UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Drept
Catedra Drept Penal şi Criminologie

Maria Mutu-Strulea
DELINCVENŢA JUVENILĂ

Suport de curs

Chişinău 2008

1
CZU

Maria Mutu-Strulea
Delincvenţa juvenilă: Suport de curs.
–Chişinău: CEP USM, 2008. – 200 p.

Recomandată de Catedra Drept Penal şi Criminologie, Facultatea de Drept, (Universitatea de

Stat din Moldova)

Recenzent: Sergiu BRÎNZĂ, doctor habilitat în drept, profesor universitar.

În prezenta lucrare se face o analiză a delincvenţei juvenile în calitate de concept, a

teoriilor şi curentelor explicative ale delincvenţei juvenile, cercetare a personalităţii minorului
delincvent, precum şi a cauzelor ce determină conduita deviantă a minorilor. Studiul se bazează
pe date statistice actuale, graţie cărora autorul a realizat imaginea de ansamblu a stării, structurii
şi dinamicii fenomenului de delincvenţă juvenilă în Republica Moldova. Este specificat cadrul
instituţional de luptă cu delincvenţa juvenilă, fiind determinate şi modalităţile de prevenire şi
resocializare a delincvenţilor minori.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

ISBN
© Maria Mutu-Strulea, 2008
© CEP USM,
2008

2
 CUPRINS
Prefaţă...............................................................................................................................5
I. Noţiuni introductive despre delincvenţa juvenilă.....................................................7
1.1. Concepte definitorii privind delincvenţa juvenilă............................................ 7
1.2. Particularităţile delincvenţei juvenile............................................................15
1.3. Obiectul de studiu al delincvenţei juvenile......................................................16
1.4. Scopul şi funcţiile delincvenţei juvenile…………………………………..…21
1.5. Metodele de cercetare ale delincvenţei juvenile…………………………..…22
1.6. Legăturile delincvenţei juvenile cu alte ştiinţe juridice şi nejuridice….….…23
II. Evoluţia reglementărilor naţionale şi internaţionale privind delincvenţa
juvenilă............................................................................................................................. 25
2.1. Dezvoltarea reglementărilor privind delincvenţa juvenilă................................25
2.2.Cadrul legal naţional de reglementare a delincvenţei juvenile..........................31
2.3. Cadrul legal internaţional de reglementare a delincvenţei juvenile.................44
2.4. Tratamentul infractorilor minori în legislaţia penală a altor state ....................55
III. Etiologia delincvenţei juvenile prin prisma teoriilor de diversă
orientare............................................................................................................................65
3.1. Teorii de orientare bioantropologică..................................................................65
3.2. Teorii de orientare psihologică...........................................................................69
3.3. Teorii de orientare sociologică...........................................................................77
IV. Personalitatea delincventului minor......................................................................83
4.1. Conceptul de personalitate a delincventului minor. ..........................................83
4.2. Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii delincventului minor..........87
4.3. Formarea personalităţii delincventului minor..................................................101
4.4. Tipologia delincvenţilor minori......................................................................107
V. Minorul – victima infracţiunii.................................................................................112
5.1. Conceptul de victimă. ………………………………………………….…112
5.2. Comportamentul victimei minore în mecanismul actului infracţional….…116
5.3. Clasificarea şi tipologia victimelor minore.....................................................121
5.4. Prevenţia victimologică..................................................................................124
5.5.Suicidul minorilor............................................................................................133
VI. Fenomenologia delincvenţei juvenile………………………….…………….…138

3
 6.1.Criterii de evaluare a delincvenţei juvenile...................................................138
6.2. Starea, structura şi dinamica delincvenţei juvenile în Republica Moldova..142
VII. Cauzalitatea delincvenţei juvenile.........................................................149
7.1. Aspecte generale privind cauzele şi factorii delincvenţei juvenile.............149
7.2. Factorii delincvenţei juvenile.......................................................................150
VIII. Cadrul instituţional de luptă contra delincvenţei juvenile.........................156
8.1. Rolul ONU, al CE şi al UE în prevenirea şi combaterea delincvenţei
juvenile....................................................................................................................156
8.2. Cadrul legal instituţional în Republica Moldova în materia delincvenţei
juvenile............................................................................................................................164
8.3. Justiţia juvenilă: realităţi şi perspective......................................................170
VII. Combaterea delincvenţei juvenile......................................................................178
9.1.Prevenirea delincvenţei juvenile...................................................................178
9.2.Politici de prevenire şi de resocializare a delincvenţilor minori...................182

Anexa 1
Principiile Natiunilor Unite pentru prevenirea delincventei juvenile.
(Principiile de la Riyadh) Rezolutia 45/112 14 decembrie 1998.................................. 187
Anexa 2
Organizaţii naţionale de ajutorare a victimelor
infracţiunilor....................................................................................................................193
Anexa 3
Convenţia europeană cu privire la despăgubirea victimelor infracţiunilor violente
Strasbourg,1983...............................................................................................................197

4
 PREFAŢĂ
Pe parcursul ultimilor ani, persistenţa delincvenţei minorilor se datorează nivelului
scăzut de trai, diminuării sistemului de valori, lipsei unui sistem de justiţie juvenilă clar
detaşat, stabil şi calificat, ce ar contribui la protecţia minorilor defavorizaţi şi la stabilirea
garanţiilor în cazul tragerii lor la răspundere. Grija pentru cei care mîine vor deveni forţa
motrice a procesului de dezvoltare a umane este o constantă a vieţii sociale, o garanţie a
viitorului, de aceea devianţa şi delincvenţa minorilor nu este de neglijat şi se impune a fi
cercetată.
Prezentul support de curs familiarizează destinatarii săi cu unele concepte ce
vizează delincvenţa juvenilă, personalitatea minorului delincvent, cauzalitatea
delincvenţei minorilor, modalităţi de prevenire a flagelului, însoţite de date statistice care
reflectă starea şi dinamica delincvenţei minorilor în Republica Moldova.
Este de notat că, fiind o disciplină limitrofă dintre ştiinţele juridice şi cele
nejuridice, cercetarea delincvenţei juvenile, nu se poate priva de investigaţiile şi
rezultatele cercetărilor realizate în domeniul altor ştiinţe, cum ar fi criminologia,
psihologia, psihiatria, sociologia etc. Iată de ce în studiul respectiv au fost utilizate şi
izvoare doctrinare de ramură. Cercetarea delincvenţei juvenile se conturează în calitate
de conţinut prin prisma lucrărilor ştiinţifice ale autorilor M. Born, J.-F. Renucci, Ch.
Courtin, G. Bonnemaison, T. Amza, N. Mitrofan, F. Grecu, Ig. Ciobanu etc. În aceeaşi
ordine de idei, studiul materiei presupune şi cercetarea rapoartelor, a datelor statistice
emise de instituţiile guvernamentale sau de organisme nonguvernamentale cu activitate în
domeniul delincvenţei juvenile, făcîndu-se referire şi la cercetările realizate în urma
amplei activităţi a Institutului de Reforme Penală din Republica Moldova.
Materia studiată se bazează atît pe doctrină, cît şi pe reglementările legale
naţionale şi internaţionale. Evident, orice domeniu al vieţii cotidiene nu poate fi izolat de
relaţiile interstatale sau de reglementările impuse de organismele internaţionale, fapt
relevat şi în lucrarea de faţă, prin prezentarea şi analizarea actelor normative sau a celor
de recomandare din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, al Consiliului Europei sau al
Uniunii Europene.
Evident, orice abordare a unei tematici poate implica conotaţii conceptuale
diferite. Prin prezentul suport de curs, se face o încercare de a soluţiona unele chestiuni

5
problematice, care poate că nici nu au o soluţie unică, dar care tind a constitui o finalitate
şi un obiectiv de cercetare a comunităţii în general. Printre domeniile ce ar forma obiect
de cercetare ar fi: originea delincvenţei juvenile; modalităţi oportune de minimizare a
devianţei minorilor; perspectivele justiţiei juvenile restaurative; politici de resocializare a
delincvenţilor minori etc.
În urma examinării temelor propuse ţinem să subliniem importanţa societăţii şi
rolul familiei în soarta şi în devenirea oricărui copil, precum şi rolul culturii în evoluţia
fenomenului delincvenţial. De aceea, fără a intenţiona de a oferi soluţii exhaustive în
combaterea delincvenţei juvenile, susţinem necesitatea dezvoltării unei ambianţe
educaţionale adecvate pentru orice minor.
Oricare dintre măsurile luate de comunitatea internaţională sau de legiuitorul
naţional trebuie să se facă din perspective fundamentale generale avînd legătură cu
politica socială globală. Se urmăreşte, în general, favorizarea protecţiei sociale a
minorilor, şi chiar a tinerilor, în vederea evitării intervenţiei sistemului de justiţie
represiv pentru minori, precum şi a prejudiciului cauzat uneori de această intervenţie.
Aceste măsuri de protejare socială a minorilor trebuie aplicate înainte de trecerea la actul
delincvent.

6
TEMA I. Noţiuni introductive despre delincvenţa juvenilă

§1. Concepte definitorii privind delincvenţa juvenilă

Una dintre problemele acute cu care se confruntă civilizaţia actuală o constituie
escaladarea îngrijorătoare a fenomenului infracţional, în cadrul căruia delincvenţa
infantilo-juvenilă şi unele forme de predelincvenţă (devianţă) comportamentală deţin
ponderea. Delincvenţa juvenilă reflectă o inadaptare la sistemul juridic şi moral al
societăţii, fiind cea mai importantă dintre devianţele negative, care include violarea şi
încălcarea normelor de convieţuire socială, a integrităţii persoanei, a drepturilor şi
libertăţilor individului. Studiind acest fenomen trebuie luate în consideraţie atît
particularităţile biologice, cît şi cele psihologice ale copilăriei şi adolescenţei, devianţa
minorului fiind determinată, pe de o parte, de factori biogeni (leziuni cerebrale,
traumatisme obstetricale, meningoencefalite din copilărie) şi, pe de alta - de factori
sociogeni, în special carenţa afectivă, urmare a situaţiei de copil nedorit sau neglijat care
determină un handicap psihic al acestuia1. De aceea, o atenţie tot mai sporită se atrage
comportamentului deviant al minorilor, problemei educării tinerei generaţii în spiritul
respectării normelor morale şi de drept.
Vorbind despre delincvenţa juvenilă, nu putem trece cu vederea noţiunea de
criminalitate, care reprezintă totalitatea crimelor comise pe un anumit teritoriu, într-o
perioadă determinată de timp de persoane vinovate de comiterea acestor fapte; în cazul
nostru - totalitatea crimelor comise de către minori. Din contextul dat reiese că
criminalitatea nu poate fi studiată în afara societăţii, care redă aspectul social al
fenomenului în cauză. Aceste persoane, prin faptele săvîrşite, sînt legate de criminalitate
şi fac parte din criminalitate. Ele alcătuiesc populaţia penală spre care trebuie să-şi
îndrepte atenţia mai multe organe (de stat sau altele).2
Criminalitatea, în general, include totalitatea faptelor antisociale comise de fiinţe
umane, pe cînd criminalitatea minorilor face o specificare, punînd accentul pe vîrsta
persoanei culpabile de comiterea unei fapte interzise de lege şi care este determinată de
diferite aspecte biologice, psihologice şi sociale ce formează persoanalitatea umană. La

7
definirea corectă a conceptului de delincvenţă juvenilă un rol important îl are vîrsta
cronologică, care separă criminalitatea adulţilor de criminalitatea minorilor.
Criminalitatea minorilor cuprinde totalitatea faptelor penale săvîrşite de persoanele
care nu au împlinit vîrsta de 18 ani. 3
Există în acest sens o mare diversitate a definiţiilor date acestei noţiuni, de la
conceperea ei ca formă de „devianţă” (din punctul de vedere al sociologului) sau
„abatere de la normele penale” (din perspectiva juristului) şi pînă la definirea ei ca
formă de „inadaptare socială” ori „tulburare comportamentală” (în concordanţă cu
evaluările psihologilor sau psihiatrilor). 4
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin criminalitate se înţelege:
totalitatea infracţiunilor săvîrşite pe un anumit teritoriu într-o anumită perioadă.5
Acelaşi Dicţionar enumeră mai multe sensuri ale cuvîntului minor, însă în sensul
care prezintă pentru noi interes înseamnă: „care nu a împlinit încă vîrsta la care îşi poate
exercita toate drepturile”.6
Prin cuvîntul minor mai înţelegem: „fiinţă umană ocrotită de lege, care nu a
împlinit încă vîrsta la care îşi poate exercita toate drepturile”.7
Prin delincvenţă înţelegem:
1. Fenomen social care constă în săvîrşirea de delicte.
2. Totalitatea delictelor savîrşite la un moment dat, într-un anumit mediu sau de
către persoane de o anumită vîrstă. 8
Prin cuvîntul juvenil se înţelege: „care aparţine tinereţii, tineresc”.9
Pentru înţelegerea exactă a sensului cuvîntului juvenil, se face trimitere la un alt
termen – tinereţe, care, la rîndul său, înseamnă: „ Perioadă din viaţa omului între
copilărie şi maturitate”.10
Potrivit Dicţionarului de sociologie, definiţia noţiunii de adolescenţă este
următoarea: adolescenţă – etapă distinctă în evoluţia individului care se situează între
copilărie şi tinereţe, prezentînd aspecte caracteristice în plan biologic şi psihosocial.
Cuprinde două etape:
a) preadolescenţa (pubertatea), între 12-15 ani;
b) adolescenţă propriu-zisă, situată între 15 -18 ani.
Uneori se prelungeşte peste această limită, luînd forma adolescenţei întîrziate, datorită
extinderii timpului de şcolarizare şi amînării asumării de responsabilităţi sociale11.

8
 După aceste referiri se trece la conturarea conceptului de delincvenţă, mai întîi se
defineşte conceptul de delincvenţă în general, apoi cel de delincvenţă juvenilă.
Dicţionarul de psihologie menţionează că delincvenţa reprezintă ansamblul
infracţiunilor penale. 12 Observăm că, conform definiţiei date de acest Dicţionar, celelalte
încălcări de lege comise de către delincvenţi, în cazul nostru - de minori, nu sînt incluse
în termenul de delincvenţă, accentul punîndu-se doar pe fapte interzise de legea penală.
Absenţa unei definiţii unitare şi unanim acceptate a noţiunii de delincevnţă
juvenilă poate determina o serie de confuzii, care pot distorsiona constatările
investigaţiilor sociologice şi criminologice în acest domeniu. Motiv din care, există trei
tipuri de interpretări ale noţiunii de delincvenţă juvenilă în acest sens:
a) juridică, în sensul strict al termenului – minorul sau tînărul are responsabilitate
penală, începînd de la o anumită vîrstă;
b) formulată în termeni de inadaptare socială – diferite categorii de minori sau
tineri se confruntă cu o serie de dificultăţi de adaptare psihică şi socială;
c) formulată în funcţie de ameninţările la adresa minorilor – aceştia pot fi supuşi
unor rele tratamente sau abuzului sexual în interiorul sau în afara familiei. 13
Făcînd o analiză a tuturor noţiunilor explicate mai sus, prin criminalitate a
minorilor se înţelege: totalitatea infracţiunilor (a faptelor penale) săvîrşite pe un anumit
teritoriu într-o perioadă determinată de timp, de către persoane care nu au atins
majoratul.
Prin delincvenţă juvenilă înţelegem: totalitatea delictelor săvîrşite la un moment
dat, într-un anumit mediu de către persoane care nu au ajuns la maturitate.
De remarcat că atît în unele discursuri teoretice, cît şi în limbajul practicienilor se
invocă, destul de frecvent, noţiunile de devianţă, delincvenţă, delincvenţă juvenilă,
infracţionalitate, criminalitate, uneori cu anumite confuzii şi, oricum, mai puţin accesibile
publicului larg, cu atît mai mult cu cît în luările de poziţii pe această problemă accentul a
revenit genului proxim şi mai puţin diferenţelor specifice. În astfel de condiţii am
apreciat că o caracteristică mai profundă a conotaţiilor termenilor de referinţă ar fi bine-
venită. 14
Aşadar, conceptul de "delincvenţă juvenilă" cuprinde două noţiuni distincte, care
urmează a fi precizate, şi anume: conceptul de devianţă şi conceptul de juvenil. 15 Deşi
ambii termeni au intrat în limbajul curent şi par să aibă semnificaţii bine determinate şi

9
univoce, ei sunt folosiţi adesea cu înţelesuri diferite nu numai în vorbirea curentă, ci şi în
limbajul ştiinţific. Termenul "delincvenţă juvenilă" nu se întâlneşte în legislaţia penală
din ţara noastră. El este o creaţie, mai curînd, a criminologiei şi sociologiei, care au
elaborat expresia pentru a justifica diferenţele biologice, fiziologice, psihologice de
vîrstă.
Conceptul de delincvenţă juvenilă este sinonim în anumite limbi, cum ar fi
italiana, germana, franceza, cu noţiunea de criminalitate juvenilă (criminalita giovanile,
criminalité juvénile, juderd kriminalitat). La origine, în limba latină, aceste cuvinte aveau
înţelesuri diferite. Verbul "delinquere" avea accepţia de "a greşi", în timp ce prin
"crimen" se înţelegea "crima" de care era acuzat cineva. În literatura de specialitate
anglo-saxonă, termenul "delincvenţă" a păstrat semnificaţia sa originară (delinquency),
care nu se confundă cu sfera şi conţinutul noţiunii de "criminalite" (criminality). Prin
delincvenţă, în opinia cercetătorului I. Pitulescu, urmează să se înţeleagă o serie de fapte
ilicite, indiferent de faptul dacă au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu, absenţa
repetată şi îndelungată de la şcoală etc.).16
Termenul "delincvenţă juvenilă" a fost introdus în scopul de a face diferenţă de
fapte mai grave comise de către adulţi, cum ar fi cele penale, faţă de care se aplică şi un
alt statut sau regim. Termenul "delincvenţă" a devenit uzual limbajului din Moldova,
fiind folosit în paralel cu termenul "criminalitate", fapt ce face vagă distincţia dintre ei.
Dificultatea este susţinută de lipsa unui support legislativ în materie; or, legislaţia noastră
nu abordează deosebirea dintre crimă şi delict, avînd doar conceptul de infracţiune în
legea penală. De aceea, în majoritatea cazurilor, aceste cuvinte continuă să fie folosite cu
aceeaşi semnificaţie. De exemplu, Codul penal francez separă faptele în crime şi delicte
punînd la bază gravitatea lor, de aici şi deosebirea dintre "criminalitate" şi "delincvenţă".
În limbajul penaliştilor ţărilor europene, care au la origini Codul lui Napoleon, crimele
sînt delicte cele mai grave pasibile de privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 5
ani.17 În criminologie, după Yamarellos şi Kellens (1970), "crima este orice
comportament antisocial susceptibil de aplicarea unei sancţiuni de natură punitivă
pronunţată de un organ jurisdicţional emanat de o putere publică".18 În acest concept se
regăsesc ambele noţiuni, fiind un concept prea larg.

10
 Delincvenţa şi criminalitatea sînt reprezentate drept concepte generale ale vieţii
sociale; în sens larg al cuvîntului fiind sinonime, dar cu diferite aspecte în sens restrîns,
punîndu-se accentul pe alte relaţii: act, autor, victimă.
În conformitate cu Recomandarea REC (2003)20 a Comitetului de Miniştri al CE
către statele membre cu privire la noile modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi
rolul justiţiei juvenile din 24 septembrie 2003, "delincvenţa" semnifică faptele care se
încadrează în sfera dreptului penal. În unele state aceasta se extinde asupra
comportamentului antisocial şi/sau deviant care face parte din sfera administrativă şi
civilă, adică în final interpretarea urmează să aparţină legiuitorului naţional, fiind
acceptată şi sfera largă a termenului.
În legătură cu utilizarea în literatura penală a termenului "minor", V. Dongoroz
consideră că acesta prezintă inconvenientul de a fi prea vag şi de a crea confuzia cu
accepţia pe care acest cuvînt o are în dreptul civil. În dreptul internaţional se conturează
tot mai mult un consens în a defini drept copil orice persoană sub vîrsta de 18 ani.
Regulile Naţiunilor Unite cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate definesc
drept minor “orice persoană sub vîrsta de 18 ani”.19 Articolul 1 al Convenţiei ONU cu
privire la drepturile copiilor defineşte copilul drept “orice persoană în vîrstă de pînă la 18
ani, cu excepţia cazurilor când majoratul este atins mai devreme în conformitate cu
legislaţia naţională”. Astfel vîrsta majoratului este determinată de fiecare stat în parte. La
stabilirea limitei de vîrstă de la care copiii răspund penal trebuie luată în consideraţie
maturitatea emoţională, mentală şi intelectuală a copiilor.
În cadrul delincvenţei juvenile, în paralel cu delincveţa este întîlnit şi termenul
"predelincvenţă". El desemnează în mod nedifirenţiat fie situaţia minorului care, deşi a
săvîrşit o faptă prevăzută de lege, nu răspunde totuşi penal din cauza vîrstei, fie situaţia
minorului care are un comportament imoral, fără ca faptele respective să fie prevăzute de
legea penală. Se prezumă astfel că minorul respectiv este un delincvent potenţial.
Totodată, conceptul de delincvenţă nu trebuie confundat cu cel de “devianţă”.
Altfel spus, sfera conceptului de devianţă este mai largă şi cuprinde noţiunea de
“delincvenţă”. În acest sens s-a arătat că devianţa constă în “orice act, conduită sau
manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup
social particular”.20 Este un tip de comportament care se opune celui convenţional sau
conformist şi cuprinde nu numai încălcările legii, ci orice "deviere" de conduită. Devianţa

11
include acele comportamente care se abat de la sau intră în conflict cu "standardele"
acceptate în societate. În acest sens, cercetătorul german J.Fichter distinge "devianţa
pozitivă" de cea "negativă". La prima individul se abate de la stereotipurile sociale şi
adoptă norme şi valori "superioare" ce diferă de standardele "medii", la a doua individul
încalcă normele "interioare", cu valoare medie în cadrul grupului. De aceea, conţinutul
devianţei depinde mult şi se deosebeşte de cultura unui grup social. De exemplu, printre
ei se numără elevii care dovedesc un slab randament şcolar, sînt indisciplinaţi, manifestă
atitudini negative faţă de şcoală, cadre didactice, părinţi, colegi etc., nu participă decît
sporadic la activităţile organizate ale grupului educativ, îşi petrec timpul liber în anturaje
stradale. Nici una din aceste manifestări nu trebuie înscrisă, în mod obligatoriu, într-un
registru patologic sau penal, deoarece numai în anumite condiţii (anturaj nefast, ocazii
infracţionale, consum de alcool etc.) ele pot fi indicii simptomatice ale unui eventual
viitor delincvent. Aceste manifestări le putem denumi ca fiind predelincvente numai în
condiţiile în care se poate aprecia că aceasta ar fi un mecanism prealabil de trecere la act.
Actele de devianţă nu aduc prejudicii sistemului de valori al societăţii, dar prezintă un
pericol pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii individului.
Deci, din cele nominalizate, succesiunea faptelor după sfera de cuprindere ar fi:
DEVIANŢĂ-PREDELINCVENŢĂ-DELINCVENŢĂ-CRIMINALITATE.
Unii cercetători au inclus în conţinutul termenului " juvenil" şi categoria aşa-
numiţilor "tineri adulţi". Totuşi, extinderea înţelesului adjectivului “juvenil” la grupe de
vârstă care au depăşit pragul minorităţii este excesivă şi nejustificată. În primul rînd, nu
s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte limita superioară a aşa-numitei grupe de vîrstă
a "tinerilor adulţi". Pe de altă parte, aplicarea unui regim sancţionator identic cu cel al
adultului ar întrerupe pentru o durată mai mare continuitatea acestui proces de formare,
pregătire şi integrare a "tânărului adult", facilitând marginalizarea lui socială postpenală
şi sporind dificultăţile inserţiei sale în viaţa activă.21
Vorbind despre coraportul existent între termenul delincvenţă juvenilă şi termenul
criminalitatea minorilor, este necesar să evidenţiem că criminalitatea minorilor exprimă
totalitatea infracţiunilor comise de minori la atingerea vîrstei de răspundere penală, adica
se are în vedere vîrsta generală de 16 ani şi, pentru unele componenţe de infracţiune
prevăzute de art.21 CP RM, vîrsta de 14 ani. Cînd vorbim despre delincvenţa juvenilă
avem în vedere nu doar infracţiunile comise de minor, ci toate încălcările de lege, şi nu

12
are importanţă vîrsta la care au fost ele comise, vorbim despre totalitatea încălcărilor de
la normele legale şi morale comise de fiinţe umane pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani.
Deci, termenul delincvenţă juvenilă este mai larg, referindu-se la un spectru mai larg de
subiecţ, precum şi de încălcări comise de minori.
Termenul delincvenţă juvenilă, intrat în uz tot mai des în ultimul deceniu, provine
de la cel francez – „delinquence juvenile”, desemnînd ansamblul devierilor de la norma
socială şi penală, săvîrşite de minori pînă la 18 ani şi sancţionate juridic. 22
În limba franceză, noţiunea delincvenţă înseamnă: ansamblu de infracţiuni comise
într-un anumit timp şi spaţiu, fiind utilizat alături de termenul criminalitate. În psihologia
din spaţiul românesc el a fost preluat şi folosit într-un sens restrîns, deoarece are menirea
de a face o diferenţiere distinctă între infracţiunea comisă de adulţi şi minori. 23
Cu referire la disciplina noastră, considerăm mai oportun să folosim termenul de
delincvenţă juvenilă, deoarece se atribuie la comiterea tuturor abaterilor de la normele în
vigoare, precum şi de la cele morale. El nu se reduce doar la fapte interzise de legea
penală şi nu se limitează doar la vîrsta stabilită de legea penală de tragere la răspundere
penală, ci relatează totalitatea abaterilor comise de minori la diferite etape ale vieţii sale.
De asemenea, în cazul minorilor este mai oportun de a folosi noţiunea de
delincvenţă juvenilă – tot în sensul de criminalitate – termenul impunîndu-se în doctrină
pe motiv că este mai puţin traumatizant faţă de noţiunea de criminalitate folosită în cazul
adulţilor24, exprimînd, totodată, un spectru mai larg în comparaţie cu criminalitatea
minorilor.
Delincvenţa juvenilă reprezentînd: totalitatea încălcărilor legale, precum şi
morale comise la un moment dat, într-un anumit mediu de către minori, adică persoane
care nu au atins vîrsta de 18 ani şi nu au dobîndit încă capacitatea deplină de execiţiu.

Referinţe:
1. Dana Damir, Elena Toader. Discernopatia şi delincvenţa infantilo-juvenilă.- Romanian
Society of Legal Medicine, 2006, p.51.
2. Mirişan Valentin. Criminologie. – Oradea: Editura Împrimeriei de Vest, 2000, p.33.
3. Florentina Grecu, Sorin M. Rădulescu. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană între Statele Unite şi
România. – Bucureşti: Lumina Lex, 2003, p.25.
4. Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a - Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1996, p.240.
5. Ibidem, p.274.

13
6. Ibidem, p.275.
7.
Ibidem, p.1093.
8. Ibidem, p.552.
9. Ibidem, p.1093.
10. Dicţionar de sociologie/Coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu.-Bucureşti: Babce, 1993, p.19.
11. Popescu Maria. Delincvenţa juvenilă şi criteriile psihiatrice de recuperare: autoreferatul tezei de doctor.-
Institutul de Medicină şi Familie din Bucureşti; 1983.
12. Dicţionar de psihologie/Coordonatori: Ursula Şchiopu. – Bucureşti: Babce, 1997, p.214.
13. Florentina Grecu, Sorin M. Rădulescu. Op. cit, p.26.
14. Rotaru O. Delincvenţa juvenilă şi regimul penal al minorilor. Sorgintea noţiunilor//Avocatul
poporului,
(Chişinău), 2005, nr.4-6, p.26-28.
15. Aramă E. Istoria dreptului.- Chişinău, 1997, p.23-24.
16. Pitulescu I. Delincvenţa juvenilă.- Bucureşti, 2002, p.17.
17. Michel Born. Psychologie de la delinquance. – Bruxelles: de Boeck Université, 2003, p.20.
18. Ibidem, p.20.
19. Regula 11 (a) din Regulile ONU cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate.
20. Nistorianu Gh., Păun C. Criminologie.-Bucureşti, 1995, p.23-26.
21.Rotaru Oxana. Criminalitatea minorilor: aspect penal, psihologic şi criminologic: Teză de doctor în drept-
Chişinău, 2007.
22. Svetlana Rusnac. Factori sociali în comportamentul delicvent al minorilor // Universitatea Liberă Internaţională
din Moldova: Analele ştiinţifice: Drept, 1999, Vol. 3, p.60.
23. Svelana Crivenchi. Aspecte psihologice ale delincvenţei// Delincevenţa juvenilă. Prevenire şi recuperare.
Universitatea de Criminologie. Conferinţă ştiinţifică a profesorilor Catedrei Asistenţă Socială şi Sociologie din 15-
16 ianuarie 2002 /Coleg. red.: M. Laşcu, Valeriu Bujor, A. Moraru, V. Troenco.- Chişinău: Centrul Editorial al
Universităţii de Criminologie, 2002, p.30.
24. Anastasiu Crişu. Tratamentul delincventului minor în dreptul penal şi dreptul procesual penal român. Aspecte de
drept comparat. - Bucureşti: Tipo – AXTIS S.A., 2000, p.21.

14
 §2. Particularităţile delincvenţei juvenile
Din definiţiile date delincvenţei juvenile rezultă că acestui fenomen îi sînt
specifice o serie de trăsături sau caractere generale, definitorii, care îi dezvăluie
etiologia complexă şi îi conferă un loc aparte în cadrul manifestărilor sociale negative.
1) O primă trăsătură a delincvenţei juvenile este că ea are un caracter social de
masă, în sensul că are o anumită frecvenţă şi se dezvoltă în societate, care poate fi
înfăţişată în cifre, ceea ce justifică utilizarea unor metode statistico–matimatice pentru
elaborarea concluziilor referitoare la dinamica şi structura delincvneţei juvenile, la
prognoze şi măsurări pentru prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile la scara
întregii societăţi.
2) Caracterul instorico–evolutiv, care exprimă ideea persistenţei fenomenului
delincvenţa juvenilă, dar în structură şi dinmaică diferită, de la o epoca la alta, de la o ţară
la alta sau de la o zonă geografică la alta.
Delincvenţa juvenilă a însoţit întreaga istorie a societăţii omeneşti şi nu există
premise pentru a considera că acest fenomen va dispărea, indiferent de orînduirile sociale
care vor succeda.
Caracterul istorico – evolutiv nu înseamnă doar o repetiţie mecanică constantă,
ascendentă sau descendentă, a fenomenului delincvenţei juvenile, ci producrea unor
schimbări în structura şi dinamica fenomenului, în formele de exprimare, în raport de
care trebuie căutate cauzele şi remediile.
3) Caracterul prejudiciabil, exprimat în periculozitatea socială pe care o are în
sine fenomenul delincvenţei juvenile pentru valorile sociale şi individuale ocrotite de
normele dreptului şi ale moralei, pentru întregul sistem de valori consacrate de cultura şi
civilizaţia umană.
4) Caracterul complex al delincvenţei juvenile, cu valenţe predominant bio –
psiho – sociale. Această trăsătură exprimă faptul că delincvenţa juvenilă nu există în
afara societăţii, comportamentului şi activităţii acestuia. Fenomenul reflectă deci şi
individualitatea bio-psiho-socială a participanţilor la comiterea diferitelor încălcări ale
normelor morale şi de drept, care exprimă atît caracterul complex al etiologiei
comportamentului antisocial al minorilor, cît şi diversitatea tipurilor existente.

15
 5) Caracterul variabil al delincvenţei juvenile, care derivă din varietatea
încălcărilor de lege şi de morală comise de minori, cît şi din varietatea de exprimare
concretă a minorilor prin acţiunile ilicite comise. Aşa cum nu există doi oameni identici,
tot aşa nu există nici încăplcări de acţiuni ilicite identice.
6) Caracterul condiţional al delincvenţei juvenile, constînd în aceea că, fiind un
fenomen cu manifestări fizico–sociale, delincevneţa juvenilă nu poate exista în afara unui
proces cauzal, nu poate fi de natură necondiţionată, acauzală. Toate încălcările de lege şi
morală comise de minori sînt favorizate de anumiţi factori; totodată, este posibil de a
acţiona pentru descoperirea acestor factori şi pentru combaterea lor prin măsuri
preventive şi de represiune penală.

§3. Obiectul de studiu al delincvenţei juvenile

Criteriul principal de delimitare a unei discipline de alta reprezintă obiectul ei de

studiu. În dependenţă de ceea ce constituie obiectul de studiu al cursului respectiv, în
diferite state se preia fie o denumire sau alta a acestuia, cum ar fi: Drept penal al
minorilor, Criminalitatea minorilor şi, respectiv, Delincvenţa juvenilă. Deoarece cursul
dat îşi propune un studiu mai amplu decît normele juridice penale în materie, obiectul de
studiu va fi complex. Am putea grupa conceptele privind obiectul de cercetare al
delincvenţei juvenile după cum urmează:
I. Delincvenţa juvenilă ar avea un dublu obiect de studiu: mecanismul trecerii la
act şi actul delincvenţial propriu-zis cimis de către minor. Mecanismul trecerii la act ar
cuprinde studiul condiţiilor vieţii, al cauzelor şi factorilor predispozanţi de la origini pînă
în imediata apropiere temporală a faptei comise, iar actul delincvenţial ar fi fapta, nu
doar infracţiune, comisă de către delincventul minor.
II. Delincvenţa juvenilă ar avea un triplu obiect de cercetare: delincvenţa juvenilă,
delictul şi delincventul minor. Delincvenţa ar cuprinde totalitatea faptelor sau abaterilor
de la lege comise de către minor într-o anumită dimensiune temporală şi spaţială,
caracterizînd fenomenul de delincvenţă juvenilă la general, în amploarea şi starea sa.
Delictul reprezintă orice faptă sau deviere de la lege indiferent de natura acesteia; or,
noţiunea de delict trebuie înţeleasă lato sensu (fără a se face confuzia cu delictul civil).
Delincventul minor urmează a fi studiat prin prisma personalităţii sale, dar făcîndu-se o

16
cercetare în particular, or nu există un delincvent universal, cu particularităţi specifice
tuturor. Evident, în studiul personalităţii necesită a fi abordate şi particularităţile bio-
psiho-sociale ale minorilor, pornind astfel cercetarea de la schemele comportamentale sau
crizele de vîrstă specifice etapelor de dezvoltare a minorului în copilărie sau adolescenţă.
III.Obiectul quatriplu al delincvenţei juvenile include studiul personalităţii
delincventului minor, al reacţiei sociale, al formelor de delincvenţă şi prevenirea
delincvenţei juvenile.
Personalitatea infractorului minor reprezintă o sinteză a tuturor trăsăturilor
bio – psiho – sociale, care au un înalt grad de stabilitate şi atribuie o identitate de sine
individului delincvent.
Formele de delincvenţă presupun comiterea diverselor încălcări de legi de către
minori, adică:comiterea, întîi de toate, a diverselor tipuri de infracţiuni de către minori,
delicte civile, contravenţii administrative, precum şi alte încălcări de lege şi morală,
manifestate prin diverse modalităţi, prin intermediul diverselor mijloace şi metode pe un
teritoriu determinat, într-o perioadă determinată de timp. Obiectul de studiu al
Delincvenţei juvenile îl constituie şi reacţia socială împotriva delincvenţei minorilor
care se realizeză atît prin acţiunea asupra cauzelor şi condiţiilor ei sociale şi individuale,
cît şi prin reacţia socială împotriva crimelor deja comise de către minori şi descoperite de
organele de drept, în vedera curmării activităţilor infracţionale, a împiedicării repetării
acestora, a trageriii la răspunderea penală a infractorilor minori şi sancţionării lor, sau
aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter educativ, corectării şi reeducării lor
precum şi reintegrării post penale. Obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl
constituie, de asemenea, prevenirea şi combaterea acestui fenomen, care se realizează
prin aplicarea totalităţii măsurilor statale şi sociale orientate spre înlăturarea,
minimalizarea sau neutralizarea cauzelor şi condiţiilor delincvenţei sau chiar a
criminalităţii minorilor, spre reţinerea lor de la comiterea unor fapte interzise de legislaţia
în vigoare, corectarea comportamentului lor în spiritul respectării normelor morale şi de
drept.
Criminologul francez Maurice Cusson examinează patru direcţii de cercetare în
cadrul delincvenţei juvenile1 :

17
1) autori care consideră delincvenţa ca un simptom, în special sînt psihologii şi psihiatrii
pentru care criminalitatea nu este o problemă în sine, dar o manifestare a unei tulburări
care trebuie depistată;
2) autori care apreciază criminalitatea în calitate de un pericol social care ameninţă din
interior (este viziunea apărării sociale);
3) autori care examinează delincvenţa ca o problemă de viitor, fiind caracteristică
îndeosebi sociologilor;
4) autori pentru care delincventul sau criminalul nu este decît o victimă (a mediului
social, a mediului familial, a problemelor sale psihologice sau a represiunii) care trebuie
lecuit şi protejat de către societate.
În concluzie, deducem că obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl constituie
personalitatea infractorului minor, cu o sinteză de trăsături bio – psiho – sociale, care
au un înalt grad de stabilitate şi atribuie o identitate de sine individului delincvent,
materializat într-un comportament antisocial, precum şi alegerea căilor ilicite pentru
satisfacerea necesităţilor sale, sau, în caz de necesitate, neîndeplinirea acţiunilor utile
pentru preîntîmpinarea lor, reacţia socială faţă de cele comise de către minori,
precum şi prevenirea şi combatrerea acţiunilor ilicite şi imorale în rîndurile
minorilor.
Nu în ultimul rînd este de menţionat că geneza şi, deci, obiectul de cercetare al
Delincvenţei juvenile se face din 4 perspective: psihosocială, criminologică,
evoluţionistă, clinică. 2
I. Perspectiva psihosocială – actele de delincvenţă sînt acte sociale, adică care
cuprind raporturi între fiinţe umane, fără a cere ca acesta să fie unul imediat. În acest
ansamblu de conduite sociale se disting comportamente neutre (a face notiţe la conferinţă
sau la un curs), comportamente prosociale (a arunca deşeurile în ladă, a ajuta pe cineva
să traverseze strada, a face donaţii de sînge …), comportamente asociale care deja pot
provoca o daună fără ca să existe voinţa de a dăuna (a sparge un obiect, a accidenta uşurel
un pieton din eroare) şi comportamente antisociale care implementează o intenţie
negativă (a fura, a agresa…). Anume ultimele două cuprind comportamentul considerat
delincvent.
Pentru ca o conduită să fie etichetată drept una cu conotaţii negative, trebuie ca
cineva din corpul social să o aibă. De asemenea, totul va depinde şi de grup, de ţara în

18
care se află autorul conduitei. Or, este imposibil a înţelege şi a trata delincvenţa fără a se
face referire la societatea în care ea există.
Perspectiva psihosocială preia ca bază faptul că orice act delincvent, adică contrar
normelor legale sau sociale, evoluează în spaţiu şi în timp. Un act reprimat într-o
societate poate să nu fie reprimat în alta (ex. eutanasia, avortul, pedofilia, consumul
drogurilor sau al alcoolului pot fi chiar incriminate penal în unele ţări). Evaluarea
devianţei unui act poate varia şi după grupul social, religios, cultural, etnic sau tribal:
unele practici de violenţă (terorism, excizii) pot fi considerate ca licite sau glorioase.
II. Perspectiva criminologică – Un rol important în aprecierea unui act ca fiind
delincvent o are contextul social şi legal. Însă, nu există criterii clare şi definitive pentru a
stabili ordinea gravităţii actelor. Din punct de vedere strict legal, gravitatea actelor este
specificată în funcţie de pedeapsa acordată. În acelaşi timp, opinia publică poate stabili o
clasificare diferită de cea legală. De aceea, cercetătorii italieni Giasanti şi Maggioni au
ajuns la aceeaşi concluzie că există diferenţă între sancţiunile prevăzute de legea penală
şi cerinţele şi atitudinile opiniei publice. Un sistem al reacţiei sociale poate fie pus în
acţiune doar în anumite condiţii – cînd coincide cu legea. Deşi, unele acte de delincvenţă,
pentru că nu sînt constatate, pot şi să nu fie supuse reacţiei sociale (ex: suicidul, acte de
pruncucidere nu sînt mereu semnalate). Anume sistemul reacţiei sociale oferă o
reflectare, chiar dacă este scăzută, a realităţii. De aceea, curentul numit “criminologia
reacţiei sociale“ tinde să depăşească limitele delincvenţei oficiale prin utilizarea surselor
posibile de cercetare a delincvenţei, precum şi prin cercetarea victimizării.
Principalii factori ai scenei criminologice

19
 Mediul de apartenenţă:
Familia, instituţia socială

legislatorul
Martorii

Autorul
↕
Victima
Sistemul penal:
Poliţia Opinia
Procuratura publică
Instanţe de judecată

III. Perspectiva evoluţionistă – pentru că actul delincvent intervine la un anumit

moment al vieţii, el trebuie înţeles în geneza sa. Pentru a-l cerceta, este necesar a studia
macrogeneza şi microgeneza lui.
Macrogeneza cuprinde ansamblul vieţii individului înainte de momentul trecerii la
act. Microgeneza priveşte succesiunea fazelor înainte şi aproape de actul delincvent
(fazele lui De Greeff).
Procesul de socializare acţionează de-a lungul întregii vieţi, dar, în particular, în
copilărie şi adolescenţă. Individul poate rămîne la o etapă de egocentrism; or, mulţi
delincvenţi nu concep şi nu acceptă nevoile altora în raport cu acţiunile lor.
Deci perspectiva evoluţionistă tinde să înţeleagă mecanismul de socializare-
asocializare. Traiectoria delincventă poate fi diferită: unii comit acte delincvente în
adolescenţă; alţii ieşiţi din adolescenţa lor delincventă nu mai comit acte în maturitate;
alţii devin delincvenţi doar la vîrsta adultă.
IV. Perspectiva clinică – tinde să înţeleagă persoana în funcţionalitatea sa internă,
adică personalitatea individului.
Termenul “clinic“ semnifică examenul direct al subiectului şi toate tehnicile de
investigare şi de cercetare a cazului individual. Criminologia clinică este centrată pe
observare, pronostic, diagnostic şi tratament.
Pentru a forma o viziune completă despre individ, perspectiva clinică tinde să se
plaseze sub diferite unghiuri de vedere parcurgînd cîteva etape:
● analiza generaţiilor anterioare ale individului, legăturle ce uneau persoanele din
aceeaşi generaţie ca şi individul cercetat;

20
 ● analiza familiei individului cercetat (de la bunei la nepoţi);
● analiza istoriei individuale (curriculum vitae – prin ce a trecut şi proiectele lui de
viitor).
Uneori, există tendinţa în societatea contemporană de a compara comportamentul
adolescentului cu cel al adultului, atribuinu-i adolescentului conştiinţa morală şi
discernămîntul adultului. Dar nu i se poate cere unui minor să respecte moralitatea şi
normele care acţionează vis-à-vis de adulţi, pentru că un astfel de criteriu este
inoperaţional faţă de un minor care nu are capacitatea necesară de a înţelege consecinţele
actului deviant. În această ordine de idei, autorul francez Maurice Cusson ridica
întrebarea dacă ar putea fi numită delincvenţa juvenilă drept o “nebunie a tinereţii“,
evocînd un anumit număr de studii empirice, după care, pentru un anumit număr de
subiecţi, delincvenţa se manifestă la sfîrşitul adolescenţei. Una dintre explicaţii ar fi că
adolescentul este situat între două extremităţi: familia de origine şi şcoală, pe de altă parte
fiind mediul social, inclusiv de lucru faţă de care are o anumită reticenţă. De asemenea,
minorul poate profita de libertatea sa pe care i-o oferă legea prin multiplele facilităţi şi
garanţii, de aceea el poate experimenta, ştiind că nu riscă prea mult.
Referinţe :
1. Maurice Cusson. Délinquants pourquois.- Paris: Armand Colin, 1981, p.52.
2. Michel Born. Psychologie de la delinquance – Bruxelles: de Boeck Université, 2003,
p.11.

§4. Scopul şi funcţiile delincvenţei juvenile

Delincvenţa juvenilă are ca scop principal apărarea împotriva încălcărilor de lege
comise de minori, precum şi prevenirea comiterii unor fapte interzise de legea penală.
Vorbind despre apărarea celor mai importante valori socale ocrotite de legislaţia în
vigoare, este necesar a evidenţia că, întîi de toate, are loc apărarea vieţii şi sănătăţii
persoanei, drepturile şi libertăţile omului, proprietatea omului, mediul înconjurător,
orînduirea constituţională, suveranitatea Republicii Moldova, pacea, securitatea omenirii,
precum şi alte valori ocrotite atît de legea penală, cît şi de alte acte normative.
Scopul de prevenire a comiterii unor fapte interzise de legislaţia în vigoare se
realizeză prin două mari direcţii de bază. În primul rînd, are loc prevenirea generală, care
se referă la toţi minorii în abţinerea din partea lor de a comite fapte interzise de legislaţia
21
în vigoare şi, în al doilea rînd - prevenirea specială, care se referă doar la minorii care au
încălcat prevederile legislaţiei şi se realizezază prin aplicarea măsurilor de constrîngere
împotriva unor astfel de persoane.
Pe lîngă scopurile nomunalizate, delincvenţa juvenilă mai realizează şi
următoarele funcţii:
Funcţia descriptivă, constă în studierea şi consemnarea datelor privind volumul
criminalităţii minorilor, fie global, fie într-o ţară, fie într-o anumită zonă geografică,
într-o anumită unitate de timp.
Prin această funcţie se realizează, totodată, cunoaşterea structurii criminalităţii
minorilor, felul crimelor săvîrşite pe tipuri sau grupuri de infracţiuni (de exemplu –
omoruri, vătămări corporale, violuri, infracţiuni contra patrimoniului – furturi, tîlhării,
jafuri etc.), precum şi după locul săvîrşirii (criminalitatea urbană sau rurală).
Funcţia explicativă, are menirea de a favoriza cunoaşterea reală a fenomenului
criminalităţii minorilor, în special a cauzelor, condiţiilor, factorilor comiterii lor,
respectiv etiologia crimelor.
Funcţia predictivă, se realizează în direcţia anticipării unor modificări
cantitative şi calitative ale fenomenului infracţional în rîndurile minorilor, atît în ceea ce
priveşte tipologiile infracţionale, cît şi autorii implicaţi, pe o anumită perioadă de timp,
într-un spaţiu determinat în scopul elaborării şi realizări unor măsuri adecvate pentru
prevenirea şi combaterea acestuia.
Funcţia profilactică, se materializează în elaborarea ştiinţifică a unui sistem
eficient de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor în baza sintetizării
cunoştinţelor teoretice referitoare la fenomenul infracţional, crimă, personalitatea
infractorului minor, cauzele, condiţiile criminalităţii minorilor, precum şi referitoare la
minor, ca victimă a infracţiunii, corectării lui în spiritul respectării legilor.

§5. Metodele de cercetare a delincvenţei juvenile

Metoda statistică are ca sarcină de bază descrierea numerică a stării şi dinamicii
criminalităţii minorilor după indicatorii absoluţi şi relativi, precum şi a modalităţilor de
combatere a criminalităţii minorilor de către organele de stat şi obşteşti.
O altă sarcină este stabilirea legăturilor statistice, interdependenţelor şi raporturilor
dintre starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi evoluţia unor sau altor procese sociale,

22
între starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi evoluţia unor sau altor procese sociale,
între starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi activitatea organelor de drept.
O altă sarcină a metodei statistice este de a determina tendinţele evaluării
criminalităţii şi determinantele acesteia.
Ultima sarcină se realizezaă prin relevarea aspectelor pozitive şi a deficienţiilor
din practica combaterii criminalităţii minorilor, care va contribui la elaborarea
propunerilor şi recomandărilor privind desăvîrşirea acesteia.
Metoda observării constă în perceperea şi descrierea anumitor fapte, evinimente.
Metoda experimentală reprezintă observarea desfăşurată a unui fenomen sau a
mai multor fenomene şi, ulterior, pe calea experimentului se vor stabili legăturile de
intercondiţionare între fenomenele care au avut loc şi elaborarea, pe baza celor petrecute,
a unei ipoteze de veridicitate sau falsitate.
Metoda istorică constă în cercetarea unui fenomen pe baza apariţiei lui, evoluţiei
şi dispariţiei ulterioare.
Metoda comparativă oferă posibilitatea demonstrării legăturii cauzale între
evenimentele petrecute; comparîndu-le, se demonstrează existenţa sau inexistenţa lor într-
o perioadă determinată de timp, într-un loc determinat şi dependenţa unuia faţă de celălat.
Metoda de predicţie oferă posibilitatea prevestirii unor evenimente care pot avea
loc în viitor şi elaborării unor măsuri de precauţiune pentru prevenirea acestui fenomen.

§6. Legăturile delincvenţei juvenile cu alte ştiinţe juridice şi nejuridice

Delincvenţa juvenilă se poate coraporta unor discipline juridice, precum şi celor
nejuridice, unor ramuri de drept, cît şi unor ştiinţe ce nu depăşesc cadrul de reglementare
juridică.
O primă legătură strînsă pe care o are delincvenţa juvenilă este cu dreptul penal,
deoarece ambele cercetează fenomenul criminalităţii, deşi dreptul penal totuşi are ca
obiect o sferă mai restrînsă a criminalităţii, şi anume: infracţiunea răspunderea penală-
pedeapsa. Delincvenţa juvenilă cercetează faptele (infracţiuni, contravenţii, delicte)
comise de subiecţi minori, cauzele dezvoltării unui comportament delincvent, condiţiile
şi evoluţia acestuia.
Ambele discipline au ca finalitate combaterea şi prevenţia comportamentului
infracţional.

23
 Dacă delincvenţa juvenilă este cea care propune sancţiunile oportune aplicate
minorilor, atunci dreptul penal este cel care, legiferîndu-le, le va aplica avînd ca bază
legea penală.
O altă ramură de drept cu mare adiacenţă este dreptul procesual penal, care
reprezintă o activitate reglementată de lege, pe care o desfăşoară autoritatea judiciară, cu
participarea activă a persoanelor interesate, ca titulare de drepturi şi obligaţii, în scopul
constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice
persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. 1
Conexiunea dintre discipline am putea să o tratăm prin următoarea paralelă:
- dacă procesul penal este o activitate desfăşurată de organele judiciare, atunci
delincvenţa juvenilă, nefiind o activitate prin sine însăşi, este realizată de un
spectru mai larg de subiecţi: doctrinari, organe de drept;
- dacă procesul penal este o activitate reglementată de lege, atunci delincvenţa
juvenilă este o disciplină, un domeniu de studiu, care cercetează actele
normative în materie, precum şi propune crearea sau modificarea acestora;
- procesul penal se realizează într-o cauză penală, delincvenţa juvenilă există
oricînd: prealabil procesului, concomitent acestuia sau postproces.
Delincvenţa juvenilă şi criminologia au legătură strînsă, deorece criminologia
studiază fenomenul criminalităţii în general, delincvenţa juvenilă însă cercetează doar
fenomenul delincvenţial în rîndurile minorilor; criminologia studiază persoanlitatea
infractorului, stabilind multitudinea de factori şi condiţii care îl determină să comită fapte
interzise de legea penală, pe cînd delincvenţa juvenilă studiază personalitatea
delincventului minor, delictele comise cel mai des de minori, cauzalitatea acestora,
sancţiunile aplicate minorilor.
Criminologia stabileşte modalităţi generale de prevenire şi combatere a
criminalităţii, pe cînd delincvenţa juvenilă enumeră modalităţile specifice, determinate de
vîrsta fragedă, de luptă cu criminalitatea în rîndurile minorilor, de elaborare a unor
măsuri eficiente de educare a tinerei generaţii.
Delincvenţa juvenilă şi psihologia au legătură strînsă, deoarece psihologia oferă
posibilitatea cunoaşterii proceselor psihice, temperamentului, caracterului minorului,
etapele de dezvoltare a minorului şi particularităţile specifice fiecărei perioade de vîrstă,

24
 factorii de dezvoltare şi de viaţă care îşi pun amprenta pe formarea lui ca delincvent
minor.
Delincvenţa juvenilă şi psihiatria de asemenea au legătură între ele, deoarece
psihiatria studiază criminalitatea minorilor sub aspectul deviaţiei penale, care îşi are
originea nu numai în factori exogeni (externi), dar adesea se datorează exacerbării unor
laturi ale personalităţii, cu dereglări la limtă sau chiar în domeniul patologiei mentale.
Există legătură şi între delincvenţa juvenilă şi statistica, deoarece statistica
constituie una dintre sursele cele mai importante de date referitoare la criminalitate ca
fenomen social de masă, oferind astfel delincvenţei juvenile informaţie în vederea
stabilirii stării şi dinamicii fenomenului. Statistica oferă informaţii în legătură cu evoluţia
diferitelor categorii de infracţiuni sau delicte, creşterea lor în anumite zone sau
descreşterea lor în altele, încercînd astfel să prezinte o imagine cît mai veridică asupra
tendinţelor delincvenţei juvenile.
Referinţe:
1. Vasile Păvăleanu. Drept procesual penal. Partea generală. – Bucureşti: Lumina Lex, vol.I,
2004, p.16.

Capitolul II. Evoluţia reglementărilor naţionale şi internaţionale privind

delincvenţa juvenilă

§1. Dezvoltarea reglementărilor privind delincvenţa juvenilă

Evoluţia delincvenţei juvenile este strîns legată de istoricul apariţiei codurilor
juridice. Primele menţiuni referitoare la justiţia juvenilă se regăsesc în Codul lui
Hammurabi, care menţiona că copilul minor care a comis o crimă împotriva părintelui său
putea fi izgonit din trib sau lipsit de moştenire, fie sancţionat prin tăierea degetelor. Dacă
însă delictul era comis de minor pentru prima dată sau nu era calificat ca fiind grav, atunci
era posibilă iertarea acestuia.
În Grecia Antică, doar părinţii aveau drepturi depline asupra copiilor, iar acest
lucru dura pîna la 18 ani, cînd odraslele atingeau majoratul şi cînd li se acorda cetăţenia. 1
Platon menţiona că copiii erau pedepsiţi doar pentru infracţiuni deosebit de
grave, ca, de exemplu, omorul, fiind sancţionaţi cu exil pe un termen de un an, iar dacă, din

25
diferite motive, acest termen nu se respecta, se aplica pedeapsa cu închisoare pe un termen
de 2 ani.
Aristotel menţiona că minorii vor fi pedepsiţi doar pentru comiterea unei
infracţiuni de omor cu voinţă.
Legea celor XII table repartiza minorii în două mari grupe:
- puberii (de la 14 ani băieţii şi de la 12 ani fetele);
- impuberii (pînă la 14 ani băieţii şi pînă la 12 fetele).2
În cazul comiterii unei crime de către puberi, faţă de ei se aplica bătaia, dar putea
fi aplicată şi pedeapsa cu moartea de către păgubaş; impuberii, din cauza vărstei fragede,
puteau fi numai bătuţi.
În secolele precedente minorii nu beneficiau de un regim juridic aparte faţă de
adulţi, fiind condamnaţi şi pedepsiţi la fel ca şi aceştia. Nu existau nici proceduri speciale de
judecare a acestora şi nici facilităţi de reeducare şi socializare a lor.
Începînd cu perioada Evului Mediu, odată cu influenţa exercitată de Biserica
catolică, reglementările juridice referitoare la delincvenţa juveniulă s-au modificat. Biserica,
precum şi juriştii timpului considerau că minorii aflaţi sub vîrsta de 7 ani nu au atins încă
vîrsta raţiunii, motiv pentru care nu pot fi făcuţi responsabili pentru „transgresiunile” lor
spiriuale. 3
În urma acestei concepţii, minorii au început a fi priviţi altfel şi în mai multe
state, la care se atribuie şi Anglia, unde legea scutea de răspundere penală minorii în vîrstă
de la 7 la 14 ani, fiind supuşi răspunderii doar în cazul demonstrării că la momentul
comiterii unor fapte interzise de lege aveau o înţelegere deplină asupra celor comise.
În codificarea „Carolina” (1521–1532) a legislţaiei Germaniei, aplicarea pedepsei
cu moartea faţă de minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani era exclusă. Dacă la o vîrstă
apropiată de 14 ani minorul comitea o faptă interzisă de legea penală cu circumstanţe
agravante, se aplica principiul „intenţia completează neatingerea vîrstei”. În cazurile date,
putea fi aplicată pedeapsa cu moartea.
Ulterior, în perioada Iluminismului, situaţia s-a schimbat şi mai mult. Se atrăgea
o atenţie sporită problemei educării copiilor, ceea ce a dus la apariţia unor noi concepţii
pedagogice. Deosebirea dintre lumea adulţilor şi a celor minori era tot mai clară,
determinînd schimbarea legislaţiei şi atribuirea unui regim juridic special copiilor.

26
 În secolul XIX, în majoritatea statelor europene au fost construite cămine sau
„case de refugiu”, concepute special pentru protecţia socială a copiilor orfani, abandonaţi
sau neglijaţi, pentru a-i feri de influenţele nocive din cadrul familiei, de sărăcie, de
criminalitate. La începutul secolului al XIX–lea, Johann Pestalozzi a iniţiat în Argau
(Elveţia) primul aşezămînt pentru delincvenţi, centrat pe reeducarea acestora, iniţiativă care
s-a răspîndit ulterior în mai multe ţări europene4.
La fel ca şi în Europa, în Statele Unite în secolul XIX minorii au început a fi
priviţi separat de adulţi, ceea ce a adus la apariţia primelor legi speciale în baza cărora tinerii
delincvenţi puteau fi judecaţi în cadrul unui regim juridic separat de cel al adulţilor. În
perioada 1938-1945, legislaţia specială pentru minori s-a generalizat în toate statele
americane, ca urmare a Actului reglementînd funcţionarea tribunalelor pentru tineri
(juvenile Court Act), elaborat de guvernul federal în anul 1938. Principiile în baza cărora
funcţionau tribunalele erau următoarele:
• Convingerea că statul este „cel mai important şi mai esenţial părinte” al
copiilor din cadrul graniţelor sale;
• Convingerea că aceşti copii merită salvaţi, în condiţiile aplicării unor
proceduri non–punitive;
• Convingerea că toţi copiii trebuie să fie îngrijiţi şi educaţi, iar atunci cînd
această educaţie este viciată, să fie protejaţi, inclusiv de stigmatizarea rezultată din procesul
de judecată;
• Convingerea că actul de justiţie, pentru a-şi putea îndeplini scopurile,
trebuie să fie individualizat, pentru a avea un rol cu adevărat util, justiţia trebuie să ţină
seama de faptul că fiecare copil este diferit de ceilalţi, iar necesităţile, aspiraţiile şi condiţiile
sale de viaţă trebuie cunoscute din punctul de vedere al particularităţilor lor individuale;
• Convingerea că folosirea unor proceduri non penale sunt absolut necesare
pentru a ţine seama, cu prioritate, de trebuinţele copilului, tribunalele trebuie să ajute
copilul, nu să-l pedepsească. 5
Toate principiile enumerate mai sus erau luate ca bază la elaborarea actelor
juridice necesare în vederea reglementării poziţiei copiilor. Accentul principal era pus pe
învăţătură. Procesul de învăţămînt începe să se modifice considerabil, o atenţie sporită
atragîndu-se normelor morale în procesul instruirii tinerii generaţii. În legislaţia Uniunii
Sovetice au fost făcute specificări referitoare şi la poziţia minorilor, care, în urma comiterii

27
 de infracţiuni, erau trimişi pentru ispăşirea pedepsei în şcoli de îndreptare, a căror denumire
s-a modificat în colonii de reeducare.
Evoluţia reglementărilor penale în Republica Moldova privind
infractorul minor pînă la adoptarea Codului penal din 1961 a fost caracterizată de un sistem
de mutaţii juridice în acest spaţiu, generate de Unirea Principatelor (24 ianuarie 1859). A
intrat în vigoare primul Cod penal român (la data de 1 mai 1865), ulterior apare Codul de
procedură penală.
Conform legislaţiei existente, importanţă juridică o aveau trei perioade din viaţă
a copilului:
pînă la 8 ani, cînd minorii nu puteau fi supuşi răspunderii penale;
2. între 8–15 ani, cînd aplicarea pedepsei depindea de faptul dacă infracţiunea s-a
săvîrşit cu sau fără percepere, într-un caz figurînd ca circumstanţă atenuantă, în
celălalt urmînd aplicarea măsurilor de constrîngere şi de orientare educativă
(supravegherea din partea părinţilor, trimiterea temporară în vreo mănăstire);
3. de la 15 la 20 ani, cînd minorii erau supuşi la răspunderi potrivite
necondiţionate.
Codul penal de la 1936, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, prevedea
următorul sistem pentru minori: fixează majoratul la 19 ani, pîna la care nevîrstnicii trec
două trepte de vîrstă: cea a copilăriei (pînă la 14 ani), cînd minorul nu raspunde penal şi cea
a adolescentei (14-19ani), cind minorul nu este responsabil pentru delictul savîrsit, doar
daca se doveşte că fapta s-a produs cu discernamînt; 2)pentru minorii de pînă la 14 ani,dar şi
pentru minorii care nu au activat cu limpede judecată se prevad măsuri de protecţie, de
tutelare şi preventiv educative care încetează cînd minorul adolescent împlineşte vîrsta de
21 ani.
Ulterior, prin legea de la 24 septembrie 1938, suferă modificari în ce priveşte
publicul minor: 1)majoratul e redus la 18 ani; 2) incapacitatea de răspundere penală coboara
pe scara vîrstei de la 14 la 12 ani; 3) de la 12 la 15 ani, minorul răspunde penal numai dacă a
lucrat cu limpede pricepere;4) de la 15 la 18 ani răspunde penal,dar se bucură de ameliorări
la aplicarea pedepsei;5) cuvintele „copil”şi „adolescent” se înlocuiesc cu cuvîntul
“minor“;6) se introduce pedeapsa cu moartea (prin modificarile din 1939) pentru infracţiuni
ce înteresează ordinea publică şi siguranţa statului.

