Justificare

Într-o epocă a progreselor ştiinţifice ce cuprind toate domeniile vieţii sociale, distribuirea justiţiei nu se poate
exonera de la un atare progres. Este incontestabil că probaţiunea ştiinţifică a constituit un factor de progres în
administrarea justiţiei şi, implicit, un factor de progres social. Dacă justiţia se bazează, în mod imperativ, pe adevăr,
atunci adevărul ştiinţific are aptitudinea cea mai mare de a forma convingerea juristului despre adevăr şi a garanta
obiectivitatea ştiinţifică a deciziei judiciare.
Din cele mai vechi timpuri, medicina legală a fost pusă şi în slujba mesajelor de adevăr ale justiţiei. De aceea, nu
există preocupare judiciară de anchetă, judecată, apărare etc. care să nu beneficieze de aportul probator al medicinei
legale. Faptul obligă la adecvarea acestei specialităţi la nevoile instituţiilor judiciare şi ale practicii judiciare, motiv
pentru care un curs de medicină legală pentru jurişti trebuie să îndeplinească, în mod particular, două condiţii:
– o permanentă adecvare a valorii şi limitelor probaţiunii medico-legale la instituţiile dreptului, ca, de exemplu, la
elementele infracţiunii (obiect, latură obiectivă, subiect, latură subiectivă);
– o subiectivare profesional-judiciară cât mai veridică a aportului pe care medicina legală îl poate avea în
rezolvarea fiecărei situaţii judiciare în parte.

De aici decurge nevoia de a cunoaşte problemele judiciare ce pot fi rezolvate cu ajutorul probelor medico-legale.
Din acest motiv, după o experienţă pedagogică îndelungată privind predarea medicinei legale la facultăţile de
drept, considerăm că structura didactică a acestui curs corespunde în modul cel mai fiabil însuşirii problemelor
medico-legale de către jurişti, problematică din care excludem insistenţa asupra detaliilor tehnologice medicale ce
aparţin expertului medic legist şi pe care acesta le va reda în rapoartele sale de expertiză.
O astfel de abordare va fi în măsură s\ aib\ consecinţe pragmatice de creştere a fiabilităţii actului judiciar şi de
evitare a riscului de eşec în soluţionarea unor speţe prin necunoaşterea problemelor medico -legale specifice lor.
Într-un atare demers didactic, considerăm că puntea (filiaţia) dintre ştiinţa dreptului şi ştiinţa medicală o poate
realiza numai un atare gen de abordare, fără însă a eluda, pe de o parte, probaţiunea ce decurge firesc din instituţiile
judiciare şi, pe de altă parte, fără a medicaliza în exces aspectele tehnice ale expertizei medico-legale pentru drept.
Conjuncţia ştiinţifică a acestor două nevoi trebuie să o facă, prin excelenţă, competenţa dublă, juridică şi
medicală, a unui astfel de curs.

1
 CAPITOLUL I

Medicina legală. Bazele istorice, epistemologice,

sociale şi juridice

Medicina legală este ştiinţa medicală ce îşi pune cunoştinţele în slujba dreptului şi, prin drept, în slujba ordinii
sociale.
Medicina legală a evoluat, în decursul timpului, în raport cu două fenomene:
a) în raport cu evoluţia dreptului, reflectată prin trecerea, de exemplu, de la ordalii şi probe formale către probe
ştiinţifice. Dacă în perioada probelor formale din Evul Mediu probele erau tarifate prin lege în ceea ce priveşte
valoarea lor (de exemplu, recunoaşterea faptei era considerată regina probei şi pentru a o obţine se recurgea
la tortură, motiv pentru care E. Ferri aprecia că rezistenţa individului la recunoaş tere depindea de rezistenţa lui
fizică), o dată cu principiile de drept elaborate de
C. Beccaria (de altfel, prevăzute încă în dreptul canonic, când Sf. Pavel spunea că „unde nu e lege, nu este nici
încălcare de lege”, şi în dreptul roman, unde se stipula că acolo unde nu există lege, nu există nici pedeapsă), se
dă juristului libertatea de a evalua valoarea probelor în raport cu forţa lor probantă, astfel că, astăzi, apelul la
probe, inclusiv ştiinţifice, este neîngrădit prin lege, totul trebuind să concure la formarea convingerii intime în
luarea unei decizii judiciare. În acest cadru juridic, proba medico-legală a fost din ce în ce mai intens solicitată,
`nc^t, `n prezent, s-a ajuns la constatarea silogistică potrivit căreia:
– justiţia se bazează pe adevăr;
– proba cu coeficientul maxim de adevăr este proba ştiinţifică;
– deci justiţia se bazează pe probe ştiinţifice.
Probele ştiinţifice garantează a[adar la maximum adevărul judiciar, de unde şi apelul nelimitat la acest tip de
probe, mai ales în probleme judiciare privind viaţa şi sănătatea omului, dar şi ori de câte ori omul devine subiect
al unui raport juridic.
b) în raport cu evoluţia ştiinţelor medicale şi a descoperirilor din medicină care au mers, de exemplu, de la simpla
constatare a unei plăgi ca fiind mortală (dintre cele 22 de plăgi de pe corpul lui Cezar s -a spus că doar una era
letală, cea dintre coastele 1 – 2a) până la identificarea absolută a unei persoane prin stabilirea codului său genetic
(amprenta genetică).

În această evoluţie, prevederi medico-legale găsim începând de la Codul lui Hammurabi, la Digestele lui
Iustinian etc., până la legislaţiile moderne de astăzi.
Momente deosebite în această evoluţie sunt:
– culegerea de probe medico-legale din China anilor 1200, intitulată Cum se spală nedreptatea;
– activitatea lui Paul Zachias şi a lui Ambroise Paré din epoca Renaşterii, care
au considerat bolnavul mintal stăpânit de o suferinţă biologică, şi nu de demoni şi prin care s-a afirmat că
„judecătorul judecă după ceea ce oferă probele medico-legale”;
– înfiinţarea `n timpurile moderne a Asociaţiei Internaţionale de Ştiinţe Forensice (ştiinţe juridice), care se ocupă
de preluarea juridică, cu valoare de adevăr ştiinţific, a descoperirilor ştiinţifice şi, astfel, de aplicarea lor în
administrarea justiţiei.

Ca o consecinţă a acestei evoluţii, medicina legală s-a aliat justiţiei în lupta cu infracţiunea, cu obtuzitatea, viciul
şi ignoranţa şi, alături de alte probe ştiinţifice, şi-a adus contribuţia la promovarea şi realizarea ideii de dreptate şi,
prin aceasta, la progresul social. Dreptatea este şi un sentiment specific uman încorporat în instituţii sociale şi de

2
drept, precum şi prima virtute a acestor instituţii, virtute care, aşa cum spunea Hegel, se apropie de absolut şi devine
astfel ceva sfânt.
Medicina legală a devenit un important factor de progres social ce a confirmat adevărul biblic conform c\ruia „nu
este nimic acoperit care să nu fie descoperit, nimic tăinuit să nu poată fi cunoscut şi să nu vină la lumină” şi a
înlăturat mitul crimei perfecte. Un exemplu este edificator: în Evul Mediu, crimele cu arsenic erau dintre cele mai
frecvente, de unde şi denumirea de „pudră a succesiunii”, din cauza nesesizării substan]ei toxice în alimente, a
confuziei simptomelor cu ale multor altor boli şi deci cu o moarte patologică, precum şi a lipsei metodelor de
identificare a agen]ilor toxici în alimente sau cadavre. Odată cu descoperirea metodei de evidenţiere a arsenicului în
organe de către Marsch în 1840, num\rul crimelor cu arsenic a scăzut brusc, astfel că astăzi sunt o raritate. Ştiinţa a
fost a[adar o cale eficace de luptă cu infracţiunea şi, astfel, de progres al ordinii sociale şi statului de drept.
Astăzi, medicina are următoarele tendinţe evolutive:
– de devansare permanentă a incriminărilor, dezincriminărilor şi de formulare cât mai ştiinţifică a instituţiilor
judiciare, îndeosebi penale, fapt reliefat şi prin aceea că progresul ştiinţific trebuie făcut util pentru om (trebuie
să i se dea semnificaţie umană şi prin intermediul normelor de drept, alături de cele etice). Rolul bioeticii în acest
proces este din ce în ce mai mult afirmat astăzi. În acest sens, cultura bioetică şi medico -legală a juristului este o
condiţie sine qua non în administrarea justiţiei;
– de constituire a activităţii medico-legale într-un corp de probe cu valoare ştiinţifică, într-o ştiinţă a expertizei
(expertologie) ca activitate necesară a justiţiei, dintre cele mai importante şi utile şi cu aptitudinea de a evita
riscul erorilor judiciare şi al căderii în nondrept. Prin expertologie, distribuirea justiţiei capătă valenţe ştiinţifice
şi devine de neînlăturat. Expertologia este deci ştiinţa ce utilizează cele mai adecvate metode de rigoare
ştiinţifică pentru a stabili adevărul, motiv pentru care cei ce lucrează în acest domeniu trebuie să fie specialişti şi
cercetători cu cea mai amplă informare, cu o mare sensibilitate pentru adevăr şi cu o acută conştiinţă a gravităţii
deciziilor pe care le elaborează;
– de hiperspecializare şi de activitate de echipă în expertologia medico-legală, impusă fie de complexitatea
situaţiilor probatorii (de exemplu, o evaluare corectă a unui comportament deviant la un minor cere participarea
medicului legist, a sociologului şi pedagogului), fie de lege (expertiza psihiatrică, de filiaţie etc.).

Precizia ştiinţifică se extinde astăzi la toate activităţile umane şi prin excelenţă la justiţie, având în vedere
gravitatea socială şi umană a deciziilor sale, iar acest fapt cuprinde şi progresul ştiinţific în expertologia
medico-legală ce poate oferi probe de certitudine chiar şi prin determinarea dozei elementului toxic într-un fir de
păr, a alcoolemiei într-o picătură de sânge, a sexului `ntr-un rest tisular etc.
În acest proces evolutiv, logica cercetării ştiinţifice (epistemologia) transformă expertologia medico-legală într-o
ştiinţă a adevărului.
Medicina legală trebuie astfel să dovedească ştiinţific orice afirmaţie (numai criteriologia disciplinează înclinaţia
firească de a stabili un lucru pe bază de intuiţie şi fler), astfel ca valoarea de adevăr a unei aserţiuni să fie
incontestabilă. Din acest punct de vedere nu există experţi celebri sau slabi, ci experţi care argumentează ştiinţific
sau care nu argumentează.
Efortul epistemologic al expertologiei medico-legale este acela de a face concordante constatările sale ştiinţifice
cu modul cum s-a petrecut un lucru, prin paradigma clasică a lui adequatio rei intellectus (a adecvării intelectului,
adică a raţionamentelor noastre ştiinţifice, la realitatea lucrului petrecut). Pentru aceasta, ea epuizează criteriile
ştiinţifice ce pot dovedi un fapt oarecare. De exemplu, acuza întreruperii cursului sarcinii printr-un traumatism
devine certă dacă se întrunesc următoarele criterii: existenţa sarcinii, existenţa avortului, realitatea traumatismului,
intensitatea traumatismului, concordanţa de sediu şi filiaţia de simptome între lovire şi avort. Tot astfel, în faţa
oricărui fapt antisocial nu trebuie eludat nici unul dintre itemii lui Mario Bunge, dacă dorim să stabilim realitatea
faptului petrecut. De exemplu, într-o moarte violentă, pentru a face „cadavrul să vorbească” nu vom pierde din
vedere s\ ne întreb\m ce s-a întâmplat (prin ce mecanism), cum s-a produs (prin ce obiect), când s-a produs (data
morţii), de ce s-a produs (motivaţia actului), unde s-a produs (evaluarea eventualelor reacţii supravitale), de către
cine s-a produs (autorul faptei) şi, uneori, şi cine a suferit efectele acestei fapte (identificarea victimei).
Raportat la o anumită instituţie penală (infracţiune), epistemologia obligă la dovedirea elementelor sale:
– obiectul juridic special (pierderea vieţii, prejudicierea sănătăţii, a integrităţii psihice ori fizice) ce dă viaţă
obiectului juridic general (de încălcare a relaţiei sociale ce protejează dreptul la viaţă ori sănătate);
– subiectul activ al infracţiunii (identificarea autorului şi a stării sale mintale) şi subiectul pasiv (victima);
– latura obiectivă ca mod de realizare a infracţiunii prin acţiune (comisiv), inacţiune (omisiv), mijloacele utilizate,
urmările imediate sau tardive, legătura de cauzalitate, de exemplu între leziune şi moarte etc.;

3
– latura subiectivă ce implică evaluarea prin experienţă a poziţiei psihice a autorului faţă de fapta sa ca fiind
intenţionată, din culpă, preterintenţionată, a mobilului etc.

Epistemologia medico-legală obligă astfel:

– să dovedească ştiinţific orice afirmaţie;
– să accepte ideile şi probele ştiinţifice doar prin puterea lor de argumentare, şi nu prin autoritatea expertului;
– să elaboreze paradigme cu valoare predictivă privind evoluţia unor probe sau fapte sociale;
– să dea pertinenţă (a fi la obiect) şi concludenţă (a oferi soluţia cauzei) oricărei afirmaţii ştiinţifice şi probe
medico-legale, mergând până acolo încât un fapt negativ să nu poată dovedi un fapt pozitiv sau o recunoaştere să
nu fie niciodată valabilă per se fără a fi confirmată (dovedită) de alte probe.

Scopul epistemologiei medico-legale este s\ dea viaţă probelor judiciare ce au ca scop înlăturarea oricărei
îndoieli privind realitatea unui fapt (expertiza are un rol propedeutic, de scoatere în evidenţă a valorii unui fapt
ştiinţific ca mijloc de probă) şi astfel de a forma convingerea judecătorului numai pe baza adevărului (pe adevărul
ştiinţific) şi a conştiinţei sale judiciare.
Într-un demers epistemologic, adevărul medico-legal va fi, per a contrario, alterat ori de câte ori:
– expertul va da obiectului investigat şi realităţii sale o imagine conformă cu sentimentele sale;
– expertul se va lăsa sedus de intuiţie, în loc s\ cerceteze cu acurateţe faptul petrecut;
– expertul va aluneca facil spre ceea ce se confirmă, în loc s\ ţin\ cont de ceea ce se critică;
– expertul va `ncepe o cercetare cu convingeri preconcepute în locul îndoielii rezonabile;
– expertul va transforma omul într-un obiect de comunicare, în loc ca acesta să rămână, pentru medic, dar şi pentru
jurist, un subiect al comunicării.

Din aceste deziderate epistemologice decurg câteva principii de lucru şi particularităţi de gândire în activitatea de
expertiză medico-legală:
– contactul permanent al expertului cu faptele de analizat. Numai acesta disciplinează intuiţia şi flerul expertului şi
dă astfel o valoare euristică muncii sale;
– interpretarea faptelor expertizate în raport cu principiile instituţiilor de drept;
– menţinerea climatului de lucru etico-psihologic medical în relaţia cu justiţiabilul şi bolnavul;
– conştiinţa faptului că o nedreptate sau o eroare de experienţă pentru unul poate deveni o ameninţare pentru toţi;
– respectul competenţei specifice medicale şi neimixtiunea în activitatea juristului, misiunea expertului fiind de a
înţelege şi nu de a judeca. A[adar, respectul absolut al drepturilor inalienabile ale fiin]ei umane, al demnităţii sale
şi al vieţii sale intime (drept la informare, consimţământ, confidenţialitate etc.).

De aici decurg câteva trăsături ale medicinei legale:

– este o ştiinţă a adevărului at^t timp cât adevărul este o calitate principală a sistemelor de gândire ale expertului şi
cât timp el răspunde criteriilor actuale de definire a ştiinţelor (obiect propriu de investigaţie, metode proprii etc.);
– este o specialitate a exactităţii ştiinţifice;
– este o profesiune ce slujeşte doar adevărul, respectul pentru adevăr fiind singura etică a ştiinţei.

În concluzie, epistemologia medico-legală deserveşte epistemologia şi hermeneutica juridică drept modalităţi de

stabilire a adevărului şi de interpretare a faptelor în raport cu legea. În baza epistemologiei juridice, adevărul este
conceput ca o valoare şi e bazat pe corespondenţa dintre modul cum s-a petrecut fapta şi judecăţile mintale
concordante cu ea, precum şi pe consensul opiniilor şi al paradigmelor privind adevărul juridic. Din aceste realităţi
epistemologice şi hermeneutice decurge, în final, interpretarea legii în spiritul şi litera ei.
Sub aspect epistemologic:
– realitatea trebuie cunoscută prin mijloacele ştiinţei, care are aptitudinea maximă de a stabili adevărul. În acest
sens, conform silogismului după care justiţia se bazează pe adevăr (premisa majoră), dar adevărul cu coeficient
maxim de ştiinţificitate îl dă ştiinţa (premisa minoră), deducem că justiţia trebuie să se bazeze pe ştiinţă
(concluzia silogismului);
– în condiţiile metodologiei ştiinţifice de stabilire a adevărului, acesta trebuie verificat critic; chiar şi cel mai mare
savant poate fi o victimă a erorii, adevărul fiind deseori failibil;

4
– cunoaşterea adevărului, inclusiv judiciar, va pleca de la observaţie şi va ajunge la demonstrare şi argumentare.
Sub acest aspect nu există cercetători mari sau mici, ci cercetători ce argumentează sau nu argumentează ştiinţific
diferitele versiuni sau ipoteze.

Epistemologia ajută la stabilirea concordanţei dintre faptă şi judecarea ei ca realitate, la evitarea erorilor judiciare
şi la cunoaşterea semnificaţiei sociale şi juridice a faptului demonstrat ca adevăr. În fine, epistemologia dă autoritate
instituţiilor judiciare şi contribuie la întărirea sentimentului de dreptate al opiniei publice. Prin toate acestea, atât
juristul, cât şi experţii sunt, prin excelenţă, nişte profesionişti ai obiectivităţii maxime.
Înlăturarea unor obstacole în calea stabilirii adevărului (a lua ca adevărată prima constatare sau experienţă, a
`nclina spre ceea ce e mai uşor de dovedit, a avea încredere exagerată în forţele proprii, în loc de a te îndoi, ceea ce
se numeşte îndoială rezonabilă, a neglija faptul că adevărul se bazeaz\ pe probe şi criterii ştiinţifice, în timp ce
eroarea, pe convingeri nejustificate ştiinţific) are puterea epistemologică de a trece de la ipoteze la teze, de la
incertitudine către certitudine etc., ceea ce este în avantajul stabilirii adevărului judiciar şi al administrării corecte a
justiţiei.
În esenţă, proba medico-legală este una ştiinţifică, în majoritatea cazurilor, de certă concludenţă şi pertinenţă
dacă:
– sunt utilizate toate mijloacele adecvate scopului (obiectivului expertizei);
– este efectuată în timp util;
– concluzia este demonstrată, nu afirmată;
– concluzia este verificată în raport cu circumstanţele faptei analizate;
– s-a ţinut cont de eroarea aleatorie a instrumentelor utilizate în culegerea datelor;
– s-a dat dovadă de prudenţă atunci când faptele medicale sunt interpretabile (nu permit afirmaţii certe) sau când
ştiinţa nu dispune de o explicaţie a fenomenului.

Proba medico-legală nu este întotdeauna o probă absolută, ci ea poate fi grefată de erori. Cauzele erorilor
medico-legale pot fi obiective (determinate de evoluţia nespecifică a bolii sau leziunii, de limitele cunoaşterii
ştiinţifice sau de limitele posibilităţilor tehnice de investigare) şi subiective (examinare incompletă, superficială,
opinii preconcepute, depăşirea competenţei, orgoliu profesional cu emiterea de concluzii ferme când faptele
medicale şi ştiinţa nu permit acest lucru, neutilizarea explorărilor complementare, reaua-credinţă).
După un alt criteriu de clasificare, erorile depind de cel expertizat (simulează sau disimulează), de tehnicile de
laborator (tehnici inadecvate, artefacte sau fetişizarea rezultatelor şi neverificarea lor prin alte mijloace) şi chiar de
organele judiciare (nu sunt puse la dispoziţie datele necesare, exces de influenţă prin oferirea numai a unor versiuni,
absolutizare şi acceptare necritică a unor concluzii medico-legale, necorelarea lor cu alte probe).
Medicina legală este o activitate cu o largă bază socială, sarcina sa ca auxiliar al justiţiei fiind aceea de a
contribui la progresul relaţiilor sociale. În lupta ei pe cale ştiinţifică cu violenţa, obtuzitatea şi ignoranţa, medicina
legală este o revanşă pe care ştiinţa o dă unor atare nonvalori, în scopul afirmării binelui, adevărului şi frumosului.
Prin ineditul activităţii sale, medicina stimuleaz\ permanent inteligenţa şi curiozitatea ştiinţific\ în efortul său de
„îngrădire a răutăţii reciproce”, cum spunea Eminescu, şi prin administrarea corectă a justiţiei, graţie unor expertize
competente şi oneste, contribuind, în final, la progresul relaţiilor sociale.
Din acest punct de vedere, medicina legală nu e compatibilă cu diletantismul (cunoaşte rea superficială a
faptelor), cu rutina şi neinformarea (ce produc patologia stagnării profesionale), cu înţelegerea ei ca o simplă slujbă
(şi nu ca o vocaţie), cu orgoliul (ce se opune profesiunii de credinţă asupra limitelor proprii în cunoaştere).
Dimpotrivă, competenţa, ca primă formă de onestitate umană şi profesională, şi conştiinciozitatea expertului trebuie
să fie căile de transformare a unor servituţi profesionale într-o operă de promovare a adevărului drept cea mai
autentică vocaţie uman-profesională de permanentizare şi metadeschidere către perenitatea valorilor umane.
Dintotdeauna, ceea ce expertul a pierdut din grandoarea directă a relaţiilor cu bolnavul a câştigat prin gravitatea şi
echitatea verdictelor sale, relaţia directă medic-bolnav devenind una mediată de justiţie şi societate (relaţia
medic-bolnav-societate).
Medicina legală ne ajută astfel să înţelegem şi să subiectivăm mai bine relaţia dintre violenţă [i agresivitate,
dintre etologie, ca ştiinţă a comportamentului, şi cultură, drept cale specific umană de inhibare a lor. Dacă
agresivitatea este o stare biologică cu consecinţe sociale, violenţa devine o stare socială cu consecinţe secundare
biologice, raportul dintre agresivitate şi cultură relevând că, dacă răul este consecinţa unor impulsuri obscure,
deseori moştenite, pe care nu întotdeauna le putem controla, binele, în schimb, este o achiziţie culturală specific

5
umană, deoarece omul şi numai el a devenit pe scara evolutivă o fiinţă culturală. Agresivitatea a jucat un rol
important în realizarea instinctului de conservare al speciei (protecţia descendenţilor, delimitarea teritoriului,
selectarea pentru reproducere). Sociabilitatea poate contrabalansa impulsurile agresive cât timp acest potenţial de
întrajutorare şi bunătate ne-a fost dat tot de natură (fiind cunoscute rădăcinile etologice ale moralei, cum ar fi: mila,
supunerea, instinctul gregar etc.). Încrederea originară interumană devine astfel premisa atitudinilor sociale pozitive
ce condiţionează capacitatea omului de identificare cu grupul în diferite situaţii sociale. Altfel spus, Cain nu conduce
lumea, chiar dacă istoria omenirii, cum spunea L. Szondi, ne relevă o zi de pace la cinci zile de violenţă. Chiar dacă
am admite că ne naştem cu o „tendinţă Cain” (cum ar spune Lorenz) şi deci omul ar fi înclinat către agresivitate,
acesta, prin raţiune şi cultură, prin sublimarea instinctului agresiv în acte creatoare şi luptă pentru performanţe, poate
înfrânge atare impulsuri distructive. De altfel, Th. Hobbes afirma că omul este fiară pentru celălalt om şi numai o
autoritate absolută poate inhiba asemenea porniri distructive. J.-J. Rousseau susţinea în mod popular că omul e bun
de la natură, dar civilizaţia l-a corupt şi l-a făcut agresiv. Unde se află adevărul faţă de aceste atitudini polare? Mai
ales astăzi, când dominaţia unei societăţi anonime ridică serioase probleme de identificare umană, prin aceea că:
– nu suntem încă suficient de dotaţi afectiv pentru a trece de la un grup individualizat (de exemplu, familia) la o
societate anonimă, fapt ce face ca pornirile etologice faţă de străini să fie mai puţin inhibate (prin necunoaşterea
semenilor îşi explica Lorenz creşterea agresivităţii urbane);
– apoi, consecinţele dezvoltării tehnologice fac ca atitudinile faţă de tradiţii şi cultură, ce determin\ scepticismul
faţă de ele, să amplifice conflictele dintre generaţii şi, în sfârşit, suprapopulaţia să determine acea presiune
asupra individului care îl îndepărtează de natură, iar acest fenomen este perceput ca o deprivare şi, implicit, ca o
frustrare ce creşte agresivitatea (o abolire a sentimentului de pietate faţă de natură, de care vorbea K. Popper).

În faţa acestor fenomene, afirmarea şi realizarea păcii interumane se află în relaţiile primare precoce dintre
părinţi şi copii, îndeosebi dintre mamă şi copil, care este nucleul în jurul căruia, sub aspect etologic, s -a cristalizat
viaţa socială. De aceste relaţii primare depinde aptitudinea viitorului adult de a se simţi obligat social. Nu cerea A.
Huxley la ONU să i se dea mame bune pentru a schimba lumea? Cine nu şi-a dezvoltat legătura cu familia nu va
dezvolta nici un fel de dragoste pentru viaţa socială, cât timp comunitatea umană se bazează pe dragoste şi încredere
şi ambele au originea în familie. Un copil ce nu a trecut prin această fază, ce nu a fost dorit şi a fost abandonat se va
identifica dificil cu grupul social şi aici rezidă nexul creşterii delincvenţei asupra căreia vom reveni. Astfel, cum
spunea R.K. Merton, un individ va deveni străin de societatea care îi permite în principiu ceea ce îi refuză în realitate
şi această anomie socială îi va amplifica trăsăturile anomice (de insensibilitate şi egofilie) ale personalităţii sale.
În ceea ce priveşte bazele juridice ale expertizei medico-legale, acestea sunt incluse în Codul de procedură
penală şi în Ordonanţa 1/2000 de organizare a activităţii medico-legale.
Constatările şi expertizele medico-legale sunt mijloace de probă ce permit:
– constatarea unui fapt;
– identificarea unui autor;
– cunoaşterea împrejurărilor unei cauze penale.

Altfel spus, ele sunt nişte elemente de fapt constatate ştiinţific (nişte purtători de informaţie) ce atestă existenţa
unui fapt penal, autorul lui şi circumstanţele în care s-a săvârşit fapta. Aceste mijloace de probă prevăzute de lege
(constatarea şi expertiza medico-legală, prevăzute de art. 64, C.p.p.) se corelează fidel cu principiul libertăţii
probelor şi al liberei aprecieri a lor, deşi unii autori (T. Volonciu) susţin că ele sunt probe ce trebuie motivate în caz
de respingere, fără ca aceasta să însemne o încălcare a principiului liberei administrări a probelor, ci doar o
justificare de refuz în faţa autorităţii ei ştiinţifice. Considerăm că şi în afara unei astfel de motivări valoarea
expertizelor ştiinţifice medico-legale contribuie efectiv la formarea convingerii univoce a juristului, iar motivarea
corectă şi exhaustivă a deciziei (sentinţei) judiciare poate suplea, în mod adecvat, această lipsă care, altfel, ar putea
induce sentimentul unor noi tarifări ale probelor în funcţie de valoarea lor epistemologică.
Probele medico-legale pot fi imediate (constatarea medico-legală) şi mediate (expertiza medico-legală), ele
epuiz^ndu-se prin rezoluţii judiciare ce includ probele medico-legale (expertale) de rezolvat – de care depind
pertinenţa şi concludenţa lor – drept căi şi mijloace ce conduc spre adevăr şi trebuie cunoscute de către jurist, fapt
care este raţiunea învăţământului medico-legal pentru jurişti. Astfel, dacă juristul ştie că prezumţiile absolute nu se
probează (invocarea faptului c\ nu se cunoaşte legea sau că sub 14 ani un minor nu are discernământ), tot astfel el
trebuie să cunoască problemele în fiecare caz în parte, sarcina rezolvării lor revenind expertului. De aici decurge
obligativitatea solicitării rezolvării problemelor medico-legale numai în baza cunoaşterii versiunilor (ipotezelor) de

6
anchetă, probleme general-valabile pentru moartea violentă, dar şi specifice pentru fiecare tip de moarte violentă sau
de vătămare corporală. O astfel de rezoluţie (ordonanţă sau încheiere) va include obiectul expertizei (expertiză pe
cadavru, persoană sau psihiatrico-legală), mai ales întrebările medico-legale pe care le ridică, precum şi termenul de
efectuare.
Constatările medico-legale (art. 114-115, C.p.p.) sunt acte medico-legale efectuate cu caracter de urgenţă, de
regulă în faza de urmărire şi anchetă penală, care ofer\ concluzii, printr-o procedură expertală şi legală simplificată,
asupra felului morţii (violentă sau patologică), a cauzei morţii, a unei leziuni pe corpul unui suspect etc., în scopul
de a declanşa procedura judiciară sau de a clasa o suspiciune.
Expertizele medico-legale, ca şi cele psihiatrico-legale (art. 117, C.p.p.) sunt acte ce includ şi rezultatul unor
explorări complementare (de exemplu, efectuarea unei dozări de alcool, a unor alte explorări de laborator etc.) care,
de această dată, oferă concluzii definitive asupra cazului. Ele sunt obligatorii în caz de moarte violentă, agresiuni
sexuale, iar cele psihiatrice, în situa]ii de omor deosebit de grav, pruncucidere, suspendarea executării pedepsei sau
ori de câte ori juristul are dubii asupra sănătăţii mintale a unei persoane.
Caracterul oficial al expertizei medico-legale predomină în dreptul penal (art. 118, C.p.p.), unde vizează nevoia
univocă a stabilirii adevărului cu ajutorul tuturor factorilor interesaţi şi competenţi, spre deosebire de cel amiabil, ce
predomină în dreptul civil. În dreptul penal, solicitarea probei de către părţi trebuie aprobată de instanţă. Expertizele
se pot completa cu suplimente de expertiză sau cu noi expertize, între expertizele oficiale şi cele cerute de părţi
putându-se situa expertizele ce satisfac principiul contradictorialităţii şi care trebuie cunoscute de părţi pentru a
realiza ceea ce în unele jurisdicţii de drept comparat se numeşte „bătălia experţilor”.
A[adar dreptul de a solicita în instanţă o expertiză, de a fi informat în legătură cu rezultatele (concluziile) ei, de a
permite ca la desfăşurarea expertizei să asiste specialiştii părţilor sau avocaţii lor etc. sunt aspecte ale principiului
procesual al contradictorialităţii, ce se impune şi în dreptul penal.
Juristul ce solicită o expertiză, dar şi expertul solicitat trebuie să respecte incompatibilităţile expertale (art. 54,
C.p.p.), în art. 123, C.p.p., fiind prevăzută şi structura unui raport de expertiză: o parte introductivă (în care se includ
obiectul expertizei şi problemele de rezolvat solicitate şi din care se deduce competenţa medico-legală a juristului), o
parte descriptivă şi concluziile, care sunt răspunsuri ştiinţifice la problemele solicitate spre rezolvare. Prin urmare,
de cunoaşterea şi epuizarea rezolvării acestor probleme solicitate de jurist depinde calitatea unei expertize.

Organizarea activităţii de asistenţă medico-legală

Spre deosebire de alte activităţi medico-sanitare, activitatea medico-legală a fost şi este organizată prin legi proprii.
Faptul a fost şi este justificat de:
– nevoia de a apropia această activitate de spiritul de lucru al normelor judiciare bazate pe adevăr, imparţialitate şi
onestitate;
– nevoia de a încadra adevărul ştiinţific, ca probă judiciară, în prevederile generale privind probele sub aspectul
reglementării lor legale.

Apoi, reţeaua de asistenţă medico-legală a fost organizată în cadrul Ministerului Sănătăţii, deoarece:
– este o activitate medicală ce nu poate fi ruptă de celelalte activităţi medicale necesare;
– medicii legişti au, cu precădere, o formaţie de competenţă medicală racordată la nevoile asistenţei juridice;
– constatările medico-legale devin, prin efectul legii, probe cu caracter ştiinţific ce implică respectul unor criterii
de etică medicală privind adevărul ca probitate şi neutralitate.

În perioada de după cel de-al doilea război mondial şi până în anul 2000, organizarea activităţii medico-legale a
avut următoarele caracteristici, luate ca model, prin procesul de aculturaţie, de la ţările cu regimuri comuniste:
– expertizele medico-legale se desfăşurau, în mod exclusiv, ca activităţi oficiale, opiniile ştiinţifice ale altor experţi
neoficiali fiind, practic, inexistente;
– expertiza nu se desfăşura conform principiului contradictorialităţii în procesul civil şi cu atât mai puţin în
procesul penal;
– expertizele erau supuse, sub aspectul valorii lor, unor ierarhizări rigide, ceea ce anula independenţa şi autonomia
expertului. Un regim juridic similar privea şi instituţiile medico-legale.

7
 Odată cu instaurarea unui regim democratic real în ţara noastră, prin procesul de aculturaţie s-a preluat de la
ţările democratice, cu precădere de la ţările din Comunitatea Europeană, şi s-a adaptat realităţilor din Rom^nia
modelul nou, modern de organizare democratică a asistenţei medico-legale, plecând de la următoarele cerinţe:
– nevoia de organizare a activităţii medico-legale după criteriile respectării drepturilor omului, ale aportului unor
noi tehnologii în elaborarea adevărului ştiinţific, ale rezolvării cu celeritate a activităţii medico-legale şi ale
tendinţelor de unificare expertală în vederea unei integrări (aşa cum s-au elaborat pentru metodologiile şi
tehnologiile necropsice, identificarea în catastrofe, evaluarea incapacităţii de muncă);
– nevoia de a stimula cercetarea şi activitatea medico-legală, plecând de la adevărul că lupta pentru probe
ştiinţifice, în evoluţia dreptului, a fost un important factor de progres social şi juridic, şi astfel de a evita ceea ce
se numeşte patologia stagnării unei importante activităţi pentru justiţie, aşa cum este cea medico-legală;
– asigurarea imparţialităţii probei ştiinţifice medico-legale ce nu poate fi ghidată decât de adevăr, care, ştiinţific,
are o existenţă independentă. Din neutralitatea actului ştiinţific decurg deci neutralitatea şi imparţialitatea
activităţii expertului;
– din neutralitatea expertală decurg independenţa şi autonomia activităţii medico-legale, autonomie similară, sub
aspect profesional, independenţei juristului şi, prin aceasta, garantarea caracterului ştiinţific al probei
medico-legale. Din această autonomie deriv\ acceptarea contradictorialităţii expertale, până la „bătălia exper-
ţilor”, în scopul formării convingerii intime şi exhaustive a juristului;
– integrarea clinico-universitară a activităţii medico-legale, deoarece medicina legală este o activitate exclusiv
medicală, dar desfăşurată într-un climat şi context de natur\ judiciar\, ceea ce justifică climatul etic şi ştiinţific
medical de lucru, ce contribuie la progresul său ştiinţific;
– necesitatea promovării unui climat de contencios ştiinţific şi a unor comisii de arbitraj ştiinţific privind
elaborarea adevărului ştiinţific pentru justiţie, ceea ce evită subordonarea experţilor şi permite elaborarea de
opinii ştiinţifice cu valoare de paradigme medico-legale;
– dreptul părţilor de a-şi alege experţii de pe liste de experţi aflate la dispoziţia instituţiilor judiciare şi, astfel,
facilitarea principiului contradictorialităţii judiciare, ca şi a creşterii încrederii opiniei publice în valoarea şi
limitele expertizelor medico-legale;
– prin toate cele de mai sus, înlăturarea mentalităţii conform căreia medicina legală este auxiliară justiţiei şi
`ntronarea aceleia că medicina legală este o activitate ştiinţifică independentă ce contribuie la realizarea actului
de justiţie.

Restructurarea democratică a activităţii medico-legale a legitimat preocuparea pentru o nouă organizare a acestei
activităţi, realizată prin următoarele acte normative:
– Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000;
– Ordonanţa Guvernului nr. 513/2001 de modificare a Ordonanţei nr. 1/2000;
– Legea nr. 459/2001 de aprobare a celor două ordonanţe;
– Hotărârea de Guvern nr. 774/2000 privind aprobarea Regulamentului de activitate medico-legală;
– Ordinul Ministerului Sănătăţii şi al Ministerului de Justiţie privind aprobarea normelor procedurale de efectuare
a expertizelor şi constatărilor medico-legale;
– Hotărârea Curţii Constituţionale privind interpretarea art. 120, al. 5, din Codul de procedură penală.

Ordonanţa nr. 1/2000 precizează scopurile activităţii medico-legale ca fiind:

– furnizarea de mijloace de probă care să contribuie la stabilirea adevărului judiciar;
– efectuarea cercetării ştiinţifice în domeniul medico-legal;
– contribuţia la îmbunătăţirea activităţii de asistenţă medicală prin elaborarea de opinii ştiinţifice în cazurile
solicitate.

Ordonanţa precizează că orice ingerinţă în această activitate este interzisă şi stipulează, conform principiului
oficialităţii, că instituţiile medico-legale sunt singurele unităţi sanitare ce efectuează constatări, expertize şi alte
lucrări medico-legale.
Curtea Constituţională a României a stabilit că dispoziţiile art. 120, al. 5, din C.p.p. sunt neconstituţionale, astfel
că, la efectuarea expertizelor într-un institut de specialitate, este obligatorie şi participarea experţilor recomandaţi de
părţi.
Instituţiile medico-legale prevăzute de lege sunt Institutul medico-legal Bucureşti, institutele medico-legale din
centrele universitare (Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, T^rgu-Mureş, Craiova), serviciile medico-legale judeţene şi

8
cabinetele medico-legale din oraşele nereşedinţe de judeţ, toate fiind instituţii sanitare cu caracter public. În cadrul
institutelor medico-legale funcţionează comisiile de avizare şi control al actelor medico-legale, comisii coordonate
de Ministerul Sănătăţii.
Coordonarea activităţii medico-legale se face de către Ministerul Sănătăţii şi Consiliul Superior de Medicină
Legală.
Legea introduce obligativitatea medicului legist de a sesiza orice încălcare a legii, `n timpul activităţii sale,
încălcare ce constituie infracţiune, iar acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. De asemenea, medicul legist are
obligaţia s\ sesizeze încălcarea convenţiilor internaţionale privind drepturile omului.
Normele legale precizează că, în caz de incompatibilitate, medicii legişti sunt obligaţi s\ depun\ declaraţii de
abţinere.
Ordonanţa stabileşte modul de organizare şi atribuţiile Consiliului Superior de Medicină Legală ca fiind:
– de coordonare a activităţii medico-legale pe teritoriul ţării;
– de studiu privind morbiditatea şi mortalitatea medico-legală;
– de iniţiere a unor studii de criminologie.

