţă a individului, a randamentului intelectual, ducând la
dereglări comportamentale şi chiar la conduite criminale.
Conform ideilor lui S. Freud, instinctul morţii (tanatos) „funcţionează în fiecare fiinţă vie şi
tinde spre distrugerea ei, aducând viaţa la starea unei materii neînsufleţite. Tanatos atunci se
 104

manifestă într-un instinct al distrugerii, când, prin intermediul organelor speciale, el se îndreaptă în
exterior, împotriva obiectelor. Fiinţa vie îşi salvează viaţa sa prin distrugerea unei vieţi străine...
Dacă aceste forţe sunt îndreptate în exterior, atunci fiinţa vie simte uşurare, iar consecinţele vor fi
benefice. Astfel de stipulare ar servi drept justificare biologică a tuturor aspiraţiilor şi tendinţelor
oribile şi periculoase împotriva cărora luptăm” (citat după: [61, p.134]). O listă întreagă de
mecanisme psihologice menţionate de către S. Freud ne-a permis să înţelegem mai profund fondul
motivaţional al comportamentului criminal; spre exemplu, mecanismul transferului ne ajută să
înţelegem cauzele crimelor comise fără motiv, inclusiv cazurile în care făptuitorul se răzbună nu pe
persoana care i-a cauzat prejudiciul, ci pe alta, de regulă, mai slabă (în cazurile de pruncucidere
acest mecanism se manifestă în cauzarea morţii copilului nou-născut de către mama umilită şi
lepădată de tata copilului) [61, p.136].
D. Koleman a analizat următoarele mecanisme ale protecţiei psihologice care pot determina
comportamentul criminal.
1. Negarea realităţii – sub forma refuzului de a percepe obiectiv împrejurările reale, întrucât
aceasta, sub formă de compătimire sau frică, poate împiedica comiterea infracţiunii.
Referitor la fenomenul de pruncucidere acest mecanism dobândeşte o trăsătură specifică:
sarcina anterioară pruncuciderii nu pur şi simplu se ascunde, ci are loc „negarea la nivel
psihologic a sarcinii”, adică se menţionează „retragerea din realitate”. Nedorinţa copilului
se transformă într-o stare specifică când femeia nu recunoaşte că este gravidă, fiind
încrezută în ceea ce spune. Unii autori străini consideră această stare ca anomalie psihică,
care conduce la pruncucidere [115, p.219].
2. Represia – adică neadmiterea pătrunderii în conştiinţă a gândurilor neplăcute şi penibile;
3. Reprimarea – refuzul de a conştientiza gândurile care deja au pătruns în conştiinţă;
4. Raţionalizarea – se consideră a fi încercarea de a demonstra că comportamentul persoa-
nei este justificat prin cauze întemeiate. În cazul pruncuciderii astfel de cauze pot fi situa-
ţia materială dificilă, lipsa locului permanent de trai etc.;
5. Proiecţia – adică atribuirea propriilor caracteristici negative altor persoane şi, respectiv,
neutralizarea autoaprecierii negative;
6. Compensaţia – deghizarea, în anumite condiţii, a propriilor imperfecţiuni, prin încercarea
de a se autoafirma în alte împrejurări (dacă omul se teme de cineva, atunci această temere
generează la el dorinţa de a impune pe altcineva să-i fie teamă de el);
7. Transferul simţului de răzbunare de la un obiect periculos, care a cauzat prejudiciul, la un
obiect inocent. Indiscutabil, acest mecanism este prezent în toate cazurile de pruncucidere
[61, p.137-138].
 105

Interes prezintă totuşi motivul din care femeia, în majoritatea cazurilor de pruncucidere,
ascunde sarcina, deseori afirmând tuturor că nu este gravidă, iar apoi îşi ucide cu sânge rece copilul
său nou-născut. De ce ea se străduie, de obicei, să nască în mod clandestin, fiind singură şi
neasistată la naştere? De ce rudele inculpatei afirmă, de regulă, că nu ştiau că ultima era însărcinată,
cu toate că în dese cazuri locuiau cu ea chiar sub acelaşi acoperiş, uneori fiind chiar în camera de
alături în momentul declanşării naşterii? (Dosarul nr. 1-385/96, mun. Bălţi).
La întrebările date vom încerca să răspundem făcând referire la lucrările psihologilor şi
criminologilor de peste hotare.
Cum deja s-a menţionat, deseori în timpul sarcinii nedorite la femeie apare un mecanism
specific de autoapărare, aşa-numita negare a realităţii, adică refuzul de a percepe obiectiv situaţia
reală, în cazul dat – sarcina, refuz care poate conduce la pruncucidere.
Astfel, E. Dulit a divizat negarea sarcinii în trei tipuri principale:
Tipul 1 – incertitudinea şi speranţa;
Tipul 2 – decepţia deliberată;
Tipul 3 – negarea reală [115, p.219-221].
Vom examina fiecare tip aparte.
1. Aşadar, în cazul incertitudinii şi speranţei E. Dulit descrie starea fetei minore în felul
următor: O domnişoară minoră a avut o relaţie intimă neprotejată sau protejată nesigur, în urma
căreia are menopauză. Primul gând care i-a venit în cap este: „Nu cumva sunt însărcinată? Da, e
posibil. Şi atunci tata m-a ucide! Iar mama? Dar totuşi, poate nu sunt însărcinată? Ştiu că
menopauza poate avea şi alte cauze. Poate sunt bolnavă? Da, săptămâna trecută am fost bolnavă de
gripă. Da, cu siguranţă, sunt bolnavă. Sper să nu fiu însărcinată.”
Starea psihologică sus-menţionată poate să se menţină şi în a doua lună de menopauză.
Femeia va justifica acest fapt în felul următor: „Lipseşte şi acum pentru că prea mult m-am deranjat
în prima lună!” Siguranţa ei este susţinută prin absenţa cărorva simptome neobişnuite pe parcursul
primului trimestru de sarcină. Unii savanţi numesc astfel de stare psihologică negarea sarcinii.
2. În cazul decepţiei deliberate, situaţia pare a fi o relaţie intimă neprotejată, în urma căreia
minora are menopauză. Ea gândeşte: „Da! Sunt însărcinată! Ce mă fac acum? Trebuie să întreprind
ceva ca să ascund sarcina!” De regulă, ea speră că îi va reuşi să ascundă sarcina de la părinţi, iar
unele domnişoare tind să ascundă sarcina chiar de la prietenii lor. În asemenea cazuri, soluţia este,
deseori, avortul legal sau ilegal, iar dacă femeia nu l-a efectuat din careva motive (din lipsă de bani,
din frică etc.), ea începe să ascundă sarcina de la cei apropiaţi, ceea ce-i vine tot mai greu. Totodată,
unele domnişoare, fiind înzestrate de la natură cu arta minciunii şi având calităţi fizice deosebite
(fetusul mic, simptom imperceptibil pentru alţii), îşi pot omorî cu uşurinţă copilul. Autorul E. Dulit
 106

consideră că astfel de comportament are o natură patologică, manifestându-se în tulburări de

personalitate, aşa-numita „sociopatie”. Motivaţia este foarte puternică – a minţi tuturor. Aici nu este
nici autoamăgire, nici iluzie. Femeia ştie prea bine că este însărcinată; careva negare inconştientă
lipseşte. Negarea sarcinii în cazul dat se consideră a fi o decepţie deliberată, adică o acţiune
conştient aleasă, îndreptată la ascunderea sarcinii, cu scopul de a evita consecinţele nedorite în urma
naşterii. În orice caz, este o tulburare a Superego-ului, o patologie de conştiinţă, şi nu o tulburare a
Ego-ului.
3. Negare reală se consideră a fi al treilea tip al negării sarcinii. După careva timp, femeia
gândeşte: „Posibil, sunt însărcinată!” sau chiar „Sunt gravidă”. Ulterior însă îşi spune: „Nu vreau să
mă mai gândesc la aceasta! Când încep să analizez situaţia, mi se face rău de tot! Mai bine mă voi
gândi despre asta mâine”. La ea se manifestă lipsa cărorva emoţii, o sineîncredere de neînţeles; ea
pare ar fi mai mult un copil decât „o femeie tânără”. La finele termenului de gestaţie devine tot mai
emoţionată, pot să se manifeste semne de tulburare isterică de personalitate sau chiar de tulburare
„borderline”. Astfel de paciente nu gândesc „Eu nu sunt gravidă”, ele în genere nu gândesc la
sarcină. Mecanismul psihologic de bază în asemenea cazuri este represia. Pentru astfel de femei
naşterea este un şoc emoţional puternic, o stare disociativă, iar pentru cele cu psihica vulnerabilă –
chiar o stare psihotică postpartum. De obicei, cum demonstrează curentele psihologice recente,
aflându-se în o aşa stare parturienta tinde spre o naştere rapidă şi îşi sufocă copilul fără a-l privi
[133, p.31].
E dificil a accepta că toate trei tipuri pot fi considerate negarea sarcinii. În primul caz, femeia
trăieşte mai mult frică faţă de cele întâmplate, în al doilea caz, acţiunea – minciuna intenţionată – e
conştient aleasă şi pare că numai în a treia situaţie se manifestă careva trăsături patologice ale
comportamentului. Totuşi, nu putem afirma că este un comportament inconştient, de faţă e mai mult
o tindere spre o apatie şi indiferenţa: „Nu văd şi nici nu vreau să ştiu”.
În calitate de exemple pot servi două cazuri din practica judiciară a României (Dosarul nr.
1302/2004. Decizia nr. 1912/2004): inculpata N.L. trăia în concubinaj cu martorul M. A. de 7 ani,
împreună având o fetiţă în vârsta de 3 ani. Ea a avut din relaţii anterioare doi copii încredinţaţi
spre creştere şi educare unui cămin de copii. Relaţiile de concubinaj erau permanent tensionate,
periodic existând certuri urmate de bătăi.
În noiembrie 2002, inculpata fiind însărcinată a ascuns acest lucru, chiar şi atunci când
sarcina a devenit evidentă ea constant a negat acest fapt, faţă de concubinul său şi martora B.V.,
mama sa [176].
La fel, în al doilea caz (Dosarul nr. 2418/2004. Decizia nr. 4478/2004. Şedinţa publică din
10 septembrie 2004): inculpata este necăsătorită şi locuia cu părinţii săi în Târgu Cărbuneşti,
 107

având în îngrijire o minoră născută la 17 mai 1999, din relaţii extraconjugale. Ulterior, a continuat
să întreţină asemenea relaţii şi, drept urmare, a rămas din nou gravidă, în luna mai 2002, dar a
ascuns sarcina atât părinţilor, cât şi altor persoane. În seara de 3 februarie 2003 a avut uşoare
dureri abdominale, care s-au repetat, iar în ziua următoare a dat naştere unui făt de sex masculin,
în timp ce mama inculpatei se afla la serviciu, iar tatăl în curtea casei la lucrări gospodăreşti
[178].
Unii criminologi americani propun următoarea definiţie a negării – „un mecanism de
autoapărare, care există inconştient pentru rezolvarea unor conflicte emoţionale puternice,
acompaniate de anxietate, gânduri, emoţii, speranţe şi necesităţi care ar modifica factorii obiectivi,
reali, a căror influenţă ar fi pentru ea insuportabilă” [115, p.229].
Totuşi, putem afirma că principala cauză a negării sarcinii întâlnită mai des la adolescente este
clară – ruşinea banală, frica (frica de reacţia familiei, frica de viitorul apropiat – al său şi al
copilului, teama de a fi respinsă) şi culpabilitatea.
Frica de reacţia familiei, a părinţilor şi chiar a propriilor copii poate fi reflectată prin
următorul exemplu (Dosarul penal nr.1-252/98 din 11.03.1998. mun. Orhei. Sentinţa din
14.04.1998 în baza art.92 CP RM din 1961):
Inculpata a ascuns sarcina, deoarece se temea că va fi alungată de rude. Pe data de 10
martie 1998, dimineaţa, mama şi fratele inculpatei, M.V., au plecat la Orhei, iar ea a rămas acasă.
Aproximativ la orele 12.00, nefiind asistată, a născut un copil viu de sex masculin, pe care l-a
strangulat cu un scutec ce i l-a legat în jurul gâtului. După aceasta, l-a pus într-o sacoşă de
celofan, l-a dus într-o şură de după casă şi a lăsat sacoşa cu cadavrul copilului sub somieră.
Conform declaraţiei M.L. (mama inculpatei) ascultată în calitate de martor în şedinţa de
judecată, ea nu a ştiut că fiica era însărcinată (!?). A doua zi ea a aflat că M.V. a născut un copil
pe care l-a omorât [186].
Un alt caz (Dosarul penal nr.1-385/96 (intentat la 21.02.1996), mun. Bălţi. Sentinţa din
22.07.1996 în baza art.92 CP RM din 1961): la 16 februarie 1996, noaptea, aproximativ între orele
3.00-4.00 inculpata G.T., aflându-se în apartamentul părinţilor săi, a născut neasistată un copil
viu, viabil, de sex feminin. Imediat după naştere G.T., premeditat, cu scopul de a-şi omorî copilul,
i-a provocat acestuia cu foarfecele multiple leziuni în diferite regiuni ale corpului. Ea a confirmat
că pe data de 15 februarie 1996 a simţit dureri, dar se străduia să nu strige ca să nu fie auzită de
părinţi. Reprezentantul legal al inculpatei – mama acesteia, G.M., a menţionat că nu a ştiut că fiica
ei era gravidă, nu a ştiut nici despre faptul că ea a născut un copil pe care l-a omorât, despre cele
întâmplate aflând de la organele poliţiei [182, 183].
 108

În acest context apar un şir de întrebări la care trebuie să dăm răspuns. De ce sarcina o neagă
chiar mama fetei însărcinate? Cum se poate întâmpla ca mama să nu vadă ce se întâmplă cu fiica ei?
Oare nu observă ea că fiica este însărcinată? Credem că există situaţii, când uneori chiar şi mama
fetei nu recunoaşte, până la declanşarea naşterii, că fiica sa este însărcinată. Mulţi autori se întreabă:
Oare poate avea loc în cazul dat participaţia? Sau suntem în prezenţa negării realităţii din partea
mamei? Este oare negarea realităţii caracteristică pentru toată familia sau numai pentru partea ei
femeiască? După părerea noastră, este un fel de anomie familială, situaţie când membrii familiei nu
recunosc problema, se întorc de la ea făcându-se că nu o observă (nu observa răul, nu discută despre
rău, nu cunosc răul). Totodată, există şi situaţii când sarcina într-adevăr poate să nu fie observată de
ceilalţi datorită particularităţilor anatomice ale gestantei. Însă, acest fenomen se consideră a fi foarte
rar, aproape necunoscut în practica obstetricală. În literatura de specialitate un astfel de caz a fost
descris numai o dată (Spielcogel and Hohener, 1995) (citat după: [115, p.226]), când domnişoara nu
era percepută de cei din jur ca gestantă datorită particularităţilor sale fizice. De aceea, când a născut
copilul, cu adevărat i-a uimit pe părinţi. E dificil însă a crede că există astfel de împrejurări.
Savantul american Resnick a examinat minuţios fenomenul pruncuciderilor şi problema de
motivaţie. Anume Resnick pentru prima dată a divizat infanticidul în două grupe. Drept criteriu a
servit limita de 24 de ore, adică uciderea copilului nou-născut de către mamă imediat după naştere,
pe parcursul a 24 de ore după naşterea copilului, şi uciderea copilului pe parcursul unui termen ce a
depăşit 24 de ore de la naştere (Vezi: Tabelul 1).
Tabelul 1
Indici Copiii având vârsta sub 24 de ore Copiii având vârsta peste 24 de ore
Termenul utilizat Neonaticid Filicid
Vârsta mamei 89% sub 25 de ani 77% peste 25 de ani
Tendinţe psihotice 17% 67%
Depresie 8% 70%
Tentativa de suicid 0 30%
Motivul principal al „Eu nu-mi doresc acest copil” „Ar fi mai bine dacă copilul va
omorului muri”

Resnick afirmă că motivul principal al pruncuciderilor se considera a fi pur şi simplu

nedorinţa de a avea copil, menţionând că principala cauză a tuturor pruncuciderilor săvârşite de
către femei necăsătorite totdeauna a fost şi este stigma ilegalităţii (citat după: [127, p.1116]).
 109