28
 În Moldova Sovietică, o reglementare mai adecvată a activităţii procesual–
penale, în general, şi a celei în privinţa minorilor,în special, a putut fi obţinută abia dupa
aprobarea Codului penal al R.S.S.M. la 24 martie 1961.
Codul penal al RSSM prevedea în art.10 răspunderea penală a minorilor, şi
anume: că sunt supuse răspunderii penale persoanele care la momentul săvîrşirii infracţiunii
au împlinit vîrsta de 16 ani.
Persoanele cu vîrsta între 14 şi 16 ani, care au săvîrşit o infracţiune, sunt supuse
răspunderii penale numai pentru omor, vătămarea intenţionată a integrităţii corporale, care a
dus la tulburarea sănătăţii, tîlhărie, precum şi pentru alte componenţe de infracţiune.
Totodată, alin. 3 art. 21 CP din 1961 prevedea, că dacă instanţa de judecată va
considera că corectarea persoanei în vîrstă de sub 18 ani, care a săvîrşit o infracţiune ce nu
prezintă pericol social, este posibilă fără aplicarea pedepsei penale, ea poate aplica acestei
personae măsuri de constrîngere cu caracter educativ.
Codul penal din 1961 prevedea următoarele feluri de sancţiuni aplicabile
minorilor:
- privaţiunea de libertate;
- munca corecţională fără privaţiune de liberatate;
- amenda,
- destituirea din funcţie.
Conform prevederilor CP din 1961, privaţiunea de libertate se stabilea pentru
minori pe un termen ce nu poate depăşi 10 ani, iar în cazul în care minorul cu vîrsta între
16-18 ani a săvîrşit o infracţiuine pentru care se prevede pedeapsa cu detenţiune pe viaţă,
termenul privaţiunii de libertate nu putea depăşi 15 ani.
Minorii îşi executau pedeapsa în colonii de educare prin muncă, şi anume:
- minorii, condamnaţi prima dată la privaţiune de libertate, precum şi minorele –
în colonii cu regim comun;
- minorii, care au executat anterior o pedeapsă sub formă de privaţiune de
libertate - în colonii cu regim înăsprit.
Altă sancţiune aplicată minorilor era munca corecţională fără privaţiune de
libertate, care se stabilea pe un termen de la 2 luni pînă la 2 ani şi se executa, conform
sentinţei instanţei de judecată, fie la locul de muncă al condamnatului, fie în alte locuri din
raionul în care locuia condamnatul.

29
 Din cîştigul condamnatuluzi la munca corecţională fără privaţiune de libertate se
reţinea în folosul statului o parte stabilită prin sentinţa instanţei de judecată în limitele de la
5 la 20%.
În cazul în care persoana, condamnată la munca corecţională fără privaţiune de
liberate, urmînd să-şi execute pedeapsa la locul de muncă, s-a eschivat de la executarea
pedepsei, instanţa de judecată, la propunerea organului afacerilor interne ori la demersul
unei organizaţii obşeteşti sau al colectivului de muncă, putea să trimită această persoană
pentru executarea pedepsei în alte locuri, stabilite de oragnele competente să aplice munca
corecţionalîă, însă în raza domiciliului condamnatului.
Dacă persoana condamnată la munca corecţională fără privaţiune de libertate se
sustrăgea cu rea-voinţă de la executarea pedepsei, instanţa de judecată putea să înlocuiască
termenul neexecutat al municii corecţionale cu pedeapsa privativă de libertate pe acelaşi
termen.
Altă sancţiune aplicată minorilor era amenda, care reprezenta o sancţiune
bănească ce se aplica de instanţa de judecată în cazurile şi în limitele prevăzute de cod.
Mărimea amenzii se stabilea în dependenţă de caracterul şi gravitatea infracţiunii
săvîrşite, luîndu-se în consideraţie situaţia materială a celui vinovat, în limitele de la 25 la
500 de salarii minime, iar pentru infracţiuni cu scop de profit - în limita de pînă la 5000 de
salarii minime, luîndu-se ca bază mărimea salariului minim la momentul săvîrşirii
infracţiunii.
Minorul, care lucra, singur achita amenda, pentru minorul care însă nu lucra
amenda se achita de părinţii lui.
Altă sancţiune apliocată minorilor era mustrarea publică, care consta în
pronunţarea în public de către instanţa de judecată a mustrării aplicate vinovatului, aducînd
aceasta, în cazurile necesare, la cunoştinţă publicului prin presă sau prin alte mijloace.
Minorilor condamnaţi la privaţiune de libertate sau la muncă corecţională pentru
infracţiuni, săvîrşite la vîrsta sub 18 ani, le putea fi aplicată faţă liberarea condiţionată
înainte de termen de pedeapsă sau înlocuirea părţii neexecutate prin altă pedeapsă mai
blîndă.
Potrivit art.52 al Codului penal din 1961, eliberarea condiţionată înainte de
termen de pedeapsă mai blîndă putea fi aplicată celui condamnat pentru o infracţiune

30
săvîrşită la o vîrstă sub 18 ani numai dacă dintr-o purtare exemplară şi atitudine cinstită faţă
de muncă şi învăţătură a dovedit că s-a corectat.
Faţă de minori, în conformitate cu Codul penal vechi, se aplicau următoarle
măsuri de constrîngere cu caracter educativ:
1) obligaţia de a cere părţii vătămate scuze în mod public sau sub o altă formă
stabilită de instanţa de judecată;
2) mustrarea sau mustrarea aspră;
3) avertismentul;
4) obligarea minorului, care a împlinit vîrsta de 15 ani, să repare dauna cauzată,
dacă minorul are un cîştig propriu şi dacă dauna nu depăşeşte un salariu minim, sau
obligarea să repare prin munca sa dauna materială cauzată, dacă aceasta nu depăşeşte un
salariu minim; în cazul în care dauna depăşeşte un salariu minim, repararea daunei se face
pe calea unei acţiuni civile;
5) încredinţarea minorului pentru supraveghere severă părinţilor sau persoanelor
care îi înlocuiesc;
6) încredinţarea minorului pentru supraveghere unui colectiv de muncă, unei
organizaţii obşteşti, cu consimţămîntul acestora, sau unor cetăţeni, la cererea lor;
7) internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de educaţie sau
într-o instituţie curativă şi de educaţie.

Referinţe :
1. Igor Ciobanu. Criminologie. Vol. II. – Chişinău: Cartdidactica, 2004, p.226.
2. Ibidem, p.227.
3. Florentina Grecu, Sorin M. Rădulescu. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană între
Statele Unite şi România. – Bucureşti: Lumina Lex, 2003, p.40.
4. Ibidem, p.41.
5. Ibidem, p.43.

§2. Cadrul legal naţional de reglementare a delincvenţei juvenile

Actualmente, cadrul legal naţional în materia protecţiei drepturilor şi intereselor
copiilor dispune de un larg spectru de acte normative, care, pe de o parte, asigură drepturi,
pe de alta, sancţionează faptele minorilor, iar, în al treilea rînd, apără victima minor. Printre
actele normative privind protecţia drepturilor copilului se enumeră:
 Legea privind drepturile copilului 338 din 15.12.94 //Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr.13/127din 02.03.1995;

31
 Codul familiei nr.1316 din 26.10.2000 //Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.47-48/210 din 26.04.2001;
 Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002 //Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr.128-129/1012 din 13.09.2002;
 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.122 din 14.03.2003
//Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110/447 din 07.06.2003;
 Codul cu privire la contravenţiile administrative, adoptat la 29.03.85// Veştile
R.S.S.M., 1985, nr.3, art.47;
 Codul de executare al Republicii Moldova nr.443 din 24.12.2004 //Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr.34-35/112 din 03.03.2005;
 Hotărîrea Guvernului privind măsurile de ameliorare a situaţiei materiale a
minorilor, ai căror părinţi se eschivează de la achitarea pensiei alimentare,
nr.769/25.11.92 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.11/353 din
30.11.1992;
 Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Concepţiei naţionale privind protecţia
copilului şi a familiei nr.51 din 23.01.2002 //Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.17-19/121 din 31.01.2002;
 Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia
copilului şi familiei nr.727 din 16.06.2003 //Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.126-131/774 din 27.06.2003;
 Hotărîrea Guvernului cu privire la protecţia copiilor şi familiilor socialmente
vulnerabile nr.198 din 16.04.93 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
nr.4/119 din 30.04.1993;
 Hotărîrea Guvernului despre aprobarea măsurilor speciale pentru combaterea şi
profilaxia criminalităţii în rîndurile minorilor nr.566 din 15.05.2003 //Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr.87-90/600 din 23.05.2003;
 Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de
executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul
comunităţii nr.1643 din 31.12.2003 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
nr.16-18/124 din 23.01.2004.

32
 În ce priveşte regimul juridico-penal al minorilor în Republica Moldova
conform Codului penal actual, subiectul infracţiunii este persoana care săvîrşeşte
nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii. Subiect al infracţiunii poate fi atît persoana care
săvîrşeşte o infracţiune consumată, cît şi cea care comite o tentativă de infracţiune.
Persoana fizică poate fi subiect al infracţiunii dacă întruneşte cumulativ următoarele
condiţii: limita de vîrstă cerută de lege şi responsabilitatea. Aceste condiţii mai sînt numite
generale, fiind condiţii sine qua non pentru calitatea de subiect al infracţiunii în general şi nu
sînt incluse în componenţele infracţiunilor, ci rezultă din normele cu caracter general cuprinse
în Partea Generală a Codului penal (art.21, 22, 23).
Pentru ca o persoană să devină subiect al infracţiunii se cere ca la momentul
comiterii faptei să fi împlinit o anumită vîrstă. În dreptul penal al ţării noastre vîrsta de la care
orice persoană responsabilă răspunde penal pentru săvîrşirea unei fapte prejudiciabile este vîrsta
de 16 ani.
Minorii care au depăşit vîrsta de 14 ani, dar nu au împlinit vîrsta de 16 ani sînt
pasibili de răspundere penală numai pentru săvîrşirea în stare de responsabilitate a infracţiunilor
prevăzute de alin.(2) art.21 CP. Minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani nu răspund penal
pentru faptele prevăzute de legea penală.
Legea penală în vigoare pentru prima dată defineşte noţiunea responsabilităţii
(legislaţia anterioară conţinea numai definiţia iresponsabilităţii) ca fiind: starea psihologică a
persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi
capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile (art.22 CP). În asemenea stare factorul
intelectiv (inteligenţă, raţiune) şi cel volitiv al persoanei nu sunt afectaţi în nici un fel.
Responsabilitatea este o premisă a vinovăţiei, a infracţiunii şi a răspunderii penale,
iresponsabilitatea (art.23 CP) constituind o stare psihofizică anormală şi o cauză care exclude
răspunderea şi pedeapsa penală.
În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii, potrivit art.475
al Codului de procedură penală, afară de circumstanţele generale prevăzute, urmează a se
stabili:
1) vîrsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);
2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare
intelectuală, volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului,
interesele şi necesităţile lui;

33
 3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului;
4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.
În contextul legii procesual penale, la audierea bănuitului învinuitului,
inculpatului minor participarea apărătorului şi a pedagogului sau a psihologului este
obligatorie.
Legea penală a Republicii Moldova, stabileşte un anumit spectru al pedepselor
aplicabile acestora. Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea
condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor,
cît şi a altor persoane.
Munca neremunerată în folosul comunităţii este o pedeapsă care poate fi aplicată
doar în calitate de pedeapsă principală, aceasta fiind una dintre pedepsele de bază alternative
celor privative de libertate, care a completat sistemul de pedepse din Codul penal din
18.04.2002.
Conform alin.(1) art.67 CP, „munca neremunerată în folosul comunităţii constă în
antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă,
determinată de autorităţile administraţiei publice locale.”
Potrivit Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub
formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, pedeapsa sub formă de muncă
neremunerată în folosul comunităţii se execută la obiecte cu destinaţie socială de la locul de trai
al condamnatului. Obiectele cu destinaţie socială sînt determinate de către primărie (pretură), de
comun acord cu serviciul de executare, la organizaţii, instituţii şi întreprinderi, indiferent de
forma organizatorico-juridică a acestora (în continuare – organizaţii). Durata timpului de
prestare a muncii neremunerate în folosul comunităţii nu poate depăşi 4 ore – în zilele în care
condamnatul nu este ocupat la locul de muncă de bază, la serviciu sau la studii, şi 2 ore – în
zilele lucrătoare, după terminarea lucrului sau a studiilor, iar cu acordul condamnatului – 4 ore.
În conformitate cu acelaşi Regulament, condamnaţii la o astfel de pedeapsă pot
exercita următoarele lucrări: curăţarea terenului întreprinderilor industriale, acordarea de ajutor
la lucrările de cîmp sezoniere, lucrări temporare legate de îngrijirea şi păşunarea animalelor,
ocrotirea şi dezvoltarea gospodăriilor silvice, tăierea sanitară a pădurilor, colectarea plantelor
medicinale, curăţarea loturilor în urma defrişărilor, lucrări auxiliare în gospodăriile silvice,
crearea zonelor verzi, reparaţia obiectelor social-culturale, întreţinerea în stare funcţională a
sistemului de evacuare a apelor, cosirea ierbii şi tăierea arbuştilor, curăţarea de zăpadă a staţiilor

34
de autobuze şi terenurilor aferente, confecţionarea şi instalarea barierelor pentru stăvilirea
zăpezii, săparea gropilor pentru instalarea şi reparaţia acestor bariere, participarea la acţiunile de
protecţie a mediului înconjurător, amenajarea şi curăţarea teritoriilor, curăţarea acoperişurilor de
zăpadă, lucrări pentru întreţinerea fondului locativ şi a obiectelor de menire socială, culturală şi
sportivă, îngrijirea persoanelor de vîrstă înaintată, a invalizilor şi participanţilor la cel de-al
doilea război mondial, lucrări auxiliare la salubrizarea teritoriilor instituţiilor medicale, lucrări
de renovare şi întreţinere a edificiilor sportive, medico-sanitare (reparaţii curente, evacuarea
deşeurilor etc.), asistarea persoanelor cu handicap, care practică cultura fizică şi sportul
(însoţirea şi ajutorarea acestor persoane în calitate de asistent social), repararea cărţilor, lipirea
afişelor, lucrări auxiliare ce ţin de amenajarea oraşelor şi satelor pentru sărbătorile oficiale.
Închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvîrşirea unei
infracţiuni prin izolarea impusă acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei, în baza
hotărîrii instanţei de judecată, pe un anumit termen într-un penitenciar (alin.(1) art.70 CP).
Închisoarea este una dintre cele mai severe pedepse din rîndul celor principale, care se
caracterizează în mod esenţial prin două trăsături – izolarea forţată de societate a condamnatului
şi instituirea unui regim bine reglementat de executare a acestei pedepse.
Amenda, în conformitate cu alin.(1) art.64 CP, este o sancţiune pecuniară ce se
aplică de instanţa de judecată în cazurile şi în limitele prevăzute de Codul penal. Deci, amenda
este o restrîngere a drepturilor patrimoniale ale condamnatului, care se manifestă în reducerea
patrimoniului său. În prezent, amenda este una dintre cele mai răspîndite tipuri de pedepse în
majoritatea jurisdicţiilor lumii: atît în legile penale, cît şi în practica judecătorească. Amenda
poate fi aplicată atît ca pedepasă principală, cît şi ca pedeapsă complimentară. Amenda se
stabileşte în unităţi convenţionale, actualmente o unitate fiind egală cu 20 lei (alin.(2) art.64
CP).
Mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în limitele de la 150 la 1000
unităţi convenţionale, în funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite, ţinîndu-se cont
de situaţia materială a celui vinovat. Pentru infracţiunile săvîrşite din interes material (furt, jaf,
tîlhărie etc.), infractorul urmărind scopul de a se îmbogăţi în acest mod ilicit, limita maximă a
amenzii este de 5000 unităţi convenţionale. În acest caz, la aplicarea amenzii legiuitorul a
prevăzut două criterii de bază care trebuie luate în consideraţie la individualizarea pedepsei –
caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite şi situaţia materială a vinovatului. Caracterul şi
gravitatea infracţiunii săvîrşite depind de categoria la care infracţiunea este atribuită de legiutor

35
(art.16 CP), forma intenţionată sau imprudentă a vinovăţiei, consecinţele cauzate prin săvîrşirea
infracţiunii. La aprecierea situaţiei materiale a vinovatului trebuie de ţinut cont de mărimea
veniturilor condamnatului, numărul persoanelor aflate la întreţinere, alţi factori care determină
situaţia sa materială.
În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca
pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma
neachitată a amenzii cu arest sau închisoare în limitele termenelor prevăzute la art.68 sau 70 CP.
În astfel de cazuri de înlocuire a pedepselor, o lună de arest sau închisoare se calculează pentru
50 unităţi convenţionale (alin.(5) art.64 CP). Condamnatul se eschivează rea-voinţă cînd îşi
schimbă locul de trai şi nu anunţă organele care supraveghează executarea pedepsei, ascunde
sau nu declară veniturile din care amenda poate fi percepută.

Cazurile de eschivare cu rea-voinţă trebuie deosebite de cele cînd condamnatul, din

motive obiective (lipsa salariului sau a altor venituri, starea materială grea condiţionată de
numărul mare de persoane aflate la întreţinere sau care sînt bolnave etc.) nu este în stare să
plătească amenda stabilită. În situaţia dată, instanţa de judecată, potrivit prevederilor art.67 CP,
poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu munca neremunerată în folosul comunităţii,
calculîndu-se 60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru 50 unităţi
convenţionale de amendă (alin.(7) art.64 CP).
În cazul minorilor, legea penală prevede şi posibilitatea liberării de răspundere
penală.
Liberarea de răspundere penală reprezintă punerea în libertate a persoanei ce a
săvîrşit infracţiunea, care ulterior, în virtutea unor împrejurări prevăzute de legea penală, şi-a
pierdut gradul prejudiciabil. În aceste situaţii persoana este liberată de aplicarea din partea
statului a măsurilor cu caracter penal-juridic.
În Partea Generală a Codului penal sînt prevăzute (în art.53) următoarele tipuri de
liberare de răspundere penală:
a) în cazul minorilor (art.54 CP);
b) în cazul tragerii la răspundere administrativă (art.55 CP);
c) în legătură cu renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii (art.56 CP);
d) în legătură cu căinţa activă (art.57 CP);
e) în legătură cu schimbarea situaţiei (art.58 CP);
f)liberarea condiţionată (art.59 CP);

36
 g) în cazul prescripţiei tragerii la răspundere penală (art.60 CP).
Dreptul penal concură, la realizarea prevenţiei infracţionale în rîndurile minorilor,
îndeosebi prin adoptarea şi aplicarea unor reglementări şi a unui sistem sancţionator special
pentru minori, deosebite de cele privind combaterea infracţionalităţii în rîndul adulţilor. O
normă care stipulează o situaţie specifică regimului juridic al minorilor în dreptul penal se
conţine în prevederile art.54 CP, care stabileşte condiţiile liberării de răspundere penală a
minorilor.
În conformitate cu prevederile art.54 CP, liberarea minorilor de răspundere penală
este posibilă doar în cazul respectării următoarelor condiţii cumulative:
1)infracţiunea să fie săvîrşită de o persoană în vîrstă de pînă la 18 ani;
2)infracţiunea să fie săvîrşită pentru prima oară;
3)infracţiunea săvîrşită să fie uşoară sau mai puţin gravă;
4)să fie posibilă corectarea persoanei fără ca ea să fie supusă răspunderii penale.
În cazul în care sînt prezente toate aceste condiţii, persoanele pot fi liberate de
răspundere penală şi li se pot aplica măsuri de constrîngere cu caracter educativ, prevăzute de
art.104 CP (art.54 alin.(2) CP).
Plenul Curţii Supreme de Justiţie, prin pct.5 din Hotărîrea cu privire la aplicarea în
practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale, nr.16 din 31 mai 2004, a
stabilit că în cazurile în care sînt implicaţi minori, instanţele de judecată nu trebuie să admită
privarea de libertate a minorilor pentru infracţiunile ce nu prezintă gravitate sporită, dacă
corectarea şi reeducarea lor poate fi realizată fără izolare de societate.
Condiţiile enunţate mai sus necesare liberării de răspundere penală a minorilor au
următorul înţeles:
Infracţiune săvîrşită pentru prima oară – este acea infracţiune care, într-adevăr, este
comisă pentru prima dată, sau persoana anterior a mai comis o infracţiune pentru care s-au stins
antecedentele penale sau s-a scurs termenul prescripţiei tragerii la răspundere penală.1
Infracţiunea uşoară sau mai puţin gravă – în conformitate cu prevederile art.16 CP,
sînt faptele pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii
pe un termen de pînă la 2 ani inclusiv (infracţiune uşoară) sau pînă la 5 ani inclusiv (infracţiune
mai puţin gravă).
Pentru a stabili dacă este posibilă corectarea persoanei fără ca ea să fie supusă
răspunderii penale, instanţa de judecată ia în consideraţie diverse circumstanţe atenuante ce se

37
referă atît la personalitatea infractorului, cît şi la fapta săvîrşită, cum ar fi, spre exemplu: căinţa
sinceră, contribuirea activă la descoperirea infracţiunii, repararea benevolă a pagubei pricinuite,
motivul săvîrşirii infracţiunii, condiţiile de trai, caracteristica pozitivă, alte împrejurări.
În cazul cînd instanţa de judecată ajunge la concluzia că este posibilă liberarea de
răspundere penală a minorului, acestuia îi pot fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracer
educativ. Aplicarea măsurilor cu caracter educativ urmăresc scopul de a contribui la corectarea
minorului. Fiind nişte măsuri de educare, ele totodată poartă şi un caracter de constrîngere, de
executare forţată ce se exprimă prin faptul că se stabilesc indiferent de dorinţa sau acordul
minorului sau reprezentantului legal al acestuia. Aplicarea lor este asigurată prin forţa puterii de
stat. Astfel, măsurile de constrîngere cu caracter educativ sînt educative după conţinut şi forţate
după caracterul executării.
Măsurile de constrîngere cu caracter educativ sînt variate după conţinut şi fiecare
exercită în mod specific influenţă educativă asupra minorului. Art.104 CP prevede următoarele
măsuri de constrîngere cu caracter educativ: avertismentul, încredinţarea minorului pentru
supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat,
obligarea minorului să repare daunele cauzate, obligarea minorului de a urma un curs de
tratament medical de reabilitare psihologică, internarea minorului într-o instituţie specială de
învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare.
Minorului îi pot fi aplicate concomitent cîteva măsuri de constrîngere cu caracter
educativ.
În cazul eschivării sistematice de la măsurile de constrîngere cu caracter educativ de
către minor instanţa de judecată, la propunerea organelor de stat specializate, anulează măsurile
aplicate şi decide trimiterea cauzei penale procurorului sau stabileşte pedeapsa conform legii în
baza căreia persoana a fost condamnată, după caz.
Conform definiţiei legale date măsurilor de siguranţă la art.98 CP, acestea „au drept
scop înlăturarea unui pericol şi preîntîmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.”
Printre criteriile distinctive dintre pedeapsă şi măsurile de siguranţă se enumeră:

• Pedeapsa este, în principal, un mijloc de constrîngere, urmărind un scop de

retribuire, de intimidare, prin aceasta manifestîndu-se, în final, destinaţia sa preventivă şi de
preîntîmpiare. Măsurile de siguranţă însă au în prim–plan aspectul preventiv, cel de constrîngere
fiind subsidiar, care însoţeşte inerent caracterul de preîntîmpinare a acestora. Pedeapsa este
represivă, iar măsura de siguranţă preventivă.

38
 • Esenţa pedepsei este de a interveni post delictum, pe cînd măsura de siguranţă
este concepută ante delictum.
• Pedeapsa este determinată de judecător ţinîndu-se cont de criteriile de
individualizare, printre care şi gravitatea infracţiunii, astfel încît cu cît mai gravă este
infracţiunea cu atît mai aspră este pedeapsa. Însă, măsura de siguranţă nu vizează gravitatea
infracţiunii, ea trebuie raportată la personalitatea delincventului. Natura şi durata pedepsei este
fixată din start în lege, pe cînd măsura de siguranţă variază în dependenţă de tipul stării de
pericol şi existenţa acesteia. Măsura de siguranţă este aplicabilă atît timp cît există starea de
pericol, ceea ce îi atribuie caracterul unei sancţiuni nedeterminate în timp, eventual cu titlu
definitiv, putînd fi revocată odată cu dispariţia acestei stări de pericol.
• Pedeapsa se aplică pentru săvîrşirea unei infracţiuni, măsura de siguranţă nu
vizează decît protejarea societăţii contra unei stări de pericol şi este aplicabilă fără a se ţine cont
de răspunderea personală a delincventului.
Cadrul măsurilor de siguranţă este format din totalitatea acestor sancţiuni
prevăzute în art.98 CP, incluzînd: măsurile de constrîngere cu caracter medical; măsurile de
constrîngere cu caracter educativ; expulzarea; confiscarea specială.
Măsurile de constrîngere cu caracter medical constau în obligarea persoanei, care a
săvîrşit o faptă prevăzută de legea penală şi care suferă de anumite deficenţe de ordin mintal sau
face abuz de alcool sau utilizează substanţe narcotice, de a urma un anumit tratament medical.
Din cele menţionate observăm că Codul penal adresează măsurile de siguranţă alienaţilor
mintali, alcoolicilor şi narcomanilor.

Astfel, conform art.99 CP, „persoanelor care au săvîrşit fapte prevăzute de legea
penală în stare de iresponsabilitate sau care au săvîrşit asemenea fapte în stare de
responsabilitate, dar pînă la pronunţarea senţinţei sau în timpul executării pedepsei s-au
îmbolnăvit de o boală psihică, din care cauză sînt incapabile să-şi dea seama de acţiunile lor sau
să le dirijeze, instanţa de judecată poate să le aplice măsurile de constrîngere cu caracter
medical”. În baza acestei norme legale, măsurile respective nu pot fi impuse în mod arbitrar
oricărei persoane, ci în prezenţa anumitor condiţii: în primul rând, persoana să fi comis o faptă
prevăzută de legea penală, iar, în al doilea rând, să poată fi atribuită la una din următoarele
categorii de persoane:

1) recunoscută iresponsabilă, adică care la momentul faptei era incapabilă să-şi

dea seama de faptele sale şi/sau să le dirijeze;

39
 2) devenită iresponsabilă până la pronunţarea sentinţei sau în timpul executării
pedepsei. Cu alte cuvinte, se au în vedere acele persoane care la momentul faptei erau
responsabile, dar mai apoi, pe parcursul procesului penal, pînă la emiterea sentinţei sau în
timpul executării pedepsei, au devenit deja iresponsabile, ceea ce face imposibilă fixarea unei
pedepse sau executarea acesteia.
Din legea penală şi procesual penală rezultă scopul măsurilor de constrîngere cu
caracter medical, care se aplică: 1) în vederea tratării persoanei care are nevoie de îngrijire; 2) în
scopul excluderii posibilităţii săvîrşirii de noi infracţiuni; 3) pentru protejarea societăţii.

Potrivit legislaţiei, instanţa de judecată poate aplica minorilor următoarele măsuri de

constrîngere cu caracter educativ:

1. Avertismentul – reprezintă o admonestare, ruşinare a minorului şi constă în

explicarea acestuia a pericolului pe care îl prezintă fapta comisă, a daunelor survenite în urma
săvîrşirii infracţiunii, cu preîntîmpinare că în cazul săvîrşirii de noi infracţiuni faţă de el vor fi
luate măsuri mai severe, inclusiv prin aplicarea pedepsei, cu toate consecinţele negative
prevăzute de legea penală.

2. Încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi

înlocuiesc sau organelor specializate de stat constă în transmiterea obligaţiei şi împuternicirea
persoanelor nominalizate (părinţi, tutore, curator, rudă apropiată, organele de tutelă şi curatelă
etc.) de a exercita controlul asupra comportamentului minorului, a întreprinde activităţi
educative în vederea îndepărtării lui de la mediul criminal şi formării unei personalităţi
socializate. Această măsură poate fi efectivă dacă mediul familial sau care înconjoară minorul
mai poate influenţa pozitiv minorul. La aplicarea acestei măsuri instanţa de judecată trebuie să
se convingă că persoanele cărora minorul le este încredinţat se bucură de autoritate, au o
influenţă pozitivă asupra minorului şi, de sigur, pot exercita controlul corespunzător asupra
minorului.

Aplicarea acestei măsuri este imposibilă cînd nu se găseşte o persoană sau instituţie
care să înfăptuiască supravegherea minorului în cauză, în care cazuri măsura internării într-o
instituţie specială de reeducare pare a fi cea mai oportună.

3. Obligarea minorului de a repara daunele cauzate constă în recuperarea

prejudiciului cauzat victimei sau altor persoane prin săvîrşirea infracţiunii. La aplicarea acestei
măsuri trebuie să se ia în consideraţie starea materială a minorului, prezenţa cărorva surse de

40
venit propriu, angajarea în cîmpul muncii etc. Repararea daunei poate avea loc şi prin efectuarea
unor lucrări de restabilire, reparaţie de către minor, prestarea anumitor servicii. În aceste cazuri
instanţa trebuie să ţină cont de capacităţile fizice, abilităţile de a munci ale minorului.

4. Obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare

psihologică. Măsura dată poartă un caracter mixt, complex educativ-curativ care se ia faţă de
minori, a căror deficienţe psihice sau fizice, inadaptabilitate socială, fie trauma psihică, rezultate
din comiterea infracţiunii, fie cauzate de mediul de viaţă al minorului, împiedică formarea
normală a personalităţii lor. Măsura dată nu este privativă de libertate şi se aplică cînd
tratamentul medical poate fi efectuat şi în condiţii de aflare în libertate a minorului.

5. Internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare

sau într-o instituţie curativă şi de reeducare este o măsură educativă privativă de libertate care
constă în plasarea minorului în instituţiile speciale menţionate pe o perioadă nedeterminată, care
însă nu poate dura mai mult decît pînă la atingerea vîrstei de 18 ani de către minor. În cazuri
excepţionale, prelungirea termenului de aflare a persoanei în aceste instituţii după atingerea
vîrstei de 18 ani este permisă numai pînă la absolvirea unei şcoli de cultură generală sau de
meserii (alin.(2) art.93 CP).

Instituţii speciale de învăţămînt şi de reeducare sînt şcolile de tip internat sau case de
copii, unde se efectuează o supraveghere deosebită, care nu poate fi realizată în regim de
libertate, în cadrul altor măsuri, în special prin încredinţarea părinţilor sau altor persoane, fiind
destinată minorilor care necesită condiţii speciale de educare şi supraveghere. În aceste instituţii
minorul urmează programe de instruire sau pregătire profesională corespunzătoare aptitudinilor
sale. În Republica Moldova există o instituţie rezidenţială specială2 (s.Soloneţ, Soroca), care
este organizată ca un centru de reabilitare social-pedagogică pentru copii şi adolescenţi, cu
scopul refacerii psihologice şi reintegrării sociale a acestora. Specificul condiţiilor de educare în
această instituţie este determinat de regimul zilei, includerea copiilor în activităţi de muncă,
organizarea specifică a timpului liber, responsabilitatea sporită a elevilor pentru acţiunile lor,
controlul permanent al activităţii lor din partea pedagogilor. Instruirea în atelierele de producţie,
pregătirea lecţiilor, activităţile educaţional-culturale, sportive, administrativ-gospodăreşti, chiar
recrearea şi somnul sînt supuse unui program întocmit de conducerea şcolii, prevăzut de statutul
intern de activitate al acestei instituţii.3

41
 În cazul internării într-o instituţie curativă şi de reeducare, măsura dată, ca şi măsura
obligării la tratament medical de reabilitare psihologică, are o natură complexă educativ-
curativă, destinată minorilor care suferă de anumite retardări în dezvoltarea mintală, fie alte
deficienţe de adaptare, de ordin psihologic, alte maladii psihice sau fizice, care nu pot fi
înlăturate, iar tratamentul nu poate fi efectuat decît prin internarea în aceste instituţii (şcoli-
internate, instituţii curative). Măsura dată este destinată minorilor care au nevoie concomitent de
îngrijire medicală şi de un regim special de instruire şi educaţie.

Rezonabilitatea aflării în aceste instituţii trebuie periodic examinată, iar măsura

internării încetată în cazul dispariţiei cauzelor care au dus la aplicarea ei şi dacă pare a fi
oportună aplicarea faţă de minor a altor măsuri educative (incredinţarea minorului pentru
supraveghere cînd mediul familial devine prielnic şi apare persoana potrivită).

Ulterior condamnării, minorii urmează să-şi ispăşească pedeapsa

privativă de libertate într-un penitenciar pentru minori. Potrivit Codului de executare al
Republicii Moldova, condamnaţii în vîrstă de pînă la 18 ani pot executa pedeapsa şi în
sectoare separate ale penitenciarelor pentru adulţi, însă în condiţiile penitenciarului pentru
minori. Condamnaţii minori sînt deţinuţi separat de cei adulţi. Lor li se asigură o raţie
alimentară suplimentară, avînd dreptul de a procura nelimitat produse alimentare folosind
banii de pe contul lor.
Potrivit legislaţiei în vigoare, există trei tipuri de închisori: tip deschis, semiînchis
şi închis. În conformitate cu art. 273 al Codului de executare, regimul de deţinere în
penitenciarul pentru minori corespunde regimului stabilit pentru penitenciarul de tip
semiînchis. În cadrul acestui tip de închisoare, condamnaţii minori pot beneficia de
următoarele regimuri: iniţial, comun şi de resocializare. Regimul de deţinere în penitenciar
asigură paza, supravegherea şi izolarea condamnaţilor, executarea obligaţiunilor lor,
securitatea persoanlă, resocializarea condamnaţilor, deţinerea separată a categoriilor de
deţinuţi etc. (art.238 din Codul de executare). În regim iniţial minorii beneficiază de
întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel
puţin o dată în trimestru. Întrevederile de scurtă durată cu rudele, iar în cazuri excepţionale –
cu autorizaţia administraţiei penitenciarului, cu o altă persoană indicată de condamnat, se
acordă pe o durată de 1-4 ore, iar întrevederile de lungă durată se acordă pe o durată de la 12
ore la 3 zile. În regim comun, ei beneficiază de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată
în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o dată în două luni; în regim de

42
resocializare – de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de
lungă durată cel puţin o dată în două luni, cu dreptul de a locui împreună cu familia într-un
spaţiu locativ separat pe teritoriul penitenciarului sau în apropierea lui.
Condamnaţilor le pot fi aplicate următoarele măsuri de stimulare:
a) acordarea dreptului de a vizita manifestări cultural-distractive şi sportive în
afara penitenciarului, fiind însoţiţi de reprezentanţi ai administraţiei penitenciarului, pe o
durată de cel mult 8 ore;
b) acordarea dreptului de a ieşi din penitenciar, fiind însoţiţi de reprezentanţii lor
legali, pe o durată de cel mult 8 ore.
Vizitarea de către condamnaţi a manifestărilor cultural-distractive şi sportive pe
timp de noapte este interzisă.
În conformitate cu Statutul executării pedepsei de către condamnaţi, aprobat
prin Hotarirea Guvernului nr.583 din 26 mai 2006, în penitenciarele pentru minori îşi
ispăşesc pedeapsa condamnaţii în vîrstă de pînă la 18 ani, precum şi condamnaţii adulţi în
vîrstă de pînă la 23 ani în privinţa cărora instanţa de judecată, la prezentarea administraţiei
penitenciare, a dispus continuarea executării pedepsei în penitenciarul respectiv.
Condamnatul care a împlinit vîrsta de 18 ani este transferat pentru executarea pedepsei de
mai departe în penitenciarul de tip semiînchis la condiţii comune de deţinere. Transferul
condamnatului în penitenciarele de tip semiînchis o hotărăşte instanţa de judecată, în baza
unui demers al administraţiei penitenciare. Condamnatul major care a fost lăsat în
penitenciarul pentru minori şi care a împlinit vîrsta de 23 de ani este transferat pentru
executarea pedepsei de mai departe în penitenciarul de tip semiînchis în condiţii comune de
deţinere, în baza deciziei directorului general al Departamentului Instituţiilor Penitenciare.
Minorii pot fi susceptibili nu doar de răspundere penală, dar şi de cea
administrativă, în cazul comiterii contravenţiilor administrative. Răspunderea administrativă
survine faţă de persoanele în vîrstă de la şaisprezece pînă la optsprezece ani, care au comis
contravenţii administrative, prevăzute de articolele 471 - 473, 51, 120 - 128, 154, 164, 165,
174, 1745 -1748, 181-184 din Codul cu privire la contravenţiile administrative din 1985.
De altfel, minorul poate fi privit nu doar în calitate de delincvent, dar şi
de victimă, inclusiv în cazurile cînd această calitate îi este recunoscută expres de lege. De
exemplu, Codul penal în Capitolul VII al Părţii Speciale acceptă în calitate de victimă
minorul în cazul infracţiunilor de incest, de eschivare de la plata pensiei alimentare sau de la

43
 întreţinerea copiilor, de divulgare a secretului adoptiei, de abuz al părinţilor şi altor persoane
la adopţia copiilor, traficului de copii, scoaterii ilegale a copiilor din tara, atragerii minorilor
la activitate criminală sau în caz de determinare a lor la săvîrşirea unor fapte imorale, de
atragere a minorilor la consumul ilegal de droguri, medicamente şi alte substanţe cu efect
narcotizant, de antrenare a minorilor în acţiuni militare sau de propagandă a războiului în
rîndurile lor.

Referinţe:
1.Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu/ Sub red. lui Al.Barbăneagră. - Chişinău, 2003, p.150.
2. Regulamentul de activitate al şcolii-internat pentru copii şi adolescenţi cu devieri de comportament,
Hotărârea Colegiului Ministerului Educaţiei nr.27/6 din 28.11.2000.
3. Justiţia juvenilă în Republica Moldova, raport de evaluare 2002-2003, p.46.

§3. Cadrul legal internaţional de reglementare a delincvenţei juvenile

Toate ţările au sisteme speciale de a reacţiona contra minorilor care comit infracţiuni
sau alte fapte nepenale. Toate sistemele speciale sînt inspirate de o abordare prin prisma
asistenţei sociale: pedepsele sînt excluse sau urmează a fi adaptate la nevoile speciale ale
tinerilor, sînt instituite organisme speciale de supraveghere şi reabilitare a minorilor
delincvenţi, este stabilită o anumită limită de vîrstă a răspunderii, inclusiv penale, a minorilor.
Reglementările internaţionale obligatorii sau opţionale (de recomandare) în materia
delincvenţei juvenile şi a justiţiei juvenile reprezintă un aspect care nu întotdeauna este unul
cuprinzător şi detaliat, în măsură să răspundă la orice întrebări ce pot să apară în practică, dar
în acelaşi timp sunt importante în materia drepturilor copilului.
La acest capitolul considerăm necesar a face distincţie între cîteva noţiuni: delincvenţă
juvenilă şi justiţie juvenilă; legislaţie obligatorie şi recomandativă.
Justiţia juvenilă reprezintă ansamblul organismelor competente în combaterea
delincvenţei juvenile, în tratamentul minorilor delincvenţi, stabilirea sistemului de pedepse
susceptibile de aplicare faţă de minori, cît şi în ce priveşte protecţia drepturilor lor garantate
sau obligaţiile lor corelative. Justiţia juvenilă reprezintă mai curînd aspectul procedural, iar
delincvenţa juvenilă – un aspect material, cuprinzînd totalitatea faptelor comise de către
minori, precum şi studiul macrogenezei şi microgenezei actului delincvenţial comis, al

44
personalităţii delincventului minor, al cauzalităţii fenomenului, în acelaşi rînd măsurile de
prevenire şi combatere a delincvenţei minorilor.
În privinţa celui de al doilea aspect, legislaţia obligatorie cuprinde tratatele
(convenţii, înţelegeri) care implică nişte obligaţii pentru statele care în mod oficial
informează despre acordul lor de a se supune prevederilor prin ratificarea lor sau
aderarea la ele. Legislaţia opţională cuprinde celelalte instrumente juridice
interguvernamentale, aşa ca declaraţiile, directivele, principiile şi regulile, care sînt
aprobate de un for internaţional, precum este Consiliul General al Organizaţiei
Naţiunilor Unite, însă nu implică obligaţii formale cu privire la implementarea lor. 1
Majoritatea actelor internaţionale conţin nişte standarte minime aplicabile tuturor
persoaelor judecate sau private de libertate, dar în cazul persoanelor minore procedura
trebuie să fie de aşa fel, încît să se ţină cont de vîrsta lor şi posibilităţile de reabilitare a
acestora. 2
Principalele instrumente internaţionale în materia delincvenţei juvenile, net
speciale, fie cu caracter general, sînt:
 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a
ONU la 10 decembrie 1948;
 Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale, semnată la Roma, 4 noiembrie 1950; ratificată de Republica
Moldova în 1998 (în continuare CEDO);
 Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului, semnată la New York,
20 noiembrie 1989, ratificată de Republica Moldova în 1993;
 Convenţia Europeană asupra recunoaşterii şi executării deciziilor privind
supravegherea copiilor şi restabilirea supravegherii copiilor, semnată la
Luxemburg, 20 mai 1980, ratificată de Republica Moldova în 2003;
 Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei
internaţionale, semnată la Haga, 29 mai 1993, la care Republica Moldova a aderat
în 1998;
 Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administraţia
justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptate prin Rezoluţia Adunării
Generale a ONU nr.40/33 din 29 noiembrie 1985;

45
  Regulile minime ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de
libertate (Regulile de la Tokyo), adoptate prin rezoluţia Adunării Generale a ONU
nr.45-110 din 14 decembrie 1990;
 Principiile ONU pentru prevenirea delincvenţei juvenile (Principiile de la Riyadh)
din 1998;
 Normele ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate aprobate prin
Rezoluţia 54/113 din 1990;
 Recomandarea REC (2003)20 a Comitetului de Miniştri al CE către statele
membre cu privire la noile modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi rolul
justiţiei juvenile din 24 septembrie 2003.
În pofida recomandărilor obişnuite, există diferenţe majore în felul în care statele
îşi elaborează propiile sisteme de drept în materia delincvenţei juvenile.
Printre textele nominalizate, primordial se reţin două: Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului şi Convenţia cu privire la drepturile copilului. Prima recunoaşte şi
proclamă drepturi fundamentale tuturor persoanelor, inclusiv minorilor. Convenţia însă
este completată de jurisprudenţa CtEDO, care interpretează textul ei conferindu-i un
caracter vivace, adaptabil condiţiilor şi evoluţiei vieţii şi particularităţilor unor situaţii sau
categorii de populaţie. Al doilea act recunoaşte drepturi speciale minorilor, după cum fac
şi obiectul unei protecţii particulare.
Obiectul actelor nominalizate reliefează: definirea minorului delincvent,
obiectivele reacţiei sociale faţă de delincvenţa juvenilă, libertatea în alegerea modelelor
reacţiei sociale, privaţiunea de libertate şi alte pedepse recomandate aplicate minorilor
delincvenţi. Evident că toate aceste instituţii nu sînt expuse exhaustiv şi nu au decît
ambiţia de a genera dezbateri, oferind un larg spectru de interpretări, iar uneori
controverse în raport cu legislaţiile interne.
Convenţia cu privire la drepturile copilului stabileşte anumite standarde, axate
fiind pe patru principii fundamentale, formulate în art. 2, 3, 6 şi 12 ale Convenţiei.
Principiile au caracter obligatoiu şi sînt completate de standardele invocate în Regulile
minime ale ONU în materie. Principiile nominalizate sînt:
1) Principiul nedisciminării – din cauza lipsei sale de maturitate fizică şi
intelectuală, minorul are nevoie de o protecţie specială şi de îngrijiri speciale, statele părţi
se angajează să garanteze tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia lor, fără nici o distincţie,

46
indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a copilului
sau a părinţilor, a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică sau socială,
de situaţia lor materială, de incapacitatea lor sau de altă situaţie. 3
Acest principiu a fost anterior confirmat în Pactele Internaţionale cu privire la
drepturile economice, sociale şi culturale şi cu privire la drepturile civile şi politice din
1966. Principiul respectiv implică obligaţia pozitivă a statului, adică de a preveni
discriminarea, de a lua măsurile necesare pentru asigurarea realizării principiului, dar şi
obligaţia negativă, adică abstenenţa statului în exercitarea dreptului.
2) Principiul unui interes superior şi bunăstării copilului – în toate deciziile
care vizează copiii, fie că sînt luate de instituţii publice sau private de ocrotire socială, de
către tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative, interesele
superioare ale copilului trebuie să fie luate în consideraţie cu prioritate. Statele părţi
se angajează să asigure copilului protecţia şi îngrijirile necesare pentru bunăstarea sa,
ţinînd cont de drepturile şi obligaţiile părinţilor săi, ale tutorilor săi, ale altor persoane
legal responsabile pentru el, şi vor lua, în acest scop, toate măsurile legislative şi
administrative corespunzătoare. 4
Sintagma ˝interesul superior al copilului˝ se regăseşte şi în alte articole ale
Convenţiei, acolo unde este stipulată obligaţia de a avea în vedere interesele superioare
ale copilului în situaţii speciale: în art. 9 în legătură cu separarea de părinţi; în art.18, care
reglementează responsabilităţile conjugale ale ambilor părinţi pentru creşterea şi
dezvoltarea copilului; în art.20 care stabileşte că copiii privaţi de mediul familial au
dreptul la protecţie şi la ajutor special din partea statului; în art.21 care reglementează
asistenţa alternativă prin adopţie; în art.37 care ţine de privarea de libertate a copiilor; în
art.40 ce ţine de audierea în faţa instanţelor judecătoreşri a cazurilor de încălcare a legii
penale de către minori. 5
Uneori, chestiuni discutabile apar în materia determinării faptului ce ar trebui să
constituie interes superior pentru un copil. În această ordine de idei, există cîteva modele
de determinare6 :
 model obiectiv – cel care ia decizia acţionează din convingerea că anumite
condiţii sînt considerate a fi în interesul superior al copilului;
 modelul autodeterminismului dinamic – copilul poate să-şi exprime
propriul punct de vedere în deciziile care-i afectează direct viaţa;

47
  modelul mixt – îmbină atît elemente obiective, cît şi subiective.
3) Principiul dreptului la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare – orice copil are un
drept inerent la viaţă, iar statele părţi vor asigura în deplină măsură a posibilului
supravieţuirea şi dezvoltarea copilului. 7
Dreptul la viaţă este consfinţit în majoritatea actelor în materia drepturilor
omului, inclusiv în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constituind obiectul
articolului 2 al acesteia. Statului îi revine datoria primordială de a asigura dreptul la viaţă,
implementînd o legislaţie penală concretă care evită comiterea atingerilor aduse
persoanei, dar, de asemenea, şi datorită de a lua în mod preventiv măsuri de ordin practic
pentru a proteja individul a cărui viaţă este ameninţată de acţiunile criminale ale altei
persoane.8 În aceeaşi ordine de idei Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a
pronunţat cînd începe viaţa omului şi propriu-zis copilăria, dar a considerat că “ţinînd
cont de diversitatea concepţiilor şi a culturilor juridice care prevalează în Europa,
determinarea începutului vieţii trebuie, să releve o marjă de apreciere a statelor pe care ea
o califică, de altfel, ca fiind o amplă putere discreţionară”. 9
Dreptul la dezvoltare reprezintă un drept inalienabil al omului, în virtutea căruia
orice fiinţă omenească, precum şi toate popoarele au dreptul să participe, să contribuie şi
să se bucure de dezvoltarea economică, socială, culturală şi politică prin intermediul
cărora toate drepturile şi libertăţile fundamentale pot fi pe deplin realizate.10
Pentru om, asigurarea dreptului la dezvoltare presupune, pe de o parte,
satisfacerea nevoilor şi trebuinţelor individuale (hrană, sănătate, educaţie), iar, pe de altă
parte, protejarea demnităţii umane prin intermediul drepturilor omului şi justiţiei sociale,
care reprezintă baza creativităţii individuale, a contribuţiei inovatoare la progresul
economic, tehnologic şi social. 11
4) Principiul dreptului la libera exprimare – copilului cu discernămînt i se
garantează dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte,
opiniile copilului fiind luate în consideraţie, avîndu-se în vedere vărsta lui şi gradul de
maturitate (art.12 di Convenţia cu privire la drepturile copilului).
Libertatea de exprimare cuprinde libertatea de a căuta, a primi şi a difuza
informaţii şi idei de orice natură, fără să se ţină seama de frontiere, sub formă verbală,
scrisă, tipărită sau artistică, sau prin orice alte mijloace, la alegerea copilului (art.13 di
Convenţia cu privire la drepturile copilului). Acest principiu nu exprimă

48
autodeterminarea copilului, ci faptul că el are dreptul să influenţeze luarea deciziilor ce îi
privesc propria persoană. În ce priveşte vîrsta copilului de la care se admite exercitarea
acestui drept, nici actele internaţionale, nici jurisprudenţa exact nu o stabilesc. Dreptul la
exprimare este asigurat chiar şi la vîrsta fragedă a copilului, chiar dacă acesta nu îşi poate
încă exprima atitudinea, cu condiţia că posedă discernămînt. Un barem etalon de vîrstă nu
poate fi stabilit, deoarece fiecare copil are diferit nivel de dezvoltare. De aceea,
aprecierea şi seriozitatea exprimării urmează să fie luate în considereaţie în fiecare caz în
parte, în dependenţă de gradul de maturitate a copilului.
Acest drept se manifestă şi în cazul procedurii judiciare sau administrative. Nu
există o listă exhaustivă a cauzelor cînd copilul se poate pronunţa, dar ca titlu de exemplu
ar fi: divorţul părinţilor, proceduri de adopţie, schimbarea numelui etc. Nu are importanţă
modalitatea pronunţării: direct sau prin reprezentant.
Concluzionînd, Convenţia privind drepturile copilului stabileşte următoarele
drepturi:
• Dreptul la supravieţuire şi dezvoltare
• Dreptul la un nume şi o naţionalitate
• Dreptul la educaţie şi informare
• Dreptul la identitate culturală şi religioasă
• Dreptul la asistenţă medicală
• Dreptul la joc, odihnă, recreere
• Dreptul de a avea o familie
• Dreptul de a fi protejat împotriva oricărei forme de discriminare
• Dreptul de a-şi exprima opinia
• Dreptul de a fi protejat împotriva conflictelor armate, violenţei şi maltratării
• Dreptul la asociere.
În studiul respectiv este important a se defini minorul delincvent, inclusiv prin a
determina cine este minorul şi care este pragul de vîrstă al acestuia.
A.Natura comportamentului imputat minorului
Articolul 40 al Convenţiei privind drepturile copilului oferă o definiţie juridică a
minorului delincvent. Este vorba despre „orice copil suspect, acuzat sau dovedit că a
comis o încălcare a legii penale”. Caracterul „delincvent” depinde doar de circumstanţa

49
conform căreia comportamentul minorului este penalmente pedepsibil, ceea ce constituie
un model al reacţiei sociale faţă de actul respectiv.
Contrar Convenţiei nominalizate, Convenţia europeană cu privire la drepturile
omului nu defineşte în mod special minorul delincvent. Interpretarea s-ar face deci prin
referire la noţiuni mai generale care se aplică adulţilor. În aceste condiţii, minorul
delincvent este, din punct de vedere juridic, cel faţă de care există o acuzare în materie
penală, în sensul art.6 al Convenţiei. Problema este de a şti cînd minorul face obiectul
unei astfel de acuzaţii în lumina Convenţiei privind drepturile omului.
Acesta ar fi cazul cînd dispozitivul reacţiei sociale faţă de minor face obiectul
încadrării penale în dreptul intern al statului respectiv. Aceasta este ipoteza potrivit
căreia minorul, din punct de vedere formal, este susceptibil de condamnare dacă a comis
o infracţiune.
Potrivit jurisprudenţei CtEDO, sînt suficiente trei criterii în baza cărora se poate
constata acuzaţia penală. Aceste trei criterii ar fi: încadrarea juridică a faptei în una dintre
infracţiunile indicate în dreptul intern; natura infracţiunii; gradul de severitate a sancţiunii
pe care o riscă interesatul. 12 În speţa Nortier c. Olandei, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a decis de altfel, că art.6 al Convenţiei cu privire la drepturile omului s-ar aplica
în sensul protecţiei minorilor. A fortiori, s-ar deduce că vor fi aceleaşi modele de reacţie
socială faţă de delincvenţa juvenilă care prezintă o dimensiune sancţională mai
pronunţată chiar şi în cazul cînd ea nu ţine de sfera penalului în dreptul intern. De aceea,
în dreptul internaţional se ridică problema necesităţii corelării incriminărilor faţă de adulţi
şi a celor faţă de minori. Adică, statele sînt invitate să elaboreze un catalog al
infracţiunilor proprii minorilor luînd în calcul particularităţile minorilor, vîrstei acestora.
Art.1 al Principiilor Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile
dispune recunoaşterea necesităţii şi importanţei „studierii în mod sistematic, precum si
elaborării masurilor ce trebuie recunoscute (...) pentru dezvoltarea copilului însuşi, să se
evite incriminarea şi penalizarea acestuia pentru un comportament care nu a avut urmări
grave”. Textul indică raţionamentul care justifică revizuirea incriminărilor
comportamentale faţă de minori: „Variaţiile comportamentului persoanelor tinere sau
atitudinea lor neconformă cu normele şi valorile sociale sînt o parte a procesului de
maturitate şi creştere si are tendinţa să dispară spontan, la majoritatea indivizilor, odată
cu atingerea maturităţii acestuia. Prin calificarea persoanei ca fiind „deviantă”,

50
„delincventă” sau „predelincventă”, se ajunge adeseori la dezvoltarea unui comportament
sistematic nedorit al acesteia.” Problema invocată este deci de a evita stigmatizarea
copilului care operează prin penalizarea comportamentului său. În realitate, nu se pune
sarcina modificării infracţiunilor imputate minorilor, ci de a defini utilitatea pentru copil
a criminalizării comportamentului său.

B. Pragul de vîrstă
Deşi Convenţia cu privire la drepturile copilului se adresează tuturor persoanelor
sub vârsta de 18, “cu excepţia cazurilor, când în conformitate cu legislaţia aplicabilă
majoratul survine mai curând" (art.1) şi foloseşte denumirea generică “copii” pentru a-i
denumi, în Regulile Naţiunilor Unite privind protecţia minorilor privaţi de libertate (din
1990) nu se menţionează calificarea pentru pragul de 18 ani, iar destinatarii sînt numiţi
“minori”. Spre deosebire de Regulile de la Beijing, care nu stabilesc o vârstă anumită,
însă declară, că în scopurile acestui instrument, “[a] minor este un copil sau o persoană
tânără care, în cadrul sistemelor respective de drept, poate să răspundă pentru un delict
conform unor modalităţi diferite de cele care sînt aplicate în cazul unui adult; [b] un
delict desemnează un întreg comportament (act sau omitere) ce poate fi pedepsit de lege
în virtutea unui sistem juridic considerat; [c] un delincvent juvenil este un copil sau un
tînăr, acuzat sau declarat vinovat de a fi comis un delict.” (Regula 2.2.a).

În Directivele Riyadh de asemenea nu se conţin definiţii explicite, însă se

menţionează că interpretarea şi implementarea lor trebuie să se “încadreze în cadrul larg ”
al Convenţiei cu privire la drepturile copilului, Regulilor de la Beijing şi al altor
instrumente. În ceea ce priveşte vârsta, Directivele de la Riyadh sugerează aplicarea
oricărui dintre standardele mai înalte ale acestora (Convenţia cu privire la drepturile
copilului şi Regulile de la Beijing), în majoritatea cazurilor aplicându-se formula “sub 18
ani” din cadrul Convenţiei cu privire la drepturile copilului. Definiţia dată în Regulile de
la Beijing rămâne aplicabilă ţărilor în care persoanele cu vîrsta de 18 ani sau peste pot fi
judecate de instanţa de judecată pentru minori. În pofida denumirii lor, în Directive mai
des se folosesc termenii “copii” şi “tineri”. Mai mult decât atât, termenul “juvenil” se
foloseşte doar în calitate de adjectiv, cum ar fi sintagmele “sistemul de justiţie juvenilă”
sau “delincvenţa juvenilă”13.

51
 Trei întrebări pot forma obiectul cercetărilor în ce priveşte pragul de vîrstă: a)
vîrsta majoratului penal; b) un prag de vîrstă sub care minorul nu poate fi ţinut
responsabil pentru fapta delincventă; c) limita de vîrstă de la care subiectul poate fi
responsabil.
a) vîrsta majorităţii penale: Art.40 § 3 lit.(a) din Convenţia privind drepturile
copilului dispune că statele părţi vor „stabili o vîrstă minimă sub care copiii vor fi
presupuşi a nu avea capacitatea de a încălca legea penală”. Această dispoziţie impune
statelor să introducă în legislaţia lor vîrsta majorităţii penale, adică vîrsta de la care
minorului i se poate imputa răspunderea penală ca şi unui adult.

În această privinţă, art.4 din Reguile de la Beijing stipulează: „în sistemele juridice
care recunosc noţiunea de limită a răspunderii penale aceasta din urmă nu trebuie să fie
fixată prea jos, ţinându-se cont de problemele de maturitate afectivă, psihologică şi
intelectuală”. Limita răspunderii penale variază destul de mult după epoci şi culturi.
Astăzi se pune întrebarea dacă un copil poate suporta consecinţele morale şi psihologice
ale răspunderii penale, adică dacă un copil, ţinându-se cont de capacitatea de
discernământ şi de înţelegere, poate fi făcut responsabil de un comportament esenţial
antisocial. Dacă vîrsta răspunderii penale este fixată prea jos sau dacă nu există deloc o
vîrstă limită, atunci noţiunea nu mai are sens. În general, există o relaţie strînsă între
noţiunea de răspundere pentru un comportament delictual sau criminal şi celelalte
drepturi şi responsabilităţi sociale (de exemplu, situaţia matrimonială, majoritatea civilă,
etc). Ar trebui, deci, să se încerce la a se conveni la stabilirea unei limite joase rezonabile
ce ar putea fi aplicată în toate statele. Acest comentariu al Regulilor de la Beijing a fost
invocat şi în hotărîrea Curţii Europene a Drepturilor Omului în speţa V. c. Regatului Unit
din 16 decembrie 1999. În speţă doi minori de 10 şi 11 ani au fost condamnaţi la 15 ani
de închisoare pentru răpirea şi uciderea unui copil de 2 ani. Avînd în vedere maturitatea
psihologică şi afectivă conform vîrstei pe care o au, minorii vor trebui să accepte
consecinţele unui astfel de act grav pe care l-au comis. În conformitate cu opinia separată
a unui judecător în cauza respectivă, „dacă un copil este judecat şi recunoscut vinovat,
atunci el trebuie condamnat, dar lui nu i se poate aplica aceeaşi pedeapsă ca şi unui matur
şi, avînd în vedere imaturitatea sa, vinovăţia lui ar fi mai redusă, de aceea măsurile de
reeducare ar fi mai eficace”. În aceeaşi speţă Curtea a reţinut că fixarea vîrstei
majoratului penal la cea de 10 ani nu constituie o încălcare a art.3 al Convenţiei europene

52
a drepturilor omului. Această cocluzie se fundamentează în special pe multitudinea
legislaţiilor care oferă diferite marje de apreciere şi texte internaţionale care nu stabileasc
o vîrstă exactă. Noţiunile de responsabilitate penală şi de maturitate sînt strîns legate între
ele, de aceea majoritatea statelor europene estimează că sub 13 sau 14 ani un copil nu are
această maturitate şi deci nu poate raspunde penal.