Atribuţiile instituţiilor medico-legale sunt:

– s\ efectueze expertize la cererea organelor judiciare şi a persoanelor interesate;
– s\ efectueze noi expertize medico-legale;
– s\ efectueze expertize în cazurile de deficienţă în asistenţa medicală;
– s\ fac\ explorări complementare;
– s\ propun\ Consiliului Superior măsuri metodologice de practică medico-legală unitară.

Atribuţiile comisiilor de avizare includ:

– avizarea actelor de constatare şi expertiză medico-legală, atunci când organele judiciare consideră că este
necesar;
– avizarea noilor expertize.

Ordonanţa precizează că institutele medico-legale stabilesc liste din care părţile pot solicita experţi care să-i
asiste pe cei oficiali.
Ordonanţa Guvernului nr. 513/2001 introduce prevederea prin care Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Justiţiei
asigură controlul şi evaluarea activităţii medico-legale, ca şi numirea directorilor de institute medico-legale, a
comisiilor de avizare şi control al actelor medico-legale, în acest scop înfiinţându-se Consiliul de analiză şi evaluare,
format din reprezentanţi ai Ministerelor Sănătăţii, Justiţiei, de Interne şi ai Parchetului General. Consiliul va analiza
rapoartele întocmite de comisiile mixte privind activitatea medico-legală.
Legea nr. 459/2001 aprobă cele două ordonanţe şi introduce prevederea că activitatea medico-legală face parte
integrantă din asistenţa medicală.
Hotărârea de Guvern nr. 774/2000 aprobă Regulamentul de activitate medico-legală, precizând că această
activitate se realizează de către medici legişti încadraţi în instituţiile medico-legale şi cu respectarea principiilor
independenţei şi imparţialităţii lor (art. 3).
Sistemul medico-legal include institutele medico-legale, ce au personalitate juridică, comisiile lor de avizare,
competenţa lor `n judeţele arondate centrului universitar şi obligaţia directorilor acestor institute de a exercita
supravegherea şi controlul, sub aspect ştiinţific şi metodologic, al activităţii medico-legale (al constatărilor şi
expertizelor medico-legale).
Serviciile medico-legale judeţene se află în subordinea direcţiilor de sănătate publică, dar sunt îndrumate
metodologic şi ştiinţific de către institutele medico-legale. Ele sunt conduse de un medic legist şef care are
următoarele atribuţii:
– îndrumă şi controlează activitatea serviciului;
– constituie comisii de expertiză medico-legală lărgite în caz de expertize psihiatrice, de amânare sau suspendare a
executării pedepsei etc.;
– supraveghează efectuarea expertizelor în caz de omucidere şi lovituri cauzatoare de moarte;
– participă, în mod obligatoriu, la expertizele privind responsabilitatea medico-sanitară;
– îndrumă cabinetele medico-legale din teritoriul lor.

9
 Toate instituţiile medico-legale fac:
– autopsii în cazurile prevăzute de lege;
– expertize medico-legale traumatologice, psihiatrice, de amânare sau suspendare a executării pedepsei etc.;
– noi expertize în caz de responsabilitate medicală, infirmitate şi incapacitate de muncă, autorizarea de a purta
armă sau de a conduce vehicule, expertize biocriminalistice, toxicologice sau de filiaţie etc.

În caz de incompatibilitate, expertul are obligaţia s\-[i decline competen]a în favoarea instituţiei superioare, dar
poate refuza efectuarea unei activităţi medico-legale şi în caz de:
– lipsă a informaţiilor medicale solicitate organelor judiciare;
– lipsă a accesului la dosarul cauzei, de exemplu, în expertizele psihiatrico-legale;
– lipsă a posibilităţii de a examina persoana implicată.

Avizarea lucrărilor medico-legale se face la solicitarea organelor judiciare şi din oficiu, în cazul noilor expertize.
În vederea avizării, organele judiciare sunt obligate:
– s\ pun\ la dispoziţia comisiei actele medico-legale solicitate;
– s\ includ\ în adresa de solicitare un scurt istoric al faptei;
– s\ pun\ întrebările de elucidat.

Consiliul Superior de Medicină Legală are următoarele atribuţii:

– acreditează noile metode tehnico-ştiinţifice care se vor aplica în medicina legală;
– elaborează norme metodologice pentru a asigura interpretarea unitară a criteriologiei medico-legale;
– organizează reuniuni anuale de analiză a activităţii medico-legale, ca şi a expertizelor controversate ştiinţific.

Comisiile mixte ale Ministerelor Sănătăţii şi Justiţiei analizează modul de efectuare a expertizelor şi verifică
activitatea expertală în caz de abateri de la normele legale.
Experţii legişti oficiali, cât şi cei numiţi de organele judiciare la cererea părţilor
au dreptul s\ asiste la efectuarea expertizelor şi s\ propun\ noi investigaţii complementare.
Condiţiile cerute pentru a exercita activitatea de medic expert sunt:
– capacitate de exerciţiu;
– cursuri de specializare;
– practică curentă;
– absenţa condamnării;
– atestare de către Consiliul Superior de Medicină Legală, după o evaluare anuală.

Începerea urmăririi penale a unui medic legist atrage suspendarea sa din activitate.
Un expert ce a efectuat o expertiză nu mai poate participa la o nouă expertiză în acelaşi caz.
Regulamentul de aplicare a Ordonanţei nr. 1/2000 stabileşte că nu poate fi expert la cererea părţilor:
– cel desemnat din oficiu s\ fie expert;
– cel ce a fost martor în cauză;
– cel ce a declarat că se abţine din motive de incompatibilitate;
– cel ce a fost recuzat.

În cazul în care expertul, prin activitatea sa, ia cunoştinţă de o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în
mişcare din oficiu, el are obligaţia s\ consemneze acest fapt în actul medico-legal şi s\-l aduc\ la cunoştinţa organelor
judiciare. Faptul exprimă principiul rolului activ al activităţii procesuale, din care rezultă extinderea cercetării
medico-legale şi la atare fapte.
Expertul are obligaţia s\ păstreze secretul activităţii desfăşurate şi poate aduce la cunoştinţa persoanelor
interesate rezultatul expertizei doar dacă nu se aduce atingere activităţii de urmărire penală.
Art. 42 obligă unităţile sanitare s\ pun\ la dispoziţia instituţiilor medico-legale documentele medicale solicitate.
Ordinul Ministerelor Sănătăţii şi Justiţiei privind aprobarea normelor procedurale de efectuare a constatărilor şi
expertizelor medico-legale prevede în plus că activitatea medico-legală, în caz de omucidere, risc de dispariţie a
urmelor infracţiunii, cercetare
la faţa locului, se efectuează în regim de permanenţă, proclamând astfel principiul nerestricţionării accesului
medico-legal la informaţiile necesare.

10
 Regulamentul menţionează structura şi felul actelor medico-legale, acestea fiind:
– rapoarte de expertiză medico-legală;
– rapoarte de constatare medico-legală;
– certificate medico-legale la cererea părţilor;
– buletine de analiză medico-legală;
– avize medico-legale care, toate, se arhivează pe o perioadă nedeterminată.

Ca reguli de examinare medico-legală, regulamentul prevede:

– efectuarea examinărilor după identificarea cadavrului sau a persoanei (la persoane, în lipsa actelor, prin
amprentare pe act);
– examinarea deţinuţilor în prezenţa personalului de pază;
– examinarea minorilor în prezenţa părinţilor ori a reprezentanţilor legali;
– examinarea persoanelor la cerere, în cazurile de virginitate, capacitate sexuală, stabilire a vârstei, viol şi
perversiuni sexuale, dispensă de vârstă, la căsătorie, sarcină, viduitate, avort, naştere sau lehuzie, constatare a
vătămărilor corporale până la 30 de zile de la producere, infirmitate, boli traumatice şi capacitate psihică pentru
acte de dispoziţie, efectuarea examenelor complementare necesare;
– constatările preliminare nu au caracter de concluzii medico-legale (art. 21);
– în caz de solicitare a avizării şi de expertize psihiatrice, se va înainta şi dosarul cauzei;
– expertiza pe documentele medicale are caracter excepţional.

Prin Regulament (art. 27), expertizele medico-legale se fac obligatoriu într-o comisie de trei medici (cu grad
superior celor ce au făcut prima examinare), în cazurile de:
– capacitate psihică;
– întrerupere sau amânare a executării pedepsei;
– responsabilitate medicală;
– filiaţie;
– capacitate de muncă;
– aptitudine de a exercita o profesie;
– noi expertize.

În expertizele psihiatrico-legale (ce nu se pot efectua la cabinetele medico-legale) se vor rezolva:

– capacitatea psihică în momentul comiterii faptei imputabile;
– capacitatea psihică la data examinării;
– pericolul social al bolnavului şi măsurile medicale de siguranţă ce se impun.

În expertizele pentru minori este obligatorie ancheta socială şi şcolară.

În expertizele de filiaţie se include şi stabilirea perioadei de concepţie, a capacităţii de procreare şi a examenului
antropologic la copiii de peste 3 ani.
În ceea ce priveşte efectuarea calculului retroactiv al stării de îmbibaţie alcoolică, regulamentul precizează:
– se face numai în institutele medico-legale;
– numai în comisie de trei experţi;
– numai dacă s-au recoltat două probe de sânge la interval de o oră, cu excepţia persoanelor în stare de comă, şoc
sau în caz de intervenţii chirurgicale de urgenţă;
– interdicţia efectuării calculului retroactiv numai pe baza declaraţiilor de la dosar;
– efectuarea numai pentru o variantă de consum, iar pentru mai multe variante numai la cererea organelor
judiciare.

Expertizele şi constatările medico-legale pe cadavre impun autopsia şi explorările complementare necesare.

Autopsia este obligatorie:
– în caz de moarte violentă, indiferent de intervalul scurs între traumatism şi deces;
– în decesele din cauză necunoscută;
– în decesele suspecte, precum moartea subită, la cei ce au fost verificaţi ca stare de sănătate, cei aflaţi în interes de
serviciu, cei decedaţi în instituţii sau în custodie (în penitenciar, spitale-penitenciar etc.), în caz de tortură, decese

11
 în serie, cadavre neidentificate sau scheletizate, decese la scurt timp după o intervenţie medicală şi în caz de
deficienţe medicale.

Autopsia se face numai în baza ordonanţei judiciare, a procesului-verbal de cercetare la faţa locului şi, când e
cazul, a copiei dup\ foaia de observaţie medicală.
Pentru evitarea confuziilor de identificare a cadavrelor, acestea vor purta o brăţară de identificare, transportul
acestora nefiind posibil fără ea.
Exhumarea se face numai la solicitarea organelor judiciare.
Ca reguli metodologice, autopsia va fi completă, neputându-se elabora concluzii pe baza unor examene parţiale,
[i va fi însoţită de fotografierea leziunilor; nu se va elibera un certificat de deces, în cazurile medico-legale, fără
autopsie (cu excepţia catastrofelor).
În concordanţă cu Recomandarea 99 din 1999 a Consiliului de Miniştri al Consiliului Europei, regulamentul
prevede că eliberarea de către orice medic a certificatului de deces nu se poate face decât după apariţia semnelor
cadaverice de moarte reală şi după 24 de ore de la deces, în aceste cazuri fiind obligatoriu examenul extern al
cadavrului înaintea eliberării certificatului.
Nu se poate încheia prezentarea succintă a acestor norme fără a aminti de drepturile şi obligaţiile expertului, şi
anume:
– dreptul de a se recuza în cazuri similare judecătorilor;
– dreptul de a cere şi a i se pune la dispoziţie dosarul cauzei ce se cere a fi examinată;
– dreptul de a păstra secretul lucrărilor medico-legale;
– dreptul de a răspunde, din proprie iniţiativă, unor probleme ivite pe parcurs şi care nu au fost incluse ca întrebări
în ordonanţa de expertiză;
– dreptul de a cere lămuriri cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei;
– dreptul de a obţine prezenţa părţilor sau explicaţiile lor, cu aprobarea organului judiciar;
– dreptul de a obţine istoricul faptei din datele de anchetă înainte de autopsie;
– obligaţia de a-şi motiva opinia contrară într-o expertiză în echipă;
– obligaţia de a efectua expertize în termenul solicitat;
– obligaţia de a face examinări complete, având răspundere în cazul compromiterii unei speţe prin lipsa acestor
explorări;
– obligaţia de a solicita consimţământul pentru investigaţii;
– obligaţia de a se recuza;
– obligaţia de a fi imparţial;
– obligaţia de a nu etala un comportament histrionic (ostentativ) şi de a avea re]inerea etică faţă de succesele
profesionale, a înlocui astfel datoria etică prin morala aspiraţiei profesionale şi umane, în condiţiile umanismului
ştiinţific contemporan, în care, cum spunea Fr. Bacon, ştiinţa este putere.

~n De lege ferenda (aşa cum s-a exprimat în legea de organizare a asistenţei medico-legale) se accentuează
condiţiile de independenţă a expertului care îşi exercită autoritatea în afara tendinţelor de apărare sau acuzare, de
vinovăţie sau inocenţă. De asemenea, se afirmă principiul contradictorialităţii expertale, precum şi dreptul părţilor de
a-şi alege expertul de pe o listă oficială de experţi din evidenţa organelor judiciare.
Bazele deontologice ale muncii de medic legist fac parte din codul de comportament profesional, în care
calităţile de competenţă şi onestitate profesională cerute unui astfel de medic ca expert privesc:
– capacitatea de exerciţiu;
– studii şi perfecţionări cerute în specialitate;
– competenţă de expert;
– independenţă profesională (s\ nu fie implicat în speţa de analizat);
– recuzare în caz de incompatibilitate;
– lipsa implicaţiilor judiciare;
– neefectuarea unor acte pentru instituţia în care lucrează;
– păstrarea secretului profesional;
– relaţii corecte cu presa, aspectele medicale aparţinându-i persoanei, iar cele judiciare aparţinând organelor
judiciare;
– lipsa publicităţii privind calitatea de expert;
– acceptarea onorariilor conform legii;
– lipsa creării unor avantaje prin activitatea de expert;

12
– neefectuarea altor activităţi medicale;
– integritate etico-profesională bazată pe dreptate, onestitate şi sinceritate;
– obiectivitate profesională bazată pe imparţialitate, lipsa prejudecăţilor, deschidere în faţa altor opinii ştiinţifice.

Versantele activităţii medico-legale

Cele două versante majore ale activităţii expertale medico-legale includ:
a) dreptul medical, adică modul cum spiritul normelor judiciare reglementează activitatea de asistenţă medicală
(răspunderea medicală);
b) medicina legală propriu-zisă, adică modul cum medicina, prin cunoştinţele sale, slujeşte probaţiunea judiciară.
Medicina legală include două mari preocupări, şi anume: morfopatologia medico-legală (constatarea şi expertiza
medico-legală pe cadavru) şi clinica medico-legală (expertiza persoanei).

Nicăieri mai mult decât în evaluarea răspunderii medicale (a dreptului medical) nu se manifestă pregnant
caracterul de graniţă al medicinei legale, care trebuie să coreleze două modalităţi epistemice de gândire: cel concret,
al faptului medical (nu există boli, ci bolnavi), cu cel abstract, al principiilor şi prevederilor legale (general valabile,
indiferent de ocupaţie).

13
 CAPITOLUL II

Dreptul în slujba medicinei

(dreptul medical)

Evoluţia responsabilităţii medicale

în societatea contemporană
Dintotdeauna, dar mai ales astăzi, când puterile medicinei asupra naturii umane s-au multiplicat, responsabilitatea
constituie onoarea profesiunii medicale, ea fiind preţul libertăţii tehnice a medicului şi garanţia calităţii actului
profesional. În lumea contemporană, responsabilitatea exprimă asumarea consecinţelor propriilor acte de compor-
tament profesional, responsabilitate ce conferă garanţia propriei competenţe şi, ca urmare, a deciziilor luate în
interesul bolnavului şi al societăţii. În unele ţări civilizate şi tehnicizate se constată că astăzi un medic din doi riscă
să asiste la punerea în discuţie a responsabilităţii sale, cel puţin o dată în decursul vieţii profesionale.
În consecinţă, evoluţia medicinei contemporane ne pune în faţa a două tendinţe antinomice.
Pe de o parte, observăm tendinţa creşterii evidente a responsabilităţii complexe, inclusiv judiciară, a medicului,
tendinţă explicată prin:
– „agresiunea” tehnică a medicinei contemporane, ce face investigaţiile mai sofisticate şi chiar mai periculoase;
– desacralizarea actului medical cu dispariţia acelui halou de mister din jurul medicului, fapt ce face ca, în orice
nenorocire umană, să se declanşeze sentimente arhaice de culpabilitate, consecutiv reprezentării inadecvate a
posibilităţilor medicinei la un moment dat;
– îndepărtarea, prin tehnică, a medicului de sufletul bolnavului şi estomparea empatiei umane;
– propagarea realizărilor medicale prin mass-media, când oamenii, asistând la reuşita transplantelor de organe
unice, nu mai acceptă decesul după o apendicectomie;
– conştiinţa opiniei publice care pune semnul egal între sănătate şi fericire, între milă şi compasiune, pe de o parte,
şi respect pentru viaţ\ ca unicat, pe de altă parte, şi prin care, se tinde s\ se caute un responsabil. De aici creşterea
numărului de acţiuni împotriva medicului;
– dificultatea cunoaşterii cauzelor unor decese şi nevoia ca informarea cerută de anturaj să fie cât mai precisă.

Pe de altă parte, asistăm la apari]ia unor curente antimedicale, cunoscute încă din Antichitate, când Platon acuza
medicina că tratează bolnavi ce ar constitui o povară pentru societate şi împiedică astfel selecţia naturală. Reluând
aceste opinii, Ivan Ilici acuza medicina de medicalizarea şi monopolul sănătăţii, de generarea crizei medicale
consecutive, de antinomia dintre medicina clinică (în care bolnavul este subiect al actului medical) şi medicina
tehnică (în care bolnavul devine un obiect al acestui act). Mai mult, el acuză medicina de crearea unor paradoxuri în
domeniul asigurării sănătăţii, prin faptul că evoluţia progresului medical, în loc să scadă costul asistenţei medicale,
dimpotrivă, creşte acest cost. Pentru Ivan Ilici, aceste aspecte generează un fel de iatrogenie socială ce exploatează
anxietatea bolnavului, cu atât mai mult cu cât evoluţia practicii medicale către instituţionalizarea sa a depersonalizat
şi dezumanizat raportul dintre medic şi bolnav.
O exemplificare a consecinţelor acestei antinomii a fost ceea ce s-a numit „deriva medicinei”, care a condus la
asigurarea medicului pentru eventualele prejudicii create,
la o medicină defensivă, de acoperire, în scopul de a justifica activitatea medicului
faţă de orice fel de acuzaţie. Relaţia medic-bolnav s-a transformat astfel într-o relaţie exclusiv mercantilă, lipsită de
orice spirit samaritean. Faptul a făcut ca, încă din 1923, L. Champonnière să afirme: „Problema responsabilităţii
medicale devine în fiecare zi mai gravă şi mai neliniştitoare, preocupându-i, pe bună dreptate, pe toţi practicienii.

14
Dacă vrem să nu descurajăm iniţiativa binefăcătoare ce poate vindeca bolnavul, trebuie să protejăm medicul onest şi
conştient contra acuzelor injuste”.
Tendinţele evolutive ale instituţiei răspunderii medicale se referă la:
– evoluţia raportului medic-bolnav către o relaţie contractuală, caracteristică medicinei liberale, ca o relaţie bazată
pe încrederea bolnavului în medic şi chiar în alegerea sa, şi pe măsura acestei încrederi, a conştiinţei medicului
faţă de obligaţiile sale pentru bolnav. Ne aflăm astfel în faţa unui contract sinalagmatic, contract în care ambele
părţi se obligă să-i respecte clauzele, după principiul do ut des;
– incriminarea activităţii medicale prin neasumarea unor riscuri care i-ar fi devenit utile bolnavului;
– incriminarea activităţii medicale pentru abstenţiune, cu consecinţa privării de şanse;
– incriminarea muncii medicale pentru rezultatele acesteia, fenomen din ce în ce mai accentuat;
– evoluţia reparării prejudiciilor consecutive actelor medicale prin asigurări, cu stabilirea forfetară (prin înţelegere)
sau contencioasă (prin reziliere de contracte) privind indemnizarea bolnavului. Evoluţia răspunderii medicale
către asigurări, către rezolvarea litigiilor medic-bolnav prin asigurări şi independent de greşeala stabilită judiciar
apare drept consecinţă a liberalizării practicii medicale, liberalizare ce are la bază medicina contractuală.

În faţa unor concepţii fataliste privind existenţa uman\, societatea contemporană creează condiţii din ce în ce mai
largi pentru a-i face faţă prin asigurări. Atare garanţii pecuniare se acordă pentru accidente imprevizibile, fapt ce a
creat noţiunea de răspundere fără greşeală. Într-o astfel de evoluţie nu este important să se stabilească dacă autorul
unui prejudiciu e culpabil sau inocent, ci s\ fie indemnizat\ victima. Se aduc ca argumente ale acoperirii răspunderii
prin asigurări următoarele:
– procedura judiciară lungă privind stabilirea responsabilităţii medicale;
– dificultatea dovedirii greşelii medicale, precum şi a legăturii sale cauzale cu prejudiciul, dovedire care incumbă
bolnavului;
– caracterul uneori incert al deciziilor judiciare;
– evitarea traumatizării printr-o astfel de indemnizare sistematică, implicând aptitudinea de a evita descurajarea
energiilor, deperdiţia competenţei, într-un domeniu în care riscul devine un element esenţial.

Experienţa SUA, a Suediei, a Finlandei etc. atestă includerea indemnizării prin asigurări pentru cazuri de forţă
majoră, prezumţie de greşeală, relaţie cauzală a actului medical cu prejudiciul. În acest scop, compania de asigurări
stabileşte o comisie ce va lămuri punctele neclare din dosarul medical şi va încerca o tranzacţie amiabilă între părţi.
În acest scop se recomandă:
– să se ţină o evidenţă riguroasă a dosarului medical;
– să se facă o informare completă şi pe cât posibil clară către bolnav şi şeful ierarhic;
– să se facă o cercetare riguroasă a faptelor, fără erori sau omisiuni.

Consiliul European a adoptat următoarele măsuri în domeniu:

– caracterul autonom al indemnizaţiei medicale;
– funcţionarea asigurărilor medicale pe principiul controlului riscului „după datele câştigate ale ştiinţei”, pentru a
evita creşterea costului asistenţei medicale;
– păstrarea şi restabilirea notorietăţii şi autorităţii medicului;
– concilierea contenciosului prin mediatori, prin comisii şi procedură extrajudiciară;
– evitarea inflaţiei necontrolate a cotizaţiilor de asigurări care ar creşte costul asistenţei medicale;
– finanţarea fondului de asigurări de către cei asiguraţi, în scopul asumării responsabilităţii în plină independenţă
profesională.

Responsabilitatea medicală în medicina liberală este de mai multe feluri:

– responsabilitatea disciplinară, statuată de colegiile deontologice medicale, care poate merge până la suprimarea
dreptului de practică medicală;
– responsabilitatea administrativă a instituţiei sanitare ce poate fi proprietate de stat sau particulară şi care, de
regulă, este pecuniară. Spitalul poate face însă acţiune recursorie împotriva medicului în culpă;
– responsabilitatea judiciară civilă, de natură contractuală, care îl obligă pe medic „să dea îngrijiri conştiente,
atente şi conforme datelor actuale ale ştiinţei”. Această responsabilitate se bazează pe un contract de mandat
(Elveţia), contract de serviciu (Germania), contract nenumit (Belgia), contract de prestare de servicii intelectuale

15
 (Italia) sau contract de diligenţă (legal duty to take care, în Anglia). Răspunderea civilă se bazează în Franţa pe
întrunirea tripticului format din prejudiciul material, moral sau estetic, prezumţia de nevinovăţie şi legătura
cauzală dintre ele;
– responsabilitatea judiciară penală ce incriminează greşeala prin neîndemânare, imprudenţă, neatenţie, neglijenţă
sau nerespectarea regulilor de comportament profesional (greşeală comună tuturor profesiunilor) şi prin violarea
secretului medical, neasistarea unei persoane aflate în pericol, neinformarea bolnavului etc. (greşeală specifică
profesiunii medicale). De menţionat că responsabilitatea medicală pare a fi cu precădere delictuală în Grecia,
Finlanda etc. În acest sens, greşeala se referă la neîndeplinirea unei obligaţii de mijloace (malpractice,
Kunstfehler), neîndeplinire pe care un alt medic, conştient şi avizat, în aceleaşi circumstanţe de lucru, ar fi
evitat-o. Un astfel de medic conştient şi avizat este definit ca medic normal, prudent, avizat şi plasat în aceleaşi
condiţii de lucru (Belgia), medic onest şi competent (Olanda, Danemarca), medic de aceeaşi formaţie (Suedia),
medic ce adoptă un comportament conform diligenţei normale şi scrupuloase (Italia), în raport cu specializarea,
locul şi resursele sale tehnice (Portugalia). Dacă, în general, proba greşelii o face bolnavul prin avocatul său, în
Germania, dimpotrivă, medicul este obligat să-şi probeze inocenţa.

Frecvent, în cadrul greşelii medicale se acuză lipsa consimţământului bolnavului la o investigaţie sau la un
tratament oarecare, prin lipsa sa de informare. Medicina contractuală face acest consimţământ inevitabil, fapt ce
obligă s\ fie obţinut, în general, verbal, în unele ţări şi `n scris (SUA, Anglia), sau cu martori ori prin mijloace video.
Mai mult, Parlamentul European impune ca acesta să reprezinte o „codecizie a îngrijitorului şi îngrijitului”. În Ţările
de Jos se cerea ca informarea să se facă în termeni comprehensibili, în Danemarca să privească numai riscurile
tratamentului, în Grecia
să privească doar consecinţele dezagreabile de ordin medical sau social, iar în Franţa să fie simpl\, aproximativ\,
inteligibil\ şi loial\. În atare condiţii, apare scuzabilă disimularea diagnosticului sau a prognosticului. În ţările în care
numărul proceselor contra medicilor este în creştere, consimţământul se obţine în scris, iar dovada lipsei sale o face
bolnavul.
Alte omisiuni frecvent incriminate în medicina liberală, alături de cele de informare, sunt omisiunile culpabile de
tehnică a diagnosticului şi tratamentului, de supraveghere a bolnavului, de prognostic infaust prin nespitalizare etc.
În zonele de risc ale practicii medicale (urgenţe, stări terminale, tehnologie a reproducerii, sfat `n probleme genetice
etc.), evitarea greşelii şi distingerea sa de eroarea medicală (pe care tehnica o face mai probabilă, dar şi mai
previzibilă şi mai vizibilă) implică o criteriologie ştiinţifico-expertală ce se referă la probarea faptului că:
– medicul a făcut tot ce a putut, ca medic şi ca om, în interesul bolnavului;
– a respectat standardele de comportament profesional în raport cu pregătirea (specialitatea) şi condiţiile sale de
lucru;
– a utilizat mijloacele ştiinţifice recomandate şi nu s-a angajat pentru rezultatele lor;
– a respectat, aproape fără excepţie, consimţământul bolnavului sau al familiei;
– a satisfăcut interconsultul în mod spontan sau la cerere şi nu a privat bolnavul de şanse;
– nu a delegat altora atribuţiile sale proprii.

Prevenirea răspunderii juridice, de maximă gravitate, se face prin respectarea unor parametri deontologici, în
măsură s\ contribuie, în mod eficient, la conştiinţa răspunderii medicale. Competenţa medicului devine un drept al
bolnavului şi o condiţie sine qua non a unui act medical eficient. Pentru medic, competenţa devine „prima formă de
cinste” faţă de bolnav. Medicul care vrea să fie cinstit cu bolnavul trebuie să fie competent, lipsa competenţei
neputând fi compensată de amabilitate sau bunătate. Realitatea acestei cerinţe constituie un impuls pentru studiul
permanent, diploma de absolvire nemaiputând conferi astăzi acoperire de competenţă pentru tot restul vieţii
profesionale. Acest studiu permanent ar trebui să fie ceea ce T. Arghezi numea „stăruinţa crâncenă şi îndârjită,
răbdătoare şi entuziastă, cazna tenace de a atinge un nivel cât mai înalt şi pur”. Dorinţa de cunoaştere devine
carburantul autentic al inteligenţei profesionale, precum şi condiţia valorizării adecvate a profesiunii în sensul
satisfacţiei existenţiale.
Conştiinciozitatea faţă de actul medical va completa benefic competenţa profesională, ştiut fiind faptul că în
condiţiile competenţei celei mai desăvârşite, prin lipsa de exercitare a obligaţiilor profesionale se pot produce greşeli
şi erori.
Dacă la aceste paradigme adăugăm şi prudenţa profesională, profesiunea de credinţă, nevoia de devoţiune şi rolul
personalităţii medicului în relaţiile sale umane şi sociale, obţinem garanţia unui act medical lipsit cu certitudine de
riscurile imputabilităţii sale, act ce este în măsură s\ asigure prestigiul profesiunii medicale şi chiar progresul său.

16
 Sub aspectul legii, responsabilitatea medicală se poate angaja pentru:
– încălcarea îndatoririlor profesionale de serviciu;
– neîndeplinirea îndatoririlor profesionale de serviciu;
– îndeplinirea defectuoasă a acestor îndatoriri.

Sub acest aspect incriminator, în profesiunea medicală ne întâlnim cu:

– infracţiuni de obstacol (de exemplu, părăsirea unui bolnav lăsat în supraveghere, efectuarea unei operaţii în stare
de ebrietate etc.);
– infracţiuni de pericol, ca, de exemplu, neorganizarea corespunzătoare a activităţii echipei;
– infracţiuni de rezultat, în care rezultatul trebuia garantat bolnavului, ca în chirurgia estetică, proteze, biopsii,
reproducere asistată medical etc.;
– infracţiuni prin culpă profesională, ca abateri de la cerinţele de diligenţă profesională prevăzute în normele
tehnice şi etice ce guvernează activitatea medicală. Culpa în dreptul medical poate lua forma culpei cu prevedere,
când medicul a prevăzut rezultatul, dar nu a urmărit şi nu a acceptat producerea lui şi a acţionat crezând că nu se
va produce (de exemplu, medicul nu a răspuns la o urgenţă soldată cu moartea), a sperat deci uşuratic că
rezultatul nu se va produce (uşurinţă, temeritate), şi a culpei simple (greşeală), când medicul nu a prevăzut
rezultatul, deşi trebuia şi putea să îl prevadă (neglijenţă). În mod clasic, culpa se manifestă comisiv sau omisiv,
prin incompetenţă (imperiţie), neglijenţă, uşurinţă, neprevedere;
– infracţiuni intenţionate directe, când medicul prevede rezultatul şi îl urmăreşte, şi intenţionate indirecte, când
prevede rezultatul, nu-l urmăreşte, dar acceptă producerea lui (de exemplu, operarea şi abandonarea bolnavului
sau lăsarea lui fără ajutor). Neasistarea unei persoane în pericol începe cu naşterea şi sfârşeşte cu moartea ce
include abstenţiunea culpabilă, în condiţiile în care medicul are conştiinţa pericolului, ca şi obligaţia de a
răspunde unui pericol ce este întotdeauna prezumat (după dreptul comparat).

În criteriologia culpei, care este latura subiectivă cel mai frecvent întâlnită a infracţiunilor medicale, operează:
– criterii subiective de referinţă, ca, de exemplu, conduita unui alt medic care, în aceleaşi condiţii de lucru şi cu
acelaşi nivel de pregătire profesională, ar fi evitat rezultatul negativ (comportamentul unui profesionist avizat, cu
reacţii specifice profesiunii, deci peste ale unui om obişnuit);
– criterii obiective, ce încearcă o evaluare concretă a vinovăţiei, a funcţiei de condiţii de timp şi spaţiu, de dotare,
de aptitudini proprii, deci o verificare a împrejurărilor pentru un om obişnuit;
– criteriul mixt, atât obiectiv, cât şi subiectiv, de verificare a condiţiilor în care s-a produs fapta, precum şi a
capacităţii unui om cu experienţă profesională de a prevedea, după paradigma obligaţiei de a da îngrijiri atente,
conştiente şi cu rezerva cazurilor excepţionale, conform datelor actuale ale ştiinţei (criteriul obiectiv), dar şi după
nevoia de a verifica dacă medicul avea posibilitatea s\ prevad\ în circumstanţele sale concrete de lucru (criteriul
subiectiv). Un astfel de criteriu mixt include obligaţia medicului de a acţiona atât ca om, cât şi ca profesionist în
serviciul bolnavului, criteriu raportat la conduita altui medic avizat (prudent şi diligent) şi care la acelaşi grad de
pregătire şi în aceleaşi condiţii de lucru ar fi evitat rezultatul negativ ce s-a produs. Imprevizibilitatea obiectivă a
rezultatului va caracteriza cazul fortuit.

Responsabilitatea poate fi penală, prin întrunirea tripticului de producere a unui prejudiciu sigur, actual şi direct,
a vinovăţiei şi a legăturii cauzale dintre ele. De asemenea, răspunderea medicului poate fi civilă, delictuală sau
contractuală, ultima fiind fundamentată pe o obligaţie de mijloace sau de rezultat. Obligaţia de mijloace rezidă în a
da îngrijiri atente, conştiente şi conform datelor actuale ale ştiinţei, iar obligaţia de rezultat constă în a garanta
rezultatul şi, în caz negativ, de a răspunde, indiferent de vinovăţie (răspundere pentru risc).
Greşeala contractuală rezidă în violarea unei datorii de umanism medical (de exemplu, încălcarea
consimţământului) sau de necunoaştere a regulilor tehnice (eroare culpabilă de normă).
În spitale, răspunderea se poate angaja pentru risc (răspundere obiectivă, fără greşeală).
Există tendinţa ca, atunci când greşeala nu se poate stabili, să se aplice teoria riscului (de exemplu, în accidente
după vaccinări, transfuzii).
Tendinţele actuale ale răspunderii în dreptul medical evoluează către:
– creşterea incriminărilor pentru rezultat, produsă de certitudinea progreselor tehnologice medicale;
– incriminarea din ce în ce mai frecventă pentru abstenţiune (pentru neasumarea riscului);

17
– creşterea sferei răspunderii contractuale printr-un contract medical sinalagmatic ce determină la obligaţii
reciproce şi cu indemnizarea prejudiciilor stabilită pe cale de contencios sau forfetară;
– creşterea răspunderii obiective, independent\ de greşeală, consecutivă asumării riscurilor şi cu repararea
prejudiciilor din asigurări.

Prezentarea contextului juridic al răspunderii medicale trebuie să-i determine pe jurist să-i solicite expertului
rezolvarea problemelor judiciare (de exemplu, dacă în speţă este o culpă medicală), iar pe expert să nu se amestece
în domeniul dreptului. Aceasta `l obligă pe jurist s\ cunoasc\ problematica diferitelor situaţii de responsabilitate
medicală, cum ar fi:
– încălcarea dreptului la informare medicală şi implicit a consimţământului, cu excepţia stărilor de necesitate, când
din două valori (riscul pierderii vieţii şi încălcarea dreptului de a consimţi) este justificată încălcarea valorii mai
mici pentru a salva o valoare mai mare;
– dacă există vreo greşeală de diagnostic care a antrenat şi o eventuală greşeală de tratament;
– în ce constă obligaţia medicului de a supraveghea bolnavul;
– dacă medicul era obligat să respecte confidenţialitatea (secretul actului medical) sau să divulge secretul
încredinţat sau de care a luat cunoştinţă;
– dacă un medic era obligat să răspundă la o urgenţă şi în ce constă riscul lăsării unei persoane fără ajutor
profesional;
– în ce măsură medicul avea obligaţia supravegherii subalternilor sau în ce măsură le-a încredinţat sarcini tehnice
pentru care nu aveau competenţă;
– în ce măsură s-au încălcat obligaţiile unei instituţii medicale ca persoană juridică;
– cum trebuiau întocmite documentele medicale şi cum se explică omisiunile sau consemnările excesive din aceste
documente;
– în ce măsură o conduită încălcată a privat victima de şanse de supravieţuire (şi care este această încălcare);
– în ce constau obligaţiile de evitare a decesului mamei (dacă a fost luat\ în evidenţă, urmărit\, dacă s-a stabilit un
prognostic de naştere);
– cum se explică (prin ce omisiuni sau acţiuni) prejudicierea unui produs de concepţie (copil prejudiciat), o naştere
prematură etc.;
– dacă în recomandarea unui tip de contracepţie, persoana a fost informată despre riscuri, cum ar fi acelea de
infertilitate, sarcină extrauterină etc.;
– ce conduită tehnică se impunea într-un avort asistat (medicalizat) pentru a evita un deces sau o vătămare
corporală;
– ce indicaţii medicale, terapeutice sau eugenice a avut o sterilizare şi dacă s-au respectat informarea,
consimţământul şi decizia cuplului;
– în cazul unei reacţii de intoleranţă la o substanţă oarecare, se va întreba dacă reacţia era previzibilă sau
imprevizibilă şi ce măsuri trebuiau luate pentru a fi prevenită.