Aportul esenţial în studierea fenomenului comportamentului pruncucidar aparţine

criminologilor din Australia Ruth Lawrence şi Frederick A. Ernst. O importanţă deosebită
reprezintă teoriile propuse, prin care ei explică natura deterministă a pruncuciderilor:
1. Atentatul la viaţa copilului determinat de victimitatea sporită a copilului;
2. Atentatul la viaţa copilului ca metodă de soluţionare a problemei intrafamiliale;
3. Atentatul la viaţa copilului ca rezultat al tulburării psihice a unuia din părinţi;
4. Atentatul la viaţa copilului ca parte componentă a culturii de violenţă;
5. Atentatul la viaţa copilului condiţionat prin apartenenţa copilului la genul feminin;
6. Atentatul la viaţa copilului ca rezultat al abuzului de drepturi părinteşti [161, p.7 - 9].
Locul central în studierea fenomenului dat ocupă pruncuciderea intrafamilială, urmare a
tulburării psihice a unuia din părinţi. Considerăm necesar a examina rezultatele investigaţiilor
realizate de criminologul englez d’Orban. Savantul a studiat 89 de cazuri de pruncucidere săvârşite
de către mame. Astfel, el a stabilit că numai 16% (14 din 89) din numărul de femei, examinate după
comiterea infracţiunii, nu au suferit de careva tulburare psihică, adică au fost recunoscute absolut
sănătoase; totodată, la altele era diagnosticată psihoza (16%), la 21% (18 din 89) a fost depistată
depresia postpartum, la 43% din numărul de femei s-au manifestat tulburări de personalitate, iar la
4% experţii au întâlnit dificultăţi la aprecierea stării psihice a inculpatei (citat după:[132, p.34]).
În 1996, Falkov a studiat 100 de cazuri de pruncucidere. În 32 de cazuri el a constatat la
inculpate o stare psihică deosebită, iar examinând anamneza lor anterioară a stabilit că deseori
diagnoza ce li se punea era pur formală. Pentru următoarele 23 de cazuri, documentele, suficiente la
număr, mărturiseau starea psihică normală a pacienţilor, iar în 45 de cazuri nu a fost înregistrată nici
o anomalie. Totodată, el a menţionat că în 40% din numărul de cazuri inculpatele s-au adresat la
clinici psihiatrice până la săvârşirea pruncuciderii.
Grunfield şi Steen au stabilit că a treia parte din pruncucideri săvârşite de către unul din
părinţi (filicidul) a fost acompaniat cu suicid sau cu tentativă la suicid (citat după: [132, p.35]).
Potrivit datelor lui Sommander şi Rammer, 43 din 67 de pruncucideri se sfârşeau cu suicid. În
altele 24 de cazuri, săvârşite de către mamele nou-născuţilor, s-a observat că acestea îşi ucideau
copiii aflându-se în stare de tulburare psihică cu diminuarea discernământului, manifestând
halucinaţii şi delir. De regulă, ele se aflau la evidenţă în clinicile psihiatrice.
Comparând pruncuciderile săvârşite de către tată şi de către mamă, Grunfield şi Steen au
observat că numai o femeie din 17 era recunoscută complet sănătoasă, pe când la bărbaţi coraportul
a constituit 9 persoane din cele 19 examinate. Savanţii au ajuns la concluzia că majoritatea experţi-
lor sunt predispuşi să recunoască ca bolnave psihic preponderent femeile. Mulţi autori au subliniat
existenţa situaţiei psihotraumante în momentul săvârşirii infracţiunii. Astfel, d’Orban a menţionat
 110

că drept cauză a stresului poate fi considerată starea materială şi socială a persoanei. După părerea
lui, stresul devine rezultatul neconcordanţei dintre aşteptările şi posibilităţile reale ale persoanei
[126, p.714-715]. Sommander şi Rammer consideră că pruncuciderea este rezultatul conflictelor
interpersonale, al stresului psihologic şi al nereuşitelor vieţii în combinaţie cu tulburarea psihică
[119, p.138].
După părerea noastră, un interes deosebit reprezintă studiul criminologic efectuat de către
expertul-psihiatru din SUA Margaret G. Spinelli. Ea a examinat 16 cazuri de pruncucidere săvârşite
de către mame, descriind starea psihică a mamei în calitate de cauză ce a determinat omorul
copilului său nou-născut. Margaret G. Spinelli ajunge la concluzia că aproape la toate femeile au
fost depistate simptome de anomalii psihice, inclusiv depersonalizare, halucinaţii şi amnezie în
momentul naşterii [129, p.811].
Drept temei pentru efectuarea acestui studiu au servit următoarele circumstanţe:
1. Pruncuciderea (infanticide) constituie 50% din numărul total al omorurilor săvârşite în
SUA. Deoarece cadavrele nou-născuţilor în mare parte nu au fost depistate, indicele
neonaticidului în cadrul numărului total al omorurilor în urma cărora au suferit copiii este
redus nejustificat la 5%.
2. În momentul naşterii şi în perioada postpartum mamele-ucigaşe suferă, conform datelor ei,
mult mai ales de tulburări psihice decât în altă perioadă de viaţă.
3. O mare parte din femeile care şi-au ucis copiii stăteau la evidenţă la medicul psihiatru.
Din 16 femei examinate 10 erau din Caucaz, 5 femei afro-americane şi una din Asia. Vârsta
lor varia între 15 şi 40 de ani. Toate femeile examinate şi-au ascuns sarcina şi au născut neasistate.
În timpul efectuării expertizei psihiatrice, cu scopul de a aprecia starea de tulburare psihică cauzată
de naştere, s-a stabilit că până la declanşarea naşterii 5 femei au negat faptul că sunt însărcinate, 11
din ele au recunoscut că permanent erau agitate, suferind de anxietate. La 12 femei au fost depistate
halucinaţii auditive. La 14 din ele a fost depistată amnezia de scurtă durată, iar 9 din ele au trăit
emoţii negative şi ură faţă de copilul nou-născut. Şase din femeile examinate nu o dată au fost
supuse violenţei în familie [129, p.812]. Considerăm că la dezvoltarea concepţiilor privind
comportamentul pruncucidar au contribuit mult criminologii J. Arturo Silva, Gregory B. Leong,
Albana Dassouri, Michelle M. Ferrari. În baza unui caz din practica judiciară abordat sub aspect
bio-psiho-sociocultural ei au elaborat tipologia comportamentului distructiv al femeilor care şi-au
ucis copiii [127, p.1112].
Astfel, A., o domnişoară de 18 ani, a fost învinuită de comiterea omorului premeditat al
copilului său nou-născut. Ea a comunicat experţilor că permanent simţea frică şi disperare, se
temea că va fi respinsă, având o autoapreciere scăzută. Niciodată nu contrazicea prietenului său,
 111

pentru că se temea că o va părăsi. În ultimele săptămâni de sarcină suferea de o depresie gravă şi

disforie. Doi ani în urmă a început să se întâlnească cu un băiat care, după ce a aflat că este
gravidă, a părăsit-o refuzându-i ajutorul şi susţinerea. A. a hotărât să ascundă sarcina de la
membrii familiei, în care scop a purtat haine largi. Se temea, pentru că ştia că părinţii nu vor
admite ca ea să nască în afara căsătoriei. Mai mult ca atât, trei ani în urmă ea deja născuse un
copil în afara căsătoriei. După prima naştere relaţiile dintre inculpată şi mama acesteia au devenit
foarte tensionate. Problema avortului nici nu se discuta, deoarece toţi membrii familiei erau
oameni religioşi. Naşterea s-a declanşat cu trei săptămâni mai devreme. Toţi erau plecaţi în oraş şi
A. a rămas acasă singură. Când s-au început contracţiile, A. s-a dus în WC, unde a născut o fetiţă
pe care a aruncat-o în canalizaţie. Conştientizând că pruncul este prea mare, a hotărât să-l
dezmembreze şi i-a tăiat o mânuţă. Într-un moment a apucat-o groaza, a luat fetiţa care încă era
vie, a învelit-o într-o pătură şi a ascuns-o la ea în cameră între haine. A. se simţea rău şi a adormit.
Inculpata şi copilul, deja mort, au fost găsite de rudele care s-au întors acasă. Pe parcursul
expertizei psihiatrice ea a negat faptul că s-a aflat într-o stare deosebită, afirmând că nu a suferit
de halucinaţii, nici discernământul nu-i era diminuat în momentul naşterii. Potrivit spuselor sale,
ea nu vroia să-şi omoare copilul, deoarece avea de gând să plece în alt oraş să nască, unde avea să
lase copilul la un orfelinat bisericesc. Naşterea s-a declanşat însă cu trei săptămâni mai devreme,
de aceea a şi hotărât să ucidă copilul. Conform datelor expertizei psihiatrice, în trecut inculpata A.
a avut două tentative de sinucidere.
Traume craniocerebrale nu a avut în trecut. Copilăria i-a fost relativ liniştită, la şcoală a
învăţat bine. La 14 ani a plecat împreună cu părinţii în SUA. Toţi membrii familiei erau catolici. A.
niciodată nu a fost supusă violenţei fizice. Antecedente penale nu avea. Dar nici loc permanent de
lucru nu avea. Familia se caracteriza pozitiv. Totodată, conform expertizei psihiatrice, inculpata
judeca consecvent şi clar, bine se orienta în oameni, în timp şi în spaţiu; atenţia şi concentrarea
erau în normă, volumul cunoştinţelor corespundea nivelului ei de studii. Când i-a fost dată
întrebarea despre copil, imediat a început să plângă, mai mult vorbea despre căinţă şi moartea
fetiţei. Membrii familiei au declarat că inculpata cu multă dragoste şi căldură îngrijea de primul
său copil, violenţă şi atitudine brutală din partea ei nu se observa. În general, medicii au stabilit
accentuări de caracter la anxietate, singurătate şi agresivitate, au fost stabilite tendinţe depresive.
Partea învinuirii a ajuns la concluzia că nu erau suficiente probe pentru a califica fapta ca omor
intenţionat cu circumstanţe agravante de gradul I, deşi ea a ascuns sarcina. Astfel, A. a fost
condamnată pentru omor simplu (voluntary manslaughter) [127, p.1114].
 112

Cazul sus-menţionat clar demonstrează că pruncuciderea este un fenomen complex, la baza

căruia stau mai multe cauze, fiecare necesitând o abordare integrală.
Astfel, savanţii J. Arturo Silva, Gregory B. Leong, Albana Dassouri şi Michelle M. Ferrari au
propus modelul comportamentului pruncucidar condiţionat în principal de:
1) tulburarea psihică provocată de naştere;
2) tulburarea de comportament;
3) factorul vârstă – cu cât mai mare este vârsta victimei, cu atât mai complexe sunt motivele
pruncuciderii;
4) factorii psihosocioculturali – mediul în care se află mama, cultura şi religia profesată de
membrii grupului social din care ea face parte [127, p. 1117].
După părerea noastră, pruncuciderea este favorizată de tradiţiile religioase, de atitudinea
membrilor grupului social faţă de confesiunea profesată de viitoarea mamă, de reacţia negativă a
societăţii faţă de faptul naşterii unui copil în afara căsătoriei, de dorinţa mamei de a se conforma, de
„a fi ca toţi”. Moravurile puritane în familie la fel pot servi drept cauză a disarmoniei personalităţii
şi a unor anomalii psihice (fapt confirmat de exemplul de mai sus).

4.2. Starea, dinamica şi structura pruncuciderii

Fiind o faptă prejudiciabilă prevăzută şi pedepsită de legea penală în condiţii specifice,

pruncuciderea necesită şi o abordare criminologică deosebită. Mai mult, considerăm imposibil de a
studia această faptă ca un fenomen de sine stătător, deoarece pruncuciderea constituie parte
componentă a criminalităţii violente, deci a crimelor în a căror săvârşire este prezent un act de
agresivitate.
Pe teritoriul Republicii Moldova, începând cu anul 1992 până la 12 mai 2004, au fost
înregistrate 98 de cazuri de pruncucidere.
Conform rezultatelor cercetărilor noastre, în anul 1992 au fost înregistrate 8 cazuri de omor al
pruncului de către mamă, în 1993 – 6 cazuri, în 1994 – 8 cazuri, în 1995 – 9 cazuri, în 1996
– 12 cazuri, în 1997 – 10 cazuri, în 1998 – 13 cazuri, în 1999 – 4 cazuri, în 2000 – 5 cazuri, în 2001
– 9 cazuri, în 2002 – 6 cazuri, în 2003 – 5 cazuri şi în 2004 (până la 12 mai) – 3 cazuri. Incidenţe
maxime au înregistrat anii 1996 şi 1998 (Vezi: Anexa 3).
Totodată, Departamentul Statistică şi Sociologie al Republicii Moldova a examinat numărul
total al infracţiunilor în urma cărora au suferit copiii (inclusiv minorii sub vârsta de 18 ani) în
perioada anilor 1996-2002.
 113

Aşadar, în anul 1996 au fost înregistrate 426 infracţiuni împotriva minorilor, în 1997 – 471,
în 1998 – 398, în 1999 – 385, în 2000 – 305, în 2001 – 294 şi în anul 2002 – 342 de cazuri [23,
p.77].
Nivelul infracţiunilor contra personalităţii minorilor în numărul total de infracţiuni contra
minorilor a constituit: în anul 1996 – 50,70%, în 1997 – 48,19%, în 1998 – 50,25%, în 1999
– 57,14%, în 2000 – 62,29%, în 2001 – 46,25%, în anul 2002 – 60,23%.
Totodată, nivelul pruncuciderilor în numărul total al infracţiunilor contra personalităţii
minorilor a constituit: în anul 1996 – 2,82%, în 1997 – 2,12%, în 1998 – 3,27%, în 1999 – 1,03%,
în 2000 – 1,64%, în 2001 – 3,06% şi în anul 2002 – 1,75%. Indicele mediu egalează cu 2,24% de
pruncucideri din numărul total al infracţiunilor împotriva minorilor.
Analizând nivelul omorurilor intenţionate în cadrul infracţiunilor contra personalităţii
copiilor (vârsta de la 0 până la 18 ani), am constatat că indicii omorurilor săvârşite din 1996 până în
2002 au constituit: în anul 1996 – 5,56%, în 1997 – 4,40%, în 1998 – 6,50%, în 1999 – 1,89%, în
2000 – 2,63%, în 2001 – 6,61%, în 2002 – 2,91%. Indicele mediu – 4,35%. Comparând indicii
omorurilor în urma cărora au suferit copii şi indicii pruncuciderilor din 1996 până în 2002 putem
concluziona următoarele: nivelul pruncuciderilor în structura omorurilor intenţionate contra
minorilor în anul 1996 a constituit 54,54%, în 1997 – 66,66%, în 1998 – 54,16%, în 1999 – 20,0%,
în 2000 – 29,41%, în 2001 – 90,0%, în anul 2002 – 30,0% (Vezi: Anexele 4 şi 5).
Totodată, considerăm necesar a stabili coraportul dintre mortalitatea copiilor care au decedat
în urma atentatelor criminale (omor intenţionat, pruncucideri) şi care au devenit victime ale
accidentelor rutiere. Drept argument poate servi, în primul rând, moartea violentă a copiilor şi, în al
doilea rând, frecvenţa relativă a acestor cazuri. E de menţionat că cercetări analogice au fost
efectuate în câteva state europene (Marea Britanie, Norvegia). Spre exemplu, în Norvegia
mortalitatea copiilor în urma omorurilor intenţionate şi mortalitatea copiilor în urma accidentelor
rutiere se află într-un coraport de 1:62 [132, p.36].
În Republica Moldova în anul 1996 în urma accidentelor rutiere au decedat 74 de copii, în
1997 – 63, în 1998 – 54, în 1999 – 40, în 2000 – 45, în 2001 – 48, în anul 2002 – 50 de copii [23, p.79].
Potrivit cercetărilor noastre, corelaţia dintre mortalitatea copiilor survenită în urma acciden-
telor rutiere şi în urma omorurilor intenţionate a constituit 3,1:1 (indicele mediu), iar coraportul
dintre mortalitatea copiilor în urma accidentelor rutiere şi în urma pruncuciderilor poate fi
considerat ca fiind 7,04:1 (indice mediu) (Vezi: Anexa 6).
O importanţă deosebită în studiul nostru criminologic reprezintă trecerea în revistă a pruncuci-
derilor înregistrate în raioanele Republicii Moldova în perioada de la 01.01.1996 până la
12.05.2004 (după datele DI MAI la 12 mai 2004). Aşadar: Bălţi – 5 cazuri, Basarabeasca – 2,
 114

Briceni – 1, Călăraşi – 1, Cantemir – 4, Căuşeni – 4, Cimişlia – 1, Criuleni – 2, Dubăsari – 1,

Floreşti – 2, Glodeni – 2, Hânceşti – 4, Ialoveni – 2, Leova – 2, Nisporeni – 1, Orhei – 2, Rezina – 1,
Râşcani – 1, Sângerei – 1, Soroca – 2, Şoldăneşti – 1, Ştefan-Vodă – 3, Străşeni – 3, Taraclia – 1,
Teleneşti – 2, Chişinău – 16 cazuri. În total, pe teritoriul Republicii Moldova în perioada 1996-2004
(12 mai) au fost înregistrate 67 de cazuri, făptuitoarea fiind stabilită în 40 de cazuri (Vezi: Anexele 1
şi 2).
Cum s-a arătat mai sus, în mun. Chişinău au fost înregistrate 16 cazuri de pruncucidere, adică
23,88% din numărul total de pruncucideri comise între anii 1996-2004 (12 mai). Considerăm nece-
sar a trece în revistă infracţiunile de pruncucidere săvârşite pe sectoare: sect. Botanica – au fost
înregistrate 6 cazuri de pruncucidere; sect. Buiucani – 4 cazuri; sect. Centru – 1 caz; sect. Ciocana
– 3 cazuri; sect. Râşcani – 2 cazuri. Din numărul total de pruncucideri înregistrate (16), persoana
vinovată a fost stabilită în 8 cazuri (50,0%). Astfel, dosare penale intentate în baza art.92 CP RM
din 1961 şi art.147 CP RM din 2002 au constituit: sect. Botanica – 4 dosare; sect. Buiucani
– 2 cazuri; sect. Ciocana – 2 dosare. Din ele în instanţa de judecată au fost examinate 4 dosare, şi
anume: în sect. Botanica – dosarele nr.1-494/96 şi nr.1-620/2002; în sect. Ciocana – dosarele
nr.1-523/1999 şi nr.1-533/2000. Inculpata a fost condamnată numai în trei cazuri, şi anume:
1. Dosarul nr.1-494/96 – condamnată la 2 ani privaţiune de libertate cu suspendarea pedepsei
în baza art.43 CP RM din 1961;
2. Dosarul nr.1-620/2002 – condamnată la 6 luni privaţiune de libertate cu suspendarea
pedepsei în baza art.43 CP RM din 1961;
3. Dosarul nr.1-523/1999 – eliberată de răspundere penală în legătură cu amnistia;
4. Dosarul nr.1-533/2000 – condamnată la 1 an privaţiune de libertate cu suspendarea
pedepsei în baza art.43 CP RM din 1961 (Vezi: Anexa 7).
În general, vârsta inculpatelor a fost stabilită numai în 39 de cazuri. Vârsta medie era de
aproximativ 18-20 de ani. Inculpate minore s-au întâlnit în cinci cazuri. Excepţie au constituit
cazurile de pruncucidere comise de către femei având vârsta peste 40 de ani (17,9%). Totodată,
conform datelor medicului legist A. Pădure, în 30% din cazurile de pruncucidere vârsta mamei
variază aproximativ între 17-18 ani, câte 10% – femei având vârsta de 16, 20, 22 şi 24 de ani. El
evidenţiază o legitate în alegerea modalităţilor de cauzare a morţii şi vârsta mamei: astfel, la 16-18
ani femeia deseori alege pruncuciderea activă, iar la 22-24 de ani – pruncuciderea pasivă
[155, p.14].
În Anglia şi Wales, spre exemplu, vârsta medie a femeilor care şi-au ucis copilul nou-născut
constituie 22 de ani, spre deosebire de vârsta medie a femeilor care şi-au ucis copiii mai mari, în
care cazuri vârsta medie constituie 27 de ani [157, p.24].
 115