Potrivit Recomandării REC (2003)20 a Comitetului de Miniştri al CE către statele

membre cu privire la noile modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei
juvenile, din 24 septembrie 2003, minor sau juvenil înseamnă persoana care a atins vîrsta
de răspundere penală, dar nu şi majoratul; totuşi, prezenta recomandare se poate extinde
asupra celor care în viitorul apropiat vor atinge sau au atins această vîrstă.

b) pragul de vîrstă sub care minorul nu poate fi ţinut responsabil pentru fapta
delincventă: La acest capitol ar fi vorba despre două probleme: prima – vîrsta la care
minorii nu răspund în nici un caz, neavînd atinsă vîrsta intermediară care este mai mică
decît vîrsta majoratului penal; a doua – vîrsta intermediară atinsă deja de minor care îi
permite să se înfăţişeze în faţa unei jurisdicţii care i-ar aplica unele măsuri speciale
adaptate vîrstei. Responsabilitatea se bazează pe recunoaşterea unui minim de
discernămînt după care minorii au conştiinţa celor săvîrşite. În aceste condiţii este evident
că necesitatea fixării unei vîrste intermediare este strîns legată de natura măsurilor ce pot
fi aplicate minorului. Teoretic, în calitate de măsuri oportune ar fi numite cele de ajutor,
independent de vîrstă, de aceea s-ar părea în plus stabilirea unei vîrste intermediare. În
realitate însă, nu fapta comisă suscită necesitatea unui ajutor, ci situaţia concretă trăită de
către minor sau starea prin care el trece. Din aceste considerente, fixarea unei astfel de
vîrste ar fi necesară, pentru că astfel s-ar justifica răspunderea imputată minorului. De
asemenea, nu există o singură măsură aplicabilă minorului, dar se impune un ansamblu al
acestora, în dependenţă de personalitatea fiecărui subiect; or, un copil nu trebuie să
perceapă măsura care i se aplică doar ca o sancţiune sau o pedeapsă.

Trebuie de constatat, totodată, că nici Convenţia privind drepturile copilului, nici

Convenţia cu privire la drepturile omului nu impun explicit statelor să stabilească un
etalon al vîrstei intermediare. Art.40 alin.(1) al Convenţiei privind drepturile copilului
stipulează doar că statele trebuie "să ţină seama de vîrsta lui, precum şi de necesitatea de

53
 a promova reintegrarea copilului" în societate. Art.40 alin. (4) dispune că orice măsuri
aplicate trebuie "să asigure copiilor un tratament corespunzător bunăstării şi proporţional
atît condiţiilor lor, cît şi infracţiunii comise". Din considerentele nominalizate se impune
stabilirea unui etalon de vîrstă de la care să se poată aplica măsurile de reacţie socială.

c) etalonul de vîrstă de la care subiectul poate fi responsabil: nu există acte

internaţionale sau standarde care ar stabili un etalon de vîrstă exact, fix şi unic. Această
sarcină îi revine statului potrivit legislaţiei sale interne. De altfel, statele impun două
vîrste: una de la care survine răspunderea penală şi alta de la care pot fi impuse unele
măsuri educative. În unele ţări nu este specificată limita de jos a vârstei responsabilităţii
penale, aceasta calculându-se, în principiu, de la naştere. În ţările în care vîrsta minimă a
fost stabilită, decalajul de la o ţară la alta este uluitor. 14Vîrsta răspunderii penale în
diferite state ar fi după cum urmează: 15
VÂRSTA OFICIALĂ A RESPONSABILITĂŢII PENALE
7 8 9 10 12 13 14 15 16 18
Australia Australia Etiopia Australia Canada Algeria Bulgaria Rep. Cehă Argentina Belgia
Hondura
Tasmania Saint Kitts Iraq Fiji Benin China Danemarca Azerbaidjan Columbia
s
Bangadesh Sri Lanka Filipine Nepal Burkina Faso Croaţia Egipt Belarus Costa Rica
Jamaica
Scoţia
Barbados N. Zeelandă Chad Germania Finlanda Bolivia Ecuador
Coreea
Belize Nicaragua Franţa Ungaria Islanda Chilie Guatemala
Maroc
Cipru Sierra Leone Guinea Italia Maldive Cuba Mexic
Uganda
Ghana Anglia Madagascar Japonia Norvegia El Salvador Panama

Hong Kong Vanuatu Niger Lybia Peru Sudan Indonezia Peru

Spania
Irlanda Polonia Mauriţius Suedia Mongolia
Uruguay
Iordania Senegal Paraguay Micronezia

Kuwait Togo România Portugalia

Liban Tunisia Fed. Rusă Ucraina

Myanmar Rwanda

Namibia Slovenia

Nigeria Vietnam

Pachistan Yemen

Sudan Jugoslavia

Syria

Thailand

Trinidad

54
Zimbabwe

Se pare că aceste diferenţe de vîrstă nu sînt dictate de obiectivele reacţiei sociale

faţă de delincvenţa juvenilă stabilite de dreptul internaţional, dar impuse în principal de
grija excesivă faţă de securitatea socială.

Referinţe:
1. Justiţia juvenilă în lume. Raportul Centrului Internaţional de Dezvoltare a
Copilului “Innocenti”, 2004, p.1.
2. art.14.4 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din
1966.
3. Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului, semnată la New
York, 20 noiembrie 1989, art.2.
4. Ibidem, art.3.
5. Carolina Ciugureanu-Mihailuţă. Reglementarea internaţională a drepturilor
copilului://teză de doctor în drept, 2007, specialitatea: 12.00.10, p.26./
http://www.cnaa.acad.md.
6. Ibidem, p. 28.
7. Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului, art.6.
8. Osman c. Regatului Unit, 28 actombrie 1998, § 115.
9. Jean-François Akandji-Kombe. Obligaţiunile pozitive în virtutea Convenţiei
europene a drepturilor omului.- CE, 2006, p.24,/ cauza Vo c. Franţei, § 125.
10. Carolina Ciugureanu-Mihailuţă. Op. cit., p.29.
11. Ibidem, p.30
12. Thierry Moreau. Les projets de réforme au regard de la Convention
européenne des droits de l’homme et de la Convention relative aux droits de
l’enfant – La réaction sociale à la délinquance juvénile.- Paris: la charte,
2004, p.72.
13. Justiţia juvenilă în lume. Raportul Centrului Internaţional de Dezvoltare a
Copilului “Innocenti”, 2004, p.4.
14. Ibidem, p.6.
15. Tabel prezentat după Raportul Centrului Internaţional de Dezvoltare a
Copilului, 2004.

55
§4. Tratamentul infractorilor minori în legislaţia penală a altor state

Domeniul delincvenţei juvenile în Europa a apărut la începutul secolului XX, nu mult

după apariţia sa în SUA, unde în 1899 s-a creat Instanţa pentru minori din Chicago. S-au
stabilit jurisdicţii separate şi legi penale pentru copii în Olanda (1905), în Marea Britanie
(1908). În Belgia şi Franţa au fost create Tribunale speciale pentru copii în 1912, ceea ce se
experimentase deja în anumite oraşe din Germania în 1908. De asemenea, în Danemarca şi
Italia s-a acordat o atenţie deosebită poziţiei pe care o aveau copiii în justiţia penală 1.
Industrializarea şi dezvoltarea ştiinţelor, inclusiv a medicinei şi psihologiei, sugerau un
posibil control al problemelor sociale şi personale. În acest context, nu a fost surprinzător
faptul că avusese loc o revoluţie atît în conceptualizarea comportamentului deviant juvenil,
cît şi în natura reacţiei sociale faţă de delincvenţa juvenilă. De la o perspectivă strictă, legală
şi represivă, atitudinea s-a schimbat într-o abordare medicală şi de asistenţă socială,
urmărind interesul copilului. Nu mult după critica perioadă a anilor ’60 – ’70, determinată
de factori economici, macroevoluţiile din societăţile contemporane au influenţat profund
delincvenţa juvenilă. Modificările demografice, economice, tehnologice, sociale şi culturale
au dus la accentuarea migrării, la o societate duală, la creşterea urbanizării, incluzînd un
control social scăzut, un grad mai mic de toleranţă faţă de abateri. Delincvenţa juvenilă s-a
schimbat în natură şi volum. Opinia publică şi guvernele înclinau spre o abordare extrem de
severă a delincvenţei. Drept urmare, atenţia acordată elementului de „justiţie” în tratarea
infractorilor minori devenea din ce în ce mai importantă, incluzînd orientarea spre o
pedeapsă mai severă. De la sfîrşitul anilor ’80, aceste evoluţii se reflectă prin mai multe
schimbări aduse regulamentelor oficiale privind justiţia juvenilă, şi anume: în Italia (1988),
Anglia şi Ţara Galilor (1988-89), Germania (1990), Belgia (1994) şi Olanda (1994-1995).
În fiecare ţară există diferite organizaţii active care se ocupă de delincvenţii juvenili şi de
familiile acestora. Totuşi, cel mai important lucru este să se ştie cine poate impune acele
măsuri coercitive. Motivele pentru orice tip de măsură suscită diferit tip al asistenţei sociale.
Cu excepţia Danemarcii şi Scoţiei, există instanţe speciale pentru minori, însă organizarea şi
autoritatea lor diferă de la un loc la altul. Irlanda reprezintă un caz special, deoarece singura
instanţă pentru minori deschisă permanent se află la Dublin, în timp ce tinerii delincvenţi
sînt judecaţi în alte regiuni de către tribunalele locale, în cadrul unei jurisdicţii speciale,
separat de adulţi. În Italia, Franţa şi Olanda, legea penală pentru minori are obiective

56
educative şi orice pedeapsă trebuie să-şi propună pe cît e posibil reeducarea. În Germania,
Anglia şi Ţara Galilor, competenţa judecătorească privind delincvenţii minori este strict
separată de intervenţiile de asistenţă socială. În Germania, intervenţiile coercitive de
asistenţă socială sînt ordonate de către o Instanţă locală de supraveghere, în timp ce
condamnările delincvenţilor sînt impuse de către Instanţa pentru minori. În Anglia şi Ţara
Galilor, Instanţa completului de judecată privind procedurile din cadrul familiei este
autorizată pentru prima categorie de intervenţii, iar Instanţa pentru tineret – pentru cea de a
doua categorie. În majoritatea ţărilor un judecător profesionist îşi are locul său în cadrul
instanţei pentru minori, dar uneori el este asistat de doi judecători neprofesionişti. În Franţa
şi Germania, jurisdicţia penală pentru minori are trei etape: judecătorul profesionist
prezidează singur cazurile mai puţin grave; cauzele referitoare la fapte deosebit de grave sînt
audiate de către o instanţă intermediară formată din judecător şi asesori; pentru infracţiunile
excepţional de grave, cauza este deferită „Cour d’assises des mineurs” sau la
„Jugendkammer”. În Anglia, motivaţia pedagogică rămîne foarte importantă în emiterea
sentinţei, însă şi mai multă atenţie pare a fi acordată individualizării, repetării şi gravităţii
infracţiunii, precum şi reprezentării atitudinii comunităţii în cauza respectivă, astfel încît
orientarea spre justiţie pare a fi prioritară decît asistenţa socială. În unele state nu există
instanţe speciale pentru minori.
Domeniul tratamentului minorităţii penale constituie obiectul multor controverse,
adică dreptul penal al minorilor este mereu actual. Perceperea acestui cadru s-a schimbat,
minorul nu mai este un adult redus, ci o fiinţă umană aparte în integralitatea sa. Corelativ,
dreptul penal al minorilor şi-a cîştigat autonomia: acesta nu mai este o derogare de la dreptul
penal al adulţilor care formează dreptul comun, ci este un drept special.
Definirea minorităţii suscită dificultăţi. Limita superioară este stabilită şi nu se neagă,
prin însuşi art.1 al Convenţiei privind drepturile copilului – cea de 18 ani, în afară de cazul
cînd actul intern a prevăzut o derogare. Vîrsta unui minor se apreciază în ziua comiterii
infracţiunii, fiind luată pînă şi ora în considerare. În cazul absenţei datelor concrete, se
recurge la stabilirea vîrstei probabile a individului prin recurgerea la o expertiză medicală.
Dar limita inferioară a minorităţii penale este controversată, unii ajungînd chiar pînă la
momentul conceperii sau al naşterii. Actele nu menţionează nimic. Este regretabil că şi
Convenţia nu subliniază nimic în acest sens. În pofida faptului că se comit manipulări

57
genetice faţă de embrion, experienţe sau acte de clonare, totuşi acesta nu poate fi protejat
atîta timp cît nu îi sînt recunoscute anumite drepturi.
Dualitatea dreptului penal al minorilor. Din punct de vedere penal, situaţia minorilor
este privită sub dublu aspect: fie minorul infractor, fie minorul victima infracţiunii. În
calitate de infractor, vîrsta diferă de la stat la stat. De obicei, ei comit fapte contra
patrimoniului, acte privind circulaţia drogurilor. Minorul victimă nu are o limită de vîrstă,
de cele mai dese ori faţă de el se comit acte de maltratare.
Noile tendinţe ale dreptului penal al minorilor. În domeniul justiţiei pentru minori,
sistemele de drept urmează două modele: cel tradiţional, conform căruia începînd de la o
anumită vîrstă minorilor li se aplică pedepse, şi cel mai recent, care acordă prioritate
măsurilor educative. În ambele modele, minorilor sub o anumită vîrstă care au săvîrşit fapte
penale li se aplică doar măsuri de protecţie.2 În privinţa sistemul sancţionator aplicabil
minorilor, există ţări care pun accentul pe măsurile educative, cum sînt Belgia, Portugalia şi
Spania. În alte ţări, minorului care a săvîrşit o infracţiune i se aplică cu preponderenţă
măsuri disciplinare sau pedepse; este cazul Angliei şi Ţării Galilor. În Franţa, Spania,
Germania, sînt preferate măsurile alternative, precum medierea şi reparaţia penală.
Minorilor care răspund penal rareori li se aplică pedepse.3
Se evidenţiază două sisteme privind răspunderea minorilor. În primul rînd, minoratul
este folosit ca o diminuare a vinovăţiei, deoarece minorii sînt consideraţi ca avînd mai
puţină „capacitate de înţelegere şi voinţă” (de exemplu, în Italia). Această scuză de
minoritate (specifică sistemului francez) duce la reducerea pedepselor în comparaţie cu cele
aplicate adulţilor. În al doilea rînd, se consideră că tinerii infractori pot fi influenţaţi pozitiv
mai mult decît adulţii. De aceea, pedepsele şi măsurile luate trebuie să fie pedagogice. În
justiţia juvenilă caracterul punitiv şi-a pierdut din importanţă, în timp ce metoda
instrumentală de reabilitare a devenit predominantă.
Medierea este din ce în ce aplicabilă în mai multe state, ca o modalitate de a evita
urmărirea penală faţă de minori. Ea reprezintă o modalitate alternativă de soluţionare a
conflictului dintre părţi pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane. În acelaşi timp
medierea nu se aplică în cazul infracţiunilor deosebit de grave. În conformitate cu Legea
Republicii Moldova cu privire la mediere din 14.06.2007, medierea se bazează pe
încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile
dintre ele şi să le acorde asistenţă în soluţionarea conflictului prin obţinerea unei soluţii

58
reciproc acceptabile, eficiente şi durabile. Munca în folosul comunităţi este deja ca o
pedeapsă aplicată minorilor. A treia tendinţă, una anglosaxonă – tratamentul intermediar.
Porneşte de la ideea că tinerii delincvenţi au nevoie mai mult de asistenţă socială decît de
pedeapsă. Conţinutul tratamentului aplicat minorilor poate fi divers, dar primordial se
axează pe educaţie socială şi şcolară.

Germania : În Germania, minorilor li se aplică dispoziţiile Codului penal,

completate cu Legea privind tribunalul pentru minori din 1953, cu modificările şi
completările ulterioare. 4
În Germania există instituţii speciale pentru minori. Legea privind tribunalul pentru
minori este aplicabilă nu doar minorilor între 14 şi 18 ani, dar şi tinerilor între 18 şi 21 ani,
din momentul în care o infracţiune penală a fost comisă. Un tanar este responsabil penal
dacă în momentul savîrşirii faptei este suficient de matur pentru a discerne gravitatea faptei
şi pentru a acţiona în consecinţă. Articolul 1 din Legea privind tribunalul pentru minori
defineşte tinerii ca fiind persoanele care la momentul savîrşirii faptei au vîrsta cuprinsă între
14 si 18 ani. Cînd sînt responsabili penal, acestor tineri nu li se aplică Codul penal, ci
dreptul penal al minorilor, prevăzut de legea privind tribunalul pentru minori. De menţionat
că legislaţia germană prevede posibilitatea de a reporta vîrsta majoratului penal pînă la 21
de ani. Astfel, tinerii între 18 şi 21 de ani răspund penal şi sînt judecaţi ca adulţii de către
jurisdicţiile penale de drept comun. Totuşi, lor li se pot aplica dispozitiile privitoare la
minori, dacă în urma unei aprecieri globale a personalităţii autorului, tinîndu-se cont şi de
condiţiile de viaţă, reiese că, datorită dezvoltării morale şi intelectuale, în momentul
savîrşirii faptei acesta era asemănător unui tînăr.5
A fost creată o instituţie judiciară autonomă, dar care este dependentă parţial de curţile
criminale ordinare: tribunalele locale de instanţă şi tribunalele regionale. Legea privind
bunăstarea minorilor priveşte copiii în dificultate din punct de vedere social sau care
necesită o grijă şi protecţie particulară. Tribunalele de competenţă sînt cele de tutelă ataşate
la structura curţilor civile ordinare. Adică, există o strînsă legătură între procedura penală şi
procedura civilă aplicabilă minorilor, cu atît mai mult că intervine acelaşi judecător şi
acelaşi organism administrativ pentru a asigura protecţia tinerilor: acest oficiu acordă
asistenţă socială pe lîngă tribunalele de minori.

59
 Dreptul german admite posibilitatea de plasare a unui minor în detenţie provizorie, dar
aceasta are un caracter excepţional: de exemplu, plasarea minorului într-o instituţie
educativă, control judiciar în libertate. Serviciul de ajutor social procedează la observarea
minorilor şi prepară un dosar de personalitate care va fi ulterior transmis la autoritatea
judiciară. În procese privind minorii avocaţii nu au un rol prea important şi instruirea este
condusă de către un procuror de stat, dar deciziile privative de libertate sînt luate de către un
judecător de investigare.
În cazul audienţei, formalismul poate fi atenuat doar dacă a fost aplicată procedura
simplificată: în această ipoteză se impun doar unele garanţii fundamentale, ca: dreptul de a
tăcea, prezumţia nevinovăţiei sau deptul la apărare. Din contra, formalismul este important
pe parcursul audienţei după o acuzare formală. Dar, în orice caz, dezbaterile şi deciziile nu
se fac în public larg. Judecătorul poate pronunţa diferite măsuri: educative (asistenţă
educativă, educaţie sub supravegherea unei organizaţii), disciplinare (scuze personale
adresate victimei, repararea prejudiciilor cauzate, varsarea unei sume de bani în contul unei
organizaţii de interes general, detenţie pe termen scurt [pedeapsa detenţiei nu este
considerată sancţiune penală si nu este înscrisă în cazierul judiciar. Această masură se
execută într-o instituţie specializată şi îmbraca mai multe forme: detenţia de week-end
(maxim 2 week-end-uri), pe termen scurt (de la 2 la 4 zile) şi pe termen lung (1-4
săptămîni)]), şi represive (închisoarea).
Pedeapsa inchisorii (Jugendstrafe) este dispusă cînd măsurile educative şi disciplinare
sînt considerate insuficiente, ţinîndu-se cont de gravitatea infracţiunii săvîrşite şi de
comportamentul făptuitorului. Durata pedepsei, cuprinsă în principiu între 6 luni şi 5 ani,
poate ajunge la 10 ani dacă legea prevede închisoarea mai mare de 10 ani pentru
infracţiunea savîrşită. Sancţiunile aplicabile delincvenţilor minori cu vîrsta cuprinsă între 14
şi 18 ani şi tinerilor cu vîrsta între 18 şi 21 de ani au ca scop principal educarea
făptuitorului. Pentru minori sînt prioritare măsurile educative şi disciplinare6.
Anglia : Reglementări în materia răspunderii penale a minorilor se regăsesc în Legea
pentru prevenirea criminalităţii şi a tulburării liniştii publice (Crime and Disorder Act),
adoptată la 31 iulie 1998 şi în Police and Criminal Evidence Act din 1984.7 Legea pentru
prevenirea criminalităţii şi a tulburarii liniştii publice (Crime and Disorder Act) a abrogat
prezumţia de neresponsabilitate a minorilor cu vîrsta între 10 şi 14 ani, de aceea actualmente
vîrsta răspunderii penale este de 10 ani, iar vîrsta majoratului penal este de 18 ani.

60
 Dreptul englez cunoaşte instituţii specifice minorilor, în special: instituţii pentru tineri
delincvenţi care sînt în detenţie, unde se tinde a li se asigura o formare şi a favoriza
reeducarea lor; centre de tratament pentru tineri care privesc adolescenţi cu serioase
probleme de comportament; unităţi de securitate a autorităţilor locale, orientate spre
tratament şi nu spre pedepsire; în fine, sînt centre unde se deţin tinerii înainte de judecare.
Dacă este un prim delict lipsit de gravitate, ofiţerii de politie pot lua măsuri educative
faţă de minor. Cînd delictul are o gravitate mai mare, instanţa poate aplica una din
următoarele măsuri disciplinare, acestea în majoritate fiind destinate tinerilor care au
împlinit 16 ani:
- supravegherea, pentru o durata de maxim 3 ani;
- munca in folosul comunitatii, pe o durata intre 40 şi 240 de ore;
- o sancţiune mixtă, cuprinzînd supravegherea şi munca în folosul comunităţii;
- obligaţia de a nu părăsi domiciliul, care poate fi controlată, din 1996, prin purtarea unei
brăţări electronice;
- o ordonanţă de supraveghere pe o durată de la 1 la 3 ani, cu obligaţie de reşedinţă, pentru
tinerii sub 16 ani;
- obligaţia de a participa, 2 sau 3 ore pe săptămînă, la activităţi organizate, adesea în şcoli,
pentru tinerii între 10 şi 21 de ani.
Alte măsuri sînt prevazute de Crime and Disorder Act din 1998:
- dacă este la primul delict, tînărul va primi o mustrare, iar pentru delictul următor – un
avertisment;
- despăgubiri în folosul victimei sau al comunităţii;
- munca în folosul comunităţii pe o durata de 3 luni.8
Cînd fapta savîrşită de un minor este de o gravitate mare, iar punerea în libertate a
minorului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, instanţa poate pronunţa pedeapsa
închisorii. Conform articolului 73 din Crime and Disorder Act, minorului supus pedepsei
închisorii i se aplică o măsură specială, cuprinzînd două etape: minorul este deţinut într-un
centru special; ulterior, este eliberat, dar se va afla sub supravegherea unui agent de
probaţiune. Durata acestei măsuri poate fi de 4, 6, 8, 12, 18 sau 24 de luni.
Decizia de pornire a urmăririi este luată de către poliţie şi serviciul de urmărire al
Coroanei. Tribunalul pentru copii are un rol esenţial, dar dacă minorul a comis o crimă în
particular gravă, sau o infracţiune împreună cu un major, vor fi competente tribunalele

61
pentru adulţi. Detenţia provizorie a minorilor este posibilă, dar tinerii delincvenţi pot fi
eliberaţi sub cauţiune. Procedeele sînt duble: există ancheta socială, dar în acelaşi timp
judecătorul englez poate solicita un raport de la şcoala tînărului delincvent. Instruirea este
dirijată de poliţie şi de serviciul de urmărire al Coroanei, dar nu există la această etapă a
procedurii careva reguli specifice aplicate minorilor.
Audienţa este supusă formalismului. Chiar dacă uneori dezbaterile pot fi aduse la
cunoştinţă publică, identitatea victimei nu poate fi totuşi divulgată. În calitate de măsuri
educative sau pedepse pot fi aplicate: amenda plătită de părinţi; supravegherea; plasarea sub
autoritatea serviciului social; pedepse privative speciale.
Dreptul penal englez al minorilor se caracterizează prin aplicarea unui tratament
intermediar care a fost introdus în 1969 (Children and Young Persons Act). Minorii fac
iniţial obiectul unui anumit număr de teste după care se apreciază 3 criterii: periculozitatea
lor, situaţia lor familială şi necesităţile lor educative specifice. Lor li se aplică un tratament
intermediar, pur individual pentru a preveni recidivarea lor, a-i reîntoarce la şcoală, la
muncă, în cele mai bune condiţii. În general, tratamentul intermediar durează 12 săptămîni,
după care se aplică judecarea. Ea se compune din 4 părţi: tratamentul corecţional destinat a
modifica comportamentul minorului; educarea socială; învăţarea şi formarea profesională;
organizarea timpului liber.
Reformarea sistemului faţă de minori este în permanentă evoluţie, de exemplu, în ce
priveşte impunerea unor măsuri copiilor sub 10 ani care au comis fapte delincvente sau
restricţia de a fi însoţiţi de adulţi în public la orele serii.
Spania. Au fost adoptate mai multe texte normative pentru a aduce în concordanţă
dreptul intern cu Constituţia. Reglementarea în materie este stabilită în Codul penal şi în
Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000.9
Vîrsta raspunderii penale este aceeaşi ca şi varsta majoratului penal. Articolul 19 din
Codul penal, publicat la data de 24 noiembrie 1995 şi intrat în vigoare 6 luni mai tîrziu,
dispune că „minorii pana la vîrsta de 18 ani nu raspund penal. Dacă un minor săvîrşeşte o
faptă penală, va răspunde conform dispozitiilor legii privind răspunderea penală a
minorilor”. Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 2000 stabileşte
lipsirea totală de răspundere penală pentru minorii sub 14 ani, dar răspundere penală parţială
pentru minorii cu vîrsta între 14 şi 18 ani. Între minori, se diferenţiază, în ce priveşte
aplicarea legii şi a stabilirea consecinţelor pentru faptele comise, două categorii: de la 14 la

62
 16 ani şi de la 16 la 18 ani. Pentru minorii care au împlinit 16 ani legea prevede o agravare
în cazul savîrşirii de infracţiuni cu violenţă, intimidare sau punerea în pericol a persoanei.
Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000 se aplică şi
persoanelor majore cu vîrsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani, care au savîrşit infractiuni, cînd
judecătorul de instrucţie constată îndeplinirea urmatoarelor condiţii:
• s-a comis un delict sau o infracţiune mai puţin gravă, fără aplicarea violenţei sau a
intimidării unei persoane, fără punerea în pericol grav a vieţii sau integrităţii fizice a
persoanelor;
• nu există o condamnare pentru infracţiuni săvîrşite dupa împlinirea vîrstei de 18 ani;
• circumstanţele personale ale delincventului şi gradul său de maturitate să recomande
aplicarea acestei legi.
Minorului care nu a implinit vîrsta de 14 ani i se vor aplica prevederile ce vizează
protecţia minorului din Codul penal şi din Legea organica privind raspunderea penală a
minorului.
Nu orice judecător poate cerceta cauza unui minor, ci doar acela care are un an
vechime în muncă şi 6 luni de formare în domeniu. Minorilor sub 16 ani nu li se aplică
pedepse, ci măsuri cu caracter educativ, care, totuşi, pot fi destul de severe. Astfel de măsuri
sînt admonestarea, restrîngerea unor drepturi, internarea într-o instituţie specială. Măsurile
educative sînt prevăzute de Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din
12 ianuarie 2000 (art.7)10:
• Internarea se aplică pentru faptele de un pericol social sporit. Internarea poate fi de mai
multe feluri:
a) în regim închis, unde va participa la activităţi formative, educative şi de
muncă,
b) în regim semideschis, în care va avea contacte cu persoane şi instituţii din
comunitate,
c) în regim deschis, în care va participa la programe educative,
d) internarea medicală, pentru minorii cu probleme de adicţie sau psihice.
• Tratamentul medical se aplică minorilor consumatori de alcool sau droguri;
• Asistenţa într-un centru de zi, în care minorul va desfăşura activităţi social-educative,
suplinind prin aceasta implicaţia scăzută a familiei;
• Interdicţia de a părăsi domiciliul;

63
• Libertatea sub supraveghere în centrul de formare profesională sau la locul de muncă;
• Convieţuirea cu o altă persoană, familie sau grup educativ, pe o perioadă determinată;
• Munca în folosul comunităţii;
• Mustrarea;
• Ridicarea permisului de conducere sau a permiselor de portarmă.
Italia. Reglementări privind răspunderea penală a minorilor se regăsesc în Codul penal
şi în Decretul nr.48 din 22 septembrie 1988, privind dispoziţiile relative la procesul penal
pentru minori.
Vîrsta răspunderii penale coincide cu cea a majoratului penal, adică 18 ani, dar în
anumite situaţii poate fi coborîtă la 14 ani. Codul penal instituie principiul lipsei absolute a
răspunderii penale a minorilor care nu au împlinit 14 ani: „Nu este responsabilă persoana
care la momentul săvîrşirii faptei nu împlinise 14 ani” (art.97).
Minorilor li se aplică aceleaşi sancţiuni ca şi adulţilor, dar într-o modalitate atenuată.
Aplicarea detenţiunii pe viaţă minorilor a fost declarată neconstituţională.
În Italia există instituţii specifice minorilor, judiciare şi administrative. Tribunalul
pentru minori este compus din doi magistraţi şi din doi asesori experţi în ştiinţe sociale. Pe
parcursul procedurii, judecătorul poate plasa tînărul delincvent în detenţie provizorie. Dar
această măsură face obiectul unei reglementări stricte, pentru că ea nu poate fi aplicată decît
pentru infracţiunile cele mai grave. De la începutul procedurii, minorul trebuie să fie în
supravegherea serviciilor sociale ale Ministerului de Justiţie sau ale administraţiei locale.
Avocaţii care intervin trebuie să fie specializaţi, ca de altfel şi parchetul pentru minori.
Minorul beneficiază de mai multe garanţii procedurale. Prezenţa minorului la audienţă nu
este obligatorie, judecătorul va lua o decizie în funcţie de interesul copilului. Minorul sub 14
ani este penalmente iresponsabil. Judecătorul poate aplica diverse măsuri, de exemplu,
impunerea de a nu părăsi domiciliul sau plasarea într-o instituţie specială.11

Referinţe:
1. Confronting youth in Europe: juvenile crime and juvenile justice / [edit.] Jill Mehlbye;
[edit.] Lode Walgrave. - Copenhagen: AFK, 1998. - 458 p.
2. Carmen Nicula, Dan Mînzală. Răspunderea penală a minorilor şi regimul sancţionator în
legislaţia altor ţări. - Bucureşti: Institutul Naţional de Criminologie, 2006, p.2.
3. Ibidem, p.3.
4. J-F Renucci, Ch Courtin. Le droit penal des mineurs. – Paris: PUF, 2001, p.3.

64
5. Carmen Nicula, Dan Mînzală. Op. cit., p.9.
6. Jorg-Martin Jehle. Criminal Justice in Germany, p.35, published by the Federal Ministry of Justice, Fourth Edition

2005 http://www.bmj.bund.de/media/archive/961.pdf

7. http://www.swarb.co.uk/acts/1984PoliceandCriminalEvidenceAct.shtml

8. Carmen Nicula, Dan Mînzală. Op. cit., p.24.

9. http://www.unifr.ch/derechopenal/legislacion/es/rpmenidx.html
10. http://www.unifr.ch/derechopenal/legislacion/es/rpmenidx.html
11. J-F Renucci, Ch Courtin. Le droit pénal des mineurs-Paris, p.17.

Etiologia delincvenţei juvenile prin prisma teoriilor de diversă orientare

Teoriile privind originea delincvenţei juvenile îşi au ca rol de bază explicarea cauzelor
fenomenulu de delincvenţă în rîndul minorilor, cuprinzînd în acest sens o serie de
concepte, postulate. Sorgintea teoriilor de explicaţie a criminalităţii îi revine curentului
pozitivist italian, şi anume: lui Cesare Lombroso (1835-1909) prin publicarea lucrării
L’uomo delinquente. Gruparea şi clasificarea teoriilor poate fi variată, dat fiind că acestea
sînt multiple. În cele ce urmează ne vom referi la acele teorii care exprimă cît mai
elocvent originea delincvenţei minorilor.
1. Teorii de orientare bioantropologică
Teoria constituţiei predispozant delincvenţiale
Promotorul acestei teorii este psihiatrul austriac Ernest Kretschmer care în lucrarea
sa Structura corpului şi caracterul examina strînsa legătură între structura corpului uman
şi trăsăturile sale fizice, pe de o parte, şi caracterul omului, pe de altă parte. Delincventul
comite fapta graţie particularităţilor biologice sau fiziologice.
Kretschmer clasifica delincvenţii în patru tipuri1:

65
 piknic – se caracterizează ca avînd faţă plină, mâini şi picioare scurte, abdomen şi
torace bine dezvoltate, energic, vesel, vivace, predispus spre a comite fapte ce solicită
inteligenţă, fraude, perfidie, falsuri, statură mijlocie, exces ponderal, caruia îi sunt
asociate urmatoarele trasaturi psihice, grupate într-un profil ciclitomic: vioiciune,
mobilitate, optimism, umor, spontaneitate, sociabilitate, dar şi superficialitate în relaţiile
sociale, înclinaţie către compromisuri;
 astenic – cu corpul slab, alungit, mâini şi picioare lungi şi subţiri, căruia i se asociază
un profil psihologic numit schizotimic: înclinaţie spre abstractizare, interiorizare,
sensibilitate, un simţ acut al onoarei, meticulozitate, dar energic, predispus spre comiterea
faptelor în grup;
 atletic – cu o bună condiţie fizică, tip cu o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată,
comite fapte care solicită forţă fizică şi mai puţin inteligenţă;
 displastic – suferă de maladii, are anomalii corporale, din care cauză este plin de ură,
comite fapte din îndeletnicire.
Mai tîrziu tipologia americanului W.H.Sheldon se fundamenta pe predominanţa
dezvoltării aparatului visceral digestiv al individului (tipul endomorf), a musculaturii şi
sistemului locomotor (mesomorf) şi a ţesuturilor cutanate şi nervoase (ectomorf). Ca şi
Kretschmer, Sheldon a cercetat corelaţiile între somatotipuri şi trăsăturile de personalitate
cu fenomenul de delincvenţă. Cercetări asemănătoare au efectuat şi soţii Glueck,
rezultatele fiind publicate în 1956 în lucrarea Fizicul şi delincvenţa. Ei nu au ajuns la
aceleaşi concluzii ca şi Kretschmer, considerînd că mai mulţi delincvenţi se întîlnesc în
rîndul mesomorfilor, care corespund tipului atletic.
Teoria inadaptării sociale
Pretinsa teorie tinde a fi una dintre cele mai remarcabile, al cărei precursor a fost
O. Kinberg. După el, fiecare individ reacţionează potrivit stimulilor mediului ambiant în
funcţie de structura sa biologică proprie. În lucrarea sa Basic problems of Criminology
din 1935, autorul arată că în vederea descoperirii cauzelor delincvenţei trebuie studiată
personalitatea individului.
Pentru a desemna personalitatea ca atare, Kinberg propune conceptul de structură
biologică actuală, prin care înţelege modalităţile prin care părţile unui întreg sînt
îmbinate pentru a realiza funcţia. Kinberg precizează că structura nu vizează doar
tăsăturile anatomice mai mult sau mai puţin statice, ci se referă la toate procesele

66
 biologice, termenul avînd astfel o conotaţie atît statică, cît şi dinamică, anatomică şi
fiziologică.2
Structura personalităţii este compusă, în primul rînd, din nucleul constituţional,
care cuprinde trăsăturile ereditare normale, în al doilea rînd – din trăsăturile ereditare
patologice şi, în al treilea rînd – din funcţia morală.
1) Nucleul constituţional semnifică ansamblul tendinţelor reacţionale ale subiectului,
modul în care el reacţionează la stimulii externi. Este voeba de variabile normale şi în
acelaşi timp evolutive. După cum aceste tendinţe variază pentru indivizi, Kinberg
analizează variabilele caracteristice ale comportamentului la stimulii externi. Pentru
aceasta, Kinberg s-a axat pe cercetările psihologului suedez Sjöbring care distinge patru
factori fundamentali ai constituţiei psihice: 1) capacitatea maximă a inteligenţei unui
individ; 2) validitatea spre care predispune energia cerebrală a individului; 3)
stabilitatea garduală a echilibrului emoţional; 4) gradul de unitate funcţională a
activităţii subiectului. Caracterul acestor factori este determinată de nivelul înalt, mediu
sau slab.3
2) Variantele patologice, spre deosebire de cele precedente, sînt determinate de maladiile
mintale eventuale, tulburări grave ale inteligenţei sau dezechilibrări caracteriale.
3) Funcţia morală constă în promptitudinea de a reacţiona la stimuluii morali de
provenienţă exterioară.4 După acest criteriu Kinberg clasifică indivizii în patru tipuri:
 indivizi cu funcţie morală limitată, cu element moral absent;
 indivizi care reacţionează normal;
 indivizi bolnavi;
 indivizi bine adaptaţi la mediu, dar insensibili faţă de actele imorale.
Inadaptarea la condiţiile sociale este determinantul declanşării comportamentului
criminal. Modalităţile de inadaptare ar fi: fizică – cauzată de îmbolnăvirea unor organe
interne, de infantilism, gigantism, trăsăturile fizice care îl fac să fie mai diferit de alţii;
psihiatrică – determinată de maladiiile psihice pe care le posedă, din cauza cărora
individul nici nu poate examina realitatea; psihologică – este o reacţie negativă a
indivizilor normali care sînt influenţaţi de mediu.
De asemenea, Kinberg distinge trei serii de situaţii precriminale5:
a) situaţii specifice sau periculoase care se caracterizează prin două trăsături: sunt ocazia
de a comite fapta; tot ele constituie un impuls pentru comiterea viitoarei fapte;

67
b) situaţii nespecifice, sau amorfe, care se caracterizează prin faptul că nu există
împrejurarea propice pentru delict, dar actul este pregătit, elaborat intenţionat de către
subiect;
c) situaţii mixte, în care ocazia de a comite crima există fără o conexiune între individ şi
stimuli externi (de exemplu, în organizaţii criminale).

Teoria cromozomului crimei

Anul 1900 se consideră anul apariţiei geneticii. Odată cu aceasta s-au deschis noi
orizonturi în interpretarea originii delincvenţei şi apariţiei teoriilor eredităţii. Primul care
a început a face investigaţii în domeniu a fost psihiatrul german Johan Lange, care în anii
’20 ai sec. XX a utilizat metoda studiului efectuat pe gemeni. El a stabilit că în 77% din
cazuri la gemenii monozigoţi, dacă unul a comis o crimă, atunci şi al doilea o va comite,
iar la gemenii dizigoţi această legitate este valabilă doar în 11 la sută dintre cazuri.
Ulterior alţi adepţi ai teoriei au stabilit alt raport procentual6.
Există două metode de cercetare a rolului eredităţii în devenirea criminală: metoda
genealogică (după predispoziţia pe care o oferă arborele genealogic) şi gemelară (studiul
asupra gemenilor).
Multiplele cercetări şi experienţe în legătură cu rolul eredităţii în criminalitate au
demonstrat că acesta este puternic. Aşa, cercetătorii Lund şi Jorger au luat copiii de la
familiile criminale şi i-au plasat în familii sănătoase din punct de vedere moral şi
educativ, dar, până la urmă, aceştia au fugit din noile familii şi s-au dovedit a fi
delincvenţi. Un alt exemplu ar fi experienţa unui filantrop din Hamburg, care s-a hotărât
să salveze copiii din părinţi criminali şi i-a plasat într-o casă anume construită,
încredinţându-i unor educatoare serioase şi de încredere. Rezultatul a fost negativ, fiindcă
după patru-cinci ani aceşti copii au părăsit căminul oferit şi au păşit pe calea delincventei.
În aceste experienţe ereditatea a jucat rolul de seamă.7
Studiile de arbore genealogic, realizate în SUA de către Dugdale, au încercat să
demonstreze că în familiile ai căror întemeietori au avut antecedente penale există un
număr mult mai mare de infractori, pe aceeaşi bază s-a conchis că ereditatea constituie
principala cauză a criminalităţii.8
Mai recent, cercetători americani, suedezi au tins să stabilească corelaţia dintre
părinţii biologici şi cei adoptivi cu delictele comise de către copiii adoptaţi. Se

68
 concluzionează că cel mai ridicat coeficient de risc de delincvenţă (24,5%) există în
situaţiile în care atît părinţii biologici, cît şi cei adoptivi au antecedente penale. Dacă nici
unul dintre părinţi nu are antecedente penale, procentul copiilor adoptaţi care devin
delincvenţi este de 13,5%. Dacă numai părinţii adoptivi au antecedente penale, procentul
este de 14,7%. Cînd numai părinţii biologici au antecedente penale, 20% dintre copiii
adoptaţi devin infractori. Concluzia lui Sarnoff Mednick este că anumite predispoziţii
moştenite de la părinţii biologici infractori pot determina o creştere a probabilităţii ca
descendenţii acestora, adoptaţi de alte familii, să devină infractori.9
O largă răspîndire, dintre teoriile eredităţii, a avut-o teoria comozomiană. Celula
organismului uman are 46 de cromozomi ce formează 23 perechi distincte, cromozomul
X fiind unul feminin şi Y – masculin. Teoria comozomului crimei se fundamentează pe
surplusul unui cromizom. Cercetătoarea scoţiană Patriţia Jacobs a examinat din punct de
vedere genetic 197 de deţinuţi de la închisoarea din Edinburg şi a constatat că şapte dintre
ei erau purtătorii unei anomalii: în loc să dispună de un singur cromozom al sexului
masculin Y, ei dispuneau de un cromozom Y suplimentar. În aşa fel, P.Jacobs a ajuns la
concluzia că frecvenţa anomaliei în închisori se datorează faptului că indivizii purtători
de XYY sînt predispuşi genetic crimei. De altfel, cromozomul “Y” a fost denumit şi
cromozomul crimei.

Profesorul Jérôme Lejeune de la Facultatea de Medicină din Paris a confirmat că

purtătorii anomaliei XYY prezintă în medie înălţimea de 1,80 m, devin cheli înainte de
vreme, sunt miopi şi au tulburări de caracter.

Cu toate că printre delincvenţi frecvenţa anomaliei era de până la 3%, iar mai bine
de 95% din criminali nu posedau această anomalie, totuşi problema cromozomului crimei
a continuat să preocupe oamenii de ştiinţă.

2. Teorii de orientare psihologică

Şcoala interpsihologică
Creată de către Gabriel Tarde (1843-1904), această şcoală propagă ideea că
raporturile sociale nu sînt decît rezultatul imitaţiei. În lucrarea sa Legile imitaţiei (1890)
Tarde menţionează că fiecare se conduce de cutumele acceptate în mediul propriu; astfel,
dacă cineva fură sau omoară, nu face decît să imite pe altcineva.10

69
 Tarde nu consideră crima ca un fenomen natural al vieţii sociale. Contrar lui
Durkheim, care consideră crima drept un fenomen social normal şi necesar, Tarde
consideră delincventul un parazit, un străin care se penetrează în societate.
Factorii antropologici şi fizici au o influenţă impulsivă, dar toţi ceilalţi factori
sociali ghidează această activitate. La factorii criminalităţii Tarde atribuie moda, religia,
tradiţia, industria etc.
Criminalitatea sporeşte mereu, iar civilizaţia distruge unele tipuri de criminalitate
pentru a le crea pe altele.
Delincvenţii posedă printre caracteristici pe cele anatomice – delincventul fiind în
general mare şi greu; patologice şi psihologice – delincventul fiind un bolnav.
Orice influenţă a mediului asupra individului se reduce în fine la relaţia dintre doi
indivizi. În conştiinţa aceluiaşi individ ansamblul de influenţe psihice se perep ca o
presiune socială. Termenul de „presiune socială” este relativ, pentru că individul percepe
influenţa altor persoane prin prisma propriilor interese şi de aceea mereu face ceea ce
corespunde propriilor gusturi. În acelaşi mediu influenţele sociale pot avea diferite
repercursiuni: în unele societăţi predomină o interacţiune onestă între indivizi, în altele –
imitarea modelului celor delincvenţi.11

Teoria personalităţii criminale a lui Jean Pinatel

Chestiunea personalităţii delincvente a fost clar abordată de către Yochelson şi
Samenow (1976) în spaţiul anglo-saxon şi de către Pinatel (1963) în spaţiul francofon.
Într-o manieră simplistă se poate spune că personalitatea delincventă pretinde a se
contura, pe de o parte, în cadrul delincvenţei normale şi, pe de altă parte, în delincvenţă
patologică.
Yochelson şi Samenow au făcut o analiză completă şi amănunţită a stilului de
viaţă a delincventului carierist şi a semnelor psihicului său (autoritar, gîndire orientată
spre acţiune, sugestibilitate).
Doctor în drept, Jean Pinatel publică mai multe lucrări, dintre care Criminologia
(1960), Societatea criminogenă (1971), Fenomenul criminal (1987). El estimează
necesitatea abandonării ideii existenţei diferenţei de natură între un delincvent şi non-
delincvent, între aceştia neexistînd decît o diferenţă de grad (de la un delincvent
ocazional care posedă un grad mai leger, pînă la unul recidivist cu un grad mai dur).

70
Pinatel sugerează existenţa unui nucleu central al „personalităţii criminale”.12 După el,
delincventul ar poseda patru particularităţi care sînt identice la toţi delincvenţii. Această
constituţie de trăsături formează un element declanşator, facilitînd trecerea la act. Aceste
trăsături sînt egocentrismul (maniera de a percepe lumea în funcţie de propriile interese,
de a se considera centrul universului), labilitatea (inconsistenţa la adaptarea faţă de
diverse situaţii, dificultatea de a urma o linie de conduită stabilă, dificultatea de apreciere
a consecinţelor propriilor acte), agresivitatea (tendinţa de a reacţiona prin violenţă),
indiferenţă afectivă (dificultatea de a resimţi simpatia faţă de alţii, incapacitatea de a se
ataşa faţă de cineva, insensibilitatea la suferinţa altuia). Nici una dintre aceste trăsături nu
imprimă individului o orientare delincvenţială în mos independent, pentru aceasta ar fi
necesară însumarea lor.
Semnificaţia teoriei lui Pinatel rezidă în faptul că crima este o faptă a omului, iar
criminalii sînt oameni ca toţi ceilalţi, ei se deosebesc însă de ceilalţi, deoarece „trecerea la
act” este expresia unei diferenţe de grad. Între psihicul infractorului şi acela al non-
infractorului deosebirea ar fi una de ordin cantitativ şi nu calitativ.13
Important, după Pinatel, este ca, examinînd un infractor, să poţi spune dacă fapta
comisă a fost un accident în viaţa lui, dacă l-a marcat porfund sau dacă există îndoieli cu
privire la starea lui periculoasă. Preluînd cercetările lui De Greeff, Pinatel arată că pentru
25% dintre infractori starea periculoasă este episodică, pentru 20% este cronică, pentru
55% ea este marginală, în raport cu solicitările exterioare, cei din urmă pot deveni
recidivişti sau infractori ocazionali.14
Cercetările lui Pinatel au fost concretizate de către Le Blanc (1991), care a
subliniat că delincvenţa nu este aceeaşi în rîndul tuturor delincvenţilor. El pune accentul
pe modificările de personalitate care au loc de-a lungul copilăriei şi adolescenţei. Le
Blanc a tins nu să definească personalitatea delincventă, cum a făcut-o Pinatel, dar să
caracterizeze trăsăturile unei personalităţi delincvente, acestea fiind trei: o înrădăcinare
criminală, o disocialitate persistentă şi un egocentrism exasperat.
Teoria psihomorală a lui Etiene De Greeff
Potrivit lui E. De Greeff, structurile afective ale individului sînt determinate de
două grupuri fundamentale de instincte: de apărare şi de simpatie. Cînd primele
experienţe de viaţă ale individului sînt trăite zbuciumat, aceste instincte se pot alerta,
instalîndu-se un sentiment de injustiţie, o stare de inhibiţie şi indiferenţă afectivă.

71
 Personalitatea delincventului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare
morală a individului care, în final, îl conduce la comiterea actului delincvent.15
Fazele trecerii la act propuse de E. De Greeff, pe care le parcurge gîndirea
delincventului, sînt mai mult sau mai puţin aceleaşi, ţinîndu-se cont atît de procesele
cognitive, cît şi de conjunturile externe în care se află subiectul. În acest cadru el a descris
„procesul criminogen” care cuprinde în trecerea la act trei etape (considerate mai mult
probabil pentru infracţiunile de omor): asentimentul temperat, asentimentul formulat şi
criza.16
- Asentimentul temperat (numit şi asentimentul ineficace), la acest stadiu, cînd individul
este confruntat cu o situaţie sau persoană problematică, apare, din cînd în cînd, ideea
dispariţiei celuilalt. Deseori, acest prim stadiu dispare spontan, graţie nivelului moral,
raţiunii.
- Asentimentul formulat, uneori subiectul ajunge la această stare, în care el este
dezumanizat, desconsiderat, devalorizat, din care considerente probabilitatea trecerii la
act sporeşte. Spre deosebire de prima fază, în cadrul acesteia, dispariţia este formulată ca
un accident, însă unul mult dorit. Această fază este ambivalentă. Pe de o parte subiectul
caută modalităţi de debarasare de victimă, dar în acelaşi timp posedă încă o rezistenţă la
trecerea la act. Trecerea la a treia fază uneori poate fi determinată de unii factori
dezinhibitori, de exemplu alcool. După De Greeff, majoritatea indivizilor care ajung la a
doua sau a treia fază, sînt din clasele social defavorizate, pentru că în acest cadru există
un raport mai direct cu emoţiile.
- Acceptarea şi criza, aici barierele morale dispar. Principiul morţii este complet acceptat.
La această etapă subiectul nu are nevoie decît de un moment oportun pentru a
implementa trecerea la act. Cu cît barierele şi rezistenţa fazelor precedente au fost mai
puternice, cu atît actul comis va fi mai sălbatic, mai violent, proporţional conflictului
interior al individului.
În aceeaşi manieră pot fi caracteristice aceste faze tînărului toxicoman sau
dependent de droguri care, avînd necesitate de bani, sustrage de la părinţi bunuri de preţ
pentru a le realiza.
Toleranţa eului se întîlneşte la unele crime pasionale; astfel, comportamentul
delincventului în asemenea cazuri este similar suicidarului.

72
 Criminologul canadian Noël Mailloux a susţinut, în anul 1968, teza existenţei unei
diferenţe de natură între personalitatea infractorului şi cea a noninfractorului.17 Pentru
Mailloux, există două momente fundamentale în dezvoltarea personalităţii:
1) apariţia identităţii autentice şi
2) consecinţa acesteia asupra motivaţiilor individului.
Aceste momente apar în copilărie şi adolescenţă şi reprezintă obiectul unei crize
prin care trece individul. Atunci cînd apare un eşec de identificare consecinţa este un
dezechilibru psihic, durabil care se exprimă prin delincvenţă din obişnuinţă.
Printre cauzele eşecului de identitate Mailloux situează la loc de frunte atitudinea
nepotrivită a părinţilor care nu manifestă încredere în copiii lor.18

Bazele psihanalizei lui Sigmund Freud

Medicul psihiatru S.Freud (1856-1939) a pus bazele conceptului triunic al
psihicului (stabilind că are trei niveluri) şi a conceptului de psihanaliză, cunoscut prin
lucrările Interpretarea viselor; Lecţii de psihanaliză etc.
Psihanaliza este o teorie cuprinzătoare, referitoare la funcţionarea psihicului uman
atît normal, cît şi anormal. Prin comparaţie cu psihologia experimentală, ea se ocupă mai
mult de părţile iraţionale ale activităţii psihice.
Cele mai multe dintre datele folosite de cercetarea psihanalitică sînt obţinute în
cursul tratamentului psihanalitic. Acestea constau din relatările făcute de pacient despre
gîndurile, fantasmele şi visele sale, precum şi despre amintiri legate de experienţe şi trăiri
ale copilăriei.19
Psihanaliza este un concept fundamentat pe dinamica persoanei umane, privind
structura şi dinamica psihicului, prin care se elaborează etiopatogenia bolilor psihice,
pornind de la nevroze, ca şi metoda terapeutică prin explorarea structurilor inconştiente
(profunde) ale personalităţii. Sunt luate în consideraţie trei elemente dinamice: Id
(Libedo), Ego, Superego20.
Libedoul cuprinde tendinţe, dorinţe instinctuale cu sediul în inconştient, care pot
acţiona asupra conştientului sub forma unei pulsiuni. El este energia instinctului sexual,
dar poate fi sublimată spre alte scopuri decît cele sexuale. Formele libedoului pot fi
sexuale, narcisiste, obiectuale, simbolice. Fixaţia libidină, adică persistenţa ei, poate duce
la nevroză.

73
 Id este neorganizat, inconştient şi acţionat de principiul plăcerii în opoziţie cu
egoul, ordonat de principiul realităţii. Visul are funcţia de a modera tensiunea din Id.
Ego este o realitate dinamică între Id şi Superego, avînd funcţia de împăcare şi
sinteză a pulsiunilor libidinale şi existenţiale.
Mecanismele de apărare, ca funcţie a eului, sînt multiple: refularea, izolarea,
deplasarea, raţionalizarea, sublimarea, descărcarea etc.
Supraeul decurge din normele sociale imprimate prin sugestie şi dictat din fragedă
copilărie şi este o forţă inconştientă prin care normele devin imperativ-categorice.
Originea sa este externă, fiind dictat de pedeapsa şi recompensa din afară.21
Interacţiunea dintre cele trei componente este supusă unui conflict continuu, al
cărui rezultat poate fi diferit.
Pe măsură ce libedoul se dezvoltă, se schimbă nu doar modalităţile de activitate, ci
şi obiectul la care el se raportează. Întîi apare iubirea de sine, urmată atît la băieţi, cît şi la
fetiţe de atracţia faţă de mamă. Apoi, tot în primii ani de viaţă, băieţii îşi concentrează
dorinţele sexuale cu mai multă intensitate asupra mamei, în timp ce dezvoltă sentimente
de ostilitate la adresa tatălui (complexul Oedipian). La fetiţe legătura este inversă. Acestei
prime etape i se pune capăt prin refulare. Drept rezultat, apare capacitatea de a simţi
ruşine şi dezgust.22 Freud exemplifica latenţa complexului, pe care el îl numeşte
oedipian, prin doua exemple: mica fată ce vrea să se considere preferată tatălui şi care
suferă la un moment dat o pedeapsă aspră din partea acestuia şi se vede prăbuşită din
universul său. La antipod, băiatul, care o consideră pe mamă ca pe proprietatea lui, este
traumatizat de atentia pe care aceasta i-o acordă unui nou-nascut, în detrimentul său. Însă,
aceste evenimente nu este necesar să aibă loc în toate cazurile. Copilul poate fi
determinat să abandoneze înclinaţia lipsită de speranţă si din cauza absenţei satisfacţiei
sperate şi a refuzului permanent din partea părintelui.
După Freud, individul comite fapte delincvente din profundul sentiment de
vinovăţie, iar pedeapsa este aşteptată de el ca o uşurare.
Printre continuatorii teoriei psihanalizei au fost K. Abraham, E. Jones, unii
reformulînd-o: W.Stekel (a insistat asupra conflictului psihic în nevroze, asupra înlocuirii
termenului de nevroză cu cel de parapatie), A.Kardiner (a introdus conceptul de
personalitate de bază), E. Fromm (introduce conceptul de alienare socială analizată prin
prisma psihanalizei), A. Adler (fondează psihologia individuală) etc.

74
 Teoria psihanalitică nu s-a dovedit capabilă să-şi asimileze într-un mod
satisfăcător progresele făcute în studiul sistemului nervos. Lipsa de practicism a acestei
teorii este dovedită de succesiunea complexă de metafore care o cuprind şi care nu pot fi
verificate.

Criminologia clinică
Expresia „criminologie clinică” este utilizată în două sensuri:
 în sens larg, expresia reprezintă studiul fenomenului criminal din punct de vedre
individual, spre deosebire de criminologia generală, care studiază criminalitatea, în
ansamblul său, ca fenomen social;
 în sens restrîns, ea prezintă studiul multidisciplinar al unui caz individual al
delincventului în vederea prevenirii recidivei.23
Din punct de vedere etimologic, cuvîntul clinic provine din greacă însemnînd
„pat”. Criminologia clinică îşi are originile în afirmaţiile lombrosiene privind necesitatea
examenului psihomedical al criminalului şi cele ale lui Garofalo cu privire la ancheta
socială.
După o fază a unei expansiuni remarcabile, ce a durat pînă la finele anilor ’60 ai
sec. XX, criminologia clinică a intrat într-o lungă perioadă de declin, ca urmare a
studiilor de reacţie socială. De altfel, între criminologia clinică şi reacţia socială faţă de
criminalitate există multiple interferenţe. Prin măsuri de reacţie socială se înţelege
ansamblul modalităţilor utilizate de către societate în vederea luptei contra fenomenului
criminal. Tradiţional, aceste modalităţi se exprimă în pedepse. În fapt, reacţia socială are
un obiect de cercetare mult mai amplu decît criminologia clinică.
Îndeosebi, criminologia clinică poate fi confundată cu prevenirea criminalităţii, şi
anume: cu prevenirea terţiară ca formă a modelului social. Prin aceasta din urmă se
urmăreşte prevenirea recidivei prin intermediul acţiunilor de readaptare socială sau de
neutralizare a delincvenţilor. Deosebirea este, totuşi, de esenţă. Dacă prevenirea
criminalităţii se face în plan general, pe categorii, atunci criminologia clinică – doar pe
categorii. Pe lîngă cele spuse, criminologia clinică are, totuşi, alte metode de prevenţie,
adică cele cu caracter medical, care implică un eventual tratament.

75
 Odată cu apariţia teoriei personalităţii criminale a lu J. Pinatel, s-a promovat în
continuare conceptul clinicist. Mai mult decît atît, criminologia clinică a fost recunoscută
drept singura modalitate de înlăturare a unor forme ale criminalităţii sexuale.
Există tendinţa de a identifica criminologia clinică cu readaptarea socială a
infractorului, aceasta justificîndu-se prin programele de tratament propuse de către
criminologia clinică în cazul prevenirii recidivei. Cu toate acestea, readaptarea socială se
poate atinge şi pe alte căi decît a tratamentului.
Criminologia clinică îşi are sorgintea în starea de pericol propusă de Rafael
Garofalo. Elaborarea acestui concept a fost determinată de faptul că răspunderea
vinovatului nu corespunde criteriului liberului arbitru, pe de o parte, iar, pe de alta, ea era
orientată doar spre retribuţie, pedepsire. Anume din aceste considerente reprezentanţii
acestui curent negau pedeapsa ca măsură preventivă, ea încercînd să transforme
criminologia în medicină anticriminală, iar închisoarea – în clinică.24
De fapt, înaintea pozitiviştilor, ideea exista prin noţiunea de „alarmă” creată de
către J. Bentham, prin care se subînţelegea pericolul social sau starea de pericol.
Prin stare de pericol a individului se înţelege înalta probabilitate că un individ va
comite un delict. Noţiunea de cauză este interpretată prin intermediul elementelor sale
constitutive, prin formele şi aprecierea sa.
B. După Garofalo, starea de pericol conţine două elemente importante:
 capacitatea criminală, adică aptitudinea şi probabilitatea constantă a individului
de a comite din nou o faptă;
 adaptabilitatea individului, fiecare individ are posibilitatea, mai mare sau mai
mică, de a se adapta mediului, doar că el decide ca această adaptare să o facă
delincvenţial.
Există patru combinaţii posibile ale acestor două elemente:
4) capacitate criminală sporită, dar adaptabilitate satisfăcătoare;
5) capacitate criminală uşoară, dar adaptabilitate redusă;
6) capacitate criminală sporită, dar adaptabilitate redusă;
7) capacitate criminală uşoară şi adaptabilitate satisfăcătoare.25
A. Formele stării de pericol sînt:
8) starea de pericol cronică sau permanentă ce se exprimă printr-o particularitate
psihologică şi morală a fiinţei prin care ea îşi manifestă caracterul antisocial;

76
 9) starea de pericol de criză ce caracterizează majoritatea delincvenţilor, care
înainte de trecerea la act suportă o criză psihologică.
A. Aprecierea stării de pericol este dictată de doi indici:
10) indici legali – constau în natura şi numărul faptelor comise de către persoană;
11) indici bio-psihologici şi sociali – permit a descoperi factorii actului criminal
comis şi de a evalua starea de pericol a individului.
Noţiunea de stare de pericol vine să genereze confuzii şi incertitudini între
periculozitatea unui comportament şi periculozitatea individului. Însuşi individul nu
poate fi, prin sine, periculos, ci doar comportamentul lui poate avea un grad de pericol.
Anume în baza conceptului stării de pericol enunţat anterior s-a construit
criminologia clinică, care include o serie de operaţii: observarea, aprecierea, luarea
măsurilor de prevenire a recidivei.
Observarea se exprimă atît sub aspectul cadrului, cît şi al momentului de
efectuare, putînd fi înaintea judecării sau după. Aprecierea cazului individului se exprimă
în diagnostic şi pronostic. Scopul predicţiei este elaborarea unui tratament, în vederea
readaptării sociale a persoanei. Printre metodele de corecţie se propun psihanaliza,
electroşocul, lobotomia, administrarea medicamentelor, intervenţii chirurgicale etc.
Aspectul, uneori negativ, al cercetărilor clinice s-a exprimat prin lezarea unor
garanţii şi libertăţi ale persoanelor investigate.