Normativitatea şi responsabilitatea medicală

Sistemele tradiţionale ale normativităţii juridice şi răspunderii medicale se bazau, cu precădere, pe ideea de greşeală
profesională, faţă de exercitarea medicinei, cu precădere liberală, în lumea modernă, ce face ca răspunderea să aibă
la bază libera alegere a medicului, libertatea sa de a trata, ubicuitatea consimţământului (bazat pe informare) şi a
confidenţialităţii, a recompensei adecvate şi a indemnizării eventualelor prejudicii, a creării unui fond de garanţii
pentru ceea ce se numeşte hazardul practicii medicale (riscul ca certitudine previzibilă individual). Din acest motiv,
alunecarea (glisarea) răspunderii medicale de la cea de mijloace (punerea la dispoziţie a mijloacelor de îngrijire) la
cea de rezultat (responsabilitate obiectivă de garantare a rezultatului pe care o aduce precizia ştiinţei moderne) face
aleatoriu răspunsul la întrebarea dacă dreptul medical mai deţine rolul avut în jurisprudenţă, adic\ dacă medicul (prin
experţi) va mai fi un judecător al responsabilităţii sale.
În viitor, baza responsabilităţii medicale va fi răspunderea contractuală (după principiul lui Mercier), adică
acordarea unor îngrijiri atente, conştiente şi cu rezerva cazurilor excepţionale, conform datelor actuale ale ştiinţei, un
astfel de contract fiind prin excelenţă individual (intuitu personae), sinalagmatic (cu obligaţii reciproce), cu titlu
oneros (nu gratuit), civil (nu comercial, bazat pe profit), de mijloace (dat cu anumite precauţii), de rezultat şi deseori
tacit (prezumat). În Europa, un astfel de contract este un mandat (Elveţia), de servicii (Germania), de prestare de

18
servicii intelectuale (Italia), de diligenţă (legal duty to take care în Anglia), de responsabilitate civil-delictuală
(Grecia, Finlanda) sau nenumit (Belgia). Oricum ar fi, criteriul esenţial rămâne acela al răspunderii unui bun
profesionist, prudent şi avizat, comparativ cu un alt profesionist din aceeaşi categorie şi plasat în aceleaşi condiţii de
lucru, care, prin respectarea standardelor tehnice şi a normelor etice, ar fi putut evita incriminarea răspunderii.
Glisarea prin tehnicizarea actuală a răspunderii de mijloace către cea de rezultat determin\ necesitatea asigurărilor
răspunderii în medicină, mai ales pentru prejudicii prin eşecuri inevitabile (răspundere fără greşeală), care riscă
estomparea grandorii răspunderii subiective, bazată pe competenţă şi conştiinţă etică, şi poate duce la abstenţiunea
medicului, mai ales în faţa riscurilor imprevizibile. Raportul Dingwall relevă că 50 000 de reclamaţii pe an se
adresează astfel contenciosului medical în SUA, îndeosebi pentru boli iatrogene (5% dintre internări nu numai din
cauza efectelor adverse în 80% dintre cazuri, ci şi a diagnosticului şi a tratamentului incomplet sau a lipsei de
prevedere în 20% dintre cazuri). Astfel, de la 4% reclamaţii în 1970, s-au înregistrat 18% în 1985, fapt ce a crescut
costul asistenţei medicale cu 80%, aşa cum relevă societăţile de protecţie medicală (Medical Protection Society) sau
de apărare medicală (Medical Defense Union). În SUA, alt raport menţionează direct că 4% dintre bolnavi sunt
victime ale practicii medicale şi unul din cinci decese se poate pune, de asemenea, pe seama calităţii insuficiente a
actelor medicale. Dar şi în aceste condiţii, piaţa asigurărilor medicale s-a destabilizat, primele de asigurare crescând
cu 280% în Florida, cu 200% în Tennessee (în medie, 70% în SUA), mai ales în obstetrică (unde se cumulează
riscurile pentru mamă şi făt), în neurochirurgie, psihiatrie sau medicină legală, specialităţi de înalt risc (o jumătate de
milion de medici asigură astfel 200 de milioane de potenţiali pacienţi ai unor riscuri de practică medicală). Riscurile
unui atare sistem rezidă într-o practică de medicină defensivă (când în situaţii nesigure medical se preferă inacţiunea
pentru a evita asumarea riscurilor şi indemnizarea consecutivă a victimei). Abuzul de explorări în amonte pentru a
diminua consecinţele terapeutice în aval, depersonalizarea relaţiei medic-bolnav, transferul de convingeri publice că
răspunderea medicului se poate oricând acoperi în bani au dus, inevitabil, la estomparea bazelor fundamentale ale
confidenţialităţii medicale bazate pe un trinom psihologic (bază a încrederii medic-bolnav), deontologic şi juridic
(de protecţie a vieţii private). Din acest motiv se estimează că, în viitor, costul prevenirii unei vătămări medicale va
fi mai ridicat decât probabilitatea ca el să se producă.
În dreptul medical, respectarea drepturilor bolnavului înseamnă a realiza o justiţie natural-pozitivă şi distributivă
(pentru resursele medicale), precum şi o justiţie legală de rezolvare a situaţiilor medical-litigioase în spiritul legii. În
acest sens, problemele acute de responsabilitate determin\ necesitatea şi dreptul bolnavului de a consimţi la actul
medical. Aceste drepturi decurg din autonomia bolnavului. În acest sens, dacă în intervenţiile de necesitate medicul
nu are obligaţia s\ avertizeze asupra riscurilor, în intervenţiile utile sănătăţii va avertiza doar asupra riscurilor grave,
iar în cele estetice, de lux, asupra tuturor riscurilor, chiar infime. Relaţia dintre încrederea bolnavului şi conştiinţa
medicului ce îl plasează pe primul în postura de stăpân al actului medical şi chiar al medicului se reflectă prin
excelenţă în consimţământ. În acest sens, un consimţământ scris este suspect de a fi contrar încrederii
sus-menţionate. De aceea, în Franţa, pentru Legea Huriet, notificarea bolnavului, în cadrul informării, nu se face
decât în domeniul cercetării medicale, în chirurgia estetică (pentru a dovedi un consimţământ liber, clar şi reflectat).
În tratamentele cu riscuri excepţionale şi imprevizibile, nefiind necesar un consimţământ clar, acesta este prezumat.
În orice condiţii însă, încrederea în medic devine cel mai fidel criteriu al autenticităţii consimţământului.
Responsabilitatea medicală rămâne de natură civilă (unde respectul obligaţiilor promise devine esenţial prin
obiectul contractului ce va fi cert, posibil şi licit), administrativă (ca greşeală de serviciu) şi penală (din cauza unui
comportament inadecvat, deci pe baza unei greşeli de natură obiectivă, adică de încălcare a unei obligaţii şi norme
legale, sau de natură subiectivă, raportată la conduita unui alt medic conştient şi competent). Dar atât
responsabilitatea contractuală, cât şi cea delictuală pot fi de mijloace (de prudenţă din diligenţă) sau de rezultat,
ambele putând determina o reparaţie (indemnizaţie) forfetară (prin înţelegere) sau de natură contencioasă
(consecutivă rezilierii judiciare a unui conflict).
Dacă în răspunderea subiectivă culpa e baza angajării sale ca fiind o încălcare a unei obligaţii de competenţă,
prudenţă, diligenţă şi promptitudine, după criteriul atitudinii altui medic în aceleaşi condiţii de lucru (Mzeaud), a
unei persoane rezonabile, aptă de a da îngrijiri atente şi conştiente (M. Planiol), ori al producerii unui prejudiciu ce
putea fi prevăzut şi evitat (spunem noi), în răspunderea obiectivă (de exemplu, în urgenţe) pierderea şansei sau
rezultatul negativ se sprijină pe ideea de asumare a riscului, independent de culpă. Aici, principiul res ipsa loquitur
se bazează pe încălcarea prudenţei comune (de exemplu, extragerea unui rinichi sănătos în locul celui bolnav, uitarea
unor corpi străini etc.), care poate include neglijenţa (de exemplu, nerespectarea contraindicaţiilor cunoscute), fără
nevoia de a fi probată. În acest caz, repararea prejudiciilor prin asigurări are aptitudinea de a evita discreditarea
publică a practicii medicale şi relativismul deciziilor juridice, satisfăcând şi nevoia de compensare a bolnavului. Ele
au şi dezavantajul de a deruta opinia publică asupra conţinutului real al răspunderii medicale şi prin arbitrarea
conflictelor medicale în cadrul asigurărilor, de a scurtcircuita justiţia. În acest tip de responsabilitate obiectivă

19
rezolvată prin asigurări, dacă medicul are dreptul la eroare de fapt ori la eşec, el nu are dreptul la greşeală, pe care
trebuie să o evite prin maximum de acurateţe profesională. E încă o dovadă că răspunderea medicală nu se găseşte
atât în normative, cât în conştiinţa medicului, că ea este o parte integrală şi importantă a personalităţii medicului.
În practica tribunalelor actuale, mai ales a Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, au apărut, astfel, şi
probleme ale încălcării normelor etice din practica medicală. O mamă a invocat că, dacă embrionul şi fătul fac parte
din drepturile inalienabile asupra corpului său, înseamnă că poate dispune de acesta, că fătul, mai ales neviabil, face
parte din opţiunea sa şi avortul nu ar trebui deci pedepsit, cum nici suicidul nu e pedepsit, printr-o motivaţie
asemănătoare. Un bărbat în divorţ cere eliminarea embrionului rezultat din fecundarea artificială cu sperma sa,
deoarece el nu poate fi tată fără voie, iar în condiţiile în care femeia refuză, solicit\ intervenţia justiţiei. Dar au fost
multiple alte speţe în domeniul fecundării artificiale, transsexualismului, sterilizării, naşterii unui copil handicapat şi
valorii diagnosticului prenatal, corpului ca probă împotriva sa, suicidului asistat (conform lucrării Final Exit,
num\rul sinuciderilor în SUA a crescut cu 30%, dar nu la persoanele incurabile), eutanasiei etc.
Bioetica este chemată s\ dea o semnificaţie umană tuturor cuceririlor ştiinţifice din domeniul biologiei şi
medicinei.
De la concepţie şi până la moarte, bioetica trebuie să dea răspunsuri univoce la tot ceea ce o provoacă ştiinţa.
Printre aceste întrebări, la care dreptul trebuie să răspundă, se particularizează:
– nevoia de a preciza când începe viaţa umană, când devine embrionul persoană şi deci subiect de drept;
– precizarea statutului juridic al copilului rezultat din reproducerea asistată medical;
– stabilirea criteriilor din care rezultă o viaţă prejudiciată ereditar sau medical, dreptul copilului de a fi creat
dezirabil şi dreptul de a muri demn;
– stabilirea criteriilor incurabilităţii şi ale stării mintale consecutive, în vederea justificării etice a eutanasiei;
– stabilirea condiţiilor `n care corpul poate deveni mijloc de probă împotriva self-ului;
– stabilirea condiţiilor liceităţii schimbării de sex în disforiile de gen;
– precizarea limitelor confidenţialităţii în situaţia bolnavilor şi a cuplurilor cu SIDA;
– verosimilitatea sau rejetul dreptului la suicid şi la suicid asistat;
– de asemenea, criteriile şi condiţiile în care bolnavul poate refuza supravieţuirea, mai ales în cadrul eutanasiei
pasive;
– stabilirea cu certitudine a limitelor dintre drepturile medicului de a vindeca şi de a favoriza moartea, a limitelor
obstinaţiei terapeutice sau a întreruperii vieţii vegetative;
– stabilirea legitimit\]ii menţinerii vieţii într-o comă depăşită, în scopul dezvoltării fătului până la naştere, făt pus
în situaţia de a se dezvolta într-un cadavru şi de a se naşte dintr-un cadavru.

Menţionăm că în Comunitatea Europeană problemele de bioetică şi aspectele lor juridice se predau ca un curs
independent la facultăţile de drept.
Ştiinţa este pusă astăzi în postura de a evolua mult mai repede prin inteligenţa omului decât normele morale, de
unde necesitatea ajustării permanente a cuceririlor ştiinţifice prin semnificaţiile lor bioetice. Mai mult, unificarea a
două moduri de gândire, cel concret (al medicului) cu cel abstract (al normelor), trebuie să devină şi o sursă de drept
care a fost şi rămâne un minimum de morală. Bioetica trebuie să coreleze apoi aspectele intrinsece ale practicii
medicale (nevoia de informare, consimţământ etc.) cu cele extrinsece conferite de lege (asigurarea dreptului la
sănătate), în scopul personalizării permanente a relaţiei medic-bolnav prin competenţa şi conştiinţa medicului care
trebuie să devină un ghid de orientare. Parafrazându-l pe A. Dimitriu, bioetica trebuie să devină o schemă de
organizare a căutării ştiinţifice în folosul omului, precum şi a găsirii şi corectării limitelor cunoaşterii umane. De
aceea, bioetica nu poate fi o preocupare hipermoralizatoare, dar nici un conformism rigid, ci o permanentă aspiraţie
spre valorile umane. Bioetica trebuie astfel să evite orice vid normativ şi chiar anomia medicală şi astfel să susţină
condiţia umană şi medicală de a fi mai presus de limitele proprii, de a stimula euristic progresul propriu prin clauza
de conştiinţă a valorii şi limitelor actului medical pentru om. În acest sens, un mare bioetician spunea: „În condiţiile
moderne, a fi medic sau cercetător înseamnă s\ te ba]i pentru viaţă, s\ te expui aventurii şi riscului, furtunii şi
înfrângerilor. Înseamnă uneori s\ accep]i incertitudinea, abisul şi durerea, pentru care trebuie curaj. Înseamnă s\
accep]i nenorocirea, iar în nenorocire doar conştiinţa contează”. Iar în alt loc, Gros şi Royer spuneau: „Contrar a
ceea ce am putea crede, ideea de om nu poate fi formată plecând de la un punct de vedere biologic. Dimpotrivă, ea
poate fi formată numai plecând de la punctul de vedere al ideii de om, conform căruia biologia poate fi utilizată
numai pentru a-l servi”.
Într-adevăr, evoluţia medicinei „face dogmele să pălească şi întrebările să se multiplice şi ca un foc ce mocneşte
sub un acoperământ de afirmaţii pretins ultime şi premonitorii, se naşte nevoia permanentă de a pune şi repune în

20
discuţie cea mai expresivă ştiinţă a umanităţii, medicina, care se apleacă, mai mult ca întotdeauna, asupra straniului
său destin”. Bioetica tentează la un răspuns pentru tot ceea ce ştiinţa şi tehnologia provoacă medicina şi în orice
condiţii acest răspuns nu poate fi decât uman. Bioetica nu poate oculta consecinţele negative pentru om ale ştiinţei.
Ea este nexul libertăţii şi autonomiei profesional-medicale, sursa sporului de satisfacţie profesională şi antidotul cel
mai eficient al implicaţiilor de responsabilitate medicală.
La noi în ţară, dreptul este chemat să dea un răspuns normativ la o multitudine de practici medicale actuale (nu
avem deocamdată decât o lege privind transplantele), aşa cum ar fi reproducerea medical asistată (fertilizarea
artificială), utilizarea embrionilor, utilizarea amprentei genetice etc., toate având implicaţii umane pe care dreptul
trebuie să le dirijeze pe un făgaş social util.

21
 CAPITOLUL III

Problemele medico-legale generale

ale expertizei pe cadavru

Deşi literatura juridică, în cercetarea structurii conţinutului generic al infracţiunii, vorbeşte doar de obiectul sau
subiectul ei, vom considera structura conţinutului infracţiunii ca fiind alcătuită din patru elemente (obiect, subiect,
latură obiectivă şi latură subiectivă), ceea ce, sub aspect probator, medico-legal, diferenţiază mai adecvat şi cu mai
multă acurateţe problematica cercetării complexe a omuciderii.
Pentru ştiinţa juridică, obiectul infracţiunii este juridic (de exemplu, încălcarea relaţiei sociale ce protejează
dreptul la viaţă) şi material (prin pierderea, deci prin realitatea ei). Obiectul material se poate realiza:
– prin comisiune sau prin omisiune;
– având urmări imediate;
– şi existând o legătură cauzală între faptă şi rezultat.

În ceea ce priveşte subiectul infracţiunii – fiind activ (agresorul) sau pasiv (victima) –, se include necesitatea
rezolvării:
– vinovăţiei sub formă de intenţie, culpă sau preterintenţie;
– mobilului infracţiunii;
– capacităţii psihice (discernământ şi reprezentarea faptei).
– condiţiei de loc a infracţiunii;
– condiţiei de timp a infracţiunii.

Pentru jurist devine de maximă utilitate practică să cunoască modalităţile prin care expertiza medico-legală
probează cele patru laturi ale unei infracţiuni de omucidere (obiect, latură obiectivă, subiect şi latură subiectivă). În
infracţiunile contra vieţii, dacă obiectul juridic al omorului este încălcarea relaţiilor sociale ce protejează dreptul la
viaţă, obiectul special sau material, adică suprimarea vieţii prin producerea unor leziuni corporale letale, revine
probaţiunii medico-legale.
Elemente probatorii medico-legale ale infracţiunii:
I. obiectul infracţiunii:
– realitatea leziunilor ce caracterizează un tip de moarte violentă;
– felul morţii: patologică ori violentă;
– cauza medicală a morţii: primară ori secundară;
– data agresiunii (producerii leziunilor);
– data morţii;
– gravitatea leziunilor: letale sau neletale;
– caracterul vital al leziunilor.
II. latura obiectivă a infracţiunii:
– obiectul ce a produs leziunile letale;
– cauza leziunilor letale sau neletale (etiologia lor);
– numărul leziunilor produse cu acelaşi obiect sau cu obiecte diferite;
– succesiunea leziunilor în timp;
– mecanismul de producere a leziunilor (patogenia lor);
– legătura cauzală dintre leziune şi deces.
III. subiectul infracţiunii:
– identificarea victimei;

22
 – identificarea autorului;
– relaţia victimă-agresor;
– direcţia de producere a leziunilor;
– posibilitatea unor reacţii supravitale.
IV. latura subiectivă a infracţiunii:
– starea mintală (responsabilitatea) victimei (expertiză victimologică) ori a agresorului (expertiză
criminologică clinică);
– rezultatul acţiunii (comisive sau omisive);
– mobilul (motivaţia) faptei;
– forma medico-legală de moarte violentă (crimă, sinucidere ori accident);
– elemente privind dovedirea intenţiei, preterintenţiei ori culpei simple sau cu prevedere.

I. O primă problemă privind cercetarea obiectului (special sau material) al infracţiunii se referă la aspectele de
mai jos.

1. Realitatea morţii – disciplina care se ocupă de fenomenele trecerii de la viaţă la moarte, precum şi de etapele
acestei treceri se numeşte tanatologie. Tanatologia, în accepţiunea sa filosofico-gnoseologică, ne relevă că:
– în natură, moartea este un fenomen universal şi necesar evoluţiei speciilor de la formele inferioare către cele
superioare şi astfel de asigurare a variabilităţii şi continuităţii în natură (la acest fenomen contribuie şi
reproducerea sexuată);
– în etapele de trecere de la viaţă la moarte (fazele morţii) se asistă la o interdependenţă a fenomenelor vitale şi a
celor letale (în timpul vieţii, celulele se reînnoiesc permanent prin fenomenul apoptozei, al morţii programate
genetic, iar după moarte unele celule îşi continuă activitatea în mod spontan, ca, de exemplu, celulele germinale,
ce sunt capabile de fecundare până la 24-48 de ore);
– numai omul având conştiinţa morţii, a limitei sale în timp, a încercat să înfrângă această temporalitate prin
efortul de a rămâne în conştiinţa semenilor şi după dispoziţia sa fizică, fie prin opera sa, fie prin slujirea ideilor
de bine, adevăr şi frumos. De aceea se spune curent că murim definitiv când dispărem din amintirea semenilor.
De la macabrul morţii a plecat Renaşterea, ce a făcut din moarte o sărbătoare, precum şi asistenţa umană a morţii
prin iertarea finală, ca o nouă formă de valorificare a sensibilităţii, când, prin acceptarea morţii, se pot da vieţii
orizonturi lărgite (între carpe diem şi trecerea dincolo să se plaseze mântuirea), şi arta morţii umane demne (ars
moriendi). A asista moartea înseamnă a înţelege sensul vieţii şi a lipsi astfel viaţa de sentimentul înfrângerii
definitive şi al vinovăţiei.

Moartea devine reală numai după ce se parcurg toate fazele morţii, şi anume:
– agonia, care poate fi scurtă (ca, de exemplu, în morţile violente) sau lungă (ca în morţile patologice), conştientă
(subiectul fiind lucid până în momentul încetării funcţiilor organelor vitale: creier, pulmon, inimă) sau
inconştientă (în starea de agonie producându-se tulburarea conştiinţei, cu apariţia unor tulburări psihice de
confuzie, delir, halucinaţii);
– faza de moarte clinică, ce durează 3-5 minute de la oprirea cordului şi a activităţii cerebrale, când supravieţuirea
este dată de epuizarea proceselor metabolice din scoarţa cerebrală în acest interval. Uneori, supravieţuirea
cordului şi a plămânilor se poate asigura cu ajutorul aparaturii în condiţiile morţii creierului (aşa-numita
supravieţuire artificială), iar alteori este asigurată spontan, prin disocierea funcţiilor vitale, când creierul decedat
rămâne compatibil cu o supravieţuire a cordului şi a pulmonului (supravieţuire vegetativă, asemănătoare
vegetalelor, deci fără funcţii cerebrale).
O formă aparte de supravieţuire, numită moarte aparentă, exprimă o deprimare
(o prăbuşire până la dificultatea perceperii) a funcţiilor vitale care poate crea erori cu diagnosticul de moarte
reală şi poate determina chiar tentative ori înhumări precipitate. În secolele în care s-au produs marile epidemii,
acest risc era crescut, de unde semnificaţia bocetului; tot astfel s-a creat morga, unde pretinsele cadavre erau
expuse atât pentru recunoaşterea lor, cât şi pentru a se evita riscul morţii aparente, ceea ce a dus la interdicţia
eliberării actului de deces şi a efectuării unei autopsii înainte de 24 de ore de la pretinsul deces. Se cunosc
multiple cazuri de moarte aparentă, de persoane care, în contactul cu morga, unde au fost depuse ca fiind vorba
despre moarte reală, şi-au revenit, au suferit grave tulburări psihice şi au dat în judecată pe medicul sau pe
medicii care, atunci când au început să facă autopsia (Vesalius, Chaptal), la prima tăietură „cadavrul” a dus

23
 mâinile la inimă. Medicii au fost condamnaţi la moarte sau au abandonat medicina. În stare de moarte aparentă
sau cu frica de ea au fost mari personalităţi, ca Winslow, Dostoievski, Chopin, Landau etc.;
– faza morţii biologice sau ireversibile (absolute), când manoperele tehnice nu mai pot readuce subiectul din
moarte clinică la viaţă, ceea ce face ca moartea clinică să se numească şi moarte relativă sau reversibilă.

Din datele expuse mai sus rezultă că realitatea morţii se constată:

– fie prin semne care atestă încetarea funcţiei organelor vitale (creier, cord, pulmon), aşa -numitele semne precoce
de moarte (sau semne negative de viaţă), dar care, după cum am văzut, în perceperea lor cu ajutorul simţurilor,
pot conduce la erori;
– fie prin semne cadaverice (semne pozitive de moarte) ce dau morţii caracter de realitate.

În mod practic, o persoană poate fi cu certitudine decedată dacă încetarea funcţiilor vitale este stabilită
instrumental (EEG, EKG etc.), ca, de exemplu, în situaţia recoltării organelor unice pentru transplante de la cadavru,
sau prin apariţia semnelor cadaverice, care, în raport cu cauza morţii şi cu factorii de mediu, nu apar, în general,
înainte de şase-opt ore după moarte.
În mod obişnuit, pentru `ntocmirea certificatului de deces sau pentru efectuarea unei autopsii, este absolut
necesară constatarea acestor semne cadaverice numite semitardive şi care se referă la:
– răcirea cadavrului cu circa 0,7° C pe oră, în medie, până la realizarea unui echilibru, prin deperdiţie calorică, cu
temperatura mediului ambiant;
– rigiditatea cadaverică, ce începe la articulaţia tempo-mandibulară şi cuprinde apoi toate articulaţiile membrelor,
de sus în jos;
– lividităţile cadaverice, care constau în scurgerea sângelui în părţile declive ale corpului odată cu încetarea
activităţii cordului şi sub influenţa gravitaţiei;
– deshidratarea cadavrului, reliefată prin apariţia unor plăci pergamentoase mai ales acolo unde tegumentele sunt
subţiri (faţă, în jurul buzelor, gât, scrot etc.).

Semnele cadaverice tardive (putrefacţia gazoasă şi apoi lichidiană) şi semnele conservatoare (mumifierea,
congelarea, adipoceara şi lignifierea) devin oarecum caduce în diagnosticul de realitate a morţii.
Anticip\m că prin cunoaşterea prezenţei şi a evoluţiei semnelor cadaverice putem răspunde la multe alte
probleme de anchetă judiciară (pe lângă realitatea morţii), cum ar fi cauza morţii (de exemplu, tegumente roz în
intoxicarea cu CO), data morţii (după apariţia şi dispariţia lor cronologică), preocupările victimei în momentul
decesului (de exemplu, spasmul prin rigiditate cadaverică cu păstrarea obiectului vulnerant în mână), deosebirea
semnelor cadaverice de alte leziuni vitale (excoriaţiile şi echimozele se pot uşor confunda de către un neavizat cu
semnele cadaverice de tipul lividităţilor şi al deshidratării).
În rezumat, fenomenele cadaverice (lividităţile, deshidratarea, rigiditatea şi putrefacţia) permit stabilirea:
– poziţiei cadavrului în timpul şi imediat după moarte;
– realit\]ii morţii;
– datei morţii;
– cauzei morţii (uneori);
– deosebirii modificărilor cadaverice de leziunile vitale.

2. Felul morţii – în practica medicală şi medico-legală, moartea poate fi patologică, datorată unor cauze
predominant interne şi fără semnificaţie antisocială (explicată prin procese inflamatorii, degenerative, malformative
sau tumorale), sau violentă, datorată unor cauze predominant externe şi cu semnificaţie antisocială (crimă,
sinucidere ori accident).
La limita dintre moartea violentă şi moartea patologică se află o categorie de decese numite testimonial suspecte
sau obscure, ale căror cauze pot fi atât patologice, cât şi violente. Cum numai prin investigaţia necroscopică se pot
clarifica aceste cauze, ea face, prin lege, obiectul autopsiei medico-legale. O astfel de autopsie va constata, în circa
90% dintre cazuri, un tip special de moarte, care, prin rapiditatea apariţiei ei şi în stare de aparentă sănătate a
persoanei, se numeşte moarte subită. Moartea subită se întâlneşte la orice vârstă, atât la copii, cât şi la adulţi, şi se
produce în 70% dintre cazuri prin `ncetarea func]iilor inimii (mai frecvent între 40 şi 60 de ani), dar şi ale oric\rui alt
organ sau din cauza unei boli (de exemplu, la bătrâni, prin accidente vasculare cerebrale). Practic, moartea subită se
produce prin `ncetarea activit\]ii oric\rui organ, de unde obligaţia expertului de a cunoaşte toate modificările
organice produse de diferite boli. Moartea subită este o realitate a lumii actuale, cu toate eforturile de a o prezice şi

24
preveni. Faptul că se produce prin cord a făcut să se afirme că omul sănătos este un bolnav cu leziuni coronariene ce
se ignoră.
În circa 10% dintre cazuri, moartea suspectă poate ascunde o moarte violentă, de unde interesul său judiciar.
Chiar dacă ar fi un caz de moarte violentă la o mie de decese suspecte, principiul fiat justitia pereat mundum
justifică investiţia medico-legală a acestor morţi suspecte. Cele mai frecvente cazuri de morţi violente, în cadrul
acestor decese suspecte, rezidă în lipsa cunoaşterii împrejurărilor în care s-a produs moartea sau în lipsa unor leziuni
de violenţă la examenul extern al cadavrului. Aşa se întâmplă în lovirile minore ale capului protejat de
îmbrăcăminte, loviri urmate sau nu de cădere, în asfixiile (sufocările) cu obiecte moi, în alte tipuri de asfixii în care
moartea se produce reflex, în avorturi delictuale, electrocutări, intoxicaţii etc.
Un alt gen de moarte suspectă ce se produce rapid şi deseori în urma unor loviri banale, la majoritatea oamenilor
inapte s\ determine decesul, se numeşte moarte funcţională sau prin inhibiţie. La persoane cu o reactivitate reflexă
particulară, atare tipuri de decese se produc ca urmare a unor loviri (traume) minore (de unde şi numele de moarte
prin inhibiţie) care, pentru jurist, ridică problema preterintenţiei (intenţia de a lovi şi producerea morţii din culpă).
Aşa se întâmplă când se lovesc regiuni corporale reflexogene (scrot, epigastru, gât, col uterin în manopere abortive
etc.) şi când la circa 10% dintre persoane se poate produce o inhibiţie a funcţiilor vitale, urmată imediat de moarte.
În medicină sunt descrise astfel de sindroame, cum ar fi cel de hiperreflectivitate sino carotidiană la lovirea gâtului,
diferitele tipuri de sincope cu oprirea cordului etc., când în relaţia dintre lovire şi reactivitatea persoanei domină
reactivitatea, ce explică moartea, dar când lovirea banală este cauza care a declanşat-o (un răspuns exagerat al unor
organe la un excitant banal) şi care nu poate scăpa clarificărilor judiciare, mai ales că, frecvent, urmele de lovire sunt
absente.
În sfârşit, uneori, un traumatism extern, o violenţă corporală, se suprapune cu o boală preexistentă şi determină
moartea. În această situaţie, cauzele de moarte violentă se combină, de o manieră variabilă, cu cele de moarte
patologică, astfel:
– un traumatism minor, de regulă neletal, agravează o stare patologică gravă ce duce la moarte (de exemplu, o
lovire precordială la un bolnav de inim\ poate duce la constituirea unui infarct de miocard şi la deces);
– un traumatism se combin\ într-o manieră egală cu o cauză patologică în producerea morţii, în sensul că atât
traumatismul, cât şi boala puteau fi tanatogeneratoare (puteau produce moartea);
– un traumatism cu aptitudinea de a produce moartea are un caracter predominant în geneza morţii, faţă de o boală
ce nu era în mod iminent tanatogeneratoare.

Definite, în general, ca leziuni cauzatoare de moarte (când fapte prevăzute în art. 180 -182 duc la moarte), în
prima situaţie traumatismul are un rol declanşator în producerea morţii predominant patologice, în a doua situaţie
atât traumatismul, cât şi boala au concurat egal (rol concurator) în producerea morţii, iar în a treia situaţie boala a
avut rol de potenţare a efectului letal al traumatismului.

3. Cauza morţii – deşi în decesele patologice este o problemă exclusiv medicală, în decesele violente devine şi o
problemă judiciară ce trebuie corelată cu datele şi versiunile de anchetă, pentru probaţiunea veridică a speţei. În
moartea violentă, unele cauze
de lovire sunt sigur şi direct letale, în sensul că, prin ele însele, leziunile de violenţă explică moartea, indiferent de
starea anterioară sau patologică a victimei (cauze directe sau primare de moarte violentă), iar alte traumatisme, deşi
iniţial neletale, prin complicaţiile secundare ce le produc, generează moartea (cauze indirecte sau secundare, aşa
cum ar fi „creierul visceral”, adică moartea prin bronhopneumonie la un traumatism de lovire a capului, care
produce o stare de comă prelungită, cu imobilizarea bolnavului). În sfârşit, există şi cauze concuratoare de moarte, în
care atât violenţa exercitată, cât şi boala prealabilă au un rol egal în producerea morţii, în sensul că, dacă luate
separat, riscul de moarte era redus, prin combinarea lor acest risc s-a amplificat până la producerea morţii.
Cu ajutorul leziunilor elementare, şi anume echimozele („vânătăile”), excoriaţiile („jupuiturile”), hematoamele,
plăgile (contuze, tăiate, împuşcate etc.), fracturile, rupturile şi strivirile de organe, se pot stabili următoarele:
– realitatea traumatismului ce le-a produs;
– intensitatea traumatismului;
– numărul de lovituri;
– data producerii lor;
– identificarea (uneori) a agentului vulnerant prin leziunile tip marker sau tip amprentă;
– circumstanţele producerii (lovire, cădere, târâre etc.), deci mecanismul de producere;
– direcţia de lovire;

25
– cauza morţii;
– forma medico-legală a morţii (crimă, sinucidere, accident);
– succesiunea în timp a loviturilor;
– deosebirea leziunilor vitale de cele postmortale.

Sub aspect pur medical, moartea se produce din cauze cerebrale, a căror expresie este mai frecvent starea de
comă, din cauze cardiace, a căror expresie este şocul cardiogen şi fibrilaţia ventriculară, din cauze vasculare, cu
expresie în colaps (pierderea masei sangvine), sau din cauze pulmonare, ce au ca expresie perturbarea funcţiei
respiratorii (apnee sau insuficienţă respiratorie acută).

4. Data lovirii – în aprecierea datei când s-a produs lovirea, expertul se orientează după modificările rănilor
constatate pe cadavru (cele vechi se pot infecta, cicatriza etc.), având în vedere că, frecvent, victima supravieţuieşte
lovirii şi moare tardiv (o lovire a capului cu fractură craniană poate produce, după trei-şase zile, o meningită sau un
abces cerebral care explică moartea). Prin urmare putem distinge şi aici mai multe situaţii:
– loviri banale, nereclamate, dar care produc moartea tardiv (de exemplu, hematomul subdural cronic, hidroma, ce
poate ap\rea după două-trei săptămâni şi să determine moartea şi mai tardiv);
– loviri care produc moartea imediat, sunt contemporane cu moartea, expertul constatând caracterul lor recent;
– loviri reclamate sau nu, dar care au determinat internarea în spital, descrierea corectă a plăgii iniţiale sau
modificate chirurgical trebuind făcută corect în documentaţia medicală (în foaia de observaţie).

5. Data morţii – sunt situaţii în care victimele unor agresiuni de violenţă decedează la locul faptei sau în alte
locuri şi sunt descoperite după mai mult timp. În atare cazuri, data morţii se stabileşte pe baza evoluţiei fenomenelor
cadaverice (cronologia lor de instalare şi dispariţie în timp), după popularea cadavrului cu diferite tipuri de insecte
(care invadează cadavrul într-o ordine determinată de tipul de insectă), după modul cum depune fiecare ouă şi se
transformă în insectă adultă, după ritmul deperdiţiei calorice (la cei deceda]i recent) sau dacă de la deces la
investigaţia de specialitate nu au trecut mai mult de 48 de ore, după evoluţia unor constituenţi biochimici din lichidul
cefalorahidian. În rest, erorile sunt mai frecvente, de aceea, pe baza altor investigaţii, ele se produc în evaluarea
numărului de ore (de exemplu, prin măsurarea temperaturii şi evoluţia semnelor cadaverice) sau zile (în cercetarea
entomologică).

6. Gravitatea leziunilor – acestea ajută la calificarea unui omor ca fiind simplu, calificat sau deosebit de grav,
când sub aspectul medico-legal al multitudinii şi formei lor, leziunile pot evoca cruzimea, starea de neputinţă a
victimei, faptul că se putea pune în pericol viaţa mai multor persoane deodată sau succesiv ori leziunile s-au
exercitat asupra unei femei gravide ori a unor persoane cu sarcini deosebite (din justiţie, armată). Alte situaţii de
omor calificat, cum ar fi omorul cu premeditare, din interes material, asupra ascendenţilor, descendenţilor sau
colateralilor, omorul în legătură cu serviciul victimei sau pentru sustragerea de la urmărirea penală ori de la
executarea pedepsei, ca şi pentru ascunderea săvârşirii unei alte infracţiuni ori a săvârşirii ei în public, deşi sunt de
domeniul exclusiv al anchetei judiciare, pot fi corelate cu tipurile de leziuni produse, în scopul de a da mai multă
pertinenţă şi concludenţă probei judiciare. La fel şi în cazul omorului deosebit de grav. În cadrul gravităţii leziunilor,
ne vom întâlni cu leziuni ce, în mod peremptoriu, au produs decesul sau au contribuit la producerea lui şi cu leziuni
care nu au avut nici un rol în producerea decesului, cum ar fi leziunile neletale (ce se evaluează pe baza duratei de
îngrijiri medicale, dacă victima ar fi supravieţuit) sau modificările provocate de loviri după moarte („leziuni”
putative).

7. Caracterul vital al leziunilor – există situaţii frecvente când un cadavru este supus, accidental sau intenţionat,
pentru a-l face să dispară (depesaj), diferitor tipuri de traumatisme sau, alteori, i se fac anumite modificări prin
acţiunea factorilor de mediu sau prin apariţia semnelor cadaverice (distrugeri provocate de animale, deshidratări
cadaverice, lividităţi cadaverice etc.). În acest caz, devine neap\rat necesar s\ se disting\ leziunile produse în timpul
vieţii şi care, eventual, au avut un rol tanatogenerator de modificările produse după moarte.
În practică, leziunile produse în timpul vieţii se numesc reacţii vitale, pentru că ele reprezintă răspunsul unui
ţesut în viaţă la un anumit tip de agresiune corporală. Aceste reacţii diferă după tipul de agent vulnerant (mecanic,
fizic, chimic sau biologic) şi ele pot fi clasificate în semne vitale (de exemplu, împroşcarea sângelui într-o leziune a
unui vas arterial ca urmare a tensiunii sangvine în vase), reacţii vitale propriu-zise (infiltratul hemoragic, infecţia,

26
cicatrizarea, reacţia de corp străin) şi reacţii supravitale ce se referă la aptitudinea organismului ca după leziuni sigur
şi direct letale să mai execute unele manifestări vitale (mers, sinucidere etc.).
Dacă semnele vitale fac obiectul cercetării la faţa locului, reacţiile vitale se cercetează, afirmă şi se deosebesc de
modificările postvitale prin examinarea macroscopică şi microscopică a rănilor, astfel încât erorile sunt excepţionale.
În esenţă, toate agresiunile produse în timpul vieţii vor prezenta reacţii vitale la nivelul plăgilor, iar agenţii ce
acţionează după moarte nu vor prezenta leziuni caracteristice vieţii la nivelul modificărilor postletale (fig. 1, 2, 3).