Autopsii medico-legale în cazuri de pruncucidere (mun. Chişinău)

Problema dată a fost examinată de către A. Pădure. Studiului au fost supuse toate informaţiile
existente în rapoartele de examinare, în special cele cuprinse în expertiza medico-legală a
cadavrelor de nou-născuţi, de copii şi adolescenţi până la 18 ani autopsiate în Secţia Tanatologică a
Centrului de Medicină Legală din mun. Chişinău în perioada anilor 1980-1999.
Cercetările lui A. Pădure indică la faptul că din numărul total de copii decedaţi în perioada
anilor 1980-1999 nou-născuţii reprezintă 8,99% (371 cazuri), dintre care 24,25% (90 cazuri) revin
pruncuciderii pasive sau active; în rest, decesul a survenit în urma traumatismelor obstetricale,
asfixiei prenatale şi intranatale, precum şi din cauza viciilor incompatibile cu viaţa. Din numărul
total de copii şi adolescenţi ucişi (215) pruncuciderea constituie 41,86%.
În 70% din toate cazurile studiate s-a constatat pruncuciderea activă şi în 30% de cazuri –
pruncuciderea pasivă, redusă doar la abandonarea pruncului şi la survenirea morţii acestuia în urma
unei hipotermii, uneori combinată cu aspiraţia apelor amniotice (histopatologic confirmată).
Variaţia anuală a numărului de cazuri de pruncucidere constituie de la 1-2 până la 7-8 cazuri.
Între anii 1980-1999 au fost înregistrate 46,65% cazuri, pe când în perioada 1990-1999 – 53,35%.
Incidenţă maximă a pruncuciderilor a fost înregistrată în anii 1986, 1987, 1996 şi 1998.
Totodată, cadavrele de sex masculin au fost examinate în 52,23% cazuri, iar de sex feminin – în
45,55%. În 2,22% cazuri sexul pruncului nu a putut fi stabilit din motivul putrefacţiei avansate. La
săvârşirea pruncuciderii active au fost alese următoarele modalităţi:
1) Asfixiile mecanice – 52,22% din numărul total de infanticid, sau 74,60% din numărul
total de pruncucideri active, dintre care:
a) strangulare cu laţul – 40,42%;
b) sufocare – 19,15%;
c) sugrumare cu mâinile – 17,03%;
d) submersie – 12,76%;
e) obstrucţia căilor respiratorii cu corpuri străine (căluşuri) – 10,64%.
2) Cauzarea leziunilor corporale cu obiecte contondente – 14,44% din cazurile de
infanticid, dintre care 20,63% din numărul de pruncucideri active (traume în regiunea
capului, craniocerebrale);
3) Cauzarea leziunilor corporale cu obiecte ascuţite – 3,34% din numărul total de
pruncucideri, dintre care 4,77% – pruncucideri active (traume în regiunea gâtului, lezarea
vaselor mari şi a organelor cervicale, hemoragii acute provocând moartea).
În 10% din cazuri s-a înregistrat folosirea a două şi chiar a trei modalităţi de pruncucidere
activă.
 116

Abandonarea este mai mult întâlnită iarna şi primăvara. Conform datelor prezentate de către
A. Pădure, în 55,55% cazuri la momentul efectuării expertizei medico-legale identitatea mamei nu a
fost stabilită (raport egal dintre oraş şi sat – 1:1).
În majoritatea cazurilor cadavrele copiilor nou-născuţi sunt găsite:
a) la gunoiştile municipiului – 26,66%;
b) în casele mamelor – 22,22%;
c) aruncate sau înhumate în spaţiile verzi – 15,55%;
d) în stradă – 7,77%;
e) în WC-uri, subsoluri, fântâni – 15,55% [155, p.17].
Totodată, conform datelor Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”
(Bucureşti, România), s-a stabilit că analiza autopsiilor medico-legale efectuate în anul 1999 denotă
că principalele circumstanţe, din punct de vedere juridic, în care s-a produs moartea violentă au
fost: omuciderile, vătămările care au cauzat moartea şi pruncuciderile – 7,9%. În acelaşi timp, în
anul 2003 pruncuciderile au constituit 0,4% din numărul total de cazuri de morţi violente [154, p.4]
(Vezi: Anexa 8).

Studiu criminologic a 11 cazuri de pruncucidere care au fost examinate în instanţele

judecătoreşti din Republica Moldova între anii 1996-2003
Analizând dosarele penale intentate pe cazuri de pruncucidere în baza art.92 CP RM din 1961
şi examinate în instanţele de judecată din municipiile Chişinău, Bălţi, Hânceşti şi Orhei putem face
unele concluzii referitor la aspectul criminologic al pruncuciderilor /tentativelor de pruncucidere.
În baza cercetărilor noastre, am obţinut următoarele rezultate:
1. Vârsta inculpatei la momentul comiterii infracţiunii. De regulă, pruncuciderile au fost
comise de femei tinere (17-20 de ani) în 4 cazuri (36,4%). Totodată, au fost examinate 2 cazuri când
vârsta femeii era de 26-28 de ani (18,2%). E de menţionat că aproape jumătate din numărul de
inculpate aveau peste 30 de ani, iar una chiar 40 de ani, astfel formând un grup aparte – femei între
32-40 de ani (45,5%, adică 5 cazuri de pruncucidere).
2. Starea civilă. O mare parte din pruncucideri (63,6%) au fost săvârşite de femei necăsăto-
rite. Câte două cazuri revin femeilor divorţate (18,2%) şi căsătorite (18,2%). Totodată, aproape
toate femeile necăsătorite au rămas însărcinate în urma unor relaţii ocazionale, nu aveau un partener
stabil.
3. Locul de muncă /studii. Din 11 inculpate pe cazuri de pruncucidere numai una era angajată
în câmpul muncii, două erau studente la colegii (18,2%), majoritatea din ele nu lucrau – 8 (72,7%).
 117

4. Locul săvârşirii infracţiunii (mediul rural /urban). Indicii sunt aproximativ asemănători.
Am stabilit că în 6 cazuri (54,5%) omorul copilului nou-născut a fost săvârşit în localităţi rurale, iar
în 5 cazuri (45,5%) – în localităţi urbane.
5. Nivelul de studii. Indicii s-au distribuit în felul următor: a) fără studii – 2 (18,2%);
b) studii medii incomplete – 3 (27,3%); c) studii medii – 6 (54,5%).
6. Locul de trai: a) la părinţi – 3 (27,3%); b) la cămin – 2 (18,2%); c) la gazdă – 2 (18,2%);
d) la ea acasă – 4 (36,4%).
7. Împrejurările în care a decurs naşterea. În primul rând, e de menţionat că în 100% de
cazuri până la naştere făptuitoarele au ascuns sarcina de la cei din jur. În 9 cazuri (81,8%) a avut loc
naşterea neasistată, iar în 2 cazuri (18,2%) femeile au fost ajutate la naştere: într-un caz – de către
concubin la inculpată acasă (Dosarul nr.1-620/2002), în al doilea caz – de către vecina care locuia în
aceeaşi cameră din cămin cu parturienta (Dosarul nr.1-560/2003).
8. Metode de săvârşire a pruncuciderilor:
1) Asfixia mecanică – 5 cazuri (45,5%), dintre care:
1.1. submersie – 1 caz
Dosarul nr.1-523/1999: „Mama şi-a înecat copilul într-o cadă cu apă. Moartea copilului a
survenit în urma asfixiei mecanice”.
1.2. strangulare cu laţul – 2 cazuri (Dosarul nr.1-252/1998; Dosarul nr.1-494/1996).
1.3. sugrumare cu mâinile – 1 caz (Dosarul nr.1-274/2001).
1.4. obstrucţia căilor respiratorii cu corpuri străine – 1 caz.
Dosarul nr.1-533/2000: „Imediat după naştere inculpata a învelit copilul într-o sacoşă de
celofan şi l-a aruncat într-o fântână de canalizare. Moartea a survenit în urma asfixiei mecanice”.
2) Aplicarea loviturilor cu obiecte ascuţite cauzatoare de moarte – 1 caz.
Dosarul nr.1-385/1996: „Moartea a survenit în urma hemoragiei acute provocate de multiple
lovituri aplicate cu foarfecele în regiunea feţei, capului, plămânului stâng şi a ficatului”.
3) Aplicarea loviturilor cauzatoare de moarte cu obiecte contondente – 1 caz.
Dosarul nr.1-159/1998: „Moartea copilului a survenit în urma leziunilor periculoase pentru
viaţă, cauzate cu un obiect contondent (fractura osului parietal din stânga, a coastelor 2, 3, 4, 5, 6
din stânga).
4) Hipotermie – 2 cazuri.
Dosarul nr.1-620/2002: „Imediat după naştere copilul a fost lăsat într-un lighean fără ajutor,
unde s-a aflat 12 ore, după ce a murit”.
 118

Dosarul nr.1-560/2003: „După 4 ore de la naştere nou-născutul a fost aruncat într-o cutie
lângă containerul cu gunoi iarna, noaptea, la temperatura de -8°C, dezbrăcat. Moartea a survenit în
urma hipotermiei”.
Totodată, în două cazuri (Dosarul nr.1-185/2001; Dosarul nr.1-285/1997) moartea copilului
nu a survenit din cauze independente de voinţa făptuitoarei (tentativă), iar modalităţile de cauzare a
morţii erau alese următoarele:
Dosarul nr.1-185/2001: „Imediat după naştere copilul a fost aruncat într-un WC public, dar a
rămas viu”.
Dosarul nr.1-285/1997: „Imediat după naştere copilul a fost învelit într-o pătură,
acoperindu-i-se capul şi căile respiratorii, şi ascuns sub o pernă de 5,2 kg, dar a rămas viu şi a fost
salvat”.
9. Examinarea medico-legală psihiatrică. Cercetările noastre au stabilit că din 11 cazuri
examinate expertiza medico-legală psihiatrică a fost efectuată numai în două cazuri (18,2%), în
ambele rapoarte fiind menţionat că la momentul săvârşirii pruncuciderii inculpata avea discer-
nământul păstrat, afect fiziologic nu manifesta, de maladii psihice nu suferea (Dosarul
nr.1-385/1996; Dosarul nr.1-560/2003). Totodată, în două cazuri (18,2%) la dosar au fost anexate
certificatele medicale, care adevereau că inculpata nu se afla la evidenţă la medicul-narcolog şi la
medicul-psihiatru.
10. Anotimpul când a fost săvârşită pruncuciderea:
iarna – 3 cazuri (27,3%);
primăvara – 7 cazuri (63,6%);
vara – 0 cazuri;
toamna – 1 caz (9,1%).
11. Motivele pruncuciderii. Examinând materialele dosarelor indicate, am evidenţiat urmă-
toarele motive de care s-au condus inculpatele la săvârşirea infracţiunii:
a) sarcină nedorită – în toate 11 cazuri (100%);
b) ruşine faţă de oameni (vecini, rude) – 2 cazuri (18,2%);
c) frică faţă de părinţi – 5 cazuri (45,5%);
d) naştere în afara căsătoriei – 9 cazuri (81,8%).
În majoritatea cazurilor femeile se caracterizau negativ la locul de trai.
12. Probele acumulate pe dosar. Conform datelor din dosarele examinate, învinuirea avea în
mare parte la bază 5 probe principale:
a) procesul-verbal de cercetare la faţa locului;
b) raportul de expertiză medico-legală a cadavrului nou-născutului;
 119

c) raportul de examinare medico-legală a parturientei;

d) declaraţiile inculpatei de recunoaştere a vinovăţiei;
(numai într-un caz inculpata nu şi-a recunoscut vina în comiterea pruncuciderii –
Dosarul nr.1-159/1998).
e) declaraţiile martorilor.
Cum deja s-a menţionat, expertiza medico-legală psihiatrică a fost efectuată numai în două
cazuri, iar încă în două cazuri organele de urmărire penală s-au mulţumit doar cu certificate care
afirmau că inculpata nu se afla la evidenţă la medicul-narcolog şi la medicul-psihiatru. În patru
cazuri au fost întocmite procese-verbale de ridicare a obiectelor care prezentau interes pentru
urmărirea penală (foarfece, lame, pături cu pete de sânge, haine etc.).
13. Pedeapsa aplicată
1. Dosarul nr.1-385/1996, mun. Bălţi – condamnată la pedeapsă penală sub formă de privaţiune de
libertate pe un termen de 3 ani, cu suspendarea ispăşirii pedepsei în baza art.43 CP RM (din
1961) pe un termen de probă 2 ani. Conform Deciziei Judecătoriei mun. Bălţi din 13
noiembrie 1996 (Dosarul nr.A-319/1996), condamnata a fost eliberată de termenul de
pedeapsă neispăşit în legătură cu amnistia.
2. Dosarul nr.1-560/2003. mun. Bălţi – condamnată la pedeapsa penală sub formă de amendă în
mărime de 80 salarii minime ce constituie 1440 lei moldoveneşti.
3. Dosarul nr.1-494/1996. mun. Chişinău, sect. Botanica – condamnată la pedeapsă penală sub
formă de privaţiune de libertate pe un termen de 2 ani cu suspendarea ispăşirii pedepsei pe
acelaşi termen în baza art.43 CP RM din 1961.
4. Dosarul nr.1-620/2002, mun. Chişinău, sect. Botanica – condamnată la pedeapsă penală sub
formă de privaţiune de libertate pe un termen de 6 luni cu suspendarea ispăşirii pedepsei pe
acelaşi termen în baza art.43 CP RM din 1961.
5. Dosarul nr.1-523/1999, mun. Chişinău, sect. Ciocana – eliberată de răspundere penală în legătură
cu amnistia.
6. Dosarul nr.1-533/2000, mun. Chişinău, sect. Ciocana – condamnată la pedeapsă penală sub formă
de privaţiune de liberate pe un termen de 1 an cu suspendarea ispăşirii pedepsei pe acelaşi
termen în baza art.43 CP RM din 1961.
7. Dosarul nr.1-159/1998, mun. Hânceşti – condamnată la pedeapsă penală sub formă de privaţiune
de liberate pe un termen de 2 ani cu ispăşirea pedepsei în colonie de corectare prin muncă cu
regim comun.
8. Dosarul nr.1-274/2001, mun. Hânceşti – condamnată la pedeapsă penală sub formă de privaţiune
de liberate pe un termen de 1 an şi 6 luni cu ispăşirea pedepsei în colonie de corectare prin
 120

muncă cu regim comun. Apelul inculpatei împotriva sentinţei judecătoreşti mun. Hânceşti a
fost respins ca nefondat în baza deciziei Colegiului Penal al Tribunalului Chişinău (Dosarul
nr. 1a-937/2001).
9. Dosarul nr.1-185/2001, mun. Hânceşti – condamnată la pedeapsă penală sub formă de amendă în
mărime de 80 salarii minime. Apelul declarat de acuzatorul de stat pe motivul blândeţei
pedepsei aplicate a fost respins ca nefondat de către Colegiul Penal al Tribunalului Chişinău
(Dosarul nr.1a-626/2001).
10. Dosarul nr.1-285/1997, mun. Orhei – condamnată la pedeapsă penală sub formă de privaţiune
de liberate pe un termen de 3 ani cu suspendarea ispăşirii pedepsei pe un termen de 2 ani în
baza art.43 CP RM.
11. Dosarul nr.1-252/1998, mun. Orhei – condamnată la 2 ani privaţiune de liberate cu ispăşirea
pedepsei în colonie de corectare prin muncă cu regim comun.