3. Teorii de orientare sociologică

Teoria stigmei
Una dintre teoriile curentului interacţionist este „teoria stigmei" sau, cum mai e
numită, „labeling theory" – „teoria etichetării”. Eminenţi reprezentanţi ai acesteia sînt
Erwin Goffman (Stigma, 1963), Shlomo Shoham (The stigma theory of crime and social
deviation 1970), G.Kellens (Crime en col blanc et stigmatisation 1970), Van Outrive
(Stigmatisation: un prologement de l'analyse criminologique? 1973), Hausman (Le
stigmate, une forme originelle de reaction sociale 1973) etc.
Majoritatea acestor criminologi pun accentul pe rolul pe care îl joacă instituţiile
juridice penale şi atitudinea societăţii însăşi faţă de dezvoltarea comportamentului
deviant.

77
 Prescripţiile legii penale (antecedentul penal, declararea persoanei drept recidivist
deosebit de periculos), care se răsfrîng asupra condamnatului, nemaivorbind de atitudinea
societăţii, se aplică ca o „stigmă", adică o marcă, un însemn asupra acestuia. În 1934 soţii
Glueck au stabilit că faptul aducerii unui adolescent la poliţie are o mai mare influenţă
asupra alegerii carierei delincvenţiale, decît însăşi condamnarea lui. Recidiva printre
primii era mai mare decît printre cei judecaţi.
De altfel, paradoxul este că stigma se aplică nu asupra criminalilor „de forţă", care
comit infracţiuni de un pericol extrem, dar anume asupra acelor mai puţin protejaţi de
soartă, care săvîrşesc infracţiuni minore. Reprezentanţii „păturii respectabile" a societăţii
rămîn, în cele din urmă, nepedepsiţi. La întrebarea „De ce legea se aplică diferit faţă de
criminalii în „gulere albe" şi ceilalţi?", E.Sutherland, încercînd să răspundă, ajunge la
concluzia că „3/4 din condamnaţii din închisorile SUA nu sînt adevăraţi criminali."
În locul acestora ar fi trebuit să fie cei care stau în libertate, fiind ocoliţi de stigma
legii. În cadrul unui sondaj, efectuat de Wallestein I. în SUA, s-a stabilit că 90 la sută din
intervievaţi au recunoscut că săvîrşesc infracţiuni fără a fi pedepsiţi (inclusiv tîlhării,
jafuri, răpiri etc.).
De fapt, după cum afirma şi profesorul american G.H.Mead, societatea rezervă
fiecărui individ un anumit rol, pe care în cele din urmă acesta şi-l asumă, comportamentul
său fiind determinat de stereotipuri. Astfel, „tînărul delincvent devine rău, deoarece este
definit ca fiind rău şi deoarece nu este crezut dacă este bun".
Teoria stigmei este fondată pe trei baze psiho-sociologice:
1) noţiunea de rol – comportamentul fiecărui individ este asociat unor stereotipuri;
2) conceptul de interacţiune – fiecare act comis de individ nu este decît o reacţie la
atitudinea societăţii;
3) conceptul de personalitate – în cele din urmă, individul va deveni cel pe care l-a
considerat (l-a stigmatizat) societatea.
De fapt, nu este vorba de un singur act deviant, ci de procesul prin care societatea
aplică marca „deviantă" unui individ şi maniera în care acesta reacţionează la
stigmatizarea în cauză.
Acest proces decurge prin multiple niveluri:
1) aplicarea legii penale de către organele de drept;

78
2) nivelul reacţiilor interpersonale din mediul apropiat (familia, prietenii...) şi cel general
(presa, radioul, TV...);
3) elaborarea regulilor sociale de conduită, adică a normelor penale.
Teoria stigmei se reduce la următoarele:
• înainte ca unele persoane să fie stigmatizate, comportamentul lor trebuie observat
de către societate;
• observaţia va fi urmată de reacţia socială;
• permanenta atitudine ostilă a societăţii va conduce, în cele din urmă, la
determinarea individului de a săvîrşi delictul. De exemplu, elevii care sînt etichetaţi
negativ în şcoală vor ajunge a se considera drept inferiori, fapt ce ar favoriza delincvenţa.
Esenţa teoriei stigmei constă în evitarea dramatizării răului, căci, în cele din urmă,
contează nu pedeapsa, ci modalităţile de prevenire a infracţiunii.
De fapt, teoria stigmei este un produs al evoluţiei teoriei lombrosiene care stabileşte
infractorul în dependenţă de anumite particularităţi antropologice numite stigmate de
natură anatomice, fiziologice sau psihologice.
Stigma este o pecete socială, dar care uneori poate fi aplicată şi graţie
particularităţilor fizice ale individului. De exemplu, tinerii cu freză scurtă, în vogă acum,
pînă nu demult se considerau a fi stigmatizaţi drept criminali sau nişte „răi".
De fapt, am putea menţiona două modalităţi de aplicare a stigmei. Prima – cea
aplicată de societate înainte de săvîrşirea faptei şi a doua – aplicată după condamnare,
cînd persoana, chiar şi reeducată fiind, nu va rezista să nu recidiveze, creîndu-şi astfel
„cariera criminală". În acest sens avea dreptate Lemert care spunea: „Nu devianţa
conduce la control social, dar anume controlul social însuşi conduce la devianţă".

Teoria anomiei sociale

Provenită de la grecescul „a”( tradus „fără") şi nomos, „lege" sau

anomia („violare a legii"), noţiunea desemnează starea de dereglare a funcţionării unui
sistem sau subsistem social, dereglare datorată dezintegrării normelor ce reglementează
comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială. Termenul a fost introdus în
limbajul disciplinelor sociale de către filosoful francez Jean-Marie Guyau, în a doua
jumătate a secolului al XlX-lea, dar conţinutul sociologic şi consacrarea sa se datorează
lui E. Durkheim. Termenul este utilizat de Durkheim, mai întîi, în La Division du

79
travail social (1893), pentru a desemna una din cauzele proastei funcţionări a
diviziunii muncii în societatea din timpul său, generată de lipsa unei reglementări
satisfăcătoare a relaţiilor dintre diferite elemente (neatingerea unei „solidarităţi
organice") şi apoi Le Suicide (1897), unde anomia îşi găseşte aplicaţie în cunoscuta
clasificare a sinuciderilor: „egoiste", „altruiste", „anomice" şi „fataliste".

Preluînd ideile lui Durkheim, Robert Merton analizează conceptul de „anomie”

ca fiind principala cauză de dispariţie a valorilor pe care se construieşte societatea,
exprimînd dispariţia tradiţiei. Cum forţele integratoare stabilesc indivizii aflaţi în
competiţie unul cu celălalt, aceştia nu-şi mai pot ţine dorinţele în frîu. Ei încep să
ceară prea mult de la viaţă, ajungînd pînă la dezgust de ea. Suicidul anomic apare
îndeosebi în perioadele de maximă dezvoltare economică, cînd ambiţiile indivizilor
nu mai au limite exacte. Neputînd să-şi atingă aspiraţiile, indiviziii încep să nege şi să
încalce regulile doar ca să-şi atingă ţelul.

Cum deci se poate stabili momentul în care o societate este anomică, în pofida
sancţiunilor penale pe care le are? Pentru aceasta, consideră Merton, trebuie de
distins două categorii de date fundamentale: 1) cultura sau ansamblul de valori care
guvernează conduita indivizilor în aceeaşi societate şi desemnează scopul spre care
trebuie să tindă membrii corpului social; 2) organizarea socială sau ansamblul
normelor şi instituţiilor care reglează accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate
pentru a atinge scopurile. Anomia se instalează cînd se creează o discrepanţă mare
între tendinţele indivizilor şi mijloacele legale de atingere a acestora pentru anumite
categorii sociale. Aceste categorii defavorizate recurg la delincvenţă. 26 Acest model
de explicare a cauzelor delincvenţei nord-americane a fost ulterior invocat şi în
statele continentului european.

În 1961 succesorii lui Merton R. Cloward şi L.Ohlin, publică lucrarea

Delincvenţă şi oportunitate: teoria grupurilor criminogene tinere, în care au
exprimat ideea că, atunci cînd tinerii nimeresc din lumea ideală, creată de către
educatori, în viaţa reală ei încep să se decepţioneze şi să fie frustraţi. Reacţia tipică la
aceasta este: crearea bandelor în care prin sustrageri tinerii ar atinge standartele
impuse de societate; reunirea în grupări agresive, prin care şi-ar înlătura frustrarea

80
generată de nedreptatea socială; includerea în organizaţii antisociale, în care tinereii
ar întrebuinţa droguri, alcool, se închid în sine încercînd într-o astfel de manieră să se
izoleze, să se refugieze de degradarea socială.27

Teoria conflictului de culturi

În 1938 apare lucrarea Conflictul de culturi şi criminalitatea aparţinînd lui
Thorsten Sellin, în care autorul a subliniat rolul conflictelor de cultură în geneza
criminalităţii. După el, crima rezultă din şocul care se produce în aceeaşi societate între
normele de conduită diferite. Acest şoc este aparent, în particular, în societatea cu grad
înalt al migrărilor. Cu toate acestea, pentru Sellin conceptul „conflictului de culturi˝ nu
este suficient pentru a explica variaţiile nivelului de criminalitate; el trebuie situat în
complexul factorilor sociali şi economici de ansamblu ale societăţii.28
Esenţa teoriei conflictului de culturi se exprimă prin modalităţile diferite de
percepere a vieţii, diferitele valori fac dificilă coexistenţa umană, acestea pot suscita
înrăirea reprezentanţilor altor grupări sociale.
Conceptul conflicului de culturi a dat naştere teoriei subculturii delincvenţiale a lui
A. Cohen care s-a bucurat de mare succes în perioada anilor 1956-1965. Cultura cuprinde
un sistem de valori şi de norme şi un criteriu de valorizare şi de integrare în grupul social.
Cohen caracterizează subcultura delincvenţială prin opunere la cultura generală care
aparţine claselor medii: este un sistem de valori temporale ce favorizează modelele de
conduită nonutilitare, răutăcioase şi negative în reacţie cu o cultură dominantă
caracterizată prin efortul susţinut de întreaga societate cu obiective de finalitate
îndelungată, cu responsabilitate personală şi politeţe etc.
Aşa, pentru a se confirma, tânărul cel mai dezavantajat va încerca fie să se ridice
pe scara socială, fie prin o reuşită economică în limita clasei care îi aparţine. O mică parte
dintre ei va reuşi, mulţi însă vor eşua, căzînd în mrejele delincvenţei.

Referinţe:
1. Raymond Gassin. Criminologie. – Paris: DALLOZ, 1998, p.389.
2. Rodica Mihaela Stănoiu. Criminologie. – Bucureşti: Oscar Print, 2002, p.151.
3. Raymond Gassin. Op. cit., p.398.
4. Ibidem, p.399.
5. O. Kinberg. Problemes fondamentaux de la criminologie. – Paris: Cujas, 1966, p.156.

81
6. С.М. Иншаков. Зарубежная криминология. – Москва: Инфра-Норма,1997, p.124.
7. I. Ciobanu. Factorii ereditari (antropologici) ai criminalităţii // Revista Naţională de
Drept, 2006, nr.6, p.15.
8. Rodica Mihaela Stănoiu, Op. cit., p.143.
9. Ibidem, p.144.
10. A se vedea: G.Tarde. Les lois de l’imitation. – Paris, 1890.
11. С.М.Иншаков. Op. cit., p.101.
12. Michel Born. Psychologie de la delinquance. – Bruxelles: de Boeck, 2003, p.225.
13. Rodica Mihaela Stănoiu. Op. cit., p.173.
14. Ibidem, p.174.
15. Ibidem, p.169.
16. Michel Born. Op. cit., p.243.
17. Gh. Mateuţ. Criminologia (Note de curs). – Arad, 1993, p.114-116.
18. N.Mailloux. Jeunes sans dialogue: criminologie pedagogique – Paris: Fleures, a.1971,
citat de R.M. Stănoiu. Criminologie. - Bucureşti, 1987, p.164-165.
19. Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou. Tratat de psihiatrie. – Oxford –
Bucureşti, 1994, p.96.
20. V. Chiriţă, T. Pirozynski, P. Boişteanu. Psihiatrie clinică. – Iaşi: UMF, 1993, p.31.
21. Ibidem, p.33-34.
22. Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou, Op. cit., p.97.
23. Raymond Gassin. Op. cit., p.579.
24. С.М. Иншаков. Op. cit., p.140.
25. Raymond Gassin. Op. cit., p.585.
26. R.K. Merton. Social structure and anomie//American sociological review, 1938, p. 672-
678; citat după: Raymond Gassin. Op. cit., p.156.
27. R. Cloward, L.Ohlin Delinquency and Opportunity: A Theory of Delinquent Gangs. –
NZ, 1961; citat după С.М. Иншаков. Op. cit., p.167.
28. Raymond Gassin. Op. cit., p.157.

82
PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR

1. Conceptul de personalitate a delincventului minor

Actul delincvent nu este doar un fenomen de masă legat de organizarea şi
funcţionarea societăţii, ci şi un fenomen individual. În acest sens se poate afirma că actul
delincvent este unui individual, deoarece, fiind contrar normelor legale, el este întîi de
toate comis de către un individ sau un mic grup de indivizi. Este semnificativ faptul că
altădată acest comportament era perceput ca un act concret individual, şi numai abia
începînd cu sec. XIX este tratat şi ca un fenomen colectiv.
Există la moment două maniere de intrepretare şi explicare a genezei delictului: prima
constă în întrebarea: de ce un anumit număr de indivizi devin delincvenţi?; a doua face

83
referire la întrebarea: de ce majoritatea indivizilor nu devin totuşi delincvenţi? Desigur,
orice act exteriorizat uman este indisolubil legat de aspectul interiorizat al subiectului,
adică de personalitatea individului. Temeiul acestei legături rezidă în faptul că solicitările
externe impuse minorului, înainte de a duce la anumite rezultate şi de a se concretiza în
anumite performanţe, se răsfrîng prin prisma condiţiilor interne ale personalităţii
minorului, cu ansamblul ei de caracteristici individuale şi de vîrstă. Variabilele
psihologice care mediază performanţele şi manifestările sînt numeroase: trebuinţele şi
interesele, disponibilităţile şi înzestrările generale, aptitudinile specifice, structurile
tipologice şi temperamentale, fondul emoţional, atitudinile caracteriale, însuşirile
intelectuale, achiziţiile anterioare. Ele acţionează ca un filtru, ca o grilă de recepţie
selectivă, imprimînd o notă de specificitate individuală proceselor de învăţare şi
conduitelor infantile. Dar, concomitent cu fenomenul variabilităţii şi dispersiei, generat
de particularităţile psihoindividuale ale copiilor, acţionează şi legea aderenţei
personalităţii individuale la tabloul de valori medii ale caracteristicilor psihice induse de
apartenenţa mai multor copii la acelaşi stadiu de dezvoltare psihică, cu însuşirile lui
generale, comune, repetabile.1 Conceptul de personalitate a individului este centrat pe
faptul identităţii de sine, ceea ce deosebeşte un individ de toţi ceilalţi. Mulţi autori au
legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă.
Darwin considera că acest fenomen are loc la 17 ani, Payer – la 19 luni, Gesell – la 2 ani,
iar Réné Zazzo – la 3 ani. Fiecare avea dreptate, pentru că identitatea de sine este un
proces complex, în mai multe etape, care nu se realizează brusc.
Noţiunea de personalitate aparţine primordial psihologiei, fiind cercetă sub mai multe
aspecte şi invocată şi de alte ştiinţe.
Noţiunea de personalitate are în vedere individualitatea umană unică, irepetabilă,
anticipativ modificatoare a mediului, deci creatoare, în integralitatea determinărilor
sale bio-psiho-socio-culturale. Trecerea de la o stare la alta a sistemului de personalitate
este o permanentă devenire, ea fiind determinată nu numai de ceea ce este sistemul
actual, fizic, psihic sau social, nu numai de ceea ce a fost experienţa complexă a
persoanei şi societăţii, ea este determinată şi de ceea ce vrea, persoana şi societatea, să
fie acea personalitate în viitor.2

84
 Noţunea de personalitate nu trebuie confundată cu cea de persoană sau individ; or,
personalitatea mereu presupune aspectul social intrinsec, fiind înţeleasă ca homo
sapiens, homo faber, homo valeur.
Personalitatea este o construcţie elaborată în psihologie în scopul explicării
modalităţii de creare şi funcţionare psihofiziologică a organismului uman. Conceptul de
personalitate posedă trei particularităţi ce o caracterizează :
 globalitatea – personalitatea individului este constituită din ansamblul de
caracteristici care permit descrierea sa, identificarea printre alţii, făcînd din om un
exemplu unic;
 coerenţa – exprimă existenţa unei anumite organizări şi interdependenţe între toate
elementele ce compun personalitatea, asigurînd astfel un sistem funcţional din elemente
interdependente (unui individ îi sînt caracteristice 2-3 trăsături principale, predominante,
celelalte, care pot fi mii, au natură secundară);
 stabilitatea temporală – fiind un sistem coerent, personalitatea trebuie să îşi
păstreze pe o anumită perioadă unitatea componentelor la influenţa factorilor externi,
asigurîndu-şi astfel identitatea de sine.
S-au formulat orientări diferite mai largi în implicaţii de cadru asupra conceptului de
personalitate, printre aceste fiind identificate patru curente3:
1) curentul tipologic (aparţinîndu-i lui Sheldon în special), după care personalitatea
depinde de constituţia fizică, de temperament şi de caracter;
2) curentul psihanalitic (Freud), care percepe personalitatea ca fiind rezultatul
conflictului dintre cele trei niveluri ale psihicului: Id, Ego şi Suprego;
3) curentul factorial (Cattel), care consideră personalitatea ca o construcţie factorială,
dinamică şi antagonistă, exprimată în modalitatea răspunsurilor date la situaţii (de
exemplu, forţa eului ţi opusul ei – emoţionalitatea nevrotică; dominanţă şi opusul ei –
supunerea etc.);
4) curentul culturalist (Kardiner), după care membrii societăţii au în comun elemente
asemănătoare ale personalităţii care formează „personalitatea de bază".
Generalizînd toate curentele nominalizate, conceptul de personalitatea poate fi privit
sub dublu aspect: static şi dinamic. Pentru primul, personalitatea constituie suma
calităţilor persoanei, sinteza acestora. Pentru a doua, personalitatea este facultatea de a se
comporta într-o manieră sau alta, de a alege o conduită sau alta în situaţiile cele mai

85
diverse în care se află individul. Anume cea din urmă şi interesează mai mult în cadrul
delincvenţei juvenile, fiind determinată de conjuncturile şi factorii delincvenţiali şi de
mecanismul trecerii la act.
În cadrul orientării biologice clasice, termenul de personalitate a devenit sinonim cu
individualitatea fizică şi patologică, sumă a unor stigmate care, împreună, configurau
portretul unui tip distinct de comportament uman, caracterizat prin predestinare ereditară
şi nebunie morală4. În orientarea sociologică, conceptul de personalitate a delincventului
este considerat o variantă a viziunii căreia persoana este rezultatul influenţelor
determinante ale factorilor socio-culturali.5 În orientarea psihologică, personalitatea
delincventului este o sinteză a tuturor trăsăturilor bio-psiho-sociale, cu un înalt grad de
stabilitate şi care atribuie o identitate de sine inconfundabilă individului delincvent, prin
atitudinea sa de antisociabilitate.6
Din punct de vedere criminologic şi al delincvenţei juvenile, se poate distinge
personalitatea minorului în momentul trecerii la actul delincvenţial (factori declanşanţi)
şi factori care anterior au influenţat formarea personalităţii delincventului (factori
predispozanţi).
Dezvoltarea personalităţii este determinată şi de influenţa celor cinci crize de vîrstă
prin care trece omul în evoluţia sa şi care la fiecare se manifestă mai mult sau mai puţin
accentuat.
Printre diferitele etape de vîrstă ale minoratului, adolescenţa se dovedeşte a fi cea mai
problematică; or, ea se situează la hotarul între copilărie şi maturitate, iar dorinţa de
autoafirmare poate fi uneori excesivă, transformîndu-se în devianţă. Psihopedagogul
francez Maurice Debesse, analizînd adolescenţa, stabilea două funcţii ale acesteia:
funcţia de adaptare la mediu, de punere în acord cu solicitările mediului, de integrare în
viaţa socială prin asimilarea unor deprinderi adecvate; funcţia de depăşire, care îl
împinge pe adolescent deasupra lui însuşi, nu numai deasupra a ceea ce era în copilărie,
ci chiar dincolo de ceea ce va deveni la vîrsta adultă, fapt care apare ca o sursă de
progres moral şi spiritual, ca o adevărată forţă de şoc în faţa lumii adulţilor, pe care
adolescenţii o descoperă şi o judecă fără menajamente; funcţia de definire a
personalităţii, de închegare şi structurare, de afirmare treptată şi sigură a ei, căci numai
definidu-se pe sine ca personalitate adolescentul se va putea adapta la mediu, se va putea
autodepăşi.7

86
 Se ştie că la naştere omul nu este o personalitate, ci un candidat la dobîndirea acestui
atribut, dobîndire realizată în timp, cu eforturi, cu încercări reuşite sau mai puţin reuşite,
cu rezultate bune sau mediocre. Procesul constituirii personalităţii începe din primele zile
ale copilării şi continuă întreaga viaţă, evoluînd nu mereu uniform şi continuu. Astfel,
specialiştii consideră că dacă în jurul vîrstei de 3 ani există marea majoritate a premiselor
personalităţii, în adolescenţă personalitatea este în linii mari constituită. Adolescenţa este
cea mai sensibilă şi mobilă perioadă de evoluţie fizică, psihică şi socială. Abia acum se
formează conştiinţa de sine ca formaţiune psihică complexă, adolescentul dîndu-şi seama
de cine şi ce este, ce reprezintă el pentru alţii şi pentru sine, ce scopuri şi idealuri are, ce
îşi propune să devină, spre sfîrşitul adolescenţei fiind capabil de a se analiza obiectiv şi
de a se aprecia. Macromediul, anturajul îl ghidează spre practicarea unor comportamente
dezirabile sub raport social, încadrarea corectă în activităţile şcolare, asumarea unor
responsabilităţi sociale, dar şi spre unele reacţii de negativism, de respingere în bloc a
ceea ce vine de la alţii, de revoltă şi nonconformism comportamental, de exclusivism.8
Printre relaţiile sociale favorizante în formarea potenţialului delincvent minor se
enumeră a fi:
- conflictele frecvente cu părinţii, familia nefavorabilă;
- conflictele cu învăţătorii, nereuşita şcolară;
- neacceptarea poziţiei adultului, atitudine de neplăcere, neglijare, atitudine critică faţă de
adulţi;
- necesitatea exagerată în comunicare cu semenii – ca mijloc de compensare a nevoii în
autoafirmare;
- în grup de semeni fac diferenţierea semenilor în funcţie de simpatie, în poziţia de lider
sînt agresivi, în poziţia de izolare socială manifestă conformitate mărită, tendinţa de
izolare în relaţii interpersonale.9
Actualmente, în studiul personalităţii delincvenţilor minori se pune accentul mai
curînd nu pe criteriul biologic şi psihologic, dar pe cel social, care poate modela
personalitatea în sens pozitiv sau negativ.

Referinţe:
1. Pantelimon Golu, Emil Verza, Mielu Zlate. Psihologia copilului. –Bucureşti : Editura
didactică şi pedagogică, 1995, p.195.

87
 2. Carcea Maria Ileana. Cunoaşterea personalităţii: – Suport de curs IDD, partea I. – Iaşi:
Universitatea Tehnică «Gh. Asachi», 2000, p.14.
3. Y. Castellan. Initiation à la psychologie moderne. - Paris: Sedes, 1969, p.245-289.
4. Narcis Giurgiu. Elemente de criminologie. –Iaşi: Chemarea, 1992, p.161.
5. Ibidem, p.162.
6. Ibidem, p.166.
7. Pantelimon Golu şi alţii. Op. cit., p.161.
8. Ibidem, p.162.
9. Svetlana Rîjicova. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice
minorilor în conflict cu legea, Chişinău, noiembrie 2003.

2. Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii delincventului minor

Din definiţie, personalitatea cuprinde un ansamblu al unor dimensiuni bio-psiho-
sociale, care în decursul vieţii sunt supuse unor transformări de ordin cantitativ sau
calitativ, care împreună asigură dezvoltarea. În funcţie de nivelul la care are loc
asemenea modificări, se desprind trei dimensiuni:
A. dezvoltarea biologică, transpusă în modificările fizice, morfologice şi
biochimice ale organismului;
B. dezvoltarea psihică, ce constă în apariţia, instalarea şi transformarea
proceselor, funcţiilor şi însuşirilor psihice;
C. dezvoltarea socială, concretizată în reglarea conduitei individului, în
conformitate cu normele şi cerinţele impuse de colectivitate, de mediul social
existenţial.1
Cele trei determinante ale personalităţii şi concomitent forme ale dezvoltării umane,
există într-o strînsă interacţiune şi interdependenţă, fiind corelate una cu alta şi
predeterminîndu-se.
Coordonatele biologice ale personalităţii delincventului minor
A. Vîrsta constituie nişte coordonate morfologice care pun în evidenţă dezvoltarea
psihică, fizică şi plasamentul individului în societate.
Fiecare vîrstă reprezintă o etapă calitativ nouă a dezvoltării psihice şi se caracterizează
printr-o multitudine de schimbări care, luate în ansamblu, formează specificul structurii
personalităţii minorului la etapa dată a dezvoltării. Perioadele de vîrstă ale dezvoltării

88
psihice depind într-o anumită măsură de numărul de ani trăiţi şi de gradul de maturizare
a organismului minorului, însă ele pot să nu coincidă cu vîrsta lui cronologică. De aceea,
perioadele de vîrstă au cel puţin patru aspecte:
 cronologic – de la naştere pînă în prezent;
 biologic – se determină prin gradul de maturizare sau de dezintegrare a
organismului, prin starea sistemului nervos;
 psihologic – este determinat de modificările calitative în dezvoltarea psihică;
 sociologic – se caracterizează prin maturitate socială, rolurile pe care le are
individul în societate.
Din punct de vedere juridic, vîrsta este importantă în stabilirea responsabilităţii,
inclusiv a celei penale. Astfel, potrivit art.21 CP RM, „sînt pasibile de răspundere penală
persoanele fizice care, în momentul săvîrşirii infracţiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani". Ca
excepţie de la regula generală, alin. (2) art.21 CP RM enumeră situaţiile cînd vîrsta
răspunderii penale coboară la 14 ani. Acestea din urmă se exprimă prin infracţiuni comise
cu intenţie, fiind deci fapte grave de a căror periculozitate socială minorul nu putea să nu
îşi dea seama. De altfel, vîrsta răspunderii penale în fiecare stat este stabilită diferit, în
dependenţă de politica penală a statului.
Examinînd periodizarea dezvoltării de vîrstă, literatura de specialitate formulează
diferite principii, de exemplu: principiul istorismului, cu privire la caracterul istoric al
dezvoltării psihice, fie principiul dezvoltării în cadrul activităţii. Scimbările istorice în
viaţa socială impun şi alte cerinţe, exigenţe înaintate minorilor de o anumită vîrstă,
precum şi relaţiile cu cei din jur. Prin aceasta se exprimă şi mobilitatea limitelor între
vîrste. Mobilitatea hotarelor de vîrstă de la o epocă la alta este în strînţă corelaţie cu
structura conştiinţei minorului, de aceea legiuitorul, la stabilirea vîrstei tragerii la
răspundere – delictuală, contravenţională, penală, ţine cont de posibilitatea perceperii
pericolului social al faptei.
În dependenţă de domeniul de activitate şi de dezvoltare, psihologia elaborează
următoarea periodizare:
 Pruncia – 0-1an;
 Copilăria fragedă – 1-3 ani;
 Vîrsta preşcolară – 3-7 ani;
 Vîrsta şcolară mică – 7-12 ani;

89
  Vîrsta şcolară mijlocie (preadolescenţa) – 12-15 ani;
 Vărsta şcolară mare (adolescenţa) – 15-18 ani.
În criminologie, minoratul cuprinde următoarele categorii de vîrstă:
 Copilăria (de la 0-12 ani);
 Adolescenţa (12-22 ani, unde preadolescenţa cuprinde vîrsta între 12-15 ani;
adolescenţa propriu-zisă – 15-18 ani; postadolescenţa – 18-22 ani).2
În evoluţia minorului un impact profund pot avea uneori perioadele critice de vîrstă
care nu sînt specifice adulţilor. La aceste crize de vîrstă se raportează: criza nou-
născutului, criza de la un an, criza de la 3 ani, criza de la 7 ani, criza de la 13 ani şi criza
de la 17 ani. Fiecare dintre acestea cuprinde trei etape: precritică, critică şi postcritică. Ele
se manifestă prin negativism, diconfort, dorinţa de autoafirmare, manifestarea
independenţei etc. Este de subliniat că la diferiţi minori crizele se manifestă diferit, mai
mult sau mai puţin evidenţiat, dar criza de vîrstă nu constituie deja un caracter format, ea
este temporară şi trecătoare. De aceea, este foarte importantă atitudinea celor din jur faţă
de comportamentul minorilor întru evitarea unei eventuale stigmatizări.
B. Sexul exprimă un ansamblu al trăsăturilor morfologice, psihologice şi sociale prin
care indivizii se disting în femei şi bărbaţi. Indiferent de sex, persoana ce a comis o faptă
prejudiciabilă este trasă la răspundere. Cu toate acestea, pentru unele infracţiuni în
calitate de subiect activ le este specific doar un anumit sex; de exemplu, autor al
pruncuciderii poate fi doar mama biologică.
Studiul raporturilor între sex şi delincvenţă este o întrebare clasică, pe care o aborda
încă unul dintre întrmeietorii criminologiei, Cesare Lombroso, care făcea descrierea
portretului bărbatului delincvent şi a femeei delincvente.3 Interesul pentru subiectul
abordat se manifestă începînd cu anii 60 ai sec XX odată cu mişcarea de liberare a femeii,
tematică cărei nu putea să nu lase amprente asupra domeniului criminalităţii feminine. În
paralel, dezvoltarea criminologiei, reacţiei sociale a condus la rîndu-i la examinarea
problemelor nu doar sub aspectul criminalităţii feminine, dar şi asupra reacţiei sociale
faţă de femeile delincvente.4
Mai mulţi criminologi şi psihologi susţin că biologic şi social femeia este mai puţin
predispusă spre delicte decît bărbatul, deoarece constituţia sa fizică este la general mai
puţin compatibilă cu forţa masculară pe care o solicită faptele de violenţă. Însă,

90
actualmente spectrul faptelor s-a extins mult mai mult decît la agresiuni, astfel încît
femeia poate comite infracţiuni ce nu necesită forţă fizică.
Studiul diferenţiat al delincvenţei fetelor de cel al băieţilor minori se determină de
prezenţa unor caracteristici intrinseci de volum şi de structură (cantitative şi calitative).
Două categorii de constatări pot fi făcute în privinţa volumului: 1) există mereu o
disproporţie foarte importantă între delincvenţa feminină şi cea masculină, prima fiind
mai slabă decît cea din urmă, la general constituind 7-10 la sută din aceasta 5; 2) există o
variaţie a nivelului delincvenţei feminine, anume: vîrsta femeilor la aceeaşi categorie de
delicte este mai înaltă decît a bărbaţilor; variaţia geografică, potrivit căreia proporţia
femeilor condamnate în diferite state este fie joasă (Franţa, Anglia, SUA, Republica
Moldova), fie ridicată (Belgia, Portugalia); nivelul delincvenţei feminine în spaţiul urban
este mult mai înalt decît în spaţiul rural în comparaţie cu cea a bărbaţilor; o variaţie
istorică poate fi atestată cînd nivelul delincvenţei feminine creşte în timpul tulburărilor
sociale, războaielor, răscoalelor.
La general, faptele fetelor reprezintă zece la sută dintre faptele constitutive ale
delincvenţei juvenile. Factorii determinanţi ai delincvenţei fetelor fac ca acestea să devină
mai curînd victime, de exemplu în cazul prostituţiei, în mare parte al violurilor, traficului
de persoane etc. În conformitate cu datele literaturii de specialitate, cazuri de suicid
realizat printre sexul masculin, faţă de cel feminin, s-au înregistrat mult mai des, inclusiv
la vîrsta copilului şi adolescentului, ceea ce subestimează afirmaţiile unor autori, precum
că rata mare a suicidului masculin este legată de condiţiile nefavorabile de viaţă şi de
activitate ale bărbaţilor. Prin numărul mare de suicid masculin, cu folosirea modalităţilor
mai agresive şi sigure, se evidenţiază caracterul determinativ al acestui sex. 6 Pentru
suicidul realizat semnificativă este predominarea de 5 ori a sexului masculin, iar pentru
tentativele suicidale – de 6 ori a sexului feminin.7
Coordonatele psihologice ale personalităţii delincventului minor
Dezvoltarea psihică este procesul de formare şi restructurare continuă a unor
însuşiri, procese, funcţii şi structuri psihocomportamentale prin valorificarea subiectivă a
experienţei social-istorice, în vederea amplificării posibilităţilor adaptative ale
organismului.8 Parafrazîndu-l pe filosoful antic grec Heraclit, care spunea că „un om nu
se scaldă de două ori în apele aceluiaşi rîu", deoarece „totul curge", am putea afirma că

91
omul nu este aproape niciodată identic cu sine însuşi, datorită permanentei schimbări şi
prefaceri a vieţii sale psihice, a însuşirilor, funcţiilor şi proceselor psihice.9
Dezvoltarea psihică are un caracter complex, multifuncţional, ea nu este uniformă,
dar poliformă şi continuă. Din punctul de vedere al delincvenţei juvenile ar interesa
primordial trei aspecte ale dezvoltării psihice: temperamentul, aptitudinile şi caracterul.
A. Temperamentul este dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii,
exprimată atît în partcularităţile activităţii psihice, afective, cît şi în comportamentul
exteriorizat.
Clasificarea temperamentelor începe cu Hipocrate în antichitate, care a stabilit
categoriile temperamentale în raportarea lor la cele patru elemente ale naturii: aer, pîmînt,
foc şi apă. Mult mai tîrziu, psihologul rus Pavlov constată că temperamentul are la bază
tipurile de sistem nervos.
Sînt recunoscute patru tipuri temperamentale: coleric, sanguinic, flegamtic şi
melancolic.
Colericul puternic este cutezător, dîrz, ferm, independent, lider, activ, dar în
acelaşi timp despotic, nepăsător, ranchiunos, încăpăţînat, viclean. Sanguinicul popular
este voios, stimulator, vivace, spontan, optimist, vesel, dar totodată obraznic,
indisciplinat, neatent, imprudent, instabil. Melancolicul pare a fi perfect, analist,
perseverent, altruist, amabil, organizat, idealist, dar şi sfios, fricos, pretenţios, pesimist,
depresiv, singuratic. Flegmaticul este cel mai liniştit, este paşnic. Plăcut, diplomat,
consecvent, autocontrolat, dar şi nehotărît, neimplicat, absent, inexpresiv.
Este importantă cunoaşterea temperamentului unui copil sau minor pentru
determinarea măsurilor comportamentale aplicate faţă de el, a corectei orientări a
activităţii sale, a intervenirii pozitive în evoluţia sa socială. Dacă un copil este hiperactiv,
urmează a se valoriza activitatea lui pentru a evita deciziile pripite, erorile, pentru a-i
doza şi a-i ordona programul de lucru.
B. Aptitudinile exprimă însuşirea individuală care determină efectuarea cu succes
a unei anumite activităţi.
Aptitudinile se leagă de potenţialitatea efectuării acţiunii în baza asigurării unor
condiţii optime. Există aptitudini simple care favorizează efectuarea multor activităţi, ce
cuprind, la rîndul lor, aptitudini generale, de grup (acestea includ factorul verbal,

92
numeric, perceptiv, fluiditatea frazelor, de reprezentare spaţială, dexteritate manuală) şi
speciale, şi cele complexe (tehnice, ştiinţifice, artistice).
Rolul cunoaşterii şi depsitării la timp a aptitudinilor este de a forma pe
viitor o personalitate complexă.
C. Caracterul exprimă un ansamblu de atitudini-valori, stabile,
generalizate, determinante pentru o persoană, care se întemeiază pe convingeri puternice.
Spre deosebire de temperament, caracterul se formează pe parcursul vieţii.
Etimologic, termenul de caracter provine de la greaca veche semnificînd
tipar, stil de viaţă.
În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini: faţă
de sine; faţă de ceilalţi în societate; faţă de muncă. Familiei şi micromediului din
apropierea minorului îi revine sarcina de formare a caracterului acestuia, cultivîndu-i
responsabilităţile şi dexterităţile pozitive şi utile.
Examinînd toate coordonatele nominalizate, la delincvenţii minori de cele
mai dese ori se disting unele dintre atitudinile de viitor, cum ar fi: lipsa planurilor vitale;
lipsa planurilor profesionale; devalorizarea instruirii, activităţii de muncă; viitorul este
perceput ca fiind o prelungire a prezentului; resping, nu acceptă planuri, recomandări
propuse din exterior; sunt orientaţi preponderent la valori materiale.10
După gradul de exteriorizare sînt recunoscute două tipuri de caracter:
extravertit (deschis, comunicativ, jovial, sociabil) şi introvertit (închis, orientat spre
propriul eu, aparent mai puţin sociabil şi mai puţin comunicativ). Cercetările ştiinţifice nu
au reuşit să implice diferit tipurile de caracter în etiologia infracţiunii. Totuşi, după
criminologul Narcis Giurgiu, a semnalat că în formele lor extreme de manifestare,
extravertirea tinde spre manifestări caracteristice bolnavilor maniacali, pe cînd
introvertirea tinde spre autismul schizofrenic. Caracterul, fiind influenţat de temperament
şi aptitudini, în procesul formării sale este foarte complex, asimilarea atitudinilor şi
valorilor socioculturale şi transpunerea lor într-un cadru strict personal, stabil şi
echilibrat, se realizează pe parcursul întregii perioade de formare a personalităţii: din
copilărie spre vîrsta adultă.11
Coordonatele personalităţii minorului predispun spre formarea şi aplicarea
unor reguli procedurale în interogarea delincventului minor, cum ar fi:

93
Cunoaşterea preventivă a personalităţii delincventului, condiţiilor şi modului de viaţă –
ajută la stabilirea relaţiei.
Interogatoriul copilului se recomandă să fie promovat în formă de discuţie, convorbire cu
durata nu mai mult de o oră.
Invitarea minorului la interogatoriu se face cît mai rapid pentru a exclude posibilitatea
influenţării persoanelor „competente”.
Interogatoriul inculpatului minor, de regilă, se recomandă să se facă în instituţia oficială
pentru a sublinia caracterul oficial şi sever al situaţiei. În unele cazuri se permite
promovarea interogatoriului în condiţii neformale (depinde de personalitatea
minorului).
Nu se recomandă prezenţa părinţilor care poate avea efecte negative.
Tonul, ritmul discuţiei, limbajul utilizat trebuie să corespundă particularităţilor
individuale ale minorului.
Se evită situaţiile de ameninţare, intimidare şi etichetare a minorului.
Ţinem cont de particularităţile psihologice de vîrstă:
 predispunerea de a face fantezii, de a exagera lucrurile;
 sugestibilitatea înaltă;
 volumul atenţiei şi memoriei de lungă durată redus;
 în procesul mărturiilor pot greşi în descrierea obiectelor şi circumstanţelor,
în reproducerea consecutivităţii evenimentelor, în identificarea intervalelor
de timp;
 atenţia este selectivă şi orientată spre evenimentele extraordinare,
neobişnuite, interesante;
 prezenţa conformării condiţionează tendinţa de a vorbi „aşa cum
trebuie/cum se cere” (comportament social-acceptat);
 predispunerea de a-şi asuma vina altora.12
În fiecare caz de delincvenţă a minorului este necesară efectuarea unei expertize
psihiatrico-legale în vederea studierii personalităţii minorului, a modelului său
comportamental care poate fi sau nu determinat de unele tulburări psihice. De asemenea,
pentru înţelegerea acestui fenomen este necesară concretizarea unor elemente de
psihologie a minorului, în calitatea procesuală a acestuia, expertiza fiind determinată în
funcţie de gradul participaţiei minorului la fapta imputată. După cum menţionează autorii

94
Dana Damir şi Elena Toader, indiferent de calitatea minorului, în timpul examinării,
acesta are tendinţa de a prezenta faptele într-o anumită culoare. În calitate de martor are
tendinţa de a fabula sau de a omite unele detalii, tendinţă mai accentuată atunci cînd
minorul este parte vătămată. De aceea, este indicat să fie ascultat în prezenţa unei
persoane de încredere, lucru obligatoriu la cei sub 14 ani.13 Ca învinuit sau inculpat
minorul va avea tendinţa de a diminua gravitatea faptei prin omisiunea unor aspecte
nefavorabile lui. În anumite cazuri patologice, poate să apară situaţia de autoinculpare sau
de agravare a propriei situaţii.14

Coordonatele sociale ale personalităţii delincventului minor

Familia, relaţiile sociale, şcoala, educaţia, strada mereu au avut o influenţă
importantă în devenirea unei personalităţi. În decursul vieţii minorul este influenţat de
macromediu (societatea în ansamblu, civilizaţia), micromediu (grupurile sociale mici:
şcoala, colectivul) şi anturajul imediat din apropierea minorului (familia, rudele,
prietenii, strada).
Un grup de factori determinanţi în apariţia violenţei juvenile îl reprezintă familia,
anturajul, gradul de educaţie şi cultura, la aceştia adăugîndu-se o serie de factori
situaţionali reprezentaţi de locul de debut al violenţei, ingestia de alcool sau droguri ce
favorizează trecerea la act, utilizarea armelor, precum şi asocierea cu alte persoane sau
alte acte infracţionale.15
Referitor la familie şi gradul de educaţie putem afirma ca o educaţie negativă, ce
nu recunoaşte normele existente în societate, va duce implicit la o structurare negativă de
personalitate şi la un caracter de tip antisocial, în timp ce o educaţie pozitivă va configura
un comportament adecvat normelor sociale16.
Inadaptări comportamentale ale minorilor vizează, de asemenea, şi tulburările de
relaţii între ei şi părinţi, profesori, colegi, încălcarea normelor etice şi de conduită şcolară
sau extraşcolară. Spectrul acestor devianţe este foarte larg (minciuni, calomnieri,
agresivităţi, atitudini nonconformiste, gesturi, chiulire de la ore, lipsa respectului şi a
distanţei în relaţiile cu adulţii, vagabondajul etc.), dar cel mai grav este că ele pot deveni
acte delincvente. Orice fenomen psihic este determinat de influenţă externă şi orice
acţiune externă poate determina psihicul spre alegerea unei conduite numai fiind trecută
prin filtrul interior, adică prin însuşirile, stările psihice ale persoanei în momentul trecerii

95
la actul delincvenţial. De aceea, orice conduită predelictuală este produsul unui amalgam
între cauzele şi condiţiile individuale şi sociale. Printre cauzele individuale se enumeră
determinanţii ereditari, genetici, precum şi condiţiile interne predispozante ale
individului. Cauzele sociale vizează influenţele nocive ale condiţiilor de viaţă în care se
află minorul în faza predelictuală. Prin urmare, conceptul de cauzalitate presupune un
complex de condiţii, situaţii, factori impulsionanţi, şi nu putem accepta fie cauzele
externe, fie cele interne, ca fiind în mod unilateral predispozante spre delincvenţa
juvenilă.
La coordonatele sociale ale personalităţii minorului se atribuie în egală măsură
nivelul de instruire şi educaţie, la care atribuim:
(A) rolul educaţiei în familie;
(B) rolul educaţiei şcolare;
(C) organizarea timpului liber.
Deşi nu se pune semn de egalitate între „caracteriali” şi delincvenţi, deoarece nu
toţi copiii cu tulburări de caracter devin delincvenţi şi nu toţi delincvenţii au traversat în
copilărie sau adolescenţă faza „caracterială”, se constată totuşi faptul că, în numeroase
cazuri, delincvenţa juvenilă este precedată de tulburări de caracter care apoi, prin
cronicizare, s-au fixat în structura caracterului respectivului minor. Astel, unii cercetători,
cum ar fi D. Lagache (1964), R. Mucchielli (1965), G. Basiliade (1978) etc., arată că un
copil caracterial se prezintă adesea, în cadrul vieţii sociale, ca un inadaptat, ca un
sociopat, deoarece el nu reuşeşte să realizeze relaţii armonioase între el şi mediul social
(datorită educaţiei greşite primite şi a experienţelor dureroase în viaţă avute).17
Teoria freudistă, care pune în evidenţă rolul eului şi al supraeului ca instanţe de
cenzură şi control asupra tendinţelor agresive ale inconştientulu şi asigură corecta
integrare morală a individului în contextulul social; teoria „personalităţii criminale”,
formulată de Jean Pinatel, cu recunoaşterea posibilităţii educării factorilor de inhibare a
trecerii la act; teoria rezistenţei la frustrare, formulată de W.Reckless, care pune în
evidenţă existenţa unor componente pozitive perfect educabile ale eului, capabile să
reziste tentaţiei antisociale şi chiar teorii ca cele privind conflictul de culturi ori
întemeiate pe asociaţii diferenţiate sau interacţionism, care pun accent aparte pe etiologia
sociologică, nu neagă nici rolul educaţiei şi nici posibilitatea combaterii criminalităţii în
sistemele sociale în care educaţia familială, de micro- şi macromediu ar putea exercita o

96
influenţă formativă normală.18 Dint toate aceste considerente, delincvenţa juvenilă,
criminologia, pedagogia, psihologia tind să atragă atenţia asupra problemelor de educaţie
a minorilor.
(A)Rolul educaţiei în familie, corespunde unei obligaţii morale, legale, religioase,
conform căreia părinţii sînt cei care altoiesc personalitatea propriilor copii. Dintre
carenţele educaţionale în familie se remarcă: insuficienta atenţie acordată copilului,
certurile dese între părinţi, instabilitatea cuplului părintesc, viviile grave ale părinţilor ce
constituie model pentru copii, lipsa de coerenţă în atitudinile ambilor părinţi faţă de
faptele copilului, instabilitate afectivă, neurmărirea activităţii şcolare etc. În paralel cu
formula clasică a familiei divorţate, ca o cauză a disconfortului psihologic al minorului,
s-au introdus şi expresiile de „separare afectivă”, „separare efectivă”, care, în lipsa
ataşamentului, a comunicabilităţii între părinţi şi copii, distruge atmosfera familială şi
creează repercursiuni asupra copilului. Orice dezacorduri familiale vor crea la copil
tulburări comportamentale. La acest capitol pot fi atribuite:
 deficienţa de climat familial – diferite însuşiri moral-volitive ale copilului
depind de anturajul familial, de valorile pe care se pune accent în familie, de atitudinea
familiei însăşi faţă de relaţiile sociale. Astfel, după Ros Vincent, există familii
reprimătoare, care înăbuşă spiritul de independenţă al copilului, familii liberale, care
dezvoltă iniţiativele acestuia. De asemenea, există familii integrate social, sigure de ele,
care prezintă un grad ridicat de receptivitate socială, sau familii la limita integrării,
nesigure. În familiile active membrii acesteia se pot afirma de a lupta cu greutăţile, de a
se impune în societate, astfel încurajînd la copii formarea dinamismului, a încrederii în
sine, a motivaţiei muncii. Familiile pasive, indiferente generează sentimentul de eşec, de
neîncredere în viaţă, de descurajare în orice începuturi.19
 deficienţe de structură familială – absenţa temporară a unuia dintre părinţi
realizează un impact asupra conduitei ulterioare a copilului. Unii dintre ei îşi fortifică
puterile pentru a avea reuşite în orice activitate, considerînd că a devenit
semiindependent, alţii se descurajează, mizînd pe regretele şi mila celor din jur. În familia
adoptivă, de exemplu, alcătuită din părinţi mai vîrstnici şi un singur copil înfiat, întreaga
afecţiune şi grijă se îndreaptă spre acest copil; saturat şi plictisit de atîta atenţie, copilul
va lua atitudine minimă faţă de rezistenţă la greutăţi. În familiile separate, unde părinţii
luptă cine să preia copilul, fiecare încearcă să-l instige contra celuilalt părinte, astfel

97
distrugînd securitatea familială în care avea încredere copilul. Aceasta îi face pe copii să
devină neîncrezători, detaşaţi, descurajaţi, ai nimănui. De asemenea, este foarte
importantă relaţia copilului cu fiecare dintre membrii familiei (mama, tata, bunicii etc.);
or, diversitatea jurisdicţiilor sau persoanelor cărora trebuie să se supună copilul îl
derutează.
 deficienţe ale grupului fratern – relaţiile dintre fraţi şi surori depinde în
fiecare caz în parte, de vîrsta lor, de numărul lor, de sex etc. Existenţa cîtorva copii în
familie favorizează comunicabilitatea şi relaţiile sociale mai diversificate, decît în
familiile cu unic copil. De cele mai dese ori, conflictele apărute între fraţi se determină de
scara vîrstei. După cum menţiona Alfred Adler, cel mai mare care a avut la un moment
dat totul (atenţie, dragoste etc.) trăieşte, în momentul apariţiei următorului copil cu care
trebuie să împartă dragostrea părinţilor, un „complex de detronare”. De aceea, el nu
trebuie neglijat şi ignorat. Cei mai mici pot ajunge în situaţia de a fi răsfăţaţi sau chiar
obraznici în familie.
În fine, nu este de neglijat raportul între exigenţele părinţilor şi capacităţile
copilului, uneori adulţii solicitînd ceva ce îl depăşeşte pe minor, fie după capacităţi, fie
după vîrstă etc. Exigenţele prea mari pot conduce la decepţionări şi frustrări ale copilului.
(B) Rolul educaţiei şcolare, insuficienta şcolarizare, dezavantajarea unor elevi,
aprecierile neobiective, tolerarea indisciplinei etc. favorizează diminuarea efectului
procesului instructiv-educativ, conducînd spre o eventuală devianţă. Supraaprecierea unui
elev mediocru conduce la indiferenţa acestuia; injusta apreciere a celui care a meritat o
notă mai mare va genera descurajarea lui; sarcinile didactice prea uşoare vor inhiba
energia nervoasă şi capacităţile copilului; critica adusă răspunsurilor elevului că ar fi
incomplete, vor conduce treptat la faptul că elevul se va obişnui cu cunoştinţele sale
limitate, complexîndu-se astfel şi degradînd. Dezacordul între profesori şi copii poate
genera insuccesul celor din urmă.
(C) Organizarea timpului liber cuprinde odihna, distracţia care contribuie la
formarea personalităţii. Este foarte important a i se organiza copilului un aşa regim care
să îi oferă stabilitate, sau a diversifica genul activităţilor pentru copiii temperamentali. La
acest capitol un rol important îi revine şi statului prin crearea unor centre de activitate sau
de dezvoltare a copiilor. Multe dintre delicte se comit de către copii din „neavînd ce
face”.

98
 Deficienţele personalităţii minorului delincvent
Deficienţele pot fi de natură fizică sau psihică. Prezenţa lor doar în unele condiţii,
sub influenţa factorilor exogeni, poate predetermina delincvenţa, dar prin sine înseşi ele
nu constituie determinante intrinseci ale delincvenţei juvenile. Printre acestea se enumeră
a fi:
 nevrozele, se exprimă prin conflicte interpsihice (isterie, psihastenie).
Regula generală este că nevrozele inhibă activitatea, dar uneori ele pot determina şi
trecerea la actul delincvent. Printre psihastenici se regăsesc vagabonzi, prostituate.
Mitimanii, organizatori de mici isterii, fiind inventivi pot simula agresiuni.
Nevrozele reprezintă un grup de afecţiuni reactive sau de dezvoltare patologică,
determinate psihogen, exprimate clinic printr-un complex de tulburări psihice cu răsunet
somatic, care sînt trăite în mod conştient şi penibil de bolnav.20 Există o strînsă legătură
între nevroze şi personalitate. Unii psihiatri germani, în special Jarspers şi Schneider, au
considerat nevrozele ca reacţii la stres ce se produc la subiecţi cu personalităţi anormale.
Deci, nevrozele ar fi o reacţie emoţională anormală, care din copilărie poate forma o
nevroză sau o tulburare depresivă în vîrsta adultă;21
 psihopatiile, constituie categoria poliformă de dezvoltări patologice ale
personalităţii, prin dizarmonii care se exprimă constant, dar cu intensitate diferită, în
atitudinile faţă de sine şi ambianţă. Deşi funcţiile de cunoaştere pot avea o normală
dezvoltare, prin ansamblul trăsăturilor de caracter persistă incapacitatea personalităţii de
integrare în relaţiile de viaţă şi activitate, cu păstrarea, de regulă, a discernămîntului
asupra acestora. Din analiza clinică a cazurilor se degajă o simptomatologie variată şi
deseori bogat ilustrată de tensiuni emotive, iniţiative şi acţiuni contradictorii, care decurg
în mod esenţial din dificultatea permanentă a unei integrări în relaţiile obişnuite de viaţă
şi de activitate. Această dificultate de integrare priveşte cadrul familial, relaţiile de grup
caracteristice oricărei etape de vîrstă, în şcoală, profesiune sau contactele obişnuite de
existenţă. Modalităţile sale de exprimare cuprind tendinţa de justificare şi explicaţii
plauzibile dar cu un conţinut de imaginaţie vie, mitomanii, confabulaţii, susceptibilitate
crescută, reacţii explozive, impulsive, psihoplasticitate cu instabilitatea conduitei,
nemulţumiri permanente.22 Pentru ei conflictul uneori poate constitui o sursă a plăcerii,
nu se pot adapta la mediul familial, de grup. De regulă, ei nu se percep ca fiind cu defecte

99
şi nu se consideră bolnavi psihic. Faptele comise de psihopaţi sînt pasibile de răspundere
penală;
 psihozele sînt afecţiuni psihice grave, în care discernămîntul şi, respectiv,
responsabilitatea se exclud. La acestea se atribuie schizofreniile, psihozele maniaco-
depresive, epilepsia, delirurile sistematice, paranoia etc;
 perverşii, anomalii determinate de instinctele de bază ale omului
(reproducere, asociere, conservare).
Copilul cu tulburări comportamentale se manifestă printr-o simptomatologie
poliformă, ce cuprinde o gamă largă de manifestări: de la o simplă minciună cu caracter
inofensiv poate ajunge la omor. Printre aceste simptome se evidenţiază:
 minciuna – este o manifestare a fantasmagoniei şi lăudăroşeniei şi devine
periculoasă prin tendinţa de a se salva, de a înşela, a trezi compasiune;
 instabilitatea – incapacitatea de a păstra o atitudine, de a fixa atenţia, de a
reacţiona în mod conştient;
 irascibilitatea – nestăpînire, o reacţie de descărcare a mîniei;
 impulsivitatea – o trecere directă la actul de satisfacere a apetitului agresiv,
comisă brusc;
 furtul, îndeosebi a bunurilor din familie, începînd cu valori mici spre mari;
 vagabondajul exprimat prin erupţia din mediul familial ca expresie a unei stări
conflictuale. De obicei, vagabondajul apare după fuga de cîteva ori de acasă. Asociindu-
se cu alţi copii ei pot comite infracţiuni;
 eşecul şcolar, caracteristic la 90 la sută delincvenţilor minori. Eşecul induce o
stare de tensiune tocmai la momentul cînd copilul îşi formează conştiinţa de sine;
 Alcoolismul şi dependenţa de droguri – pe lîngă faptul că constituie vicii
sociale, ele sînt îndeosebi dăunătoare devenirii sănătoase şi integre a minorului.
Dependenţa la această vîrstă se creaază mult mai repede. În 60 la sută dintre cazuri, copiii
la care unul dintre părinţi a avut viciul alcoolului sau drogurilor, va încerca aceeaşi
soartă;
 Devierile sexuale, apar în special în mediile de subcultură şi dezorganizare
socială, unde moralitatea are un grad de permisibilitate coborît.23
La general, psihologia copilului, vorbeşte despre normalitate, subnormalitate şi
supranormalitate psihică. Atribuirea copilului la una dintre aceste trei categorii depinde

100
de mai multe conjuncturi: vîrsta, nivel de dezvoltare, genetică. Subiectul apreciat ca
normal este raportat la caracteristicile medii şi dominante ale grupului de aceeaşi vîrstă.
Anormalitatea cuprinde atît copiii cu unele insuficienţe în dezvoltare, cît şi pe cei cu
handicapuri comportamentale. Conceptul de subnormalitate se aplică acelor subiecţi care
din cauza unor handicapuri nu au o dezvoltare şi o evoluţie normale.Referitor la
supranormalitate, copiii apreciaţi ca supradotaţi pot deveni îngîmfaţi, egoişti, izolaţi24.
Practica psihiatriei copilului diferă de cea a adultului sub cîteva aspecte
importante. Foarte multe lucruri depind de atitudinea şi toleranţa adulţilor şi de felul în
care ei percep comportamentul copilului. Un factor corelat este reprezentat de faptul că
problema psihiatrică a unui copil poate fi o reacţie faţă de tulburările altui membru al
familiei. Şapte mari grupe de tulburări psihice în copilărie sunt în general recunoscute de
clinicieni:
-reacţiile de adaptare;
-tulburările de dezvoltare globale (psihozele copilăriei);
-tulburări de dezvoltare specifice;
-tulburări de conduită;
-tulburări hiperkinetice (cu deficit al atenţiei);
-tulburări emoţionale (nevrotice sau de interiorizare);
-tulburări simptomatice.25
Verificînd întregul potenţial al copiilor şi coordonatele lor bio-psiho-sociale,
adulţii urmează să aleagă justa cale de educare.

Referinţe:
1. Pantelimon Golu şi alţii. Psihologia copilului. – Bucureşti: Editura didactică şi
pedagogică, 1995, p.25.
2. Igor A. Ciobanu. Criminologia. – Chişinău: Carddidact, vol. II, 2004, p.131.
3. A se vedea: C. Granier. La femme criminelle, Paris, 1906 ; C. Lombroso şi G. Ferrero. La
femme criminelle et la prostituée, Paris, 1906 ; O. Pollak. The criminalitz of women,
Philadelphie, 1950; J.J.Cockburn şi I.Maclaz. Sex differentials in juvenile delinquency,
The British Journal of criminology, 1965, p. 289-308.
4. Raymond Gassin. Criminologie. – Paris: DALLOZ, 4 éd, p.314; M.A.Bertrand. Le
caractère discriminatoire et inique de la Justice pour mineur: les filles dites
“délinquantes” au Canada// Déviance et société, 1977, p. 187-202.

101
 5. Raymond Gassin. Criminologie. – Paris: DALLOZ, 4 éd., p.315.
6. Şarpe Vasile. Caracteristica medico-legală, structura şi etiopatogenia fenomenului
suicidal printre copii şi adolescenţi: Teză de doctor în ştiinţe medicale, p.74//
www.cnaa.acad.md
7. Ibidem, p.78.
8. Pantelimon Golu şi alţii. Op. cit., p.27.
9. Ibidem.
10. Svetlana Rîjicova. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice
minorilor în conflict cu legea, Chişinău, noiembrie 2003.
11. Narcis Giurgiu. Elemente de criminologie – Iaşi: Chemarea, 1992, p.189.
12. Svetlana Rîjicova. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice
minorilor în conflict cu legea, Chişinău, noiembrie 2003.
13. Dana Damir, Elena Toader. Discernopatia şi delincvenţa infantilo-juvenilă // Rom J Leg
Med 14(1)51-55(2006), Romanian Society of Legal Medicine, p.52.
14. Duble A., Luca Sofia, Moisescu R., Scripcaru C., Luca Catalina, Vlad Mirela. Ghid de
practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu minori. – Iaşi: Asociaţia Alternative
Sociale, 2005.
15. Dana Damir, Elena Toader. Op. cit., p.52.
16. Ibidem.
17. http://www.e-scoala.ro/referate/psiho_delincventa_juvenila.html
18. Narcis Giurgiu. Op. cit., p.194.
19. http://www.e-scoala.ro/referate/psiho_delincventa_juvenila.html
20. V. Chiriţă, T. Pirozynski, P. Boişteanu. Psihiatrie clinică. – Iaşi: UMF, 1993, p.211.
21. Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou. Tratat de psihiatrie.- Oxford. – Bucureşti,
1994, p.124.
22. V. Chiriţă, T. Pirozynski, P. Boişteanu. Op. cit., p.228-230.
23. Nicuşor Diaconu. Simptomologia devianţelor comportamentale la copii // Phoenix, 2004,
nr.1-6, p.32-33.
24. Pantelimon Golu şi alţii. Op. cit., p.178.
25. Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou. Op. cit., p.599.