8. Întreruperea unei reanimări, în situaţia de moarte cerebrală (supravieţuire vegetativă sau artificială) –
majoritatea legislaţiilor permit ca, în cazul morţii creierului (după unele legislaţii şi cu acordul familiei), să se
întrerupă o reanimare, plecând de la conceptul etico-filosofic că esenţial pentru om nu este a exista (ca o cultură de
celule), ci a fi (a fi conştient de nevoia valorizării fiinţei sale). Astfel, în come depăşite cu traseu EEG plat pentru
30-60 de ore, cu excepţia gravidelor, intoxicaţiilor, refrigeraţiei sau când este nevoie de organe unice pentru trans-
plante, întreruperea reanimării pare legitimă. Comunitatea Europeană, în rezoluţiile sale, interzice supravieţuirea
artificială în scop terapeutic sau de cercetare.

9. Prelevarea de organe pentru transplante – legislaţiile nu permit recoltarea de organe de la persoane în viaţă
(cu excepţia rinichiului, organ-pereche, şi între rude apropiate) de la care nu se pot recolta decât ţesuturi (sânge,
piele, oase etc.). Organele, mai ales cele unice, se recoltează de la cadavre care satisfac în acest mod un principiu
umanitar de servire a vieţii şi după moarte. Principiile după care se ghidează aceste prelevări sunt următoarele:
– nu se poate obţine consimţământul de donare de organe după moarte din timpul vieţii persoanei;
– nu se comercializează niciodată aceste donări, ci ele se fac în scop exclusiv umanitar, şi nu pecuniar;
– consimţământul după moarte îl dă familia sau, dacă defunctul nu s-a opus din timpul vieţii, consimţământul este
prezumat;
– nu este permisă recoltarea de organe după moarte în cazuri medico-legale ce ar putea astfel prejudicia o autopsie
judiciară;
– criteriile morţii biologice vor fi riguros respectate pentru „a evita transformarea unui muribund într-un mort” şi a
justifica astfel o recoltare;
– echipa ce declară decesul şi eliberează certificatul de deces va fi alta decât echipa care efectuează transplantul.

Criteriile morţii biologice merg până la a fi stabilite prin lege, ca şi întreaga procedură de donare şi recoltare ce
va garanta legalitatea actului.
Legea nr. 2/1998 prevede că transplantul se face numai în scop terapeutic, ca act umanitar, exclus tranzacţiilor
sau constrângerii fizice ori psihice şi cu interdicţia divulgării identităţii donatorului şi a publicităţii. Donator poate fi
o persoană în viaţă, majoră, cu capacitate mintală, ce consimte `n scris şi liber, după informarea sa despre lipsa
riscurilor pentru propria viaţă, iar pentru situaţii de excepţie (de exemplu, minori), cu atestarea consimţământului în
faţa preşedintelui Tribunalului. În cazul celor în moarte cerebrală, consimţământul se ia de la familie (cu excepţia
posedării unei cărţi de donator), de către echipe diferite şi cu excluderea cazurilor medico-legale. La primitor,
consimţământul se atestă în prezenţa medicului şi a doi martori, iar indicaţia de transplant (ce se face în spitale
autorizate) răspunde unei stări de necesitate. Recoltarea de ţesuturi şi organe fără consimţământ, efectuarea unor
transplante pentru foloase materiale, constrângerea la donare etc. constituie, conform legii, infracţiuni penale. Legea
are nouă anexe în care se includ şi criteriile stabilirii morţii cerebrale.

10. Eutanasia constituie o altă problemă umană, medicală, medico-legală şi juridică pe care o aduc stările
terminale cu suferinţele lor consecutive. Deşi legalizată în unele state (Olanda, Oregon, Australia), ea este
incriminată în majoritatea celorlalte, atât ca eutanasie pasivă (a lăsa natura să decidă), eutanasie activă (o altă
persoană grăbeşte decesul, de regulă un medic) sau suicid asistat (a pune la dispoziţia bolnavului mijlocul de a-şi
curma suferinţele şi viaţa). Multiple argumente medicale (mesajul medicinei fiind de a îngriji şi lupta pentru viaţă,
deşi asistăm astăzi la o „medicalizare a morţii”, ceea ce îi făcea pe E. Cioran şi Reiner Maria Rilke să afirme că
medicii ne-au furat moartea), religioase (omul are doar uzufructul vieţii sale, care este creaţia lui Dumnezeu) şi
juridice (eutanasia ar deschide poarta crimei şi a genocidului şi istoria recentă a cunoscut astfel de atrocităţi) se opun
legalizării eutanasiei. De altfel, începând cu procesul talidomidei şi până azi, justiţia s-a confruntat cu multiple
procese de pretinsă eutanasie care nu erau în realitate decât dorinţe de a intra în posesia averii unor muribunzi.
Rezoluţiile Comunităţii Europene cer ca bolnavul să fie lăsat să moară în pace şi demnitate, să i se respecte
voinţa, prelungirea vieţii trebuind să aline suferinţele, fără a grăbi procesul natural al morţii.

27
 11. Tanatopraxie – `n cazul epidemiilor, dezastrelor şi calamităţilor, multitudinea de cadavre obligă la înhumarea
sau incinerarea lor, pentru a evita riscul unor epidemii. În mod curent, tanatopraxia include păstrarea adecvată a
cadavrelor în vederea unei autopsii, transportul lor corespunzător după îmbălsămare, pentru a împiedica putrefacţia
etc., respectul pentru om trebuind să se prelungească şi după moarte (dovadă arta mumifierilor din Antichitate).

II. În cadrul laturii obiective a infracţiunilor de omor, expertiza medico-legală va trebui să argumenteze ştiinţific
următoarele probleme:

1. Obiectul ce a produs leziunile – de remarcat că, deseori, tipul de agent vulnerant (obiectul agresiunii) se
manifestă fidel în leziunile produse, motiv pentru care atare leziuni se numesc leziuni-marker (ce marchează forma
şi dimensiunile obiectului şi devin, astfel, nişte leziuni-amprentă pentru obiectul producător) şi permit identificarea
obiectului (care deseori nu se găseşte la locul faptei sau lângă cadavru), motiv pentru care, când se spune că, de
multe ori, cadavrele vorbesc, referinţa se face la acest tip de leziuni (a[adar cadavrele vorbesc prin leziunile lor).
Cum agenţii vulneranţi sunt de cinci categorii – mecanici (precum obiectele contondente, armele albe, armele de
foc sau mijloacele contondente ale omului – pumni, dinţi), fizici (frig, căldură, curent electric tehnic ori atmosferic),
chimici (substanţe toxice), biologici (plante toxice, leziuni produse de animale etc.) şi psihici (inhibiţii sau decese
psihogene, de spaimă şi frică acută) –, fiecare dintre ei va lăsa leziuni, mai mult sau mai puţin specifice, de la cele
patognomonice până la cele necaracteristice, fapt ce îl obligă pe expert să le exploreze cu maximă acurateţe.
Importanţa judiciară a faptului rezidă în aceea că, plecând de la rană, se identifică obiectul şi de la obiect se trece
la identificarea autorului, ceea ce transformă medicina legală într-o adevărată ştiinţă a detectării şi, în acelaşi timp,
conferă un anumit grad de spectaculozitate şi operativitate în rezolvarea acestor speţe.

2. Cauza sau felul (etiologia) leziunilor – aşa cum s-a menţionat mai sus, fiecare tip de agent vulnerant se va
manifesta specific într-un anumit tip de leziune, numită, de obicei, leziune elementară.
Astfel, obiectele contondente, în funcţie de forţa cinetică cu care acţionează, produc plăgi închise (echimoze),
deschise (plăgi contuze caracterizate prin margini neregulate şi ţesuturi zdrobite), precum şi distrugeri de ţesuturi şi
organe. Fracturile produse de obiectele contondente vor lua forme caracteristice, în funcţie de felul oaselor (lungi
sau late) şi de dimensiunile sau forma obiectului contondent.
Mijloacele contondente prin care le desemnăm pe cele aparţinând omului vor determina, de asemenea, leziuni
specifice (plăgile muşcate) sau relativ specifice (explozii de organe).
Armele albe (cuţitele) vor produce plăgi tăiate, de regulă liniare, cu margini netede, cu două unghiuri – de
plecare şi de scoatere a cuţitului din ţesuturi – şi deseori şi cu un canal (când sunt penetrante în cavităţile corpului).
De asemenea, unghiile vor produce excoriaţii caracteristice (de exemplu, în asfixiile prin comprimarea gâtului cu
mâna).
Armele de foc produc leziuni balistice caracterizate printr-un orificiu de intrare şi altul de ieşire, fiecare cu
particularităţi proprii, şi un canal, pe care doar un nespecialist le-ar putea confunda cu leziunile înţepate.
Arsurile, degerăturile, marca electrică reprezintă, de asemenea, leziuni elementare pentru agenţii fizici, ca şi
unele leziuni produse de agenţi biologici (himenoptere, şerpi etc.).

3. Numărul leziunilor – pe un cadavru se găsesc leziuni unice sau multiple, acestea din urmă produse cu acelaşi
obiect sau cu obiecte diferite. Fiecare dintre aceste leziuni trebuie identificată pentru a se stabili dacă toate sunt
produse de acelaşi autor, cu obiecte unice sau diferite, ori de mai mulţi autori, cu obiecte diferite şi chiar cu obiecte
de acelaşi fel (participaţie). Toate aceste aspecte – şi anume obiectul ce a produs leziunile, numărul leziunilor – oferă
justiţiei, de regulă, rezultatul unor acţiuni în cadrul laturii obiective; dar nu este exclusă nici problema inacţiunii
(omisiunii) în cadrul laturii obiective, ca atunci când victima e abandonată sau constrânsă la o autoagresiune
(constrângerea la suicid fără posibilitatea ca victima să se împotrivească).
Pentru fiecare leziune, cum s-a mai spus la gravitatea lor, se va aprecia caracterul lor letal în determinismul
morţii sau caracterul neletal, evaluat prin durata îngrijirilor medicale, dacă victima ar fi supravieţuit.

4. Succesiunea leziunilor în timp se apreciază după următoarele criterii:

– după faptul că leziunile tisulare au o evoluţie în timp, după leziunile primare cauzate în mod direct de
traumatism, urmează complicaţiile lor (de tipul infecţiilor sau stărilor distrofice) şi, în final, se produc organizări
tisulare sub formă de cicatrice (leziuni terţiare);
– se apreciază apoi după intensitatea reacţiilor vitale, în sensul că leziunile produse în viaţă, pe o circulaţie
sangvină normală, vor determina infiltrate hemoragice intense, leziunile produse în stare de colaps sau agonie, cu

28
 deprimarea circulaţiei, vor avea reacţii vitale infiltrativ-sangvine reduse, iar lovirile cauzate după moarte nu vor
avea infiltrate hemoragice (reacţii vitale);
– când leziunile afectează oasele late (craniu, omoplat), succesiunea lovirilor se apreciază după traiectele de
fractură, în sensul că traiectele liniare posterioare se opresc pe cele anterioare;
– se apreciază apoi după dinamica eliminării unui agent toxic din organism;
– în sinuciderile cu trei-patru modalităţi de încercare, după evoluţia leziunilor de la cele benigne către cele fatale.

5. Mecanismul (patogenia) leziunilor – traumatismele acţionează asupra corpului prin acceleraţie (lovire), prin
deceleraţie (cădere) sau prin lovire şi deceleraţie (mecanism mixt). În lovirile urmate de cădere, mecanismul de
producere a leziunilor (cranio-cerebrale sau ale membrelor) constituie una dintre problemele cele mai litigioase de
anchetă. Se va vedea în amănunt, ulterior, faptul că o cădere solitară presupune o cauză externă sau internă de
cădere, o anumită topografie lezională, de regulă pe zone proeminente de cădere, asociate cu leziuni de deceleraţie,
mai ales meningo-cerebrale (leziuni de contralovitură) şi ale membrelor, din pricina perturbării reflexelor de postură
(de apărare la cădere). În căderile de la înălţime (precipitare) se va avea în vedere corespondenţa dintre leziuni şi
înălţimea căderii, deoarece căderile de la peste 10 metri se asociază obligatoriu şi cu leziuni ale organelor interne.
De asemenea, leziunile de cădere trebuie corelate şi cu suprafaţa de cădere, care, uneori, realizează cele mai bizare
leziuni.
Căderile consecutive lovirilor se vor asocia cu leziuni bipolare (de lovire pe o parte a corpului şi de cădere pe
partea opusă acestuia), în rest experţii fiind obligaţi să deducă mecanismul de lovire şi cădere din corelaţiile expuse
mai sus.
Mecanismul medico-legal al leziunilor nu se va confunda cu consemnările medicale de pe un certificat de deces,
care, sub aspectul deducţiei mecanismului de lovire, nu au nici o relevanţă judiciară. (Acolo se consemnează cauza
cea mai apropiată de deces sau cauza primară a decesului, în al doilea rând cauza secundară, ce o explică pe cea
primară, ce a produs direct decesul, şi în al treilea rând cauzele adjuvante – de exemplu, coma cerebrală produsă de
o hemoragie cerebrală, la rândul său explicată de ateroscleroza vaselor cerebrale.)

6. Legătura cauzală dintre lovire şi deces poate fi primară sau directă, ori de câte ori moartea este consecinţa
inevitabilă a leziunii şi când între leziuni şi deces nu se interpune nici un alt factor cu rol de condiţie.
Legătura cauzală dintre lovire şi deces poate fi secundară sau indirectă, ori de câte ori între lovire (leziune) şi
deces se interpun condiţii cum ar fi nesolicitarea asistenţei medicale sau lacunele de conduită medicală.
În sfârşit, alteori, moartea poate fi în legătură de cauzalitate cu mai multe tipuri de leziuni violente sau violente şi
patologice care îşi combină acţiunea în efectul produs şi atunci vorbim de cauzalitate concuratoare. Relaţia dintre
cauze şi condiţii trebuie, astfel, bine precizată, deoarece de cauzalitatea medico-legală depinde corecta încadrare
juridică a faptei.

III. Probaţiunea subiectului infracţiunii implică, de asemenea, rezolvarea unor multiple probleme ce ajută la
soluţionarea corectă a unei fapte penale. Cum subiecţii infracţiunii sunt atât o persoană activă (autorul faptei), cât şi
alta pasivă (victima), investigaţia medico-legală se va adresa ambilor subiecţi prin probleme care nu trebuie să scape
juristului.

1. Identificarea victimei se face prin multiple metode criminalistice şi medico-legale, ultimele fiind de mare
ajutor probator: portret vorbit, amprentă genetică şi chiar identificarea parţială pe oase sau ţesuturi, ce vor rezolva:
– apartenenţa lor de specie;
– apartenenţa lor de sex;
– talia victimei;
– vechimea ţesuturilor şi deci data morţii;
– semne particulare ce ajută la identificare.

Având în vedere mobilitatea accentuată a populaţiei actuale, pe lângă armonizarea regulilor de autopsie privind
tehnica sa şi redactarea rapoartelor de autopsie, Comunitatea Europeană obligă şi la identificarea victimelor după
directivele Interpolului, iar în ceea ce priveşte amprenta genetică, pentru a fi aplicată de o manieră fiabilă în justiţie,
cere:
– să se respecte drepturile asupra corpului uman;
– informaţiile privind analiza să îi fie accesibile persoanei ce a consimţit la prelevare;

29
– prelevarea fără consimţământ să se facă numai în cazuri expres prevăzute de lege sau dacă circumstanţele faptei
o impun;
– confidenţa absolută a rezultatelor;
– accesul apărării şi al experţilor la rezultate;
– acceptarea schimburilor transfrontaliere cu respectarea aceloraşi condiţii.

Sunt demonstrative, în acest sens, identificarea cu acurateţe ştiinţifică a lui Adolf Hitler şi Eva Braun (deşi au
fost carbonizaţi), precum şi a liderilor nazişti (Martin Bormann şi, recent, dr. Mengele sau „Îngerul morţii”, după
experimentele abuzive pe oameni la Auschwitz).
În caz de carbonizări sau de mari distrucţii tisulare, un aport deosebit îl are identi ficarea odonto-stomatologică,
dinţii rezistând la temperaturi de peste 700-800° C.
De asemenea, în caz de depesaje accidentale sau criminale, identificarea resturilor tisulare şi chiar reconstrucţia
ulterioară a corpului devin condiţia sine qua non a identificării victimei. Erori de identificare a victimei, cu prezenţa
în familie a persoanei, au determinat reacţii de mutism psihogenetic, claustrarea voită a victimei pentru a nu-şi speria
vecinii, lipsa hainelor ce i-au fost date de pomană, ca şi a actelor civile, deoarece a fost declarat\ decedat\ etc.

2. Identificarea autorului unei crime se face, de asemenea, după plăgile lăsate de victimă în apărare pe corpul
agresorului, prin portret vorbit (identikit), prin prezenţa urmelor de sânge ale victimei de pe hainele autorului sau
invers, şi prin amprenta genetică de pe ţesuturile lăsate la locul crimei sau pe corpul victimei (de exemplu, din
lichidul seminal în agresiunile sexuale urmate de deces).

3. Stabilirea relaţiei victimă-agresor şi a direcţiei de lovire se rezolvă după sediul şi topografia leziunilor
raportate la înălţimea lor, o astfel de precizare fiind esenţială în clarificarea multor aspecte de încadrare penală.
Astfel, o leziune între omoplaţi atestă lovirea din spate, deşi excepţional s-a putut produce şi prin cădere (pe un
obiect ascuţit) sau prin autovătămare (fixarea cuţitului în perete şi împingerea înapoi a corpului). În general, corpul
poate fi lovit din faţă, din spate, din poziţii laterale sau oblice (anterolateral drept sau stâng), ca, de exemplu, în
lovirea capului victimei (din faţ\) şi, majoritatea oamenilor fiind dreptaci, leziunea se va localiza în partea
temporoparietală stângă a capului victimei. De asemenea, se va preciza producerea leziunilor victimei în timp ce se
afla în picioare sau era căzută, cum se întâmplă frecvent în lovirile cu pluriagresori. În concluzie, după topografia
leziunilor, se deduce, cel mai frecvent, direcţia de lovire.

4. Aptitudinea victimei de a mai executa unele acte supravitale, după leziuni ale organelor vitale ce erau imediat
letale, cere o analiză de la caz la caz, întrucât reguli generale nu pot exista, iar unele cazuri au fost de -a dreptul ieşite
din comun. De exemplu, av^nd leziuni de secţiune medulară sau fracturi ale ambelor membre inferioare, o persoană
nu se va mai putea deplasa de la locul lovirii, dar cu un hematom extradural al meningelor creierului, între lovire şi
deces, mai poate conduce un vehicul deoarece după starea comoţională produsă de lovire (de pierdere de scurtă
durată a cunoştinţei) urmează colectarea sângelui între calotă şi meninge, fapt ce se face în c^teva ore, după
dimensiunea oaselor lezate. Dacă, după ce a consumat o substan]\ toxic\, o persoană poate recurge şi la o altă
modalitate violentă de suicid (de exemplu, la spânzurare), aceasta relevă cât de polimorfe sunt situaţiile în practica
medico-legală, ceea ce întăreşte nevoia de a explora cu minuţiozitate ştiinţifică fiecare caz în parte.

5. Calificarea unor fapte antisociale efectuate de bolnavi mintal sau de cei ce supravieţuiesc stărilor vegetative şi
se instalează apoi o encefalopatie hipoxică se va rezolva după regulile expertizei psihiatrico-legale. Ori de câte ori
subiectul este alienat, înstrăinat de propriul său psihic şi de mediul său de viaţă (ca în cazul psihozelor), subiectul va
avea discernământul abolit în ceea ce priveşte reprezentarea conţinutului şi a consecinţelor faptelor imputabile.
Tot astfel, determinarea sau înlesnirea sinuciderii unor persoane va fi un fapt imputabil în afara alienării psihice
şi chiar un fapt calificat dacă a vizat un minor sau un bolnav mintal lipsit de discernământ.
Legea cere ca starea de boală să fi existat în momentul săvârşirii faptei, ceea ce se va deduce, retrospectiv, din
modul de săvârşire al faptei, şi ca fapta să fie expresia directă a bolii mintale (fapta ca simptom), şi nu în afara
trăirilor patologice ale bolnavului.

IV. Medicina legală va oferi apoi elemente ştiinţifice privind probarea laturii subiective a infracţiunii, deşi
intenţia şi culpa nu sunt probleme medico-legale, ci judiciare. Oricum, expertiza, prin stabilirea poziţiei subiective a
autorului sau a victimei faţă de o faptă (contribuţia victimei în geneza actului delincvent), deci prin evaluarea
capacităţii mintale (a responsabilităţii sau iresponsabilităţii penale) va aduce în final o contribuţie esenţială în

30
susţinerea intenţiei, culpei ori mobilului unei fapte. Mai ales în cazurile de responsabilitate medicală, în baza
evaluării lacunelor de conduită şi tehnică profesională, juristul va avea elemente în stabilirea culpei cu prevedere (a
uşurinţei), când autorul a prevăzut consecinţele faptei, nu le-a urmărit, dar a crezut fără temei (uşuratic) că rezultatul
nu se va produce, sau a culpei simple (a neglijenţei), când autorul nu a prevăzut, deşi, chiar şi ca om obişnuit, cu atât
mai imperios ca medic, el trebuia să prevadă.

1. Cercetarea mobilului unei fapte antisociale se face în cadrul expertizei psihiatrico-legale, multe astfel de fapte
având mobiluri (motivaţii) pur patologice şi deci neimputabile (de exemplu, omorul delirant al schizofrenicilor, cel
halucinator al epilepticilor, sinuciderea patologică a melancolicilor etc.). Atare mobiluri imaginare (putative) se
întâlnesc doar în îmbolnăvirile psihice şi ele cer o experienţă şi o argumentare deosebite din partea expertului.

2. Forma medico-legală a morţii – numai după explorarea tuturor laturilor infracţiunii, prin problemele enunţate,
i se va cere expertului să stabilească forma medico-legală de deces ca fiind crimă, sinucidere sau accident. Tabelul 1
permite depistarea criteriilor ştiinţifice care pledează pentru una dintre ele, în funcţie de fiecare tip de violenţă în
parte, necesitând o maximă atenţie profesională, deoarece, deseori, o „crimă perfectă” se poate apropia până la
identificare cu o moarte patologică şi, de asemenea, o crimă poate simula o sinucidere (frecvent) sau, dimpotrivă,
poate disimula (ascunde) o sinucidere.

3. Depistarea unor elemente ştiinţifice ce pledează pentru cauze de excludere a vinovăţiei (cu efecte in
personam) sau de justificare a ei (cu efecte in rem). Expertiza ar putea oferi elemente pentru întărirea convingerii
unei erori de fapt, a unei stări de necesitate (prin susţinerea unor condiţii cum ar fi şi aceea ca prejudiciul produs să
fi fost mai mare decât ca în situaţia când nu s-ar fi intervenit – de exemplu, în justificarea legală a unui avort
terapeutic). De asemenea, se pot aduce elemente probatorii pentru starea de constrângere fizică (forţă majoră), când
victima nu avea posibilitatea s\ opun\ rezistenţă, sau de constrângere morală prin ameninţare, când perceperea
ameninţării ca un pericol grav nu putea altfel înlătura omorul dintr-un viol.
De asemenea, se pot oferi elemente privind admisibilitatea unei legitime apărări prin dovedirea actului ca fiind
direct şi imediat şi a apărării ca fiind proporţională cu atacul (riposta nu a depăşit agresiunea), cu excepţia excesului
justificat. Tot astfel se poate confirma o legitimă apărare putativă când s-a disociat intenţia de a lovi o anumită
persoană şi atacul a afectat o terţă persoană (eroare de atac).

Tabelul 1. Elemente de diagnostic între crimă, sinucidere şi accident

31
 CAPITOLUL IV

Medicina legală a traumatismelor

cranio-cerebrale prin lovire

Traumatismele cranio-cerebrale sunt printre cele mai frecvente situaţii medico-legale ce necesită o clarificare
juridică. Frecvenţa lor ajunge până la 70% din totalul traumatismelor corporale dacă luăm în considerare loviturile la
cap făcute în scop agresiv, accidentele de trafic, precum şi alte tipuri de accidente.

În cadrul obiectului infracţiunii se vor rezolva următoarele probleme specifice:

1. Realitatea traumatismului (lovirii) cranio-cerebrale rezultă din:
– leziunile scalpului (tegumentelor capului) cu aspect de plăgi contuze, liniare sau plesnite (fig. 4). Situarea
anatomică a tegumentelor capului pe o suprafaţă dură (os) obligă ca orice lovire a capului să lase o urmă la
nivelul scalpului; în lipsa leziunii, pretenţia unei loviri se poate explica fie prin protejarea capului (de exemplu,
cu o cască), fie prin resorbţia în timp a infiltratului hemoragic (traumatism în antecedente);
De menţionat că deseori urma lovirii nu se observă pe scalp nici chiar după raderea părului, dar trebuie să fie
evidenţiată printr-un infiltrat hemoragic epicranian (între piele şi os);
– prezenţa unei fracturi craniene de tip înfundare; osul cranian fiind un os lat, fractura
ia forma deprimată unică sau cu mai multe fragmente – când se numeşte fractură deprimată cominutivă –, formă
de fractură liniară, unică sau multiplă, cu dehiscenţă (îndepărtare) a fragmentelor de fractură (la copii, acest gen
de fracturi diastatice sunt mai frecvente) şi uneori chiar fracturi de contralovitură (contrecoup), mai ales la
nivelul plafoanele orbitare şi a etmoidului, şi în căderi, mai frecvent. La copil, din cauza elasticităţii oaselor, sunt
frecvente înfundările osoase în minge de ping-pong. Alteori de întâlnesc doar fisuri craniene, adică fracturi
limitate la o singură tăblie, de regulă, cea externă (fig. 5, 6, 7);
Fig. 5. Fractură cu înfundare hexagonală produsă de un mâner de şurubelniţă

Fig. 6. Fractură orificială produsă de o supapă de vehicul

Fig. 7. Fractură cu
înfundare produsă
de o muchie de topor

– leziunile meningeale sub formă de hematoame extradurale (colecţii de sânge între os şi dura mater), subdurale
(între dura mater şi creier) şi hemoragii subarahnoidiene. De menţionat că la adulţi, în 99% dintre cazuri,
hematoamele extradurale coincid cu o fractură, mai ales în zona temporo-parietală a lovirii. La copii,
hematoamele extradurale sunt excepţionale (dura mater este aderentă de os) şi deseori nu se asociază cu fracturi
(datorită elasticităţii oaselor – fig. 8, 9);
Fig. 8. Hematom extradural

Fig. 9. Hematom subdural

– leziuni cerebrale cu aspect de contuzii la locul lovirii sau în partea opusă impactului (contuzii de contrecoup sau
de contralovitură) şi dilacerări cerebrale (distrugeri de substanţă nervoasă – fig. 10).

32
– leziuni secundare traumatismelor capului, cum ar fi edemul cerebral, hemoragiile tip Duret în trunchiul cerebral
(la distanţă de leziunea primară de lovire);
– leziuni terţiare de tipul complicaţiilor posttraumatice (meningite, abcese cerebrale etc.);
– complicaţii ale traumatismului cranio-cerebral la nivelul altor organe (pulmon, cord etc.).
2. Felul morţii, ca fiind violentă în cazul lovirii, accidentelor şi sinuciderii – este posibil deseori ca după o
pierdere de cunoştinţă din diferite motive (ebrietate, accidente vasculare cerebrale etc.) să urmeze căderea, când
numai din analiza corectă a leziunilor se va deduce forma şi mecanismul lor şi, astfel, se vor găsi argumente pentru
un anumit tip de moarte violentă (lovire, cădere, accident patologic).
3. Cauza morţii în traumatismele cranio-cerebrale este primară ori de câte ori leziunile, prin ele însele, duc la
deces după o stare de comă de mai lungă sau de mai scurtă durată sau poate fi secundară, produsă prin complicaţii
cerebrale ale traumatismului (de exemplu, infecţii) sau prin „creier visceral” (bronhopneumonie). Decesele violente
prin complicaţii se explică prin sindroame de angajare (hernii cerebrale) din cauza creşterii tensiunii intracraniene,
prin hidrocefalie acută (blocarea căilor de circulaţie a lichidului cefalorahidian), prin colaps cerebroventricular în
cazul fistulelor de LCR, prin infecţii variate.
4. Data lovirii se va aprecia după intensitatea infiltratelor sangvine în ţesuturile pericraniene şi în diploe (în
ţesutul spongios al calotei) şi după aspectul hematoamelor meningeale (de exemplu, gradul de
coagulare/comprimare a hematoamelor extradurale), mai ales al hematoamelor subdurale, care în primele trei-patru
zile sunt colecţii de sânge (hematoame acute), între patru şi 14 zile încep să-şi facă o cămaşă (capsulă) conjunctivă
(hematoame subacute precoce, între patru şi 10 zile, şi tardive, între 10 şi 14 zile) şi, în final, după 14 -20 de zile
sângele se resoarbe şi în locul său rămâne un lichid clar sau după luni de zile capsula se calcifică (hidrome). Se va
corobora deci în sensul stabilirii datei producerii leziunilor şi aşa-numitul interval liber (lucid sau nu) dintre impact
(cu comoţie pasageră) şi intrarea în comă, care la hematoamele extradurale poate fi de ore sau de zile, iar la
hematoamele subdurale poate fi de zile, săptămâni sau luni (hematoame cronice).
5. Data morţii se rezolvă după regulile generale menţionate, dar ea poate fi deseori în vădită discordanţă cu data
leziunilor, fiind vorba de un interval de ore, zile, săptămâni sau luni, ca în cazul hematoamelor meningeale sau al
complicaţiilor cerebrale şi viscerale tardive.
6. Gravitatea leziunilor ţine de cantitatea de energie cinetică eliberată de obiectul contondent (sau de cădere)
asupra capului. În funcţie de forţa cinetică de impact, gradul de deplasare (vibrare) a creierului într-o cavitate închisă
va fi mai mult sau mai puţin accentuat, răsunetul vaselor cerebrale mai mult sau mai puţin intens şi leziunile mai
mult sau mai puţin grave (de aceea, deseori, leziunile vasculare pot fi prezente chiar şi în lipsa altor leziuni tisulare
sau osoase). La persoane în vârstă sau cu anumite leziuni meningocerebrale prealabile, traumatismele, deşi mai puţin
intense, pot determina leziuni endocraniene grave, ca, de exemplu, hematoame subdurale, hematoame
intraparenchimatoase (intracerebrale), edeme cerebrale (pe cale reflexă), rupturi de anevrisme vasculare preexistente
(mai ales la tineri). În funcţie de gravitatea leziunilor, moartea poate surveni imediat sau tardiv.
7. Caracterul vital al leziunilor se apreciază prin infiltratele sangvine pericraniene, prin infiltratele sangvine din
diploe, prin sângele coagulat sau prin prezenţa hidromei din hematoamele meningeale.

Latura obiectivă a infracţiunii de lovire a capului implică rezolvarea următoarelor probleme esenţiale în cauză:
1. Obiectul vulnerant – cel mai frecvent, lovirea capului are loc cu obiecte contondente, mai rar obiecte tăioase şi
arme de foc (vezi capitolele în cauză). Lovirea capului cu un obiect contondent va produce asupra scalpului o plagă
contuză, mai mare sau mai mică, în funcţie de forma obiectului (mai mult sau mai puţin regulat), mergând uneori
până la pierderi de substanţă tegumentară (atriţii). Leziunile scalpului permit efectuarea următoarelor observaţii:
– orice lovire a capului trebuie să lase o urmă lezională pe partea internă sau externă a scalpului. În lipsa leziunii,
ori traumatismul este imaginar, ori s-a produs cu mult timp înainte, ori capul a fost bine protejat;
– uneori, obiectele cilindrice sau cu muchii produc, prin lovire, o categorie de plăgi contuze numite plăgi plesnite,
care, prin forma lor (lungime, margini relativ netede), imită o plagă tăiată sau despicată, iar confundarea lor
poate pune ancheta pe o pistă greşită;
– de asemenea, uneori, un obiect contondent de formă geometrică (de exemplu, un ciocan) îşi poate imprima forma
de pielea nepăroasă a capului sub forma unei excoriaţii sau echimoze regulate (corespondente ciocanului), fapt
ce constituie o leziune-marker şi ajută la identificarea obiectului;

33
– pe calotă – os lat –, obiectul poate produce fracturi variate (fisuri liniare, simple sau ramificate), cominutive sau
necominutive, cu înfundare, iradiate de la calotă la baza craniului, şi care, în funcţie de forma obiectului
imprimată în fractură, ajută în
mod peremptoriu la identificarea lor. Astfel, obiectele geometrice cu suprafaţa sub
4 cm2 vor produce înfundări (fracturi deprimate) – patrulatere cu latura de 2 cm, obiectele cu suprafaţa între 4 şi
16 cm2 vor produce fracturi cu înfundare – patrulatere cu latura de până la 4 cm, iar peste 16 cm această regulă
nu se mai respectă, fracturile putând lua forma neregulate (fig. 11).
De asemenea, în lovirile capului, denivelările duc la împingerea fragmentelor osoase către înăuntru (către
cavitatea craniului), fenomen de înfundare către interior (inbending), faţă de o împuşcare sub bărbie cu ieşirea
glonţului prin calotă, unde fragmentele osoase sunt răsfrânte către exterior (fenomen de outbending).
De asemenea, în căderi se pot întâlni fracturi prin contralovitură la polul opus al impactului (în impacturi
occipitale, la nivelul etmoidului şi al plafoanelor orbitare). Alte tipuri de obiecte (lame de cuţit, gloanţe) produc
leziuni specifice şi nu rareori, prin ruperea lamelor sau prin forţa cinetică redusă a glonţului, acestea se găsesc
(rămân) în cavitatea craniană.

2. Cauza leziunilor poate fi foarte variată, în funcţie de agentul vulnerant. Cel mai frecvent, atât prin lovire, cât
şi prin cădere, ele sunt leziuni contuze cu margini neregulate, cu corpi străini în fundul plăgii, cu pierderi de
substanţă tisulară (atriţii) sau sub formă de plăgi plesnite, liniare şi cu margini relativ netede (vizualizarea lor cu o
lupă relevă însă caracterul zdrenţuit, contuz).

3. Numărul leziunilor se deduce din numărul de focare infiltrative pericraniene, din numărul de fracturi (ce nu
trebuie să aibă, de regulă, legătură între ele, cu excepţia înfundărilor, care pot avea traiecte ce interferează, dar pot fi
corect individualizate). Din individualizarea focarelor de contuzii sau dilacerare cerebrală, menţionăm că, în
prezenţa unei singure lovituri, se pot produce leziuni la distanţă, prin contralovitură (prin lovirea creierului de
reliefurile endocraniene din cauza vibraţiei sale în cavitatea craniană închisă), care nu trebuie să ne determine să
afirmăm eronat existenţa mai multor lovituri. Apoi, o lovire craniană cu producerea unui hematom extradural la
locul impactului (lovirii) poate produce un hematom subdural, contralateral, consecutiv căderii, tot aşa cum o cădere
cu impact cranian poate produce leziuni meningeale (hematoame subdurale) sau contuzii ori dilacerări cerebrale prin
contralovitură, deci la locul opus impactului, fără ca aici să se fi exercitat vreo lovire. Din numărul de leziuni şi din
modul lor de producere (prin lovitură sau prin contralovitură) se va deduce cu certitudine numărul de loviri
exercitate asupra capului.

4. Succesiunea leziunilor în timp se apreciază, îndeosebi, pe baza a două elemente:

– pe baza intensităţii infiltratelor sangvine, care vor fi intense în lovirile cu circulaţie sangvină conservată, vor fi
reduse atunci când circulaţia sangvină scade în tensiune (agonie, moarte clinică) şi absente dacă nu există
circulaţie sangvină (după moarte);
– şi pe baza traiectelor de fractură liniară, după regula că traiectele lovirilor posterioare se opresc întotdeauna pe
traiectele de fractură ale lovirilor anterioare. Situaţia este similară spargerii repetate a unui geam. Din punctul de
vedere al succesiunii leziunilor, vom putea întâlni leziuni primare produse de impact (lovire), urmate de leziuni
secundare traumatice, care se produc într-un interval mai scurt de timp (edem cerebral, hemoragii tip Duret), şi
leziuni terţiare, ce se produc, de regulă, după un interval mai lung de timp (infecţii, cicatrice, bronhopneumonii
etc.).