Astfel, în total au fost condamnate la pedeapsă penală 10 femei, dintre care:

– la pedeapsă sub formă de amendă – 2 femei;
– la pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea ispăşirii pedepsei – 5 femei;
– la pedeapsă privativă de libertate cu ispăşirea pedepsei în locuri de detenţie – 3 femei.
De la răspundere penală a fost eliberată o femeie.
Totodată, e de menţionat că, fiind o crimă caracteristică numai femeilor (în sensul prevederilor
legislative), pruncuciderea se încadrează organic în criminalitatea feminină din Republica Moldova.
Pentru prima dată careva referiri criminologice la fenomenul pruncuciderii întâlnim în lucrările lui
I. Zaporojan [38, p.45].
O parte indispensabilă a studiului nostru o constituie analiza stării şi a nivelului pruncucide-
rilor în alte ţări. Astfel, V. Malikov şi N. Pavlova menţionează că în Federaţia Rusă brusc au scăzut
cazurile de pruncucideri în numărul total al omorurilor intenţionate săvârşite în anii ’80-’90 în
comparaţie cu anii ’60-’70 ai secolului al XX-lea [141, p.18; 143, p.43]. N. Pavlova subliniază că în
anii 1959-1960 procentul pruncuciderilor în numărul total de omoruri era foarte înalt, constituind în
anul 1954 64%, iar în anul 1960 – 55%. Ulterior el s-a redus esenţial: în anul 1986 – 12,9%;
în 1987 – 24,0%, în 1988 – 19,0%; în 1989 – 15,3%, în 1990 – 3%.
În Federaţia Rusă o cercetare criminologică interesantă a fost efectuată de L. Serdiuk. Toate
cele 38 de condamnate care îşi ispăşeau pedeapsa pentru infracţiuni de pruncucidere au mărturisit că
sunt disperate de viaţă. Majoritatea din ele au părinţi sau numai mamă care primeşte un salariu
mizerabil. Numai 22% din ele erau încadrate la momentul comiterii infracţiunii în procesul de
învăţământ sau în câmpul de muncă, altele nu aveau un loc de muncă permanent. Aproape la toate
 121

copilul a fost rodul unei dragoste nefericite, al unei relaţii ocazionale sau chiar al violului. La
întrebarea dacă pedeapsa ce le-a fost aplicată este echitabilă (3-5 ani privaţiune de libertate) ele au
răspuns afirmativ. O mare parte din condamnate sincer se căiesc de ceea ce au săvârşit. Dintre ele,
84% sunt femei tinere, primipare. La 65% din numărul lor condiţiile de trai sunt nesatisfăcătoare:
fără un loc permanent de trai – 12%, fără nici un venit şi ajutor din partea celor apropiaţi – 28%.
Până la săvârşirea infracţiunii, circa 15% din femeile condamnate îşi duceau viaţa în desfrâu, 3%
din ele nu iubesc în genere copiii. Femeile de o vârstă mai avansată, care deja aveau 2-4 copii, s-au
hotărât la săvârşirea pruncuciderii din cauză că noul copil necesită noi cheltuieli. Argumentul
principal invocat de ele: „Ce mi-a mai rămas să fac?” [150, p.45].
O mare parte din cercetările criminologice ale fenomenului de pruncucidere au fost
desfăşurate în Europa. Printre acestea putem menţiona:
1) Studiul criminologic al omorurilor intenţionate săvârşite în Danemarca din 1946
până în 1970, în urma cărora au suferit minorii (inclusiv copiii până la 1 an), efectuat de Hart
Hansen (citat după: [132, p.36]);
2) Studiul criminologic al pruncuciderilor în Norvegia, cuprinzând perioada 1950-1979,
efectuat de Grunfield şi Steen (citat după: [132, p.36]);
3) Studiul criminologic al omorurilor şi al pruncuciderilor săvârşite în perioada 1920-
1939 în Stockholm, efectuat de către M. Kaspersson [119, p.135] şi studiul criminologic al
pruncuciderilor săvârşite în Suedia, anii 1971-1980, efectuat de Sommander şi Rammer (citat după
[119, p.135]);
4) Studiul criminologic al pruncuciderilor săvârşite în Anglia pe parcursul a doi ani,
1993 – 1994, efectuat de Falkov (100 de dosare) (citat după: [128, p.138]);
5) Studiul criminologic al pruncuciderilor săvârşite în Finlanda între anii 1970-1994,
efectuat de Hana Putkonen [158, p.17-18];
6) Studiul criminologic al infracţiunilor contra vieţii săvârşite în Finlanda între anii
1982 – 1992 de către femei, inclusiv al celor de pruncucidere [125, p. 947].
7) Studiul criminologic al pruncuciderilor şi al omorurilor intenţionate care au avut loc
în Marea Britanie între anii 1970-1975, săvârşite de către părinţii care suferă de tulburări psihice,
elaborat de d’Orban în baza a 89 de dosare studiate (citat după: [128, p.139]).

Toate cercetările criminologice care au fost analizate de noi demonstrează că pruncuciderea

este specifică tuturor societăţilor, indiferent de perioada istorică sau teritoriu, de nivelul dezvoltării
culturale, economice sau sociale. Cauza este ascunsă în conştiinţa inculpatei şi nu poate fi justificată
 122

prin lipsa de bani sau a locului de trai, care, la rândul lor, pot fi considerate doar condiţii ce
favorizează pruncuciderea.

4.3. Măsuri de prevenire şi combatere a pruncuciderii

Lupta cu criminalitatea este o activitate complexă ce include trei componente specifice:

a) organizarea generală a luptei cu criminalitatea;
b) organizarea activităţii de prevenire a criminalităţii;
c) organizarea activităţii de ocrotire a normelor de drept.
În cadrul studierii pruncuciderii din punct de vedere criminologic, lupta cu acest fenomen din
partea societăţii şi a statului capătă trăsături specifice. În special, ea trebuie să fie efectivă, astfel ca
intenţiile feroce şi egoiste ale femeii-ucigaşe să nu fie confundate cu dreptul femeii la avort,
ţinându-se cont de faptul că într-un stat de drept nimeni nu are dreptul nelimitat să dispună de viaţa
altuia.
După părerea noastră, lupta cu pruncuciderea trebuie axată pe următoarele principii:
1. Activitatea preventivă se consideră a fi de bază. În cadrul prevenirii infracţiunii de prunc-
ucidere măsurile îndreptate spre acordarea asistenţei sociale sunt mai binevenite, măsurile de
convingere având prioritate faţă de cele de constrângere.
2. Depistarea pruncuciderilor şi aplicarea faţă de persoanele vinovate a măsurilor corespun-
zătoare. E important ca răspunderea femeii, care şi-a ucis copilul, să fie una reală şi în concordanţă
cu gravitatea faptei. Spre regret, după cum arată practica judiciară, femeia, care a săvârşit omorul
premeditat al copilului său nou-născut, este condamnată, de regulă (o jumătate din sentinţe), la
pedeapsă condiţională. Ca urmare, neconştientizând pericolul social al faptei comise, ea poate
săvârşi noi crime. Totodată, combaterea pruncuciderii este împiedicată, nu în ultimul rând, de
formalismul şi atitudinea neserioasă a unor colaboratori practici, care admit transmiterea dosarului
penal în instanţa de judecată în baza unor probe primitive, deseori incomplete, cu erori grave în
cazul calificării participaţiei la omorul copilului nou-născut. Ca urmare, se încalcă principiul
proporţionalităţii privind infracţiunea comisă şi pedeapsa aplicată.
3. Individualizarea răspunderii penale. La răspundere penală poate fi trasă numai persoana
care a săvârşit infracţiunea. În cazul pruncuciderii aceasta este nu numai femeia care şi-a omorât
copilul, dar şi alte persoane care au contribuit la survenirea rezultatului criminal sub formă de
moarte a copilului nou-născut.
 123

4. În combaterea pruncuciderilor trebuie să se implice toţi membrii societăţii, rolul principal

revenindu-i totuşi statului. Într-adevăr, statul, fiind subiectul principal în lupta cu criminalitatea,
poate obţine unele rezultate pozitive numai având sprijinul şi susţinerea întregii populaţii. Anume
statul dispune de instrumente de prevenire a criminalităţii; statul elaborează direcţiile principale de
luptă cu criminalitatea, creează baza legală a acestei activităţi [66, p.397].
La elaborarea măsurilor de combatere a pruncuciderii trebuie să se ţină cont şi de faptul că, în
primul rând, acest tip de infracţiune se consideră a fi parte componentă a criminalităţii violente din
Republica Moldova şi, în al doilea rând, că ea intră în structura criminalităţii feminine [38, p.47].
După părerea noastră, organizarea combaterii acestui fenomen are trăsături specifice, necesi-
tând, întâi de toate, o activitate informaţională şi analitică ce ar include:
9 evidenţa strictă a tuturor cazurilor de depistare a cadavrelor de nou-născuţi în locuri publice
(parcurile, gunoiştile oraşului etc.), inclusiv evidenţa tuturor cazurilor de deces a nou-
născuţilor în instituţiile medicale obstetricale (indiferent de cauza acestuia);
9 evidenţa strictă a cazurilor înregistrate, în care au fost găsite persoanele vinovate de prunc-
ucidere;
9 crearea unei baze de date care să includă integral informaţii privind cazurile de prunc-
ucidere, începând cu înregistrarea cazului (spre exemplu, depistarea cadavrului de nou-
născut) şi sfârşind cu executarea pedepsei. Considerăm că această propunere îşi va găsi
aplicare în activitatea Ministerului Afacerilor Interne.
Următorul aspect important se consideră a fi prognozarea criminologică a pruncuciderii.
Aşadar, cunoscând legităţile crimei date, particularităţile ce caracterizează subiectul, locul şi timpul
săvârşirii pruncuciderii, putem nu numai să prevedem fenomenul dat şi tendinţele evoluării lui pe
viitor, dar şi să elaborăm strategii preventive.
Evaluarea strategiei preventive în combaterea pruncuciderii. Această activitate este exercitată
de către stat în baza evaluării situaţiei criminogene (adică a criminalităţii, cauzalităţii şi stării ei),
a pronosticului criminologic şi a recomandărilor elaborate de către specialişti întru prevenirea
pruncuciderii. „Strategia este arta de luptă cu criminalitatea; ea determină direcţia loviturii
principale pentru a învinge în această luptă” – scrie A.I. Dolgova [66, p.416].
Fenomenul pruncuciderii poate fi redus în mare parte prin promovarea unei politici sociale
benefice, în care scop trebuie elaborate programe de susţinere a mamelor solitare, organizate
training-uri psihologice gratuite pentru femei tinere însărcinate, care au fost respinse de către rudele
lor apropiate. În plus, necesită a fi aplicate metode de convingere în faptul că naşterea trebuie să
aibă loc în instituţii obstetricale, fiindu-le totodată educat sentimentul de responsabilitate pentru
 124

viaţa viitorului copil. Aceste activităţi trebuie promovate de specialişti. Trebuie deci organizate
cursuri de pregătire a cadrelor profesionale, acestea fiind ulterior asigurate cu locuri de muncă.
Asigurarea bazei legislative în domeniul ocrotirii juridico-penale a vieţii omeneşti. Cu
programarea activităţii de combatere a criminalităţii (inclusiv a pruncuciderii) este strâns legată
activitatea legislativă a statului. Considerăm că în legislaţia Republicii Moldova trebuie introdusă o
lege care ar stabili momentul din care viaţa se consideră a fi ocrotită de legea penală şi care ar defini
noţiunile de viabilitate, copil născut viu şi copil născut mort. Totodată, propunem ca în Monitorul
Oficial să fie publicat Ordinul Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova nr.152 din 03.08.1994
„Despre unele măsuri de ocrotire a sănătăţii femeii, micşorarea numărului de avorturi în Republica
Moldova”, cu modificările ulterioare din 04.01.1999, asigurând astfel transparenţa şi accesibilitatea
lui pentru populaţie.
Pregătirea şi perfecţionarea cadrelor în domeniul combaterii pruncuciderii. Cum demons-
trează practica judiciară pe categoria dată de infracţiuni, majoritatea colaboratorilor organelor de
ocrotire a normelor de drept nu posedă cunoştinţe elementare în medicină, necesare la investigarea
pruncuciderilor.
Formarea culturii populaţiei în sfera ocrotirii vieţii umane se consideră a fi cel mai
important aspect în procesul combaterii pruncuciderii, incluzând lichidarea violenţei în familie, a
abuzului de alcool şi de droguri etc.
Totodată, prevenirea criminalităţii reprezintă activitatea statului, a societăţii şi a persoanelor
fizice şi juridice orientată spre determinarea cauzalităţii criminalităţii cu scopul neadmiterii atragerii
de noi subiecţi în săvârşirea crimelor [66, p.432].
Activitatea de prevenire include activitatea de profilaxie, de preîntâmpinare şi de contracarare.
Măsurile preventive trebuie aplicate ţinându-se seama atât de interesele individuale ale persoanei,
cât şi de necesităţile societăţii.
Atitudinea omului faţă de societate, faţă de alţi oameni, faţă de regulile de convieţuire se
formează prin educaţie şi autoeducaţie, în cadrul comunicării cu semenii săi. „Convingerile, deprin-
derile şi opiniile omului se formează în mare parte sub influenţa persoanelor cu care el comunică, în
special în tinereţe” – scrie E.A. Şein. Greşelile educaţiei, combinate uneori cu condiţiile nefavora-
bile de viaţă – lipsa locului de trai, starea materială precară – se reflectă asupra formării
personalităţii. Formarea personalităţii începe în familie. De faptul ce a auzit copilul acasă, ce a
văzut în familie în mare parte depind idealurile vieţii şi scopurile practice de care el se va conduce
în viaţă [103, p.24].
Totodată, pruncuciderii îi sunt caracteristice şi cauze proprii, trăsături specifice; cunoscându-
le, putem elabora măsuri speciale de prevenţie şi profilaxie a pruncuciderii.
 125

În criminologie se disting prevenţia generală şi prevenţia specială.

Prevenţia generală reprezintă un sistem de măsuri orientate spre înlăturarea cauzelor ce
determină criminalitatea, promovate în rândul întregii populaţii [66, p.339].
Prevenţia specială reprezintă un sistem de măsuri la fel orientate spre înlăturarea cauzalităţii
criminalităţii, însă promovate, în special, în cadrul unor grupuri sociale aparte, unde probabilitatea
comiterii infracţiunii este mult sporită. În cazurile prevenţiei speciale accentul este pus pe grupurile
sociale cu grad sporit de criminogeneză şi pe cele cu grad sporit de victimogeneză.
În ce priveşte pruncuciderea, grupul cu grad sporit de criminogeneză include fete minore
necăsătorite din familii nefavorabile, sau, dimpotrivă, femei mature (peste 40 de ani) cu sarcina
neplanificată; femeile care nu au o sursă de venit stabilă, femeile nevoiaşe ale căror venituri legale
nu le pot asigura existenţa. La subiecţi cu grad sporit de victimogeneză se referă cei care nu sunt
protejaţi împotriva violenţei fizice, şi anume – nou-născuţii.
Aşadar, în criminologie victimă a infracţiunii se consideră a fi orice persoană, căreia i se
cauzează, direct sau indirect, prejudiciu fizic, material sau moral [25, p.262].
La rândul său, criminologul D.V. Rivman evidenţiază aşa-numita „victimitate individuală”
constituită din componente de personalitate şi de situaţie. Componentul de personalitate al victimi-
tăţii individuale se consideră a fi capacitatea persoanei de a deveni victimă în urma unor trăsături
subiective caracteristice ei, adică putinţa de a fi victimă [85, p.40].
Conform tipologiei propuse de D.V. Rivman, nou-născuţii se referă la tipul universal, adică
sunt persoane cu trăsături specifice, care determină vulnerabilitatea lor potenţială sporită faţă de
diferite infracţiuni; ei sunt pasivi şi slabi [85, p.43]. Componentul de situaţie se consideră a fi
capacitatea de a deveni victimă potenţială preponderent în urma concursului de împrejurări
situative, al căror pericol este irezistibil.
Un loc deosebit în lupta cu pruncuciderile ocupă prevenţia specială, adică acţiunea asupra
acelor persoane, care pot săvârşi infracţiuni, asupra mediului lor social. Tipul dat de activitate, scrie
A.I. Dolgova, reprezintă „metode de lucru cu un individ aparte, cu mediul lui apropiat” [66, p.452].
Drept exemplu poate servi Dosarul nr.4689/2002. Decizia nr.25. Şedinţa publică din
07.01.2003. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală:
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că petenta condamnată V.C. a
solicitat întreruperea executării pedepsei de 18 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.34/7
din martie 2002 pronunţată de Tribunalul Teleorman.
În cererea formulată s-a indicat că în timpul executării pedepsei a născut un copil la data de
6 iulie 2002. Din sentinţa penală menţionată rezultă că petenta a fost condamnată la 18 ani
închisoare pentru infracţiunea de omor calificat, întrucât la 19 mai 2001 a născut un făt viu şi la 30
 126

minute după naştere l-a lovit în mod repetat şi cu intensitate, provocându-i leziuni în urma cărora
acesta a decedat.
În prezent solicită întreruperea executării pedepsei pentru îngrijirea copilului pe care l-a
născut în timpul detenţiei.
Astfel, instanţa a ajuns la concluzie că petenta, care a suferit o condamnare pentru
infracţiunea de omor calificat (omorându-şi copilul nou-născut), poate reprezenta un real pericol
pentru copilul născut în detenţie, precum şi pentru ceilalţi copii pe care îi are în întreţinere.
Curtea de Apel, ca şi instanţa de fond, a considerat că petiţionara condamnată nu oferă
garanţii suficiente cu privire la asigurarea securităţii fizice a minorului, având în vedere
antecedentele comportamentale ale acesteia [166].
Cum rezultă din exemplul de mai sus, condiţiile de fapt enumerate nu s-au modificat. Copilul
născut în penitenciar este fructul unei relaţii intime ocazionale şi nu a fost recunoscut de tată. În
contextul expus, întreruperea executării pedepsei astfel cum a solicitat condamnata nu ar avea, după
părerea noastră, ca finalitate ocrotirea dreptului copilului minor, în vârstă de sub un an, de a fi
îngrijit, crescut şi educat de mama sa.
Or, în cazul de faţă, uciderea copilului nou-născut de către condamnată creează serioase
îndoieli cu privire la capacitatea acesteia de a asigura creşterea şi ocrotirea minorului în condiţii de
deplină siguranţă. Interesul copilului fiind serios periclitat – aspect constatat de cele două instanţe –
determină respingerea recursului declarat de petenta condamnată.
Aşadar, hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a României a condus la formarea unui nou
principiu aplicabil în cauzele penale analogice.
„Când o condamnată are un copil mai mic de un an, executarea pedepsei poate fi amânată,
respectiv întreruptă.
Dacă din datele cauzei rezultă că această măsură nu este în interesul unei mai bune
ocrotiri a copilului, instanţa nu este obligată să dispună amânarea sau întreruperea executării
pedepsei” (Decizia nr.1220 din 11 martie 2003) [170].
Măsurile de prevenţie specială individuală reprezintă un instrument social, care este orientat
spre neutralizarea şi înlăturarea trăsăturilor negative ale persoanei şi, respectiv, spre corectarea
comportamentului ei. Totodată, când măsura de prevenţie este îndreptată spre mediul social, atunci
se urmăreşte scopul de a neutraliza sau a înlătura factorii negativi din exterior, care deformează
personalitatea (condiţiile de trai nefavorabile, relaţiile interpersonale negative etc.).
Mai detaliat, în calitate de obiect al prevenţiei individuale a pruncuciderii se consideră
următoarele:
 127