3. Formarea personalităţii delincventului minor

Nu există o modalitate unică de formare şi de transformare a unei personalităţi în
una delincventă. Fără a susţine teoria lombrosiană, potrivit căreia delincventul este
102
înnăscut, vom prezenta unii factori care determină devenirea delincventă a personalităţii
minorului. În formarea delincventului se pot pune în evidenţă cîteva conflicte existente
între persoana delincventului şi mediul social, între persoana sa proprie şi unele
colectivităţi restrînse, sau între sine şi eul propriu.
Specialiştii descriu un concept triunic în geneza comportamentului deviant,
concept ce reuneşte trei elemente: mediul de formare a personalităţii, personalitatea
delincventă şi situaţiile ce favorizează trecerea la actul antisocial.1 Primul element al
conceptului triunic ce intervine în formarea devianţei şi delincvenţei juvenile este mediul
de formare a personalităţii, fiind vorba în special de personalitatea agresivă. Pentru că
agresivitatea nu este înnăscută, ea se formează deci în rezultatul mai multor factori de
mediu, inclusiv starea de anomie macrosocială, microsocială, instituţională. 2 Al doilea
factor ce intervine în conturarea unui comportament deviant este reprezentat de
personalitatea individului; mai exact, este vorba de o personalitate anomică rezultată prin
suprapunerea unor valori negative de personalitate, manifestată predominant prin
inafectivitate, insesibilitate, impulsivitate, egofilie. Ultimul element al conceptului triunic
este definit de factorii situaţionali determinanţi ce realizează trecerea la actul antisocial
propriu-zis: consumul de alcool sau droguri, intoleranţa la frustraţii, impulsivitatea
scăpată de sub control.3
Minorilor, în special, le este caracteristică apariţia unor tulburări generate de lipsa
de afectivitate din partea cadrului familial, îndeosebi în primii ani de viaţă, cînd se pun
bazele personalităţii omului. Absenţa mamei sau lipsa de afectivitate a acesteia,
manifestată în special în primele 6 luni de viaţă, îi conferă copilului un sentiment de
insecuritate afectivă manifestată ulterior prin dezvoltarea treptată a unui comportament
agresiv sau prin autism infantil. Autismul debutează în jurul vîrstei de 3 ani prin tulburări
de comunicare afectivă, dificultate de interacţiune, tulburări de limbaj cu evoluţie în trei
faze: tristeţe, disperare şi detaşare.4
Printre modelele de formare a personalităţii delincvente a minorului în literatură
se subliniază a fi: alienarea, frustrarea, inadaptarea, învăţarea.
1) Alienarea (sau înstrăinarea) – este rezultatul dificultăţilor pe care le întîmpină
minorul la integrare în societate şi la conformare normelor sociale. Potrivit
criminologului român Narcis Giurgiu, fenomenul de alienare este o consecinţă a
influenţelor negative de ordin social care intervin pe parcursul dificultăţilor procesului de

103
socializare şi se manifestă ca un factor perturbator de natură generală a
comportamentului uman ce intervine prin efecte generice de convertire spre devianţă.5
Alienarea se poate manifesta prin indiferenţă, opoziţie, contestare, negativism,
ceea ce ar presupune o eventuală transformare într-o personalitate deviantă. Acest
comportament exprimă un neconformism cu normele sociale acceptate într-o grupare,
fiind determinată de schimbări de mediu (de exemplu, mutarea într-o nouă şcoală, într-un
nou colectiv), inclusiv de mediu cultural.
2) Frustrarea – este un fenomen complex, presupunînd o serie de modificări
psihomorale, culturale, valorice, afective, generată de eşecul relaţiei conflictuale cu
mediul, provocînd trecerea la actul delincvenţial. Frustarea este o consecinţă a alienării,
dar nu orice alienare conduce indubitabil spre frustrare. Gradul de intensitate al
manifestării celor două fenomene le deosebeşte, astfel încît frustrarea constituie un
proces mai grav, mai profund, cu amprente în conştiinţa şi subconştientul persoanei,
avînd la bază un comportament conflictual, tensionant, o ripostă pe care încearcă să o
manifeste subiectul neînţelegerilor şi eşecurilor cu care se confruntă.
Fenomenul de frustrare îşi regăseşte sursa în distribuirea inegală a şanselor de
realizare individuală în funcţie de oferta socială.6 Astfel, potrivit datelor statistice, un
procentaj mai mare din cadrul delincvenţei juvenile revine minorilor fără ocupaţie; de
exemplu, în anul 2000 dintre delincvenţii minori neîncadraţi în cîmpul muncii au fost
2598, iar 86 încadraţi în cîmpul muncii, în anul 2001 neîncadraţi în muncă au fost 1908 şi
57 încadraţi în muncă.
3) Inadaptarea – exprimă imposibilitatea de convertire a persoanei la cerinţele
mediului, mai curînd ale mediului social, fiind vorba de o asocializare. Cauza inadaptării
poate fi infirmitatea fizică a individului, gradul slăbit al aptitudinii de adaptare a
individului la condiţiile externe. Evoluţia spre inadaptabilitate poate parcurge cîteva
etape: adaptare slabă; adaptare dificilă sau inadaptare. Anume conceptul de inadaptare a
servit quintesenţa tezelor lui Olof Kimberg, care menţiona despre o inadaptare fizică,
psihică sau psihologică a individului, generatoare fiind de personalitatea sa delincventă.
4) Învăţarea – îşi are originea în teoria asociaţiilor diferenţiete a lui Edwin
Sutherlend, sau din legea imitaţiei a lui Gabriel Tard.
Învăţarea exprimă orice achiziţie nouă de comportament, ca rezultat al exersării,
menită să satisfacă adaptarea la mediu. Ea presupune explorarea vie şi activă a situaţiilor,

104
cu posibilitatea de a sparge tiparele comportamentale existente şi a elabora forme noi de
comportare. Sînt rezultate ale învăţării modificările comportamentale care:
 sînt de natură centrală, au loc în sistemul nervos central;
 au un caracter individual, depind de experienţa individuală, de
particularităţile situaţiei în care se află individul;
 se păstrează şi după dispariţia stimulului care le-a dat naştere, deci au un
caracter stabil;
 duc la apariţia unor comportamente noi.7
Modalitatea învăţării vizează cea mai largă sferă a delincvenţilor minori, pentru că ei
ajung să comită un delict deoarece nu au ajuns la crearea unui model propriu de
comportament antisocial, dar nu au avut alt model comportamental, acceptîndu-l pe cel
din urmă drept exemplu de conduită.
Potrivit unui inventar canadian, care a fost elaborat în baza unor chestionare ce
conţineau 155 întrebări adresate minorilor delincvenţi, există cîteva niveluri pînă a se
ajunge la o personalitate asocială:
1) Nivelul unei proaste adaptări sociale, care se referă la un ansamblu de atitudini
asociate la o asocializare inadecvată sau perturbată. În fapt, se poate zice că subiecţii, la
acest nivel, sunt incapabili să satisfacă exigenţele mediului lor psihosocial prin manierele
social adoptate. Rezultatul se manifestă prin trăirea unui concept al sinelui negativ şi a
sentimentului de a nu fi înţeles. La aceasta se adaugă sentimentele de ostilitate, lipsă de
control, dispreţul faţă de autorităţi.
2) Orientarea spre valorile claselor socioeconomice inferioare. Acest indice vizează
frica faţă de eşec, etica unui dur şi dorinţa de a se vedea adult, minorul considerînd că nu
are noroc în viaţă. Toate tensiunile interne ale acestui individ tind a se reflecta în
simptome fizice.
3) Autismul este o tulburare a dezvoltării care e caracterizată prin alteraţii grave a
dezvoltării în trei domenii: comunicare verbală şi nonverbală; interacţiune socială;
comportamente, interese şi activităţi care sînt restrînse şi stereotipizate. Autismul impune
o deformare a realităţii după propriile dorinţe şi necesităţi.
4) Alienarea se referă la atitudinile de desconsiderare şi de îndepărtare de
interacţiunea cu alţii, negînd problemele din interiorul său.

105
 5) Agresivitatea exprimă sentimentul de neplăcere, de ură, de frustrare. Subiectul este
dezamăgit şi de sine însuşi şi de alţii, pentru că el nu îşi regăseşte confortul. El ştie că
poate reacţiona brusc şi este preocupat de controlul reacţiilor sale.
6) Anxietatea socială manifestă prezenţa unui disconfort emotiv asociat relaţiilor
interpersonale. Subiectul simte şi recunoaşte la el o tensiune nervoasă.
7) Refularea reflectă o excludere din conştiinţă a sentimentelor sau a emoţiilor pe care
individul ar trebui în mod normal să le resimtă sau să le depăşească. Excluderea
emoţiilor în cazul dat se face mai curînd inconştient fapt ce generează un sentiment de
neplăcere şi de rebeliune.
Inventarul sus-numit (mai numit inventarul lui Jesness) permite evaluarea nivelului
de maturitate interpersonală atins de adolescent, adică capacitatea lui de a percepe lumea
şi de a-i răspunde. Nivelurile respective au fost parţial preluate de criminologul clinicist
Le Blanc care situa în personalitatea delincventă trei simptome: o înrădăcinare criminală;
o disocialitate distrugătoare şi un egocentrism exasperat.
În devenirea minorilor, îndeosebi la vîrsta adolescenţei, este necesar să se evite
atitudinea adulţilor care le-ar încuraja teama de a nu fi luaţi în seamă, teama de a nu fi
înţeleşi, de a fi pedepsiţi, teama de a nu pare banali. Tendinţele comportamentale ale
adolescenţilor sînt ghidate de anumite reacţii, mai mult sau mai puţin instinctive:
 reacţia de opoziţie faţă de cerinţele sporite, de lipsa de atenţie din partea
adulţilor sau, dimpotrivă, faţă de interdicţiile abuzive ale adulţilor, care pot
provoca starea de înstrăinare, dorinţa de a-şi părăsi casa, vagabondajul, iar
uneori chiar comportamentul antisocial;
 reacţia de emitere a unei persoane anumite sau a unui personaj din operă, a
unei persoane imaginare sau implantate de grupul de referinţă, care ulterior
influenţează comportamentul deviant al unui minor;
 reacţia de negare a modelului comportamental propus de adulţi;
 reacţia de compensare a insuccesului într-un anumit domeniu;
 reacţia de hipercompensare, de afirmare într-un mediu extrem de dificil;
 reacţia de emanicipare, de eliberare de la standardele impuse, într-o formă
categorică, de adulţi, adolescentul negînd valorile şi normele sociale de care
aceştia se conduc;

106
  reacţia de aderare la grup, în special la acel grup ale cărui interese sînt
asemănătoare cu ale lui;
 reacţia de pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la formarea unei
subculturi individuale a adolescentului.9
Un copil delincvent este, de fapt, o victimă şi nu un vinovat conştient în raport cu
responsabilităţile ce i se impun. Delincvenţa juvenilă apare în 90% din cazuri la copiii
abuzaţi, printre cauzele acesteia stabilindu-se:
 disocierea căminului şi neînţelegerile familiale;
 deficienţele în atitudinile educative ale unuia dintre părinţi;
 relaţiile dificile cu mama;
 încredinţarea copilului unei organizaţii sau bunicilor;
 factorii ecologici;
 pseudodebilitatea mintală a părinţilor;
 precocitatea pubertăţii şi sexualităţii;
 implicaţiile mass-media;
 transformările demografice;
 factorii genetici;
 morbiditatea psihică.10
Fiind examinate particularităţile psiho-sociale ale personalităţii minorului, s-ar putea
evidenţia trei etape ale procesului de formare a unei personalităţi deviante:
În prezenţa unor premise incitante, la minor apare ideea de a-şi rezolva problemele
prin intermediul faptelor ilegale. Iniţial, ideea apare ca o fantezie, o ficţiune, dar apoi
devine din ce în ce reală şi posibilă;
II. Examinarea raportului dintre realitatea ilegală şi reacţia socială faţă de aceasta,
faţă de cele comise;
III. Transpunerea planului ilegal în realitate prin comiterea faptei ilegale.11
Evident, formarea personalităţii delincventului minor nu urmează aceleaşi reguli
pentru toţi; or, în fiecare caz se ţine cont de etapele de vîrstă, de factorul intern şi cel
extern care influenţează minorul. De exemplu, cele mai importante achiziţii la nivelul
personalităţii preşcolarului sînt: extensia eului; formarea conştiinţei morale; socializarea
conduitei. În adolescenţă însă, există cele mai mari pericole ale depersonalizării. Eşecul
afirmării de sine a adolescentului poate crea tulburări psihocomportamentale. Depresiile,
107
ca expresii ale crizei de dezvoltare, produc rupturi în comportamentul adolescentului,
influenţîndu-i viaţa familială, şcolară şi socială. Actele de devianţă, consumul de droguri,
de alcool, relativ scurte în timp, se pot manifesta ca o dezadaptare trecătoare; dacă însă
acestea persistă în timp în mod constant, ele reprezintă semnele unui proces de alterare a
personalităţii cu efecte negative asupra sinelului şi a mediului social, trebuind în acest caz
să suscite atenţia specialiştilor.

Referinţe:
1. Dana Damir, Elena Toader. Discernopatia şi delincvenţa infantilo-juvenilă // Rom J Leg
Med 14(1)51-55(2006), Romanian Society of Legal Medicine, p.52.
2. Scripcaru Gh., Astarastoae V., Scripcaru C. Medicina legală pentru jurişti. – Iaşi:
Polirom, 2005.
3. Ibidem.
4. Scripcaru Gh., Astarastoae V., Boiştreanu P., Chiriţa V., Scripcaru C. Psihiatrie medico-
legală. – Iaşi: Polirom, 2002.
5. Narcis Giurgiu. Elemente de criminologie – Iaşi: Chemarea, 1992, p. 168.
6. Ibidem, p.170.
7. Pantelimon Golu şi alţii. Psihologia copilului. – Bucureşti: Editura didactică şi
pedagogică, 1995, p. 38.
8. Michel Born. Psychologie de la delinquance. – Bruxelles: de Boeck, 2003, p.208.
9. M. Debesse. Adolescentul. – În: Psihologia copilului // Traducere din limba franceză. –
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1970, p.87 ; O. Coşleţ. Aspecte sociale
privind formarea personalităţii infractorului minor // Revista Naţională de Drept, 2005,
nr.12, p.65.
10. Nicuşor Diaconu. Modificarea comportamentului deviant prin terapii educaţionale (I) //
Lumină şi Speranţă, 2004, nr.1-6, p. 49.
11. Вадим Розин. Психологический анализ преступной личности // Уголовное право,
1999, № 2, р.98.

4. Tipologia delincvenţilor minori

Ştiinţa tipologiei „se ocupă cu clasificările în tipuri şi criteriile după care acestea se
fac"1, cu descrierea tipurilor şi metodelor prin care aceştia pot fi determinaţi. Această

108
metodă preconizează existenţa unor grupe de persoane, a unor categorii de infractori, iar
persoanele care alcătuiesc un asemenea grup prezintă trăsături asemănătoare. Aceste
persoane, cu astfel de trăsături, alcătuiesc un tip şi aparţin aceluiaşi tip şi formează un
model care le reprezintă. În această lumină, tipul este un concept, o idee, o schemă,
reprezentîndu-i pe toţi acei care au asemenea trăsături şi care fac parte dint-o asemenea
grupă sau categorie. Tipul nu reprezintă esenţa persoanelor din grup, nici doar concretul
sau cazul singular. El este undeva la mijloc, la nivel intermediar, însă necesar în procesul
cunoaşterii.2
Este de subliniat că un tip nu este mereu acelaşi:
a) tipurile nu reprezintă tipuri pure şi complete, dar au unele trăsături mai
accentuate, care le disting de alte tipuri;
b) un delincvent nu acumulează toate trăsăturile caracteristice, dar le are pe cele mai
importante, încît el constituie un tip;
c) acceptîndu-se mai multe tipuri de delincvenţi, unele tipuri sînt mai bine conturate
şi mai frecvente.3
Primele tipologii specifice de criminali au fost realizate de C. Lombroso şi E. Ferri.
Lombroso a încercat să demonstreze existenţa unui tip de criminal înnăscut, care se
caracterizează prin anumite trăsături apreciate ca stigmate ale crimei. Ulterior, acesta a
făcut o diferenţiere în tipologia sa, distingând între criminalii de tip pasional, bolnav
mintal şi epileptic. Criminologul austriac Seeling (1956) reţine opt tipuri de criminali:
criminali profeşionişti, criminali contra proprietăţii, criminali agresivi, criminali cărora le
lipseşte controlul sexual, criminali care într-o situaţie de criză nu găsesc decît o soluţie
„criminală”, criminali caracterizaţi prin lipsă de disciplină socială, criminali
dezechilibraţi psihic şi criminali care acţionează în baza unor reacţii primitive. J. Pinatel
(1963) distinge între tipul pervers, tipul caracterial şi tipul ideologic al infractorului.
Tipologiile infractorilor pot fi determinate prin calcularea indicelui de inadaptare.
Astfel, în funcţie de o serie de criterii, în literatura de specialitate s-au realizat diverse
categorii şi tipologii ale delincvenţilor, după cum urmează:
- în funcţie de gradul de conştientizare şi control al comportamentului delincvent,
sînt delincvenţi normali şi anormali;
- în funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor delincvente, există delincvenţi
recidivişti şi nerecidivişti;

109
 - în funcţie de gradul de pregătire, sînt delincvenţi ocazionali şi de carieră;
- în funcţie de modul în care personalitatea generează conduita delincventă4, L.
Yablonski (1990) face următoarea clasificare: criminali socializaţi, criminali neurotici,
criminali psihotici şi criminali sociopaţi. Criminali socializaţi prezintă o multitudine de
tulburari emoţionale. În urma impactului cu medii delincvente are loc o socializare
negativă, el învaţă regulile şi valorile grupului delincvent. Criminali nevrotici sînt cei
care comit acte delincvente datorită pulsiunilor nevrotice. Aceştia constientizează că
există ceva rău în gîndirea şi comportamentul lor. Principalul simptom al nevroticilor este
anxietatea, care poate fi exprimată şi în forma unor acţiuni compulsive de comitere a unor
infracţiuni de tipul cleptomaniei şi piromaniei. Criminalii psihotici au o personalitate
puternic destructurată, percep complet distorsionat mediul social. Ei comit, în special,
acte violente cu mobil bizar, fără sens. Criminali sociopati sînt cei care se caracterizează
printr-o personalitate egocentristă. Compasiunea lor faţă de alţii este limitată sau
inexistentă.5
După cercetătorul român N. Mitrofan, delincvenţii juvenili pot fi clasificaţi în
funcţie de o serie de criterii:
− prezenţa sau absenţa intenţiei;
− numărul de infracţiuni comise;
− gradul de normativitate psihică;
− gradul de responsabilitate;
− motivaţia.6
După legătura între minor şi fapta comisă poate fi distinsă următoarea tipologie a
minorilor delincvenţi:
1. Minori pentru care infracţiunea este o acţiune întîmplătoare, contravine orientării
generale a personalităţii.
2. Minori pentru care infracţiunea este cauzată de instabilitatea orientării personalităţii;
este situativă şi depinde de motiv şi situaţie.
3. Minori pentru care infracţiunea este condiţionată de orientarea generală negativă a
personalităţii care se manifestă prin alegerea mediului de contact, petrecerea timpului
liber, imitarea modelelor de conduită asocială.

110
4. Minori pentru care infracţiunea este rezultatul predispunerii criminale a
personalităţii, care include cautarea activă, organizarea motivului şi situaţiei pentru
infracţiune, prezenţa unui sistem stabil de aprecieri şi atitudini antisociale7.
Printre cele mai generale criterii de tipologizare a delincvenţilor ar fi:
a) criteriul demografic, clasificînd delincvenţii după sex şi vîrstă;
b) criteriul social-economic, clasificînd delincvenţii după studii, genul de activitate,
prezenţa sau absenţa unui domiciliu cu carater permanent, mediul de trai rural sau
urban etc.;
c) criteriul cetăţeniei: cetăţeni, cetăţeni străini sau apatrizi;
d) criteriul conduitei delincvente: intenţionate sau imprudente; agresive; cupidante;
primare sau de recidivă etc.
Reieşind din toate clasificările nominalizate, principalele tipuri ale delincvenţilor, care
în egală măsură se atribuie şi delincvenţilor minori, ar fi:
1) Delincventul agresiv – este autorul faptelor violente. Se caracterizează prin
agresivitate, emotivitate puternică, descărcări reactive, stări de mînie, ostilitate,
autocontrol scăzut.
2) Delincventul achizitiv – este caracterizat prin tendinţa de luare şi însuşire de
bunuri şi valori în scop personal, în scop de cîştig, cupidant.
3) Delincventul caracterial – reprezentat de un subsistem relaţional-valoric şi de
autoreglaj, exprimîndu-se printr-un ansamblu de atitudini-valori, prezentînd unele
tulburări de ansamblu ale caracterului, unele deficienţe în organizarea şi
ierarhizarea valorilor sociale. Îi este specific orgoliul, vanitatea, trufia, ambiţia,
individualismul, dominaţia, încrederea excesivă în sine, desconsiderearea
celorlalţi, lipsa emoţiilor etc.
4) Delincventul sexual – se caracterizează prin brutalitate, impulsivitate, idiferenţă
afectivă, devieri ale instinctului sexual, perversitate, afectarea simţului moral etc.
La el se produce o regresie comportamentală, evidenţiată prin dezinhibiţia unor
modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate.
5) Delincventul ocazional – comite o faptă datorită incitaţiilor externe, a unor ocazii
speciale. Majoritatea criminologilor şi psihologilor susţin că la ei factorii externi
sînt predominanţi, dar există şi o contribuţie a factorilor interni. Sînt situaţii care

111
 determină comiterea faptei şi pentru o persoană care în alte împrejurări nu ar fi
comis-o. De obicei, delincvenţii ocazionali nu recidivează.
6) Delincventul profesional – are o formare în direcţia comiterii faptelor. Unica lui
sursă de existenţă este comiterea infracţiunilor. Refuzul muncii cinstite şi legale
apare ca o trăsătură de bază a acestu tip. De obicei, debutează ca un copil
delincvent provenind din mediul social desfuncţional. Există delincvent
profesional pasiv (care nu desfăşoară o activitate utilă, cîştigîndu-şi existenţa din
comiterea unor activităţi parazitare, vagabondaj, cerşetorie, jocuri de noroc) şi
activi (îşi formează deprinderi şi abilităţi de înalt specialist, bine planificîndu-şi
activitatea infracţională).
7) Delincventul recidivist – comite fapte în repetate rînduri, din obişnuinţă. Se
caracterizează prin scepticism, egoism, imaturitate intelectuală, tendinţă de
opoziţie etc.
8) Delincventul debil mintal – are o gîndire infantilă, concretă, atenţia şi memoria
funcţionează limitat, iar autocontrolul este foarte scăzut.
9) Delincventul alienat – se caracterizează printr-o dezarmonie structurală a
personalităţii, care afectează funcţiile cognitive, afective, motivaţionale. El are o
gîndire haotică, stăpînire de idei fixe, de tendinţe şi idei străine de realitatea în care
trăieşte. Îi este caracteristic procesul de înstrăinare şi însingurare, pierzînd legătura
cu anturajul.8

Referinţe:
1. P.Popescu-Neveanu. Dicţionar de psihologie. – Bucureşti: Albatros, 1978, p.735, citat de I. Oancea
în Probleme de criminologie. Bucureşti: Ed.AII Educational SA, 1998, p. 100.
2. O. Pop. Tipologii de infractori // Legea şi viaţa, 2006, nr.5, p.24.

3. Ibidem, p. 24.

4. http://juristconsulting.ro

5. www.uem.ro

6. Mitrofan N., Butoi T. Psihologia judiciară. – Bucureşti, 1994, p.76.

7. Svetlana Rîjicova. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice

minorilor în conflict cu legea, Chişinău, noiembrie 2003.
8. http://www.preferatele.com/docs/psihologie

112
 MINORUL – VICTIMA INFRACŢIUNII

1. Conceptul de victimă
Victima este individul care se înscrie într-o dimensiune personală, socială şi
politică. Diferitele definiţii, mai mult sau mai puţin extinse, tind să reducă din caracterul
relativ al conceptului de victimă. Înainte de examinarea multilaterală a noţiunilor numai
ce expuse, este de evidenţiat însuşi conceptul de victimologie.
Studiul raportului dintre victimă şi autorul actului delincvenţial a dat temei creării
unei ramuri speciale a criminologiei: victimologia. Acest concept al victimologiei, care se
înscrie în studiul explicaţiilor actului criminal, nu trebuie confundat cu criminologia
victimologică, care cercetează victimele sub aspectul reacţiei sociale şi îşi centrează
obiectul de studiu în vederea satisfacerii revendicărilor solicitate de victime. De aceea,
celei din urmă i se mai zice victimologia secundară, pentru a o deosebi de prima –
victimologia primară, care şi ne interesează în acest caz.
Victimologia reprezintă ştiinţa despre personalitate şi comportamentul victimei
raportată la conceperea, realizarea şi consecinţele directe ale actului infracţional asupra
victimei. Victimologia relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei. Modul în

113
care victima percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are
importanţă pentru stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. De
asemenea, victimologia trebuie să reprezinte un sistem de concepte, principii, reguli,
constituit pentru apărarea drepturilor victimei din care să decurgă măsurile de natură
social-morală şi juridică, pentru a restabili situaţia anterioară procedurii agresivităţii.1 În
antichitate, preocupările faţă de victimă vizau compensaţiile şi despăgubirile exercitate
pentru a readuce părţile pe poziţii de egalitate.
Noţiunea victimologiei este recentă. Ea debutează înainte de al doilea război
mondial, dar prinde amploare după acesta. Benjamin Mendelsohn, avocat penalist, este
primul care a ridicat interesul faţă de victime (1937). Conceptul de victimologie oscilează
între două extremităţi: una umanistă de origine europeană, alta nord-americană tipologică
(tinde a defini variate tipuri de victime).
Tendinţele victimologiei moldoveneşti sînt mai curînd cu rădăcini ce plonjează în
victimologia umanistă, ai cărei precursori sînt: Hans von Hentig (1948), Ezzat Faltah
(1971), Micheline Baril (1984). De-a lungul timpului, cercetările criminologice se
concentrau pe actul şi autorul infracţiunii, ignorînd victima. În anii ’80 ai sec. XX,
cercetătorii au început să-şi focalizeze atenţia în mod egal şi asupra victimei şi,
primordial, asupra ajutorului care i se poate oferi acesteia.
În sens restrîns, victimologia reprezintă studiul victimelor delictelor sau crimelor,
statutul lor psiho-social şi relaţiile lor eventuale cu delincvenţii. Dar ea tinde a explora şi
alte domenii: factorii care pot predispune o persoană să devină victimă; particularităţile
fizionomice; apartenenţa la o minoritate culturală etc. Printre sarcinile victimologiei se
enumeră:
 Cercetarea victimizării şi victimităţii;
 Pronosticul victimologic;
 Prevenţia victimologică;
 Recuperarea daunelor cauzate;
 Victimioterapia.
Quintesenţa victimologiei o constituie deci conceptul de victimă înţeles în
dimensiune personală, socială şi politică.
În sens extins, victima este cea recunoscută în această calitate, de către ea şi de către
organele competente din stat. Potrivit articolului 1 al Declaraţiei principiilor

114
fundamentale de justiţie, referitoare la victimele criminalităţii şi la victimele abuzului de
putere (elaborată cu ocazia celui de-al VII-lea Congres al ONU pentru prevenirea crimei
şi tratamentul delincvenţilor (Milano 1985) adoptată prin Rezoluţia nr.40/34 din
11.12.1985 a Adunării Generale a ONU), definiţia victimei ar fi: „persoana care,
individual sau colectiv, a suferit un prejudiciu, mai exact – o atingere a integrităţii fizice
sau morale, o suferinţă morală, o pierdere materială sau o atingere gravă a drepturilor
fundamentale, din cauza acţiunilor sau omisiunilor, contrare legilor penale în vigoare
într-un Stat Membru, … reprezintă încălcarea normelor dreptului internaţional în materia
drepturilor omului.” Potrivit articolului 2 al aceleiaşi Declaraţii, „o persoană poate fi
considerată victimă indiferent dacă autorul faptei a fost sau nu identificat, arestat,
urmărit, sau declarat vinovat.” „Calitatea” de victimă se dobândeşte, aşadar, simultan cu
comiterea faptei, anterior declanşării formale a procesului penal şi independent de
aceasta.3 Victima poate dobândi, ulterior, şi calitatea de parte vătămată ori de parte civilă.
Recunoaşterea acestor calităţi procesuale nu exclud, dar nici nu condiţionează, statutul de
victimă. Rezoluţia ONU, despre care s-a amintit anterior, recomandă Statelor Membre
crearea şi dezvoltarea unei întregi reţele de servicii, prin intermediul cărora victimele
trebuie să primească asistenţa materială, medicală, psihologică şi socială de care au
nevoie.
Persoanele nevîrstnice sînt mai lejer supuse riscului de a deveni victime. Fiind fără
experienţă şi cu un fizic mai slab, inclusiv un psihic încă nestatornicit, minorii fac parte
din categoria persoanelor cu victimitate sporită, graţie următoarelor particularităţi:
capacitate redusă de înţelegere a actelor şi a previzibilităţii lor, capacitate redusă de
discernămînt, grad mai înalt de sinceritate. Astfel, ei pot fi nu doar instigaţi sau
determinaţi la comiterea unor fapte, dar în acelaşi timp manevraţi sau ademeniţi la
comiterea unor acţiuni în care tot ei vor fi victime. De obicei, minorii nu încearcă să se
apere de agresori, iar psihicul lor rămîne traumat după infracţiune. Toate acestea îi pot
distorsiona comportamentul, evoluţia normală a personalităţii lor, să le creeze anumite
complexe, fobii.
Este bine ştiut că, în cele din urmă, copilul „se obişnuieşte” cu agresiunea fizică,
mai ales dacă aceasta are o anumită „justificare”, ca o reacţie faţă de un fapt anormal al
copilului şi dacă ea se aplică în limitele unei anume „griji” de a nu produce vătămări
irecuperabile (bătăi domestice aplicate „cu dragoste” de către părinţi). Cu abuzul

115
psihologic, însă, nu se poate obişnui nici o fiinţă sensibilă. Traiul într-o veşnică teroare,
izolarea de către cei care ar trebui să se apropie de el cu dragoste şi grijă, respingerea lui
continuă sau coruperea lui forţată de a comite infracţiuni ori de a deveni partener sexual,
toate acestea îngrozesc copilul, îi creează o stare de „insularitate”, din care nu poate scăpa
decît la o vîrstă suficient de matură pentru a putea fugi din mediul în care se află. Pe de
altă parte, această fugă din mediul respectiv este privită cu severitate de către autorităţile
judiciare, întrucît este considerată o anticameră a delincvenţei, ceea ce, din păcate,
corespunde realităţii. Constatarea existenţei unui abuz psihologic din partea părintelui sau
a celor care au în grijă copilul ori locuiesc cu el este o sarcină dificilă. În asemenea
situaţii, ar fi indicat nu numai de a schimba mediul educativ, ci şi redresarea afectivă,
evident, şi somatică a copilului victimizat.4
Victimele minore ale actelor antisociale ce constituie infracţiuni pot fi clasificate
de asemenea manieră, încât investigatorul să aibă în vedere traumele psihologice şi cele
fizice ce se reverberează în fiecare dintre cazuri. Astfel, victimele abuzurilor fizice şi
emoţionale la care au fost supuse în cadrul intrafamilial sînt, în general, apatice, stăpânite
de frică, cu o mare instabilitate emoţională şi o empatie faţă de adulţi redusă. Victimele
infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală sînt, în general, afectate pe plan fizic, dar mai
ales psihic pe termen lung, contactul cu ele făcîndu-se cu mare greutate datorită faptului
că îşi pierd încrederea în orice adult pe care îl substituie agresorului lor. Ei sînt ruşinaţi,
se autoculpabilizează, însă foarte rar se resemnează şi au tendinţe autoagresive şi chiar
suicidare. Percepţia lor asupra vieţii este total deformată, sexualitatea invazivă la vîrste
foarte fragede avînd efectul distorsionării relaţiilor normale dintre adulţi şi dintre ei şi
adulţi. Victimele celorlalte acte antisociale ce pot să apară în faţa autorităţilor judiciare în
calitate de persoane vătămate nu prezintă particularităţi diferite din punct de vedere
psihologic faţă de alţi copii, fiind uşor abordabile. Aceste trăsături psihologice necesită a
fi cunoscute de către persoanele care audiază minori pentru a-şi putea structura interviul
ţinînd seama de aceste caracteristici.5
Prin victimă înţelegem orice persoană umană care suferă direct sau indirect
consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale. 6 Victima
este întotdeauna fiinţa umană, deci nu pot fi admise în calitate de victimă obiectele
distruse sau instituţiile prejudiciate.

116
 Deci, prin victimă înţelegem individul care recunoaşte atinse interesele sale
personalede către un agent cauzal extern care i-a antrenat o daună evidentă, fiind de
asemenea identificat în această calitate de către majoritatea corpului social. Evident,
definiţia exclude persoana juridică în calitate de victimă. O persoană poate fi considerată
victimă:
 recunoaşterii de către victimă a daunei pricinuite – victima de obicei se
consideră a fi un caz izolat, ieşit din comun şi neînţeles de cei din jur. În alte
cazuri, de exemplu pentru minori, victima însăşi poate să nu se perceapă ca
atare, dar există o terţă persoană care o tratează în calitate de victimă, de
exemplu – părinţii minorului;
 recunoaşterii în calitate de victimă de către anturaj – la acest capitol
atribuim recunoaşterea din partea corpului social (aceasta este evolutivă,
modificîndu-se de la o perioadă la alta, determinată de mentalitate), din punt
de vedere socio-politic (recunoaşterea socială trebuie să conducă la
modificarea legii, aici un mare rol îl au şi organizaţiile nonguvernamentale),
într-o dimensiune transculturală (modificări ce survin ca urmare a
presiunilor culturale sau a aculturii7);
 prezenţei agentului cauzal extern care poate provoca trei tipuri de daune:
fizice, materiale sau morale.
Conceptul de victimă urmează a fi deosebit din punctul de vedere al legislaţiei
procedural penale. Conform art.58 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova,
„se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost
aduse daune morale, fizice sau materiale”. În acelaşi sens, art.59 al Codului de procedură
penală stipulează că „parte vătămată este considerată persoana fizică căreia i s-a cauzat
prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate,
conform legii, cu acordul victimei”. Am considera că noţiunea de victimă este cu mult
mai vastă decît cea de parte vătămată, fiindcă ultima îmbracă această formă doar în sens
juridico-penal şi procesul-penal, datorită recunoaşterii ca parte vătămată prin ordonanţa
organului de urmărire penală, imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei
asemenea calităţi procesuale (alin. (2) art.59 CPP RM).
Din punct de vedere psihologic, victima declanşează reacţii afective intense. Ea
alimentează sentimentul de insecuritate, larg fundamentat pe impresia subiectivă pe care

117
o avem cu toţii de a fi potenţiale victime. Ca şi sărăcia, moartea şi bătrîneţea, şi din
raţiuni asemănătoare, victima este exclusă din universul nostru conştient. 8 După
criminologul francez René Girard victima ar fi valoarea fundamentală a civilizaţiei.

2. Comportamentul victimei minore în mecanismul actului infracţional

În vederea caracterizării raportului dintre victimă şi delincvent, sînt utilizate două

noţiuni: victimitate şi victimizare.
Victimitatea semnifică gradul de vulnerabilitate (trăsături, capacităţi, însuşiri etc.)
a unei persoane concrete, determinat de existenţa fenomenului de delincvenţă, care se
manifestă prin probabilitatea obiectivă de a deveni victimă a crimei. Victimitatea poate fi
generală, specială, individuală şi de masă. Victimitatea este determinată atît de factori
endogeni, cît şi de cei exogeni.
Victimitatea este:
- capacitatea înaltă a unui individ de a deveni „ţinta" atentatelor criminale;
- investigarea cauzelor şi condiţiilor ce favorizează pe unele persoane să devină
victime ale infracţiunilor;
- caracteristica individuală a persoanei, care constă în predispoziţia ei de a deveni
victimă;
- caracteristica comportamentului persoanei, care în anumite împrejurări, prin
acţiunile sale, riscă să devină victimă a infracţiunii.
Gradul de predispoziţie a persoanei de a deveni victimă se numeşte vulnerabilitate
victimală. Există speranţa că în viitorul apropiat se va putea calcula indicele
vulnerabilităţii victimale, ceea ce înseamnă prezicerea posibilităţii ca un individ concret
să devină victimă a unei anumite categorii de infracţiuni.9
Victimizarea reprezintă procesul de transformare a unei persoane concrete (a unei
comunităţi umane) în victimă a unei infracţiuni (sau a unui delict/crime). După o anchetă
efectuată de criminologul francez Morange pe un eşantion de 500 de persoane cu vîrsta
mai mare de 17 ani, s-a dovedit că în 38,8 la sută dintre cazuri victima însăşi determină
comiterea faptei.
Nivelul de criminalitate sau de delincvenţă în societate depinde şi de gradul de
victimizare a societăţii respective. De aceea, se vorbeşte despre nivelul de victimizare sau
rata victimizării, adică totalitatea victimelor existente la un moment dat pe un anumit

118
teritoriu, raportat la numărul general al populaţiei şi calculat la un număr concret de
persoane. Nivelul de victimizare poate fi calculat pentru fiecare categorie de infracţiuni

V
sau fiecare grup social: minori, femei etc., după următoarea formulă: Rv = × E ,unde:
P
Rv – rata victimizării; V – numărul de victime; P – numărul de populaţie; E –
unitatea de măsură egală cu 100, 1.000, 10.000.10
Existenţa conceptelor de victimitate şi victimizare dovedesc că minorii sau tinerii
sînt mult mai expuşi spre a deveni victime decît adulţii şi vîrstnicii. Întrebarea ce se
impune este dacă victimele pot sau nu să împartă responsabilitatea cu infractorii ce comit
acte asupra lor.
Introducînd noţiunea de „victimă activantă”, prin care înţelegem rolul jucat de
victimă în declanşarea mecanismelor latente ale infractorilor, von Henting ajunge la
concluzia că, direct sau indirect, şi victima poartă o parte din vină în desfăşurarea acţiunii
infracţionale. Pe linia susţinerii ideii că victima poartă o animită răspundere în
desfăşurarea acţiunii infracţionale, a apărut conceptul de „potenţial de receptivitate
victimală”, propus de B. Mendelsohn, care înseamnă gradul de vulnerabilitate victimală a
individului, condiţionat de o multitudine de factori, precum: vîrsta, sexul, aspectul bio-
constituţional, pregătirea socioculturală, caracteristicile psihocomportamentale.11
Copilul face parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută,
datorită particularităţilor psihocomportamentale şi de vîrstă specifice: lipsit aproape
complet de posibilităţi fizice şi psihice de apărare, capacitate redusă de anticipare a unor
acte comportamentale proprii sau ale altora, în special ale adulţilor, capacitate redusă de a
înţelege efectele, consecinţele unor acţiuni proprii sau ale altor persoane, capacitate
redusă ampatică, incapacitatea de a discerne între intenţiile bune şi cele rele ale altor
persoane, nivelul înalt de sugestibilitate şi credulitate, sinceritate şi puritatea
sentimentelor, gîndurilor şi intenţiilor etc. Datorită acestor caracteristici, copilul poate fi
uşor antrenat în acţiuni victimizante pentru el, poate fi manevrat, minţit, determinat să
comită acte ale căror consecinţe negative pentru alţii şi pentru el nu poate să le prevadă.
Forme foarte grave de victimizare a copilului se întîlnesc şi în cadrul familiei, cum ar fi
bătaia şi incestul, cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare şi
maturizare psihocomportamentală a acestuia.12

119
 Cercetarea personalităţii victimei se face după domeniul static şi cel dinamic.
Domeniul static studiază persoana minorului victimă înainte de comiterea faptei asupra
sa sau înainte de victimizarea sa. Indicii de cercetare ar cuprinde în acest caz sexul,
naţionalitatea, vîrsta, statutul social, temperamentul etc. Domeniul dinamic presupune
cercetarea persoanei victime după comiterea actului delincvenţial, după epuizarea actului,
precum şi raportul victimei cu delincventul. Mai multe categorii de victime se
caracterizează prin trăsături negative, cum ar fi: irascibilitate, instigator la ceartă,
supraapreciere, narcisism.
Atitudinea victimei în relaţia sa cu delincventul poate juca uneori un rol negativ în
producerea actului delincvenţial. Anumite tipuri de relaţii determină motivul infracţiunii
şi, de asemenea, metoda comiterii. Trăsăturile şi situaţia psihologică internă a victimei
devine pentru moment comportamentul său. Victimele agresive şi cele nesociabile, în
majoritatea cazurilor, determină comiterea faptei. Din acest punct de vedere, există
victime:
 care înţeleg că nimic nu se poate schimba şi ele continuă conduita lor;
 care recunosc vinovăţia lor, dar continuă actul;
 care se opresc înţelegînd inutilitatea actului.
Există cazuri în care victima are un comportament neutru. Relaţiile dintre victimă
şi delincvent se stabilesc în dependenţă de particularităţile personalităţii, statutul acesteia,
de comportament, de starea victimei.
Fazele trecerii la actul delincvenţial din punctul de vedere al potenţialei victime ar
fi:
1. faza elaborării delictului – ea începe prin stabilirea autorului concret, cu o imagine
atractivă şi cu capacitate mai slabă de apărare, şi succede cu elaborarea unui plan;
2. trecerea la act – anumite predispoziţii victimogene permit lărgirea agresivităţii
autorului (starea de ebrietate, consumul de droguri etc.);
3. faza executării – anumite circumstanţe favorizează actul delincvenţial şi acesta este
comis.
Se reţin trei categorii de factori care permit depăşirea victimizării:
a) experienţa prealabilă în unele situaţii similare (uneori experienţa similară poate
conferi un efect inhibitiv);

120
 b) hazardul de moment care deformează percepţia sub influenţa afectivităţii
momentului (optimist sau pesimist);
c) cunoaşterea reală sau presupusă a atitudinilor colectivităţii faţă de situaţie şi
faţă de reacţia pe care acesta o poate avea în cazul unei crime.
Există, de asemenea, factori victimogeni de mediu, dar care caracterizează un
număr mai redus de victime: factori biologici, psihologici şi sociali.
La cel de-al III-lea Simpozion internaţional de victimologie de la Münster, din
1979, s-a stabilit că victimitatea releva 6 factori fundamentali, care rămîn actuali şi astăzi:
1) catastrofele naturale;
2) societatea (familia, organizarea politică, conflictele sociale, sărăcia,
suprapopularea, lipsa de educaţie);
3) traficul rutier, accidentele tehnologice;
4) industria care, favorizînd suprapopularea, provoacă consecinţe psihologice,
sociale (integrare dificilă), economice, politice, constituind o cauză a
conflictelor şi a violenţei;
5) criminalitatea în general;
6) victima ea însăşi.
Hans von Henting, în studiul factorilor victimogenetici care predispun la
victimizare, făcuse următoarele concluzionări:
 28% dintre subiecţi avusese relaţii de ordin personal înaintea crimei;
 10% avusese legături familiale;
 10% avusese relaţii amicale;
 4% avusese relaţii heterosexuale;
 4% avusese relaţii homosexuale.
După A. Cohen, caracteristicile procesului trecerii la act ar fi:
1) acţiunea umană care nu survine subit;
2) circumstanţele care determină mişcarea spre acţiune;
3) feedbackul, dezvoltarea actului depinde de martori, victimă etc.
După M. Cusson (1992)13, controlul social şi, deci, victimizarea este determinată de:
 rolul educaţiei, îndeosebi caracterizat de slăbirea legăturilor sociale;
 rolul condiţiilor socioeconomice şi al sărăciei;

121
  frecvenţa crimelor, care indubitabil, este mai mare la oraşe, afectînd în
particular zonele delincvenţiale unde este înrădăcinat alcoolismul şi
toxicomania;
 legăturile între imigranţi şi delincvenţă; analiza acestora reflectă un nivel
sporit de victimizare a imigranţilor determinat de deosebirile dintre aceştia
şi mediul social nou.
Forme foarte grave de victimizare a copilului se întîlnesc şi în cadrul familiei, cum
ar fi bătaia şi incestul, avînd consecinţe nefavorabile asupra dezvoltării şi maturizării
psihocomportamentale a minorului. Unii autori s-au străduit să evidenţieze şi să
sintetizeze unele trăsături specifice părinţilor care folosesc bătaia ca un mijloc de
puternică agresare fizică asupra copilului14:
1. Caracteristici demografice. Cea mai mare frecvenţă o deţin părinţii care au un
mariaj instabil, care au divorţat şi cei care s-au separat în fapt;
2. Istoria propriei vieţi a părinţilor. Din categoria acestora fac parte părinţii, care
au fost şi ei maltrataţi de către propriii părinţi. Nevavînd alt model
comportamental, ei îl folosesc faţă de propriii copii ca un model de educaţie;
3. Atitudini parentale în raport cu creşterea copilului relevă părinţii care privesc
copiii ca pe o modalitate de a-şi satisface propiile nevoi, cerîndu-le să exercite
activităţi care îi depăşesc;
4. Tulburări psihologice şi psihiatrice. Abuzurile parentale se pot datora şi
stresului vieţii lor, a unei personalităţi imature, fie unor boli psihice.
O modalitate a victimizării din ce în ce mai în amploare este incestul. Privitor la
această formă de victimizare au fost trasate cîteva concluzii: fetele sînt în mai mare
măsură monestate sexual; în medie, vîrsta infractorului este de 37 de ani, iar a victimei de
9 ani; în general, victima şi infractorul se cunosc între ei.15
Raportul „infractor-victimă" ne oferă materiale pentru aprecierea cauzei infracţiunii,
a condiţiilor obiective şi subiective care au generat-o, calificarea infracţiunii şi a
infractorului, strîngerea probelor şi chiar depistarea infractorului. Amplificarea continuă a
criminalităţii determină şi apariţia recidivismului victimal, formă care constă în
participarea din nou, în calitate de victimă, la săvîrşirea unei infracţiuni de către o
persoană care anterior a mai fost victimă a unei alte infracţiuni.

122
 Pe de altă parte, cercetarea victimelor oferă posibilitatea de a stabili unii indicatori
ai vulnerabilităţii şi de a elabora a măsuri de protecţie.

3. Clasificarea şi tipologia victimelor minore

Pe parcursul evoluţiei doctrina a elaborat variate clasificări ale victimelor, inclusiv
ale celor minore.
După Mendelsohn, categoriile de victime se stabilesc în dependenţă de raportul
dintre victimă şi delincent, cum ar fi:
1. Victima completamente inocentă, ideală (nou-născutul victimă a
pruncuciderii).
2. Victima de vinovăţie redusă, prin ignoranţă sau imprudenţă.
3. Victima egală în vinovăţie cu infractorul:
a) suicidul conştientizat;
b) victima eutanasiei;
c) suicidul cuplurilor;
4. Victima mai vinovată decît infractorul:
a) victima provocatoare, care prin conduita sa incită autorul la
comiterea infracţiunii;
b) victima prin imprudenţă, totalmente responsabilă de accident.
5. Victima cu un grad mai sporit de vinovăţie sau integral vinovată:
a) infractorul – victima unui act al legitimei apărări;
b) falsa victimă care induce cu bună-ştiinţă justiţia în eroare;
c) victima imaginară: paranoicii sau mitomanii.
În dependenţă de rolul victimei în actul criminal este stabilită şi sancţiunea în
final.
După cel de al doilea război mondial, B.Mendelsohn a prezentat o clasificare a
victimelor avînd ca bază următoarele criterii:
- victime ale accidentului de muncă;
- victime ale accidentului de circulaţie;
- copiii care au fost victime ale familiilor lor înainte de a deveni delincvenţi;
- victime ale naziştilor şi cele ale genocidului în general;

123
 -alte categorii de victime, de exemplu ale şantajului16.
După H. Von Henting ar exista trei concepte privind categoria victimei:
1. Criminalul-victimă, adică subiectul care poate fi criminal sau victimă în funcţie de
circumstanţe. El citează exemplul copilului bătut care devine la maturitate un părinte
ce îşi maltratează propiii copii.
2. Victima latentă, care este vulnerabilă în funcţie de predispoziţiile speciale sau
generale:
a) speciale prin vîrstă, domeniu de activitate, patricularităţi ale personalităţii etc.;
b) generale, caracterizînd victimele prin predispoziţiile psihopatologice înnăscute sau
cronice.
3.Relaţia specifică victimă-criminal:
a) psihopatologice pure;
b) relaţii de compatibilitate psihologică reciprocă (de exemplu, între un isteric şi un
paranoic);
c) anumite relaţii familiale de atracţie reciprocă.
După E. A. Fattah (1971), reieşind din dispoziţiile legii penale, ar exista victime
specifice (persoane fizice, juridice) şi victime aspecifice (instituţii religioase, sociale sau
juridice). El insista asupra faptului că publicul în general este victima criminalităţii, fie
direct, fie indirect, în dependenţă de climatul de insecuritate generat de criminalitate.
După gradul de implicare şi de responsabilitate a victimelor, clasificarea lui Sheley
din 1979 identifică:
 infractor activ - victimă pasivă;
 infractor activ - victimă semiactivă;
 infractor activ - victimă activă;
 infractor semipasiv - victimă activă;
 infractor pasiv - victimă activă.17
Această tipologie scoate în evidenţă mai mult rolul pe care îl poate juca victima, ca
membru al cuplului penal în comiterea infracţiunii.
După criteriul responsabilităţii criminalului şi a victimei, S. Schafer18 stabileşte
următoarea tipologie19:

124
 1) victime care anterior crimei nu au avut nici o legătură cu făptaşul; întîlnirea
dintre victimă şi infractor este complet întîmplătoare, iar victima nu are nici o parte din
vină;
2) victime provocatoare, care anterior faptei infracţionale au comis, conştient sau
inconştient, ceva ce a declanşat „trecerea la act";
3) victime care precipită declanşarea „trecerii la act" prin comportamente neglijente
şi incită infractorul la comiterea de acte ilegale, deci o parte de vină le aparţine (de
exemplu, nu încuie portiera maşinii sau lasă obiecte scumpe fără supraveghere etc.);
4) victime slabe fiziologic, biologic, care nu pot opune rezistenţă criminalilor
(bătrîni, copii);
5) victime slabe sub aspect social; acestea sînt persoanele ce aparţin unor grupuri
minoritare etnice sau religioase neagreate şi cad victime agresiunilor fără să aibă vreo
vină personală;
6) victime autovictimizante, ce orientează victimizarea asupra lor înselor
(prostituate, cartofori, suicidari etc.);
7) victime politice, care au avut de suferit din cauza convingerilor lor.
Această clasificare este pur penală, ea nu se interesează de soarta victimei cum o
face victimologia umanitară.
În cazul infracţiunilor de violenţă, situaţia victimei poate avea mai multe variante
şi, în dependenţă de aceasta, ar exista o clasificare a acestora în20:
 victime dispărute;
 victime decedate;
 victime care supravieţuesc agresiunii, dar nu pot oferi date despre infractor
din motive obiective (întuneric, infractor mascat);
 victime care supravieţuesc agresiunii şi cunosc infractorul, dar nu îl denunţă
din teama de răzbunare;
 victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar nu îl denunţă
din motive personale;
 victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar în loc să-l
denunţe oferă alte date şi explicaţii, protejîndu-l pe infractor;
 victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar acuză o altă
persoană pe care vor să se răzbune;

125
  victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar încearcă să
pună pe seama acestuia fapte pe care nu le-a comis;
 victime care denunţă o faptă comisă asupra lor, cu intenţia de a profita sau
de a pedepsi pe cineva.

4. Prevenţia victimologică
Victimitatea poate fi ridicată sau scăzută, în dependenţă de mijloacele utilizate în
acest scop. Printre mijloacele victimologice de prevenţie ar fi:
 instruirea persoanelor minore (cum să se comporte în cazuri concrete);
 lărgirea nivelului de apărare a persoanelor care riscă să devină victime (de
exemplu, a celor defavorizate social);
 informarea persoanelor în ce priveşte situaţiile victimogene, pentru a le
evita;
 apărarea şi resocializarea victimelor infracţiunilor;
 discuţii cu părinţii, educatorii, pedagogii, elevii privind comportamentul
acestora în unele situaţii suspecte.
Profesor-criminolog, Dayana Rassel a cercetat victimitatea în cazul violului şi a stabilit
că:
 persoanele cumsecade nu pot fi victime ale violului;
 dacă persoana nu permite, atunci ea nu va fi violată;
 violează, la general, oamenii bolnavi.
Prevenirea victimizării se face printr-un larg spectru de modalităţi: organisme non-
guvernamentale; publicarea informaţiilor în reviste sau palete , emisiuni radio şi
televizate, mass-media etc. În unele state se ţin lecţii privind lupta contra criminalităţii şi
modalităţile de apărare. Minorilor încă de la grădiniţă li se implementează să nu
converseze cu străinii şi, cu atît mai mult, să nu meargă undeva cu persoane necunoscute.
Doritorii pot lua cursuri de autoapărare.
Există autoapărare activă, exercitată de către însăşi victimă, şi autoapărare pasivă,
exercitată de către terţe persoane.

126
 Prin prevenire victimologică înţelegem, deci, ansamblul măsurilor statale şi sociale
dirijate spre prevenirea criminalităţii prin scăderea riscului populaţiei şi a unor grupuri de
persoane de a deveni victime ale actelor criminale.
Foarte importantă este şi profilaxia victimologică în cazul infracţiunilor ce
atentează la persoană, sănătatea acesteia, patrimoniu.
Prevenţia poate fi individuală sau generală.
Printre recomandările de prevenţie a victimizării se recomandă, de exemplu, luarea
măsurilor de precauţie în cazul în care persoana se află într-o localitate străină sau s-a
pierdut. Din punt de vedere psihologic, privirea îndelungată asupra unei persoane poate
crea o stare de conflict, pupilele se micşorează dacă persoana se află în stare de ură,
mînie, dacă capul este înclinat înainte şi persoana vă priveşte insistent, atunci există o
doză sporită a unui atac potenţial. Toate acestea constituie informaţii ce au scopul de
prevenţie generală.
Un rol important în evaluarea victimei minore îl are exercitarea corectă a audierii
acesteia.
Pentru a asigura succesul audierii sînt importante următoarele aspecte:
- atitudinea celui ce efectuează audierea trebuie să fie una de respect şi
profesionalism;
- o abordare formalizată şi autoritară poate induce victimei o atitudine de
complezenţă, nu una de încredere şi cooperare; cu cât mai relaxantă este atmosfera
cu atât mai multe şanse există să se obţină cele mai relevante informaţii;
- persoana ce efectuează audierea nu trebuie să abordeze în cadrul audierii o atitudine
prea familial cu victima; este important însă să nu i se lase acesteia impresia că
este tratată cu mai puţin respect decât celelalte persoane;
- este util să se folosească ascultarea activă cu privire la răspunsurile victimei, în
special în partea în care aceasta relatează faptele. Limbajul non-verbal al
investigatorului trebuie să reflecte atenţie şi interes pentru ceea ce spune victima.
- interviatorul va oferi mereu confirmări şi încurajări verbale victimei, ca de exemplu:
„..aşa.”, „da”, „continuă...” etc;
- este important a se reţine că în interviurile realizate cu victimele traficului de copii
sau ale exploatării sexuale sînt examinate aspecte sensibile, dificil de reamintit, de
aceea este posibil ca victimele să nu răspundă repede la unele întrebări; deci,

127
 investigatorul trebuie să aibă răbdare şi să ofere timpul necesar pentru un astfel de
răspuns;
- relatarea victimei nu trebuie întreruptă, în special în momentul în care povesteşte
prin ce a trecut. Întreruperile blochează coerenţa şi trebuiesc evitate.
Care ar putea fi, deci, stările psihice cele mai frecvente în cazul minorilor victime?
În primul rînd, aceasta o constituie frica, durerea, frămîntările psihice şi morale. Frica
este determinată de necunoaşterea situaţiei, de neîncrederea în forţele proprii, lipsa de
informare privind ieşirea din această situaţie. Starea de frică poate avea diferite
niveluri şi poate provoca variate consecinţe. Forma astenică a fricii poate determina
fapte nejudecate, inactivitate. Fiind un reflex pasiv de apărare, forma respectivă
paralizează voinţa victimei, ceea ce poate conduce la sporirea nivelului de temere.21
Dimpotrivă, forma stenică, fiind un reflex activ de apărare, ridică activitatea vitală a
organismului. Victima opune rezistenţă activă infractorului şi recurge în acest sens la
diferite metode. Complexul trăirilor psihice sînt mult mai intense la minori decît la
adulţi, ele pot fi atît de puternice, încît să provoace dereglări psihice de scurtă durată
post-actului comis.
În lume au fost create organisme naţionale al căror scop este prevenirea victimizării,
precum şi acordarea ajutorului postvictimal victimelor (a se vedea Anexa).
Legea Republicii Moldova privind drepturile copilului stabileste statutul juridic al
acestuia ca subiect independent, prevede asigurarea sănătăţii lui fizice şi spirituale,
formarea conştiinţei civice pe baza valorilor naţionale şi generalumane, acordă o grijă
deosebită şi protecţie socială copiilor lipsiţi temporar sau permanent de anturajul familiei
sau care se află în alte condiţii nefavorabile sau extreme. În Preambulul Legii este
declarat că ocrotirea de către stat şi societate a copilului, familiei si maternităţii constituie
în Republica Moldova o preocupare politică, socială şi economică de prim ordin. Ţinînd
cont de faptul că în ultimele decenii omenirea trece printr-un proces de conştientizare a
extinderii violenţei asupra copiilor atît în cadrul familiei, cît şi al instituţiilor sau
comunităţilor din care fac parte, legiuitorul, în art.4 din Lege, stipulează că dreptul
copilului la viaţă şi inviolabilitatea fizică şi psihică este garantat. Nici un copil nu poate fi
supus torturii, pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante. În acelaşi
spirit este formulat şi art.6 din Lege, care declară că statul ocroteşte inviolabilitatea
persoanei copilului, protejîndu-l de orice formă de exploatare, discriminare, violenţă

128
fizică şi psihică, neadmiţînd comportarea plină de cruzime, grosolană, dispreţuitoare,
insultele şi maltratările, antrenarea în acţiuni criminale, iniţierea în consumul de băuturi
alcoolice, folosirea ilicită de substanţe stupefiante şi psihotrope, practicarea jocurilor de
noroc, cerşetorie, incitarea sau constrîngerea de a practica prostitutia, antrenarea în
activitatea pornografică, inclusiv din partea părinţilor sau persoanelor subrogatorii legale,
rudelor. Luînd în calcul aceste prevederi, statul trebuie să ia toate măsurile necesare
pentru protejarea copilului împotriva oricaror forme de maltratare, incluzînd atît stabilirea
de programe sociale ce ţin de acordarea unui sprijin necesar copilului şi celor carora le-a
fost încredinţat, precum şi urmărirea penală pentru cauze de rele tratamente aplicate
copilului.22
Articolul 12 din Legea privind drepturile copilului proclamă dreptul fiecărui copil la
odihnă şi timp liber, dreptul de a participa la jocuri şi la activităţi recreative proprii vîrstei
sale, participarea la viaţa culturală şi artistică. În acest sens, statul stimulează şi susţine
material crearea unei reţele largi de instituţii extraşcolare, edificii sportive, stadioane,
cluburi, tabere de odihnă şi alte obiective ce contribuie la fortificarea sănătăţii copiilor,
stabileşte înlesniri pentru frecventarea instituţiilor de cultură, învăţămînt, sportive şi a
bazelor de odihnă în timpul vacanţei. Spre regret, dreptul copilului la odihnă, timp liber,
activităţi recreative etc. se încalcă adeseori chiar la adapostul legii şi în numele reformei
sistemului educaţional. Creşterea numărului de ore de instruire pe zi (7 ore în şcoală şi
minimum 3-4 de autopregătire acasă pentru copiii de 12-13 ani) are efecte negative nu
numai asupra timpului liber, asupra dreptului la odihnă şi recreare a copilului, asupra
participării sale la activităţi extraşcolare, dar şi asupra sănătăţii sale fizice şi psihice. Un
adult are – în acord cu legislaţia internă şi internaţională în domeniul muncii – obligaţia
de a munci 8 ore pe zi. Aceste 8 ore presupun, de regulă, efectuarea aceluiaşi tip de
activitate, corespunzatoare specializării profesionale. Spre deosebire de adult, copilul
trebuie să desfăşoare în cele şapte ore şcolare activităţi foarte diferite. În acest spirit,
Legea cu privire la drepturile copilului garantează dreptul copilului la exprimarea opiniei,
la libertatea de gîndire, de conştiinţă, religie, asociere si reuniune paşnică. Statul
garantează copilului cu discernamînt dreptul de a-şi exprima liber opiniile asupra oricărei
probleme care îl priveste. Opiniile copilului sînt luate în consideraţie, avîndu-se în vedere
vîrsta şi gradul de maturitate. În acest scop, copilului i se dă posibilitatea de a fi audiat în
cursul dezbaterilor judiciare sau administrative care îl privesc, fie direct, fie printr-un

129
reprezentant sau organ corespunzator, în conformitate cu legislaţia (art.8). În scopul
asigurării dreptului copilului la libertatea de exprimare, vor fi luate în consideraţie
opiniile copilului care a atins vîrsta de 10 ani privind: viaţa de familie; viaţa şcolara;
justiţia juvenilă; plasamentul şi viaţa în instituţie şi alte forme de îngrijire; în procedura
de acordare a timpului de joacă; în toate procedurile judiciare; la audienţe de judecată de
divorţ, custodie, tutelă, adopţie, schimb de nume; depunere de bani; procese penale dacă
părinţii sînt urmăriţi penal etc.23
Printre modalităţile victimizării minorilor se enumeră şi atragerea acestora în
exercitarea muncilor grele. Printre factori care contribuie la extinderea fenomenului de
exploatare prin muncă a copilului ar fi :
• starea de sărăcie a familiilor copiilor din stradă;
• dezorganizarea familială (familii monoparentale, părinţi alcoolici sau aflaţi în
închisoare);
• nivelul scăzut de educaţie al părinţilor şi tutorilor, fapt care contribuie la
mentalităţi şi modele culturale care favorizează munca copilului;
• lipsa formelor alternative de învăţămînt pentru copiii care au abandonat şcoala;
• mediul urban în care copiii şi uneori familiile acestora trăiesc, mediu caracterizat
printr-un grad mai redus de control sau suport social faţă de mediul lor rural de
provenienţă.24
Relaţia dintre educaţie şi implicarea copiilor în muncă are, am putea spune, o
dublă natură. Pe de o parte, implicarea copiilor în forme grave de muncă determină
participarea redusă a acestora la procesul educaţiei, iar, pe de altă parte, lipsa
posibilităţilor de a merge la şcoală face ca implicarea în muncă să fie singura alternativă
viabilă. Multe familii preferă să-şi trimită copiii la muncă, considerînd că astfel ei vor
dobândi abilităţi care le vor fi mult mai utile decât educaţia şcolară. Şcoala este percepută
ca o pierdere de timp şi de bani. În familiile care se confruntă cu probleme socio-
economice grave educaţia este slab valorizată.
Munca dificilă la care sînt supuşi copiii priveşte riscurile, cum ar fi oboseala
accentuată; alte efecte negative semnalate sînt îmbolnăvirile şi accidentele suferite.
Printre strategiile de prevenire şi eliminare a implicării copiilor în munci grele se
propune:

130
 • Organizarea unor servicii de consiliere psihologică şi îndrumare profesională
adresate familiilor în dificultate, care să furnizeze acestora suport social în vederea
depăşirii perioadelor de criză;
• Intensificarea şi diversificarea modalităţilor de informare şi sensibilizare a
opiniei publice la problematica privind copiii străzii angrenaţi în forme grave de muncă;
• Coordonarea la nivel naţional a eforturilor vizînd lichidarea fenomenului.25
Printre formele victimizării în Republica Moldova se înregistrează, îndeosebi în
Chişinău, problema copiilor de pe stradă. Este indispensabil de a se face o clara
diferenţiere a conceptului raspîndit de „copii ai strazii”, care este o realitate diversă de
„copiii de pe strada”: în Moldova nu exista ”copiii strazii”, dar sînt “copii de pe stradă”.
Ce ar însemna această diferenţă? „Copilul strazii” este cel care nu mai are nici un fel de
legatura cu familia, este absolut singur şi traieşte o evidentă situaţie de autonomie,
întreţinîndu-se prin diverse forme, asa ca furtul, cerşitul. Unica perspectiva ramîne strada.
În schimb, „copilul de pe strada” este cel care are o familie, dar aceasta este departe,
poate că trăieşte la sat, este foarte săracă, copilul s-a certat cu familia, nu suportă parinţii
din cauza că aceştia fac abuz de alcool. În acest caz, familia nu reprezintă pentru minor o
ambianţă plăcută pentru trai, nu este un punct de referinţă a valorilor, nu este recunoscută
şi preferă de a sta departe de ea, sau cel mult se întoarce la ea din cînd în cînd,
menţinîndu-se relaţiile conflictuale. Condiţia de abandon este identică, se schimbă doar
metodologia de intervenţie, deoarece recuperarea „copilului de pe strada” are drept
obiectiv nu copilul, ci familia, care trebuie recuperată şi susţinută pentru a permite
reintegrarea copilului în sînul ei. Deci, ne întoarcem la afirmaţia că în Moldova procesul
de recuperare a copiilor în stare de abandon are un obiectiv imediat, care este copilul
însuşi, dar mai are şi un obiectiv final, care este familia, care exista în mod fizic şi trebuie
să-şi asume din nou, evident nu cu puţin efort, un rol educativ faţă de copil.
În ceea ce-i priveşte pe copiii care trăiesc permanent în stradă şi care, deci, nu
depind de familiile lor, diferenţele ce apar la distribuţia pe sexe se explică şi prin faptul
că fetele sînt dispuse într-o mai mare măsură decât băieţii să îndure conflictele familiale,
violenţa şi mizeria materială decît să înfrunte spaţiul străzii, de care se tem foarte mult.
Printre cele mai întîlnite activităţi la care sînt supuşi minorii menţionăm:
cerşetoria, încărcarea şi descărcarea de mărfuri, spălarea parbrizelor sau a maşinilor în
parcări, vânzarea florilor sau ziarelor şi colectarea de deşeuri. Copiii implicaţi în muncă

131
sînt lipsiţi de trebuinţele de bază (somn, hrană şi adăpost) şi devin victime ale diferitelor
forme de abuz (suprasolicitare, insulte, bătăi, ameninţări, înfometare, violuri etc.);
dezvoltarea fizică (subponderală, înălţime mică, volum/masă musculară reduse etc.) nu
este în concordanţă cu vîrsta lor; copiii care muncesc în stradă sînt victime ale
tuberculozei, hepatitei şi bolilor de piele. Principala cauză a implicării copilului în muncă
este de ordin financiar, familiile copiilor avînd un venit lunar sub salariul minim pe
economie. Numărul de ore de muncă pe zi a unui copil este în medie de 6; de asemenea,
aceşti copiii muncesc toată săptămâna (în medie 6 zile pe săptămînă), în fiecare zi şi tot
timpul anului.
O altă modalitate a victimiării este „violenţa în familie" – orice act vătămător, fizic
sau emoţional care are loc între membrii unei familii. Atacul fizic sau sexual poate fi
însoţit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparţin victimei;
izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la
adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor. Funcţia
principală a familiei – creşterea copiilor – este distorsionată cu largi şi dramatice
consecinţe în viitor. Perturbarea acestei funcţii se petrece, în general, ca o stare de boală
cronică ce se acutizează în momentele actelor violentale. Cercetările denotă că trauma
copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sînt victimele directe,
este mai intensă şi cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decît în cazul copiilor
care sînt victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor. Într-o familie
bîntuită de violenţă copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de
siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste) sînt profund neglijate. Copiii care cresc în
familii violente dezvoltă comportamente şi o condiţie fizică ce-i face uşor de
recunoscut. Ei prezintă:

• Probleme fizice: boli inexplicabile, expuşi la accidente în casă şi în afara

casei, dezvoltare fizică mai lentă;
• Probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită, sentiment de
culpabilitate, frică de abandon, izolare, mînie, frica de răniri şi moarte;
• Probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viaţa
mai fericită a colegilor;
• Probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile
celorlalţi, probleme cu somnul, enurezie, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vîrste

132
 mici, relaţii pentru a scăpa de acasă, mutilare, consum de droguri şi alcool,
comportament defensiv cu minciuna;
• Probleme şcolare: neîncredere, eliminare, schimbări bruşte în performanţele
şcolare, lipsă de concentrare, lipsă de maniere sociale;
• Identificare cu eroi negativi.