5. Mecanismul de producere a leziunilor cranio-cerebrale constituie problema cea mai controversată din datele
anchetei, mai ales atunci când nu există martori la faţa locului. Leziunile cranio-cerebrale se pot produce prin
mecanisme directe de acceleraţie (capul în repaus este lovit de un obiect în mişcare) – prin deceleraţie (capul în
mişcare se loveşte de o suprafaţă dură, statică) şi mixte (acceleraţie urmată de deceleraţie, adică lovire urmată de
cădere) şi mecanisme indirecte, cum ar fi acceleraţia şi deceleraţia fără impact (mecanism în lovitură de bici, de tip
whiplash, de hiperextensie şi hiperflexie brutală a capului), întâlnit mai ales în accidentele de trafic (în vechime, ca
pedeapsă capitală, prin aşa-zisa „rupere a gâtului”, cu leziuni predominante la nivelul joncţiunii cranio-spinale) – şi
prin mecanisme indirecte, cu impact extracranian (lovirea bărbiei poate produce o fractură de bază de craniu); atare
leziuni se produc şi în căderile de la înălţime pe fese sau în picioare, când bontul osos vertebral este proiectat spre

34
exterior prin vertexul cranian (tipice în căderile paraşutiştilor). În esenţă, mecanismul de lovire se va afirma prin
existenţa tuturor leziunilor pericraniene, osoase, meningeale şi cerebrale în acelaşi plan (la acelaşi nivel, adică de
aceeaşi parte). Astfel, sub plaga contuză pericraniană se va afla fractura craniană, sub fractură hematomul subdural
şi sub acesta contuzia sau dilacerarea cerebrală, dacă este vorba despre o lovire fără cădere sau cu cădere pe o
suprafaţă amortizantă (lovire activă). În căderile simple, favorizate de factori externi sau interni, vom întâlni,
dimpotrivă, leziuni pe zonele proeminente ale neurocraniului sau orocraniului (de exemplu, pe regiunea occipitală,
frontală sau pe faţă), la nivelul pericraniului (de regulă, contuze, dar şi forme dependente de suprafaţa căderii), sub
aceste leziuni o fractură craniană, dar pentru că în cădere vibrarea creierului în cavitatea craniană închisă este mult
mai accentuată, leziunile meningeale şi cerebrale se vor localiza în partea opusă impactului (hematoame subdurale,
contuzii şi dilacerări cerebrale sau chiar fracturi controlaterale, în partea opusă impactului). Din acest motiv,
contuziile şi dilacerările controlaterale sunt numite, de regulă, „contuzii şi dilacerări tip cădere”. Prin urmare, în
căderi (loviri pasive) leziunile nu vor apărea în acelaşi plan ca în lovirile active, ci vor fi bipolare, la locul
impactului şi prin contralovitură la locul opus impactului. Se poate deduce că hematoamele subdurale, în circa
50-70% dintre cazuri, sunt cauzate de şi evocă astfel căderea, ca şi fracturile solitare de bază, eventual cu iradieri
secundare spre calotă. De menţionat că la copii, în cădere, leziunile controlaterale (de contralovitură), de regulă,
lipsesc datorită elasticităţii oaselor craniene şi nesudării definitive a acestor oase. În mecanisme mixte (lovire urmată
de cădere) vom constata atât leziuni de aceeaşi parte (ipsilaterale), cât şi leziuni de partea opusă lovirii
(controlaterale), deci cu concordanţă lezională la nivelul lovirii active şi cu discordanţă lezională la nivelul căderii
(loviri pasive). Dar căderile se pot produce de la acelaşi nivel (din poziţie staţionară, din mers sau din fugă) şi de la
înălţime (precipitare), când căderile de până la cinci metri produc, de regulă, leziuni ale membrelor, de la circa l0
metri produc leziuni ale organelor interne, iar cele de la peste 10 metri produc leziuni distructive întinse, când doar
pielea rezistă. În atare circumstanţe, se va ţine cont că la femei leziunile vor fi predominant pe jumătatea inferioară a
corpului, deoarece ele cad pe fese, jumătatea inferioară a corpului fiind mai grea decât cea superioară, spre deosebire
de bărbaţi, care, de regulă, cad cu capul în jos, jumătatea superioară a corpului fiind mai grea decât jumătatea
inferioară. Expertul va explica şi unele leziuni mai curioase, în raport de suprafaţa de cădere (leziuni de tragere în
ţeapă în căderile pe garduri, de decapitare în căderile pe sârme întinse sau de telescopare a coloanei vertebrale în
cavitatea craniană) ori prin creşterea tensiunii în unele organe cavitare în momentul impactului (explozii de stomac,
cord etc.).

6. Legătura medico-legală de cauzalitate între lovire şi deces evocă o cauzalitate directă (lovirea şi leziunile
consecutive fiind responsabile în mod exclusiv de deces) şi una indirectă, când între o lovire de intensitate redusă şi
deces se interpun diferite condiţii, dintre care mai frecvent existenţa unor boli meningocerebrale prealabile sau
momentul solicitării asistenţei terapeutice şi calitatea ei. Moartea violentă de cauză directă poate fi primară, când
leziunea, prin ea însăşi, a devenit sigur şi direct letală, sau secundară, când leziunea primară a determinat o
complicaţie ce duce la deces.

În ceea ce priveşte subiectul infracţiunii de omor prin lovirea capului, pe lângă identificarea victimei sau a
autorului după regulile generale expuse şi pe lângă responsabilitatea autorului faţă de fapta sa (dedusă dintr-o
expertiză psihiatrico-legală) sau a contribuţiei victimei la o astfel de lovire (dedusă dintr-un acelaşi tip de expertiză),
se vor rezolva, ca probleme specifice:
1. Direcţia de lovire şi deci relaţia victimă-agresor, capul putând fi lovit din faţă, din spate, lateral şi oblic
anterior sau oblic posterior, a[adar din opt direcţii, fapt ce va fi dedus din localizarea leziunii pericraniene şi a
fracturii craniene, precum şi din gradul de dehiscenţă a fracturilor, acestea fiind mai dehiscente (cu margini mai
îndepărtate) la locul impactului, dehiscenţa pierzându-se către celălalt capăt al fracturii.
2. Aptitudinea de a efectua unele reacţii supravitale depinde de durata intervalelor lucide dintre lovire şi
instalarea comei sau de constituirea hematoamelor meningeale, fapt ce explică lovirea într-un anumit loc şi găsirea
victimei în alt loc sau moartea după un interval lung de timp.
3. Subiectul activ va fi expertizat şi în vederea evaluării discernământului său faţă de fapta imputabilă, ştiut
fiind faptul că există şi crime patologice, comise de bolnavi fără discernământ prin lovirea capului, frecvent cu
multiple lovituri, ce se află în contradicţie cu motivaţia actului.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, se vor rezolva următoarele probleme:

35
 1. Preterintenţia, când o lovire banală a capului, pe un fond patologic, poate determina o leziune
meningocerebrală (hematom subdural sau intraparenchimatos) sau poate precipita o leziune patologică (o hemoragie
cerebrală pe un fond de ateroscleroză a vaselor cerebrale sau ruperea unor anevrisme cerebrale), ca şi atunci când o
lovire banală (fără intenţia de a ucide, stabilită de jurist) duce la o cădere ce explică moartea prin leziunile de cădere
(şi când culpa faţă de cădere o stabileşte, de asemenea, juristul, în baza leziunilor evaluate de expert în ceea ce
priveşte intensitatea lor.
2. Mobilul lovirii poate fi unul de competenţa organelor de anchetă (conflict, răzbunare, tâlhărie etc.), dar şi altul
de competenţa expertului: motivaţii patologice delirante, halucinatorii etc., care pot lăsa impresia unor mobiluri
conştiente sau se pot localiza în intervalul dintre recăderile unei boli psihice.
3. Problema formei medico-legale de moarte prin lovirea capului, ca fiind violentă ori patologică, iar dacă este
violentă, ca fiind crimă, sinucidere sau accident, constituie o problemă de interferenţă a tuturor laturilor infracţiunii
şi de corelare a datelor ştiinţifice obiective, de natură criminalistică şi expertală, cu cele de natură subiectivă, de
anchetă, deduse din declaraţii, mărturii etc. O moarte patologică printr-o lovire a capului are loc după pierderea
cunoştinţei urmată de cădere (ictus cerebral), când pentru moartea patologică va pleda existenţa unor cauze ale
leziunilor constatate (ca, de exemplu, ale hipertensiunii arteriale şi anevrismelor, ce produc frecvent hemoragii
subarahnoidiene, ale leziunilor de pahimeningită, ce produc hematoame subdurale patologice, ale leziunilor de
ateroscleroză cerebrală, ce produc, mai frecvent, hematoame intracerebrale sau hemoragii cerebrale cu sediu
capsulo-striat etc.). În ceea ce priveşte sinuciderile prin defenestrare (precipitare de la înălţime), se vor corobora
antecedentele psihiatrice (starea presuicidară) cu morfologia leziunilor şi caracterul lor vital, putând exista
defenestrări ambigue ce dovedesc aruncarea cadavrului de la înălţime. Tot astfel se vor soluţiona şi căderile
accidentale de tipul sindromului Elpenor (după numele soldatului lui Ulise, ce a căzut accidental).

36
 CAPITOLUL V

Medicina legală a leziunilor

prin arme albe

Armele albe sunt obiecte cu lamă strălucitoare (cuţite) care produc o serie de leziuni tipice şi frecvente ca mod
de agresiune. Ele îşi pot reflecta, de o manieră mai mult sau mai puţin fidelă, forma şi dimensiunile în leziunea
produsă şi, din acest punct de vedere, ne întâlnim cu obiecte înţepătoare (cuie, stilete, ace etc.), obiecte despicătoare
(topoare, hârleţe, sape) şi tăioase (satâre) sau înţepător-tăioase (cuţite cu o muchie sau cu ambele muchii tăioase,
baionete).
În general, obiectele înţepătoare produc plăgi înţepate (punctiforme), cele despicate produc plăgi despicate cu
marginile mai mult sau mai puţin netede, în funcţie de gradul de ascuţire al lamei (cu muchia, aceste obiecte produc
leziuni contuze), iar obiectele înţepător-tăioase produc plăgi tăiate, penetrante sau nepenetrante, cărora li se descriu
o lungime, o adâncime, marginile, unghiurile etc. Spre deosebire de plăgile contuze, plăgile tăiate au ca element
principal marginile netede şi nu este permis ca un expert să confunde aceste leziuni.

Problemele medico-legale ce privesc obiectul infracţiunii prin arme albe se referă, în mod particular, la:
1. Realitatea leziunilor – o leziune tăiată, despicată sau înţepată nu se poate confunda cu nici o altă leziune
produsă printr-un obiect de violenţă şi nici cu vreo leziune patologică.
2. Felul morţii va fi întotdeauna de tip violent.
3. Cauza morţii poate fi primară:
– hemoragii prin interesarea unor vase de către plagă, hemoragii care pot fi externe sau interne (în cavităţi ca
hemotorax, hemoperitoneu) şi care la pierderea a 50% (peste 2,5 l) din masa sangvină devin letale în lipsa unei
hemostaze. La pierderi de 70%, moartea se produce brutal (rapid), prin ischemie (lipsă de irigare) cerebrală. De
menţionat că arterele sângerează de şase ori mai rapid decât venele şi că hemoragii letale s-au produs şi după
secţionarea unor vase de calibru redus (cum ar fi o radială sau o intercostală) în lipsa unei hemostaze sau la
persoanele cu tulburări de coagulare a sângelui;
– în plăgile inimii, moartea se produce prin acumularea sângelui în pericard şi prin blocarea contracţiilor cordului
(insuficienţă hipodiastolică), ce se realizează la acumularea a circa 300-400 ml de sânge în această cavitate;
– în plăgi ale gâtului, sângele ce provine din vasele gâtului (carotide şi jugulare) poate fi aspirat în căile respiratorii
şi poate produce o asfixie mecanică printr-un fel de înec în propriile lichide;
– tot în plăgile venoase ale gâtului (ale jugularelor), din cauza presiunii negative a cavităţii toracice, aerul poate să
pătrundă în aceste vase şi să producă o embolie gazoasă, care, la 10-20 ml de aer, blochează vasele cordului
(coronarele ce oxigenează cordul) sau vasele cerebrale şi, astfel, produce decesul. Frecvent, cauza morţii este şi
secundară, cum ar fi infectarea plăgilor (piotorax, peritonită, mai ales dacă plaga interesează şi intestinele etc.).
4. Data lovirii se deduce din evoluţia leziunii primare către infectare sau cicatrizare.
5. Data morţii se rezolvă după regulile generale cunoscute.
6. Gravitatea leziunilor rezultă din caracterul lor penetrant şi deci din atingerea organelor vitale, astfel că
interesarea cordului, pulmonului sau a creierului conferă acestor leziuni o gravitate maximă, ca şi interesarea unor
vase de calibru mare (aortă, carotidă, penis în erecţie), când moartea poate surveni brutal, în lipsa unor intervenţii
salvatoare.
7. Caracterul vital al leziunilor se deduce după regulile generale menţionate.

37
 Latura obiectivă a infracţiunilor comise prin arme albe implică rezolvarea următoarelor probleme:
1. Obiectul ce a produs rana – obiectele înţepătoare, în funcţie de forma lor, produc plăgi înţepate în formă de
frunză de salcie (obiectele cilindrice), în formă de stea în trei, patru sau şase colţuri etc. (obiecte înţepătoare
triunghiulare, hexagonale etc. – fig. 12).
Fig. 12. Forma plăgilor înţepate: a = forma obiectului; b = forma plăgii

Obiectele despicătoare produc plăgi despicate, profunde, grave, care pot afecta tegumentele (unde rana pielii va
avea aspect de plagă tăiat-despicată, iar dacă subiacent a afectat şi osul, acesta va suferi o fractură cominutivă
produsă cu lama obiectului. Când fractura va fi produsă cu muchia obiectului, va avea formele descrise la obiectele
contondente (fig. 13).
Obiectele înţepător-tăioase vor produce plăgi care permit identificarea lor în următoarele limite:
– dacă obiectul interesează un os lat (calotă craniană, omoplat, coxal), dimensiunea în lungime a fracturii
corespunde dimensiunii în lăţime a lamei obiectului. În cazul în care cuţitul se rupe în os, identificarea devine
puţin mai dificilă (fig. 14);
– pe un cuţit suspect de a fi produs o plagă tăiată/înţepat-tăiată pot rămâne urme de sânge (corespunzătoare cu
grupa şi sexul victimei) sau urme de ţesut (de exemplu, de ţesut hepatic, într-o plagă a ficatului);
Fig. 13. Forma plăgilor despicate în funcţie de modul de acţiune
a obiectului

Fig. 14. Lamă de cuţit ruptă în calota osoasă a craniului

Fig. 15. Evaluarea lăţimii unui cuţit în funcţie de dimensiunile

plăgii pe tegumente

– pe tegumente, dimensiunile plăgii corespund dimensiunilor maxime în lăţime ale lamei cuţitului, care poate fi
însă mai mic, producând o plagă mai mare prin mişcarea cuţitului în rană sau prin mişcarea victimei, dar
nicidecum mai mare decât lungimea la exterior a plăgii (fig. 15).

Dimensiunile în lungime ale cuţitului se apreciază prin faptul că dimensiunile canalului plăgii corespund
dimensiunilor minime `n lungime ale unui cuţit, acesta, de regulă, nepenetrând în totalitate. Există în esti marea
lungimii obiectului şi o excepţie, ca atunci când la lovirea abdomenului, cu retracţia reflexă a pereţilor abdominali,
un cuţit de o anumită lungime (de exemplu, 10 cm) ar putea realiza, aparent, prin măsurarea după moarte, un traiect
de 12 cm (fig. 16).
În acest mod, din multitudinea de arme albe responsabile de producerea unei plăgi, juristul o reţine pe aceea sau
pe acelea apte de a o produce.

2. Din punctul de vedere al cauzei (etiologiei), leziunile produse prin arme albe nu pot fi confundate cu alte tipuri
de leziuni prin alţi agenţi vulneranţi, dacă se respectă riguros semiologia descrierii lor.

3. Numărul leziunilor produse cu acelaşi obiect tăios sau cu obiecte diferite obligă la individualizarea fiecărei
răni printr-o descriere proprie, precum şi la aprecierea dimensiunilor obiectului din explorarea plăgilor, pentru a
conchide dacă a fost posibil ca rănile să fi fost produse cu un acelaşi obiect sau cu obiecte diferite şi a stabili, astfel,
autoratul sau coautoratul la infracţiune.
4. Succesiunea leziunilor în timp se deduce, cu relativitate, din gravitatea lor, dar mai ales din caracterul lor vital
sau postvital, când unele ar fi fost produse după moarte.
5. Mecanismul de producere a leziunilor implică frecvent lovirea activă. Pretinsa cădere într-un obiect tăios
trebuie analizată cu mare precauţie şi de la caz la caz, deoarece o plagă, mai ales penetrantă, responsabilă de moarte
necesită o fixare prealabilă a obiectului în care se cade sau se împinge corpul, iar în cazul căderii victimei în cuţitul
pe care îl avea în mână, acesta, de obicei, alunecă şi nu are capacitatea de a penetra, în majoritatea cazurilor în care
s-a invocat o astfel de cădere fiind vorba, în realitate, de loviri active.

38
 6. Legătura cauzală dintre lovire şi deces se rezolvă după regulile generale anterior expuse (moarte primară, prin
consecinţe imediate ale leziunii, şi secundară, prin complicaţii ale lor). Problema unor stări patologice prealabile,
care să influenţeze cauzal gravitatea plăgilor tăiate, nu are relevanţă expertală.
Privind subiectul infracţiunii:
1. Identificarea autorului se face, frecvent, după leziunile în apărare lăsate de victimă pe corpul său (plăgi
muşcate, excoriaţii produse prin mijloace contondente sau plăgi produse prin alţi agenţi vulneranţi).
2. Relaţia victimă-agresor şi direcţia de lovire se rezolvă după regulile generale menţionate.
3. Posibilitatea apariţiei unor reacţii supravitale este constant posibilă în astfel de plăgi, `n funcţie de gravitatea
lor.
4. Starea psihică a autorului faţă de fapta sa implică o expertiză psihiatrico-legală.

Latura subiectivă a infracţiunii implică investigarea următoarelor aspecte:

1. Mobilul infracţiunii, dedus din multitudinea plăgilor şi starea mintală a autorului. Astfel, un psihotic epileptic
sau schizofrenic va produce multiple leziuni, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte („omoară un cadavru”),
consecutiv unui rapt psihotic urmat de automatismul lovirii.
2. Forma medico-legală de moarte se rezolvă după următoarele criterii:
– plăgile tăiate palmare au o hermeneutică (semnificaţie) de prindere a cuţitului în apărare şi pledează pentru omor;
– plăgile tăiate ale părţilor dorsale ale mâinilor semnifică acoperirea feţei şi se produc, de asemenea, în omor;
– plăgile orizontale ale gâtului, mai profunde într-o parte şi mai efilate la capătul terminal, după cum victima este
dreptace sau stângace, atestă sinuciderea. De asemenea, pledează pentru sinucidere multitudinea încercărilor
(prin evidenţierea unor plăgi superficiale), fapt ce trădează dezangajarea psihică progresivă a subiectului faţă de
vătămarea sa proprie;
– plăgile neregulate ca dispoziţie ale gâtului pledează pentru omucidere.

Sinuciderea prin arme albe va fi demonstrată de:

– antecedentele depresive şi tentativele de suicid din antecedentele subiectului;
– actele preparatorii efectuate de victimă şi constatate la faţa locului (descheierea hainelor, sinuciderea în oglindă,
lăsarea unei scrisori etc.);
– accesibilitatea victimei la rană – de regulă, plăgile autoagresive se localizează în zone accesibile victimei (faţă,
gât, regiune precordială, abdomen) şi, excepţional, prin manopere special efectuate, în zone inaccesibile;
– multitudinea plăgilor tăiate, localizate în aceeaşi regiune (precordială, gât), atestă sinuciderea (fig. 17);
– existenţa unor leziuni de ezitare manifestate sub forma unor multiple leziuni superficiale (leziuni-santinelă) ce
înconjoară o leziune letală, este, de asemenea caracteristică autoagresiunii;
– profunzimea plăgilor nu este întotdeauna un argument de excludere a sinuciderii;
– abandonarea unui mod de suicid şi recurgerea la un alt mod (fiind cunoscută utilizarea succesivă a patru-cinci
modalităţi de suicid) nu exclud suicidul, dacă gravitatea modalităţilor iniţiale este compatibilă cu realizarea celor
ulterioare.

Omorul prin arme albe va rezulta din argumente per a contrario suicidului prin astfel de arme (fig. 18, 19, 20).
Fig. 18. Crimă prin arme albe

Fig. 19. Crimă disimulată prin suicid

Fig. 20. Forma rănii în crima disimulată prin suicid

Accidentele prin arme albe, cum s-a menţionat, trebuie tratate expertal de la caz la caz, deci cu multă precauţie.
Corelarea examenului la faţa locului cu leziunea este utilă în atare situaţii (fig. 21).
Fig. 21. Cădere pe un ciob de sticlă

39
 CAPITOLUL VI

Medicina legală a accidentelor de trafic

Accidentele de trafic se produc de c\tre autovehicule, tren şi avion.

Nu sunt nici 100 de ani de când a fost inventat automobilul, şi a produs până acum peste 25 de milioane de
victime, iar dacă azi, pe plan mondial, se produc circa 500 000 de decese pe an, în anii urm\tori (estimează o comisie
internaţională de experţi) vor fi un milion pe an.
În relaţia om-vehicul-stradă, rolul major în accidentare îl deţine omul, astfel că la un miliard de kilometri
parcurşi se produc 42 de decese `n accidente auto, şase `n accidente de avion şi unul `n accidente de tren. La două
minute se produce o coliziune, iar riscul de accidentare creşte cu 5% pe an.
Accidentul de trafic tinde să inverseze raportul dintre boală şi violenţă cât timp decesele din acest motiv
reprezintă a treia cauză de mortalitate, iar la tineri prima cauză.
Omul, cum s-a spus, este responsabil de accidentele de trafic în 80% dintre cazuri. De aici afirmaţia că
„accidentul nu este accidental”, deci are nişte cauze ce pot fi cunoscute şi prevenite, dezminţindu-se astfel butada
după care „mai uşor modifici strada şi vehiculul decât comportamentul omului la volan”.
Accidentele sunt mai frecvente seara şi noaptea (prin adaptarea dificilă a vederii la întuneric), fapt ce face ca 1
km parcurs noaptea să fie de două ori mai periculos decât 1 km parcurs ziua. Sunt mai frecvente accidentele produse
sâmbăta şi duminica, frecvenţă pusă pe seama creşterii densităţii traficului şi a consumului de alcool.
Din cele de mai sus decurge paradigma conform căreia nu există reguli de prevenire a accidentului, singura
regulă fiind a lăsa întotdeauna o margine de siguranţă, pentru a infirma, astfel, ideea că „tăria unui lanţ depinde de
cea mai slabă dintre zale”, că maximum de exigenţă corespunde deci unui minimum de garanţii. Prin urmare şi acolo
unde se invocă hazardul, se găseşte, de regulă, o greşeală umană, de unde validitatea urm\toarelor criterii de
supravieţuire pe şosele: exigenţă la eliberarea permiselor de utilizare a drumului public, educaţia rutieră, buna
reflectivitate (a conduce cu viteza cu care e[ti stăpân pe reflexele proprii), evitarea consumului de alcool, evitarea
vidului terapeutic printr-o asistenţă promptă pe şosele, utilizarea centurilor de siguranţă (ce evită a doua coliziune a
ocupanţilor cu interiorul vehiculului), evitarea „găuririi optice” în conducerea nocturnă unde „vederea este viaţă”,
nerelaxarea vigilenţei în conducerea pe autostrăzi etc.

În rezolvarea unui accident de trafic, obiectul infracţiunii este afirmat de următoarele elemente expertale:
1. Realitatea accidentului este demonstrată de leziunile caracteristice produse `n trafic, în funcţie de vehicul. În
acest sens, de ajutor sunt:
– cercetarea corespondenţei leziunilor cu tipul de vehicul, aşa cum se va vedea la mecanismul lor de producere;
– căutarea leziunilor tip amprentă de pe hainele sau corpul victimei (urme de pneu, far, radiator etc. – fig. 22);
– căutarea şi identificarea urmelor biologice de pe vehiculele suspecte (sânge, păr, ţesuturi umane etc.), ce se vor
diferenţia de urmele biologice ale altor specii invocate a fi lovite pe parcurs;
– constatarea modificărilor vehiculului concordante cu leziunile de pe cadavru, cum ar fi deformarea barei din faţă
concordantă cu fractura gambelor victimei, a capotei concordant\ cu leziunile şoldului, abdomenului sau
toracelui şi deformarea (spargerea) parbrizului concordantă cu leziunile craniene ale victimei.

2. Felul morţii este întotdeauna de tip violent. Este posibil ca un deces pe şosea, `n cazul unui pieton, să survină
şi ca urmare a unei cauze patologice şi, eventual, călcarea să aibă loc după moarte, dar leziunile patologice şi lipsa
reacţiilor vitale de călcare tranşează problema în favoarea unei morţi patologice.

3. Cauza morţii în accidentele de trafic poate fi:

– imediată (la locul faptei), prin traumatisme grave ce interesează organele vitale;

40
– mediată (de regulă, în spital), prin leziuni primare sau secundare lor, ca, de exemplu, complicaţii septice sau de
altă natură;
– tardivă, cum ar fi, de exemplu, producerea unei leziuni anevrismale pe un vas oarecare, ce apoi, la un efort banal,
se rupe şi produce moartea printr-o hemoragie internă;
– nu sunt excluse şi alte cauze ale morţii, cum ar fi asfixia cu oxid de carbon când evacuarea gazelor este blocată
de zăpadă, apă etc., înecul prin răsturnarea vehiculului în apă, asfixia mecanică prin comprimarea toracelui şi a
abdomenului sub vehiculul răsturnat, carbonizarea când vehiculul a luat foc şi ocupanţii comoţionaţi nu se pot
salva sau, deseori, moartea subită la volan cu producerea secundară, inevitabilă, a accidentului prin pierderea
controlului vehiculului.

4. Data producerii leziunilor se rezolvă după regulile generale cunoscute.

5. Data producerii morţii, de asemenea.

6. Gravitatea leziunilor rezultă dintr-o inventariere corectă a lor, dar în trafic se reţine gravitatea leziunilor axiale
ale corpului (zonele negre lezionale) ce privesc capul, rachisul, mediastinul etc. Gravitatea leziunilor este dată,
astfel, de leziunile cranio-cerebrale, de leziunile joncţiunii cranio-spinale prin hiperextensie şi hiperflexie bruscă, de
ruptura corpului calos prin forfecare (gliding), de strivirea măduvei spinării prin intermediul ligamentelor galbene,
de rupturile de bronhii şi pulmon cu pneumotorax mediastinal, de ruptura cordului şi a vaselor mari de la bază, de
dezinserţiile intestinale cu necroze secundare, decolări de placentă la femeile gravide etc. Ocupantul din dreapta va
suferi leziuni orocraniene şi ale laringelui, ale cordului şi leziuni de ghilotină (de secţiune a vaselor gâtului prin
parbrizul spart) şi prin ejecţia sa din vehicul. Ocupanţii din spate suferă leziuni cranio-cerebrale mult mai grave în
cazul ejecţiei din vehicul. Conducătorul suferă leziuni toracice grave, mai ales de explozie a cordului comprimat
între volan şi coloana vertebrală (fig. 23, 24).
Gravitatea leziunilor la pietoni va fi dată de călcarea lor, de proiectarea pe caldarâm la viteze mari, de
comprimarea între un vehicul şi o suprafaţă dură etc., în toate circumstanţele producându -se, de regulă, leziuni
grave.

7. Caracterul vital al leziunilor este, de asemenea, important, având în vedere călcările succesive ale corpului de
către mai multe vehicule, când cele din urmă pot lovi după moarte, sau, în accidentele de tren, lipsa reacţiilor vitale
în decesele fulgerătoare (de exemplu, în decapitare, ca poziţie preferată de suicid), când ele trebuie căutate mai ales
în subintima vaselor secţionate şi prin metode tehnice de laborator speciale (metode histochimice). Tot astfel, în
disimularea altor omoruri prin plasarea cadavrelor pe şosea sau pe calea ferată, distincţia leziunilor vitale de omor
prin alţi agenţi vulneranţi (obiecte contondente, arme albe, împuşcare etc.) de modificările postmortale produse de
călcarea de autovehicule sau de tren este esenţială.

În privinţa laturii obiective, ne reţin atenţia următoarele probleme:

1. Identificarea obiectului (vehiculului) ce a lovit se face:
– prin caracterul tipic de lezare în doi sau trei timpi a victimei (în cazul autovehiculelor mici, adultul este lovit la
membrele inferioare, basculat cu corpul pe capotă şi, în timpul trei, aruncat spre exterior, iar în cazul
autocamioanelor şi al copiilor leziunile se vor produce doar în doi timpi: lovire urmată de proiectare – va lipsi
bascularea). Aceste leziuni vor fi corelate cu deformările vehiculului suspect, pentru a se stabili concordanţa lor;
– prin cercetarea urmelor de ţesuturi umane rămase pe vehiculul suspect şi a deformărilor acestuia;
– în accidente de tren rămân pe cadavru sau pe fragmentele de cadavru urme de uleiuri, funingine, pietriş etc.

2. Cauza leziunilor se confundă cu cauza accidentelor; aceste cauze sunt foarte diverse, de la starea psihică a
conducătorului sau a pietonului până la bolile grave ce contraindicau utilizarea unui vehicul pe drumurile publice:
– vârsta este o cauză de vătămare din pricina „gustului pentru risc” la tineri, deci a temerităţii, cu lipsa anticipării
consecinţelor, lipsa de experienţă şi a simţului de răspundere dat de educaţia în familie etc. De aceea, la atare
vârste, curajul trebuie să fie o formă a bunului-simţ;
– personalitatea, ştiut fiind că omul conduce aşa cum trăieşte, deci vehiculul, cutie de rezonanţă a propriului psihic,
spală inhibiţiile, transformă conştiinţa limitelor proprii, conducerea putând deveni o sursă de abuz prin dispariţia
limitelor dintre forţa vehiculului şi forţa mijloacelor naturale ale omului (omul, care prin forţa muşchilor săi are

41
 doar 0,7 cai putere, când deţine cu uşurinţă o forţă mult mai mare, îşi exacerbează instinctele sale ancestrale de
putere şi devine o sursă de abuz);
– reacţiile afective ale femeilor pot fi, uneori, la originea accidentelor;
– oboseala exogenă generată de monotonia drumului şi de murmurul motorului sau de intoxicaţia cronică cu CO
ori oboseala endogenă provocată de conducerea excesivă, oboseala din unele boli ca diabetul sau hepatopatiile
cronice etc., oboseala asociată cu viteza (aşa cum se întâmplă în timpul sau după consumul de alcool) creşte
frecvenţa erorilor în conducere;
– pierderile de cunoştinţă de scurtă durată la volan, de natură cardiacă, cerebrală, epileptică (mai ales în epilepsiile
larvare, în echivalenţele şi absenţele epileptice care scapă la examenele de rutină, sau noaptea, când pierderile de
cunoştinţă sunt declanşate fotic), generează grave vătămări în accidentele de trafic;
– diabetul ce obligă la tratament pe parcursul conducerii poate genera stări de ameţeală, necoordonarea mişcărilor,
stări hipoglicemice, cu somnolenţă etc.;
– consumul de medicamente pe parcurs, medicamente ce creează efecte farmacologice secundare de prelungire a
timpilor de reacţie (de lentoare în reflectivitate);
– tulburările de auz, care afectează promptitudinea conducerii la priorităţi, în depăşiri, în sesizarea exploziei unui
pneu;
– tulburările de vedere manifestate prin scăderea acuităţii vizuale (ce se va recupera greu după ieşirea dintr -o zonă
obscură), prin îngustarea câmpului vizual (care la
100 km/h se poate îngusta cu 50% şi vederea laterală e împiedicată), simţul cromatic (confuzia culorilor la
daltonişti şi confuzia culorilor produs\ de unele medicamente, ca, de exemplu, recent, de viagra) şi adaptarea
retinei la întuneric (şi formarea acelor scotoame ce nu mai permit vederea obstacolelor din faţă, în conducerea
nocturnă). Toate aceste incompatibilităţi, dintre care le-am menţionat pe cele mai frecvente, sunt incluse în
baremul ministrului de Interne şi ministrului Sănătăţii, privind conducerea pe drumurile publice, barem ce
trebuie riguros respectat pentru că, altfel, orice clemenţă în caz de accident se întoarce în mod nociv împotriva
celui ce a manifestat clemenţa. Nu rareori, când se invocă accidentul ca fiind datorat unor cauze de boală şi,
astfel, autorul ar fi exonerat de vreo vină, validitatea de a conduce, evaluată retrospectiv, relevă de asemenea
încălcarea normelor privind utilizarea unui vehicul pe drumuri publice. În accidentele de avion, în 75% dintre
cazuri, acestea sunt cauzate de greşelile de pilotaj, dar şi de dificultatea aprecierii distanţelor la aterizare, a
coliziunii în zbor la viteze supersonice sau de fenomenul de jivraj ori de spargerea parbrizelor de către vulturi, de
manevrele bruşte în deturn\rile de avioane, iar la decolare, prin sufluri de sucţiune.

3. Numărul leziunilor este uşor de inventariat uneori, dar alteori leziunile sunt intens distructive, ca în
accidentele de tren, unde fragmente de cadavre sunt antrenate pe distanţe mari, sau ca în accidentele de avion.

4. În caz de accidente şi leziuni multiple, succesiunea leziunilor se va stabili pe baza intensităţii reacţiilor
vitale la primele impacturi, pe reducerea lor la impacturile succesive şi pe absenţa lor în călcările după moarte de
c\tre un vehicul.

5. Mecanismul de producere a leziunilor diferă după cum este vorba despre ocupanţii unui vehicul şi de
pietoni:
– ocupanţii sunt victime ale forţelor de deceleraţie din momentul impactului vehiculului cu un obstacol. În acest
caz, un ocupant va suferi trei coliziuni: a vehiculului cu obstacolul, a corpului cu interiorul vehiculului şi a
organelor în capsulele lor şi în pereţii cavităţilor organismului, cu o forţă cinetică dependentă de forţa vehiculului
din momentul impactului;
– mecanismul lezional al conducătorului rezidă în lovirea capului de bord sau de parbriz, în comprimarea toracelui
de volan şi în lezarea membrelor inferioare blocate pe sistemele de comandă;
– ocupantul din dreapta este lezat prin ejecţia din vehicul prin parbriz sau prin portierele ce se deschid în momentul
impactului şi prin lovirea capului şi gâtului de bord;
– la ocupanţii din spate, leziunile au ca mecanism lovirea de capetele celor din faţă, de scaunele din faţă sau chiar
de bord şi de parbriz;
– la viteze mari, ocupanţii ce poartă centuri de siguranţă sunt proiectaţi şi se lovesc în acestea (leziuni provocate de
centură), mai ales femeile însărcinate (decolări de placentă, rupturi uterine, leziuni ale mezourilor sau ale
unghiului duodenal, leziuni craniene la făt etc.). De aceea s-a ajuns astăzi să se vorbească şi de contraindicaţiile
relative
ale purtării centurii de siguranţă (pentru a evita riscul unor astfel de mecanisme lezionale), cum ar fi

42
 hepatomegalia, rinichii transplantaţi, anevrismele de vase mari, iar `n cazul persoanelor, cei cu stimulatoare
cardiace, femeile cu sarcini mari etc;
– mecanismele lezionale la pietoni depind de vârsta pietonului şi de tipul de vehicul. Adulţii loviţi de un autoturism
se vor leza în trei timpi: prin lovirea de bara din faţă la nivelul gambelor, prin bascularea ulterioară pe capotă şi,
în timpul trei, prin proiectarea pe caldarâm. Alteori asistăm la mecanisme de călcare, tamponare, lovire,
proiectare şi călcare etc. (fig. 25, 26).
Fig. 25. Leziuni de prim impact, `n funcţie de tipul de vehicul

Adultul lovit de un autocamion sau de un alt vehicul mare va suferi leziuni de lovire şi proiectare, eventual
lovire-proiectare-târâre, lovire şi călcare etc. (fig. 27). Un copil lovit de un autoturism, spre deosebire de adult, va fi
lovit deasupra centrului de greutate corporală, motiv pentru care mecanismul recunoaşte doar două etape, de lovire
şi de proiectare. Prin urmare, dacă adultul lovit de un autoturism înregistrează trei secvenţe lezionale (leziuni
primare, secundare şi terţiare), copilul va înregistra doar două: primare şi terţiare, lipsind leziunile secundare de
basculare. Există calcule speciale ce permit aprecierea vitezei vehiculului pe baza distanţei de proiectare a
pietonului. Reconstituirea dinamică a modului de producere a accidentului pleacă de la cunoaşterea acestor
mecanisme, de la inventarierea exactă a leziunilor de lovire, basculare şi proiectare sau a celorlalte mecanisme de
producere (călcare, târâre etc.) şi de la corelarea acestor leziuni cu deformările vehiculului. Reconstituirea
mecanismului aduce date obiective, ştiinţifice privind modul cum s-a produs accidentul, date mai valide uneori decât
mărturiile sau decât alte ipoteze invocate de cei interesaţi. În esenţă, mecanismele de accidentare în trafic reproduc
mecanismele de lovire în general, ca fiind directe prin acceleraţie, deceleraţie sau mixte şi indirecte (la distanţă de
locul impactului, ca, de exemplu, o fractură de col femural) sau fără impact (leziuni de whiplash).

6. Legătura de cauzalitate dintre accident şi deces are aceleaşi aspecte ca şi în situaţiile anterioare: cauzalitate
directă, primară sau secundară, când între accident şi deces nu se interpune nici o condiţie, şi cauzalitate indirectă,
când între accident şi deces se interpun condiţii ce pot merge până la anihilarea cauzei.