1. Comportamentul şi modul de viaţă antisocial al femeii care poate contribui la

sporirea probabilităţii săvârşirii pruncuciderii de către ea.
2. Trăsăturile caracteristice de natură personală şi psihologică care predetermină
deformarea comportamentului ei.
3. Trăsăturile caracteristice de natură psihofiziologică.
4. Condiţiile nefavorabile ce influenţează dezvoltarea personalităţii ei (cele din mediul
de trai, din sfera de activitate, de instruire etc.).
Într-adevăr, în perioada de gestaţie, mai ales nedorită, pot apărea alte împrejurări sub al căror
imperiu femeia va lua decizia de a-şi omorî copilul, printre acestea: refuzul ajutorului din partea
rudelor, lipsa locului de trai, a locului de muncă etc. Anume aceşti factori situativi pot provoca
comportamentul deviant al mamei. Dacă aceşti factori vor fi înlăturaţi la timp, atunci pruncuciderea
poate fi evitată cu un mare grad de probabilitate. Scopul principal al prevenţiei individuale este
corectarea femeii, schimbarea comportamentului ei din unul antisocial în unul legal.
Pentru atingerea acestui scop trebuie elaborată o listă întreagă de obiective, printre care:
1. Depistarea persoanelor al căror comportament mărturiseşte despre posibilitatea reală
a săvârşirii infracţiunii, şi anume: a femeilor care sunt predispuse la comiterea pruncuciderii, în
special a femeilor tinere provenite din familii cu venit mic, a celor din alte oraşe sau sate care îşi fac
studiile în instituţiile de învăţământ din capitală. În acest scop este necesar a exercita controale şi a
lua la evidenţă studentele însărcinate necăsătorite, care locuiesc în cămine, deoarece aproximativ
25% din cazurile de pruncucidere se săvârşesc anume în aceste locuri. Respectiv, potenţialii
infractori trebuie căutaţi, în primul rând, la locul lor de trai.
2. Înăsprirea controlului asupra instituţiilor obstetrico-ginecologice care efectuează
întreruperea sarcinii, mai ales în cazurile adresării femeilor cu termen mare de sarcină. Unui control
minuţios trebuie supus fiecare caz de deces al copilului în aceste instituţii, la fel cazurile de
declanşare artificială a naşterii contrar indicaţiilor medicale (peste 22 de săptămâni de gestaţie).
3. Depistarea familiilor ai căror membri sunt predispuşi la acţiuni agresive şi
autoagresive. Supravegherea persoanelor ţinute la evidenţă în dispensarele psihoneurologice din
Republica Moldova. Cu referire la pruncucidere, sub control trebuie ţinute în special femeile
însărcinate din aceste familii. Menţionăm în context că criminologii de peste hotare şi medicii
legişti au constatat că femeile care suferă de maladii psihice sunt predispuse, după ce şi-au omorât
copiii, la suicid [129, p.813].
 128

Elaborarea măsurilor de prevenţie a pruncuciderii necesită cunoaşterea:

1) factorilor ce determină comiterea pruncuciderii (care au servit drept cauză a acestei
infracţiuni; a fost ea legată cu abuzul de droguri ori de alcool; a fost ea determinată de
conflictele familiale sau comisă în urma unei stări psihice deosebite; condiţiile care au
favorizat săvârşirea pruncuciderii etc.):
2) caracteristicilor social-demografice (informaţii despre nivelul de studii, vârsta, starea
civilă, componenţa de familie, locul de trai, nivelul de cultură, starea socială, atitudinea
faţă de muncă, faţă de copii etc.);
3) particularităţilor individual-psihologice (trăsăturile de caracter, calităţile de voinţă,
gradul de integrare a spiritului şi a biologicului etc.);
4) înclinaţiilor deosebite antisociale (abuz de alcool şi droguri, tendinţe la acţiuni agresive
sau autoagresive etc.);
5) particularităţilor de dezvoltare fiziologică (în special ale persoanelor ce suferă de maladii
psihice).
Măsurile de prevenţie individuală pot fi rezultative numai atunci când sunt planificate din
timp. Pentru aceasta trebuie să cunoaştem persoana căreia îi sunt adresate aceste măsuri şi mediul ei
ambiant, acordându-i ajutorul necesar în ce priveşte angajarea în câmpul muncii, ameliorarea
condiţiilor de viaţă, luarea de măsuri pentru preîntâmpinarea şi contracararea omorului planificat al
copilului nou-născut nedorit. În scopul asigurării securităţii vieţii copilului şi a mamei însăşi, pe
lângă instituţiile specializate, instituţiile obstetricale trebuie desfăşurate consultaţii psihologice
gratuite pentru femeile însărcinate care au nimerit într-o situaţie de viaţă dificilă, nefavorabilă
naşterii. Trebuie organizate discuţii individuale cu femeile însărcinate care, aflându-se la ultimul
termen de gestaţie, intenţionează să se dezică de copil; în cadrul discuţiilor ele trebuie convinse să
nască, accentuând – în instituţii specializate. Considerăm că în cadrul acestor consultaţii este
necesar a promova principiul responsabilităţii mamei pentru viaţa viitorului copil (Vezi: Anexa 9).
După părerea noastră, în legislaţia naţională necesită a fi operate unele modificări în ce
priveşte efectuarea avorturilor, şi anume: femeilor din familii sărace, a căror situaţie materială nu le
permite achitarea avortului, trebuie să li se acorde dreptul de a efectua avortul în mod gratuit până la
12 săptămâni de gestaţie. Drept argument pro poate servi cazul real din practica judiciară, când
inculpata şi-a justificat fapta de omor al pruncului în felul următor: „Pentru avort îmi trebuiau
300 de lei, pe care la moment nu-i aveam, iar la naştere bani nu trebuiesc” (Dosarul
nr. 1-533/2000).
 129

SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE

Rezultatele obţinute în urma investigaţiilor efectuate rezidă în:

1. Determinarea însemnătăţii noţiunii de „neonaticid”, fiind una reuşită şi corectă din punct de
vedere etimologic. Anume noţiunea de „neonaticid” redă adecvat conţinutul faptei de ucidere a
copilului nou-născut în timpul naşterii sau imediat după naştere, săvârşite de către mama aflată
într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cauzată de naştere, cu diminuarea discernământului.
Aşadar, ne pronunţăm pentru substituirea denumirii articolului 147 CP RM „Pruncuciderea” cu cea
de „Neonaticidul”;
2. Probarea faptului că viaţa copilului nou-născut se consideră începută din momentul declanşării
naşterii fiziologice, iar cauzarea morţii unui copil viu care s-a născut în rezultatul declanşării artifi-
ciale a travaliului sau în urma naşterii naturale premature la termenul de gestaţie peste 22 de
săptămâni trebuie recunoscută ca omor;
3. Stabilirea conexiunilor între noţiunile „copil viu” şi „copil viabil”. Împrejurarea că, potrivit
actelor medico-legale, copilul era neviabil din cauza unei afecţiuni congenitale, este irelevantă, de
vreme ce în momentul naşterii acesta era viu;
4. Demonstrarea tezei că tulburările psihice provocate de actul naşterii trebuie să aibă o anumită
intensitate (pentru a produce o îngustare a câmpului conştiinţei) şi că infracţiunea de pruncucidere
nu poate fi comisă cu discernământul păstrat. Dovedirea premeditării exclude încadrarea de
pruncucidere;
5. Argumentarea faptului că pe parcursul sarcinii nedorite la femei apare un mecanism specific de
autoapărare – negarea sarcinii;
6. Efectuarea unui studiu criminologic, în urma căruia s-a stabilit că cauza pruncuciderilor este
ascunsă în conştiinţa inculpatei şi nu poate fi justificată prin lipsa de loc de trai sau starea materială
dificilă; acestea pot fi considerate doar în calitate de factori ce favorizează pruncuciderea;
7. Elaborarea măsurilor de prevenire şi combatere a pruncuciderii;
8. Demonstrarea oportunităţii revizuirii legislaţiei în vigoare, în vederea formulării şi adoptării unor
norme distincte consacrate ocrotirii vieţii omeneşti.
 130

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

I. Concluzii
1. Cauzarea morţii unui copil viu, care s-a născut în rezultatul declanşării artificiale a
travaliului sau în urma naşterii naturale premature la termenul de gestaţie ce depăşeşte 22 de
săptămâni, trebuie calificată drept omor.
2. Drept cea mai convingătoare probă a existenţei vieţii omeneşti trebuie să fie recunoscută
respiraţia; totodată, prezenţa acestei vieţi nu poate fi demonstrată numai prin respiraţie, de aceea
faptul că copilul nu a respirat nu exclude posibilitatea de a-l recunoaşte viu. Ca urmare, pot exista
cazuri când, fără a respira, copilul îşi poate prelungi viaţa în afara corpului mamei, dar
asemănătoare cu viaţa intrauterină, adică doar prin circulaţia sângelui, cum ar fi, spre exemplu,
cazul morţii aparente.
3. Viu trebuie recunoscut şi copilul omorât în timpul naşterii, care deja nu poate fi considerat
făt intrauterin, chiar dacă el nu a început să respire. Împrejurarea că, potrivit actelor medico-legale,
copilul era neviabil din cauza unei afecţiuni congenitale, este irelevantă, de vreme ce în momentul
naşterii acesta era viu.
4. Timpul săvârşirii infracţiunii practic coincide cu perioada în care copilul se consideră nou-
născut din punct de vedere medico-legal – 24 de ore.
5. În calitate de subiect în sensul art.147 CP RM poate fi recunoscută numai lehuza
(parturienta) ori lăuza, care se află într-o stare de tulburare fizică sau psihică cu diminuarea
discernământului, cauzată de naştere, adică femeia care l-a purtat şi l-a născut pe acest copil, cu
condiţia că la momentul săvârşirii pruncuciderii ea a atins vârsta de 14 ani.
6. Femeia în timpul săvârşirii pruncuciderii trebuie să se afle într-o stare deosebită psiho-
fiziologică cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere, care se exprimă la două niveluri:
1) nivelul biologic – prezenţa unei tulburări psihice temporare care nu exclude responsabilitatea şi
care este provocată de naştere, este spontană şi de scurtă durată, 2) nivelul sociologic – această stare
este condiţionată atât de factori endogeni, cât şi de factori exogeni care pot contribui la apariţia
comportamentului afectiv, agitaţiei, agresivităţii nejustificate faţă de copil; în alţi termeni – situaţie
psihotraumantă.
7. În majoritatea cazurilor pe parcursul sarcinii nedorite la femei apare un mecanism specific
de autoapărare – negarea sarcinii, adică refuzul de a percepe obiectiv împrejurările reale; este o
decepţie deliberată, o acţiune conştient aleasă, manifestându-se în tulburarea Ego-ului. Cauza
principală a negării sarcinii întâlnită mai des la adolescente este, considerăm, clară – ruşinea banală,
frica şi culpabilitatea. Frica de reacţia familiei, frica de viitorul apropiat, frica de a fi respinsă. În
 131

baza cercetărilor noastre am stabilit că sarcina poate fi negată chiar de către mama fetei însărcinate.
Nu poate fi acceptată nici afirmaţia rudelor inculpatei precum că nu ştiau despre sarcina ei, totodată
locuind cu ea sub un acoperiş, uneori fiind chiar în camera de alături în momentul declanşării
naşterii.
8. Cauza pruncuciderilor este ascunsă în conştiinţa inculpatei şi nu poate fi justificată prin
lipsa de loc de trai sau starea materială dificilă; acestea pot fi considerate doar în calitate de factori
ce favorizează pruncuciderea.

II. Recomandări:
1. Ne pronunţăm pentru substituirea denumirii nu prea reuşite „pruncucidere” cu noţiunea de
„neonaticid”, considerând-o mai corectă din punct de vedere legislativ, ştiinţific şi al dreptului
penal. Anume noţiunea de „neonaticid” redă adecvat conţinutul faptei de ucidere a copilului nou-
născut în timpul naşterii sau imediat după naştere, săvârşite de către mama aflată într-o stare de
tulburare fizică sau psihică, cauzată de naştere, cu diminuarea discernământului.
2. Propunem completarea dispoziţiei articolului 147 CP RM cu noţiunea „propriului copil”,
fiindcă la răspunderea penală în baza art.147 CP RM poate fi trasă numai femeia care a născut acest
copil, adică mama biologică.
3. Este necesar ca în Monitorul Oficial să fie publicat Ordinul Ministerului Sănătăţii al
Republicii Moldova nr.152 din 03.08.1994 „Despre unele măsuri de ocrotire a sănătăţii femeii,
micşorarea numărului de avorturi în Republica Moldova”, cu modificările ulterioare din
04.01.1999, asigurând astfel transparenţa şi accesibilitatea lui pentru populaţie.
4. Depistarea familiilor ai căror membri suferă de maladii psihice, fiind predispuşi la acţiuni
agresive şi autoagresive. Supravegherea persoanelor ţinute la evidenţă în dispensarele psihoneuro-
logice din Republica Moldova.
5. Înăsprirea controlului asupra instituţiilor obstetrico-ginecologice care efectuează întreru-
perea sarcinii, mai ales în cazurile adresării femeilor cu termen mare de gestaţie. Unui control
minuţios trebuie supus fiecare caz de deces al copilului în aceste instituţii.
6. Cu scopul perfectării legislaţiei penale în vigoare, propunem următoarea redacţie a art.147
din Codul penal al Republicii Moldova:
„Art.147. Neonaticidul
(1) Omorul propriului copil nou-născut săvârşit în timpul naşterii sau în primele 24
de ore după naştere de către lehuză sau lăuză, care se află într-o stare de tulburare fizică sau
psihică, cauzată de naştere, cu diminuarea discernământului
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.”
 132

ANEXE
Anexa 1
DOSARE PENALE
(art.147 CP RM din 18 aprilie 2002, art.92 CP RM din 26 martie 1961)
Depistarea infracţiunilor pe cazuri de pruncucidere (după datele DI a MAI din 12 mai 2004)
în ordine cronologică
Nr. D /o Numărul dosarului Data intentării Locul comiterii pruncuciderii
1. 1996048014 1996.02.21 mun. Bălţi
2. 1996428020 1996.03.23 mun. Chişinău (sect. Botanica)
3. 1996448020 1996.05.03 or. Ialoveni
4. 1996328014 1996.08.02 or. Soroca
5. 1997438002 1997.01.13 or. Cantemir
6. 1997348005 1997.01.29 or. Ştefan-Vodă
7. 1997358040 1997.05.06 or. Teleneşti
8. 1997278018 1997.05.10 or. Orhei
9. 1997188032 1997.06.08 or. Căuşeni
10. 1997458027 1997.09.05 or. Basarabeasca
11. 1997238024 1997.10.03 or. Leova
12. 1997138021 1997.12.04 or. Dubăsari
13. 1997188055 1997.12.23 or. Căuşeni
14. 1998208016 1998.03.02 or. Hânceşti
15. 1998278012 1997.03.11 or. Orhei
16. 1998098018 1998.03.23 or. Glodeni
17. 1998248024 1998.04.09 or. Nisporeni
18. 1998388061 1998.04.13 or. Floreşti
19. 1998338033 1998.05.12 or. Străşeni
20. 1998428071 1998.05.26 mun. Chişinău (sect. Botanica)
21. 1998328024 1998.07.03 or. Soroca
22. 1998168045 1998.09.11 or. Călăraşi
23. 1998038100 1998.10.02 mun. Chişinău (sect. Buiucani)
24. 1998428200 1998.11.19 mun. Chişinău (sect. Botanica)
25. 1999488080 1999.05.19 mun. Chişinău (sect. Ciocana)
26. 2000488017 2000.04.06 mun. Chişinău (sect. Ciocana)
27. 2000038185 2000.05.27 mun. Chişinău (sect. Buiucani)
28. 2000448118 2000.12.08 or. Ialoveni
29. 2001098010 2001.02.01 or. Glodeni
30. 2001208012 2001.02.15 or. Hânceşti
31. 2001438013 2001.05.18 or. Cantemir
32. 2001208030 2001.05.22 or. Hânceşti
33. 2001078013 2001.07.06 or. Briceni
34. 2002338022 2002.04.19 or. Străşeni
35. 2002428055 2002.04.22 mun. Chişinău (sect. Botanica)
36. 2003048030 2003.03.21 mun. Bălţi
37. 2003458010 2003.05.16 or. Basarabeasca
38. 2003048284 2003.08.29 mun. Bălţi
39. 2003280312 2003.10.24 or. Rezina
40. 2004388009 2004.03.30 or. Floreşti
TOTAL 40 de dosare
 133

Anexa 2

DOSARE PENALE
(art.147 CP RM din 18 aprilie 2002, art.92 CP RM din 26 martie 1961)
Depistarea cadavrelor nou-născuţilor
(după datele DI a MAI din 12 mai 2004)
în ordine cronologică

Nr. D /o Numărul dosarului Data intentării Locul comiterii pruncuciderii

1. 1996238004 1996.02.08 or. Leova
2. 1996038023 1996.03.14 mun. Chişinău (sect. Buiucani)
3. 1996038032 1996.03.23 mun. Chişinău (sect. Buiucani)
4. 1996438014 1996.04.29 or. Cantemir
5. 1996028044 1996.05.15 mun. Chişinău (sect. Râşcani)
6. 1996228009 1996.07.22 or. Sângerei
7. 1996048077 1996.10.07 mun. Bălţi
8. 1996428107 1996.10.30 mun. Chişinău (sect. Botanica)
9. 1997218034 1997.05.27 or. Criuleni
10. 1998438029 1998.05.06 or. Cantemir
11. 1998308035 1998.11.15 or. Râşcani
12. 1999218006 1999.03.04 or. Criuleni
13. 1999048078 1999.03.11 mun. Bălţi
14. 1999488095 1999.07.08 mun. Chişinău (sect. Ciocana)
15. 2000028098 2000.10.02 mun. Chişinău (sect. Râşcani)
16. 2000358048 2000.11.28 or. Teleneşti
17. 2001208008 2001.02.01 or. Hânceşti
18. 2001478005 2001.04.26 or. Şoldăneşti
19. 2001788039 2001.09.12 or. Căuşeni
20. 2001188049 2001.10.31 or. Căuşeni
21. 2002338007 2002.02.12 or. Străşeni
22. 2002408010 2002.02.18 or. Cimişlia
23. 2002428044 2002.03.21 mun. Chişinău (sect. Botanica)
24. 2002468007 2002.04.01 or. Taraclia
25. 2003340388 2003.12.02 or. Ştefan-Vodă
26. 2004010177 2004.02.09 mun. Chişinău (sect. Centru)
27. 2004340122 2004.03.16 or. Ştefan-Vodă
TOTAL 27 de dosare
 134

Anexa 3
Schema 1

14
13
12 12

10 10
9 9
8 8 8

6 6 6
5 5
4 4
3
2

0
1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

Starea şi dinamica pruncuciderilor în perioada 1992-2004.