Un lucru mai puţin luat în consideraţie pînă acum este faptul că în rîndul tinerilor a
crescut fenomenul sinuciderii, al tentativelor de suicid şi că pe primul loc în rîndul
cauzelor se află climatul familial deteriorat şi slaba comunicare în cadrul familiei. Deşi
incidenţa fenomenului este în scădere, se manifestă o acutizare a lui, în sensul creşterii
intensităţii violenţei (acte de cruzime).26 Este în creştere numărul de copii victimizaţi în
familie, dar şi de violenţe între concubini, care în prezent, potrivit legislaţiei în vigoare,
nu beneficiază de statutul de „familie".

Violenţa şcolară de cele mai multe ori nu este fatală, dar poate cauza serioase
prejudicii dezvoltării persoanei. Se identifică două tipuri de violenţă în mediul şcolar: a)
violenţele obiective care sînt de ordinul penalului (crime şi delicte) şi asupra cărora se
poate interveni frontal; b) violenţele subiective, care sînt mai subtile, de atitudine, şi care
afectează climatul şcolar. Sînt incluse aici dispreţul, umilirea, sfidarea, lipsa de politeţe,
absenţele de la ore. Violenţa fizică şi cea verbală sînt două dintre cele mai des întîlnite
tipuri de violenţă în şcolile din Europa. În Suedia, în anul 2000, 22% dintre elevi de sex
masculin cu vîrsta cuprinsă între 13 şi 17 ani au fost implicaţi în trei sau mai multe
violenţe fizice. În Nürnberg, Germania, 53% dintre băieţi au admis că au fost implicaţi în
violenţe fizice în şcoală în anul 2000. Un studiu britanic a ajuns la concluzia că în fiecare
an 10 elevi au tentative de suicid determinate de actele de violenţă de la şcoală; acelaşi
studiu atestă că 80% din victimele violenţelor consideră violenţa verbală mai stresantă
decît atacurile fizice, iar 30% din victime afirmă că agresiunile le afectează capacitatea de
a se concentra asupra sarcinilor şcolare. Pe ansamblu, datele demonstrează că violenţele
şcolare au o tendinţă constantă de creştere, atingînd rata cea mai înaltă la nivelul
învăţămîntului gimnazial şi liceal; din punct de vedere al distribuţiei pe sexe, violenţele
sînt cel mai des întîlnite la băieţi, atingînd frecvenţa maximă în jurul vîrstei de 15 ani.27

133
 De asemenea, ca o formă a victimizării minorilor apare şi incestul, ale cărui victime
de obicei sînt tăcute, retrase, de aceea este foarte importantă reinserarea comunitară a
acestor victime.
Protecţia victimelor infracţiunilor, în special protecţia victimelor infracţiunilor
săvîrşite cu violenţă, constituie o preocupare a organismelor europene şi a statelor
Europei, fundamentată pe raţiuni de echitate şi solidaritate socială. La nivelul Consiliului
Europei, această preocupare s-a concretizat în adoptarea Convenţiei europene privind
compensarea victimelor infracţiunilor violente (Strasbourg, 24 noiembrie 1983) şi a
Recomandării nr.R(85)11 privind poziţia victimei în cadrul dreptului penal şi al
procedurii penale. La nivelul Uniunii Europene, preocuparea pentru a asigura protecţia
victimelor într-un spaţiu comun de libertate, securitate şi justiţie se reflectă în
Comunicarea Comisiei Europene „Victimele infracţiunilor în Uniunea Europeană -
reflecţii privind standarde şi acţiune” (14 iulie 1999), în Decizia Cadru a Consiliului
European privind poziţia victimelor în procedura penală (15 martie 2001), în Cartea
verde „Compensarea victimelor infracţiunilor” a Comisiei Europene (28 septembrie
2001) şi în activitatea desfăşurată în prezent pentru definitivarea proiectului de Directivă
privind compensarea victimelor infracţiunilor.
Printre modalităţile de prevenţie a victimizării am sublinia:
1. Prima categorie de măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor
priveşte informarea acestora, pornind de la ideea că o informare corectă şi completă a
victimei constituie prima condiţie pentru realizarea drepturilor şi pentru ameliorarea
situaţiei sale;
2. O altă categorie de măsuri se referă la consilierea psihologică a victimelor unor
infracţiuni. Consilierea psihologică se asigură victimelor acelor infracţiuni care, fiind
săvîrşite cu violenţă sau aducînd atingere libertăţii sexuale a persoanei, produc nu numai
o traumă fizică, ci şi o traumă psihologică;
3. Mecanismul cel mai important de protecţie a victimelor ar privi compensarea
financiară de către stat a victimelor unor infracţiuni.

5.Suicidul minorilor

134
 Perturbarea atitudinii faţă de mediul social existent se poate manifesta printr-o
diversitate de aberaţii comportamentale, dintre care unele pot ameninţa însăşi
existenţa fizică a persoanei. Din rîndul acestora face parte şi suicidul, ca cea mai
gravă formă.
Suicidul constituie un act grav şi irecuperabil al existenţei umane după datele
literaturii medicale el apare într-o frecvenţă medie de 2%, iar tentativele de sinucidere
ar fi într-o proporţie de zece ori mai mare. Evaluarea semnificaţiei actului suicidar se
poate face prin criterii de analiză filosofică, etică, psihopatologică şi socială. 28 După
unii autori, sinuciderea trebuie privită sub triplă incidenţă: biologică, psihologică şi
socială.29
Suicidul constituie, deci, actul de privare voluntară a propriei vieţi. Ca intenţie sau
act realizat, suicidul rămîne expresia unei atitudini de singularizare determinată de un
conflict ale cărui durată, intensitate şi condiţionare sînt esenţial subiective. Conflictul
se realizează prin structurarea în propria conştiinţă a unor întrebări răspunsurile
stabilesc atitudini incompatibile între ele şi, în consecinţă, anulează capacitatea de a se
realiza, prin perturbarea instinctului de conservare şi a întregii personalităţi.
Rata suicidului diferă de la stat la stat şi în dependenţă de o multitudine de factori
(variaţii legate de anotimp, de caracteristici persoanle, de locul de rezidenţă, cauze
medicale).
În dependenţă de cauzele sociale, Durkheim (1951) clasifică suicidul în trei
categorii 30:
 suicid egoist – realizat de indivizi care şi-au pierdut simţul integrării în
grupul lor social şi nu se mai simt sub controlul social, familial şi religios al
acestuia;
 suicid anomic – realizat de indivizi care au trăit într-o societate lipsită de
„ordinea colectivă", aflîndu-se în mijlocul unor schimbări sociale majore
sau al unor crize politice;
 suicid altruist – realizat de indivizi care şi-au sacrificat vieţile pentru binele
grupurilor sociale, reflectînd astfel influenţa identităţii de grup.
Vîrsta şi sexul de asemenea caracterizează riscul suicidal. În cadrul suicidului pînă
la vîrsta de 18 ani s-a determinat două perioade cu valori înalte ale ratei suicidale: 9-11
ani şi 14-18 ani, însă riscul suicidal s-a evidenţiat preponderent în perioada maturităţii

135
sexuale şi adolescenţei. Această vîrstă de tranziţie, ştiută prin modificările de caracter al
persoanelor, induce stările conflictuale din familie, din mediul microsocial, din societate,
iar particularităţile de adaptabilitate scăzută favorizează dezvoltarea conduitei suicidale.
Copiii şi adolescenţii folosesc metodele mai accesibile pentru ei, cunoscute din cele
auzite şi văzute, ca urmare a „spectacolelor de suicid" întîlnite în viaţa lor, suicigaşii fiind
pentru ei mai des eroi şi considerînd suicidul o metodă de pedeapsă a părinţilor, care, cu
siguranţă, vor suferi. Alcoolul, prin acţiunea sa narcotică, deprimînd instinctul de
conservare, prezintă un factor de risc evident ce facilitează realizarea suicidală a tinerilor.
Conform investigaţiilor, în Moldova, 27,7% din cazurile de suicid realizat de copii şi
adolescenţi s-au produs pe fundalul alcoolizării.31
Printre modalităţile de suicid printre copiii şi tinerii de la oraş se constată: asfixiile
mecanice – 35,96%, precipitările – 33,71%, intoxicaţiile – 23,6% şi în cîte 2,25% s-au
notat aplicarea armelor de foc, ascuţite şi aruncarea sub tren. În mediul rural suicidul s-a
realizat prin: spînzurare – 43,75%, intoxicaţie – 33,33%, precipitare – 10,42%, aruncare
sub tren – 6,25%, aplicarea armelor de foc – 4,17% şi a obiectelor ascuţite – 2,08%.
Persoanele neidentificate au realizat suicidul mai frecvent prin aruncarea sub tren sau
spînzurare cu o frecvenţă egală de 42,86% şi mai rar prin precipitare – 14,29%32.
Suicidul este determinat mai des de stările conflictuale din mediul familial, de
studii, de serviciu, de relaţiile interpersonale interpersonale etc., care constituie în total
42,85%. Dragostea în eşec a indus acţiuni suicidale în majoritatea cazurilor printre sexul
feminin (80%), care au reacţionat mai sensibil în astfel de situaţii. Conflictelor pe
fundalul relaţiilor de dragoste le-a fost caracteristică vîrsta de 17-18 ani. O influenţă
asupra acestei motivaţii o are şi mediul de reşedinţă al adolescenţilor, astfel de cazuri
fiind înregistrate numai printre locuitorii oraşului. Săvîrşirea actelor suicidale pe fundalul
acestor conflicte poartă un caracter acut, deoarece au fost realizate după întoarcerea de la
randez-vous, în intervalul de ore de la 9 seara la 3 noaptea. Un risc sporit de realizare a
suicidului cu motivaţie amoroasă o prezintă zilele de odihnă, atunci cînd sînt organizate
de obicei diferite distracţii pentru adolescenţi, preponderent sîmbăta, mai rar duminica
sau în noaptea spre luni. Majoritatea cazurilor de suicid, realizat din motivul
neînţelegerilor familiale, au la bază conflictele părinţi-copii.33
Moartea şi tentativele suicidale printre copii şi adolescenţi reprezintă un fenomen
complex de autovictimizare şi rămîne o problemă medico-socială majoră. Cazurile de

136
deces suicidal la vîrsta de 7-18 ani se plasează pe locul doi după accidente, iar tentativele
suicidale predomină esenţial (70,2-77,1%) printre toate spitalizările în urma intoxicaţiilor
acute. Coraportul dintre tentativele şi decesele suicidale printre copii şi adolescenţi
constituie 18:1. Acţiunile suicidale se caracterizează prin variaţii zonale, riscul
autoagresiv accentuîndu-se în teritoriile sudice ale republicii. Se constată o rată mai înaltă
a suicidului realizat rural (17,80/0000) faţă de cel urban (14,90/0000). Pentru suicidul
realizat semnificativă este predominarea de 5 ori a sexului masculin, iar pentru tentativele
suicidale – de 6 ori a sexului feminin. Riscul autodistructiv maxim se observă la vîrsta de
16-18 ani.
La moment, în Republica Moldova lipseşte o asistenţa suicidologică organizată, nu
există centre şi servicii specializate cu programe unice de cercetare a actelor
autodistructive, care ar reflecta epidemiologia, motivaţiile şi factorii de risc suicidali,
întru elaborarea măsurilor eficace de profilaxie.34
Se remarcă o creştere a frecvenţei autovătămării deliberate la copii şi adolescenţi
în multe zone ale lumii. Este dificil a determina motivaţia autovătămării la copiii sub 12
ani, pentru că pînă la această vîrstă ei nu au o concepţie clară despre moarte, de aceea în
cazul lor motivaţia ar rezida în dorinţa de a evada din starea de stres sau de a manipula
adulţii. Autovătămările de orice gen, ca modalitate a autovictimizării, este determinată de
dezmembrarea familiei, tulburări psihiatrice şi abuzuri ale copiilor.

Referinţe:
1. Gheorghe Gladchi.Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice
şi aplicative: Teza de doctor habilitat în drept – Chişinău, 2005, p.25 //
http://www.cnaa.acad.md
2. Acultura se exprimă în transformările care survin cînd se combină culturi
diferite// după Gérard Lopez. Victimologie.- Paris: DALLOZ, 1997, p.5.
3. V. Cioclei. Viaţa sexuală şi politica penală. – Bucureşti: Holding Reporter, 1994,
p.26.
4. Ghid de practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu minori Sub red. N.
Giurgiu, L. Iacob. – Iaşi: Asociaţia Alternative Sociale, 2005, p. 29.
5. Ibidem, p.29.
6. Bogdan T., Sântea I. Analiza psihosocială a victimei şi rolul ei în procesul
judiciar. – Bucureşti: Ministerul de Interne, 1988, p.8.

137
7. Gérard Lopez. Victimologie.- Paris: DALLOZ, 1997, pct.25.
8. Ibidem, p.25.
9. Bujor Valeriu, Manole-Ţăranu Daniela. Victimologie. - Chişinău, 2002, p.15-16.
10. Ibidem, p.17.
11. Z. Trandafirescu. Consideraţii generale privind victimizarea intrafamilială //
Phoenix, an.IV, 2004, nr.1-6, p.4; Phoenix, an.IV, 2004, nr.1-6, p.4.
12. Ibidem, p.6.
13. Gérard Lopez. Op. cit., p.28.
14. Z. Trandafirescu. Op. cit., p.6.
15. Ibidem, p.8.
16. Gérard Lopez. Op. cit., pct.64.
17. Ulianovschi X., Mârza V. Medierea în cauzele penale. În: Alternative la detenţie.
– Chişinău: Prut Internaţional, 2003, p.6.
18. Scafer S. Victimology, the victim and his criminal. – Ramdon Hause, 1968.
19. Reyes Calderon. La victimologie // RICP, mars-avril, 1990.
20. http://www.preferatele.com/docs/psihologie/6/psihologia-victimei-21.php
21. С. Ревтова. Психические состояния, оказывающие влияние на формирование
показаний несовершеннолетней потерпевшей // Судовы веснiк, 2007, nr.1,
p.45.
22. Cuşmir Ludmila. Propecţia drepturilor mamei şi copilului în condiţiile dezvoltării
sociale stabile:Teză de doctor în drept, p.64-68. //
http://www.cnaa.acad.md/files/theses/2005/2135/ludmila_cusmir_thesis.pdf
23. Ibidem, p.69.
24. Evaluare rapidă privind copiii străzii care muncesc. - Bucureşti, Iaşi, Craiova,
2003, Salvaţi copiii, p.6.
25. Ibidem, p.7.
26. http://www.politiaromana.ro/violenta_in_familie.htm
27. http://www.psihologie.net - Asociatia Psihologilor din Romania Powered by
Mambo Generated: 1 April, 2008
28. V.Chiriţă, T. Pirozynski, P. Boişteanu. Psihiatrie clinică. –Iaşi: UMF, 1993,
p.158.
29. Victor Moraru. Abordarea criminologică a conduitei suicidare // Studia
Universitatis, seria „Ştiinţe sociale”, 2008, nr.1 (11), p.107.
30. Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou. Tratat de psihiatrie. - Oxford. –
Bucureşti, 1994, p. 379.

138
 31. Şarpe Vasile. Caracteristica medico-legală, structura şi etiopatogenia
fenomenului suicidal printer copii şi adolescenţi: Teză de doctor în ştiinţe
medicale. – Chişinău, 2004, p.46 // http://www.cnaa.acad.md
32. Ibidem, p.41.
33. Ibidem, p.48.
34. Ibidem, p.80.

VI. Fenomenologia delincvenţei juvenile

1.Criterii de evaluare a delincvenţei juvenile
Problema cauzalităţii delincvenţei juvenile poate fi privită ca interacţiune genetică a
sistemelor de factori interni şi a sistemelor de factori externi; altfel spus, ca o împletire a

139
sistemelor de factori, de personalitate a participanţilor minori sau tineri la comiterea de
infracţiuni (în calitate de autori, instigatori sau complici) cu sistemele de factori ce ţin de
mediul social, concret istoric. Rădăcinile delincveneţi juvenile stau în interacţiunea
genetică dintre personalitatea adaptată la exigenţele legii penale, decompensată,
destructurată – a unor minori şi tineri şi mediul social istoriceşte determinat.1
Delincvenţa juvenilă poate fi distinsă în sens larg ca fiind ansamblul încălcărilor de
lege comise de către minori într-o unitate de timp şi spaţiu, dar şi într-un sens îngust, în
acest caz fiind mai oportună formula de criminalitate juvenilă, ca o totalitate a faptelor
prohibite de legea penală, doar comise de către minori.
Se poate vorbi despre o delincvenţă de gen (de violenţă, contra patrimoniului etc.), fie
de una de grupă (grupuri spontane, grupuri organizate sau bandele de minori şi tineri).
Pe fondul tratării în funcţie de dimensiunile de timp, spaţiu geografic, gen
infracţional, vor apare în mod necesar deosebiri, diferenţieri şi chiar particularizări
specifice.
Examinată pe categorii şi grupe de infracţiuni, delincvenţa juvenilă apare ca avînd
ponderea cea mai mare, infracţiunile comise de minori şi tineri în ultimul deceniu fiind
din următoarele grupe: infracţiuni contra patrimoniului, urmate de infracţiunile săvîrşite
cu aplicarea violenţei asupra persoanelor.2
Faptul că delincvenţa, în particular delincvenţa juvenilă, se comite deseori în grup este
cunoscut de mult timp, îndeosebi în SUA, unde prezenţa coautoratului se reflectă în
majoritatea cauzelor. E de menţionat că coautorii şi complicii nu formează mereu bande
sau grupări, deoarece se poate vorbi de asociaţii momentane de la două la trei persoane
care nu constituie deci un grup în adevăratul sens al cuvîntului. La tineri, formarea
grupelor este mai frecventă decît la alte categorii de vîrstă, pentru că aceasta constituie
produsul manifestărilor adolescentine şi care sînt normale în construcţia socializării şi a
identităţii psihosociale. Atunci cînd se constituie o bandă delincventă, se poate
recunoaşte dezvoltarea unei subculturi. Caracteristicile subculturale au tendinţa de a se
înrădăcina odată cu lărgirea grupului.
Apare întrebarea referitoare la originea şi cauzele apariţiei bandelor minorilor. Oare
grupul provoacă delincvenţa sau indivizii deja delincvenţi se regăsesc şi formează
banda? Teoriile multifactoriale susţin dubla relaţie cauzală prezentă simultan. Teoriile
culturaliste afirmă influenţa cauzală a grupului, în timp ce teoriile contrlolului social

140
acceptă ideea că grupul delincvent se constituie începînd cu indivizii deja angajaţi în
delincvenţă.
În medie, repartizarea procentuală a subiecţilor în cazul faptelor comise individual şi
al faptelor comise în grup, în diferite state ar fi3:
State individual în grup
Belgia 23,7% 67,8%
Regatul Unit MB 19,3 % 70,5%
Finlanda 44,5 % 36,9%
Olanda 41,7 % 49,4%
Irlanda de Nord 20,9 % 56,8%
Portugalia 27,2 % 59,1%
Spania 40,3 % 51,0%
SUA 26,0 % 60,3%
Elveţia 27,8 % 67,3%

În total 29% 60%

(11% revin delincvenţei comise individual în comun cu grupul)

Dintre statele examinate, scorul delincvenţei de grup al minorilor s-ar expune după cum
urmează:
---------------------------------------------------------------------
State scorul delincvenţei în grup
Regatul Unit MB 0,76
Elveţia 0,73
Irlanda de Nord 0,70
SUA 0,69
Portugalia 0,66
Spania 0,55
Olanda 0,54
Finlanda 0,47
-----------------------------------------------------------------------
La general, printre conduitele delincvente specifice minorilor ar fi: delincvenţa de
grup (fie grupuri spontane, fie bande), violenţa, delincvenţa legată de droguri,
sustragerea, fie răpirea vehiculelor.
Delincvenţa de grup include grupurile spontane şi cele organizate.

141
1) Grupuri spontane de tineri nu constituie un fenomen permanent şi stabil, pentru care
nu pot fi identificate anumite caracteristici. Acest tip de delincvenţă este ocazional la
săvîrşirea anumitor infracţiuni (furt calificat sau viol în grup) şi este favorizat de mai
mulţi factori, printre care: slaba preocupare a familiei, consumul de alcool, anturajul.4
2) Grupurile organizate (bandele) reprezintă acea formă de delincvenţă organizată,
colectivă, în cadrul căreia membrii constitutivi duc un mod de viaţă antisocial,
majoritatea acţiunilor fiind caracterizate de încălcarea legii. Fenomenul bandelor are
forme incipiente în perioada interbelică în SUA.5
Deşi există similitudini indiscutabile cu bandele adulte, între cele două fenomene
delincvente există nu doar o diferenţă de grad, dar în mod egal şi o diferenţă de natură.
Cînd între aceste două tipuri de structuri există „colaborări” criminale, se vorbeşte de
manipulare a minorilor de către adulţi, determinată atît de relativa impunitate de care
beneficiază minorii în faţa justiţiei, cît şi de labilitatea psihică specifică vîrstei. O altă
caracteristică este că bandele cunoscute în prezent acţionează cu mai multă violenţă, iar
în ţările cu o puternică imigraţie sînt constituite din ce în ce mai mult pe baze etnice. În
ce priveşte violenţa, ea este mai curînd un act simbolic, o „dovadă iniţiatică”. Astfel,
pentru a fi admis în grup, minorul este supus unei testări care se transpune prin agresiune
sau alte crime.6
Susţinătorii teoriilor subculturale (Cloward şi Ohlin) au propus o tipologie a
subculturilor delincvente după oportunităţile şi mijloacele utilizate. Ei disting:
 Subculturi de conflict şi de violenţă în calitate de expresie a necesităţii de
afirmare şi de achiziţie în grupuri avînd oportunităţi slabe;
 Subculturi criminale care se organizează pentru a obţine cu eficienţă
bunurile convertite;
 Subculturi retretiste în care abuzul drogurilor şi satisfacerea plăcerii
imediate fără a depune eforturi sînt principalele motivaţii.
Reieşind din motivaţiile nominalizate, pot fi identificate trei grupuri de delincvenţi
minori7:
a) Bande conflictuale – acestea se exprimă prin violenţă fizică în grup. Ele sînt
compuse în mediu de un nucleu central dur alcătuit din cîteva zeci de indivizi şi de
un nucleu periferic mai flotant, în care indivizii nu participă la toate activităţile şi
au un statut mai puţin clar. Liderul este un personaj carismatic. Aceste bande îşi au

142
 zona lor de influenţă teritorială şi se recunosc între ele prin obiceiurile lor
caracteristice. Intrarea în bandă este ritualizată, violentă şi umilitoare pentru cel
interesat, care trebuie să dovedească cu toată forţa sa supunerea faţă de şef.
Legătura cu banda este primordială. Delincvenţa nu este un scop în sine, dar un
mijloc de a repune puterea şi respectul datorat bandei.
b) Bande criminale – acestea se caracterizează printr-un cîmp de acţiune, un teritoriu,
exercitarea activităţilor centrate pe sustrageri cu sau fără aplicarea violenţei, a
comerţului, a traficului de obiecte sau de droguri. Ele sînt compuse din 4 – 5
membri, prezentînd legături strînse între ei bazate pe necesitatea de protecţie
reciprocă. Activitatea în grup este structurată şi divizarea muncii este precis
delimitată conform competenţelor fiecăruia. Există legături între banda minorilor
şi cea a adulţilor. Violenţa este pentru membrii bandei un mijloc de apărare a
bunurilor lor şi a securităţii lor. Delincvenţa este deci pentru ei o finalitate în sine
şi raţiunea de a fi a bandei.
c) Bande retretiste – structura acestora este confuză şi relaztiv slabă, deseori bazată
pe consumul comun de droguri sau comercializarea acestora. Delincvenţa nu este
utilizată decît pentru asigurarea achiziţionării. Sînt grupuri schimbătoare, fără un
lider afirmat. Membrii ei sînt respinşi de societate, de unde şi denumirea lor de
„retretişti” (adică grupe retrase). Sînt tipice tinerilor ce provin din familii
asigurate.
Organizarea în bande distinscte determină existenţa unor caracteristici pentru membrii
acesteia8:
-un anumit limbaj în care argoul include cuvinte inventate, al căror sens este cunoscut
doar de membrii grupului;
-o imagine ce serveşte la individualizarea membrilor grupului (tunsoare, îmbrăcăminte
etc.);
-practicarea delimitării zonelor de influenţă (prin aplicarea desenelor cu spray pe
pereţi);
-o anumită muzică;
-o „ideologie” contradictorie cu imagini violente şi nonviolente etc.

2. Starea, structura şi dinamica delincvenţei juvenile în Republica Moldova

143
 Actul delincvent comis de minor este unul izolat, cu un caracter strict individual, în
timp ce delincvenţa juvenilă constituie o stare socială caracterizată prin globalitatea
faptelor care perturbă o societate. Sub aspect global, ca un fenomen de masă, delincvenţa
juvenilă este caracterizată prin indici cantitativi şi calitativi.
Aspectul cantitativ desemnează determinările măsurabile, care se referă la elementele
delincvenţei ce se exprimă prin număr, grad, mărime, întindere, suprafaţă, volum, masă,
intensitate, ritm etc. Acesta se identifică prin numărul faptelor comise de minori,
gravitatea acestora, repartiţia teritorială şi pe categorii de vîrstă etc.9
Aspectul calitativ desemnează sistemul sau unele din însuşirile unor procese şi
fenomene, vizează determinările sale în planul individualizării, al particularităţilor
specifice. Criteriile calitative vizează, în mod nemijlocit, atît aspectele generale, cît şi
cele specifice sau individuale10, relative la persoana delincventului minor.
Aspectele enunţate constituie starea (nivelul) criminalităţii sau delincvenţei
juvenile, exprimată prin suma crimelor sau delictelor săvîrşite şi a persoanelor ce le-au comis
(persoane vinovate minore), precum şi prin coeficienţi sau indici relativi ai delincvenţei juvenile.
Nivelul delincvenţei juvenile se reprezintă prin valoarea determinată din numărul
total de infracţiuni săvîrşite pe un teritoriu determinat într-o perioadă de timp stabilită,
raportată la un număr stabilit de populaţie, spre exemplu la 1000; 1 0000 sau 100 000
de locuitori.
Ţinem să remarcăm, vis-à-vis de polemica făcută la începutul prezentului suport de
curs în ce priveşte oportunitatea noţiunii de delincvenţă juvenilă în raport cu cea de
criminalitate juvenilă, că, la moment, starea tuturor faptelor ilegale comise de către minori
se reprezintă doar prin infracţiuni (ceea ce ziceam că ar forma criminalitatea juvenilă, ca
un domeniu mai restrîns decît delincvenţa juvenilă); or, datele statistice existente nu
cuprind alte fapte ilegale comise de către minor.
Sub raport cantitativ, se face distincţie între conceptele de delincvenţă sau
criminalitate reală, descoperită, judecată (sau legală), ocultă. De fapt, diversitatea
respectivă poate fi lărgită, şi aceasta în dependenţă de criteriul pus la bază, de exemplu
poate fi recunoscută şi delincvenţa identificată (înregistrată de către organele poliţiei),
11
judecată, sancţionată, instituţională.
Aspectul fenomenologic al delincvenţei juvenile s-ar reprezenta după cum urmează:

144
 Delincvenţa reală

Delincvenţa Delincvenţa ocultă

relevată

Delincvenţa Delincvenţa
legală (judiciară) aparentă
(reclamată)

Delincvenţa reală cuprinde totalitatea faptelor (crime, delicte, încălcări de lege) comise de
minori, într-o unitate de timp şi spaţiu, indiferent dacă au fost sau nu descoperite, înregistrate,
judecate.
Delincvenţa ocultă cuprinde toate faptele nedescoperite şi nici înregistrate, comise de către
minori. Delincvenţa ocultă mai este numită „cifra neagră” sau „cifra ascunsă” a delincvenţei. În
linii generale, cifra neagră ar putea fi reprezentată printr-o ecuaţie matematică, care
reprezintă diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă: C.N. = C.R.- C.A.
Delincvenţa legală cuprinde faptele soluţionate, pentru care există deja o hotărîre, sentinţă
judecătorească definitivă. De fapt, anume delincvenţa legală şi reprezintă principalul criteriu de
evaluare cantitativă a delincvenţei juvenile.
Delincvenţa aparentă se referă la totalitatea faptelor care au fost aduse la cunoştinţa
organelor competente să efectueze urmărirea penală.
Prin structura delincvenţei juvenile înţelegem configuraţia elementelor componente ale
delincvenţei juvenile, în cadrul sistemului în ansamblu.
Descrierea structurii delincvenţei înseamnă, în primul rînd, relevarea elementelor ei
constitutive în baza unor particularităţi; în al doilea rînd, stabilirea ponderii specifîce a fiecărui
element în cadrul delincvenţei juvenile în ansamblu; în al treilea rînd, stabilirea legăturii între
elemente; în al patrulea rînd, stabilirea legăturii între fiecare element particular cu sistemul
delincvenţei şi criminalităţii în general.
Structura delincvenţei juvenile cuprinde:
-delincvenţa după tipul de devianţă;
-după tipul personalităţii delincventului minor;
-după structura sociodemografică etc.

145
 Dinamica delincvenţei juvenile constituie evoluţia fenomenului în timp şi spaţiu,
în comparaţie cu alte perioade şi spaţii. După dinamică se determină mişcarea
delincvenţei juvenile pe anotimpuri, zone teritoriale, diferenţe între delincvenţa urbană şi
cea rurală etc.
Starea delincvenţei juvenile în ultimii ani s-a caracterizat prin următorii
indici12: pe parcursul primului trimestru al anului 2006, de către minori şi cu participarea
lor au fost comise 586 infracţiuni, ceea ce constituie o scădere cu 18,7%, comparativ cu
perioada analogică a anului 2005 (721).
În acest context se atestă diminuarea criminalităţii juvenile la următoarele
categorii de infracţiuni: tîlhării – cu 28,6%, violuri – cu 99,9%, furturi – cu 6,9%, şi o
majorare a jafurilor – cu 33,3%.
De către minori şi cu participarea acestora în total au fost comise 497 infracţiuni
grave, ceea ce constituie o scădere cu 15,6%, dintre care violuri – 3, tâlhării – 5, jafuri –
28.
O diminuare a criminalităţii juvenile la general s-a înregistrat în mun. Chişinău –
98(-33,8%), Bălţi – 43(-23,2), Briceni –5(-20,0%), Cahul – 8(-88,2%), Donduşeni – 8(-
57,9%), Floreşti – 16(-55,6%), Rezina – 2(-33,3%), Sîngerei – 4(-55,6%), Teleneşti – 9(-
30,8), iar majorare în Cantemir +50,0, Căuşeni +80,0, Edineţ +125,0, Făleşti +220,0,
Leova +400,0, Ocniţa +200,0, Soroca +35,3, Străşeni +30,0, Taraclia +33,3, Ungheni
+53,4, Comrat +23,1%.
La comiterea celor 586 infracţiuni au participat în total 556 (-15,5%) minori,
dintre care: neantrenaţi în cîmpul muncii 413 (-24,2%) minori, elevi – 100, pentru prima
dată au comis infracţiuni – 520 (-14,9%). În mun. Chişinău au participat 98 (-33,8%)
minori, dintre ei 10 elevi (-28,6 %).
În stare de ebrietate s-au comis 21 (+50,0%) infracţiuni, la care au participat 15
persoane (+15,4%).
Infracţiuni comise de către minori şi participarea lor în grup – 162 (-13,8%).
După categorii de vârstă: 14-15 ani – 217 (-7,7%), 16-17 ani – 339 (-19,9%).
În conformitate cu datele cu privire la situaţia criminogenă în Republica Moldova în
anul 2007, se constată că delincvenţa juvenilă este în continuă descreştere în comparaţie
cu perioadele precedente, deşi problema copiilor neplasaţi în familii rămîne a fi actuală.
Descreşterea oficială s-ar datora atenţiei sporite faţă de fenomenul delincvenţă juvenilă

146
acordate în ultima perioadă, îndeosebi graţie eforturilor organizaţiilor neguvernamentale,
ale celor internaţionale. Din numărul total de infracţiuni înregistrate fiecare a
paisprezecea este săvîrşită de minori sau cu participarea acestora. În numărul persoanelor
culpabile de săvîrşirea crimelor la săvîrşirea crimelor au participat 341 elevi ai şcolilor şi
liceelor. Comparativ cu anul 2005, numărul minorilor care au săvîrşit crime de asemenea
s-a redus (cu 797 persoane), practic fiecare a opta persoană care a comis crime este
minoră (11,9%). Din totalul persoanelor condamnate fiecare a paisprezecea este în vîrstă
de 14-17 ani. Majoritatea minorilor sînt condamnaţi pentru furt (43,1%), jaf şi tîlhării
(14,4%), huliganism (6,2%) şi crime legate de droguri (2,7%). Anual, în penitenciare se
află peste 6400 persoane, dintre care peste 140 sînt tineri în vîrstă de pînă la 21 ani. Pe
parcursul anului 2007, în scopul combaterii cerşitului şi vagabondajului, în Centrul de
Plasament Temporar al Minorilor au fost plasaţi provizoriu 1507 minori. Din totalul
copiilor plasaţi în acest centru cei mai mulţi sînt din şcoli generale şi gimnazii-internat
(62,7%), copiii care nu învaţă şi nu lucrează constituie 19,9%, copiii care se ocupă cu
cerşitul – 12,7%. Comparativ cu anul 2006, cazurile de plasament repetat au crescut cu
13 la sută.13
În funcţie de faptele comise în 2004-2007, starea şi structura delincvenţei juvenile
legale se reprezintă după cum urmează:

2004 2005 2006 2007

În total minori condamnaţi 1774 1888 1316 662
inclusiv pentru:
omor 6 15 18 14
viol 29 26 21 19
furt 1234 1317 823 285
jaf 126 134 121 87
tîlhării 28 31 26 8
huliganism 73 86 42 41
crime legate de droguri 45 51 31 18
alte 227 228 234 190

Printre cazurile de plasament înregistrate în anii 2006-2007 s-au categorisit:

2006 2007

În total – minori plasaţi 1459 1507

dintre care:
care nu învaţă şi nu lucrează 357 300
care se ocupă cu cerşitul 221 192
rătăciţi 16 27
preşcolari 62 76
elevi ai şcolilor generale 481 584
elevi ai gimnaziilor-internat 368 361
cazuri de plasament repetat 500 565
s-au prezentat personal 10 6

147
 Există o percepţie generală, uneori nejustificată, precum că rata infracţiunilor
comise de minori este într-o creştere permanentă şi semnificativă şi precum că delictele
mai serioase şi violente sînt comise de copii de vîrstă mai mică. Apar în acest sens două
întrebări:
1. A crescut oare numărul minorilor care comit infracţiuni?
2. A crescut oare numărul infracţiunilor grave comise de minori de vîrstă mai mică?
În ce priveşte prima întrebare, baza pentru statisticele naţionale variază considerabil.
Este imposibil a efectua comparaţii internaţionale concludente. În unele cazuri creşterea
delincvenţei juvenile este indiscutabilă şi poate fi dramatică. Multe ţări din Europa
Centrală şi de Est au cunoscut creşteri acute ale fenomenului în primii ani după tranziţie.
Guvernele ţărilor dezvoltate susţin că rata infracţiunilor comise de minori este în continuă
creştere pe parcursul ultimilor douăzeci-treizeci de ani.14
De menţionat că cîţiva factori externi pot avea efecte semnificative asupra
comparaţiilor de la an la an: de exemplu, diferenţelor în detectarea sau raportarea
procentajului le-ar putea reveni cea mai mare parte, sau 5% în „creşterea ratei
delincvenţei juvenile”. Cifrele în acest sens sînt larg deschise pentru manipulări politice.
Un guvern care doreşte să demonstreze succesul obţinut în „combaterea criminalităţii” ar
putea să găsească o altă culegere de date pentru a fi publicate, spre deosebire de guvernul
care intenţionează să creeze la public un sentiment de nesiguranţă pentru a-şi asigura
suportul în ce priveşte reuşita aplicării măsurilor respective. Rata generală de asemenea
ascunde multe caracteristici importante: dacă furtul unei ciocolate şi jefuirea unei
persoane în stradă se consideră ca fiind două „cazuri” diferite, atunci încă un furt de
ciocolată aparent ar mări rata delincvenţei juvenile cu 50%, prezentîndu-se astfel un
tablou distorsionat al realităţii delincvenţei juvenile.15
În contextul celor enunţate, se consideră că fetele reprezintă pînă la 10% dintre
delincvenţii juvenili, de aceea uneori nu li se atrage atenţia cuvenită la întocmirea
statisticelor.
În ce priveşte a doua întrebare, din ce în ce mai mult se exprimă îngrijorarea faţă de
creşterea numărului crimelor de violenţă comise de minori cu vîrstă mai mică. Această
îngrijorare este alimentată de vehicularea lor în presă, de organizarea diferitelor emisiuni
la nivel naţional în vederea stabilirii raitingului diferitelor opinii. Atenţia sporită faţă de

148
astfel de fapte trebuie justificată mai mult prin raritatea lor, decît prin ascendenţă. De
exemplu, în rezultatul unui studiu cuprinzînd 80% de minori între 10-13 ani consideraţi
ca fiind „infractori gravi”, efectuat în Noua Zeelandă în 1994, s-a descoperit, că doar
22% dintre ei, adică 23 de copii au fost de fapt condamnaţi pentru crime foarte grave sau
grave.16
O altă problemă care apare este următoarea: care ar trebui să fie reacţia socială faţă
de faptele, chiar şi cele mai grave, ale minorilor? Nu există o părere unitară la acest
capitol. În realitate, există state care aplică chiar pedeapsa capitală, de exemplu în SUA,
sau aplică un tratament în cadrul familiei delincventului. Există mereu o doză de
scepticism faţă de orice măsură aplicată; totuşi tendinţa, la moment, este de a considera
mijloacele restaurative ca fiind cele mai eficiente. În istorie, mai mult de o mie dintre
persoanele arestate sau încarcerate pe motiv de suspiciune de participare la genocidul din
1994 din Rwanda erau sub vîrsta de 18 ani atunci cînd au avut loc masacrele, inclusiv
cîteva sute de copii sub 14 – ani, vîrsta responsabilităţii penale în această ţară. Acuzaţiile
nu au fost înaintate grupului de copii cu vîrsta sub 14 ani, iar sentinţele maxime pentru
categoria de la 14 la 17 ani au fost mai mici decît pentru adulţi.17
În anul 2007, organele Procuraturii au terminat urmărirea penală pe 1949 cauze
penale privind minorii, în instanţa de judecată pentru examinare în fond au fost expediate
1431 de cauze. Instanţele de judecată au examinat şi au pronunţat 1393 de sentinţe. În
baza sentinţelor instanţelor de judecă au fost condamnaţi 662 de minori. În privinţa
minorilor condamnaţi, instanţa de judecată a aplicat închisoarea pentru 124 de minori,
amendă – pentru 54, munca neremunerată în folosul comunităţii – pentru 154 şi
suspendarea condiţionată – pentru 321 de minori. Studiul în acest domeniu relevă o
schimbare esenţială a situaţiei ce vizează minorii la capitolul aplicării pedepselor în
privinţa acestora. Astfel, instanţele de judecată aplică pedeapsa sub formă de închisoare
în cazuri excepţionale, cînd minorii săvîrşesc infracţiuni cu rezonanţă şi cu înalt grad de
pericol social sau cînd infractorii minori au săvîrşit infracţiuni repetate în termen de
probă.18
Este de subliniat că, indiferent de creşterea sau descreşterea dinamicii delincvenţei
juvenile, autorităţile şi reacţia societăţii trebuie mereu să fie de veghe în vederea
contracarării acestui fenomen. Aceasta cu atît mai mult cu cît delincvenţa juvenilă este
influenţată de starea în care sînt crescuţi şi educaţi minorii. Pretutindeni se evidenţiază

149
accesul liber al minorilor la procurarea băuturilor alcoolice, diminuarea rolului părinţilor
şi al corpului didactic din instituţiile de învăţământ în dezvoltarea normală a copilului,
vagabondajul minorilor, cerşitul etc.

Referinţe:
1. Politic G. Criminologie. – Iaşi: Chemarea, 1996, p.87.
2. Ibidem, p.88.
3. Michel Born. Psychologie de la délinquance. – Bruxelles: de Boeck, 2003, p.179.
4. M. Coca-Cozma, Cristina-Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache. Justiţia
pentru minori. – Bucureşti: Universul Juridic, 2003, p.44.
5. Ibidem, p.45.
6. Ibidem, p.46.
7. Michel Born. Op.cit., p.182.
8. M. Coca-Cozma ş.a. Op. cit., p.47.
9. Narcis Giurgiu, Op.cit., p.99.
10. Ibidem, p.99.
11. Florentina Grecu, Sorin Rădulescu. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. –
Bucureşti, Lumina Lex, 2003, p.349.
12. http://www.mai.md/dir-profilax/sec-minori/
13. Notă informativă cu privire la situaţia criminogenă în Republica Moldova în anul 2007//
http://www.statistica.md/statistics/dat/1120/ro/Situatia_crim_a2007.pdf
14. Seminar de instruire pentru avocaţi „Acordarea asistenţei juridice şi psihosociale pentru copii în sistemul de
justiţie penală”, Chişinău, 29-30 octombrie, 2004.
15. Ibidem.
16. Maxwell G., Robertson J. Reacţia la copii infractori // Social Policz Journal of New Zealand, 1996, nr.6.
17. Seminar de instruire pentru avocaţi „Acordarea asistenţei juridice şi psihosociale pentru copii în sistemul de
justiţie penală”, Chişinău, 29-30 octombrie, 2004.
18. Pasivitatea societăţii faţă de minori generează, deseori, încălcarea drepturilor acestora // Cotidian
Naţional, 2008, nr. 200825.

150
VII. Cauzalitatea delincvenţei juvenile
1. Aspecte generale privind cauzele şi factorii delincvenţei juvenile
Explicarea unui fenomen presupune iniţial tendinţa de a răspunde la întrebările „de
ce?” şi „cum?”. Explicarea face referire, astfel, la cauzalitate şi previziune. În materia
delincvenţei juvenile cauzalitatea este o noţiune complexă care prezintă trăsături
caracteristice ei:
-cauzalitatea nu apare ca un fapt generator unic, dar ca un ansamblu de factori
interdependenţi. Astfel, putem afirma că cauzalitatea nu este „lineară”, dar „în reţea”;
-fenomenul are mereu explicaţii într-un cadru spaţio-temporal specific (cauze
interne şi externe);
-cauzalitatea nu poate fi evaluată în manieră globală, ea trebuie mereu apreciată în
funcţie de nivelul la care ea se plasează, fiind vorba în acest caz de cauzalitate
individuală.
Cauzalitatea poate fi înţeleasă într-un sens analitic sau sintetic.
Conceptul analitic susţine că cauzalitatea trebuie să fie distinsă de factor şi motiv,
acestea fiind diferite. După Jean Pinatel, factorul ar fi orice element obiectiv care se
înglobează în cauzalitatea unui fenomen (de exemplu, războiul), dar care nu constituie
cauză prin sine însuşi. Factorul se deosebeşte de cauză prin aceea că el nu este decît
elementul care influenţează cauza, provocînd astfel un rezultat.
În acelaşi timp, factorul nu trebuie să fie confundat cu indicele sau simptomul care
nu au semnificaţii cauzale, dar posedă doar o valoare de diagnostic, identificînd astfel
prezenţa unei eventuale devianţe sau delincvenţe.
În cadrul categoriei de „factor” pot fi identificate multiple tipologii: factor
criminogen şi de inhibiţie, factor-condiţie şi factor-cauză, factor favorizant şi declanşant,
factor determinant şi secundar.
Dacă e să acceptăm teoria personalităţii delincvenţiale a lui J. Pinatel, atunci
„pragul delincvenţial” anume că ar cuprinde un ansamblu de factori ce impulsionează
trecerea la act a subiectului.

151
 Pe de altă parte, există şi curente în doctrină care abandonează termenul de
„factor” în favoarea celui de „variabilă”, care ar avea o valoare diferită de la unitate la
alta. În ce priveşte noţiunea de motivaţie sau mobil, prin acestea s-ar înţelege impulsul
care direcţionează un individ să acţioneze într-un scop determinat (ură, dragoste,
armonie etc.).
Conceptul sintetic acceptă cauzalitatea ca pe un fenomen explicativ complex.
Aceasta ar cuprinde un „cîmp criminogen” care este o transpunere spaţială a unui
ansamblu de factori ce intervin în comportamentul uman. În fine, cauzalitatea în sens
sintetic cuprinde o totalitate de elemente interdependente de orice natură.
Anterior menţionam că cauzalitatea delincvenţei a constituit obiectul mai multor
şcoli, curente, teorii, cum ar fi: teorii de orientare biologică, psihologică, sociologică,
mixtă în vederea explicării originii fenomenului delincvenţial. Este clar că cauzele pot fi
interne, externe sau mixte, iar uneori cauze nesemnificative, influenţate de factori
complecşi, pot genera efecte grave, după cum şi aceeaşi cauză poate provoca efecte
diferite.

2. Factorii delincvenţei juvenile

Factorii care facilitează apariţia delincvenţei juvenile se împart în două mari
grupe: factori externi şi factori interni.
Printre factorii interni am putea evidenţia ereditatea, factorii fizici, fiziologici,
temperamentul sau unele deficienţe mintale, fie caracteriale.
Ereditarea înseamnă transmiterea însuşirilor sau caracterelor fizice, psihice de la
părinţi la copii prin mijlocirea plasmei germinative. Geneticienii de astăzi au descoperit
regulile şi mecanismele de transmitere ereditară, şi anume: ½ din caracterele tatălui şi ½
din caracterele mamei. Aşa, din părinţi înalţi (atât tata, cât şi mama) se nasc copii înalţi;
din tată înalt şi mamă joasă se nasc ¼ copii înalţi, ¼ copii scunzi şi 2/4 copii hibrizi,
având amestec de caractere. Unele caractere de la tată sau de la mamă sînt dominante şi
evidente, alte caractere sînt recesive, ascunse. Acestea din urmă, dacă nu apar în prima
generaţie, pot să apară în generaţia a doua sau a treia.1
Prin intermediul eredităţii nu se transmite criminalitatea ca atare, ci doar anomaliile
psihice care facilitează apariţia ei, dintre care coeficientul scăzut de inteligenţă, o
conduită necontrolată sau slab controlată, absenţa simţului moral. Cercetarea influenţei

152
eredităţii asupra devenirii individului se face fie în baza studiului fraţilor gemeni, fie în
baza comparării copulului cu părinţii săi biologici şi cei adoptivi. Această din urmă
metodă au folosit-o cercetătorii Lund şi Jorger, care au luat copiii de la familiile
criminale şi i-au plasat în familii sănătoase din punct de vedere moral şi educativ, dar,
până la urmă, aceştia au fugit din noile familii şi s-au dovedit a fi delincvenţi.2
O mare parte din fondul psihopatologic şi de personalitate poate fi moştenit de la
părinţi, cum ar fi: caracterul extravert sau introvert, performanţa şcolară, nevrotismul etc.
Dar, în acelaşi timp nu trebuie absolutizat factorul ereditar; or, violenţa nu obligatoriu se
transmite pe această cale, pentru că violenţa se cultivă, în mare măsură, în societate, fiind
deci educată.
Tulburările caracteriale. Întrucât caracterul constituie latura de exprimare a
personalităţii în relaţiile cu lumea, dimensiunea sa morală, cunoştinţele bine formate vor
inhiba comportamentele infracţionale. Acolo unde există deficienţe în educarea
caracterului vor apare fenomenele de infracţionalism la aşa-numiţii ,,copii problemă”. La
aceşti copii se manifestă fenomene negative în comportament, cum ar fi impulsivitatea şi
agresivitatea, lenea şi indolenţa, egoismul, încăpăţânarea.3
Dintre factorii externi un rol covîrşitor îl au familia, anturajul, şcoala, mass-media.
Familia influenţează formarea comportamentului copilului în primul rând prin
relaţiile dintre părinţi. Când unul dintre părinţi este vitreg, el va genera în sufletul
copilului o anumită rezervă afectivă şi poate chiar un sentiment de respingere.
Ataşamentul faţă de părintele adevărat, plecat din familie (prin divorţ sau prin deces) îi
creează copilului această stare afectivă de respingere sau de indiferenţă şi-i determină pe
unii la acte de vagabondaj. Sînt situaţii în care familia este formată din ambii părinţi
naturali, dar atmosfera este negativă, fie datorită că sînt alcoolici, fie că sînt ei înşişi
infractori. Aceste atitudini extreme generează fie o exigenţă exagerată împinsă până la
teroare, fie o indulgenţă nepermis de mare, copilului tolerîndu-i-se orice fel de
comportament. Copilul terorizat prin bătăi va căuta în afara familiei o desfăşurare printr-
un comportament agresiv faţă de colegii mai mici. Cel răsfăţat prea mult în familie va
deveni cu uşurinţă un infractor însuşindu-şi bunuri care nu-i aparţin, ştiind că părinţii îi
vor lua apărarea. Părinţii vor trebui să fie preocupaţi să-i ofere copilului un model de
comportament pe care să-l poată imita apoi în calitate de cetăţean major.4

153
 După funcţionalitatea sa, mediul familial poate fi analizat după mai mulţi indicatori,
dintre care cei mai importanţi sînt consideraţi:
1) modelul de raportare interpersonală a părinţilor, înţelegîndu-se prin acesta nivelul
de apropiere şi înţelegere, acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme;
2) gradul de coeziune a membrilor familiei;
3) modul în care este perceput şi considerat copilul;
4) ansamblul de atitudini ale membrilor în raport cu diferite norme şi valori sociale;
5) modul de manifestare a autorităţii părinteşti;
6) gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;
7) nivelul de satisfacţie resimţit de membrii grupului familial;
8) dinamica apariţiei unor stări tensionale şi conflictuale;
9) modelul de aplicare a recompenselor şi sancţionărilor;
10) gradul de deschidere şi sinceritate manifestat de membrii grupului familial.5
Alegerea unui comportament pro-social sau pro-delincvent al copilului este
influenţată de stilurile de educaţie şi relaţiile dintre membrii familiei şi copil:
1) autoritate-liberalism sau constrângere-permisivitate şi
2) dragoste-ostilitate sau ataşament-respingere.6
Numeroase studii indică o corelaţie între modelul educativ şi clasa socială. Astfel,
clasele superioare practică în general un model educativ lejer, care permite dezvoltarea
liberă a personalităţii copiilor şi manifestarea autonomiei lor, iar constrîngerile educative
sînt slabe. Aflate la polul opus, clasele populare practică un model educativ caracterizat
printr-o atitudine aparent similară celei din clasele superioare, însă diferă de acesta prin
faptul că exprimă mai degrabă un fel de indiferenţă, absenţa proiectelor educative. Cele
mai multe constrîngeri se exercită asupra copiilor din familiile aparţinînd claselor
mijlocii, care sînt prin excelenţă adeptele unui „rigorism” educativ. În cadrul acestor
familii, copilul este supus de timpuriu presiunilor, pentru a i se inocula conştiinciozitatea,
ordinea, responsabilitatea, deprinderile legate de curăţenie, ţinută, maniere.7
Familia nu neapărat este cea care dezvoltă anume o personalitate delincventă, dar
ea poate, prin atitudinea sa, liberalism excesiv, rigiditate, atitudine naivă, dezorganizare
sau conflicte, să predispună spre delincvenţă prin crearea unor conjuncturi favorizante.
Printre indicii ce pot influenţa negativ o familie ar fi:

154
  stabilitatea familiei, în sensul rezistenţei acesteia la mutările spaţiale dintr-o
zonă în alta;
 calitatea vieţii;
 situaţia economică;
 structura familiei, numărul de persoane din cadrul acesteia;
 caracteristicile comportamentale, obişnuinţele familiale;
 disciplina familială.
În baza unor sondaje efectuate în republică, s-a constatat că raporturile părinţi-
copil lasă de dorit: 22,6% din minori apreciindu-le ca fiind negative în relaţie cu tata şi
29,3% negative în relaţie cu mama, iar atenţia acordată copiilor din partea ambilor părinţi
este la treapta de jos; fiecare al doilea minor intervievat consideră că părinţii nu i-au
acordat atenţia cuvenită. Cercetările sociologilor şi ale criminologilor străini denotă că
circa 85% din tinerii cu comportament delincvent au crescut în familii dezorganizate. 8
Prezenţa conflictelor (certuri) în familiile respondenţilor este frecventă la circa 35%
(dintre care: deseori (16%), foarte des (12%), întotdeauna (6,7%)), violenţa domestică
completându-le (33,3%). Cauzele conflictelor se statuează mult în carenţele socio-
economice, prezenţa parazitismului social, funcţionalitatea educativă scăzută etc.9
Şcoala. Personalitatea elevului este educată de personalitatea profesorului,
spiritualitatea unuia se hrăneşte din spiritualitatea altuia, ceea ce face necesară o abordare
interpersonală, capabilă să asigure nu doar dimensiunea informaţional-operaţională,
transmiterea de cunoştinţe, ci şi dimensiunea umană, psihosocială, a creşterii şi
coevoluţiei în comun a celor doi subiecţi.10 Este impotant ca prin manierele sale de
intervenţie profesorul să nu admită astfel de modele comportamentale, cum ar fi „bufonul
clasei”, „preferarea unora” etc.
S-a constatat că procentul diverselor infracţiuni este mult crescut la copiii care nu
frecventează şcoala sau la cei cu o frecvenţă slabă. S-a constatat, de asemenea, că
infracţiunile sînt mai frecvente în cazul celor slabi la învăţătură, mai ales în rândul
repetenţilor.
Atitudinea pozitivă a profesorilor, tactul lor pedagogic, priceperea de a-şi apropia
sufleteşte elevii pot avea efecte pozitive asupra scăderii procentului infracţiunilor în
rîndul elevilor. Dacă însă profesorul va lua o atitudine exagerat severă şi chiar

155
terorizantă, există toate şansele să împingă pe elevii cu o structură labilă în rîndul
delincvenţilor minori.11
Printre deficienţele socializării în şcoală ar fi: tratamentul preferenţial acordat
elevilor „buni” cu care educatorul are tendinţa de a interacţiona mai frecvent, neglijîndu-i
astfel pe ceilalţi; tendinţe de a întări prin sancţiuni severe comportamentale copiilor cu
probleme; insuficienta cooperare a şcolii cu familia; învăţămîntul formal.
Mass-media poate influenţa în sens negativ delincvenţa juvenilă; or, violenţa văzută la
televizor sau la cinematograf duce la creşterea agresivităţii şi a criminalităţii în rîndul
copiilor şi tinerilor.
Dacă rolul delincventului este interpretat de un actor simpatizat de copii, efectele
negative sînt mai mari, copiii străduindu-se să-l imite. Literatura, filmele, programele de
jocuri pe calculator care proslăvesc infracţiunea, violul sau crima constituie pentru copii
un veritabil drog, promovîndu-le un comportament pe măsura celor citite şi văzute.12
În baza studiului efectuat asupra tinerilor infractori în 2005, s-a stabilit că în calitate
de cauze ale delincvenţei proprii ei identifică: prima ar fi dezorganizarea din cadrul
familiei – 78,3%; a doua: condiţiile de viaţă – 51% şi lipsa unei protecţii sociale
adecvate din partea statului – 59,9%; desfrîul social – 35% (alcoolismul, drogurile,
prostituţia, etc.), influenţa mediului de prieteni – 45%; carenţele educative şi afective –
28,3%.13
Cauzele şi factorii delincvenţei juvenile sînt complexe. În această ordine de idei,
Institutul pentru Problemele Internaţionale din Atlanta, în urma unei cercetări efectuate în
1984, care a cuprins statele europene, a ajuns la concluzia că evoluţia delincvenţei
juvenile este favorizată de: lipsa unei supravegheri din partea părinţilor; influenţa
prietenilor; influenţa mass-media; lipsa autocontrolului în copilărie; influenţa societăţii;
influenţa anturajului şcolar şi lipsa educaţiei adecvate. Cu toate acestea, analiza literaturii
de specialitate şi investigaţiile sociologice efectuate în prezentul studiu ne-au permis
evidenţierea unui set de cauze cu rol determinant în ceea ce priveşte formele de
comportament infracţional juvenil şi gruparea lor pe patru coloane: psihoindividuale;
psihopedagogice; sociopsihologice şi sociale.14 Totodată, avînd în vedere toate cauzele
nominalizate, Principiile de la Riyadh au stabilit modalităţi de prevenire a acestora. (a se
vedea Anexa 1).