În ceea ce priveşte subiectul acestei infracţiuni, se cer rezolvate:

1. Identificarea victimei, mai ales în accidentele de tren sau de avion, când se produc leziuni distructive ce
împiedică o reconstituire corporală şi o identificare prin portret vorbit şi când se recurge la identificarea
dactiloscopică, odontologică (odontogramele computerizate, acea aşa-numită hartă geografică bucală ce favorizează
identificarea în minimum de timp) şi genetică.
2. Identificarea vehiculului pleacă de la constatarea criminalistică a deformărilor şi corelarea acestora cu
leziunile de pe cadavru, precum şi de la constatarea unor resturi biologice umane pe acesta.
3. ~n mod deosebit se solicită, uneori, pe baza leziunilor ocupantului decedat şi a celor ale supravieţuitorului, să
se stabilească cine a condus vehiculul. Specificul leziunilor în funcţie de locul ocupanţilor (de exemplu, al leziunilor
produse de volan sau de sistemele de comandă ale vehiculului) clarifică şi această problemă, în scopul partajării
corecte a unor culpe.
4. Relaţia victimă-vehicul se deduce din mecanismele de accidentare ce au aptitudinea de a reproduce cât mai
fidel modul de producere a accidentului şi, astfel, partajarea corectă a culpei conducătorului vehiculului şi a
pietonului.
5. Producerea unor reacţii supravitale este posibilă ca în orice alte tipuri de traumatisme.
6. Angajarea răspunderii conducătorului vehiculului implică deseori şi o examinare psihiatrică şi psihologică, fie
prin obţinerea unor permise de către unii bolnavi psihic, fie datorită faptului că o boală psihică a survenit ulterior
obţinerii permisului sau un traumatism cranio-cerebral ulterior afectează capacitatea de a conduce. În aceeaşi
măsură, în funcţie de cauzele de incompatibilitate medicală de a conduce un vehicul pe drumuri publice, se vor
efectua expertize medico-legale indicate de fiecare dintre aceste cauze. Responsabilitatea accidentului este legată şi
de consumul de alcool pe care legea îl interzice peste o anumită alcoolemie penală sau „ghilotină” (la noi, 0,8 g la
litru). Alcoolul consumat pe durata conducerii este nociv deoarece modifică timpii fiziologici de reacţie, îi deprimă,
astfel că la 1 g la mie ei sunt prelungiţi de la 0,75 secunde (cât e normal), şi această deprimare a reflexelor se
dublează cu fiecare creştere a alcoolemiei cu 0,5 g la mie. Apoi este nociv pentru faptul că alcoolul îi conferă
subiectului un optimism exagerat, în contrast cu aceste modificări fiziologice ale timpilor de reacţie, că relaxează
spiritul critic şi dă un fals sentiment de securitate, precum şi pentru faptul că perturbă vederea în profunzime, ceea ce

43
constituie un risc major în depăşiri. Creşterea duratei de reacţie întârzie reflexul de frânare şi, consecutiv, un
obstacol riscă să nu mai poată fi evitat. Responsabilitatea faţă de accidentul produs în urma consumului de alcool se
stabileşte prin teste de ebrietate:
– înverzirea alcooltestului ca mijloc de triere a celor ce se află sub influenţa alcoolului, ori de câte ori bicromatul
de potasiu îşi schimbă culoarea din galben în verde, pe o distanţă oarecare;
– dozarea alcoolului în sânge, motiv pentru care priza de alcool trebuie luată cu o seringă şi un ac ce nu au urme de
alcool şi nici tegumentele să nu fi fost dezinfectate cu alcool, toate aceste precauţii fiind consemnate într-un
proces-verbal semnat şi de doi martori;
– alcooluria, cu aceeaşi precauţie a nesubstituirii probei;
– examenul clinic de decelare a semnelor clinice de influenţare a comportamentului dat de consumul de alcool
(halenă alcoolică, dizartrie, modificări ale reflexelor etc., care, de asemenea, se semnează de examinator). Acest
examen poate releva starea de ebrietate ca factor agravant, sub nivelul alcoolemiei penale, sau poate rezolva
situaţii incorecte de substituire a probelor sau de erori flagrante de recoltare şi dozare (de exemplu, recoltarea cu
instrumente ce au utilizat alcool sau reactivi impuri în dozare);
– astăzi se utilizează diferite alcoolmetre pentru dozarea alcoolului din aerul expirat, înlocuind, astfel, priza de
sânge cu toate incertitudinile ei (după principiul că în 2,1 l de aer alveolar există tot atât alcool cât într-un
mililitru de sânge), precum şi diferiţi senzori ce oferă nivelul alcoolemiei din alcoolul evaporat în lichidul
lacrimal;
– când autorul a dispărut de la locul accidentului şi priza de sânge s-a făcut după mai mult timp, se procedează la
calculul în retur al alcoolemiei (în scopul de a afla alcoolemia din momentul accidentului, şi nu din momentul
prizei de sânge), plecând de la ritmul etiloxidării din organism ca fiind în mod constant de 0,15 g pe litru şi
pe oră. Numărul de ore dintre accident şi priza de sânge se înmulţeşte cu 0,15 şi rezultatul se adaugă la
alcoolemia din momentul prizei, obţinându-se alcoolemia din momentul accidentului.

În problema laturii subiective este de rezolvat problema: felul decesului într-un accident de trafic. În marea
majoritate a cazurilor, aceste decese se prezintă ca accidente sau chiar catastrofe feroviare ori aviatice, dar nu sunt
excluse nici crimele (omorârea intenţionată sau din culpă a ocupanţilor sau pietonilor) şi nici sinuciderile cu ajutorul
vehiculului (aruncarea în faţa vehiculului sau poziţiile preferate de suicid prin decapitare sau hemicorporectomie `n
cazul a[ez\rii pe linia ferat\ – fig. 28).
Fig. 28. Poziţie de suicid prin a[ezarea pe [inele de tren

De asemenea, vor trebui rezolvate disimulările de crime prin accidente sau sinucideri în trafic, când distingerea
dintre alte tipuri de leziuni vitale de cele postmortale produse de tren va soluţiona astfel de cazuri aparent dificile. Se
cunosc cazuri de legare a victimei în comă de şinele de cale ferată, peste care, apoi, a trecut trenul.

44
 CAPITOLUL VII

Medicina legală a împuşcării

Inventarea armelor artificiale, ce au depăşit enorm de mult mijloacele naturale de apărare şi atac cu care a fost
dotat omul de natură, a crescut riscul agresiunii ce merge astăzi până la riscul unei morţi filogenetice. Etologii
afirmă că este mai uşor s\ agresezi un om pe care nu îl cunoşti, aşa cum se realizează prin armele de foc, de la
distanţă. Această violenţă de la distanţă, inventată de om, pune şi dificile probleme practice de soluţionare legală a
unor cazuri individuale sau colective.
Acţiunea armelor de foc depinde de tipul de armă, dar pentru fiecare intră în joc, în esenţă, puterea lor
distructivă, ce depinde de:
– puterea de penetraţie, maximă la proiectilele supersonice şi dependentă de vitez\, deci de forţa cinetică ce le
animează;
– materialul din care este construit glonţul şi care, în exterior, ca şi în corp, poate suferi deformări;
– unghiul de impact cu care glonţul abordează corpul;
– densitatea ţesuturilor în care gloanţe cu viteze de peste 300 m/s şi presiuni de peste 2 000 de atmosfere produc
adevărate eclatări (explozii) ale organelor cavitare îndeosebi.

În cadrul obiectului infracţiunii de omor prin arme de foc interesează:

1. Realitatea leziunilor ca exprimând o moarte prin împuşcare. Specificul leziunilor de împuşcare este conferit
de acţiunea factorilor primari (glonţ şi fragmente din glonţul fragmentat) şi de acţiunea factorilor secundari, în
împuşcările din zona lor de acţiune (pulbere nearsă, pulbere arsă, flacără şi gaze). Aceste elemente se materializează
în leziuni specifice, practic inconfundabile cu alte tipuri de leziuni, cum ar fi orificiul de intrare, orificiul de ieşire,
canalul glonţului, imaginile de tatuaj propriu-zis sau de tatuaj estompat etc.
2. Felul morţii va fi întotdeauna de tip violent. Chiar dacă împuşcarea s-ar interfera cu o boală oarecare, rolul
împuşcării în determinismul morţii nu va putea fi neglijat.
3. Cauza morţii constă în leziuni primare de atingere a organelor vitale sau în leziuni secundare ce complică
leziunile primare (cauze primare şi secundare).
4. Data împuşcării – se aplică aceleaşi reguli generale de stabilire.
5. Data morţii, de asemenea.
6. Gravitatea leziunilor se apreciază ca la orice tip de violenţă şi din aceasta se va deduce, cu valoare
contributivă, forma omorului (simplu, calificat, deosebit de grav, din culpă sau cu preterintenţie). Ca şi la trafic, în
caz de agresiuni cu participaţie, când primul calcă sau împuşcă un subiect ce a decedat, iar al doilea calcă sau
împuşcă un cadavru, calificarea faptei ca faptă putativă sau, dacă al doilea nu ştia că victima decedase, ca tentativă
de omor este de competenţa juristului. De asemenea, dacă în caz de coautorat unul produce moartea, iar altul
produce doar o vătămare corporală, este de competenţa anchetei s\ decid\ coautoratul (pentru că al doilea a diminuat
capacitatea de apărare a victimei) sau s\ califice a doua fapt\ ca o simplă vătămare corporală. Dacă autorul doreşte să
împuşte pe cineva, dar împuşcă un om nevinovat (aberatio ictus monoagresivă) sau pe cel urmărit, dar şi o persoană
nevinovată (aberatio ictus biagresivă), de asemenea, fiind vorba despre latura subiectivă a infracţiunii, numai
juristul are competenţa s\ decid\, ca şi în tentativele perfecte (când acţiunea s-a executat, dar moartea nu s-a produs)
sau în tentativele relativ improprii (când mijloacele au fost inapte, ca în împuşcarea cu gloanţe de cauciuc), deşi,
pentru jurişti, evaluarea perioadei de îngrijiri medicale într-o astfel de situaţie nu ar avea relevanţă (cu toate că
relevanţa poate consta în gradarea sancţiunii). Într-un omor calificat prin împuşcare, expertiza va putea dovedi

45
neputinţa victimei de a se apăra, punerea în pericol fizic sau psihic a mai multor persoane etc. În omorul deosebit de
grav se vor dovedi cruzimea (împuşcarea cu mai multe gloanţe, ciuruirea victimei), omorul a două sau mai multe
persoane, a unei femei însărcinate etc. De asemenea, într-un caz de legitimă apărare prin împuşcare se ve dovedi
medico-legal aspectul actual al atacului (concomitenţa leziunilor pentru a exclude răzbunarea), lipsa depăşirii prin
apărare (cu excepţia lipsei altor mijloace de apărare sau a provocării unei tulburări sufleteşti). În împuşcările din
culpă în timpul serviciului se vor oferi elemente probatorii pentru omorul din culpă agravat (prin nerespectarea
dispoziţiilor legale de exercitare a unei profesiuni), ca şi în unele situaţii medicale (uitarea unor comprese `n corpul
pacientului în timpul operaţiilor, neprezentarea la o urgenţă sau confundarea medicamentelor şi perfuziilor ce au dus
la deces) sau de trafic (omorul în stare de ebrietate a conducătorului vehiculului). Tot astfel, într-o determinare şi
înlesnire a sinuciderii (suicidul prin consens) va fi culpabil supravieţuitorul ce a simulat sinuciderea sau s-a desistat
de la ea.
7. Caracterul vital al leziunilor este exemplificat în situaţiile judiciare expuse mai sus.

În ceea ce priveşte latura obiectivă, ca exprimând, sub aspect judiciar, doar acţiunea directă, indirectă şi legătura
cauzală a condiţiei sine qua non, această latură a infracţiunii poate fi lărgită prin rezolvarea următoarelor probleme:
1. Obiectul cu care s-a produs agresiunea, arma de foc, se identifică după aspectul patognomonic al leziunilor
produse de o astfel de armă. Glonţul (factor primar sau principal) produce un orificiu de intrare care are următoarele
caracteristici morfologice:
– are o formă dependentă de distanţa de împuşcare şi unghiul de impact. În împuşcările cu ţeava lipită de corp, prin
efect hidrodinamic (formarea unor unde de şoc laterale care, prin intermediul lichidelor sangvine ori tisulare,
cresc presiunea în organele cavitare sau pline), se produc explozii ale acestor organe (creier, ficat de stază, cord
în diastolă, stomac plin cu alimente etc.). În tragerile din apropiere, orificiul va avea o formă stelată (gazele
pătrund sub tegumente şi strivesc retrograd pielea de ţeava armei – fig. 29).
În împuşcările de la distanţă, orificiul va fi rotund sau oval (dacă abordează corpul în unghi de 45°) şi, nu rareori,
neregulat (când a lovit în prealabil un obstacol, s-a deformat şi, prin ricoşare, atinge corpul);
– orificiul de intrare reprezintă un minus tisular (o pierdere de substanţă tegumentară), deoarece la viteze subsonice
el produce o distrugere a pielii, ale cărei fragmente le antrenează pe prima porţiune a canalului, iar la viteze
supersonice poate produce leziuni distructive de tip blast (ca şi la gloanţele tip Brennek);
– la intrare se întâlneşte apoi fenomenul de r\sfrângere către interior (către canal) a ţesuturilor din marginea
orificiilor (fenomen de inverted);
– diametrul orificiului de intrare este corespunzător diametrului glonţului (uneori mai mic, prin retracţia ţesuturilor
la cei în viaţă, cum a fost orificiul cervical anterior la Kennedy, de 5 mm `n diametru, faţă de glonţul armei lui
Oswald, care avea 6,5 mm `n diametru şi a fost contestat c\ ar fi fost un orificiu de ieşire) sau, alteori, mai mare
decât glonţul, când acesta din urmă a fost deformat în prealabil;
– în jurul orificiului de intrare se găsesc mai multe inele (guleraşe), cum ar fi inelul de contuzie, care, prin
deshidratare după moarte, se pergamentează şi este, astfel, expresia contuziei produse de glonţ şi rămase pe
marginea pierderii de substanţă, un inel de ştergere a glonţului de diferite impurităţi de pe armă sau luate prin
ricoşare şi un inel de imprimare (de ştanţare) totală sau parţială a gurii ţevii armei pe tegumente, în trage rile cu
ţeava total sau parţial lipită de corp (fig. 30);
– o zonă de tatuaj propriu-zis (de pulbere nearsă imprimată în tegumente);
– o zonă de tatuaj estompat în jurul ei (de pulbere arsă sau funingine ce se depune pe tegumente – fig. 31, 32);
– mai rar arderea p\rului prin flacăra unor arme de tip vechi;
– pe oasele late, orificiul de intrare (pierderea de os) are forma unui trunchi de con, întotdeauna cu baza mică la
intrare şi cu o şlefuire a osului la intrare (fenomen de bizotare) – (fig. 33);
– uneori, în împuşcările cu ţeava lipită, pulberea arsă sau nearsă se poate depune sub periost (inel Benasi);
– expertul va fi atent, deoarece, deseori, orificiul de intrare este ascuns (în axilă, nas, sub pleoape, în gură, ca, de
exemplu, în sinuciderile tip banzai ale soldaţilor japonezi, prin împuşcarea cu ţeava armei lungi introdusă în gură
şi manipularea trăgaciului cu degetul mare de la picior);
– de asemenea, expertul se poate afla în faţa unor orificii multiple, când fiecare va fi descris separat.

Glonţul realizează şi un orificiu de ieşire care, per a contrario, are caracteristici morfologice opuse celui de
intrare:

46
– forma sa este mai neregulată, fie pentru că glonţul s-a deformat în corp întâlnind diferite rezistenţe osoase, fie că
a antrenat cu el, la ieşire, diferite eschile osoase;
– la ieşire nu există o pierdere de substanţă, deoarece, aici, glonţul realizează o simplă despicare a tegumentelor
către exterior (fenomen de everted);
– evident, diametrul orificiului la ieşire va fi mai mare decât cel al glonţului;
– în jurul orificiului de ieşire nu există inelele întâlnite la orificiul de intrare decât dacă, excepţional, la ieşire,
glonţul ar strivi tegumentele de o suprafaţă dură, cum ar fi corpul lipit de un scaun (sinuciderea generalului
Milea);
– de asemenea, la ieşire vor lipsi urmele factorilor secundari (zone de tatuaj);
– pe oase, la ieşire, glonţul produce o pierdere de os în trunchi de con cu baza mare la ieşire;
– expertul va fi deseori în situaţia de a constata mai multe orificii de ieşire, fie când glonţul s-a fragmentat în corp,
fie când a fost o împuşcare cu mai multe gloanţe;
– uneori, glonţul este reţinut în corp (plăgi oarbe) şi lipseşte un orificiu de ieşire.

Examene speciale de laborator şi balistică confirmă trăsăturile morfologice de mai sus, cum ar fi microscopia în
baleiaj pentru determinarea formei pulberii, reacţiile chimice cu brucină şi difenilamină pentru nitraţii din pulbere
(reacţia Castelanos-Plasencia), examenele radiologice pentru metalele din gloanţele restante în corp, activarea cu
neutroni etc. Canalul glonţului uneşte cele două orificii şi poate fi direct sau deviat, sub influenţa unor forţe cinetice
reduse ale glonţului, a devierii prin întâlnirea oaselor sau a devierilor de către curentul sangvin. Aceste devieri devin
uneori foarte curioase, ceea ce a făcut să se afirme că un „glonţ poate intra prin cap şi ieşi prin călcâi” (M.
Minovici). Alţii le-au numit gloanţe migratoare sau magice, aşa cum a fost unul dintre gloanţele trase asupra lui
Kennedy, ce a produs şase orificii şi canale (patru `n torace şi mâna lui Kennedy) şi două în coapsa lui Johnson. În
împuşcările cu arme de vânătoare se vor întâlni următoarele aspecte morfologice care confirmă obiectul cu care s-a
realizat agresiunea ca fiind o astfel de armă:
– în împuşcările de la o distanţă mai mică de 50 cm, alicele acţionează în bloc şi produc un orificiu mare, nere -
gulat, din cauza lipsei lor de dispersie;
– în împuşcările de la o distanţă între
50 cm şi 2 m, alicele periferice încep să se disperseze, deşi cele centrale acţionează încă în bloc, fapt ce produce
un orificiu central mai mare şi multiple orificii în jurul lui, de dimensiuni mai mici, din cauza alicelor ce s-au dis-
persat (fig. 34);
– la peste 2 m distanţă de împuşcare, toate alicele se dispersează şi produc orificii multiple, distanţate între ele pe o
suprafaţă mai mare sau mai mică, în funcţie de distanţa de împuşcare, astfel că, în împuşcarea de la o distanţă de
50 m, alicele se vor dispersa pe o suprafaţă de 1 m2.

2. Cauza leziunilor se deduce cu uşurinţă din elementele morfologice de mai sus. O plagă prin împuşcare de la
distanţă (din afara zonei de acţiune a factorilor secundari) s-ar putea confunda doar cu o plagă înţepată.

3. Numărul leziunilor obligă la stabilirea faptului dacă mai multe orificii au fost realizate de aceeaşi armă (arme
cu descărcare automată) sau de arme diferite. Sunt situaţii de excepţie, la astfel de arme, când mai multe gloanţe
(până la cinci) pot să realizeze un singur orificiu de intrare şi, evident, mai multe de ieşire.

4. Succesiunea leziunilor se apreciază în funcţie de intensitatea reacţiilor vitale la nivelul leziunilor şi, eventual,
de traiectele de fractură ce ar putea pleca de la fracturile orificiale produse de glon]. Succesiunea leziunilor se va
putea afirma, când victima a supravieţuit, şi pe baza evoluţiei lor în timp, de la leziunea primară (produsă de glon])
la cea secundară (complicată) sau terţiară (cicatrizată). În unele tipuri de sinucidere se poate recurge la împuşcare,
urmată, de exemplu, de o intoxicaţie, sau invers, dar utilizarea HCN, ce produce de regulă moartea instantanee,
urmată de împuşcare, nu este posibilă.

5. Mecanismul de producere a leziunilor ne obligă să evaluăm distanţa de la care a avut loc împuşcarea, ce poate
fi:
– cu ţeava lipită de corp, când se produce efectul hidrodinamic de explozie (la viteze ale glonţului de peste 300
m/s), iar factorii secundari pătrund în totalitate prin aşa-zisul canal de împuşcare (deoarece se reconstituie cu
greutate);

47
– împuşcarea de la o distanţă din care rămâne urma factorilor secundari (împuşcare din interiorul zonei de acţiune
a factorilor secundari), când aceştia rămân sub forma tatuajelor menţionate, în jurul orificiului de intrare. De
regulă, aceşti factori rămân pe haine sau pe tegumente în împuşcările de la distanţă egală cu leziunea ţevii armei,
cu excepţia unor situaţii de disimulare (manipulare de la distanţă a trăgaciului prin intermediul unei sfori, de
exemplu);
– împuşcarea de la distanţă, din afara zonei de acţiune a factorilor secundari, când aceştia lipsesc din jurul
orificiului de intrare. Pentru aflarea cu precizie a distanţei se poate recurge la un experiment balistic. La armele
de vânătoare, distanţa de împuşcare se va evalua în funcţie de datele expertale expuse la obiectul infracţiunii.

6. Legătura de cauzalitate se va rezolva după regulile generale expuse.

În ceea ce priveşte subiectul infracţiunii, ne vor reţine atenţia:

1. Identificarea victimei se face după regulile generale expuse.
2. Identificarea armei (când glonţul s-a găsit în cadavre sau în jur, se fac expertize balistice de tragere
experimentală cu arma bănuită sau certă) şi identificarea autorului prin cercetarea de laborator a urmelor de pulbere
de pe mâna sa, prin găsirea „ciupiturii interdigitale” dintre police şi index, explicată prin ieşirea retrogradă a gazelor
şi a pulberii prin fereastra de ejecţie a armei, ca şi prin alte eventuale leziuni lăsate pe corpul său de victima ce s-a
apărat.
3. Relaţia victimă-agresor, reliefată prin direcţia de împuşcare urmează regulile generale expuse.
4. Posibilitatea apariţiei unor reacţii supravitale există şi la împuşcare dacă glonţul, chiar în împuşcările
capului, nu interesează zone nervoase vitale (în cazul unei împuşcări în cap, victima a mai urcat nouă etaje şi a fost
găsită decedată în pat).
5. O analiză psihiatrico-legală de evaluare a responsabilităţii autorului infracţiunii este indicată, după lege, în
omorul deosebit de grav sau când organul judiciar are îndoieli asupra integrităţii sale mintale.

Latura subiectivă a infracţiunii se referă la mobilul şi rezultatul acţiunii, care capătă relevanţă expertală când este
vorba despre omorul cu motivaţie patologică a bolnavului mintal sau când rezultatul nu s-a materializat într-o
leziune letală.

Forma medico-legală de deces ca fiind crimă, sinucidere sau accident se va deduce în funcţie de următoarele
elemente:
– în sinucideri, împuşcarea are loc cu ţeava lipită de corp sau din imediata apropiere, iar leziunile vor fi
reprezentative pentru atare posturi (efecte hidrodinamice, factori secundari ce caracterizează împuşcarea din
zona lor de acţiune);
– împuşcarea va avea loc asupra unor zone accesibile victimei (cap, zonă precordială), fapt care evocă dorinţa certă
de expiere prin suicid şi care nu lasă şansa eşecului împuşcării;
– pe mâna victimei ce s-a sinucis se vor găsi urme de pulbere şi ciupitura interdigitală, iar când sinuciderea s-a
realizat cu arme improvizate, examenul balistico-criminalistic, corelat cu leziunile constatate, devine de
neînlăturat. Pentru diagnosticul de sinucidere, se vor corobora şi celelalte elemente: antecedente psihiatrice,
tentative de suicid în antecedente, acte preparatorii etc.;
– omorul cu arme de foc se poate realiza atât din interiorul zonei de acţiune a factorilor secundari, cât şi, mai ales,
din afara zonei lor de acţiune;
– accidentele prin arme de foc cu glonţ unic sau prin arme de vânătoare obligă la o strictă corelaţie a datelor de
expertiză privind inventarierea şi forma leziunilor cu condiţiile de producere a împuşcării şi cu experimentele
balistice, deoarece atare situaţii sunt foarte ambigue în practică şi obligă la o calificare certă de accidente, şi nu
de crime sau sinucideri;
– în leziunile distructive produse prin folosirea unor grenade, mine, arme confecţionate în scop terorist etc.,
expertiza se va rezuma, pe cât posibil, la rezolvarea aceloraşi probleme, deşi, deseori, ele devin caduce faţ\ de
evidenţa faptelor.

48
 CAPITOLUL VIII

Medicina legală a asfixiilor mecanice

Asfixiile mecanice sunt tulburări ale metabolismului gazos caracterizate prin privarea bruscă de oxigen şi
creşterea concomitentă a bioxidului de carbon, motiv pentru care se numesc anoxii acute. Termenul asfixie se
păstrează prin tradiţie.
Asfixiile pot fi de aport (blocarea pătrunderii oxigenului în corp), de transport (blocarea elementelor sângelui ce
transportă oxigenul la ţesuturi, ca, de exemplu, în intoxicaţii cu CO, anemii) şi de utilizare (blocarea utilizării
oxigenului la nivel tisular, ca în intoxicaţiile cu cianuri).
Mai adecvată este clasificarea anoxiilor în patologice (din diferitele boli cardiace sau pulmonare) şi violente,
care, la rândul lor, se produc prin comprimare (de exemplu, comprimarea gâtului sau a toracelui) şi prin ocluzie (de
exemplu, astuparea căilor respiratorii la exterior, ca în sufocare, sau blocarea alveolelor, ca în înec).
Asfixiile produc tulburări clinice, `n funcţie de viteza de instalare a lipsei de oxigen şi de rezerva de oxigen a
ţesuturilor. Aceste tulburări evoluează în circa cinci minute, trecând printr-o fază preasfixică (de excitare a funcţiilor
vitale până la pierderea cunoştinţei, după circa un minut), o fază convulsivantă (de deprimare a funcţiilor vitale şi de
apariţie a convulsiilor din cauza anoxiei cerebrale), apoi o fază terminală, cu oprirea respiraţiei (apnee), echivalentă
unei morţi aparente. În asfixii, cordul se opreşte după respiraţie şi în timp util acest fapt este favorabil resuscitării
(reanimării).
Aceleaşi fenomene clinice evolutive se observă şi în înec, şi anume o fază de apnee voluntară, urmată de alta de
inspir forţat, când apa pătrunde în pulmon, după care apar convulsiile (persoana respectivă este observată apărând şi
dispărând de la suprafaţa apei), apoi faza de deprimare a funcţiilor vitale (căderea cadavrului la fundul apei), de
oprire a funcţiilor vitale şi transportarea trupului inert de apele curgătoare, cu lovirea lor eventuală pe partea ventrală
(la bărbaţi) sau dorsală (la femei) – vezi explicaţia ştiinţifică dată corect de E. Poe în Misterul Mariei Rogêt.

Asfixiile obligă la rezolvarea următoarelor probleme privind obiectul infracţiunii:

1. Realitatea leziunilor de asfixie mecanică, ele fiind de ordin general (comune tuturor tipurilor de asfixii) şi de
ordin local (specifice fiecărui tip de asfixie, care au o valoare de leziuni-amprentă sau de tip marker). Leziunile
general-comune externe sunt:
– învineţirea feţei (cianoza) şi a extremităţilor;
– apariţia unor mici puncte hemoragice (petesii) pe conjunctiva ochilor şi chiar pe tegumente;
– incontinenţa sfincteriană şi a veziculelor seminale;
– lividităţile închise la culoare şi situate în părţile declive ale cadavrului (după poziţia corpului din timpul morţii).

Leziunile general-comune interne sunt:

– fluiditatea (incoagulabilitatea) sângelui;
– edemul pulmonar;
– dilatarea cordului drept;
– staza în organe, îndeosebi ficat, rinichi;
– hemoragiile în sistemul limfatic (ganglioni, splină).

Leziunile specifice depind de tipul asfixiei. În spânzurare:

– lividităţile vor fi, de regulă, în jumătatea inferioară a corpului;
– pe cap se pot găsi discrete leziuni echimotice sau excoriative dacă, în timpul stadiului convulsiv, capul s-a putut
lovi de unele obiecte înconjurătoare;

49
– şanţul de spânzurare, care este amprenta pergamentată a comprimării gâtului cu un laţ traumatic, are următoarele
particularităţi: în spânzurările tipice (cu corpul suspendat în gol) se află în jumătatea superioară a gâtului, are o
direcţie oblic-ascendentă spre nodul laţului, unde este întrerupt, este mai profund în partea opusă laţului şi
reproduce pe piele forma acestuia (frânghie, curea, lanţ etc. – fig. 35);
Fig. 35. Forma şanţului în funcţie de forma laţului traumatic

La autopsie, sub şanţ se constată infiltrate hemoragice difuze, fracturi ale oaselor laringelui şi hioidului şi,
uneori, rupturi ale vaselor carotide sau ale nervilor gâtului în spânzurările prin cădere în gol, leziuni descrise cu 13
eponime. În spânzurările atipice, când corpul mai păstrează un contact cu solul (până la poziţia culcat în pat), şanţul
de spânzurare la exterior are caracteristici particulare (fig. 36).
În spânzurările reflexe (spânzurarea albă), aceste leziuni locale vor lipsi. În strangularea cu laţul traumatic, şanţul
de strangulare va fi situat la mijlocul gâtului, va fi orizontal şi continuu şi cu o profunzime egală. La autopsie,
leziunile organelor gâtului vor fi mult mai intense (fig. 37, 38).
Fig. 37. Strangulare criminală

Fig. 38. Şanţul de strangulare într- o crimă

În comprimarea gâtului pe suprafeţe dure (burking), leziunile vor fi concordante cu obiectul pe care s-a
comprimat şi mult mai accentuate, fără a lua forma unui şanţ.
În sugrumare (comprimarea gâtului cu mâna), se vor constata multiple echimoze şi excoriaţii la acest nivel, produse
cu pulpa degetelor şi cu unghiile şi, alteori, la copii sau când victima este incapabilă s\ se apere, se vor constata, faţă
în faţă, patru echimoze flancate de o excoriaţie, iar pe partea opusă o altă echimoză cu excoriaţie, semn patogno-
monic pentru comprimarea persistentă cu mâna. În comprimarea toraco-abdominală se vor constata multiple fracturi
costale, rupturi de pulmon, ficat etc. În asfixiile prin ocluzie se vor constata:
– în sufocarea cu mâna, leziuni echimotice şi excoriative ale buzelor la exterior, dar mai ales la interior (prin
comprimarea lor pe dantură, deseori reproducând dantura), iar în sufocarea cu obiecte moi atare leziuni locale
vor lipsi, diagnosticul de asfixie bazându-se pe semnele generale de asfixie (fig. 39, 40);

Fig. 39. Leziuni bucale

de sufocare

Fig. 40. Sufocare cu obiecte moi

– în asfixiile prin bol alimentar, acesta se găseşte fixat, cel mai frecvent, la nivelul corzilor vocale (orificiul glotic).
Când sunt aspirate substanţe pulverulente, acestea blochează căile respiratorii (bronhii şi trahee). Corpii străini
(nasturi, bani, seminţe etc.) se opresc, de regulă, la bifurcaţiile arborelui bronşic. În sindromul Mendelsohn (aspi-
rare de conţinut gastric la cei în stare de ebrietate), acesta se va constata până în cele mai mici bronhii. Astfel de
aspiraţii de conţinut gastric se observă şi în come, traumatisme cranio-cerebrale, ocluzii intestinale etc. (fig. 41).

În înecul umed (când apa pătrunde în corp), semnele generale de asfixie au valoare de diagnostic. În înecul uscat
(reflex, ca în hidrocuţie), aceste semne vor lipsi. În asfixiile sexuale, care apar frecvent ca un epifenomen al
agresiunilor motivate sexual (de exemplu, sufocări şi compresiuni toraco-abdominale în viol) sau alteori ca un
accident al unor perversiuni sexuale (spânzurările sexopatice), pe lângă leziunile asfixice se
vor constata şi leziuni de violenţă sexuală (deflorări recente, rupturi perineo-vaginale etc.) şi prezenţa unor
spermatozoizi în căile vaginale sau pe rufăria victimei, care vor confirma, astfel, asfixia sexuală. Realitatea
leziunilor de înec necesită frecvent şi o confirmare prin explorări complementare:
– histopatologice microscopice de evidenţiere a stării vasal-anoxice, mai ales în asfixiile fără semne locale, sau,
alteori, de confirmare a leziunilor locale. De asemenea, acest examen este util în confirmarea conţinutului gastric
din pulmon (celule vegetale, fibre musculare etc.);
– cercetarea planctonului acvatic la înecaţi (concordant cu planctonul din apa în care a avut loc înecul) (fig. 42,
43);
Fig. 42. Înec cu legarea unor greutăţi de picioare

50
 Fig. 43. Forme de diatomee

– examenul chimic al sângelui pentru concordanţa cu tipul de poluare a apei în care a avut loc înecul;
– explorări moderne privind diferiţi constituenţi ai apei în cadavru (de exemplu, cercetarea stronţiului prin
spectrometrie de absorbţie atomică).

2. Felul morţii va fi întotdeauna de tip violent. În asfixiile patologice se vor constata leziunile ce au generat
asfixia, se cunosc antecedentele victimei şi lipsesc semnele locale de asfixie mecanică etc.

3. Cauza morţii în asfixii este anoxia organelor vitale, îndeosebi a creierului. În caz de supravieţuire, moartea se
poate produce secundar (de exemplu, prin pneumonii, boală a membrelor hialine, tromboze ale carotidelor,
pneumonii cu corpi străini etc.). În asfixii, deseori, cauza morţii rezidă în reflexele inhibitorii ce nu permit
constituirea leziunilor tipice: spânzurarea reflexă (albă) poate fi consecinţa elongării sau a rupturii nervilor vagi (în
spânzurările tipice), a excitaţiei corpusculului carotidian sau chiar a elongării bulbului rahidian, când se pot produce
înainte de apariţia simptomelor şi a leziunilor clasice de spânzurare. În înecul uscat (reflex), denumit şi hidrocuţie,
se produce fie un spasm laringian la primele picături de apă pătrunse în laringe, fie o sincopă termo-diferenţială (apă
rece, corp cald), fie un reflex inhibitor epigastric (în plonjarea incorectă).

4. Data producerii asfixiei – mai ales în spânzurări autentice ca motivaţie psihică, atunci când persoana preferă
locuri ascunse, sau în înec, pot surveni modificări cadaverice de putrefacţie sau de conservare (mumifiere,
adipoceară), care complică evidenţierea leziunilor de violenţă asfixică. Pot persista, în acest caz, leziunile osoase ale
asfixiei, precum şi leziunile produse de alţi agenţi vulneranţi (mecanici, chimici), leziuni care cer şi o confirmare
prin investigaţii complementare.

5. Data morţii, de regulă, coincide cu data producerii leziunilor asfixice, deoarece asfixiile mecanice se produc
rapid, dar în decesele de cauză secundară sau atunci când cadavrul e deformat de fenomenele cadaverice tardive sau
conservatoare, se impune, ca problemă aparte, precizarea datei morţii după regulile generale cunoscute. Un cadavru
reţinut în apă în două-trei zile suferă încreţirea pielii la extremităţi (mâna de spălătoreasă), în 7-10 zile pielea de pe
mâini se detaşează ca o mănuşă (mănuşa morţii), în 20-30 de zile cade părul, iar după o lună începe procesul de
adipoceară. Această evoluţie poate da o indicaţie relativă privind data înecului.

6. Gravitatea leziunilor rezidă în producerea rapidă a morţii, iar în caz de supravieţuire în producerea unor
complicaţii ce pot deveni secundar letale, cum ar fi tulburările psihice confuzionale, encefalopatiile anoxice, stările
de decerebrare, pneumoniile secundare, trombozele vaselor gâtului etc.

7. Caracterul vital al leziunilor – în asfixiile albe (spânzurarea albă, înecul uscat) şi în asfixiile cu leziuni dificil
de evidenţiat macroscopic ori când leziunilor de asfixie li s-au suprapus fenomene cadaverice, precizarea
caracterului vital al acestor leziuni constituie o problemă probatorie esenţială de care depinde calificarea faptei. În
acest sens, caracterul vital al leziunilor locale de asfixie, ca şi explorările complementare au un rol afirmativ major.
Într-un înec cu constatarea unui cadavru în stare de putrefacţie, constatarea diatomeelor la examenele
complementare (organisme unicelulare din apă cu un înveliş silicos ce rezistă la putrefacţie) în organele cu circulaţie
terminală, cum ar fi măduva oaselor (unde nu pot fi transportate decât prin existenţa circulaţiei sangvine la cei în
viaţă), tranşează diagnosticul de înec vital sau de aruncare a unui cadavru în apă.

Latura obiectivă a infracţiunii vizează:

1. Laţurile mecanice care produc o asfixie realizează un şanţ traumatic ce trebuie să fie concordant morfologic cu
felul laţului (cu excepţia laţurilor moi), dar ele pot face şi obiectul unei examinări criminalistice. Eventualele resturi
tisulare sau sangvine de sub unghiile agresorului ce a realizat o sugrumare confirmă modalitatea de producere a
agresiunii. Bolul alimentar ce blochează orificiul glotic poate fi o bucată de carne nemasticată etc.
2. Cauza leziunilor este anoxia acută (privarea acută de oxigen a organelor vitale). Astfel, în spânzurare, venele
jugulare se comprimă la circa 2 kg, arterele carotide la 5 kg, la 15 kg traheea şi la 25 kg arterele vertebrale, dar
moartea survine precoce, prin ischemia creierului (lipsa de oxigenare prin suprimarea circulaţiei) sau printr-un reflex
inhibitor de excitare a zonelor nervoase cervicale (corpuscul carotidian, nerv vag etc.). În asfixiile cu bol alimentar,
cauza leziunilor de asfixie rezidă în tulburările de masticaţie a alimentelor, ebrietate, vârstă avansată (cu pertubarea

51
reflexelor de deglutiţie), abuz de sedative, ateroscleroză, stări epileptice etc. Cum aceste stări de asfixie cu bol
alimentar şi de abuz alimentar coexistă, ele sunt etichetate greşit, în prealabil, ca decese subite („coronarite de
restaurant”), când, în realitate, sunt asfixii fatale de origine alimentară. De remarcat că uneori cauza acestor asfixii
sunt corpii străini rotunzi, mici, netezi şi vâscoşi, ce sunt antrenaţi uşor în căile respiratorii (bomboane, tablete,
caşete, monezi, fasole etc.) de copiii ce se joacă cu ele introducându-le în gură. În înec, cauza leziunilor de asfixie
este reprezentată de apa dulce sau apa sărată, dar şi de alte tipuri de lichide sau semilichide, cauze ce se vor
manifesta în particularităţile lezionale ale acestor cazuri. De menţionat că o persoană în stare de ebrietate se poate
îneca şi într-o cantitate mică de apă („într-un pahar de apă”). Cauzele secundare ale unei asfixii pot fi complicaţiile
legate de aceasta (de exemplu, înecul secundar prin pneumonii cu corpi străini).
3. Numărul leziunilor obligă la inventarierea altor tipuri de leziuni:
– prealabile asfixiei (leziuni heteroagresive sau autoagresive);
– contemporane cu asfixia (leziuni cu alte mijloace de violenţă – obiecte contondente, arme albe etc.);
– leziuni (de regulă, modificări cadaverice) posterioare asfixiei (târâri şi loviri ale cadavrelor înecate, devorări de
către animale etc.).
4. Succesiunea leziunilor, atunci când leziunile de asfixie şi alte tipuri de leziuni sunt coexistente, se rezolvă
după regulile generale enunţate.
5. Mecanismul de producere a leziunilor, cum s-a menţionat, este anoxic sau reflex-inhibitor.
6. Legătura cauzală a leziunilor cu moartea implică aceleaşi reguli generale de evaluare.

În cadrul explorării subiectului infracţiunii, se reţin:

1. Identificarea victimei, care devine o chestiune esenţială în situaţia cadavrelor putrefiate, mumifiate sau în stare
de adipoceară, când se vor aplica metodele generale cunoscute.
2. Identificarea autorului se face, de asemenea, după regulile generale medico-legale.
3. De asemenea, relaţia victimă-agresor – există însă multiple relaţii ale victimei cu circumstanţele de producere
a asfixiei, cum ar fi asfixiile prin cădere cu capul în jos, prin suspendarea corpului (asfixii tip răstignire).
4. Asfixiile mecanice sunt compatibile, în unele situaţii, cu reacţii supravitale variate, mai ales atunci când o
asfixie mecanică tip suicid eşuează şi victima supravieţuieşte.