Anexa 4
Schema 2

40
24
35 22
30
25 15 20
20 17
20
10
15
12 13
10 10 9
5 6
5
4
0
1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
pruncucideri omoruri intenţionate

Dinamica pruncuciderilor şi omorurilor în urma cărora au suferit copii în vârstă

de la 0 până la 18 ani, perioada 1996-2002.
 135

Anexa 5

Tabelul 3

Anii 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

Total infracţiuni 426 471 398 385 305 294 342
Inclusiv împotriva
216 227 200 220 190 136 206
persoanei
dintre care omor şi
22 15 24 20 17 10 20
tentativă de omor

dintre care pruncucideri 12 10 13 4 5 9 6

Numărul infracţiunilor în urma cărora au suferit copii (inclusiv minori)

în perioada 1996-2002

Schema 3

500
471
450 426
398
400 385
342
350
305 294
300

250 227 220

216 200 206
190
200
136
150

100

50 24 20 17 10 20
22 15 13 4 6
12 10 5 9
0
1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

Total
dintre care omor şi tentativă de omor
inclusiv împotriva persoanei
dintre care pruncucideri
 136

Anexa 6

Tabelul 4

Cauza decesului
1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
copiilor

Accidente rutiere 74 63 54 40 45 48 50

Omoruri intenţionate 22 15 24 20 17 10 20

Pruncucideri 12 10 13 4 5 9 6

Coraportul dintre numărul copiilor decedaţi în urma accidentelor rutiere şi

numărul copiilor care au devenit victime ale infracţiunilor împotriva persoanei
(perioada 1996-2002)

Schema 4

80 74
70 63
60 54
48 50
50 45
40
40
30 22
24 2
20 0
20 15 17
12 10 13 10
5 9 6
10 4
0
1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
accidente rutiere omoruri intenţionate pruncucideri
 137

Anexa 7

Schema 5

16 16
14
12
10 8
8
6 4
3
4
2
0
Înregistrate A fost efectuată Cauza a fost exam inată în Inculpata a fost
urm ărirea penală instanţa de judecată condam nată

Cauzele penale de pruncucidere (art.92-147 CP RM)

înregistrate în perioada 01.01.1996-12.05.2004 (mun. Chişinău)

Cazuri de depistare a Dosare de pruncucidere cu Dosare examinate în instanţa

cadavrului nou-născutului
sect. Botanica – 2
sect. Buiucani – 2
sect. Centru – 1
sect. Ciocana – 1
sect. Râşcani – 2
TOTAL – 8
depistarea făptuitoarei de judecată
sect. Botanica – 4 sect. Botanica, nr. 1-494/96
sect. Buiucani – 2 sect. Botanica, nr.1-620/02
sect. Ciocana – 2 sect. Ciocana, nr.1-523/99
sect. Ciocana, nr.1-533/2000
Pedeapsa penală:
nr.1-494/96 2 (doi) ani priva-
ţiune de libertate cu sus-
TOTAL – 8 pendarea ispăşirii pedepsei
nr.1-620/02 6 (şase) luni pri-
vaţiune de libertate cu sus-
pendarea ispăşirii pedepsei
nr.1-523/99 eliberată de răs-
pundere penală în legătură
cu amnistia
nr.1-533/2000 1 (un) an pri-
vaţiune de libertate cu sus-
pendarea ispăşirii pedepsei
 138

Anexa 8

Autopsii medico-legale pe cazuri de pruncucidere conform datelor

Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”
(Bucureşti, România)

Omucideri, Leziuni cauzatoare de

moarte şi Pruncucideri
7,9%

Sinucideri
30,1%

Culpe medicale 0,1%

Decese accidentale (accidente rutiere,
feroviare, de muncă etc.)
69,1%

Clasificarea juridică a deceselor din cauză violentă autopsiate în anul 2000

(Din analiza autopsiilor medico-legale efectuate în anul 1999 rezultă că, din punct de vedere
juridic, principalele circumstanţe în care s-au produs morţi violente au fost:
– Sinucideri 30,1%
– Omucideri, vătămări cauzatoare de moarte şi pruncucideri 7,9%
– Decese survenite în condiţiile unor accidente 61,9%).

Circumstanţele de
producere a morţilor
violente au fost deosebit
Sunucideri 29,4 Decese accidentale în
alte circumstanţe de variate: pe primul
23,9 loc, ca frecvenţă, s-au
situat decesele acci-
Accidente casnice
10,2 dentale (60%). Sinuci-
derile (reprezentând
Alte accidente de trafic circa 30% din totalul
1,0 morţilor violente) au
Decese Accidente de tren înregistrat 3481 de
accidentale 63,6 3,7 cazuri, adică mai multe
Accidente rutiere victime decât au generat
Omucideri 6,6 22,1 accidentele rutiere,
precum şi omuciderile
rutiere şi omuciderile
Accidente de muncă luate la un loc.
Pruncucideri 3,0
0,4

Circumstanţele de producere a morţilor violente (în %)

 139

Anexa 9

Obligaţiile gravidei
(conform Ghidului A Naţional de Perinatologie)

9 în cazul căsătoriei, să facă un examen medical pentru depistarea afecţiunilor transmisibile

nou-născuţilor;
9 adresarea timpurie la medic în cazul stabilirii sarcinii;
9 examinarea clinică şi de laborator, completă şi la timp, recomandată de obstetricianul-
ginecolog şi consultaţiile medicilor specialişti;
9 îndeplinirea minuţioasă a recomandaţiilor medicale curative şi profilactice; spitalizarea la
timp în instituţiile obstetrice în caz de necesitate a tratamentului staţionar;
9 respectarea regulilor controlului medical în evoluţia sarcinii, frecventarea regulată a
consultaţiei de femei, respectarea periodicităţii investigaţiilor;
9 pregătirea pentru naştere conform programului consultaţiei de femei, însuşirea regulilor
alimentării copilului şi a metodelor contraceptive postpartum;
9 respectarea minuţioasă a regulilor igienei personale şi a regimului alimentar recomandate de
medic;
9 la agravarea stării generale, apariţia durerilor, scurgerea lichidului amniotic, apariţia
eliminărilor sangvine din căile de naştere, cefalee ş. a. urgent trebuie de apelat la consultaţia
de femei sau la medicii asistenţei de urgenţă;
9 în cazul prezenţei tuberculozei, bolilor venerice şi sexual-transmisibile, femeile sunt obligate
să informeze la timp personalul instituţiilor obstetricale, să urmeze tratamentul
corespunzător şi în volumul prescris. În conformitate cu legislaţia în vigoare, poartă
responsabilitate judiciară pentru neinformarea despre existenţa maladiilor sus-numite şi
răspândirea lor;
9 se interzice, conform legii, folosirea alcoolului şi a drogurilor
În caz de încălcări grave ale obligaţiilor sale, alocările de stat acordate gravidelor pot fi limitate
sau suspendate [26, p.89]
 140

BIBLIOGRAFIE

I. Acte normative
1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 24.07.1994 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1994, nr.1.
2. Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului (adoptată la 20 noiembrie 1989 la
New York, în vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993). Drepturile Omului
– principalele instrumente cu caracter universal la care Republica Moldova este parte.
- Chişinău: Garuda-Art, 1998. - 732 p.
3. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului // Drepturile Omului, principalele instrumente
cu caracter universal la care Republica Moldova este parte. - Chişinău: Garuda-Art, 1998.
- 732 p.
4. Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 6.06.2002 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2002, nr. 82-86.
5. Codul Penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2002, nr.128-129, nr.134. - Chişinău: Cartier, 2002. - 528 p.
6. Codul Penal al Republicii Moldova din 24 martie 1961 // Veştile R.S.S.M., 1961, nr.10.
- Chişinău: Cuant, 1997. - 390 p.
7. Codul Penal al României // Buletinul Oficial al României, 1968, nr. 79-79 bis; Monitorul
Oficial al României, 1997, nr. 65.
8. Codul Penal şi acte conexe – Bucureşti: Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 2004.- 437 p.
9. Legea Republicii Moldova nr.173-XIII din 06.07.94 privind modul de publicare şi intrare in
vigoare a actelor oficiale // Monitorul Oficial al R. Moldova nr.1 din 12.08.1994.
10. Legea Republicii Moldova nr.338-XIII din 15.12.94 privind drepturile copilului // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.13.
11. Legea Republicii Moldova nr.100-XV din 26.04.2001 privind actele de stare civilă //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.97-99.
12. Уголовное законодательство Норвегии // Научное редактирование и вступительная
статья доктора юридических наук, профессора Ю.В. Голика / Перевод с норвежского
А.В. Жмени. - Санкт-Петербург: Юридический Центр Пресс, 2003. - 375 с.
13. Уголовный Кодекс Российской Федерации. Принят Государственной Думой 24 мая
1996 года (в ред. Федеральных законов от 27.05.98 № 77-ФЗ, от 25.06.98 № 92-ФЗ)
 141

// Сборник Кодексов Российской Федерации / Под редакцией Л. Кузнецовой –

Москва: Издательство ЗАО «Славянский Дом Книги», 1998. - 624 с.
14. Уголовный Кодекс Федеративной Республики Германия / Научная редакция и предис-
ловие доктора юридических наук, профессора Д.А. Шестакова. Предисловие Н.С.
Рачковой. - Санкт-Петербург: Юридический Центр Пресс, 2003. - 524 с.
15. Уголовный Кодекс Франции / Научное редактирование кандидата юридических наук,
доцента Л.В. Головко и кандидата юридических наук, доцента И.Е. Крылова. - Санкт-
Петербург: Юридический Центр Пресс, 2002. - 650 с.
16. Уголовный Кодекс Турции / Научная редакция и предисловие кандидата
юридических наук, доцента Н. Сафарова и доктора права Х. Аджара. - Санкт-
Петербург: Юридический Центр Пресс, 2003. - 374 с.

II. Literatura: monografii, manuale, materiale didactice, comentarii

17. Abraham Pavel, Derşidan Emil. Codul penal al României (comentat şi adnotat) - Bucureşti:
Naţional, 2002. - 695 p.
18. Boroi Alexandru. Infracţiuni contra vieţii. - Bucureşti: ALL BECK, 1999. - 272 p.
19. Boroi Alexandru. Pruncuciderea şi uciderea din culpă. - Bucureşti: Ministerul de Interne,
Academia de Poliţie „Alexandru Ion Cuza”, 1992. - 125 p.
20. Brânză Sergiu. Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei. -
Chişinău: USM, 1999. - 234 p.
21. Bujor Valeriu, Bejan Octavian. Mecanismul comportamentului criminal: Material didactic. -
Chişinău: Universitatea de Criminologie, 2003. - 36 p.
22. Ciobanu Igor. Criminologie. Vol. II – Chişinău: Cartdidact (Tipografia „Reclama”), 2004.
- 298 p.
23. Copiii Moldovei = Дети Молдовы // Departamentul Statistică şi Sociologie al Republicii
Moldova. - Chişinău: Statistica, 2003. - 80 p.
24. Drept penal. Partea Generală / Coordonator prof. univ., dr. Vasile Dobrinoiu (colectiv de
autori: Gheorghe Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar,
Valerică Lazăr). Ediţia a IV-a. - Bucureşti: Europa Nova, 1999. - 576 p.
25. Gladchi Gheorghe. Criminologie generală: Manual pentru facultăţile de drept. - Chişinău:
Museum, 2001. - 312 p.
26. Grama Mariana. Participanţii la infracţiune şi particularităţile răspunderii lor. - Chişinău:
CEP USM, 2004. - 202 p.
 142

27. Loghin Octavian, Toader Tudorel. Drept Penal. Partea Specială. - Bucureşti: Casa Modernă,
1999. - 669 p.
28. Manual de Drept penal. Partea Generală / prof. univ., dr. Costica Bulai. - Timişoara: ALL,
1997. - 647 p.
29. Mitrache Constantin, Mitrache Cristian. Drept penal român. Partea Generală. Ediţia a II-a,
revizuită şi adăugată. - Bucureşti: Universul Juridic, 2003. - 431 p.
30. Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru. Drept penal. Partea Generală. - Bucureşti: ALL
BECK, 2002. - 344 p.
31. Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru. Drept Penal. Partea Specială. - Bucureşti: ALL
BECK, 2002. - 592 p.
32. Obstetrică practică / M. Ştemberg, E. Gladun, V. Friptu, N. Corolcova. - Chişinău: Reclama,
2004. - 428 p.
33. Pop Octavian. Omorul. - Timişoara: Mirton, 2003. - 122 p.
34. Pop Octavian. Infracţiunea de omor. - Timişoara: Mirton, 2002. - 96 p.
35. Principii de organizare şi acordare a asistenţei prenatale: Ghidul A Naţional de Perinatologie
(destinat medicilor de familie, lucrătorilor medicali medii, specialiştilor din diverse domenii)
/ Colectiv de autori: E.Gladun, P. Stratulat, M. Strătilă, sub red. lui P. Stratulat. - Chişinău:
Tipografia Centrală, 2001. - 93 p.
36. Sima Constantin. Codul penal adnotat cu practica judiciară, 1969-2000. - Bucureşti: Lumina
Lex, 2000. - 863 p.
37. Ulianovschi Xenofon. Participaţia penală. - Chişinău: Asociaţia Judecătorilor din Moldova
şi Centrul de Drept, 2000. - 240 p.
38. Zaporojan Igor. Criminalitatea are chip de femeie. - Chişinău: Elan Poligraf, 2000. -161 p.
39. Michael J. Allen. Criminal Law (6th Edition). - Oxford: Oxford University Press, 2002.
- 515 p.
40. Авдеев М. И. Судебная медицина. Издание 5-е, дополненное и переработанное для
юридических факультетов. - Москва, 1960. - 538 c.
41. Акушерство: Учебник / Под редакцией В.И. Бодяжиной, К.Н. Жмакина, А.П. Кирю-
щенкова. - Москва: Медицина, 1986. - 496 с.
42. Аничкова З.Я. Здоровое материнство. - Москва: Медицина, 1972. - 48 с.
43. Аничкова З.Я. Охрана здоровья будущего ребенка. - Москва: Медицина, 1970. - 47 с.
44. Аниянц М.К. Ответственность за преступления против жизни по действующему
законодательству союзных республик. - Москва: Юридическая литература, 1964.
- 212 с.
 143

45. Антонян Ю.М., Бородин С.В. Преступность и психические аномалии / Ответственный

редактор В.Н. Кудрявцев. - Москва: Наука, 1987. - 206 с.
46. Ашитов З.О. Квалификация некоторых тяжких преступлений против жизни и
здоровья граждан (По Уголовному Кодексу Казахской ССР): Учебное пособие. -
Караганда: Карагандинская Высшая Школа МВД СССР, 1978(80). - 66 с.
47. Беккер С.М. Патология беременности. Издание 2-е, дополненное и переработанное. -
Ленинград: Медицина (Ленинградское отделение), 1970. - 439 с.
48. Бородин С.В. Квалификация убийств по действующему законодательству. - Москва:
Юридическая литература, 1966. - 252 с.
49. Братусь Б.С. Аномалии личности. - Москва: Мысль, 1988. - 301 с.
50. Волков Б.С. Детерминистическая природа преступного поведения. - Казань:
Издательство Казанского Университета, 1975. - 110 с.
51. Волкова Л.С. Жизнь ребенка до рождения. Издание 2-е, дополненное и
переработанное. - Москва: Медицина, 1969. - 64 с.
52. Гармашева Н.Л. Женщине о внутриутробном развитии ребенка. Издание 2-е. -
Москва: Медицина, 1973. - 24 с.
53. Гармашева Н.Л., Константинова Н.Н. Патофизиологические основы охраны внутри-
утробного развития человека. - Ленинград: Медицина (Ленинградское отделение),
1985. - 159 с.
54. Горелик И.И. Ответственность за оставление в опасности. - Москва: Госюриздат,
1960. - 72 с.
55. Головачев Г.Д. Наследственность человека и внутриутробная гибель. - Москва:
Медицина, 1983. - 152 с.
56. Громов А.П. Курс лекций по судебной медицине. - Москва: Медицина, 1970. - 301 с.
57. Давиденков С.Н. Неврозы. - Ленинград: Государственное Издательство Медицинской
Литературы, 1963. - 271 с.
58. Джекебаев У.С. и др. Мотивация преступления и уголовная ответственность. - Алма-
Ата: Наука, 1987. - 189 с.
59. Загородников Н.И. Преступления против жизни по советскому уголовному праву. -
Москва: Госюриздат, 1961. - 278 с.
60. Ивановская Т.Е., Леонова Л.В. Патологическая анатомия болезней плода и ребенка:
Руководство для врачей, в 2-х томах. Том 2. Издание 2-е, дополненное и переработан-
ное. - Москва: Медицина, 1989. - 416 с.
61. Иншаков С.М. Зарубежная криминология. - Москва: Инфра•М-Норма, 1997. - 383 с.
 144

62. Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации / Под редакцией А.И.