156
Referinţe:
1. I. Ciobanu. - Factorii ereditari (antropologici) ai criminalităţii // Revista Naţională de
Drept, 2006, nr. 6/15, p.15.
2. Ibidem, p.15.
3. C.M. Gavrilescu ş.a. Delincvenţa juvenilă, o problem a soicetăţii, de ieri, de azi, de
mîine…http://www.didactic.ro
4. Ibidem.
5. Constantin Ciornei-Donighian. Probleme ale minimizării delincvenţei juvenile: aspecte
sociale (în baza investigaţiei sociologice din judeţul Iaşi - România): Teză de doctor în
sociologie, p.63 //www.cnaa.acad.md
6. Stănciulescu Elisabeta. Sociologia educaţiei familiale. - Vol. I, Iaşi:Polirom, 1997, p.91.
7. Constantin Ciornei-Donighian. Op.cit., p.65.
8. Buciuceanu Mariana. Probleme sociale ale comportamentului delincvent în rîndul
tineretului (în baza investigaţiilor sociologice efectuate în Republica Moldova, p.59 //
www.cnaa.acad.md
9. Ibidem, p.58.
10. Pantelimon Golu şi alţii. Op. cit., p.167.
11. C.M. Gavrilescu ş.a. Op.cit.; http://www.didactic.ro
12. Ibidem
13. Buciuceanu Mariana. Op.cit., p.56.
14. Ibidem, p.54.

157
VII. Cadrul instituţional de luptă contra delincvenţei juvenile
1. Rolul ONU, al CE şi al UE în prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile

Evoluţia delincvenţei juvenile în societate, cu deosebiri de la o ţară la alta, sau de

la o frecvenţă la alta, a atenţionat şi a constituit obiectul cercetării organismelor
internaţionale, atît al organizaţiilor guvernamentale, cît şi al celor neguvernamentale.
Organizaţia Naţiunilor Unite s-a preocupat mereu de elaborarea unor ansambluri
minime de reguli susceptibile de aplicare minorilor delincvenţi. ONU promovează un
„proces de reformă a dreptului penal” în privinţa minorilor delincvenţi.1
Organul principal cu atribuţii în domeniu, din cadrul ONU, este Consiliul
Economic şi Social (ECOSOC), ajutat în activitatea sa de către Comisiile economice
regionale şi de către alte comisii specializate ce includ experţi în diverse domenii, fie
comitete ad-hoc. De asemenea, în scopul asigurării prevenţiei delincvenţei minorilor, este
de remarcat activitatea Comitetului pentru prevenirea crimei şi luptă împotriva
delincvenţei.
ONU organizează odată la 5 ani Congresul internaţional pentru combaterea,
prevenirea şi tratamentul delincvenţilor. Rolul covîrşitor al ONU a fost exercitat odată cu
adoptarea de către Adunarea Generală în 1989 a Convenţiei cu privire la drepturile
copilului. Preocupări în materie au fost şi anterior adoptării Convenţiei: în 1924 la al V-
lea Congres al Ligii Naţiunilor, care a adoptat cinci puncte privind drepturile copilului;

158
„Declaraţia de la Geneva”; Declaraţia ce conţinea zece principii privind bunăstarea şi
protecţia copilului din 1959 adoptată de Adunarea Generală; Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice din 1966, care în art.6 alin.(5) stipula: „o condamnare la
moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de persoane sub vîrsta de 18 ani” sau
art.14 alin.(4) conform căruia „procedura aplicată tinerilor va ţine seama de vîrsta lor şi
de interesul reeducării lor”.
Primul Congres al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi
tratamentul delicvenţilor, care a avut loc la Geneva în 1955, adoptă Reguli minime
standard pentru tratamentul deţinuţilor şi aprobate de Consiliul Economic şi Social în
Rezoluţiile sale nr.663C (XXIV) din 31 iulie 1957 şi nr.2076 (LXII) din 13 mai 1977.
Al doilea Congres ONU a avut loc la Londra în 1960, fiind preocupat de noi forme
ale delincvenţei juvenile, de impactul mass-media asupra delincvenţei juvenile şi de
privaţiunea de libertate de scurtă durată aplicată minorilor.
În 1965, al treilea Congres ONU, care a avut loc la Stockholm, a avut ca temă
„Prevenirea crimei şi a delincvenţei”, fiind abordate probleme privind combaterea
recidivismului şi măsurile speciale de prevenire a acestuia, tratamentul aplicat tinerilor
delincvenţi.
Al cincilea Congres ONU, intitulat „Prevenirea crimei şi calitatea vieţii”, a permis
abordarea problemelor privind tratamentul judiciar al tinerilor, înainte şi după trecerea la
actul delincvent, acestea fiind considerate de o mare importanţă în prevenirea
delincvenţei.
Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor se situează printre
primele documente cu caracter de recomandare pe care le-a promulgat ONU. S-a ajuns
să se recunoască că aceste texte au efect pe scară mondială. Chiar dacă există, încă, astăzi
ţări în care punerea lor în practică se află doar la nivel de aspiraţie, nefiind tradusă în
realitate, acest Ansamblu de reguli minime continuă să exercite o influenţă importantă
asupra personalului penitenciarelor. Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985 adoptă în
cadrul celui de-al şaptelea Congres Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor
Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la
Beijing). Adoptarea acestor standarde a pornit de la recunoaşterea
faptului că tinerii, nefiind decâî la stadiile iniţiale de dezvoltare a personalităţii lor, au
nevoie, pentru a se dezvolta psihic şi intelectual şi pentru a se integra mai bine în

159
societate, de o atenţie şi o asistenţă deosebite şi trebuie să fie protejaţi de lege potrivit
condiţiilor care garantează liniştea, libertatea, demnitatea şi siguranţa lor. Date fiind
modificările rapide şi de cele mai multe ori radicale ale stilurilor de viaţă a tinerilor şi ale
formelor şi dimensiunilor criminalităţii juvenile, reacţiile societăţii şi ale justiţiei la
criminalitatea şi delincvenţa juvenilă sînt de cele mai multe ori reprimante şi de
neadaptat. Se impune, deci, necesitatea de a revedea şi de a evalua programele şi măsurile
existente şi de a planifica justiţia pentru minori în contextul mai larg al obiectivelor
dezvoltării globale.2 Printre obiectivele Regulilor de la Beijing figurează sistemul justiţiei
pentru minori care trebuie să asigure bunăstarea minorilor şi să facă în aşa fel încât
reacţia faţă de delincvenţii juvenili să fie întotdeauna corespunzătoare circumstanţelor
delincvenţilor şi delictelor.
Al optulea Congres al ONU a avut loc la Havana în 1990 cu genericul
„Cooperarea internaţională pentru prevenirea crimei şi pentru justiţie penală în
perspectivele secolului XXI”. Tematica este una generală, dar care a făcut referiri şi la
strategiile de prevenire a delincvenţei minorilor.
De asemenea, o importantă realizare a ONU o reprezintă Regulile de la Rijadh,
adică Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile, adoptate prin
Rezoluţia din 45/112 14 decembrie 1998.
Intervenţia ONU se face nu doar faţă de delincvenţii minori, dar şi faţă de
prevenirea victimizării minorilor. Astfel, pe plan internaţional, interesul faţă de
fenomenul maltratării copiilor a crescut progresiv, pe măsură ce au fost relevate, mai ales
de către mass-media, tot mai multe cazuri de abuz, în toate colţurile lumii. Practic,
aproape în fiecare zi, sînt depistate noi situaţii de copii neglijaţi, abuzaţi, mutilaţi, vînduţi,
traficaţi. Extinderea acestui flagel tinde să devină o problemă socială majoră, de
actualitate şi destul de răspîndită, peste tot în lume. La primul Congres mondial privind
lupta împotriva exploatării sexuale a copiilor în scopuri comerciale (Stockholm-Suedia,
august 1996), au fost adoptate Declaraţia şi Planul Mondial de Acţiune pentru eliminarea
exploatării sexuale a copiilor în scopuri comerciale, iar statele reprezentate s-au angajat
să elaboreze propriile planuri naţionale. Cel de-al doilea Congres internaţional cu această
temă a avut loc între 17-20 decembrie 2001, la Yokohoma (Japonia).
Consiliul Europei este o organizatie interguvernamentala ale carei obiective sînt:

• Protejarea drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului;

160
 • Favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii
culturale a Europei;
• Cautarea soluţiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană:
discriminarea minorităţilor, xenofobia, intoleranţa, bioetica şi clonarea umană,
terorismul, traficul de fiinţe umane, crima organizată şi corupţia,
cibercriminalitatea, violenţa contra copiilor etc.;
• Dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor politice,
legislative şi constituţionale.

Ceea ce propune Consiliul Europei – perfecţionarea cadrului legislativ în domeniul

combaterii delincvenţei juvenile – este primordial. Procesul presupune reglementări
eficiente privind protecţia minorilor infractori, conforme cu cerinţele europene în materie,
sub cele două aspecte esenţiale: prevenirea delincvenţei juvenile şi recuperarea minorului
infractor prin modalităţi cît mai adecvate vîrstei acestuia. Procesul este necesar şi,
totodată, conform cu soluţiile pe care le recomandă Consiliul Europei în privinţa reacţiei
sociale la delincvenţa juvenilă. Forul european sugerează, în textele recomandărilor din
ultimii ani, soluţii care includ decriminalizarea, medierea, realizarea de structuri noi şi
crearea de instituţii apte să conducă la rezolvarea modernă şi umanitară a problemelor
legate de ocrotirea juridică a minorului infractor.
Actele normative de bază privind reglementarea domeniului delincvenţei juvenile
sînt Convenţia europeană a drepturilor omului, care asigură şi garantează respectarea
drepturilor omului, inclusiv a minorilor, jurisprudenţa CtEDO, care interpretează textul
Convenţiei adaptînd-o la evoluţia vieţii sociale şi Convenţia europeană privind drepturile
copilului, care recunoaşte în special drepturi specifice minorilor stabilind că drepturile
fundamentale ale minorilor trebuie să constituie obiectul unei protecţii particulare.
Implicîndu-se activ în problemele delincvenţei juvenile, Consiliul Europei iniţiază
fie diverse activităţi, fie elaborează numeroase recomandări, cum ar fi3:
• Recomandarea nr. R (85)11 asupra poziţiei victimei în procesul penal (Strasbourg,
1985);
• Recomandarea nr. R (86)4 asupra violenţei în cadrul familiei (1986);
• Recomandarea 1065 a Adunării Parlamentare a CE referitoare la comerţul şi alte
forme de exploatare a copiilor (Strasbourg 1987);

161
 • Recomandarea nr. R (87)19 adoptată de Comitetul de Miniştri la 17 septembrie
1997 (Strasbourg 1988) privind organizarea prevenirii criminalităţii;
• Recomandarea nr. R (87)7 asupra principiilor referitoare la răspîndirea
videoprogramelor cu caracter violent, brutal sau pornografic (1989);
• Recomandarea nr. R(91)11 a Comitetului de Miniştri asupra exploatării sexuale,
pornografiei şi prostituţiei, ca şi asupra traficului de copii şi tineri adulţi (adoptată
la 9 septembrie 1991);
• Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre
referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei
juvenile (adoptate de Comitetul de Miniştri la 24 septembrie 2003 la cea de a 853-
a ca şedinţă a viceminiştrilor);
• Recomandarea 22(2002) a Comitetului de Miniştri către statele membre privind
îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile
comunitare;
• Recomandarea nr. R(92)16 a Comitetului de Miniştri către statele membre
referitoare la regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate.
La fiecare cinci ani Consiliul Europei desfăşoară Conferinţe de politică penală în
materia delincvenţei juvenile. În prezent un loc important în orientările de principiu ale
CE îl ocupă ideea depenalizării unor fapte săvîrşite de minori, precum şi evitarea, pe cît
posibil, a procedurii judiciare pentru sancţionarea faptelor comise de minori, prin
transformarea anumitor infracţiuni în contravenţii administrative sau încălcări ale legii
civile, astfel încît să se evite desfăşurarea unei proceduri penale.4
În baza Recomandărilor Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre
referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile
„delincvenţă” s-a considerat a fi acţiunile care cad sub incidenţa legii penale, dar în
acelaşi timp recunoscînd că în unele ţări ea include comportamentul antisocial şi/sau
deviant care poate cădea sub incidenţa legii administrative sau civile. În conformitate cu
aceste recomandări, statele trebuie să dezvolte un spectru mai larg de sancţiuni şi măsuri
comunitare inovatoare şi mai eficiente (dar totuşi proporţionale). Ele trebuie să adreseze
direct comportamentul infractor, dar şi nevoile infractorului. Ele trebuie să implice şi
părinţii infractorului sau alt reprezentant legal (cu excepţia cazului cînd acest lucru este
considerat contraproductiv) şi, atunci cînd este posibil şi oportun, să acorde victimei

162
medierea, restaurarea şi repararea. Culpabilitatea trebuie să reflecte mai bine vîrsta şi
gradul de maturitate a infractorului şi să corespundă mai multor niveluri de dezvoltare a
infractorului, iar măsurile penale să fie aplicate în mod progresiv pe măsura creşterii
responsabilităţii individuale. De asemenea, reflectînd tranziţia extinsă spre maturitate, ar
trebui să fie posibil ca adulţii sub vîrsta de 21 ani să fie trataţi într-un mod comparabil cu
cel al minorilor şi să li se aplice aceleaşi intervenţii, în cazul în care judecătorul consideră
că ei nu sînt tot atît de maturi şi responsabili pentru acţiunile lor ca şi adulţii.
Sistemul european are o bogată experienţă dezvoltată prin jurispudenţa sa în baza
Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Astfel, este
recunoscută cauza V. contra Regatului Unit, care este eminentă în jurisprudenţă prin
interpretarea vîrstei responsabilităţii penale, Curtea statuînd că daca un copil este judecat
şi recunoscut vinovat, atunci el trebuie condamnat, dar lui nu i se poate imputa aceeaşi
pedeapsă ca şi unui matur şi, avînd în vedere imaturitatea sa, vinovăţia lui ar fi mai
redusă, de aceea măsurile de reeducare ar fi mai eficace.
În cauza Bouamar contra Belgiei, Curtea a examinat legalitatea plasării unui minor
într-o casă de arest, cu titlu de măsură provizorie de supraveghere. În speţă, Naim
Bouamar a locuit din iunie 1977 pînă în mai 1978 în diferite cămine pentru minori,
beneficiind de o acţiune socială preventivă. Din iunie 1978 el a constituit obiectul unor
măsuri judiciare. În 1980, jurisdicţiile pentru tineri iau împotriva lui diferite măsuri
provizorii, printre care nouă plasări în închisoare, fiecare avînd o durată maximă de 15
zile. Toate aceste măsuri se înscriau în cadrul unei proceduri de urgenţă, prevăzute de art.
53 din Legea din 1965 privind protecţia tineretului. Acestea se întemeiau pe
imposibilitatea materială de a găsi o persoană fizică sau o instituţie care să-l primească pe
loc, luînd în calcul şi comportamentul periculos al acestuia.
În baza Hotărîrii din 29 februarie 1988, Curtea a statuat asupra încălcării art.5 alin.(1),
potrivit căruia „orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi
lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: ... d) dacă
este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărîtă pentru educaţia sa sub supraveghere
sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii în faţa autorităţilor competente”. Potrivit
Curţii, se impune a fi luată în consideraţie necesitatea exercitării controlului asupra
respectării „regularităţii”, inclusiv „căile legale” privind detenţia lui Bouamar. Or,
„regularitatea” implică nu doar respectarea legislaţiei naţionale, dar şi conformitatea

163
măsurii privative de libertate cu scopul prevăzut de art.5: protejarea împotriva
arbitrarului. În cazul de faţă, o acumulare inutilă a măsurilor de plasare în arest nu
urmărea nici un scop educativ.
În cauza S.C. contra Regatului Unit din 10.11.2004, Curtea a costatat încălcarea art.6
alin.(1) al Convenţiei. În fapt, minorul, de 11 ani, a fost condamnat pentru tentativă de jaf
cu aplicarea violenţei. Spre deosebire de cauza V. contra Regatului Unit, în cauza
respectivă, unde prin examene medicale s-a dovedit că reclamantul avea deficienţe
psihice necorespunzătoare vîrstei sale şi rămînea în urmă cu dezvoltarea faţă de semenii
săi, Curtea a pus la îndoială faptul că reclamantul minor ar fi putut fi capabil să participe
realmente la procesul său în măsura asigurată de art.6 alin.(1) după care „orice persoană
are dreptul la judecarea în mod echitabil, … de către o instanţă… care va hotărî…asupra
temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa” .
Uniunea Europeană, de asemenea, tinde să reglementeze sau să stabilească un
cadru legal de contracarare a delincvenţei juvenile. În acest sens este de menţionat
Rezoluţia Parlamentului European din 21 iunie 2007 privind delincvenţa juvenilă: rolul
femeilor, al familiei şi al societăţii (2007/2011(INI)), prin care se „subliniază faptul că
fenomenul delincvenţei juvenile poate fi combătut în mod eficient numai prin adoptarea
unei strategii integrate la nivel naţional şi european, care va cuprinde trei principii
directoare: prevenţia, măsurile judiciare şi extrajudiciare şi integrarea socială a
delincvenţilor minori". Tinzînd spre o strategie europeană, Rezoluţia menţionează:
• Se recomandă statelor membre, în colaborare cu Comisia, să elaboreze şi să
adopte fără întîrziere o serie de norme şi principii directoare minime în
domeniul delincvenţei juvenile, comune tuturor statelor membre, în
domeniul delincvenţei juvenile, care să se axeze pe cei trei piloni
fundamentali reprezentaţi, în primul rînd, de prevenţie, în al doilea rînd, de
măsurile judiciare şi extrajudiciare şi, în al treilea rînd, de reabilitare,
integrare şi reinserţie socială, pe baza principiilor stabilite la nivel
internaţional prin Regulile de la Beijing şi Principiile de la Riyadh, prin
Convenţia ONU privind drepturile copilului, precum şi prin alte convenţii
internaţionale în acest domeniu;
• Se consideră că obiectivul unei abordări comune la nivel european ar trebui
să fie acela de a elabora modele de intervenţie pentru soluţionarea şi

164
 gestionarea delincvenţei juvenile, în timp ce recursul la măsuri privative de
libertate şi la sancţiuni penale ar trebui să constituie ultima alegere şi să fie
pus în aplicare doar atunci cînd se consideră absolut necesar;
• Se consideră că integrarea şi participarea tinerilor la toate chestiunile şi
deciziile care îi privesc sînt condiţii indispensabile pentru definirea unor
soluţii comune, care să se bucure de succes; motiv din care consideră, că
asesorii instanţelor pentru minori ar trebui nu doar să aibă experienţă în
domeniul educaţiei tinerilor, ci şi să fi beneficiat de o pregătire care să-i
sensibilizeze la problema violenţei în rîndul tinerilor;
• Se subliniază că unul din elementele de prevenire şi de combatere a
delincvenţei juvenile constă în dezvoltarea unei politici de comunicare care
să permită sensibilizarea publicului la aceste probleme, eliminarea violenţei
din mass-media şi sprijinul mediilor audiovizuale a căror grilă de programe
nu este axată exclusiv pe programe violente; solicită, în consecinţă, fixarea
unor norme europene cu scopul de a limita difuzarea violenţei atît în mediile
audiovizuale, cît şi în presa scrisă;
• Se salută intrarea în vigoare a unui cadru european de autoreglementare,
prin care întreprinderile europene se angajează în favoarea protejării
adolescenţilor şi copiilor care folosesc telefoane mobile; subliniază, prin
urmare, necesitatea unor propuneri concrete din partea Comisiei,
constrîngătoare la nivel european, în ceea ce priveşte informarea şi
sensibilizarea legate de navigarea sigură pe Internet şi utilizarea sigură a
telefoanelor mobile.
În baza Planului de Acţiuni Republica Moldova-Uniunea Europeană, expres se
stabilesc şi se impun a fi soluţionate următoarele probleme:
- situaţia dificilă a copiilor cu disabilităţi, institutionalizaţi şi a celor în conflict cu legea;
-incapacitatea statului de a diminua numărul de copii institutionalizaţi;
-asistarea episodică a copilului aflat în dificultate;
-centrarea asistenţei pe problemele de urgenţă şi mai puţin pe prevenirea apariţiei
factorilor de risc;
-accesul limitat la asistenţa medicală;
-insuficienţa serviciilor sociale comunitare;

165
-existenţa copiilor care nu frecventează şcoala primară şi a unui număr impunător de
copii care nu frecventează instituţiile preşcolare, în special cei cu vîrsta de pînă la 5 ani;
-insuficienţa oportunităţilor de reintegrare socială a minorilor delicvenţi;
-accesul limitat la informaţia şi consultanţa privind drepturile şi libertăţile copilului;
-insuficienţa centrelor de asistenţă, educaţie şi informare pentru copii;
-rata inaltă a mortalităţii infantile;
-creşterea numărului de copii afectaţi de HIV/SIDA;
-existenţa diferitelor forme de abuz faţă de copii (traficul de copii);
-divizarea confuză a responsabilităţilor între structurile şi nivelurile autorităţilor
administraţiei publice ;
-ineficienţa şi/ sau insuficienţa parteneriatului dintre structurile guvernamentale şi
societatea civilă în vederea soluţionării problemelor copilului.

Referinţe:
1. Ortansa Brezeanu. Minorul şi legea penală. – Bucureşti: All Beck, 1998, p.73.
2. Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la

administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing).

3. M. Coca-Cozma ş.a. Justiţia pentru minori. – Bucureşti: Universul

Juridic, 2003, p.85.

4. Ibidem, p.86.

2. Cadrul legal instituţional în Republica Moldova în materia delincvenţei juvenile

Deoarece în Republica Moldova nu există o structură executivă unică care ar avea
în competenţa sa combaterea delincvenţei juvenile, printre organismele interne ce au
obiectivul de protecţie a drepturilor copiilor şi cel de combatere a delincvenţei juvenile se
enumeră a fi:

Ministerul Afacerilor Interne (în continuare – MAI) este un organ central de

specialitate al statului, menit să apere, în baza respectării stricte a legilor, viaţa,
integritatea corporală, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, toate formele de proprietate,
interesele societăţii şi ale statului contra atentatelor criminale şi altor acţiuni ilegale, să
menţină ordinea de drept şi securitatea publică, precum şi să exercite supravegherea de

166
stat în domeniul protecţiei civile şi asigurării apărării împotriva incendiilor pe întreg
teritoriul ţării.1

Conform ordinului nr.223 al Ministrului de Interne din 24 august 1998, şefii de

departamente, direcţii şi servicii ale MAI sînt obligaţi să antreneze toate subdiviziunile
organelor de poliţie pe teren în participarea activă la profilaxia infracţiunilor în rîndul
minorilor. Conducătorii subdiviziunilor organelor de poliţie au obligaţia: să includă în
planurile de lucru probleme privind profilaxia contravenţiilor şi infracţiunilor în rîndul
minorilor; să asigure controlul asupra participării subalternilor la depistarea persoanelor
minore care încalcă legea, a părinţilor şi altor persoane ce favorizează comiterea
delictelor de către minori; să întreprindă măsuri pentru creşterea profesională a
lucrătorilor de poliţie ce se ocupă cu combaterea infracţionalităţii juvenile.

Cele mai mari implicaţii în combaterea delincvenţei juvenile o are Direcţia

Generală Poliţe Ordine Publică, prin Secţia minori şi moravuri din cadrul Direcţiei
profilaxie, iar în raioane – inspectorii pentru minori şi moravuri, care au în grijă
problemele minorilor delincvenţi, profilaxia delincvenţei juvenile, a violenţei în familie, a
traficului de copii, prostituţiei, inclusiv juvenile, şi contracararea pornografiei.

Secţia minori şi moravuri a DP a Direcţiei Generale Poliţie Ordine Publică îşi

desfăşoară activitatea de combatere şi profilaxie a criminalităţii în rândurile minorilor în
conformitate cu:

- Hotărârea Guvernului nr.566 din 15.05.03 „Despre aprobarea măsurilor speciale pentru
combaterea şi profilaxia criminalităţii în rîndurile minorilor”;
- Hotărârea Guvernului nr.727 din 16.06.03 „Despre aprobarea Strategiei naţionale
privind protecţia copilului şi familiei”;
- Hotărîrea Guvernului nr.1219 din 09.11.01 cu privire la combaterea traficului de fiinţe
umane;
- Hotărîrea Guvernului nr.233 din 28.03.01 cu privire la combaterea vagabondajului,
cerşitului şi fenomenului „copiii străzii”;
- Hotărârile Colegiului MAI, planurile SMM, DP, DGOP şi al MAI;
- Regulamentul cu privire la organizarea activităţii inspectorilor pentru minori ale
organelor afacerilor interne, aprobat prin ordinul MAI nr. 400 din 10.11.04;
- Regulamentul poliţiei moravuri, aprobat prin ordinul MAI nr. 327 din 03.09.2003.

167
 Având ca bază realizarea sarcinilor trasate în actele normative menţionate, Secţia
minori şi moravuri îşi orientează activitatea spre:

- perfecţionarea cadrului legislativ privind copilul aflat în conflict cu legea;

- perfecţionarea sistemului de combatere şi profilaxie a delincvenţei juvenile;

- completarea calitativă cu cadre a serviciilor teritoriale de ramură;

- intensificarea activităţii de profilaxie şi combatere a criminalităţii juvenile prin
desfăşurarea unui complex de acţiuni preventiv-profilactice asupra minorilor cu
comportament deviat şi a familiilor dezorganizate;

- organizarea unei conlucrări eficiente cu administraţia publică locală, organele de

protecţie socială, organele de tutelă şi curatelă, oficiile forţelor de muncă, instituţiile de
învăţământ şi, nu în ultimul rînd, cu Consiliul Naţional pentru Protecţia Drepturilor
Copilului;
- monitorizarea prin intermediul serviciilor mass-media a activităţii de combatere şi
profilaxie a delincvenţei juvenile.

Pe parcursul celor 6 luni ale anului 2008, în cadrul acţiunilor de profilaxie

exercitate de Secţie au fost depistate şi luate la evidenţă 240 familii dificile şi 1088
minori delincvenţi. Un rol aparte întru soluţionarea problemelor existente în rîndul
minorilor se acordă instituţiilor de învăţămînt, precum şi copiilor rămaşi fără
supravegherea părinţilor, aceştia fiind plecaţi la muncă peste hotare. Astfel, conform
datelor din subdiviziunile teritoriale, în ţară sunt 98.812 copii rămaşi fără supravegherea
părinţilor, dintre care circa 27.816 sînt lipsiţi de îngrijirea ambilor părinţi.2

În cadrul comisariatelor de poliţie sînt create Inspectorate pentru minori (IPM)

care funcţionează în baza Regulamentului cu privire la organizarea activităţii
inspectoratelor pentru minori ale organelor afacerilor interne, aprobat în ultima redacţie
prin ordinul Ministrului Afacerilor Interne pe 24 august 1998, nr.223. În IPM activează
unul sau mai mulţi inspectori pentru minori, în funcţie de numărul minorilor în localitatea
dată. Aceştia se ocupă în special de două categorii de minori: cei judecaţi sau aflaţi sub
urmărire penală pentru comiterea infracţiunilor şi cei care au comis fapte considerate
periculoase pentru societate dar care, potrivit legislaţiei, nu sînt considerate infracţiuni.
Inspectorii pentru minori sînt informaţi despre fiecare caz de aducere a copiilor la
comisariatele de poliţie pentru comiterea de infracţiuni sau contravenţii.

168
 Centrul de plasament temporar al minorilor (Centrul de triere) este un serviciu
specializat independent din cadrul Ministerului de Interne, care se ocupă de îngrijirea
temporară a copiilor de la 3 la 18 ani lipsiţi de îngrijirea părinţilor. Centrul activează în
prezent în baza Regulamentului aprobat prin Ordinul Ministrului de Interne din 31 mai
2002. Această instituţie este plasată în municipiul Chişinău şi aici sînt aduşi copii care:

- au fost abandonaţi;

- ai căror părinţi sînt decedaţi, necunoscuţi, puşi sub interdicţie judecătorească; decăzuţi
din drepturile părinteşti;

- îndreptaţi la şcoli speciale pentru copii şi adolescenţi cu deficienţe de comportament,

pînă la executarea hotărîrilor judecătoreşti;

- copii care au părăsit familia şi au nevoie de ajutor şi protecţie din partea statului;

- care au părăsit şcolile speciale, alte instituţii pentru copii;

- copii cu vîrsta de pînă la 14 ani care sînt consideraţi să fi comis acţiuni periculoase
pentru societate şi necesită izolare urgentă, pînă la executarea hotărîrilor judecătoreşti;

- copii care s-au adresat personal solicitînd ajutor.

În conformitate cu Planul măsurilor suplimentare de profilaxie şi combatere a

fenomenului vagabondajului, cerşitului şi „copiilor străzii” în perioada celor 6 luni ale
anului 2008, de către subdiviziunile teritoriale au fost înregistrate 853 cazuri de
plasament în Centrul de Plasament Temporar al Minorilor (în 2007 – 769), fiind plasaţi
626 (în 2007 – 535) „copii ai străzii” dezintegraţi de familie, dintre care 5 locuitori ai
altor state (în 2007 – 2).

Din numărul total de minori plasaţi în CPTM 180 sînt elevi ai gimnaziilor-internat;
377 (în 2007 – 295) elevi ai şcolilor generale; 26 (în 2007 – 42) de vîrstă preşcolară.
Centrul respectiv dispune de o capacitate de plasare zilnică a 25 copii cu vîrsta 3-18 ani.

În pofida măsurilor întreprinse, minorii delicvenţi continuă să părăsească domiciliul,

ocupându-se cu cerşitul şi practicînd vagabondajul.

Din categoriile nominalizate în perioada vizată în CPTM au fost plasaţi: 141 fete
(în 2007 – 182), 712 băieţi (în 2007 – 587), 301 cu vîrsta de 3-14 ani (în 2007-341), 224

169
cu vîrsta de 14-15 ani (în 2007 – 193) şi 328 cu vîrsta de 16-17 ani (în 2007 – 235).
Cele mai frecvente cazuri de părăsire a domiciliului fără ştirea maturilor şi a instituţiilor
de învăţământ sînt frecvente în raioanele Ialoveni –72, Străşeni – 54, Călăraşi – 37,
Anenii-Noi – 33, Criuleni – 29, Orhei – 27, Hînceşti – 27, Ungheni – 21, Cahul – 13,
Basarabeasca – 12, Rezina – 13, Nisporeni – 13, Cimişlia – 13 etc.3

De asemenea, pe lîngă alte ministere de ramură şi departamente, un rol covîrşitor

revine şi Consiliului Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului, organ
guvernamental menit să asigure elaborarea şi implementarea politicilor de protecţie a
drepturilor copilului şi familiei. În baza Regulamentului Consiliului Naţional pentru
Protecţia Drepturilor Copilului4, acesta este constituit din reprezentanţi ai autorităţilor
publice centrale şi locale, precum şi din reprezentanţi ai organismelor internaţionale şi ai
organizaţiilor nonguvernamentale naţionale care activează în domeniu.

Printre obiectivele Consiliului se numără:

- asigurarea respectării prevederilor Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului,

a altor documente internaţionale în domeniu la care Republica Moldova este parte şi a
legislaţiei naţionale privind protecţia drepturilor copilului şi familiei;
- identificarea direcţiilor prioritare de intervenţie în domeniul protecţiei drepturilor
copilului şi familiei;
- promovarea politicilor naţionale privind protecţia drepturilor copilului şi familiei;
- coordonarea activităţilor de elaborare a strategiilor şi programelor guvernamenatle
privind protecţia drepturilor copilului şi familiei;
- consolidarea parteneriatului social în domeniul protecţiei drepturilor copilului şi
familiei.

În acelaşi timp, organele autorităţilor publice locale creează consilii raionale,

municipale, locale pentru protecţia drepturilor copilului. Aceste consilii prezintă spre
examinare organelor competente ale statului cazurile de încălcare a drepturilor copilului,
cazurile copiilor delincvenţi şi ale părinţilor care nu-şi îndeplinesc obligaţiunile
părinteşti.

170
 În cadrul Primăriei Chişinău activează Direcţia municipală pentru protecţia
drepturilor copilului (DMPDC) care este o structură a Consiliului Municipal, creată
prin decizia Primăriei nr.19 din 16.07.1997. În calitatea sa de organ executiv al autorităţii
tutelare în municipiul Chişinău, Direcţia îndeplineşte următoarele atribuţii5:
• monitorizarea şi controlul respectării principiilor şi normelor stabilite prin
Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Hotărârea
Parlamentului nr.408-XII din 12.12.1990, precum şi prin celelalte convenţii
internaţionale;
• monitorizarea şi controlul respectării standardelor minime pentru
organizarea şi funcţionarea sistemului de servicii şi instituţii din municipiu
care asigură promovarea şi respectarea drepturilor copilului, îngrijirea
copiilor aflaţi în dificultate şi a celor cu handicap, verificarea modului în
care sînt respectate drepturile copilului aflat în dificultate în familia
naturală, extinsă sau adoptivă;
• formularea de propuneri către autorităţile competente privind suspendarea
sau încetarea activităţilor care pun în pericol sănătatea, dezvoltarea fizică
ori psihică a copilului şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a persoanelor
juridice responsabile;
• identificarea copiilor aflaţi în dificultate de pe teritoriul municipiului,
elaborarea şi aprobarea măsurilor de protecţie a acestora, acceptînd forma
optimală de plasare a copilului în familie (naturală, extinsă, de plasament
etc.);
• coordonarea activităţii serviciilor municipale, întreprinderilor, instituţiilor,
organizaţiilor obşteşti etc. în ce priveşte lucrul cu familiile şi copiii,
protecţia drepturilor copilului şi intereselor lor.
În cadrul Direcţiei activează două servicii:
I. Serviciul reintegrare familială şi adopţie, care deţine următoarele funcţii:
• examinează sesizările cu privire la copiii abandonaţi în instituţiile medicale
(maternităţi, spitale de copii etc.);
• ţine evidenţa copiilor abandonaţi, refuzaţi etc. în casele de copii
(republicană şi municipală), centrele de plasament de tip familial (statale şi
neguvernamentale) şi propune măsuri de protecţie a lor;

171
 • propune măsuri de protecţie pentru copiii ai căror părinţi nu au putut fi
identificaţi în urma evaluării situaţiei de către autoritatea tutelară de la
domiciliu;
• supraveghează evidenţa copiilor orfani, rămaşi fără ocrotirea părintească şi
aflaţi sub tutelă şi/sau curatelă în sectoarele municipiului Chişinău;
II. Serviciul asistenţă juridică şi psihosocială, care urmăreşte:
• supravegherea bazei de date referitor la situaţia copiilor aflaţi în dificultate
din familiile socialmente vulnerabile;
• verificarea condiţiilor de trai, a nivelului educaţional şi a dezvoltării
generale a copilului care are nevoie de ajutorul statului, executînd planul cu
privire la ocrotirea drepturilor copilului;
• acordarea susţinerii familiilor care au nevoie de ajutor material, ajutor
umanitar, ajutor în rezolvarea problemelor de sănătate;
• apărarea drepturilor copilului în instanţe de judecată ş.a.
Printre subdiviziunile DMPDC sînt :
 Direcţiile pentru protecţia drepturilor copilului de sector
 Centrele comunitare pentru copii de la locul de trai
 Centrele de zi pentru copii cu nevoi speciale
 Centrele comunitare specializate pentru copii şi tineri
 Centrele de plasament temporar
 Serviciul de asistenţă parentală profesionistă.

Referinţe:

1. Hotărîre cu privire la structura organizatorică, limita efectivului şi Regulamentul

Ministerului Afacerilor Interne, nr. 844 din 30.07.98// Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1998, nr.75-76/756.
2. http://www.mai.md/dir-profilax/dgpop0608/
3. Ibidem
4. Hotărîrea Guvernului RM privind aprobarea Regulamentului Consiliului Naţional pentru
Protecţia Drepturilor Copilului nr. 409 din 09.04.1998// Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1998, nr.60-61.
5. http://chisinau.md/d14

3.Justiţia juvenilă: realităţi şi perspective

172
 În conformitate cu Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al
statelor membre referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul
justiţiei juvenile, „sistemul de justiţie juvenilă este definit drept element oficial al unei
abordări mai largi privind crimele tinerilor. În afară de instanţele pentru minori, ele
cuprind organele sau agenţiile oficiale, cum ar fi poliţia, procuratura, specialiştii în drept,
serviciul de probaţiune şi instituţiile penale. Colaborează strîns cu agenţiile pertinente,
cum ar fi cele de sănătate, educaţie, servicii sociale şi de protecţie şi organele
neguvernamentale, cum ar fi cele de sprijin al victimelor şi martorilor”.1
Conform acestor recomandări, principalul scop al justiţiei juvenile şi al măsurilor
asociate pentru abordarea delincvenţei juvenile ar fi:
1) de a preveni comiterea infracţiunilor şi recidiva;
2) de a (re)socializa şi (re)integra infractorii;
3) de a satisface nevoile şi interesele victimelor.
Sistemul justiţiei juvenile trebuie privit ca un element al unei strategii comunitare lărgite
pentru prevenirea delincvenţei juvenile, care tine cont de întreg contextul în care s-a
comis infracţiunea: familia lărgită, şcoala, vecini, prieteni.
Dintre toate etapele procedurii justiţiei juvenile, anume arestarea şi perioada care
urmează imediat după aceasta, este cea cînd minorul poate fi supus abuzurilor. În acest
sens fetele sunt deosebit de vulnerabile. De asemenea, minorii sunt în pericol de a fi
lipsiţi de prezenţa persoanelor apropiate: părinţi, lucrător social, reprezentant legal.
Standardele internaţionale, inclusiv prevederile Convenţiei privind drepturile copilului,
prevăd expres că la privaţiunea de libertate se va recurge doar ca la o ultimă soluţie şi
numai pentru o perioadă cît se poate de minimală. Această normă se aplică inter alia,
înainte de examinare în instanţa de judecată2.
Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, procedura în cauzele privind minorii este
reglementată de titlul III al Codului de Procedură Penală din 2003, fiind una dintre
procedurile speciale. Astfel, în conformitate cu art. 477 al CPP RM, la soluţionarea
chestiunii privind aplicarea măsurii preventive în privinţa minorului, în fiecare caz se
discută, în mod obligatoriu, posibilitatea transmiterii lui sub supraveghere. Transmiterea
sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei de către unul din
părinţi, tutore, curator sau de către o altă persoană demnă de încredere, precum şi de către
conducătorul instituţiei de învăţămînt speciale unde învaţă minorul, de a asigura

173
prezentarea acestuia, cînd va fi citat, la organul de urmărire penală sau la instanţă,
precum şi de a contracara aplicarea măsurilor preventive. Reţinerea minorului, precum şi
arestarea lui preventivă, pot fi aplicate doar în cazuri excepţionale cînd au fost săvîrşite
infracţiuni grave cu aplicarea violenţei, deosebit de grave sau excepţional de grave.
Conform art.166 alin.(6) CPP RM reţinerea minorului nu poate depăşi 24 de ore, iar
conform art.186 alin. (4) CPP RM, învinuiţilor minori durata ţinerii în stare de arest
preventiv poate fi prelungită numai pînă la 4 luni. De asemenea, despre reţinerea sau
arestarea preventivă a minorului se înştiinţează imediat procurorul şi părinţii sau alţi
reprezentanţi legali ai minorului, fapt care se consemnează în procesul-verbal de reţinere.
Majoritatea societăţilor, în diferite măsuri şi în diferite moduri, demult au acceptat
că atunci cînd este implicat un minor, tratarea lui trebuie să se facă într-un mod deosebit,
diferit de al adulţilor. Minorii acuzaţi de comiterea unei infracţiuni în prezent au dreptul
la un tratament în care se ia în deplină consideraţie, vîrsta, circumstanţele în care s-a aflat
minorul, motivul faptei comise.
În multe state există instanţe specializate pentru minori. Cu toate acestea,
standardele internaţionale nu prevăd explicit instituirea unui şir de instanţe de judecată
separate special pentru minori. Aceasta se explică prin realitatea existentă, conform
căreia multe state nu au avut niciodată instanţe specializate în acest sens. Încurajarea
creării unor instanţe specializate derivă din art.40.3 al Convenţiei privind Drepturile
Copilului după care „statele părţi trebuie să tindă să promoveze instituirea legilor,
procedurilor, autorităţilor şi instituţiilor în special aplicabile copiilor bănuiţi, acuzaţi, sau
recunoscuţi că au încălcat legislaţia penală...”.
În unele ţări se face încercatrea de a găsi căi viabile şi constructive de evitare a
contactului „inutil” a copilului sau a adolescentului cu sistemul de justiţie. Aceasta este
oportun pentru infractorii acuzaţi pentru prima dată de comiterea unor infracţiuni
neînsemnate. Alternativele ar putea însemna examinarea cazului de către un alt organ
decît judecata, sau ele ar putea fi incluse în joc la o etapă mai timpurie, înainte de
audiere3.
Una dintre modalităţi de evitare a contactului minorului cu sistemul justiţiei formal
ar fi plasarea în cauţiune. În acest caz, organul poliţiei ar putea decide, după o consultare
cu familia minorului, cu asistentul social, de a nu înainta acuzaţii oficiale, dar de a-l
avertiza că la o următoare repetare a faptei el va fi supus procedurii ordinare. Alternative

174
similare la procesul judiciar există sub o vastă diversitate, fiind reprezentate de organe
instituite special ca un substituent al sistemului formal judecătoresc, care însă
soluţionează cauzele mai puţin grave. Astfel de exemple sunt în Franţa, Scoţia, Noua
Zeelandă, Australia, Filipine etc. Potrivit sistemului de „audiere a copiilor” din Scoţia,
care nu poate fi aplicat în cazul infracţiunilor grave, în loc de prezentare în faţa curţii de
judecată penală, minorul se prezintă la o audiere, condiţiile căreia sunt mai puţin formale
decît la şedinţa de judecată. La această şedinţă, o comisie de membri neprofesionişti
instruiţi, după o discuţie cu familia, lucrătorii sociali, învăţătorii şi copilul respectiv, iau o
decizie bazată pe interesele minorului. Deciziile luate la astfel de şedinţe pot fi supuse
apelului în instanţa de judecată. În America Latină se practică soluţionarea prin
recurgerea la asistenţă socială, astfel minorul fiind plasat în custodia părinţilor sau a
membrului responsabil din societate4.
Din perspectivele enunţate, actualmente tot mai des există tendinţa implementării
justiţiei restaurative faţă de minori.
Termenul de justiţie restaurativă a fost utilizat pentru prima dată de către
psihologul american Albert Eglash оn 1977, pentru a descrie orientările din domeniul
justiţiei penale. Cu această ocazie, Eglash a identificat trei paradigme diferite de justiţie:
paradigma retributivă, distributivă şi restaurativă. Spre deosebire de paradigma
retributivă care pune accentul pe sancţionarea infractorului şi paradigma distributivă care
se centrează pe reabilitarea infractorului, justiţia restaurativă are la bază ideea reparării
prejudiciului produs victimei5.
Deosebirile dintre modelul restaurativ şi paradigma clasică de justiţie retributivă
sunt vizibile. În primul rînd, în cazul justiţiei restaurative infracţiunea nu mai este văzută
ca o violare a legilor, a Statului, ci ca un prejudiciu produs persoanelor şi comunităţii.
Dacă în cadrul sistemului penal victimele sunt cel mai adesea ignorate, unii autori
vorbesc chiar de o re-victimizare a acestora, în cadrul justiţiei restaurative victimele au un
rol central. Primul obiectiv al procesului de justiţie restaurativă este, acela de a repara
prejudiciul produs victimei, de a răspunde nevoilor acesteia. În acelaşi timp, victima are
posibilitatea de a-şi exprima opinia cu privire la modul de sancţionare a infractorului. La
rîndul lor, infractorii sunt trataţi într-o manieră mult mai adecvată nevoilor lor. Justiţia
restaurativă pune accentul pe responsabilizarea infractorilor şi pe compensarea/ reparaţia
pe care aceştia o pot oferi victimelor. În acelaşi timp, se pune accentul pe reintegrarea

175
socială a acestora atît ca modalitate mult mai umană de a trata infractorii, cît şi ca
modalitate concretă de a se evita recidiva6.
Prin urmare, justiţia restaurativă funcţionează pe baza unor principii în virtutea
cărora activităţile derulate în cazul producerii unor infracţiuni sunt orientate spre:
-„crearea condiţiilor necesare participării personale a celor afectaţi în cea mai
mare măsură (în special infractorul şi victima, dar şi familiile acestora şi
comunitatea);
- luarea în considerare a contextului social în care s-a produs infracţiunea;
- orientarea către soluţionarea problemelor în sens preventiv;
- flexibilitatea practicilor (creativitate)”7.
Rezoluţia 2002/12 a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind Principiile
fundamentale privind utilizarea programelor restaurative în materie penală conţine
unele precizări conceptuale referitoare la termenii utilizaţi mai des atunci cînd se face
referire la justiţia restaurativă, condiţiile de utilizare a programelor de justiţie
restaurativă, principii şi standarde de implementare a practicilor de justiţie restaurativă şi
recomandări privind dezvoltarea programelor de justiţie restaurativă.
Drept model al unei justiţii restaurative sunt strategiile adoptate în Anglia şi Ţara
Galilor din ultimii ani, potrivit acestora urmează a se respecta trei principii ale acestui
nou tip de intervenţie judiciară pentru minori8:
1. reparaţia - facilitarea unor forme de reparaţie făcute de tinerii delincvenţi victimelor
şi/sau comunităţilor victimizate;
2. responsabilitatea - încurajarea copiilor şi tinerilor infractori şi a părinţilor acestora de
a-şi asuma activ responsabilitatea pentru fapta comisă;
3. reintegrarea - favorizarea reconcilierii dintre minorii delincvenţi şi victimele acestora
şi reacceptarea lor cu drepturi depline în comunitate.
Dar, totuşi nici un system alternative sau restaurativ, nu poate înlocui rolul
instanţei de judecată în cazul unor fapte grave. Ceea ce este important în cazul modelelor
restaurative este ca minorul să conştientizeze pericolul social al faptei comise, odată ce el
nu o recunoaşte, atunci cauza trebuie supusă procesului formal.
În Republica Moldova, potrivit prevederilor art. 474 CPP RM, urmărirea penală şi
judecarea cauzelor privind minorii, precum şi punerea în executare a hotărîrilor

176
judecătoreşti privind minorii, se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările de
rigoare. Şedinţa de judecare a cauzei în privinţa minorului, de regulă, nu este publică.
În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii, afară de
circumstanţele generale, urmează a se stabili (art.475 CPP RM):
1) vîrsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);
2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală,
volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi
necesităţile lui;
3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului;
4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.
În cazul cînd se constată că minorul suferă de debilitate mintală, care nu este legată
de o boală psihică, trebuie să se stabilească, de asemenea, dacă el a fost pe deplin
conştient de săvîrşirea actului. Pentru a se stabili aceste circumstanţe, vor fi ascultaţi
părinţii minorului, învăţătorii, educatorii lui şi alte persoane care ar putea comunica
datele necesare, precum şi se va cere efectuarea unei anchete sociale, prezentarea
documentelor necesare şi se vor efectua alte acte de urmărire penală şi judiciare.
Potrivit art. 479 CPP RM, audierea bănuitului învinuitului, inculpatului minor nu
poate dura mai mult de 2 ore fără întrerupere, iar în total nu poate depăşi 4 ore pe zi. La
audierea bănuitului învinuitului, inculpatului minor, participarea apărătorului şi a
pedagogului sau psihologului este obligatorie. Pedagogul sau psihologul este în drept, cu
consimţămîntul organului de urmărire penală, să pună întrebări minorului, iar la sfîrşitul
audierii, să ia cunoştinţă de procesul-verbal sau, după caz, de declaraţiile scrise ale
minorului şi să facă observaţii în scris referitor la plenitudinea şi corectitudinea înscrierii
lor.
La terminarea urmăririi penale în privinţa minorului, organul de urmărire penală,
prin ordonanţă motivată, poate să nu prezinte învinuitului minor unele materiale ale
urmăririi penale care, la părerea sa, pot influenţa negativ asupra minorului, însă aceste
materiale se prezintă reprezentantului legal al minorului.
De asemenea, în calitate de modalitate a aplicării justiţiei restaurative, legislaţia
Republicii Moldova admite instituţia medierii în procesul penal. În conformitate cu
Legea Republicii Moldova cu privire la mediere nr.134-XVI din 14.06.20079 « medierea
reprezintă o modalitate alternativă de soluţionare a conflictului dintre părţi pe cale

177
amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane. Medierea se bazează pe încrederea pe care
părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le
acorde asistenţă în soluţionarea conflictului prin obţinerea unei soluţii reciproc
acceptabile, eficiente şi durabile». Dacă, la medierea în cauzele penale, una dintre părţi
este minor, participarea pedagogului sau psihologului este obligatorie.
În general, la adoptarea sentinţei în procesul unui minor, instanţa de judecată
urmează să examineze posibilitatea liberării de pedeapsa penală a minorului sau
suspendării condiţionate a executării pedepsei de către minor. În cazul liberării minorului
de pedeapsa penală cu internarea lui într-o instituţie specială de învăţămînt şi reeducare
sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi cu aplicarea măsurilor de
constrîngere cu caracter educativ, instanţa informează despre aceasta organul specializat
de stat respectiv şi pune în sarcina lui efectuarea controlului asupra comportării minorului
condamnat.
Potrivit Regulilor de la Beijing, pedeapsa capitală nu se aplică infracţiunilor
comise de minori, iar minorii nu sunt dispuşi pedepselor corporale. Printre măsurile
sancţionatoare recomandate ar fi (pct. 18.1):
a) Ordonarea ajutorului orientării şi supravegherii;
b) Probaţiune;
c) Ordonarea intervenţiei serviciilor comunitare;
d) Amenzi, indemnizaţie, restituire;
e) Ordonarea unui regim intermediar sau al altuia;
f) Ordonarea participării la unele reuniuni ale grupurilor de orientare şi la alte activităţi
analoage;
g) Ordonarea plasării într-o familie sau într-un centru comunitar sau într-un alt mediu
educaţional;
h) Alte hotărâri pertinente.
Plasarea unui minor într-o instituţie este întotdeauna o măsură de ultimă
instanţă, iar durata ei trebuie să fie cât mai scurtă cu putinţă.
În cazul în care este aplicată pedeapsa privativă, este indispensabilă
separarea minorului de adulţi, aceasta făcîndu-se în vederea evitării abuzurilor şi a
influenţei negative din partea celor din urmă.

178
 În vederea asigurării principiului umanismului, este recentă adoptarea Legii
RM Nr. 188 din 10.07.2008 privind amnistia în legătură cu declararea anului 2008 An al
Tineretului10 în baza căreia procesul penal încetează la faza de urmărire penală sau la cea
de judecare referitor la infracţiunea săvîrşită pînă la adoptarea prezentei legi de către
persoana în vîrstă de pînă la 21 de ani.

Referinţe:
1. Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre
referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei
juvenile//adoptate de Comitetul ed Miniştri la 24.09.2003 la cea de-a 853 şedinţă a
vice miniştrilor.
2. Seminar de instruire pentru avocaţi „Acordarea asistenţei juridice şi psiho-sociale pentru copii în
sistemul de justiţie penală”, Chişinău, 29-30 octombrie, 2004.
3. Ibidem
4. Ibidem
5. Apud James Dignan. Understanding victims and restorative justice. - Open
University Press, 2005, p. 94.
6. INSTITUTUL NAŢIONAL DE CRIMINOLOGIE. PROGRAME DE JUSTIŢIE
RESTAURATIVĂ ОN LUMEA CONTEMPORANĂ (ANALIZĂ
DOCUMENTARĂ)//
http://www.criminologie.ro/INC/Lang/Romana/Study/Programe%20de%20justitie
%20restaurativa%20in%20lumea%20contemporana%20-%20Rezumat.pdf
7. Tony Marshall, Restorative Justice: An Overview, Home Office Research
Development and Statistics Directorate, 1999,p.5
8. INSTITUTUL NAŢIONAL DE CRIMINOLOGIE. PROGRAME DE JUSTIŢIE
RESTAURATIVĂ ОN LUMEA CONTEMPORANĂ (ANALIZĂ
DOCUMENTARĂ)//
http://www.criminologie.ro/INC/Lang/Romana/Study/Programe%20de%20justitie
%20restaurativa%20in%20lumea%20contemporana%20-%20Rezumat.pdf
9. Legea Republicii Moldova cu privire la mediere nr.134-XVI din 14.06.2007//
Monitorul Oficial nr.188-191/730 din 07.12.2007
10. Legea RM Nr. 188 din 10.07.2008 privind amnistia în legătură cu declararea anului
2008 An al Tineretului 18.07.2008 în Monitorul Oficial Nr. 127-130, art Nr : 516.

179
Capitolul VII. Combaterea delincvenţei juvenile
§1. Prevenirea delincvenţei juvenile
Toate eforturile făcute în investigarea şi stabilirea cauzelor, factorilor delincvenţei
juvenile, au drept scop în sine trasarea unor politici de prevenire a delincvenţei juvenile.
Însăşi prevenirea tinde să reducă frecvenţa unor comportamente, de altfel incriminate în
legea penală, precum şi alte fapte decît cele penale, prin a evita comiterea lor viitoare, fie
a evita aplicarea unei sancţiuni.
Această activitate se materializează prin elaborarea unor programe şi proiecte de
asistenţă socială şi juridică, precum şi a unor măsuri de natură administrativă şi penală
care pun accentul pe caracterul reeducativ şi resocializator al sancţiunilor şi pedepselor şi
pe diversificarea formelor de prevenire şi recuperare socială a tinerilor delincvenţi1.

180
 Politicile de prevenire includ două orientări:
I.-concepţii extensive (lato sensu), după care prevenirea s-ar manifesta prin reacţia faţă de
delincvenţă, inclusiv prin sancţiuni penale, dar care urmăreşte contracararea oricărei
acţiuni deviante;
II.-concepţii limitate (stricto sensu) care trasează o linie distinctivă între prevenire şi
represiune, cea din urmă trebuind să existe înainte de comiterea infracţiunii, adică odată
cu stabilirea sancţiunilor în legea penală, avînd deci un rol preventiv general.
Reieşind din conceptele nominalizate şi din sarcinile prevenţiei, aceasta ar avea un
dublu caracter2:
a) General-social, îndreptat spre identificarea şi înlăturarea cauzelor şi condiţiilor
generale care determină sau favorizează manifestări deviante în rîndul anumitor
categorii de tineri, implicînd acţiunea concretă a tuturor instanţelor cu rol de
socializare, integrare şi control din societate;
b) Special-legal, reprezentat de sistemul de sancţiuni şi pedepse de natură
disciplinară, administrativă sau penală, îndreptat spre combaterea şi înlăturarea
anumitor „situaţii” delincvente sau cu privire la anumiţi delincvenţi, implicînd
acţiunea instituţiilor şi organizaţiilor specializate cu funcţii de socializare şi
control social.
Principiile Natiunilor Unite pentru prevenirea delincventei juvenile (Principiile de la
Riyadh) stabilesc expres că „prevenirea delincvenţei juvenile este o parte importantă în
prevenirea criminalităţii in societate. Prin implicarea în sistemul legislativ, adoptarea
unor activităţi sociale folositoare, a unei orientări umaniste spre societate şi nu egoistă,
persoanele tinere pot dezvolta o atitudine necriminogenă”.
Principiile de la Riyadh au trei caracteristici principale:
1. Sunt cuprinzătoare;
2. Promovează o abordare activă;
3. Consideră minorii participanţi deplini în cadrul relaţiilor din societate.
Printre Principiile fundamentale de la Rijadh sunt:
1. Prevenirea cu succes a delicvenţei juvenile necesită eforturi din partea întregii
societăţi cu scopul asigurării unei dezvoltări armonioase a adolescenţilor, urmărind şi
stimulând evoluţia personalităţii lor încă de la vârsta cea mai fragedă.

181
2. În sensul acestor Principii, se va avea în vedere orientarea spre copil. Persoanele
tinere trebuie să joace un rol activ şi să accepte parteneriatul în cadrul societăţii şi nu
trebuie să fie considerate simple obiecte ale socializării sau supravegherii.
3. În cadrul aplicării acestor Principii, conform sistemelor juridice naţionale, bunăstarea
persoanelor tinere, de la vârsta cea mai fragedă, trebuie să devină punctul central al
oricărui program preventiv.
4. Necesitatea şi importanţa unor politici progresiste de prevenire a delicvenţei şi analiza
sistematică şi elaborarea unor măsuri trebuie acceptate de la sine. Acestea trebuie să
evite incriminarea şi pedepsirea copilului pentru un comportament care nu dăunează
grav dezvoltării copilului şi care nu îi prejudiciază pe alţii. Aceste politici şi măsuri
trebuie să aibă în vedere:
a) Asigurarea acelor înlesniri, mai ales în domeniul educaţional, care să permită
satisfacerea nevoilor persoanelor tinere şi care să servească ca punct de sprijin
pentru salvgardarea dezvoltării personale a tinerilor, mai ales a acelora care, în
mod evident, sunt în pericol sau se confruntă cu riscuri sociale şi care au nevoie de
protecţie şi grijă socială.
b) Concepte şi abordări speciale în vederea prevenirii delicvenţei, pe baza unor legi,
acţiuni, facilităţi şi a unei reţele de asigurarea a serviciilor, şi a posibilităţilor de
comitere a
infracţiunilor, precum şi a eliminării condiţiilor care duc la aceasta;
c) Intervenţia oficială trebuie să se producă, în primul rând, în interesul general al
persoanelor tinere şi să se bazeze pe corectitudine şi echitate;
d) Salvgardarea bunăstării, dezvoltării, drepturilor şi intereselor tuturor persoanelor
tinere;
e) Convingerea că comportamentul sau atitudinea tinerilor care nu se conformează
normelor şi valorilor sociale generale se datorează, de cele mai multe ori,
procesului de maturizare şi creştere şi tinde să dispară spontan la cei mai mulţi
indivizi care se apropie de maturitate;
f) Convingerea, după părerea majorităţii experţilor, că etichetarea unui tânăr ca
“deviant”, “delincvent” sau “predelincvent” contribuie deseori la apariţia unui
model de comportament nedorit al tinerilor.