În cadrul laturii subiective se pot explora:

1. Mobilul asfixiei, atât al celei heteroagresive, cât şi al celei autoagresive.
2. Forma medico-legală a morţii, ce implică:
– sinuciderea, care se întâlneşte în: spânzurare, care este în 99% dintre cazuri o autoagresiune – spânzurarea este
una dintre cele mai frecvente modalităţi de suicid întâlnite în lume, ubicuitară şi cu atât mai bizară (de exemplu,
atârnarea de greutăţi de picioare) cu cât tulburarea psihică e mai accentuată; excepţional, ca act de suicid se
întâlneşte strangularea cu laţul, când acesta obligă la crearea unui sistem de garou (pentru a nu ceda după
pierderea cunoştinţei, cu şansa revenirii la viaţă), un nod anterior al laţului [i mai multe circulare ale acestuia în
jurul gâtului; autosugrumarea nu este posibilă; comprimarea toraco-abdominală ca act de suicid este excepţională
(de exemplu, facilitarea prăbuşirii unui obiect greu peste corpul victimei); sufocarea ca act de suicid a fost
posibilă prin aplicarea unor benzi adezive pe orificiile buco-nazale sau prin introducerea capului în pungi de
plastic (mod de suicid asistat „recomandat” într-o lucrare din SUA şi care apoi a fost copiat); înecul poate fi
frecvent un act de suicid solitar, uneori precedat de alte modalităţi ineficiente de suicid;
– accidentul prin asfixii mecanice este întâlnit în: spânzurarea la acrobaţi, paraşutişti, alpinişti ce cad în corzi, copii
ce cad între zăbrelele pătuţului, în laţurile cu care sunt legaţi de pat, ca şi în spânzurările erotice; în
compresiunile toraco-abdominale, ca în seisme, avalanşe, sub vehicule răsturnate, în aglomeraţii, când grupuri de
oameni cad unii peste alţii, când braţul mamei cade în somn peste sugar etc.; astfel, unele avalanşe (Peru, 4 000
de victime), seisme (China, 800 000, şi America Centrală, 500 000 de victime), surpări de terenuri (Rusia, 1 000
de victime) sau meciuri de fotbal (Anglia, 60 de morţi) au produs multiple victime; sufocarea-accident se
întâlneşte la copiii ce-[i introduc accidental pungi de plastic pe cap şi apoi nu le mai pot scoate (în unele state,
prin lege, copiii până la 5 ani nu trebuie să aibă acces la ele); accidentele prin înec sunt, de asemenea, cunoscute

52
 (în baie, consecutiv ebrietăţii, epilepsiei, intoxicaţiilor sau electrocut\rii, în apă de râu sau apă sărată, uleiuri,
păcură, mâl, vin etc.) drept cazuri izolate sau (în inundaţii) drept cazuri colective (Bengal, cu 200 000 de
victime);
– crimele sunt, de asemenea, frecvente în asfixiile mecanice: deşi excepţionale, se pot întâlni în spânzurare când se
observă că locul spânzurării nu era accesibil victimei, că pe corp există leziuni de înfrângere a opoziţiei victimei
(leziuni de „anestezie traumatică prealabilă”) sau şi alte tipuri de leziuni necaracteristice spânzurării-suicid; cu o
frecvenţă de 95%, strangulările cu laţul caracterizează acest tip de asfixie mecanică, putându-se asocia cu
multiple alte leziuni de înfrângere a opoziţiei victimei la actul agresiv; în sugrumare, actul este întotdeauna o
crimă; sufocările simple sau apărând drept complicaţii ale agresiunilor sexuale constituie, de asemenea, acte
criminale; crima prin împingerea unei persoane în apă nu dovedeşte decât moartea violentă prin înec, nu şi forma
sa medico-legală;
– disimularea crimelor printr-o asfixie mecanică autoprovocată se întâlneşte în spânzurare (heterospânzurarea
victimei în stare de comă ori agonie), în strangulare, sugrumare, sufocare, inclusiv în asfixiile sexuale, dar mai
frecvent asfixiile criminale se disimulează prin accidente auto, de tren etc. Se pot disimula, de asemenea, şi
asfixiile mecanice între ele, cum ar fi strangularea cu comă depăşită, urmată de înec prin confuzia cu decesul
victimei. Mai frecvent, alte tipuri de agresiuni sunt disimulate printr-o sinucidere prin înec.

53
 CAPITOLUL IX

Agresiuni prin agenţi fizici (căldură, frig,

curent electric tehnic şi atmosferic)

Agenţii fizici, amplificaţi de tehnologiile civilizaţiei moderne, produc o multitudine de leziuni letale sau neletale
care ridică probleme de probaţiune medico-legal\ particulare.

În cadrul probaţiunii obiectului acestor infracţiuni, ne reţin aten]ia:

1. Realitatea leziunilor produse prin agenţi fizici:
– căldura are asupra organismului efecte generale şi locale. Efectele generale se manifestă prin şoc hipercaloric cu
leziuni cerebrale (îndeosebi diencefalice) şi insuficienţe renale acute (prin rabdomioliză) şi insolaţia cu leziuni de
hemoragie meningeală, de edem cerebral, edem pulmonar, consecutiv leziunilor cerebrale, leziuni de insuficienţă
cardiacă acută şi de eritem actinic (solar). Efectele locale se manifestă prin arsuri de gradul I (eritem al
tegumentelor), de gradul II (flictene), de gradul III – escare (necroze ale tegumentelor) – şi de gradul IV
(carbonizări ce pot fi locale sau generale, ori de câte ori depăşesc tegumentele şi ajung la arderea oaselor,
fenomen numit calcinare). În urma acestor arsuri locale, în funcţie de întinderea lor, se produc şi leziuni generale
(secundare) de tipul emboliilor grase pulmonare, tubulonefrozelor renale, ulcerelor digestive de stres tip Wilcox;
– frigul produce degerături de patru grade, similare arsurilor (cele de gradul IV produc cangrene), cu efecte locale
şi efecte generale (hipotermia accidentală);
– curentul electric tehnic produce leziuni calorice (arsuri termice), de regulă arsuri cu particularităţi specifice, cum
ar fi lipsa sângerării, rezistenţa la putrefacţie, precum şi o arsură patognomică, numită marcă electrică, ce are ca
trăsături faptul că reproduce forma conductorului electric, decolorează tegumentele, este mai dură la palpare.
Curentul electric tehnic produce şi efecte mecanice (decolorări de tegumente, rupturi musculare, fracturi osoase)
sau biochimice (de disociaţie electrolitică în ţesuturi, manifestată prin edem electrogen la locul contactului cu
sursa de curent) şi metalizare (depunerea unor particule metalice din aliajul conductorului electric sub efectul
pulverizării acestuia datorită efectului termic de tip Joule). Cercetarea sursei de curent, a locului faptei şi a
cadavrului (triada Jelineck) oferă argumente peremptorii pentru realitatea electrocutării;
– fulgerul produce pe tegumente o arsură caracteristică ramificată (mai ales un eritem) asemănătoare unei frunze
de ferigă.

În sprijinul realităţii morţii ca fiind datorată unui factor fizic vin şi examenele complementare:
– examenul microscopic al pulmonului pentru constatarea funinginii în căile respiratorii, a emboliilor grase;
– examenul toxicologic al nivelului carboxihemoglobinei în intoxicaţiile (asfixiile) concomitente cu fum rezultat
din arderea obiectelor din jur;
– cercetarea canalelor Hawers în resturile osoase calcinate;
– cercetarea tanatologică a glucozei, catecolaminelor şi a altor constituenţi rezultaţi din rabdomioliza în frig;
– cercetarea microscopică a leziunilor ischemice în cord, glande endocrine, a necrozelor Zenker în muşchi, în cazul
morţii prin frig;
– cercetarea metalizării pe cale histochimică sau chimică (reacţia Skalos).

2. Felul mor]ii va fi de tip violent.

54
 3. Cauza medicală a morţii este primară, prin şoc hipotermic, insolaţie, şoc combustional în arsurile ce depăşesc
40-50% din suprafaţa corporală, hipotermie cu scăderea temperaturii corporale sub 25° C, şoc sau asfixii prin
tetanizarea muşchilor respiratori, arsurile prin flamă electrică şi secundară prin aprinderea hainelor în electrocutări.

4. Data leziunilor ca fiind produse după moarte, ca în carbonizările prin arsuri, are mare importanţă practică,
deoarece există crime prin diferite tipuri de agresiuni urmate de incendierea, de exemplu, a locuinţei sau de
calcinarea cadavrului, în acest caz fiind important să se distingă leziunile vitale de arsurile postletale.

5. Data morţii recunoaşte aceleaşi metode de rezolvare ca şi în decesele prin alţi agenţi vulneranţi.

6. Gravitatea leziunilor se referă la faptul că unele arsuri, de exemplu, sunt letale, iar cele mai uşoare sunt
compatibile cu viaţa, dar produc grave sechele (infirmităţi şi prejudicii estetice), care se evaluează în gravitatea lor
în funcţie de suprafaţa corporală arsă, ce se calculează prin regula celor 9 (fig. 44). În caz de supravieţuire, în faţa
unor leziuni ce puteau fi letale, corelat şi cu latura subiectivă a infracţiunii, se va putea rezolva problema tentativei
de omor. În cazul frigului, copiii, bătrânii, persoanele bolnave, în stare de ebrietate etc. vor realiza mult mai uşor
starea de hipotermie letală, coma şi deprimarea altor funcţii vitale (deci starea de moarte aparentă) putând apărea la
25° C temperatură corporală. Un factor contributiv de agravare cu precădere a hipotermiei este ebrietatea, care, din
cauza vasodilataţiei periferice, accentuează termoliza şi dacă mai survine şi tulburarea de cunoştinţă cu o stare
delirantă, subiectul, în mod paradoxal, se dezbracă şi răcirea se produce ca în cazul unui corp fizic, fără sesizarea
pericolului şi fără termogeneză. Nesesizarea morţii în atare împrejurări a făcut ca acest tip de deces să fie denumit
moarte dulce. Gravitatea electrocut\rii ţine de numărul de contacte cu sursa de curent electric, de localizarea
contactului ce permite realizarea unei bucle superioare (braţ-braţ) sau supero-inferioare (braţ-picior), care vor fi
rapid letale la o intensitate de peste un amper şi o tensiune de 220 V prin atingerea organelor vitale în traiectoria
curentului prin corp. La tensiuni medii (500-5 000 V) şi mari (peste 5 000 V), moartea produce carbonizări letale.
Gravitatea electrocutării va depinde şi de factorii biologici, precum rezistenţa organismului, ce face ca la 2 000 de
ohmi un curent de voltaj casnic să producă moartea. Tot ca factori biologici, pe lângă traiectoria curentului prin corp,
un rol agravant îl are şi permanentizarea mâinii pe conductorul electric prin spasmul şi contractarea musculaturii.
Dintre factorii circumstanţiali ce agravează electrocutarea sunt de reţinut suprafaţa contactului cu sursa de curent şi
localizările contactului la nivelul corpului.

7. Caracterul vital al leziunilor decurge din prezenţa proteinelor, leucocitelor şi fibrinei în lichidul din flictenele
de arsură, din prezenţa funinginii în căile respiratorii şi a CO în sânge, a leziunilor de ischemie, rabdomioliză etc.
din degerături, a aspectului microscopic (de fagure de miere) al mărcii electrice. Leziunile vitale trebuie deosebite de
modificările postvitale, cum ar fi flictenele de putrefacţie, fisurile tegumentelor şi fracturilor oaselor, calcinarea,
congelarea cadavrului prin îngheţ, arsurile electrice postmortale.

În ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunilor prin agenţi fizici, interesează:

1. Obiectul producător al leziunilor, care, pentru căldură, este constituit de radiaţia solară, vaporii supraîncălziţi,
metalele încinse, flacăra, lichidele încinse etc., în cadrul arsurilor, frigul (viscolul) şi curentul electric tehnic sau
atmosferic. În evaluarea potenţialului de electrocutare se va ţine cont de intensitatea curentului, tensiunea sa şi
rezistenţa organismului, iar la frig de faptul că sub 30° C temperatură corporală, mecanismele de termoreglare
(termogeneză şi termoliză) sunt depăşite şi organismul se răceşte ca un adevărat poikiloterm (adică fără reacţii de
apărare la frig, cum ar fi frisonul, vasoconstrucţia periferică şi secreţia de catecolamine în exces).
2. Cauza leziunilor o reprezintă căldura, frigul, curentul electric tehnic şi atmosferic, cum s-a expus mai sus.
3. Numărul leziunilor poate evoca mai multe zone de arsură, dar mai frecvent, multiple arsuri electrice atestă mai
multe porţi de intrare a curentului electric în corp.
4. Succesiunea leziunilor o relevă faptul că în arsuri colective, de exemplu, în funcţie de întinderea suprafeţei
arse, de concentraţia de CO în sânge etc., se poate determina, implicit, succesiunea deceselor.
5. Mecanismul de producere a leziunilor se referă la creşterea termogenezei cu împiedicarea termolizei în şocul
hipertermic (când temperatura corporală creşte cu 6° C pe oră), la acţiunea radiaţiilor ultraviolete asupra capului în
insolaţie, la dezechilibrul acut între termogeneză şi termoliză (cu pierderea accentuată de căldură) în hipotermie, la
trecerea curentului electric prin corp în electrocutare sau prin arsuri întinse şi carbonizare la aprinderea hainelor,
consecutiv efectului mecanic, biochimic sau termic al curentului electric. Mecanismele speciale pentru fiecare formă

55
de energie calorică rezidă în faptul că, de exemplu, flacăra produce arsuri cu mers ascendent, cu afectarea părului,
spre deosebire de arsurile prin lichidele încinse (opărire), ce acţionează descendent şi nu afectează părul. Radiaţiile
solare pot acţiona pe zone descoperite, iar hipotermia, pe subiecţi cu haine foarte strânse. Vaporii supraîncălziţi pot
fi proiectaţi de la distanţă, iar curentul electric poate acţiona direct (contact direct al corpului cu sursa de curent) sau
indirect (de la distanţă, ca efect de arc voltaic sau prin intermediul unui jet lichidian).
6. Legătura de cauzalitate dintre aceşti agenţi cauzanţi şi deces se rezolvă după regulile generale din alte tipuri
de violenţe corporale. Vor fi factori cu valoare contributivă de condiţie vârsta (copii, bătrâni), bolile prealabile,
ebrietatea în arsuri şi frig, rezistenţa organismului la electrocutare.

În privinţa subiectului infracţiunii, se vor analiza:

1. Mobilul infracţiunii cu relevanţă medico-legală, îndeosebi în bolile mintale (psihoze).
2. Forma medico-legală de moarte ca fiind crimă, sinucidere sau accident prin agenţi fizici:
– sinuciderea se întâlneşte în arsuri prin substanţe inflamabile, prin acţiunea frigului (sinucideri în psihoze),
precum şi a curentului electric, când corpul devine un element al unui scurtcircuit (fig. 45);
Fig. 45. Sinucidere prin curent electric (arsuri electrice
ale mâinilor)

– omorul în arsuri este mai rar, deşi nu exclus, ca atunci când victima este omorâtă printr-un agent vulnerant
oarecare şi în stare de agonie sau moarte clinică i se dă foc în mod direct sau indirect (prin aprinderea locuinţei);
– omorul prin frig se poate întâlni în cazul abandonului victimei în frig (bolnavi, copii) sau în lovirea cu alte
obiecte vulnerante şi abandonarea victimei, în imposibilitate de a se salva, în frig;
– omorul prin curent electric este, de asemenea, cunoscut, fie prin aplicarea conductorilor electrici de către agresor
cu ajutorul unor mănuşi izolante (fig. 46, 47), fie prin neîntreruperea curentului într-o intenţie indirectă de omor.
O formă de omor din culpă o reprezintă electrocutările făcute în chip de glumă, în scopul ca, de exemplu, la
deschiderea uşii, victima să fie puţin zdruncinată de tetanizarea musculară produsă prin legătura mânerului uşii
cu o sursă de curent electric;
Fig. 46. Arsuri electrice criminale produse
cu conductorii din fig. 47

Fig. 47. Conductori electrici

– accidentele letale prin factori fizici sunt cele mai frecvente, fie în incendii solitare sau colective, când panica,
îmbulzirea la ieşire, `i ajută pe cei viguroşi, nu şi pe copii, femei, toate victimele fiind găsite carbonizate sub
formă de grămezi la ieşire. Tot astfel se produc şi accidentele prin frig;
– accidentele av^nd drept cauz\ curentul electric sunt, de asemenea, mai frecvent solitare şi sunt rezolvate ca atare
prin cercetarea complexă a sursei de curent, a locului de electrocutare şi a cadavrului;
– disimularea crimei prin agenţi fizici este, de asemenea, întâlnită uneori. O persoană care a fost victima unor
variate moduri de violenţă (agresiuni sexuale cu omor sau alte tipuri de omor) îl determină pe agresor să ardă
cadavrul pentru a face să dispară urmele infracţiunii. După o astfel de calcinare rămân doar 5-6 kg de cenuşă, dar
calcinarea este dificil de realizat în condiţii domestice (într-un cuptor), unde [i prin ad\ugarea de substanţe
inflamabile nu se poate face înainte de 15-20 de ore;
– mai rar, omorul prin curent electric tentează a fi disimulat printr-un act de suicid prin curent electric.

56
 CAPITOLUL X

Moartea prin agenţi chimici şi biologici

Intoxicaţiile acute reprezintă una dintre cauzele frecvente de morbiditate şi mortalitate în lumea actuală. Utilizate
în scop de suicid sau producând intoxicaţii colective, substan]ele toxice au fost şi sunt utilizate şi în mod criminal. În
acest ultim sens, reputaţia lor a variat în timp şi în spaţiu. În lume sunt frecvente intoxicaţiile în caz de suicid, cele
accidentale (domestice, agricole, industriale), criminale etc. Există astăzi sute de mii de substan]e toxice (numai
pentru combaterea dăunătorilor în agricultură există peste
35 000 de produse, dintre care, la noi, 500 avizate) sub formă de insecticide, erbicide sau rodenticide. Nu sunt lipsite
de interes intoxicaţiile cu substanţe menajere (detergenţi, deodoranţi, decoloranţi), cu plante ornamentale (ca fieturi
de oleandru, colchicină), veninuri (de insecte, reptile), ciuperci (numai în Europa 3 000 de specii, dintre care doar
800 identificabile), medicamente, substan]e toxice microbiene etc.
Astăzi, majoritatea intoxicaţiilor acute în situaţii medico-legale se produc cu acizi (de exemplu, vitriolarea cu
acid azotic) sau baze (caustice); cu gaze toxice, precum H2S (la vidanjori), CO2 (în cazul unor fermentaţii în încăperi
închise), CO (în mediu domestic) sau acid cianhidric (HCN), lichid care la 26° C devine gaz sau se degajă din
sărurile sale (cianura de sodiu sau potasiu), ori cu glicoizi cianogenetici (din diferiţi sâmburi).
Gazele toxice se produc şi prin arderea filmelor din filmoteci (degajă dioxid de azot), din polistireni în caz de
incendii, iar în prezenţa unor gaze inerte (cu azot) se produc asfixii prin lipsa aerului, şi nu intoxicaţii.
Se produc şi intoxicaţii letale cu alcooli (etilic, metilic), metale, ca tetraetilul de plumb, sublimatul (ce are
mercur). Multe intoxicaţii se produc cu barbiturice sau tranchilizante şi cu alcaloizi, cum ar fi atropina (bacele de
mătrăgună semănând cu afinele), morfina, scopolamina, stricnina. De asemenea, sunt frecvente intoxicaţiile cu
etilenglicol (antigel) şi pesticide (mai frecvent ca derivaţi de DDT, precum dicloretanul, derivaţi de ortocrezoli, ca
DNOC, sau derivaţi organofosfaţi, ca parationul).
Accidentele prin agenţi biologici recunosc acţiunea ciupercilor toxice (Amanita phaloides, Amanita muscaria,
Entoloma lividum etc.), muşcăturile de viperă şi înţepăturile de himenoptere, intoxicaţiile cu diferite plante,
toxiinfecţiile alimentare etc.

În obiectul infracţiunii se vor proba următoarele:

1. Realitatea intoxicaţiei o evocă leziunile caracteristice substan]elor toxice sau agenţilor biologici. Leziunile
sunt deseori caracteristice unui agent toxic (CO, paration, HCN, caustice etc.), alteori sunt comune unui grup mai
mare de substan]e toxice (alcaloizi, tranchilizante), dar sunt şi situaţii când substan]ele toxice nu produc leziuni,
acţionând foarte rapid, ca în cazul celor funcţionale (letale în doze mari). Unii agenţi biologici produc leziuni
caracteristice, precum o înţepătură de albine pe un fond de edem, două înţepături la 0,7 cm distanţă prin colţii
viperei, plăgile muşcate de animale, lovirea produsă de un taur cu cornul în regiunea inghinală etc.
Diagnosticul de leziune toxică sau de agent biologic implică urmărirea unor secvenţe, precum:
– ancheta medico-socială şi medico-legală privind posibilitatea intoxicării, precum şi a depistării factorilor de risc
ai intoxicaţiilor;
– evoluţia clinică relatată de anturaj sau preluată dintr-o foaie de observaţie, dacă bolnavul a ajuns în spital –
encefalopatie toxică cu comă (tranchilizante) sau convulsii (stricnină), sindrom gastrointestinal (ciuperci),
nefroze toxice (etilenglicol), sindrom respirator (CO, HCN) sau sangvin (substan]e toxice methemoglobinizante)
etc.;
– rezultatele examenului morfologic enunţat mai sus;
– explorarea toxicologică obligatorie de confirmare a agentului toxic responsabil de deces.

57
 În cazul accidentelor medicamentoase (în afară de apă şi sare, posibile, în funcţie de reactivitatea congenitală sau
câştigată, la orice tip de medicament, mai frecvente însă la medicamentele cu moleculă mare, ca antibiotice,
anestezice, hormoni, şi la cele cu deprimarea imunităţii, rezultatul imputabil sau nu autorului va depinde de
rezolvarea următoarelor probleme: diagnosticul de boală ce indică medicamentul, respectarea contraindicaţiilor sale,
urmărirea modului de administrare când acesta se recomandă tehnic sau de firma producătoare, combaterea promptă
a accidentului survenit, respectarea indicaţiei de a efectua testele de depistare a intoleranţei şi evaluarea corectă a
posologiei riscului. După aceleaşi reguli se va rezolva răspunderea şi în accidentele posttransfuzionale.

2. Felul morţii, întotdeauna violentă, chiar dacă uneori factorul toxic acţionează pe o stare premorbidă sau pe un
fond de reactivitate particulară (de exemplu, şocul anafilactic la unele medicamente sau la înţepătura de albină).

3. Cauza morţii este primară (în afectarea organelor vitale) şi secundară (prin complicaţii).

4. Data leziunilor se deduce retrospectiv din evoluţia lor, de la leziunile primare, prin cele secundare, până la
leziunile terţiare, în caz de decese tardive.

5. Data morţii se rezolvă după legile generale cunoscute.

6. Gravitatea leziunilor se apreciază în funcţie de vârstă, stările premorbide, intensitatea leziunilor şi

concentraţia elementului toxic în organism (la examenul toxicologic).

7. Caracterul vital sau postvital al leziunilor se deduce din regulile comune tuturor tipurilor de leziuni de
violenţă.

În cadrul laturii obiective se vor rezolva:

1. Obiectul responsabil de leziuni stabilit prin examen la faţa locului (resturi de tablete, substan]e toxice,
recipiente ale lor, alimente cu toxice sau germeni patologici), în funcţie de leziunile caracteristice, se confirmă prin
determinări şi dozări de laborator (examen toxicologic).
2. Cauza leziunilor rezultă din determinările de mai sus.
3. Numărul leziunilor are importanţă îndeosebi în unele agresiuni prin agenţi biologici (insecte, animale).
4. De asemenea, în rezolvarea succesiunii leziunilor.
5. Mecanismul de realizare a morţii depinde de ponderea factorilor chimici (structura agentului toxic, afinitate
pentru anumite organe, cantitate şi concentraţie sau asocieri între substan]e toxice etc.), de asocierea şi conjugarea
cu factorii biologici (vârstă, cale de pătrundere în organism, rezistenţă sau obişnuinţă a victimei, stări premorbide
prealabile). Pentru accidentele medicamentoase care mai rar pot fi supradozări (de regulă, fiind intoleranţe la o
anumită substanţă) se vor reţine tipul de reacţie adversă (tipul A, ce ţine de proprietăţile medicamentului, şi tipul B,
ce ţine de reactivitatea organismului), de felul reacţiei (imunologice, de sensibilizare câştigată, sau neimunologice,
de idiosincrasie congenitală).
6. Legătura cauzală se rezolvă după regulile generale cunoscute.

Subiectul agresiunii implică:

1. Identificarea victimei după regulile generale.
2. Identificarea substanţei toxice şi prin aceasta a celui ce a posedat-o, prin detectarea agenţilor biologici
responsabili (resturile de vomă cu ciuperci, tablete etc.).
3. Reacţiile supravitale sunt frecvent posibile în atare tipuri de agresiuni.
4. Starea mintală a infractorului se rezolvă printr-o expertiză psihiatrico-legală. În accidentele medicamentoase
se va avea în vedere că reacţiile adverse de tip A pot fi previzibile faţă de cele de tip B, ce sunt imprevizibile în
stadiul actual al ştiinţei şi deci neimputabile.

Latura subiectivă implică rezolvarea următoarelor probleme:

58
 1. Rezultatul agresiunii ca fiind decesul sau producerea unor sechele în caz de supravieţuire (leziuni organice,
prejudicii estetice etc.). În tentativa de otrăvire, în funcţie de cantitatea şi concentraţia de substanţă administrată, se
va răspunde dacă ea avea posibilitatea de a produce moartea.
2. Mobilul infracţiunii poate fi dedus dintr-o examinare psihiatrico-legală.
3. Forma medico-legală de deces ca fiind sinucidere, crimă sau accident; sinuciderile, mai ales la persoanele de
sex feminin, sunt frecvente astăzi în cazul deceselor toxice. Este preferat factorul toxic sub impulsul dorinţei unui
sf^r[it fără dureri. Sinuciderea, pe lângă regulile cunoscute de calificare, se va deduce şi din ceea ce se găseşte lângă
un cadavru, ca modalitate de autoprovocare (tablete, fiole etc.). Accidentele prin substan]e toxice pot fi solitare, dar
deseori şi colective. De asemenea, nu trebuie pierdute din vedere intoxicaţiile cu unele substanţe ce produc
obişnuinţă (toxicomanii) şi care constituie o importantă problemă penală criminologică. Crima prin substan]e toxice
devine uneori greu de suspectat, ca atunci când într-un pahar şi în organism se găseşte acelaşi agent toxic, dar
retrospectiv doar ancheta poate stabili dacă el a fost administrat de o terţă persoană sau a fost îngurgitat (de
exemplu, în conflicte conjugale). În acest sens, se va avea în vedere faptul că unele substan]e toxice nu pot fi
percepute de victimă, spre deosebire de altele, care, de exemplu, amare şi în diluţii foarte mari (stricnină, morfină)
nu pot fi administrate fără camuflarea acestui gust. În acte criminale, de regulă, agentul toxic este încorporat în
alimente, băuturi, în care, în scop criminal, s-au introdus chiar şi culturi de microbi pentru ca decesul să se confunde
cu o infecţie oarecare, deci cu o moarte patologică. Numai cooperarea strânsă anchetator-expert poate elucida până
la urmă şi astfel de cazuri.

59
 CAPITOLUL XI

Pruncuciderea sub aspectul probaţiunii

medico-legale

Pruncuciderea constituie infracţiunea care contrazice instinctul matern şi datoria sacră de reproducere, cât timp
erosul, ca formă a instinctului de conservare, constituie cea mai naturală şi mai accesibilă posibilitate de a evita
precaritatea şi temporalitatea vieţii şi de a aspira către transcendenţă, alături de foame, frică şi apărare, forme ale
aceluiaşi instinct de conservare (Noica). În acelaşi timp, pruncuciderea constituie şi infracţiunea cea mai
monstruoasă, deoarece se exercită asupra unei fiinţe fragile, fruct al erotismului, asupra unei persoane fără apărare.
Infracţiunea de pruncucidere este similar\ avortului (ca, de exemplu, atunci când se provoacă avortul şi după
naştere se omoară nou-născutul, ceea ce constituie o infracţiune continuată) şi cu infanticidul, ca ucidere a unui
nou-născut după perioada de „imediat după naştere” prevăzută de lege, şi devine omor calificat.
Legea defineşte pruncuciderea drept uciderea nou-născutului, săvârşită imediat după naştere de către mama
aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere. Poate constitui propunere de lege ferenda ca uciderea fătului în
timpul naşterii (al travaliului), deci pe cale de a deveni nou-născut, să nu fie calificată ca avort, ci să constituie o
pruncucidere, tot aşa cum termenul de „imediat după naştere” poate fi prelungit până ce un nou -născut face dovada
că şi-a reglat funcţiile la mediul exterior (în pediatrie, starea de nou-născut durează o lună după naştere).
Maltratarea copilului (sindromul Tardieu-Silverman) poate duce la moarte, deşi frecvent reprezintă o vătămare
corporală.
Obiectul juridic al infracţiunii de pruncucidere îl constituie încălcarea relaţiilor sociale ce protejează viaţa, iar
obiectul său material îl constituie întreruperea biologică a vieţii.

În cadrul obiectului juridic, problemele ce se impun spre rezolvare sunt urm\toarele:

1. Starea de nou-născut, considerată astfel deoarece cadavrul păstrează pe el semnele naşterii recente (sebum,
greutate, cordon ombilical rupt ori tăiat etc.) – starea de nou-născut se poate produce prematur sau la termen (după
nouă luni), când faptul este evocat de aspectul intern şi extern al organismului nou-născutului, cum ar fi greutatea în
jur de 3 250 g, lungimea de 45-50 cm, perimetrele craniene, prezenţa nucleilor de osificare în tibie, calcaneu, femur,
a meconiului în intestin etc.

Starea de nou-născut nu implică şi prezenţa viabilităţii (fiind suficient doar s\ se nasc\ viu) deoarece autorul
infracţiunii (faţă de intenţia sau culpa sa) nu ştie dacă nou-născutul va fi viabil ori nu. Pe de altă parte, deşi născut
viu, uneori (în malformaţii grave) nou-născutul nu va avea şi aptitudinea de a trăi, faptul trebuind afirmat în
expertiză pentru a fi la dispoziţia juristului în vederea calificării definitive a faptei şi a sancţiunii. Prin urmare, deşi
viabilitatea nu are relevanţă juridică, starea psihică a mamei la vederea unui nou-născut sub 1 000 g (când, de regulă,
este considerat avorton) poate influenţa rezoluţia sa criminală. Aceasta explică distincţia ce se face, încă din
Antichitate, între întreruperea unei sarcini cu expulzia unui avorton (până în luna a şasea de sarcină) şi întreruperea
unei sarcini după luna a şasea, când fătul poate fi viabil. Realitatea actului de pruncucidere se demonstrează prin
leziunile produse asupra nou-născutului, cu caracter comisiv, cum ar fi plăgile tăiate, asfixiile mecanice prin
comprimarea gâtului cu mâna sau prin ocluzia fundului gâtului (faringelui) cu obiecte moi, prin înec, prin lovirea
capului etc., sau omisiv, prin abandonarea nou-născutului în frig, prin lipsa îngrijirilor elementare date
nou-născutului etc. În pruncuciderile vulvare (în timpul travaliului), când fătul deja a efectuat primul inspir,
dovedindu-şi posibilitatea de a tr\i în afara organismului matern, leziunile interesează, de obicei, secţionarea (cu un
obiect tăios) a formaţiunilor regiunii cervicale anterioare. Când nou-născutul a fost scheletizat datorit\ putrefacţiei,

60
expertiza nu poate afirma decât faptul că a fost vorba despre un nou-născut la termen (expertiză osteologică). Nu
rareori, omorul este produs după perioada de „imediat după naştere”, când din evoluţia cordonului ombilical până la
căderea sa, din dimensiunile taliei şi din greutatea corpului, din modificările interne (de exemplu, evacuarea
meconiului din intestinul subţire şi gros, închiderea găurii Botal la cord şi apoi a canalului arterial etc.) se va deduce
durata vieţii extrauterine; `n acest caz, nu va mai fi vorba de infracţiunea de pruncucidere, ci de omor calificat
(asupra descendentului).

2. Felul morţii va fi de tip violent, dar pentru rezolvarea acestei probleme trebuie să se ţină cont şi de
circumstanţele de naştere care pot eticheta unele decese ca accidentale:
– naşterea precipitată, întâlnită la multipare în 1-2% dintre cazuri, în urma unor contracţii uterine tetaniforme poate
duce la o moarte accidentală prin sufocarea (înecarea) nou-născutului în lichidele de facere sau, din cauza
sebumului de pe corp (venix cazeoza), la căderea sa din braţele unei terţe persoane necalificate ce asist\ naşterea.
Intenţia subiacentă de pruncucidere devine o problemă dificil de probat judiciar în atare cazuri. Problema
solicitării unei asistente calificate la naştere depinde de durata acestui travaliu precipitat, care, la multipare, se
declanşează intempestiv;
– tehnic expertal, un travaliu precipitat se va dovedi prin existenţa unui bazin larg (verificat), a unui nou-născut cu
sau sub greutatea normală, născut în prezentaţie craniană (dovadă existenţa bosei sero-sangvinolente şi
cefalhematoamelor eventuale la acest nivel, dar care într-un travaliu precipitat sunt absente), iar în prezenta]iile
pelviene, mai rare (naşterea precipitată obligând la asistenţă medicală), cordon ombilical în continuitate cu
placenta (prin expulzie concomitentă a fătului şi placentei, deci fără cordon ombilical tăiat ori rupt), iar mama nu
va prezenta leziuni perineale (dovadă a unui travaliu prelungit);
– naşterea în WC-uri prin confuzia durerilor de naştere cu alte tipuri de dureri digestive; aceste situaţii sunt
invocate, de regulă, de primipare, nou-născutul a fost născut viu (în pulmonul său la examenul microscopic se
decelează elemente ale acestor conţinuturi, cum ar fi celule vegetale, animale, ouă de paraziţi), iar deseori
leziunile infiltrativ-hemoragice pericircumferenţiale ale capului (deci în afara bosei sero-sangvinolente sau a
cefalhematomului) atestă împingerea nou-născutului într-un astfel de mediu;
– căderea accidentală din mâinile unei persoane necalificate care asistă naşterea obligă la constatarea unui
hematom pericranian unipolar (bi- sau multipolar, atestând lovirea capului) şi, de asemenea, în afara bosei şi a
cefalhematomului, fapt ce obligă la corelarea leziunii cu locul pretinsei căderi;
– asfixia prin strangulare accidentală cu circulară de cordon este posibilă în naşterile neasistate sau empiric
asistate, ori de câte ori se constată mai multe circulare ale cordonului în jurul gâtului, în legătură directă cu
ombilicul. Ori de câte ori cordonul ombilical va fi petrecut mai complicat (şi prin axile, de exemplu), va fi
posibilă şi o asfixie heteroagresivă cauzat\ de cordonul ombilical;
– producerea unor leziuni de „autoasistenţă” în asistenţa empirică la naştere sau, de exemplu, prin introducerea
mâinii mamei în gura fătului pentru a grăbi şi degaja naşterea este probată de plăgile contuze de la nivelul
comisurilor bucale sau de prezenţa echimozelor, flancate de excoriaţii semicirculare (produse de pulpa degetelor
şi unghii) imediat sub menton, pe planşeul bucal exterior. Constatarea acestor leziuni la nivelul gâtului va evoca
sugrumarea.

De asemenea, pruncuciderea nu va trebui confundată cu unele stări patologice care produc decesul
nou-născutului într-un timp mai scurt sau mai lung după naştere:
– asfixiile obstetricale albe ori albastre întâlnite veridic în travaliile dificile, cu disproporţii bazin-făt sau în
prezentaţiile patologice. Pentru un travaliu dificil vor pleda şi eventualele leziuni vaginale şi perineale ale
mamei;
– boala membranelor hialine consecutivă, mai frecvent, aspirării lichidelor de facere (ce se vor constata în pulmon
la examenul microscopic) sau unui deficit de surfactant pulmonar;
– pneumoniile congenitale consecutive unor suferinţe materne de la sfârşitul sarcinii. Se admite că o pneumopatie
a nou-născutului ce apare în primele 24 de ore după naştere are un debut intrauterin (pneumonie fetală sau
congenitală);
– traumatismele cranio-cerebrale obstetricale cauzate de travalii dificile şi evidenţiate de existenţa unor leziuni
osoase sub formă de înfundări „în minge de ping-pong”, cu leziuni hemoragice pe suturile osoase din pricina
încălecării lor, cu leziuni cerebrale difuze (mecanismul hipoxic fiind constant asociat travaliilor dificile) şi un
pulmon, de regulă, nerespirat (nou-născut mort).

3. Cauza medicală a morţii constă în lezarea organelor vitale.

61
 4. Data leziunilor necesită o apreciere retrospectivă, deseori aceşti nou-născuţi fiind abandonaţi în locuri diferite
şi expuşi factorilor de mediu.

5. Data morţii, de asemenea, trebuie rezolvată ori de câte ori se întâlnesc situaţiile mai sus expuse.

6. Gravitatea leziunilor depinde şi de durata supravieţuirii, depăşirea stării de nou-născut, de imediat după
naştere, după expulzie, ce va caracteriza pruncuciderea, trebuind a fi deosebită de uciderea lui după expulzie, ce va
caracteriza infracţiunea de omor calificat, în contextul unui infaticid. În acest caz, existenţa unor leziuni de vârstă
diferită (echimoze, fracturi), întârzierea dezvoltării staturo-ponderale şi psihice, existenţa unor patternuri lezionale
relativ specifice (hematoame subdurale, decolări şi hematoame periostale) explică maltratarea în timp a copilului şi
conferă gravitate agresiunii.