Бойко. - Ростов-на-Дону: Феникс, 1996. - 736 с.
63. Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации / Под редакцией Н.Ф.
Кузнецовой. - Москва: Зерцало, 1998. - 878 с.
64. Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации / Под редакцией
Ю.И. Скуратова, В.М. Лебедева. Издание 2-е, дополненное и измененное. - Москва:
Норма•Инфра-М, 1998. - 832 с.
65. Красиков А.Н. Уголовно-правовая охрана прав и свобод человека в России. - Саратов:
Полиграфист, 1996. - 211 с.
66. Криминология: Учебник для ВУЗов / Под редакцией А.И. Долговой. Издание 2-е,
дополненное и измененное. - Москва: Норма, 2001. - 848 с.
67. Кудрявцев В.Н. Общая теория квалификации преступлений. - Москва: Юридическая
литература, 1972. - 352 с.
68. Кузнецова Н.Ф. Ответственность за приготовление к преступлению и покушение на
преступление по советскому уголовному праву. - Москва: Изд-во МГУ, 1958. - 204 с.
69. Курс советского уголовного права, в 6-ти томах / Под редакцией А.А. Пионтковского,
П.С. Ромашкина, Г.Л. Кригера. Том 5. Часть Особенная. - Москва: Наука, 1971.
- 570 с.
70. Курс Уголовного Права. Том 3. Часть Особенная / Под редакцией Г.Н. Борзенкова,
В.С. Комиссарова. - Москва: Зерцало, 2002. - 468 с.
71. Макаричева А.Д. Иммунологические процессы и беременность. - Новосибирск: Наука
(Сибирское отделение), 1979. - 208 с.
72. Мендельсон Г.А. Уголовная ответственность за убийство и телесные повреждения /
Ответственный редактор В.Д. Меньшагин. - Москва: Госюриздат, 1962. - 40 с.
73. Михеев Р.И. Проблемы вменяемости и невменяемости в советском уголовном праве -
Владивосток: Издательство Дальневосточного Университета, 1983. - 300 с.
74. Михеев Р.И. Уголовная ответственность лиц с психофизиологическими
особенностями и психогенетическими аномалиями (Спорные вопросы правовой
теории и трудности практической деятельности органов правоприменения): Учебное
пособие. - Хабаровск: Хабаровская Высшая Школа МВД, 1989. - 94 с.
75. Михлин А.С. Последствия преступления. - Москва: Юридическая литература, 1969.
- 104 с.
76. Назаренко Г.В. Невменяемость: уголовно-релевантные психические состояния. -
Санкт-Петербург: Юридический Центр Пресс, 2002. - 207 с.
 145

77. Наумов А.В. Мотивы убийств: Учебное пособие / Под редакцией доцента Н.А.
Огурцова. - Волгоград: Высшая Следственная Школа МВД СССР, 1969. - 135 с.
78. Панова В.Ф., Вахтин Ю.Б. Жизнь Мухаммеда. - Москва: Политиздат, 1990. - 495 с.
79. Побегайло Э.Ф. Умышленные убийства и борьба с ними: уголовно-правовое и кри-
минологическое исследование. - Воронеж: Издательство Воронежского Университета,
1965. - 205 с.
80. Попов А.Н. Преступления против жизни при смягчающих обстоятельствах. - Санкт-
Петербург: Юридический Центр Пресс, 2001. - 465 с.
81. Попов А.Н. Убийство при отягчающих обстоятельствах. - Санкт-Петербург:
Юридический Центр Пресс, 2003. - 898 с.
82. Поттер Э. Патологическая анатомия живорожденных и детей раннего возраста /
Перевод с английского В.И. Бычкова. - Москва: Медицина, 1971. - 344 с.
83. Радаев В.В. Расследование преступлений, совершенных лицами с психическими
недостатками: Учебное пособие. - Волгоград: Высшая Следственная Школа МВД,
1987. - 64 с.
84. Рарог А.И. Квалификация преступления по субъективным признакам. - Санкт-
Петербург: Юридический Центр Пресс, 2002. - 304 c.
85. Ривман Д.В. Криминальная виктимология. - Санкт-Петербург: Юридический Центр
Пресс, 2002. - 304 с.
86. Российское уголовное право. Часть Общая: Учебник / Под редакцией д.ю.н., проф.
В.Н. Кудрявцева и д.ю.н., проф. А.В. Наумова. - Москва: Спарк, 1997. - 454 с.
87. Сердюков М.Г. Судебная гинекология и судебное акушерство. Издание 2-е, допол-
ненное и переработанное. - Москва: Медицина, 1964. - 302 с.
88. Сидорова И.С., Оноприенко Н.В. Профилактика и лечение дискоординированной
родовой деятельности (Актуальные вопросы акушерства и гинекологии). - Москва:
Медицина, 1987. - 174 c.
89. Смольянинов В.М., Ширинский П.П., Пашинян Г.А. Судебная диагностика живорож-
денности. - Москва: Медицина, 1974. - 118 с.
90. Советское Уголовное Право. Часть Особенная: Учебник / Под редакцией М.И. Ковалева.
- Москва: Юридическая литература, 1983. - 480 с.
91. Столяренко Л.Д. Основы психологии. Издание 3-е, дополненное и переработанное.
Серия: Учебники и Учебные пособия. - Ростов-на-Дону: Феникс, 2000. - 678 с.
92. Судебная медицина: Учебник / Под редакцией А.А. Матышева, А.Р. Деньковского. –
Ленинград: Медицина (Ленинградское отделение), 1985. - 485 с.
 146

93. Судебная медицина: Учебник / Под редакцией В.В. Томилина. - Москва:

Юридическая Литература, 1987. - 336 с.
94. Судебная психиатрия: Учебное пособие / Под редакцией А.Г. Дмитриева, Т.В. Кли-
менко. - Москва: ООО «Улгид», 1996. - 128 с.
95. Тельнов П.Ф. Ответственность за соучастие в преступлении. - Москва: Юридическая
литература, 1974. - 208 c.
96. Уголовный Кодекс Украины. Комментарий / Под редакцией Ю.А. Кармазина,
Е.Л. Стрельцова. - Харьков: Одиссей, 2002. - 960 с.
97. Уголовное право. Часть Особенная: Учебник / Под редакцией Н.И. Ветрова, Ю.И.
Ляпунова. - Москва: Новый Юрист, 1998. - 768 с.
98. Уголовное право. Часть Особенная: Учебник / Под редакцией профессора Б.В.
Здравомыслова. - Москва: Юрист, 2001. - 552 с.
99. Уголовное право. Часть Особенная: Учебник / Под редакцией д.ю.н., проф. В.Н. Куд-
рявцева и д.ю.н., проф. А.В. Наумова. - Москва: Юрист, 1999. - 492 с.
100. Уголовное право. Часть Особенная: Учебник / Под редакцией А.И. Рарога. -
Москва: ИМПМ, 1998. - 480 с.
101. Уголовное право Украины. Части Общая и Особенная: Учебник / Под
редакцией Е.Л. Стрельцова. - Харьков: Одиссей, 2002. - 672 с.
102. Шабалов Н.П. Неонаталогия. - Москва: Медицина, 1988. - 320 с.
103. Шеин Е.А. О причинах преступности. - Москва: Госюриздат, 1967. - 39 с.
104. Шехтман М.М. Экстрагенитальная патология и беременность. - Ленинград:
Медицина, 1987. - 296 c.
105. Чернуха Е.А. Перенашивание беременности. - Москва: Медицина, 1982. - 192 с.
106. Эмери А.Е.Х. Антенатальная диагностика генетических болезней / Перевод с
английского А.И. Брусиловского. - Москва: Медицина, 1977. - 207 с.

III. Ediţii periodice

107. Brânză Sergiu, Stati Vitalie. Omorul pruncului de către mamă: răspundere şi
pedeapsă penală // Avocatul Poporului, 2000, nr.7-9, p.31-41; continuare: 2000, nr.10-12,
p.27-34.
108. Cora M. Aspecte teoretice în materia infracţiunii de pruncucidere // Dreptul, 2003,
nr.5, p.126.
109. Diaconescu H. Consideraţii cu privire la momentul consumării infracţiunii de omor //
Dreptul, 2003, nr.3, p.142.
 147

110. Jung H., Ardeleanu M. Expertiza medico-legală în pruncucidere: dificultăţi şi soluţii

// Dreptul, 2002, nr.10, p.166.
111. Popa A.V. Infracţiune de omor săvârşită asupra unei rude apropiate. Compatibilitatea
prevederilor art.175 alin.(1) lit. b) şi art.175 lit. c) din Codul penal // Dreptul, 2003, nr.1,
p.217.
112. Barnes Helen. A Comment on Stroud and Pitchgard, Child Homicide, Psychiatric
Disorder and Dangerousness. A review and Empirical Approach // British Journal of Social
Work, 2001, no31, p.481-492.
113. Cregan Kate. She was Convicted and Condemned’// Social Semiotics, August 2001,
vol.11 Issue 2, p.124-137, (ISSN 1035-0330).
114. Gross Michael L. Abortion and Neonaticide: Ethics, Practice and Policy in Four
Nations // Bioethics, June 2002, vol.16 Issue 3, p.202-230 / Oxford OX4 1JF (ISSN 0269-
9702).
115. Dulit Everett. Girls Who Deny a Pregnancy, Girls Who Kill the Neonate
// Adolescent Psychiatry; 2000, vol.25, p.219-235 (ISSN: 0065-2008).
116. Elliott Carl. Attitudes, Souls, and Persons: Children with severe neurological
impairment // Mental Retardation & Developmental Disabilities Research Reviews, 2003,
vol.9 Issue 1, p.16-20 (Centre for Bioethics, University of Minnesota, Minneapolis,
Minnesota).
117. Farooque Rokeya, M.D., Ernst Frederick A., Ph.D. Filicide: A Review of Eight
Years of Clinical Experience. Nashville, Tennessee // Journal of the National Medical
Association, vol.95, no1, January 2003, p.90-94.
118. Jacobsen Teresa, Ph. D., Millner Laura J., M.D., Focus on Women: Mentally Ill
Mothers Who Have Killed: Three Cases Addressing the Issue of Future Parenting Capability
// Journal of Forensic Sciences, 1999, vol. 45(3), p.650-657.
119. Kaspersson Maria L. Homicide and Infanticide in Stockholm 1920-1939 // Journal of
Scandinavian Studies in Criminology & Crime. August 2002, vol.3, Issue 2, p.135-153;
University of Portsmouth, United Kingdom of Great Britain (ISSN: 1404-3858).
120. Kelly H. Rosemary, M. D., Zatzick F. Douglas, M. D., Anders F. Thomas. The
Detection and Treatment of Psychiatric Disorders and Substance Use among Pregnant
Women Cared for in Obstetrics // American Journal of Psychiatry 158: 2, February 2001, p.
213 – 219.
121. Kelly H. Rosemary, M. D., Danielson H. Beate, Ph. D., Zatzick F. Douglas, M. D.,
Haan N. Mary, Ph. D., Anders F. Thomas, M. D., Gilbert M. William, M. D., Burt K.
 148

Vivien, M. D., Ph. D. Chart-recorded Psychiatric Diagnoses in Women Giving Birth in

California in 1992 // American Journal of Psychiatry 156:6, June 1999, p. 955 – 957.
122. Kennedy H.P., Beck C.T., Driscoll J.W. A Light in the Fog: Caring for Women with
Postpartum Depression. // Journal of Midwifery and Women’s Health, vol.47, no5,
September/October 2002, p.43-46.
123. Laporte Line, Poulin Bernard, Marleau Jacques, Roy Renee, Webank Thierry.
Filicidal Women: Jail or Psychiatric Ward? // Canadian Journal of Psychiatry, March 2003,
p.94-98.
124. Moll E. Christine. In Defence of TJ’s Mother: Neonaticide and the Implications for
Counselors // Journal of Humanistic Counseling, Education & Development; Fall 2002, vol.41
Issue 2, p.150-159.
125. Putkonen Hana, M. D., Komulainen J. Erkki, Ph. D., Virkkunen Matti, M. D., Ph. D.,
Eronen Markku, M. D., Ph. D., Lönqvist Jouko, M. D., Ph. D. Risk of Repeat Offending
Among Violent Female Offenders with Psychotic and Personality Disorders // American
Journal of Psychiatry, 160: 5, May 2003, p. 947 – 951.
126. L.L. Schwartz, Ph.D., N.K. Isser, Ph.D. Neonaticide: an appropriate application for
therapeutic jurisprudence? // Behavioural Sciences & the Law, 2001, vol.19, no5-6,
p.703-718.
127. Silva J. Arturo, Leong Gregory B., Dassouri Albana, Ferrari Michelle M. A
Comprehensive Typology for the Bio-psiho-sociocultural Evaluation of Child Killing
Behaviour // Journal of Forensic Sciences, 1998, no.43 (6), p.1112-1118.
128. Simpson Alexander I. F. Maternal filicide: a reformulation of factors relevant to risk
// Criminal Behaviour & Mental Health; June 2000, vol.10 Issue 2, p.136-147 / Stanton,
Josephine.
129. Spinelli Margaret G., M.D. A Systematic Investigation of 16 Cases of Neonaticide:
Brief Report // American Journal of Psychiatry, 158:5, May, 2001, p. 811-813.
130. Spinelli Margaret G., M.D. Maternal Infanticide Associated with Mental Illness:
Prevention and The Promise of Saved Lives // American Journal of Psychiatry, 161: 9,
September 2004, p. 1548 – 1557.
131. Spinelli Margaret G., M.D. Interpersonal Psychotherapy for Depressed Antepartum
Women: A Pilot Study// American Journal of Psychiatry, 154:7, July 1997, p.1028 - 1030.
132. Stroud Julia. Child Homicide Studies: Quantitative Studies and a Preliminary Report
on a Complementary Qualitative Research Approach // Social Work in Europe, 2003, vol.7,
no3, p.31-37.
 149

133. Wessel Jens, Endrikat Jans, Buscher Ulrich. Elevated Risk for Neonatal Outcome
Following Denial of Pregnancy: Results of a One Year Prospective Study Compared with
Control Groups // Journal of Perinatal Medicine, 2003, no.31, p.29-35.
134. Брыка И., Иванов Н. Ограниченная вменяемость // Российская Юстиция, 1998,
№10, c.9-10.
135. Волженкин Б.В. Некоторые проблемы соучастия в преступлениях,
совершаемых специальными субъектами // Уголовное право, 2000, №1, c.15.
136. Волков В. О временных психических расстройствах у обвиняемых и судебно-
психиатрических подходах к ним // Закон и право, 2003, №9, c.42.
137. Грунтов И., Кот И. Убийство матерью новорожденного ребенка (ст. 140 УК
Беларусь) // Судовы Весник, 2002, №1, c.38.
138. Козаченко И., Спасенников Б. Вопросы уголовной ответственности и
наказания лиц, страдающих психическими расстройствами, не исключающих
вменяемости // Государство и право, 2001, №5, c.69.
139. Константинов П. Влияние жестокости преступного поведения на
квалификацию убийства // Законность, 2001, №9, c.7.
140. Копытов И. Новые вопросы при назначении судебно-психиатрических
экспертиз // Законность, 1997, №11, c.38.
141. Маликов В. Уголовно-правовая охрана жизни человека в России // Российский
Судья, 2003, №8, c.18.
142. Ничипорович А. Квалификация умышленных убийств при отягчающих
обстоятельствах // Судовы Весник, 1996, №4, c.23.
143. Павлова Н. Убийство матерью новорожденного ребенка // Законность, 2001,
№12, c.43.
144. Погодин О., Тайбаков А. Убийство матерью новорожденного ребенка //
Законность, 1997, №5, c.16.
145. Попов А. Об ошибке виновного при совершении убийства с особой
жестокостью // Закон и право, 2003, №1, c.33.
146. Попов А. Квалификация убийства совершенного неоднократно // Российская
Юстиция, 2002, №5, c.37.
147. Попов А. Ответственность за убийство двух или более лиц // Законность, 2002,
№2, c.14.
148. Сафуанов Ф. Психолого-психиатрическая экспертиза несовершеннолетнего
обвиняемого // Российская Юстиция, 1997, №7, c.29.
 150

149. Сафуанов Ф. Экспертиза психического состояния матери, обвиняемой в

убийстве новорожденного ребенка // Российская Юстиция, 1998, №3, c.43.
150. Сердюк Л. Детоубийство: вопросы правовой оценки // Российская Юстиция,
2003, №11, c.43.
151. Спасенников Б. Вменяемость как категория уголовного права // Уголовное
право, 2003, №2, c.75.
152. Ульяновский К. Умышленные убийства: есть проблемы их толкования // Закон
и жизнь, 1997, №2, c.15.
153. Шарапов Р. К вопросу о начале уголовно-правовой охраны жизни человека //
Уголовное право, 1999, №4, c.33.