182
5. Trebuie create servicii şi programe pentru comunitate, cu scopul prevenirii delicvenţei
juvenile, mai ales acolo unde nu au fost încă înştiinţate organismele corespunzătoare.
Organizaţiile oficiale de control social trebuie solicitate numai ca ultim mijloc de
acţiune.
Principiile de la Riyadh prevăd măsurile care ar preveni delicvenţa juvenilă la mai multe
niveluri, în special:

• prevenirea primară, adică măsurile generale care promovează echitatea socială şi

posibilităţi egale, care în aşa fel abordează cauzele fundamentale ale delicvenţei, aşa
ca sărăcia şi alte forme de marginalizare;
• prevenirea secundară, adică măsurile de acordare a asistenţei copiilor identificaţi ca
fiind expuşi unui risc deosebit, aşa ca acei copii ale căror părinţi singuri sunt într-o
situaţie deosebit de dificilă sau acei care nu îngrijesc de copiii sau îngrijesc într-un
mod corespunzător;
• prevenirea terţiară, care implică planuri menite pentru evitarea contactului inutil cu
sistemul judiciar formal şi alte măsuri care ar preveni comiterea repetată a
infracţiunilor.
Pe lîngă modelul susţinut de Principiile de la Riyadh, denumit modelul social, doctrina
subliniază şi modelul situaţional. Acesta din urmă are drept scop amenajarea locurilor
vulnerabile în care riscul de a atrage infracţiuni este mai mare. Este de notat că prevenirea
socială are două forme principale:
a) prevenirea prin dezvoltare, orientată în mod special spre individ şi familia sa şi
b) prevenirea comunitară, prin acţiuni la nivelul societăţii,a localităţii, dar a căror
finalitate să fie tot individul3.
Toată această diversitate are ca scop elaborarea metodelor şi tratamentelor aplicate
minorilor la diferite nivele în vederea asigurării prevenţiei. De asemenea, Recomandările
Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre referitoare la noile moduri
de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile, recomandă (pct.4)
„dezvoltarea de măsuri mai eficiente şi adecvate de prevenire a comiterii infracţiunilor şi
recidivei în rîndul membrilor tineri ai minorităţilor etnice, grupurilor de tineri, tinere şi a
celor sub vîrsta responsabilităţii penale”. În acest sens unul dintre obiectivele politicii
penale a Republicii Moldova a fost „Perfecţionarea sistemului de combatere şi profilaxie
a delicvenţei juvenile” stabilite prin Hotărîrea Guvernului RM despre aprobarea

183
măsurilor speciale pentru combaterea şi profilaxia criminalităţii în rîndurile minorilor
nr. 566 din 15.05.20034.
Doar prevenirea socială este eficace pe termen lung, deoarece acţionează asupra
tinerilor inadaptaţi în contextele sociale în care trăiesc: familie, şcoală, grup de prieteni,
cartier, localitate. În acest sens, acţiunile preventive au o dublă orientare: pe de o parte,
spre factorii care anticipează o dezvoltare inadecvată a persoanei şi a familiei sale şi, pe
de altă parte, spre comunitatea în care trăiesc aceştia. În mod deosebit, prevenirea socială
dezvoltă programe de ameliorare precoce a competenţelor de viaţă ale minorilor, de
eliminare a carenţelor parentale, de creare a condiţiilor pentru o bună evoluţie intelectuală
şi morală a familiei, de îmbogăţire a mediului educativ în care trăiesc minorii (pre)
delincvenţi. A te purta civilizat, a nu ţipa, a-ţi controla violenţa, a respecta regulile, a-ţi
impune să fii bun cu cei din jur, aţi oferi ajutorul, a face faţă fricii, a-i preţui pe cei
apropiaţi, nu sunt achiziţii atît de facile pe cît par la prima vedere. Cu cît vulnerabilitatea
socială a copiilor şi părinţilor este mai mare, cu atît riscul apariţiei şi menţinerii
conduitelor antisociale este mai amplu5.
Printre subiecţii care asigură realizarea prevenţiei ar fi:
-pentru că prevenirea are o aplicare şi o importanţă „locală” îndeosebi, subiecţi în acest
caz ar trebui să fie organismele de nivel local, şi care concomitent ar fi descentralizate, or
numai astfel ele ar cunoaşte necesităţile zonei respective;
-deşi „prevenirea se face mai curînd pentru oameni, decît prin ei 6”, totuşi comunităţii îi
revine un rol important în exercitarea prevenţiei;
-organele de drept: poliţie, instanţe de judecată, organe de executare a pedepselor etc.;
-organele care asigură securitatea, îndeosebi ale organizaţiilor, instituţiilor etc.
Prin definiţie, deci, am zice că prevenirea este un proces social permanent, ce
constă în aplicarea măsurilor sociale, culturale, economice, politice, administrative şi
juridice, în scopul de a evita săvîrşirea faptelor prejudiciabile, prin identificare,
neutralizarea şi eliminarea cauzelor fenomenului criminal.

§2.Politici de prevenire şi de resocializare a delincvenţilor minori

Pe plan internaţional mereu s-au elaborat recomandări privind prevenirea
criminalităţii la general, inclusiv şi a delincvenţei juvenile, cum ar fi:

184
1 - Rezoluţia 1995/9 a Consiliului economic şi social al ONU - « Directive pentru
prevenirea criminalităţii urbane » ;
2 - Recomandarea (2000)20 a Consiliului Europei privind rolul intervenţiei psihosociale
precoce în prevenirea comportamentelor criminale ;
3 - Recomandarea nr. (87) 20 a Consiliului Europei referitor la reacţiile sociale faţă de
delincvenţa juvenilă ;
4 - Planul de acţiune Milano - ONU, 1985 ;
5 - Recomandarea nr. R (96) 8 a Consiliului Europei privind politica penală într-o Europă
în transformare ;
6 - Recomandarea nr. R (89) 12 a Consiliului Europei privind educaţia în închisori ;
7 - Strategia corecţională canadiană - obiective, principii, programme ;
8 - Proiectul O.M.S. privind « Sănătatea în închisori » ;
9 -Programul cadru al Comunitatii Europene privind prevenirea criminalitatii 2003-
2007 (22 iulie 2002) ;
10 - Recomandarea Consiliului Europei R(87)19 a Comitetului de Ministrii ai statelor
membre privind organizarea si prevenirea criminalităţii.
În baza acestora statele elaborează modele şi programme de prevenţie. Programele
de tratament în care sunt incluşi tinerii delincvenţi se bazează pe o diversitate de metode
terapeutice.
Reintegrarea este scopul stabilit al întregii justiţii juvenile în general. Foarte des
cu această sau o oarecare altă denumire, aşa ca “reabilitarea”, ea este înţeleasă ca un
simplu ajutor acordat infractorului în vederea reîntoarcerii lui în comunitate. De fapt,
este mai util de a privi reintegrarea ca un proces care încearcă să se întoarcă “la origine”,
privind minorul ca fiind “în pericol” deosebit de a comite infracţiuni şi luând măsurile
corespunzătoare la adresa lui/ei, precum şi familiei, pentru a reduce acest pericol pe cât se
poate de posibil. Deci, deşi reintegrarea urmează a fi obiectul măsurilor specifice expuse
în special în textele legilor internaţionale opţionale – de exemplu, privind instruirea
profesională, consilierea, eliberarea condiţionată - există o mare similaritate între
măsurile de prevenire care urmează a fi prevăzute la toate cele trei nivele şi acelea
propuse nemijlocit pentru reintegrare. În regula 1.3 a Regulilor de la Beijing se notează
necesitatea “măsurilor pozitive cu mobilizarea deplină a tuturor resurselor posibile,
inclusiv a familiei, voluntarilor, grupurilor comunitare, precum şi a şcolilor şi altor

185
instituţii comunitare, în scopul promovării bunăstării adolescenţilor, în vederea reducerii
necesităţii de intervenţie în cadrul legii…”7

Potrivit pct. 21 al Recomandării 22(2002) a Comitetului de Miniştri către statele

membre privind îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi
măsurile comunitare, programele şi intervenţiile pentru reintegrarea infractorilor trebuie
să se bazeze pe metode variate. La conceperea programelor şi intervenţiilor, în contextul
sancţiunilor şi măsurilor comunitare, trebuie acordată o atenţie specială impactului lor
probabil asupra infractorilor, mai ales în ceea ce priveşte:

- abilităţi de bază (de exemplu abilitatea de a citi şi socoti, de a rezolva probleme, de a

se descurca în relaţiile personale şi familiale, comportament prosocial);

- nivelul educaţional şi situaţia ocupaţională;

- posibila dependenţă de droguri, alcool, medicamente;

- adaptarea orientată spre comunitate.

Trebuie acordată o atenţie specială dezvoltării unor programe şi intervenţii pentru

infractori care au recidivat cu infracţiuni grave sau care sunt de aşteptat să o facă. În
lumina recentelor descoperiri ale cercetătorilor, aceste programe şi intevenţii ar trebui să
folosească mai ales metode comportamentale cognitive, de exemplu învăţarea
infractorilor să se gîndească la implicaţiile comportamentului lor infracţional, sporirea
conştiinţei lor de sine şi a autocontrolului, recunoaşterea şi evitarea situaţiilor care
precedă acte infracţionale şi oferirea posibilităţii de a exersa comportamentul pro-social
(pct.23 Rec 22(2002)CE).

În acelaşi context, Recomandarea nr. R(92)16 a Comitetului de Miniştri către statele

membre referitoare la regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate,
iniţiază şi defineşte un nou concept cel de „participare comunitară” necesar pentru
resocializare, care cuprinde toate formele de ajutor, remunerat sau nu, exercitat în timp,
parţial sau intermitent şi propusă autorităţii de executare de către organizaţiile pblice sau
private şi de persoane individuale din comunitate. Participarea comunitară trebuie
utilizată cu scopul de a permite delincvenţilor să dezvolte legături reale cu comunitatea,
de a-i face conştienţi de interesul pe care comunitatea li-l arată şi de a lărgi posibilităţile
de contacte şi sprijin (pct. 46).

186
 Participarea comunitară îşi exercită rolul în procesul ispăşirii pedepsei de către
condamnat, îndeosebi faţă de cei privaţi de libertate, şi aceasta în scopul de a-i facilita
contactul cu exteriorul, de a-l ajuta să revină la viaţa mondenă după ispăşirea pedepsei.
De exemplu, în Norvegia, deţinuţii au aceleaşi drepturi la servicii publice ca şi restul
populaţiei, ceea ce include servicii sociale, asistenţă în plasarea în cîmpul muncii şi
cazare, servicii medicale, educaţie şi dezvoltare culturală. Aceste servicii sunt prestate
deţinuţilor de către agenţiile din comunitate. Un rol similar îl exercită şi Centrele de
Justiţie Comunitară din oraşele Republicii Moldova, care activează în vederea susţinerii
persoanelor ce se liberează din locurile de detenţie în scopul reintegrării lor sociale.
Centre de Justiţie Comunitară activează începînd cu 2007 în oraşele Soroca, Comrat,
Rezina, Făleşti, Teleneşti, Bălţi, Cahul, Edineţ, avînd tendinţa extinderii. În cadrul
acestora activează consilierii de probaţiune, care urmăresc scopul de a reintegra minorul
în comunitate, prin ameliorarea unor probleme identificate. La faza presentenţială,
consilierii, întocmesc referate de evaluare psiho-socială a personalităţii
minorului/tînărului. Întocmirea referatului de evaluare psiho-socială se realizează la
solicitarea instanţei de judecată sau a organului de urmărire penală. De asemenea, se
desfăşoară activităţi de asistenţă şi consiliere psiho-socială cu minorul/tînărul aflat în
conflict cu legea, cauza penală aflîndu-se în etapa urmăririi penale sau în procedură de
judecare. Scopul activităţii de asistenţă şi consiliere este reintegrarea socială, sporirea
gradului de siguranţă socială şi prevenirea specială. Beneficiarii de asistenţă şi consiliere
sunt persoanele pînă la 25 ani, adică minori şi tineri. În derularea activităţii lor centrele
urmăresc:

-corectarea comportamentului infracţional prin conştientizarea de către minor a faptei

săvîrşite, a consecinţelor acesteia şi a responsabilităţii pentru fapta comisă;

-motivarea minorului în vederea dezvoltării responsabilităţii şi autodisciplinei;

-sprijinirea minorului în vederea satisfacerii unor nevoi speciale referitoare la

educaţie, pregătire profesională, loc de muncă, plasament temporar etc.8

În exercitarea activităţii de asistenţă şi consiliere sunt atraşi şi alţi subiecţi; autorităţile

locale, organizaţii neguvernamentale, agenţi economici etc.

Singurul mod de contracarare a fenomenului delincvenţei juvenile constă într-o

strategie integrată, la nivel naţional şi european. O astfel de strategie va trebui să includă

187
trei principii directoare: prevenirea, măsurile judiciare şi măsurile extrajudiciare (între
care includerea socială a tuturor tinerilor). În această ordine de idei, Parlamentul
European a trasat unele strategii ale politicii de prevenire şi resocializare a delincvenţilor
minori, cum ar fi9 :
I. Politici la nivel naţional
Toţi actorii societăţii trebuie implicaţi direct în definirea şi aplicarea unor strategii
naţionale. Este nevoie de o politică integrată şi eficientă în plan şcolar, social, familial şi
educativ, care să contribuie la transmiterea valorilor sociale şi civice şi la socializarea din
timp a tinerilor. Reducerea inegalităţilor sociale şi a sărăciei în rândul copiilor este,
totodată, crucială.
Prevenirea delincvenţei juvenile ar trebui exercitată după cum urmează:
- la nivel primar (pentru toţi cetăţenii)
- la nivel secundar (minorilor cu comportament delincvent ocazional)
- la nivel tertiar (minorilor cu comportament delincvent persistent)
Printre măsurile preconizate ar fi un concediu parental de un an, cursuri de formare
pentru cadrele didactice, cursuri de gestionare a situaţiilor conflictuale şi "o foaie de
parcurs" Europeană, destinată mass-mediei.
II.Politici la nivel European
Statele Membre, în colaborare cu Comisia europeană, ar trebui să stabilească fără
întârziere standarde minime şi principii directoare comune în ce priveşte acţiunile de
prevenire a delincvenţei juvenile. N-ar trebui să se recurgă la măsuri grave sau la
sancţiuni penale decât în ultimă instanţă şi doar atunci când este absolut necesar.
Comisia ar trebui să instituie un Observator European pentru Delincvenţa
Juvenilă, care să centralizeze statistici de la Statele Membre, să asigure schimb de bune
practici şi să planifice programe noi inter-regionale, Europene şi internaţionale.
Comisia este invitată, totodată, să propună un program-cadru la nivel comunitar,
cu acţiuni de prevenire, de sprijin al iniţiativelor organizaţiilor interguvernamentale şi al
cooperării inter-statale, cu posibilităţi de finanţare a proiectelor-pilot regionale şi locale.
Programul ar contribui la promovarea practicilor la scară europeană, şi ar asigura
infrastructuri sociale şi pedagogice.
Generalizînd, am menţiona diversitatea politicilor sau programelor de prevenire şi
de resocializare printre care10 :

188
- programme de prevenire bazate pe mobilizarea eforturilor comunităţii, ca cele de
probaţiune, vizează eliberarea condiţionată, în anumite condiţii şi înainte de termen,
fie suspendarea sentinţei în condiţiile unei bune conduite sub supraveghere, prin
convocare periodică în faţa unui ofiţer de probaţiune;
- programme clinice de orientare şi ghidare a minorilor care ridică probleme speciale,
cum ar fi terapia şi consilierea individuală, terapia de grup ;
- programme zonale de prevenire a delincvenţei juvenile (exemplu notoriu fiind
Proiectul Zonei Chicago iniţiat în 1933 de către Clifforg Shaw);
- programe de intervenţie în sprijinul familiilor avînd copii în situaţii de risc.

Referinţe:
1. Dan Banciu, Sorin Rădulescu. Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi
prevenire socială.- Bucureşti, Lumina Lex, 2002, p. 183.
2. Ibidem, p.183-184.
3. M. Cusson: „Prevenir la delinquance”, PUF, Paris, 2002, pag.75.
4. Hotărîrea despre aprobarea măsurilor speciale pentru combaterea şi profilaxia
criminalităţii în rîndurile minorilor nr. 566 din 15.05.2003// Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.87-90/600 din 23.05.2003.
5. Dr. Gheorghe Florian. PREVENIREA CRIMINALITĂŢII. TEORIE ŞI
PRACTICĂ.Institutul Naţional de
Criminologie//http://www.criminologie.ro/INC/Lang/Romana/Study/Prevenirea
%20%20criminalitatii%20-%20teorie%20si%20practica%20-%20Rezumat.pdf
6. Philippe Robert. Les politiques de prévention de la délinquance à l’une de la recherche. – Paris, editions
L’Harmattan, 1991, p.18.
7. Justiţia Juvenilă. - Centrul Internaţional de Dezvoltare a Copilului (Innocenti),Florenţa – Italia, p. 26.
8. Reforma Penală. Buletin Informativ// nr.1, 2008, IRP, p.12.
9. http://www.europarl.europa.eu
10. Florentina Grecu, Sorin M. Rădulescu. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană.
– Bucureşti, Lumina Lex, 2003, p. 407-420.

ANEXA 1
Principiile Natiunilor Unite pentru prevenirea delincventei juvenile.
(Principiile de la Riyadh)
Rezolutia 45/112 14 decembrie 1998 (a 68-a Sesiune Plenara)
Adunarea Generala,
Avand in vedere Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Pactul International privind
drepturile sociale si culturale si Pactul International cu privire la Drepturile Politice si Civile, ca
si alte instrumente internationale care au de-a face cu bunastarea persoanelor tinere, inclusiv
standardele stabilite in Organizatia Internationala a Muncii.

189
Luand in considerare Declaratia Drepturilor Omului, Conventia Drepturilor Copilului si
Regulile Standardului Minim ale Natiunilor Unite pentru Administrarea justitiei copiilor
(Regulile de la Beijing).
Reamintind de rezolutia 40/33 din 29 noiembrie 1983, in care Adunarea Generala a adoptat
Regulile Standardului Minim ale Natiunilor Unite despre Prevenirea Crimei si Tratamentul
Infractorilor.
Reamintind de asemenea ca Adunarea Generala in rezolutia sa 40/35 din 29 noiembrie a cerut
pentru ca dezvoltarea standardelor pentru prevenirea delincventei juvenile prin care Statele
Membre vor sprijini formularea si implementarea programelor si politicilor specializate, asistenta
accentuata, grija si implicarea comunitatii. Si a cerut si Consiliului Economic si Social sa
raporteze la al VIII-lea Congres al Natiunilor Unite de Prevenire a Criminalitatii si Tratamentului
infractorilor progresul si respectul pe care le-au dobandit standardele pentru revizuire si actiune.
Reamintind din nou ca, Consiliul Economic si Social in Rezolutia 1986 din 10 mai 1986 a cerut
Congresului nr. 8 sa considere standardele pentru prevenirea delincventei juvenile ca o expunere
pentru adoptare.
Recunoscand nevoile pentru dezvoltare nationala, internationalasi regionala ca abordare si
strategie pentru prevenirea delincventei juvenile.
Afirmand ca orice copil are la baza nevoile drepturilor umane, inclusiv, in particular, accesul la
educatie libera.
Sa nu uitam numarul mare de persoane care pot sau nu pot intra in conflict cu lege, dar care sunt
abandonati, neglijati, abuzati, expusi la abuzul de droguri, in circumstante de limitasi care
prezinta un risc general.
Luand in considerare beneficiile politicilor progresive pentru prevenirea delincventei si
bunastarea comunitatii:
1. Am observat cu satisfactie ca esenta muncii Comisiei de Prevenire si Control a Crimei si
Secretarul General in formularea principiilor pentru prevenirea delincventei juvenile este buna;
2. Aprecierile expres pentru colaborarea valoroasa a Studiilor de Pazasi Centrul de Pregatire de
la Riyadh, gazduirea intalnirii Internationale a Expertilor din domeniul Delincventei Juvenile au
fost tinute la Riyadh din 28 februarie pana in 1 martie 1988 in colaborare cu Biroul Natiunilor
Unite din Viena;
3. Adoptand Principiile Natiunilor Unite pentru prevenirea Delincventei Juvenile continute in
anexa prezentei rezolutii, acestea vor fi numite Principiile de la Riyadh;
4. Amintind Statelor Membre ca aplicarea planurilor de intelegere si prevenire a delictelor, in
sistemul legislativ national, este o politica de aducere a acestor Principii la Cunoasterea
autoritatilor, inclusiv a celor care refac politica personalului din domeniul justitiei juvenile,
educatorilor, mass-media, practicienilor si scolarilor;
5. Cererile Secretarului General si a Statelor Membre sa asigure cea mai larga cunoastere a
textului Principiilor in toate liniile Natiunilor Unite;
6. Alte cereri ale Secretarului General si ale invitatilor din birourile Natiunilor Unite si
institutiilor interesate in particular, Fondului Natiunilor Unite pentru copii, la fel ca si experti
individuali s-au concentrat asupra aplicarii acestor principii.
Recomandarile continute in prezenta rezolutie vor forma obiectul unei agende separate si vor fi
urmarite in permanent problemele justitiei juvenile.
I. Principiile fundamentale
1. Prevenirea delincventei juvenile este o parte importanta in prevenirea criminalitatii in
societate. Prin implicarea in sistemul legislativ, adoptarea unor activitati sociale folositoare, a
unei orientari umaniste spre societate si nu egoista, persoanele tinere pot dezvolta o atitudine
necriminogena.
2. Succesul in prevenirea delincventei juvenile cere eforturi din partea intregii societati sa
asigure o dezvoltare armonioasa a adolescentilor, cu respect pentru propria personalitate inca din
copilarie;

190
3. Pentru scopurile interpretarii prezentelor Principii orientarea unui copil trebuie sa fie
influentata. Persoanele tinere trebuie sa aiba un rol activ, sa fie in parteneriat cu societatea si sa
nu fie considerati ca si obiecte ale socializarii sau controlului;
4. Implementarea prezentului Principiu, in acord cu sistemele legale nationale, bunastarea
persoanelor tinere incepand de la copilarie va trebui sa fie fixata pe orice programe de prevenire;
5. Nevoia pentru politicile de prevenire progresiva a delincventei juvenile si studierea in mod
sistematic precum si elaborarea masurilor ce trebuie recunoscute. Acestea ar trebui, pentru
dezvoltarea copilului insusi sa evite incriminarea si penalizarea acestuia pentru un comportament
care nu a avut urmari grave. Aceste tehnici si masuri ar trebui sa cuprinda:
a. Asigurarea oportunitatilor, in special a celor educationale. Sa preintampine variatele nevoi ale
persoanelor tinere si sa serveasca ca suport de baza pentru protectia dezvoltarii personale a
persoanelor tinere, in special cei care sunt periculosi sau prezinta un anumit risc social si au
nevoie in mod special de sprijin si protectie;
b. Sistemele de gandire si abordarile preventiei delincventei juvenile au la baza legi, procese,
institutii, facilitati, servicii de furnizare a scopurilor prin reducerea motivatiei, nevoilor si
oportunitatilor sau conditiilor pentru comiterea de infractiuni;
c. Interventia oficiala trebuie in primul rand sa influenteze toate persoanele tinere in sensul
drepturilor si intereselor lor si sa fie cinstite si echitabile;
d. Asigurarea bunastarii si dezvoltarea drepturilor si intereselor tuturor persoanelor;
e. Variatiile comportamentului persoanelor tinere sau atitudinea lor neconforma cu normele si
valorile sociale sunt o parte a procesului de maturitate si crestere si are tendinta sa disparain cele
mai multe din cazuri ajungand la maturitatea acestui tanar;
f. Grija de a nu denumi o persoana ca fiind devianta, delincventa sau recidivista, deoarece, prin
aceasta in mod frecvent putem contribui la dezvoltarea unui comportament nedorit al tinerilor,
dupa parerea majoritatii expertilor.
6. Serviciile si programele comunitatii ar trebui sa realizeze prevenirea delincventei juvenile
actionand ca un factor activ. Institutiile legale sau cele de control vor fi utilizate numai ca ultima
solutie.
II. Scopul principiilor
7. Prezentele Principii ar trebui explicate si implementate impreuna cu Declaratia Universala a
Drepturilor Omului, Conventia Drepturilor Economice, Sociale si Culturale, Conventia
Internationala a Drepturilor Civile si Politice, Declaratia Drepturilor Copilului si Conventia
Drepturilor Copilului, si contextul Regulilor Standard Minime a Natiunilor Unite pentru
Administrarea Justitiei Juvenile (Regulile de la Beijing), de asemenea si ale instrumentelor si
normelor legate de aceste drepturi, interese si bunastare a copiilor si persoanelor tinere.
8. Principiile prezente ar trebui implementate in conditiile contextului economic, social si
cultural predominante in fiecare Stat Membru.
III. Prevenirea Generala
9. Planurile de prevenire vor trebui instituite la fiecare nivel al Guvernului:
a. Analiza atenta de rezolvare a problemei si descoperirea de programe, servicii, facilitati si
resurse avute la dispozitie;
b. Definirea clara a responsabilitatilor pentru agentiile, institutiile si persoanele implicate in
eforturile de preventie;
c. Politici, programe si strategii bazate pe studii de previziuni vor fi continuate si monitorizate,
evaluate cu grijasi ,bineinteles, aplicate;
d. Metode pentru reducerea efectiva a producerii de acte criminale;
e. Comunitatea sa ofere o gama larga de servicii si programe;
f. Cooperare apropiata intre natiuni, state, guverne locale si provinciale cu implicarea celor din
sectorul particular, reprezentanti ai cetatenilor si comunitatii pentru a fi oferite grija fata de copil,
o educatie sanatoasa, intrarea in vigoare a unor legi si agentii judecatoresti pentru initierea unor
actiuni de prevenire a delincventei juvenile si criminalitatii tinere;

191
g. Participarea tineretului in politica de preventie a delincventei, incluzand apelul la resursele
comunitatii, auto-ajutorarea tinerilor, precum si programe de asistenta si compensare a victimei;
h. Specializarea personalului la toate nivelele.
IV. Procesele socializarii
10. Se va pune accentul pe politicile de prevenire care faciliteaza socializarea si integrarea
tuturor copiilor si tinerilor, mai ales cu ajutorul familiei, comunitatii, grupurilor compatibile,
scolilor, pregatirii profesionale si al sistemului de munca, precum si cu ajutorul organizatiilor de
voluntari.
Se va acorda atentia cuvenita dezvoltarii personale corespunzatoare a copiilor si tinerilor, iar
acestia trebuie sa fie acceptati ca parteneri egali si deplini in cadrul proceselor de socializare si
integrare.
A. Familia
11. Fiecare societate va acorda prioritate nevoilor si bunastarii familiei si a tuturor membrilorei.
12. Deoarece familia este unitatea de baza care raspunde de socializarea primara a copiilor,
trebuie facute eforturi la nivelul guvernului si al societatii de pastrare a integritatii familiei,
inclusiv formarea familiei extinse. Societatea are raspunderea de a ajuta familia sa asigure
asistenta si protectia copiilor, precum si o buna stare fizica si mentala. Se vor lua masuri
corespunzatoare, inclusiv ingrijirea in timpul zilei.
13. Guvernele vor stabili strategii care sa conduca la dezvoltarea copiilor intr-un mediu familial
stabil. Familiile care au nevoie de asistenta in rezolvarea problemelor, cum ar fi instabilitatea sau
conflicte, vor beneficia de servicii adecvate pentru aceasta.
14. Cand un mediu familial stabil lipseste si cand eforturile comunitatii de a-i asista pe parinti in
acest conflict au esuat, iar cand familia nu si-a indeplinit rolul vor fi luate in considerare masuri
alternative de plasament incluzand supravegherea atenta si adoptia. Asemenea stabilimente vor
face posibila instituirea unui mediu familial stabil si in acelasi timp vor stabili o continuitate
pentru copii evitand astfel problemele asociate cu devianta in educatie.
15. O atentie speciala va fi acordata copiilor si familiilor confruntate cu probleme ridicate de
schimbarile culturale, sociale si economice rapide si inegale, in special familiilor indigene,
emigrante si refugiate. Aceste schimbari pot afecta in mod negativ capacitatea sociala a familiei
de a asigura copiilor sai educatia si dezvoltarea fizica normala. in acest sens, vor fi instituite
modalitati de socializare noi si constructive pentru a depasi conflictul cultural care il resimt acele
familii.
16. Vor fi luate masuri si vor fi dezvoltate programe pentru a asigura familiilor posibilitatea de a
invata despre rolurile si obligatiile parintesti cu privire la dezvoltarea si grija copilului,
promovarea unei relatii pozitive parinte-copil, sensibilizarea parintilor la problemele copiilor si
tinerilor si incurajarea implicarii lor in familie si in activitatile comunitare.
17. Guvernele vor trebui sa ia masuri pentru promovarea coeziunii si armoniei familiei si pentru
a descuraja separarea copiilor de parinti, acest lucru fiind permis atunci cand nu mai exista alte
alternative viabile pentru binele si viitorul copilului.
18. Este important a se pune accentul pe functia socializatoare a familiei, este la fel de important
a se recunoaste faptul ca tinerii vor avea roluri, responsabilitati si o participare deosebita in
societate.
19. În asigurarea drepturilor copilului la o socializare corecta, guvernele si alte agentii se vor
baza pe alte institutii sociale si legale existente, dar cand obiceiurile si institutiile traditionale nu-
si mai ating scopul, vor fi puse la dispozitie si permise masuri noi.
B. Educatia (invatamantul)
20. Guvernele au obligatia de a face accesibil invatamantul public tuturor tinerilor.
21. Sistemele de invatamant, pe langa activitatea de pregatire academicasi profesionala, se vor
ocupa in particular de urmatoarele:
a. invatarea valorilor de bazasi dezvoltarea respectului pentru propria identitate a copilului,
pentru valorile sociale ale tarii in care copilul traieste, pentru o civilizatie diferita de cea a
copilului, pentru drepturile omului si pentru libertatile lui fundamentale;

192
b. Promovarea si dezvoltarea personalitatii, inclinatiilor si abilitatilor mentale si fizice ale
tinerilor pana la maximum posibil;
c. Implicarea tinerilor in procesul de invatamant ca participanti activi si efectivi;
d. Scoala si comunitatea vor desfasura activitati care sa ii orienteze pe copii spre propria
identitate;
e. Incurajarea tinerilor pentru intelegerea si respectarea diverselor opinii, precum si pentru
intelegerea diferentelor de ordin cultural sau din alte naturi;
f. Punerea la dispozitie de informatii si orientare in ceea ce priveste pregatirea profesionala,
posibilitati de angajare si de alegere a unei cariere;
g. Sprijinirea in plan emotional a tinerilor si evitarea esecurilor psihologice;
h. Evitarea masurilor disciplinare dure, in mod particular a pedepselor corporale.
22. Sistemele de invatamant vor cauta sa lucreze impreuna cu parintii, agentiile si organizatiile
preocupate cu activitatile tinerilor.
23. Persoanele tinere si familiile lor vor fi informati despre legile, drepturile si responsabilitatile
lor, precum si despre sistemul de valori universale in aceasta materie, inclusiv instrumentele
Natiunilor Unite.
24. Tinerii care prezinta un anumit risc social vor beneficia de o atentie si de o grija deosebita
din partea sistemelor de invatamant, sens in care vor fi utilizate si dezvoltate pe scara larga
programe de preventie specializate, precum si alte materiale educationale;
25. O atentie deosebita va fi acordata strategiilor politicilor referitoare la prevenirea abuzului de
alcool, droguri si alte substante de catre tineri. Profesori si alte persoane vor fi special pregatite
pentru a preveni si rezolva aceste probleme. Studentilor si elevilor li se vor pune la dispozitie
informatii referitoare la consumul de droguri si alcool, precum si la consecintele folosirii
acestora.
26. Scolile vor servi ca centre de referinta pentru servicii medicale, consiliere pentru tineri, in
mod particular pentru aceia cu nevoi speciale si pentru cei care sufera de abuzuri, neglijenta,
victimizare si exploatare.
27. Printr-o varietate de programe de invatamant profesori, adulti si studenti vor fi sensibilizati la
problemele, nevoile tinerilor, in mod particular ale acelora care apartin grupurilor dezorganizate,
etnice sau altor minoritati, precum si celor cu venit redus.
28. Sistemele scolare vor incerca sa se ridice la cele mai inalte standarde educationale si
profesionale atat in ceea ce priveste metodele de invatare si predare, cat si pe planul angajarii si
pregatirii unor profesori calificati. Va fi asigurata o monitorizare regulata a performantelor de
catre autoritati si organizatiile profesionale competente.
29. in cooperare cu grupurile comunitare, sistemele de invatamant vor planifica dezvoltarea si
implementarea activitatii intrascolare de interes pentru tineri.
30.0 asistenta deosebita va fi acordata copiilor si tinerilor care gasesc dificila adaptarea la
regulamentele scolare precum si a "delasatorilor".
31. Scolile vor promova strategii si reguli drepte si echitabile, elevii vor fi reprezentati in
corpurile care formuleaza strategia scolii, inclusiv politica disciplinei si a luarii masurilor.
C. Comunitatea
32. Servicii comunitare si programe care raspund la nevoile, problemele, interesele si
preocuparile speciale ale tinerilor si care ofera consiliere si orientare adecvata lor si familiilor lor
vor fi dezvoltate, iar acolo unde vor exista vor fi intarite.
33. Comunitatile vor pune la dispozitie sau vor intari acolo unde exista o larga varietate de
masuri comunitare pentru tineri, incluzand centre de dezvoltare comunitare, servicii si facilitati
pentru recreere care sa raspunda problemelor speciale ale copiilor cu risc social. Prin prevederea
acestor masuri de ajutorare va fi asigurata respectarea drepturilor individuale al copiilor.
34. Vor fi infiintate institutii speciale pentru a asigura gazduirea tinerilor care nu mai pot sa
locuiasca acasa sau nu au locuinta.

193
35. O serie de servicii si masuri ajutatoare vor fi prevazute pentru a-i ajuta pe tineri in privinta
dificultatilor tranzitiei spre maturitate. Asemenea servicii vor cuprinde activitati pentru tinerii
dependenti de droguri; acestea vor pune accentul pe griji, consiliere, asistenta si terapie.
36. Guvernele si alte institutii vor acorda tot sprijinul financiar si de orice alta natura,
organizatiilor voluntare care pun la dispozitie servicii pentru tineri.
37. Vor fi infiintate si intarite organizatii ale tinerilor la nivel local carora li se va acorda statutul
de participant activ la managementul problemelor comunitare. Aceste organizatii vor incuraja
tinerii sa organizeze proiecte colective si voluntare care sa aiba ca scop ajutorarea tinerilor care
au nevoie de sprijin.
38. Agentiile guvernamentale vor raspunde pentru asigurarea de servicii adecvate pentru copiii
strazii si cei fara camin. Tinerii vor fi informati despre facilitatile sociale, locurile de gazduire,
de locuri de munca disponibile si despre alte forme si surse de ajutor.
39. Vor fi asigurate si vor fi usor accesibile o larga varietate de facilitati si servicii recreative de
interes particular pentru tineri.
D. Mass-media
40. Va fi incurajata sa asigure accesul la materiale si informatii de o diversitate nationala,
internationalasi locala.
41. Mass-media va fi incurajata sa prezinte contributia pozitiva a tinerilor in societate.
42. Mass-media va fi incurajata sa raspandeasca informatiile despre existenta serviciilor si
oportunitatilor pentru tineri in societate.
43. Mass-media in general, si televiziunea in particular, vor fi incurajate sa reduca la minim
nivelul pornografiei, al drogurilor, al violentei prezentate si sa prezinte violenta si exploatarea in
mod nefavorabil si sa ocoleasca programele degradante in special pentru copii, femei si relatiile
interpersonale si sa promoveze principii si roluri de egalitate.
44. Mass-media va trebui sa constientizeze responsabilitatea si rolul deosebit, precum si
influenta pe care o are in relatiile de comunicare cu tineri dependenti de droguri si alcool, va
trebui sa-si foloseasca aceste forte pentru prevenirea abuzului de droguri prin prezentarea unor
mesaje in acest sens. Vor fi promovate la toate nivelurile campanii de intelegere a efectelor
daunatoare ale drogurilor.
V. Politica sociala
45. Agentiile guvernamentale vor acorda prioritate planurilor si programelor pentru tineri si vor
pune la dispozitie fonduri si alte resurse, facilitati si servicii pentru tratament medical si mental
adecvat, cazare etc., inclusiv pentru prevenirea si tratamentul abuzului de droguri si alcool si
asigurandu-se totodata ca asemenea resurse ajung la tineri si ca ei beneficiaza de ele, efectiv.
46. Internarea tinerilor va fi o masura de ultim resort si pentru perioada minim necesara, iar
promovarea intereselor tinerilor va fi de importanta deosebita. Criteriile care caracterizeaza
interventia formala de acest fel vor fi strict definite si limitate la urmatoarele situatii:
a. cand copilul sau tanarul a suferit de un abuz din partea parintelui sau tutorelui;
b. cand copilul sau tanarul a suferit un abuz sexual, fizic sau emotional din partea parintilor sau
tutorelui;
c. cand copilul sau tanarul a fost neglijat, abandonat de parinti sau tutore;
d. cand copilul sau tanarul este amenintat pe plan moral sau fizic datorita comportamentului
parintelui sau tutorelui;
e. cand propriul comportament al copilului se manifesta instabil exista un serios pericol pe plan
fizic sau psihologic, atat parintii cat si tutorele si orice alte servicii comunitare neinstitutionale nu
pot influenta acest comportament, singura cale este internarea.
47. Institutiile guvernamentale vor oferi persoanelor tinere posibilitatea de continuare a
invatamantului subventionat de stat atunci cand parintii sau tutorii nu au posibilitatea de a-i
sprijini pe tineri sau initia in anumite meserii.
48. Vor fi planificate si dezvoltate programe de prevenire a delincventilor care vor avea la baza
metode stiintifice de cercetare, programe care vor fi in mod sistematic controlate, evaluate si
ajustate.

194
49. Informatiile stiintifice vor fi raspandite in comunitatea internationalasi se vor referi la felul
comportamentului si la situatiile care pot indica sau rezulta victimizari pe plan fizic si psihologic,
abuzuri, precum si exploatarea tinerilor.
50. in general, participarea la planuri si programe va fi voluntara in formularea, dezvoltarea si
implementarea programelor; tinerii insisi vor fi implicati.
51. Guvernul va trebui sa inceapa sau sa continue cautarea, dezvoltarea si implementarea de
strategii, politici si masuri in interiorul si in afara sistemului de justitie penala pentru prevenirea
violentei impotriva tinerilor si pentru asigurarea unui tratament echitabil pentru victimele acestor
violente.
VI. Legislatia si administrarea justitiei pentru minori
52. Guvernele vor elabora si vor aplica proceduri si legi specifice pentru promovarea drepturilor
si bunastarii tinerilor.
53. Va fi elaborata legislatia in materia prevenirii victimizarii abuzului, exploatarii si folosirii
copiilor si tinerilor in activitati infractionale.
54. Nici un copil sau tanar nu va fi subiect al unor masuri corectionale dure sau degradante ori
pedepse: acasa, la scoala sau in orice alta institutie.
55. Vor fi adoptate prevederi legale menite a restrictiona si controla accesibilitatea armelor de
orice fel pentru tineri.
56. Va fi adoptata legislatia pentru prevenirea stigmatizarii, victimizarii si incriminarii tinerilor
pentru a se asigura faptul ca un delict nesanctionat in cazul comiterii lui de un adult nu va fi
sanctionat nici in cazul comiterii de catre un copil.
57. Va fi luata in considerare oportunitatea instituirii unui functionar al unui birou care se va
ocupa de copii, care se va asigura ca statutul, drepturile si interesele tinerilor sunt aparate si ca ei
pot beneficia de servicii adecvate. Acelasi organ desemnat va mai supraveghea si implementarea
Principiilor de la Riyadh, Regulilor de la Beijing si a Regulilor pentru Protectia Minorilor Privati
de Libertate, aceeasi institutie la intervale regulate va publica un raport asupra progresului
realizat si care sa cuprindasi dificultatile intalnite in implementarea acestor instrumente
internationale. Vor fi instituite de asemenea servicii de asistenta pentru tineri.
58. Personal de ambele sexe va fi pregatit pentru a raspunde nevoilor speciale ale tinerilor si va fi
familiarizat cu folosirea pe scara larga a programelor si posibilitatilor alternative in inchisori
pentru tineri si in cadrul sistemului de justitie.
59. Va fi instituita legislatia pentru protejarea copiilor si a tinerilor de consumul de droguri si de
traficantii de droguri; aceasta legislatie va fi aplicata cu strictete.
VII. Cercetare, coordonare si dezvoltare de strategii
60. Se vor depune eforturi si se vor institui mecanisme adecvate pentru promovarea pe baze
multidisciplinare si interdisciplinare a interactiunii si coordonarii dintre agentiile si serviciile
economice si sociale din invatamant si sanatate, sistemul de justitie, organizatii de tineri,
comunitate si agentiile de dezvoltare si alte institutii importante.
61. Schimbul de informatii, experienta castigata in cadrul proiectelor, practicilor, programelor si
initiativelor legate de criminalitatea juvenila va fi intensificata pe plan national si international.
62. Va fi dezvoltatasi intensificata cooperarea regionalasi internationala in problema
criminalitatii juvenile, prevenirea delincventei si justitia pentru tineri, cooperare care va implica
practicieni, experti si conducatori.
63. Cooperarea tehnicasi stiintifica privind problemele practice si cele privind politicile din
domeniu, in special proiectele de pregatire pilot si demonstrative, precum si cooperarea privind
prevenirea infractiunilor comise de tineri si a delincventei juvenile trebuie sa primeasca un
sprijin ferm din partea tuturor guvernelor, a sistemului O.N.U. si a altor organisme interesate.
64. Colaborarea trebuie incurajata in promovarea cercetarii stiintifice avand in vedere
modalitatile efective pentru prevenirea delincventei juvenile, iar rezultatele acestor cercetari vor
fi cunoscute de toata lumea si evaluate.

195
65. Organismele Natiunilor Unite institutii, agentii si oficii vor colabora si vor coordona
activitatile in probleme legate de justitie pentru copii in prevenirea delincventei si criminalitatii
juvenile.
66. Pe baza prezentelor Principii, Secretarul Natiunilor Unite in colaborare cu institutiile
interesate vor juca un rol activ in conducerea cercetarii, colaborarii stiintifice si formularii
optiunilor de strategii, precum si in revizuirea si controlul implementarii lor si vor servi ca sursa
importanta de informatii si ca modalitati efective pentru prevenirea criminalitatii.

ANEXA 2
Sursa din Jurnalul Internaţional de Victimologie
în Franţa
Nume Contact
INAVEM
(Institutul Naţional de Ajutorare
BP 48 - 93501 Pantin Cedex
a victimelor şi de Mediere) (asistenţă
0 810 09 86 09
juridică şi susţinere psihologică
gratuite)
în Canada
Nume Contact
291, boul. René-Lévesque Ouest Québec, (Québec), G1R
CAVAC Québec
2A7 (418) 648-2190 (418) 648-8110 (fax)
Centru de acordare a asistenţei
Région de St-Joseph de Beauce: (418) 397-7192 et 1-888-
victimelor actelor criminale a regiunii
881-7192
Québec

CAVAC Saguenay
267, rue Racine Est, porte 404 Chicoutimi, (Québec), G7H
Centru de acordare a asistenţei
1S5 (418) 543-9695 (418) 543-5289 (fax)
victimelor actelor criminale a regiunii
Région du Lac St-Jean: 1-887-543-9695
Marthe Vaillancourt inc.
5, rue Saint-Paul, suite 2 Rimouski, (Québec), G5L 1S8 (418)
CAVAC Bas Saint Laurent
724-0976 (victimes) (418) 724-0981 (administration) (418) 724-
Centru de acordare a asistenţei
2066 (fax)
victimelor actelor criminale a regiunii
Région du Bas Saint-Laurent: 1-800-82CAVAC
Rimouski Inc.

CAVAC Lanaudière 121, rue St-Barthélémy Joliette, (Québec), J6E 5N8 (450)
Centru de acordare a asistenţei 755-6127 (450) 755-6069 (fax)
victimelor actelor criminale a regiunii Région de Lanaudière: 1-888-755-6127
Lanaudière
938, boul. St-Joseph Est Montréal, (Québec), H2J 1K7 (514)
277-9860 (victimes) (514) 277-2503 (administration) (514) 277-
CAVAC Montréal 5780 (fax)
Centru de acordare a asistenţei
victimelor actelor criminale a regiunii Point de service Chambre de la Jeunesse:
Montréal (514) 864-1500

CAVAC Montérégie 150, Grant, Local 229 Longueil, (Québec), J4H 3H6 (450)
Centru de acordare a asistenţei 670-3400 - (450) 670-3402
victimelor actelor criminale a regiunii Région de la Montérégie: 1-888-670-3401
Longueil Inc.
CAVAC Outaouais 755, boul. de la Carrière, Local 207 Hull, (Québec), J8Y 6V1
Centru de acordare a asistenţei (819) 778-3555 (victimes) (819) 778-2415 (administration) (819)
victimelor actelor criminale a regiunii 778-2415 (fax)
l'Outaouais Région de l'Outaouais: 1-800-331-2311

196
 CAVAC Laval
91, boul. de la Concorde Ouest Laval des Rapides, (Québec),
Centru de acordare a asistenţei
H7N 1H8 (450) 629-4580 (450) 629-6261 (fax)
victimelor actelor criminale a regiunii
Laval

230, rue King Ouest, Local 204 Sherbrooke, (Québec), J1H

CAVAC Estrie
1P9 (819) 820-2822 (819) 820-8469 (fax)
Centru de acordare a asistenţei
Région de Granby: 1-877-822-2822
victimelor actelor criminale a regiunii
Estrie

517, rue St-Georges St-Jérôme, (Québec), J7Z 5B6 (450)

CAVAC Laurentides
569-0332 (victimes) (450) 569-0221 (administration) (450) 569-
Centru de acordare a asistenţei
0966 (fax)
victimelor actelor criminale a regiunii
Région des Laurentides: 1-800-49CAVAC
Laurentides

CAVAC Mauricie/Centre du
550, rue Bonaventure, suite 06 Trois-Rivière, (Québec), G9A
Québec
2B5 (819) 373-0337 (819) 373-9465 (administration et fax)
Centru de acordare a asistenţei
Région de la Mauricie: 1-888-55CAVAC
victimelor actelor criminale a regiunii
Mauricie/Centre du Québec
în Belgia
Nume Contact
22, rue Rioul - 4500 Huy
ASBL – ajutor şi resocializare
+32 8521 6565

SLACHTOFFERHULP Diksmuidelaan 50 - 2500 Berchem

VLAANDEREN +32 3366 1540

Serviciul de acordare a
asistenţei victimelor Place Communale 17-19
6800 Libramont
circumscripţiei judiciare 061/29.24.95
Neufchâteau
Serviciul de acordare a Rue de la Chapelle 69
asistenţei victimelor 4800 Verviers
circumscripţiei judiciare Verviers 087/33.60.89

Serviciul de acordare a Rue P.J. Lion 3

asistenţei victimelor 5500 Dinant
circumscripţiei judiciare Dinant 082/22.73.78

Serviciul de acordare a Centre administratif de l'Etat bloc IIB bur 44 Place des
asistenţei victimelor Fusillés à 6700 Arlon
circumscripţiei judiciare Arlon 063/22.04.32

Serviciul de acordare a Rue Ste Anne 2

asistenţei victimelor 1400 Nivelles
circumscripţiei judiciare Nivelles 067/22.03.08

Serviciul de acordare a Rue de l'Armée Grouchy 20b

asistenţei victimelor 5000 Namur
circumscripţiei judiciare Namur 081/74.08.14

197
Serviciul de acordare a Rue de la Citadelle 135
asistenţei victimelor 7500 Tournai
circumscripţiei judiciare Tournai 069/21.10.24

Serviciul de acordare a Rue en Féronstrée 129

asistenţei victimelor 4000 Liège
circumscripţiei judiciare Liège I 04/223.43.18

Serviciul de acordare a Rue St Lambert, 84

asistenţei victimelor 4040 Herstal
circumscripţiei judiciare Liège II 04/264.91.82

Serviciul de acordare a Chaussée du Roeulx, 51d

asistenţei victimelor 7000 Mons
circumscripţiei judiciare Mons 065/35.53.96

Serviciul de acordare a
asistenţei victimelor Rue Léon Bernus 27
6000 Charleroi
circumscripţiei judiciare 071/30.56.70
Charleroi
Serviciul de acordare a
asistenţei victimelor Chaussée de Waterloo 41
1060 Bruxelles
circumscripţiei judiciare 02/534.28.44
Bruxelles I
Serviciul de acordare a
asistenţei victimelor Rue de Bordeaux 62 A
1060 Bruxelles
circumscripţiei judiciare 02/537.54.93
Bruxelles II
în Elveţia
Nume Contact
Case postale 3360 - CH - 1211 Genève 3
INSTANCE LAVI
+41 22 7875 107
CP 1156 - CH - 8302 Kloten
WEISSER RING
+41 1 8604 344
în Marea Britanie
Nume Contact
Cranmer House - 39, Brixton Road - SW9 6DZ London
VICTIM SUPPORT
+ 44 171 735 9166
In SUA
Nume Contact
NATIONAL ORGANIZATION FOR 1757, Park Rd Nw - 20010 Washington
VICTIM ASSISTANCE (NOVA) + 1 202 232 6682
In Olanda
Nume Contact
LAMDELIJKE ORGANISATIE
Malie Singel 38 - 3581 BK Utrecht
SLACHTOFFERHULP NEDERLAND
+ 31 30 2340 116
(SHN)
In Japonia

198
Nume Contact
National Police Agency - 2 - 1 - 2, Kasumagaseki - Chiyoda-
OFFICE FOR CRIME VICTIMS Ku, Tokio 100-8974
+ 81 3358 10141
In Spania
Nume Contact
AYUDA A LA VICTIMA DEL Navarro Reverter 2 - 46004 Valencia
DELITO (AVD) + 34 963 8655 30
OFICINA DE ATENCION A LA c/o Breton de los Herreros, 7 Bao - 26071 Logrono
VICTIMA DEL DELITO + 34 941 2871 16
OFICINA DE ASISTENCIA A LAS
Cl. Diego Alonso Montaude, 7 bajo - Las Islas Canarias
VICTIMAS DEL DELITO
In Germania
Nume Contact
c/o Frauenberatungsstelle - Ackerstrasse 144 - 40233
ARBEITSKREIS DER
Düsseldorf
OPFERHILFEN IN DER FGR (ADO)
+ 49 211 6868 54
Weberstrasse 16 - 55130 Mainz
WEISSER RING
+ 49 6131 8303 28
In Austria
Nume Contact
Marokkanergasse 3/2/1 - Wien
WEISSER RING
+ 43 1 7121 405
In Irlanda
Nume Contact
VICTIM SUPPORT REPUBLIC OF Halliday House - 32, Arran Quay - Dublin 7
IRELAND + 353 1 8780 870
In Suedia
Nume Contact
BROTTSOFFERJOURERNAS Dalgatan 3 - 15133 Södertälj
RISKFÖRBUND + 46 8 5501 0622
In Luxembourg
Nume Contact
19-21, Bd Royal - L - 2449 Luxembourg
SERVICE D'AIDE AUX VICTIMES
+ 352 4758 21
84, rue Adolphe Fischer - L - 1521 Luxembourg
WAÏSSE RANK
+ 49 6131 8303 28
în Argentina
Nume Contact
CENTRO DE ASISTENCIA A LA Pasaje Santa Catalina, 66 - Cordoba
VICTIMA DEL DELITO + 54 51 241 405
îu Portugalia
Nume Contact
ASSOCIACAO PORTUGUESA DE Rua do Comércio 56 - 5° esq - 1100 Lisboa
APOIO A VICTIMA (APAV) + 351 21 887 4369
în Australia
Nume Contact
VICTIM SUPPORT SERVICE 108 Adelaide Terrace - Perth, WA 6004

199
 + 61 9 221 0444
în Finlanda
Nume Contact
FINISH SERVICE FOR CRIME PL 273 - 00121 Helsinki
VICTIMS + 358 961 2273 21
în Russia
Nume Contact
RUSSIAN ASSOCIATION FOR vernadsky Prospect, 95-3-125 - 117526 Moscow
VICTIM SUPPORT + 7 095 434 2027
în Nigeria
Nume Contact
CRIME VICTIMS FOUNDATION P.O Box 72020 - Lagos
(CRIVIFON) + 234 1 8246 88
în Ungaria
Nume Contact
FEHER GYÜRU KÖZHASZNU Szt. Istvan krt.1. - H - 1055 Budapest
EGYESÜLET + 36 1 3122 287
în Slovenia
Nume Contact
POMOC OBETIAM - VICTIM Lazaretskà 4 - 811 08 Bratislava
SUPPORT + 421 752 9318 56

ANEXA 3

CONVENŢIA EUROPEANĂ
CU PRIVIRE LA DESPĂGUBIREA VICTIMELOR INFRACŢIUNILOR
VIOLENTE
Strasbourg, Consiliul Europei, Noiembrie 1983
Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentei Convenţii,
Considerând că scopul Consiliului Europei constă în realizarea unei unităţi mai strânse între
membrii săi;
Considerând că, din motive de echitate şi solidaritate socială, este necesară preocuparea de
situaţia victimelor infracţiunilor violente intenţionate, care au suferit leziuni corporale sau cărora li s-a
deteriorat sănătatea sau a persoanelor întreţinute de victime care au decedat ca rezultat al unor astfel de
infracţiuni;
Considerând că este necesară introducerea sau dezvoltarea unor regimuri de despăgubire a
acestor victime de către Statul pe teritoriul căruia au fost comise asemenea infracţiuni, în mod special
atunci când infractorul nu este identificat sau nu dispune de resurse;
Considerând că este necesar de a stabili prevederi minime în acest domeniu;
Luând în considerare Rezoluţia (77) 27 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei privind
despăgubirea victimelor infracţiunilor penale,
Au convenit după cum urmează:
PARTEA I
Principii fundamentale
Articolul 1

200
 Parţile se angajează să ia măsurile necesare pentru a face efective principiile stabilite în
Partea I a prezentei Convenţii.
Articolul 2
1. Atunci când despăgubirea nu este în întregime disponibilă din
alte surse, Statul trebuie să contribuie la despăgubirea:
a. celor care au suferit leziuni corporale grave sau a căror sănătate a fost deteriorată ca rezultat
direct al unei infracţiuni intenţionate de violenţă;
b. celor care erau întreţinuţi de persoanele decedate ca rezultat al unei asemenea infracţiuni.
2. Despăgubirea prevăzută la alineatul precedent trebuie acordată chiar dacă infractorul nu
poate fi urmărit sau pedepsit.
Articolul 3
Despăgubirea trebuie sa fie acordată de către Statul pe teritoriul căruia a fost comisă
infracţiunea:
a. cetăţenilor Statelor Părţi la această Convenţie;
b. cetăţenilor tuturor Statelor membre ale Consiliului Europei care au reşedinţă permanentă în
Statul pe teritoriul căruia a fost comisă infracţiunea.
Articolul 4
Despăgubirea va acoperi, după caz, următoarele elemente ale prejudiciului: pierderea venitului,
cheltuieli medicale, de spitalizare, cheltuieli funerare şi, în ceea ce priveşte persoanele întreţinute,
pierderea întreţinerii.
Articolul 5
Regimul de despăgubire poate stabili, dacă este necesar, pentru ansamblul sau pentru oricare
din elemente, o limită superioară peste care şi un prag minim sub care nici o despăgubire nu poate fi
acordată.
Articolul 6
Regimul de despăgubire poate specifica un termen în care trebuie să fie introduse solicitările
pentru despăgubire.
Articolul 7
Despăgubirea poate fi redusă sau refuzată luând în considerare situaţia financiară a solicitantului.
Articolul 8

1. Despagubirea poate fi redusa sau refuzata luând în considerare comportamentul victimei sau
solicitantului înainte, în timpul şi după infracţiune, ori luând în considerare natura prejudiciului
cauzat.
2. Despagubirea poate de asemenea fi redusă sau refuzată în cazurile în care victima sau
solicitantul sunt implicaţi în criminalitate organizată sau sunt membrii unei organizaţii
implicată în comiterea infracţiunilor de violenţă.
3. Despăgubirea poate de asemenea fi redusă sau refuzată în cazul în care o reparaţie totală sau
parţială ar fi contrară sensului justiţiei sau ordinii publice.

Articolul 9
In scopul evitării dublei despăgubiri, Statul sau autoritatea competentă poate deduce din
despăgubirea acordată sau reclamată de persoana indemnizată orice sumă referitoare la prejudiciu
primită de la infractor, de la securitatea socială, de la o asigurare sau din oricare alte surse.
Articolul 10
Statul sau autoritatea competentă poate fi substituit(ă) drepturilor persoanei despăgubite până
la suma compensaţiei plătite.
Articolul 11
Părţile se angajează să ia măsurile necesare pentru ca informaţia cu privire la acest regim
de despăgubire să fie disponibilă pentru solicitanţii potenţiali.
PARTEA II
Cooperarea internaţională

201
 Articolul 12
Sub rezerva aplicării acordurilor bilaterale sau multilaterale de asistenţă reciprocă, încheiate între
Statele contractante, autorităţile competente ale Părţilor trebuie să-şi acorde în mod reciproc, la cerere,
cea mai largă asistenţă posibilă în domeniul acoperit de către prezenta Convenţie. În acest scop,
fiecare Stat contractant va desemna o autoritate centrală care va trebui să primească cererile de
asistenţă şi să le dea curs şi va informa despre aceasta Secretarul General al Consiliului Europei, cu
ocazia depunerii instrumentului său de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare.
Articolul 13
1. Comitetul european pentru probleme penale (CDPC) al Consiliului
Europei trebuie să fie informat despre aplicarea prezentei Convenţii.
2. In acest scop, fiecare Parte va transmite Secretarului General al Consiliului Europei orice
informaţie relevantă despre dispoziţiile sale legislative sau regulamentare relative la problemele
acoperite de Convenţie.

PARTEA III
Clause finale
Articolul 14
Această Convenţie este deschisă semnării Statelor membre ale Consiliului Europei. Ea va fi
supusă ratificării, acceptării sau aprobării. Instrumentele de ratificare, acceptare sau aprobare vor fi
depuse pe lângă Secretarul General al Consiliului Europei.
Articolul 15
1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei
perioade de trei luni de la data la care trei State membre ale Consiliului Europei şi-au
exprimat consimţământul de a fi legate prin Convenţie în conformitate cu prevederile
Articolului 14;
2. Pentru orice Stat membru care îşi va exprima ulterior consimţământul de a fi legat prin
această Conventie, ea va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei
perioade de trei luni de la data depunerii instrumentului de ratificare, acceptare sau aprobare.
Articolul 16
1. După intrarea în vigoare a prezentei Convenţii, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei
va putea invita orice Stat care nu este membru al Consiliului Europei să adere la prezenta
Convenţie, printr-o decizie luată cu majoritatea prevăzută în Articolul 20.d din Statutul
Consiliului Europei şi cu unanimitatea reprezentanţilor Statelor contractante cu drept de
reprezentare în Comitet.
2. Pentru orice Stat aderant, Convenţia va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează după
expirarea unei perioade de trei luni de la data depunerii instrumentului de aderare la
Secretarul General al Consiliului Europei.
Articolul 17
1. Orice Stat poate, în momentul semnării sau depunerii instrumentului său de ratificare,
acceptare sau aderare, să specifice teritoriul sau teritoriile cărora se va aplica prezenta
Conventie.
2. Orice Stat poate, la orice dată ulterioară, printr-o declaraţie adresată Secretarului General al
Cosiliului Europei, să extindă aplicarea prezentei Convenţii la orice alt teritoriu specificat în
declaraţie. Convenţia va intra în vigoare, faţă de acest teritoriu, în prima zi a lunii care urmează
după expirarea unei perioade de trei luni de la data primirii declaraţiei de către Secretarul
General.
3. Orice declaraţie făcută în conformitate cu cele două paragrafe precedente poate, cu privire la
orice teritoriu specificat în această declaraţie, să fie retrasă în baza unei notificări adresate
Secretarului General. Retragerea va deveni efectivă în prima zi a lunii care urmează după
expirarea unei perioade de şase luni de la data primirii notificării de către Secretarul General.
Articolul 18

202
 1. Orice Stat poate, în momentul semnării sau depunerii instrumentului său de ratificare,
acceptare, aprobare sau aderare, sa declare folosirea unei sau mai multor rezerve.
2. Orice Stat contractant care a formulat o rezervă în virtutea paragrafului precedent poate
accepta în total sau parţial retragerea sa prin notificare adresată Secretarului General al
Consiliului Europei. Retragerea va avea efect la data primirii notificării de către Secretarul
General.

3. Partea care a formulat o rezervă în legătură cu o prevedere a prezentei Convenţii nu poate

pretinde aplicarea acestei prevederi de către o altă Parte; totuşi ea poate, dacă rezerva este
parţială sau condiţională, să pretindă aplicarea acestei prevederi în măsura în care ea a
acceptat-o.
Articolul 19
1. Orice Parte contractantă poate, în orice moment, denunţa prezenta Convenţie, adresând o
notificare Secretarului General al Consiliului Europei.
2. O astfel de denunţare va avea efect în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei
perioade de şase luni de la data primirii notificării de către Secretarul General.
Articolul 20
Secretarul General al Consiliului Europei va comunica Statelor membre ale Consiliului şi
oricărui Stat care a aderat la prezenta Conventie:
a. orice semnare;
b. depunerea oricărui instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare;
c. orice dată de intrare în vigoare a prezentei Convenţtii în conformitate cu Articolele 15, 16
si 17;
d. orice alt act, notificare ori comunicare având legătură cu prezenta Convenţie.

Drept pentru care, subsemnaţii, legal împuterniciţi în acest scop, au semnat prezenta Convenţie.
Intocmită la Strasbourg, la 24 noiembrie 1983, în engleză şi franceză, cele două texte fiind egal
autentice, într-un singur exemplar, care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. Secretarul General
va transmite copii certificate fiecărui Stat membru al Consiliului Europei şi fiecărui Stat invitat să
adere la prezenta Convenţie.

203
204