IV. Rapoarte ştiinţifice, autoreferate ale tezelor de doctor

154. Raport asupra activităţii reţelei de Medicină Legală în anul 2003 / Analiză statistică
şi prezentare grafică: profesor universitar dr. Dan Dermengiu. - Bucureşti: Institutul
Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”, 2003, p.27.
155. Pădure Andrei. Infracţiunile îndreptate împotriva sănătăţii, demnităţii şi vieţii
copiilor şi adolescenţilor (Etiopatogenia, particularităţile medico-legale şi aspecte sociale).
Autoreferat al tezei de doctor în ştiinţe medicale. - Chişinău: Universitatea de Stat de
Medicină „Nicolae Testemiţanu”, 2003. - 19 p.
156. Born-Alive Infants Protection Act № 2175 of 2001. Report №107-186. Legislative
Office, Washington, USA.
157. Fiona Brookman, Mike Maguire. Reducing Homicide: A Review of the Possibilities.
Home Office Report 01/03. United Kingdom of Great Britain. - University of Glamorgan,
2003, p. 23-25.
158. Hana Putkonen. Homicidal Women in Finland 1982-1992: Academic Dissertation.
Department of Forensic Psychiatry. – University of Helsinki, Finland, 2003, p.17-18.
159. Jenny Mouzos and Catherine Rushforth. Report on Family Homicide in Australia.
National Homicide Monitoring Program. – Australian Institute of Criminology. Melbourne
Exhibition Centre, 12-14 February, 2003, p.3-7.
160. Marlene L. Dalley, Ph.D. The Killing of Canadian Children by a Parent(s) or
Guardian(s): Characteristics and Trends 1990-1993 // Ottawa-Ontario-Canada, January,
1997, Missing Children’s Registry and National Police Services.
161. Ruth Lawrence, Toby Fattore with the assistance of Wendy Joung. Fatal Assault of
Children and Young People. June 2002 / Research undertaken and Report written for the
 151

NSW Child Death Review Team by the Commission for Children and Young People (ISBN
0734771037).

V. Hotărâri explicative
162. Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova cu privire la practica
judiciară în cauzele despre omor premeditat, nr. 9 din 15.11.1993 // Culegere de hotărâri
explicative. – Chişinău: Curtea Supremă de Justiţie – Centrul de Drept al Avocaţilor, 2002
- 436 p.
163. Постановление Пленума Верховного Суда Республики Беларусь о судебной
практике по делам об убийстве (ст. 139 УК), № 9 от 17.12.2002 г. // Судовы Весник,
2003, № 1, стр. 14.
164. Постановление Пленума Верховного Суда Российской Федерации о судебной
практике по делам об убийстве (105 УК РФ) № 1 от 27.01.1999 // Российская
Юстиция, 1999, стр. 53.
165. Постановление Пленума Верховного Суда Республики Узбекистан о судебной
практике по делам об умышленном убийстве № 40 от 20.12.1996 // Бюллетень
Верховного Суда Республики Узбекистан, 1997, № 1 – 2, стр. 121.
VI. Practica judiciară
166. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.
4689/2002. Decizia nr. 25. Şedinţa publică din 7 ianuarie 2003. (nepublicată)
167. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.
2927/2002. Decizia nr. 544. Şedinţa publică din 5 februarie 2003. (nepublicată)
168. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.
3013/2002. Decizia nr. 922. Şedinţa publică din 21 februarie 2003. Omor calificat. Uciderea
copilului nou-născut. (nepublicată)
169. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.
5122/2002. Decizia nr. 1074/2003. Şedinţa publică din 4 martie 2003. (nepublicată)
170. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.
300/2003. Decizia nr. 1220/2003. Şedinţa publică din 11 martie 2003. (nepublicată)
171. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.
5138/2002. Decizia nr. 3904/2003. Şedinţa publică din 19 septembrie 2003. (nepublicată)
172. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.
1308/2003. Decizia nr. 2634/2003. Şedinţa publică din 3 iunie 2003. (nepublicată)
 152

173. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.
2767/2003. Decizia nr. 4457/2003. Şedinţa publică din 14 octombrie 2003. (nepublicată)
174. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Decizia nr. 5797
din 10 decembrie 2003. Omor calificat. Lipsa stării de tulburare pricinuită de naştere.
(nepublicată)
175. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.
116/2004. Decizia nr. 1172/2004. Şedinţa publică din 27 februarie 2004. (nepublicată)
176. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.
1302/2004. Decizia nr. 1912/2004. Şedinţa publică din 7 aprilie 2004. (nepublicată)
177. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.
1020/2004. Decizia nr. 3341/2004. Şedinţa publică din 17 iunie 2004. (nepublicată)
178. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.
2418/2004. Decizia nr. 4478/2004. Şedinţa publică din 10 septembrie 2004. (nepublicată)
179. U.S. Supreme Court „Roe versus Wade”; 410 U. S. 113, 93 S. Ct. 705, 35 L. Ed. 2d
147 (1973).
180. U.S. Supreme Court „Planned Parenthood of Southeastern PA versus Casey” 505 U.S.
833 (1992).
181. Arhiva Judecătoriei sect. Botanica, mun. Chişinău. Dosarul nr. 1-494/96 din 23
martie 1996. Sentinţa din 14 iulie 1996. (nepublicată)
182. Arhiva Judecătoriei mun. Bălţi. Dosarul nr. 1-385/96 din 21 februarie 1996. Sentinţa
din 22 iulie 1996. (nepublicată)
183. Arhiva Judecătoriei mun. Bălţi. Dosarul nr. A-319/96 din 22 iulie 1996. Decizia din
13 noiembrie 1996. (nepublicată)
184. Arhiva Judecătoriei mun. Orhei. Dosarul nr. 1-285/97 din 10 mai 1997. Sentinţa din
18 iulie 1997. (nepublicată)
185. Arhiva Judecătoriei mun. Hânceşti. Dosarul nr. 1-159/98 din 2 martie 1998. Sentinţa
din 12 mai 1998. (nepublicată)
186. Arhiva Judecătoriei mun. Orhei. Dosarul nr. 1-252/98 din 11 martie 1998. Sentinţa
din 14 aprilie 1998. (nepublicată)
187. Arhiva Judecătoriei sect. Ciocana, mun. Chişinău. Dosarul nr. 1-523/99 din 19 mai
1999. Sentinţa din 28 septembrie 1999. (nepublicată)
188. Arhiva Judecătoriei sect. Ciocana, mun. Chişinău. Dosarul nr. 1-533/2000 din 6
aprilie 2000. Sentinţa din 12 februarie 2001. (nepublicată)
 153

189. Arhiva Judecătoriei mun. Hânceşti. Dosarul nr. 1-85/2001 din 15 februarie 2001.
Sentinţa din 28 iunie 2001. (nepublicată)
190. Arhiva Curţii de Apel mun. Chişinău. Colegiul penal. Dosarul nr. 1a-626/01 din 28
aprilie 2001. Decizia din 27 iunie 2001. (nepublicată)
191. Arhiva Judecătoriei mun. Hânceşti. Dosarul nr. 1-274/2001 din 22 mai 2001.
Sentinţa din 21 iunie 2001. (nepublicată)
192. Arhiva Curţii de Apel mun. Chişinău. Colegiul penal. Dosarul nr. 1a-937/2001 din
21 iunie 2001. Decizia din 31 octombrie 2001. (nepublicată)
193. Arhiva Judecătoriei sect. Botanica, mun. Chişinău. Dosarul nr. 1-620/02 din 22
aprilie 2002. Sentinţa din 30 mai 2002. (nepublicată)
194. Arhiva Judecătoriei mun. Bălţi. Dosarul nr. 1-560/2003 din 21 martie 2003. Sentinţa
din 4 iulie 2003. (nepublicată)
 154

ADNOTARE

Lilia Gîrla. Teză de doctor în drept la specialitatea 12.00.08

Drept penal (drept penal; criminologie)
Tema: Pruncuciderea: analiză juridico-penală şi criminologică

Pe parcursul deceniilor doctrina penală trata infracţiunea de pruncucidere în mod diferit, fiindcă în
mare măsură a depins atât de succesele medicinei la o anumită perioadă de dezvoltare a societăţii, cât şi
de influenţa concepţiilor religioase. În prezenta cercetare ştiinţifică au fost analizate aspectele juridico-
penale şi criminologice ale pruncuciderii. Drept bază a cercetărilor juridico-penale în materie de
pruncucidere a servit atât legislaţia penală (precedentă şi în vigoare) a Republicii Moldova, cât şi
practica judiciară privind examinarea cauzelor penale pe pruncucidere în Republica Moldova şi în
România. Totodată, a fost analizată literatura juridică de specialitate, legislaţia şi precedentele judiciare
a mai multor state, în special SUA, Marea Britanie, Australia, Canada. În cadrul cercetărilor juridico-
penale au fost examinate probleme discutabile de ordin teoretic şi practic ce ţin de calificarea faptei; a
fost propusă viziunea proprie referitor la probleme ce ţin de: determinarea în doctrina penală a
momentului de început al vieţii omeneşti; obiectul juridic şi obiectul material al infracţiunii de
pruncucidere; trăsăturile specifice ale laturii obiective a pruncuciderii (în special, timpul săvârşirii
infracţiunii); caracterul intenţiei făptuitorului şi influenţa lui la calificarea faptei; calificarea în cazul
participaţiei; delimitarea pruncuciderii de infracţiunile conexe; aprecierea juridică a tulburărilor
pricinuite de naştere. Criticii sunt supuse nu numai unele păreri discutabile ale savanţilor întâlnite în
literatura de specialitate, dar şi unele sentinţe intrate în vigoare, care au fost pronunţate de către
instanţele judecătoreşti din Republica Moldova. Autorul a evidenţiat că deseori calificarea omorului
copilului nou-născut este efectuată superficial şi în mod greşit, pedeapsa aplicată fiind atenuată
nejustificat. Îndeosebi s-a subliniat necesitatea elaborării şi adoptării unei noi hotărâri a Plenului Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova privind practica judiciară despre omoruri intenţionate. În
cadrul cercetărilor criminologice a fost analizată problema privind mecanismul comportamentului
criminal în pruncucidere, natura ei deterministă, starea şi dinamica pruncuciderilor înregistrate pe
teritoriul Republicii Moldova în perioada 1996-2004; au fost propuse unele măsuri preventive în comba-
terea pruncuciderii. De către autor a fost efectuată cercetarea criminologică proprie a cazurilor de prunc-
ucidere, examinate în instanţele judecătoreşti din Republica Moldova în perioada anilor 1996-2003.
Rezultatele cercetărilor criminologice în materia dată demonstrează că pruncuciderea este spe-
cifică tuturor societăţilor, indiferent de perioada istorică sau teritoriu, de nivelul dezvoltării culturale,
economice sau sociale. Cauza este ascunsă în conştiinţa inculpatei şi nu poate fi justificată prin lipsa de
bani sau a locului de trai, care, la rândul lor, pot fi considerate doar factori ce favorizează pruncuciderea.
 155

РЕЗЮМЕ
Лилия Гырла. Диссертация на соискание ученой степени
доктора права по специальности 12.00.08
Уголовное право (уголовное право; криминология;)
Тема: «Детоубийство: уголовно-правовая и криминологическая характеристика»

В данном диссертационном исследовании были рассмотрены уголовно-правовой и

криминологический аспекты детоубийства. В основу уголовно-правового исследования
положено предыдущее и действующее уголовное законодательство Республики Молдова, а
также практика вынесения приговоров по данной категории дел судебными инстанциями
Республики Молдова и Румынии. Вместе с тем, была проанализирована специальная
юридическая литература, законодательство и судебные прецеденты зарубежных стран.
В рамках уголовно-правового исследования рассмотрены спорные и дискуссионные вопросы;
предложена собственная позиция касательно: начала уголовно-правовой охраны жизни, предмета
и объекта детоубийства, особенностей объективной стороны детоубийства (в частности, времени
совершаемого деяния), характера умысла виновной и влияния его на квалификацию содеянного,
вопросов соучастия, разграничения от смежных составов преступления, а также психического
состояния матери в момент совершения детоубийства. Критике подвергаются не только отдель-
ные спорные позиции ученых, встречаемые в юридической литературе, но и некоторые
вступившие в законную силу приговоры судебных инстанций Республики Молдова. Автор
подчеркивает, что квалификация убийства новорожденного часто производится ошибочно и
поверхностно, а наказание, назначенное за это деяние виновным, зачастую оказывается чрез-
мерно и неоправданно легким. Особо подчеркивается необходимость разработки и принятия
нового Постановления Пленума Высшей Судебной Палаты Республики Молдова о судебной
практике об умышленных убийствах.
В рамках криминологического исследования проанализированы детерминистическая
природа детоубийства и его мотивационная структура; уровень и динамика детоубийств
зарегистрированных на территории Республики Молдова с 1996 по 2004 годы; предложены меры
по предупреждению совершения детоубийств. Было проведено криминологическое исследование
11 случаев детоубийства, рассмотренных судебными инстанциями за период с 1996 по 2003
годы. Его результаты свидетельствуют о том, что причины детоубийства кроются гораздо глубже
– в психологии виновной. Тяжелое материальное положение либо отсутствие жилья есть лишь
благоприятное условие, т.е. та среда, обстановка, которая способствует совершению дето-
убийства, и не может рассматриваться в качестве причины провоцирующей детоубийство.
 156

SUMMARY
Lilia Gyrla. Dissertation in order to obtain the Scientific Degree of Doctor in Law
Specialty 12.00.08 Criminal Law (Criminal Law; Criminology)
Theme: “Neonaticide: Penal and Criminological Research”

The death of children at the hands of their mothers constitutes a complex phenomenon observed
since the beginning of recorded history. Neonaticide has received more concerned attention in recent
times and is generally acknowledged to be a serious problem. This is a crime that leads to sentencing
that is now rarely rehabilitative, or corrective.
This dissertation presents an examination of the neonaticide, not only as a crime which is
prohibited by the Criminal Code, but at the same time it is treated as a complex phenomenon from the
criminological point of view.
The legal ground of this research is considered to be the actual penal legislation of the Republic of
Moldova, judicial practice from the national courts of justice and from Romania. Also there were
studied special foreign literature, legislation and judicial precedents of the foreign countries: USA, Great
Britain, Canada, and Australia.
The penal research which was undertaken by the author includes a lot of difficult and complex
scientific problems; there were suggested own points of view on the following: the beginning of the
human life and its legal protection; the object and the victim of neonaticide, peculiarities of the objective
side (time of its commission), type of the intention and its influence upon the qualification, problems of
complicity in child-killing, delimitation from other crimes, and evaluation of the state of mental distur-
bance during delivery and postpartum. At the same time there were shown different disputable points of
view, which are belonging to other scientific workers, which proved that often the child-killing has been
committed in complicity or with deliberation; always it was appreciated by legal authorities as a big
problem in judicial practice which induces to the necessity of the elaboration and adoption of the
Supreme Court decision on judicial practice about the homicides.
The criminological research includes the psychological nature of the child-killing behavior, there
was proposed an effective method for evaluating mothers who kill their neonates by means of
classification schemes, so called bio-psiho-sociocultural evaluation of child-killing behavior.
Also there were studied level and dynamics of the neonaticides in the Republic of Moldova for the
period of time 1996-2004 and were suggested measures for struggle with neonaticide. The author had
undertaken her own criminological research of the 11 cases of the neonaticide, which were examined by
the judicial courts for the period from 1996 till 2003. Results obtained shows that the causes of
neonaticide are complex, being in mind of the perpetrator. Difficult material and financial problem,
absent of the dwelling can make easier the committing of the neonaticide but are not the causes of it.
 157

CUVINTE-CHEIE

Cuvinte-cheie: pruncucidere; omor săvârşit în timpul naşterii sau imediat după naştere; copil
mai mic de 24 de ore; copil viu; viabilitatea copilului; stare de tulburare cauzată de naştere;
diminuarea discernământului; participaţie la omorul copilului nou-născut; omor săvârşit de către
mamă; cauzarea morţii propriului copil; survenirea morţii nou-născutului; negarea sarcinii.

Ключевые слова: детоубийство; убийство новорожденного во время родов или же

сразу после них; ребенок младше 24 часов от роду; живорожденный; жизнеспособность
ребенка; расстройство, вызванное родами; помрачение сознания; соучастие в убийстве
новорожденного; убийство совершенное матерью; причинение смерти собственному
ребенку; наступление смерти новорожденного; отрицание беременности.

Key words: neonaticide; killing of a newborn during the delivery or after it; infant younger
than 24 hours; a born-alive child; viability of the child; state of the mental disturbance, caused by
the delivery; disruption of consciousness; participation in child-killing; maternal filicide; causing
death to the own child; denial of pregnancy; death of the neonate.
 158

LISTA ABREVIERILOR

ICD-10 – International Classification of Diseases 10

OMS – Organizaţia Mondială a Sănătăţii
DI a MAI – Direcţia Informaţie a Ministerului Afacerilor Interne
f.d. – foaia dosarului