7. Caracterul vital al leziunilor include naşterea unui nou-născut viu. Trecerea de la viaţa intrauterină la cea
extrauterină constituie evenimentul cel mai periculos al ciclului vital, de unde multitudinea complicaţiilor acestei
etape. În acest sens, poate exista viaţă fără respiraţie (ca atunci când pulmonul nu este destins, deci e nerespirat), dar
leziunile de lovire au caracter vital, deoarece există circulaţie a sângelui, dar nu şi invers, adică nu poate exista
respiraţie fără viaţă, motiv pentru care fenomenul umplerii plămânului cu aer devine elementul cel mai expresiv al
demonstrării faptului că nou-născutul s-a născut viu. Dovedirea medico-legală a unui nou-născut viu se culege din
partea pulmonului:
– macroscopic, pulmonul respirat este balonizat, roz, umple cavitatea toracică şi crepită la palpare. Pulmonul
nerespirat se prezintă ca două bucăţi de carne în şanţurile costovertebrale, este de culoare roşu închis şi la palpare
oferă senzaţia de organ dur, parenchimatos;
– examenul microscopic, obligatoriu pentru a dovedi starea de nou-născut viu, relevă fante alveolare nedesfăcute şi
bronhii plicaturate, în lipsa pătrunderii aerului;
– o probă cu rezultate aleatorii, datorate, frecvent, stării de putrefacţie, este docimazia hidrostatică, ce constă în
punerea unor fragmente de pulmon în apă; pulmonul aerat va pluti, iar cel neaerat va cădea la baza recipientului.

Cum examenul macroscopic şi docimazia pot cauza erori de interpretare, din cauza putrefacţiei (când
nou-născutul a fost abandonat), insuflatei externe în scop de reanimare (când pulmonul este destins pasiv) sau a unor
pneumopatii congenitale (ce fac pulmonul să cadă la fundul apei), devine obligatorie, în caz de pruncucidere,
recoltarea unor fragmente de pulmon pentru examenul microscopic. Un nou-născut mort, chiar dacă asupra lui s-au
exercitat unele agresiuni, poate constitui o infracţiune putativă, de aceea toată problematica expertală a pruncuciderii
depinde de această problemă a stării de a fi născut viu sau mort.

Latura obiectivă a pruncuciderii cere:

1. Stabilirea obiectului ce a produs leziunile şi, secundar, delimitarea pruncuciderii de infanticid prin
determinarea duratei vieţii extrauterine în funcţie de greutate şi talie, de uscarea şi căderea cordonului ombilical, de
semnele interne privind eliminarea meconiului, închiderea găurii interatriale etc.
2. Cauza leziunilor poate fi comisivă sau omisivă (fig. 48, 49 – abandonarea nou-născutului în frig, lipsa
îngrijirilor elementare necesare unui nou-născut). Într-o estimare generală, mijloacele omisive pledează pentru
pruncucidere, spre deosebire de cele comisive, ce pledează pentru omor calificat.
3. Numărul leziunilor se rezolvă conform regulilor generale.
4. Succesiunea leziunilor – rezolvarea problemei „imediat după naştere” delimitează pruncuciderea de omorul
calificat. Prin urmare, în cazul în care uciderea nu a fost comisă imediat după naştere (indiferent dacă s-a tăiat sau nu
cordonul ombilical ori dacă s-a eliminat sau nu placenta), va fi vorba despre un omor calificat, motiv pentru care
succesiunea leziunilor trebuie corelată cu durata vieţii extrauterine pentru a rezolva corect această problemă.
5. Mecanismul de producere a leziunilor.
6. Legătura cauzală a violenţei cu decesul se rezolvă după regulile generale de evaluare expertală, iar acţiunea
criminală s-a petrecut imediat după naştere, deci cât timp copilul păstrează pe corpul său semnele naşterii recente.

În cadrul subiectului infracţiunii se includ:

62
 1. Subiectul activ, care este mama, autor unic şi calificat. În rest, va fi o instigaţie sau complicitate la omor
calificat (de exemplu, în cazul în care terţe persoane au un rol contributiv). Nu interesează dacă mama este căsătorită
sau nu. Subiect pasiv este nou-născutul. Privitor la subiectul activ, se va rezolva şi problema dacă mama putea sau
nu putea să-i acorde îngrijiri elementare nou-născutului, în funcţie de travaliu (dificil la primipare) şi confirmat de
eventualele accidente la naştere (rupturi perineo-vaginale, anemii acute, pierderi de cunoştinţă de diferite etiologii).
2. Răspunderea mamei faţă de pruncucidere obligă la rezolvarea problemei dacă mama a prezentat o tulburare
pricinuită de naştere ce justifică pruncuciderea şi implică o expertiză psihiatrică şi alta obstetricală, care, în final,
subordonează soluţia judiciară rezultatului expertizei medico-obstetricale. Altfel spus, când trebuie să se stabilească
dacă pruncuciderea a fost cauzată de o tulburare legată de naştere, expertiza este suverană. În cadrul acestor tulburări
pricinuite de naştere nu se vor uita nici tulburările tranzitorii de cunoştinţă cauzate de diferite boli. Printre cauzele
legate de naştere ce explică o pruncucidere se vor analiza stările de şoc obstetrical (în travaliile dificile), anemiile
(prin pierderi fiziologice din timpul naşterii) etc., deci cauze legate de sarcină şi naştere, dar şi de alte boli ale mamei
(boli psihice, pierderi de cunoştinţă etc.). Tot legat de subiectul infracţiunii, atunci când nou-născutul a fost
abandonat, se pune problema identificării mamei (după semnele recente sau tardive de naştere) sau a locului naşterii
(unde se vor găsi elemente ale lichidului amniotic, sânge etc.). În ceea ce priveşte subiectul infracţiunii, de lege
ferenda, s-ar impune distincţia dacă nou-născutul provine dintr-o căsătorie sau din afara căsătoriei, cu atenuarea
incriminării pentru ultima situaţie, aşa cum în unele legislaţii (Germania, Italia, Spania) se diferenţiază nou -născutul
ca provenind din căsătorie sau din afara ei. Latura subiectivă implică aducerea, prin expertiză, de argumente pentru
intenţia directă (când a prevăzut rezultatul acţiunii sale) şi indirectă sau eventuală (când deşi nu a urmărit producerea
rezultatului, l-a acceptat). De asemenea, se vor aduce argumente pentru culpa cu prevedere (uşurinţă), când a
prevăzut producerea morţii, nu a dorit-o şi nu a acceptat-o, dar a sperat fără temei că nu se va produce, sau pentru
culpa simplă (neglijentă), când nu a prevăzut rezultatul, dar în condiţiile date, trebuia şi putea să îl prevadă (de
exemplu, naşterea la domiciliu). Stricto jure vorbind, ori de câte ori actul comisiv a fost pricinuit de naştere, duce la
evaluarea faptului că intenţia a apărut spontan şi va caracteriza pruncuciderea, iar dacă intenţia este premeditată, va
caracteriza omorul calificat.
3. Forma medico-legală de deces implică distingerea mor]ii patologice a nou-născutului de moartea sa
accidentală şi de pruncucidere sau omor calificat, după toate regulile expuse la punctul 2 (felul morţii).

63
 CAPITOLUL XII

Avortul şi probaţiunea sa medico-legală

Avortul a fost dintotdeauna o problemă intim legată de demografie (cu riscuri de denatalitate), de medicină (a
explicat o parte din morbiditatea feminină prin creşterea frecvenţei imaturităţii nou-născutului, a sarcinilor
extrauterine şi a sterilităţii secundare), de economie (odată cu antrenarea masivă a femeii în producţie) şi de etică
(uşurinţa întreruperii sarcinii determinând o mentalitate uşuratic-hedonistă faţă de relaţiile dintre sexe), astfel că,
prin avort, sarcina devine deculpabilizantă pentru sexualitate.
În lume s-a ajuns la ceea ce se numeşte secolul îmbătrânirii demografice din cauza denatalităţii (astăzi, 42 de
state subdezvoltate ce au o natalitate mare de 15% din populaţia globului şi de-abia 1% din producţia mondială vin
în contradicţie cu natalitatea foarte scăzută a statelor dezvoltate, unde bătrânii depăşesc 10% din populaţie). Or,
sănătatea economică a unei ţări depinde şi de echilibrul dintre populaţia productivă şi cea neproductivă (copii,
bătrâni). Se estimează demografic că familiile cu trei copii şi cu o vârstă medie a decesului de 60 de ani vor dubla
populaţia în următorii 50 de ani. Din acest motiv, multe state au adoptat politici diferite de rezolvare a problemei
avortului (10% dintre state au liberalizat avortul, 40% l-au liberalizat în condiţii de protejare a sănătăţii femeii, fiind
admis la cerere în primele trei luni de sarcină, şi 40% l-au reglementat restrictiv, cu excepţia avortului terapeutic,
eugenic – pentru riscuri ereditare – şi etic – în cazul sarcinii după viol).
Experienţa statului nostru, ce a vrut să crească natalitatea prin legea restrictivă din 1966, în 23 de ani a provocat
peste 9 000 de decese la femei tinere şi peste 40 000 de copii abandonaţi, ceea ce atestă faptul că avortul nu poate fi
reprimat fără a oferi condiţii socioeconomice de realizare a dorinţei fireşti şi sacre de a avea copii.
Dintre consecinţele medicale ale avortului, este de menţionat faptul că avortul a produs mai multe decese decât
toate cauzele de deces la vârsta fertilă a femeii, devenind, astfel, marele furnizor al mortalităţii materne.
Consecinţele etice ale avortului constau în faptul că sarcina nu mai răspunde finalităţii omului în Univers şi nu
are aptitudinea de a spiritualiza instinctul sexual.
Aceste consecinţe se observă în modul cum a evoluat avortul. În Codul lui Hammurabi, pentru avort, era
pedepsit şi bărbatul, romanii îl sancţionau, de asemenea, din nevoia de a popula imperiul (femeile cu mulţi copii
erau sărbătorite în Capitoliu), la greci, Aristotel cerea pedepsirea mai gravă a avortului după luna a şasea (când fătul
„are vocaţie vitală şi sentimente”), în Evul Mediu, din motive succesorale şi religioase, era, de asemenea, reprimat şi
pedepsit ca o crimă (avort criminal), fapt ce a persistat până în secolul XX în Franţa (acuzaţia adusă ultimei femei
ghilotinate a fost aceea de avort provocat).
Astăzi, criteriile de incriminare a avortului pleacă, în primul rând, de la dreptul cuplului de a decide momentul şi
numărul de copii şi de la stimularea prin mijloace socioeconomice a natalităţii, cât timp nevoia de copii este
biologică şi reproducerea e o modalitate specific umană de consumare a instinctului sexual. În acelaşi timp,
legislaţiile caută o cale de a respecta viaţa umană, încă de la concepţie, de unde substituirea avortului prin
contracepţie, care, consecutiv, va face caduce pruncuciderea, infanticidul şi căutarea paternităţii.
Astfel, atât reprimarea prin lege a avortului, cât şi abuzul de avort legal (prin chiuretarea endometrului) fac ca
avortul ilegal sau avorturile legale repetate (întreruperea sarcinii) să depăşească numărul naşterilor. Din acest motiv,
în statele civilizate se insistă pe contracepţie, chiar dacă avortul la cerere este legalizat în primele 12 săptămâni.
La noi în ţară, avortul a fost interzis până în 1957, apoi liberalizat, iar din 1966, deşi se căutau soluţii
intermediare între libertatea cuplului şi interesele societăţii (avortul era permis la peste 45 de ani, apoi peste 40 de
ani, la femeile cu patru copii, după viol sau incest), rezultatele au fost dezastruoase în lipsa unor mijloace
scocioeconomice de stimulare a sarcinii. În acelaşi timp, avortul era considerat calificat dacă producea vătămare
corporală sau moartea femeii, dacă se făcea pentru foloase materiale sau de către medic.

64
 Cu toate că în 1989 s-a abrogat Decretul nr. 770/1966 şi avortul a fost legalizat la cerere în primele trei luni de
sarcină şi în stări de necesitate (avort terapeutic, etic, eugenie sau chiar social la femei celibatare, din familii
dezorganizate, la minore sau la femei de peste 40 de ani ori care au contraindicaţii ale contracepţiei), persistă încă
riscul de avort ilegal (delictual sau provocat).
Art. 185 din Codul penal pedepseşte întreruperea cursului sarcinii după 14 săptămâni efectuat de o persoană ce
nu este medic şi în afara instituţiilor sanitare autorizate, indiferent de mijloacele utilizate. Lipsa consimţământului
femeii (indiferent de condiţiile în care are loc avortul) sau cauzarea unei vătămări grave ori a morţii constituie forme
agravante de avort. Totodată, al. 6 al art. 185 prevede că nu se pedepsesc:
– intervenţia pentru salvarea vieţii sau a sănătăţii de la un pericol grav şi iminent ce nu putea fi înlăturat altfel;
– avortul terapeutic care poate pune femeia şi în postura de a nu-şi putea exprima voinţa.

Având în vedere cele de mai sus, există următoarele forme de avort:

– la cerere (inclusiv pentru motive sociale);
– terapeutic (când sarcina constituie un pericol grav, iminent şi în viitor pentru mamă şi acest pericol nu poate fi
înlăturat altfel), care justifică sacrificarea unei valori mai mici pentru a salva o valoare mai mare. Religia nu
admite nici avortul terapeutic, pentru că ambele valori sunt egale, iar în unele ţări occidentale, într-o astfel de
stare de necesitate, medicul este obligat s\ intervin\. Un astfel de avort de cauză terapeutică se justifică, pe lângă
bolile ce creează riscuri vitale pentru mamă şi tentative de suicid, pentru riscul bolilor mintale etc. Afecţiunile ce
justifică un astfel de avort sunt enumerate limitativ în diferite baremuri medicale şi nu este necesar
consimţământul femeii. Avortul terapeutic este indicat şi pentru risc de malformaţii la făt. În ceea ce priveşte
obligaţia medicului de a interveni fără consimţământul femeii, chiar dacă pericolul este grav, dar femeia refuză
intervenţia, medicul nu va acţiona, pentru că, în caz contrar, ar fi un abuz de drept;
– posttraumatic (după lovirea abdomenului);
– patologic (din cauza unor boli ale femeii);
– empiric (delictual sau provocat).

Obiectul infracţiunii de avort este protecţia femeii şi a fătului (fără a fi luată în considerare viabilitatea fătului),
după desprinderea sa de mamă şi, dacă a fost ucis, va fi vorba despre o infracţiune contra vieţii. Latura obiectivă
este întotdeauna comisivă, mijloacele de întrerupere a sarcinii trebuind să fie idonee. Subiect este orice persoană
ce întrerupe o sarcină, iar latura subiectivă doar intenţia, neexistând avort delictual
din culpă.
În cadrul obiectului se vor rezolva problemele de mai jos:

1. Realitatea sarcinii – amenoreea nu este relevantă, trebuind să fie luată cu precauţie în diagnosticul de sarcină,
existând amenoree şi în afara sarcinii (de cauză psihică, traumatică, iatrogenă, ca în tratamentul cu citostatice).
Diagnosticul câştigă prin prezenţa semnelor clinice de sarcină (vergeturi, dar şi acestea pot apărea după tratamente
cu cortizon, pigmentări, mărirea uterului, ecografie etc.). Se pot utiliza şi reacţiile biologice de sarcină (cele mai
fidele fiind cele radioimunologice), care pun în evidenţă gonadotropinele corionice specifice sarcinii, dar care pot da
erori în 2% dintre cazuri. Aceste reacţii pot da şi diagnosticul retrospectiv de sarcină, atunci când uterul a fost
evacuat. Un examen de certitudine îl oferă examenul microscopic al cercetării vilozităţilor coriale, elemente ale
placentei. Diagnosticul de sarcină va trebui să elimine:
– pseudosarcina, când se produc false modificări de sarcină dintr-o dorinţă imperioasă de sarcină şi o persistenţă de
corp galben ce menţine endometrul în faza progestativă;
– disimularea sarcinii, ca în determinarea la o căsătorie.

Diagnosticul de sarcină va stabili şi vârsta sarcinii. Realitatea avortului trebuie să excludă:

– avortul patologic din cauze materne, interne, generale (genetice, hormonale, autoimune, boli acute sau cronice),
genitale (ce ţin de patologia uterului şi a anexelor)
şi ovulare (infarcte placentare, hidramnios etc.). Va exclude apoi avortul patologic
cu cauze externe (chimice, trepidaţii cronice) sau chiar paterne (lues, alcoolism, radiaţii etc.). Avortul patologic
poate fi suspectat când se produce în doi timpi, când rămân resturi placentare după evacuarea uterului, când vor
lipsi leziunile de provocare la mamă (la nivelul organelor genitale ori după diferite injecţii) şi pe făt, când în
organele genitale nu se constată retenţii de corpi străini (sonde, tulpini de plante etc.;

65
– avortul eugenic este indicat în boli ereditare ce se pot transmite la descendenţi, în malformaţii ale embrionului
sau fătului, la decizia cuplului, după informarea sa;
– avortul etic e indicat în incest (pentru risc de patologie prin consangvinitate) şi în viol (nu este firesc ca femeia să
sufere şi consecinţa unei sarcini după viol);
– avortul de cauză psihică, după stresuri acute, când se pot produce avorturi în
grup (blocada Leningradului, bombardamentul de la Hiroshima), cere să fie întrunite următoarele criterii: o
emoţie brutală, o personalitate fragilă cu conflicte psihice persistente, în condiţiile unei dorinţe ambivalente de a
avea copii, cu antecedente de gestoză, şi sarcina pe un uter infantil (hipoplazic);
– avortul posttraumatic poate fi produs după traumatisme chirurgicale, după microtraumatisme (deseori, inclusiv
sexuale) etc. Cu cât o intervenţie chirurgicală este mai aproape de uter, cu atât riscul de a produce un avort e mai
crescut. Probleme dificile de probaţiune ridică avortul posttraumatic delictual, prin lovire, când se cer întrunite
următoarele criterii: existenţa sarcinii, realitatea avortului, realitatea traumatismului (uneori, această realitate este
psihică), intensitatea traumatismului, concordanţa de sediu şi filiaţia de simptome între lovire şi avort.
2. Realitatea diagnosticului de avort rezultă din golirea (viduitatea) uterului sau, dacă fătul mort a fost reţinut în
uter, din macerarea sa în lichidul amniotic. Diagnosticul de avort delictual rezultă şi din leziunile mecanice lăsate pe
colul uterin sau uter (rupturi, perforaţii), din leziunile rămase pe făt (înţepături cu obiecte ascuţite, cu chiureta etc.),
precum şi din resturile de mijloace abortive rămase în căile genitale (vagin, uter, în care se pot găsi sonde de
cauciuc, tulpini de plante restante) sau produse prin agenţi chimici (arsuri cu substanţe caustice etc.).
3. Felul morţii va fi de tip violent şi ea se produce prin toxiinfecţii grave, mai ales cu germeni anaerobi, urmate
de hepatonefroze postabortive, cangrene uterine (resturile uterine după un avort delictual sunt un bun mediu de
cultură pentru aceşti germeni), embolii gazoase (când aerul pătrunde prin vasele utero-placentare deschise), embolii
amniotice (mai ales în avortul din sarcini mari), tetanos visceral (cu poartă de intrare genitală, microbii fiind
introduşi prin tulpinile de plante pline cu pământ) sau chiar inhibiţii letale, colul uterin fiind o regiune reflexogenă.
4. Cauza medicală a morţii poate fi primară (prin embolii gazoase, amniotice, inhibiţii plecate din zone
reflexogene genitale) sau secundară (peritonite şi septicemii după efectuarea avortului cu mijloace septice sau prin
perforarea uterului, hepatonefroze ori tetanos, embolii gazoase sau infarcte utero-placentare după introducerea de
spumă de săpun în căile genitale etc.
5. Data producerii leziunilor şi data morţii se vor aprecia după regulile generale cunoscute.
6. De asemenea, gravitatea leziunilor şi caracterul vital sau modificările postvitale ale leziunilor.

În ceea ce priveşte latura obiectivă, interesează:

1. Obiectul ce a produs avortul – mijloacele abortive care, în general, depăşesc imaginaţia, se pot clasifica în
mijloace umede (toxice), uscate (prin agenţi mecanici), apte (a declanşa întreruperea sarcinii) sau inapte (neidonee
sau inapte de întrerupere a sarcinii). Sunt apte înţeparea membranelor cu obiecte ascuţite (fus, andrea), excitarea şi
dilatarea colului uterin cu declanşarea contracţiilor uterine şi întreruperea sarcinii (prin sonde) etc. Sunt inapte băile
fierbinţi, fierturile de drojdie îngurgitate, săriturile repetate etc. Intoxicaţiile în scop abortiv, dar care pot produce şi
moartea atestă că avortul, în acest caz, nu este decât un simptom al unei forme grave de intoxicaţie (de exemplu,
fiertura de oleandru, muşcată etc.).
2. Posibilitatea autoprovocării avortului (self-avortul) prin îngurgitarea unor substanţe toxice, infecţii etc. există,
dar autoprovocarea prin introducerea unui obiect metalic în căile genitale trebuie admisă dacă se întrunesc
următoarele condiţii: femeie multipară cu colul uterin situat mai jos, cu reperarea colului, eventual în faţa unei
oglinzi, şi dacă s-au produs perforaţii cu un astfel de obiect, cu sediul în cornul stâng dacă femeia este dreptace şi,
invers, în cornul drept dacă e stângace. Prin urmare, în cadrul mecanismului de producere, cel mai frecvent avortul
este heteroprovocat, iar autoprovocarea se va admite cu circumspecţie expertală.
3.-5. Numărul leziunilor, cauza lor, succesiunea lor în timp (fiind posibil să se utilizeze, în avort, succesiv, mai
multe mijloace).
6. Legătura cauzală dintre leziunile abortive şi deces sau producerea unor consecinţe pentru sănătate şi viaţa
sexuală (când femeia devine victimă a instrumentelor utilizate) se vor rezolva în funcţie de ponderea cauzei şi a
condiţiilor în efectul produs.

66
 În cadrul subiectului infracţiunii:
1. Subiect activ poate fi orice persoană ce efectuează avortul, iar subiect pasiv femeia ce avortează.
2.-3. Identificarea autorului sau a victimei se face după regulile generale cunoscute, cu precizarea că la locul
faptei se pot găsi resturi abortive (embrionare, fetale).
4.-5. Problema reacţiilor supravitale, posibilă frecvent, şi a stării psihice a autorului sau victimei se va rezolva în
cadrul unei expertize psihiatrico-legale.

În cadrul laturii subiective se vor rezolva urm\toarele aspecte:

1.-2. Mobilul actului abortiv şi forma medico-legală de moarte (după avortul delictual, patologic, accidental) –
oricum, avortul se comite numai din intenţie, culpa nefiind posibilă. O problemă aparte de evaluare a asistenţei la
naştere o reprezintă decesul mamei, care, conform OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), este direct (din cauza
naşterii), indirect (din cauza agravării unei boli de către sarcină şi naştere) şi fără legătură cauzală cu naşterea şi
sarcina. Cele directe le reprezintă îndeosebi rupturile uterine cu hemoragie peritoneală şi inerţiile uterine cu
hemoragie internă. Aceste fapte fac din obstetrică o specialitate de înalt risc, cât timp naşterea este un fenomen
fiziologic, dar se poate complica până la un eşec vital (femeia ce naşte învinge moartea, iar decesul devine un fapt
paradoxal). În evaluarea răspunderii se analizează data luării gravidei în evidenţă şi urmărirea ei, stabilirea unui
prognostic de naştere şi, în cazuri de risc, internarea tempestivă pentru naştere, modul cum a fost asistată naşterea.
De asemenea, mijloacele contraceptive (orale, sterilete) trebuie prescrise cu responsabilitate, riscul de eşec sau
complicaţii fiind imputabil. De aceea, anticoncepţionalele trebuie prescrise de medic, supravegheate prin examinarea
periodică a femeii (îndeosebi a sânilor şi prin frotiu vaginal) şi luate cu respectarea riguroasă a contraindicaţiilor
(mai ales în situaţiile posibile de accidente vasculare). Steriletele, de asemenea, trebuie să fie folosite având în
vedere contraindicaţiile lor (la nulipare şi la femeile cu infecţii genitale), iar femeia să fie bine informată asupra
riscurilor lor (de infertilitate definitivă, de producere a sarcinii şi a sarcinilor extrauterine, de infecţie sau migrare
abdominală a steriletului). Întreruperea indicată (legală) a sarcinii poate antrena răspunderea medicului pentru
accidentele letale (embolii gazoase, perforaţii uterine, urmate de infecţii) sau neletale (sinechii uterine, dismenoree,
naşterea unui copil prejudiciat etc.). De asemenea, sterilizarea chirurgicală cu indicaţie medicală (deci legală) ce se
recomandă în contraindicarea definitivă a unei sarcini, care, prin anumite boli, poate pune în pericol viaţa femeii, ca
şi în cazul intoleranţei la contraceptive. Prin urmare, ca şi contracepţia, sterilizarea chirurgicală definitivă implică
respectarea indicaţiilor medicale (altfel, constituie o vătămare corporală) şi o informare exhaustivă a persoanei în
vederea obţinerii consimţământului
său scris.

67
 CAPITOLUL XIII

Criteriologii medico-legale
de probaţiune. Probaţiunea medico-legală
a omorului deosebit de grav

Elementele constitutive ale omorului deosebit de grav, pe lângă obiect, latură obiectivă, subiect şi latură
subiectivă, implică şi probaţiunea circumstanţelor legale ce definesc această instituţie penală:
a) cruzimea ca element conex al laturii obiective obligă la rezolvarea cu acurateţe ştiinţifică a următoarelor
probleme:
– gravitatea suferinţei ca depăşind un omor simplu;
– gravitatea leziunilor, decurgând din multitudine, şi întinderea lor, din organele interne, îndeosebi vitale
afectate, din caracterul lor sigur şi direct letal, fără interpunerea unor condiţii;
– succesiunea temporală (în timp) a leziunilor care nu permit victimei să recurgă la acte de apărare;
– modul de comitere a leziunilor ce rezultă din mecanismul lor de producere, din instrumentul utilizat şi din
capacitatea sa de a v\t\ma;
– imposibilitatea victimei de a recurge la acte supravitale;
– circumstanţele concrete ale relaţiei victimă-agresor ce induc o moarte lentă;
– starea mentală a autorului.
b) omorul a două sau mai multe persoane ce caracterizează, de asemenea, omorul deosebit de grav, se va deduce
medico-legal din:
– identitatea leziunilor la victime;
– data leziunilor ce evocă producerea lor în aceleaşi împrejurări, nu în timp, succesiunea lor imediată, în acelaşi
timp, de regulă fără interval liber (deci printr-o singură acţiune, şi nu prin acţiuni diferite);
– identitatea obiectului vulnerant reflectată în identitatea leziunilor, în cele mai frecvente cazuri;
– identitatea dintre actul comis (actus reus) şi starea psihică a autorului (mens rea).
c) omorul recidivat implică rezolvarea următoarelor probleme:
– stabilirea cauzei şi a datei morţii, mai ales în omuciderile în serie;
– deducerea mobilului faptei din caracterul leziunilor de violenţă (motivaţii sexuale, omucidere în urma unui
jaf, tâlhărie etc.;
– stabilirea discernământului faţă de fapta imputabilă, deseori omorul deosebit de grav fiind şi expresia unui
omor patologic comis de bolnavii mintal;
– evaluarea stării de periculozitate a infractorului în vederea unor măsuri de siguranţă.
d) omorul asupra unei femei gravide solicită stabilirea:
– diagnosticului de sarcină, indiferent de vârsta ei;
– stabilirea vârstei sarcinii din care rezultă posibilitatea autorului de a şti sau nu că femeia este însărcinată;
– cauza reală a morţii femeii;
– cauza morţii fătului etc.

În funcţie de agenţii vulneranţi utilizaţi într-un omor deosebit de grav (agenţi mecanici, fizici, chimici, biologici
sau chiar psihici, cum ar fi, de exemplu, agresiunea copilului în faţa mamei sau trauma psihică gravă produsă unui
bolnav), se vor rezolva probleme specifice fiecărui agent vulnerant.

68
Probaţiunea medico-legală a leziunilor cauzatoare de moarte
Deşi există multiple opinii privind încadrarea acestor leziuni cauzatoare de moarte, indiferent dacă este vorba despre
o infracţiune contra integrităţii corporale ce are ca element doar intenţia de a lovi sau despre o infracţiune contra
vieţii, având în vedere rezultatul final, deci o infracţiune preterintenţională distinctă sau o ucidere din culpă, unde
preterintenţia ar fi o formă a culpei, probaţiunea medico-legală poate aduce o contribu]ie univoc\, în funcţie de
evaluarea adecvată a legăturii de cauzalitate.
Dacă în omorul intenţionat cauza ce duce la moarte este directă, sigură, necondiţionată şi necesară, în lovirile
cauzatoare de moarte preterintenţia, ca realitate şi doctrină judiciară unanim acceptată, obligă la o evaluare ştiinţifică
a raportului de cauzalitate, în care se va ţine cont de următoarele elemente specifice:
– lovitura cauzatoare de moarte se poate produce prin factori declanşatori anteriori ce privesc vârsta,
premorbiditatea, ebrietatea etc.;
– lovitura cauzatoare de moarte se poate produce şi prin factori cauzali concomitenţi ce ţin de complicaţiile şi
accidentele neprevăzute şi suprapuse, de refuzul tratamentului, de culpa medicului, când atare factori devin fie
prilej favorizant (levissima), fie condiţie (levis) sau cauză (lata);
– condiţia devine cauză, fiind condiţia fără de care (sine qua non) rezultatul nu s-ar fi produs (condiţia urcă la rang
de cauză);
– intenţia de a lovi este absorbită sau nu de culpa producerii morţii, în funcţie de faptul dacă a cunoscut sau nu
condiţiile premorbide, dacă putea sau nu să prevadă moartea, în raport cu care se admite sau se exclude culpa
pentru rezultatul mai grav;
– faptul că rezultatul este determinat de condiţii preexistente, concomitente sau subsecvente, în funcţie de
intensitatea lor, face ca aceste condiţii să aibă sau nu relevanţă judiciară.

Având în vedere elementele menţionate, în leziunile (lovirea) cauzatoare de moarte, condiţia declanşatoare
primară sau condiţia declanşatoare secundară devine cauză, de regulă, decesul implicând o legătură de cauzalitate
secundară şi determinată de atare condiţii. Nici chiar lovirea într-o regiune vitală, dar fără intenţia de a lovi nu este
un element determinant pentru a deduce intenţia de a ucide.
Lovirea sau alte violenţe, vătămările corporale (art. 181, C.p.) şi vătămările grave (art. 182, C.p.), urmate de
moarte, în condiţiile în care actul de vătămare este cauza directă a morţii, dacă autorul nu a prevăzut şi nu a acceptat
decesul, vor fi calificate ca loviri cauzatoare de moarte.
Distincţia dintre omor şi lovirile cauzatoare de moarte devine, astfel, poziţia subiectivă a autorului prin prezenţa
sau absenţa reprezentării morţii, dar criteriul obiectiv al distincţiei lor rezidă în stabilirea medico-legală a regiunii
lovite, a intensităţii loviturii, a instrumentului utilizat şi a capacităţii sale de a produce sau nu moartea, a timpului
scurs între lovire şi moarte, în lovirea cauzatoare de moarte având prevalenţă pericolul iminent faţă de gravitatea
leziunilor rezultată din criteriile expuse mai sus.
Situaţiile de speţă determinate de starea premorbidă (boli prealabile lovirii), de vârstă sau de starea de ebrietate,
de rix, de refuzul tratamentului sau de tratament greşit al leziunii etc., care în calitate de condiţii devin cauză a
morţii, nu pot fi rezolvate fără aportul ştiinţific al medicinei legale, ce aduce date pertinente şi concludente în
sprijinul adevărului judiciar.
În concluzie, leziunea cauzatoare de moarte ca omor preterintenţionat reprezintă o formă calificată a vătămărilor
corporale când cauza morţii devine o faptă antisocială chiar în prezenţa şi deci indiferent de condiţiile producerii
sale (ebrietate, refuzul tratamentului, infecţii etc.).

Probaţiunea medico-legală a legitimei apărări

Între cauzele ce înlătură vinov\ţia, legea include iresponsabilitatea şi minoritatea, cazul fortuit, constrângerea fizică
şi morală, legitima apărare, starea de necesitate şi eroarea
de fapt.
Probaţiunea directă sau indirectă a legitimei apărări trebuie să se raporteze la elementele sale penale ce o
caracterizează.
Sensul general al instituţiei este legitimat prin reacţia de răspuns la o agresiune sub formă de atac ce pune în
pericol grav, în speţă, viaţa şi sănătatea celui atacat, care, în atare împrejurări, nu acţionează din liberă voinţă, ci este

69
constrâns de împrejurările situaţionale ale atacului, precum şi de tulburarea psihică produsă să se apere şi, astfel,
uneori, să se apere disproporţionat faţă de atac.
Problema probaţiunii legitimei apărări şi, cu atât mai mult, probaţiunea depăşirii legitimei apărări (excesul
justificat, vis compulsiva sau riposta ce depăşeşte intensitatea atacului) impun o fundamentare în conformitate şi cu
noua reglementare a art. 44, al. 21, C.p., ca fiind în legitimă apărare şi acela ce săvârşeşte fapta pentru a respinge
pătrunderea fără drept, prin mijloace de violenţă, viclenie, efracţiune sau alte astfel de mijloace, într -o locuinţă,
încăpere etc. Noul text poate interfera cu ceea ce G. Antoniu numeşte „legitimă apărare putativă” sau cu depăşirea
clasică a limitelor apărării din cauza emoţiei, fricii, panicii etc., motiv pentru care considerăm că datele actuale
privind trauma psihică de relaţie pot oferi un fundament ştiinţific unor circumstanţe ca acelea prevăzute şi în noua
reglementare.

Condiţiile cerute actului de atac

De asemenea, art. 73, C.p., privind circumstanţele atenuante ale unei fapte include depăşirea limitelor legitimei
apărări sau ale stării de necesitate şi săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii,
determinate de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii
persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Atacul trebuie să fie injust şi să lezeze drepturile legale, să fie realizat de o persoană fizică sau un animal incitat,
prin acţiune sau inacţiune, cu caracter violent sau de ameninţare ori insultă (G. Antoniu), să lezeze un interes
legitim, bunurile persoanei sau chiar normele morale, şi să fie actual (iminent sau în curs de desfăşurare), neexistând
legitimă apărare preventivă. În noua reglementare devine discutabilă aşa-numita dublă legitimă apărare, când, dacă
agresorul vede că i se răspunde cu mijloace disproporţionate, în apărare, are, la rândul său, dreptul la ripostă în scop
de apărare.
Actul de agresiune fizică trebuie deci să îndeplinească următoarele condiţii susceptibile a face obiectul
probaţiunii medico-legale:

1. Atacul material trebuie să prezinte un risc vital sau să provoace vătămări ale integrităţii fizice, atac comis cu
un instrument capabil s\ creeze un atare risc. Tipul de vătămare corporală produsă victimei şi, ca răspuns,
agresorului rezidă în evaluarea leziunilor corporale şi, mai ales, a pericolului lor pentru viaţă şi sănătate, ceea ce
atestă proporţionalitatea dintre atac şi apărare. Acest fapt va fi, evident, apreciat în privinţa gravităţii leziunilor în
funcţie de timpul de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare. Realitatea (existenţa) sau lipsa existenţei unor
atare leziuni la agresor sau la victimă constituie un element contributiv esenţial sub aspectul materialităţii actului
agresiv.
În situaţia disproporţiei dintre leziunile agresorului şi ale victimei, anchetatorul va avea posibilitatea evaluării şi
a altor factori conecşi ce pot interveni în legitimitatea răspunsului (atac fără răspuns sau răspuns fără leziuni de
atac), situaţii explicate prin tulburarea psihică produsă de atac. Starea de corespondenţă lezională constituie deci un
element esenţial în aprecierea caracterului material al atacului. La această apreciere va contribui şi concordanţa
dintre instrumentele agresive care vor releva capacitatea lor de a crea un risc pentru viaţă sau sănătate, ca şi
răspunsul la atac cu un acelaşi tip de instrument sau cu un instrument de alt tip, fiecare cu posibilităţi diferite de a
produce un atare risc. Condiţia identităţii de instrumente nu constituie un element întotdeauna probator, spre
deosebire de efectul lezional, indiferent de tipul de instrument agresiv. Atacul cu o armă de foc care, din eroare, nu
nimereşte ţinta (victima) sau, printr-o reprezentare greşită a recunoaşterii ei, produce efecte asupra unei alte
persoane decât victima urmărită justifică răspunsul în apărare cu un alt tip de obiect vulnerant (de exemplu, un
obiect tăios), tot aşa cum victima, căzută împreună cu agresorul cu un cuţit în mână deasupra sa, justifică reacţia de
apărare prin starea de ameninţare psihică, din cauza unei reprezentări greşite a materialităţii atacului, a simulării sale
sau chiar a unei boli mintale a victimei. Prin urmare, periculozitatea pentru viaţă şi/sau sănătate a atacului, materia -
lizat în leziuni, devine mai importantă în atac şi apărare decât identitatea obiectelor agresive. Oricum, un astfel de
obiect trebuie să aibă capacitatea de a crea riscuri pentru victimă.

2. Caracterul direct al atacului, în funcţie de spaţiu, constituie o altă condiţie susceptibilă de o probaţiune
medico-legală. În spaţiu, atacul cu caracter direct constituie o problemă de anchetă, dar condiţia de spaţiu pentru
evaluarea caracterului direct poate decurge şi din datele expertale: astfel, invocarea răspunsului la atac cu o armă

70
albă în condiţiile în care împuşcarea cu o armă de vânătoare, prin dispersia lezională a alicelor, atestă „apărarea” de
la 30 m exclude condiţia de atac direct sub aspectul de spaţiu al legitimei apărări. De asemenea, trebuie luată sub
rezervă riposta la ameninţare sub aspect de spaţiu dacă, de exemplu, uşa unei case în care se afla victima era închisă
sau deschisă. Nu este suficientă reacţia victimei la spargerea uşii sau a ferestrelor cu obiecte contondente, chiar şi
fără producerea unei tulburări psihice, ca fiind aptă să determine un răspuns.

3. Condiţia de imediat care invocă relaţia de timp dintre atac şi apărare obligă, sub aspect penal, ca atacul să
creeze un pericol actual sau pe cale s\ se produc\ (iminent), ceea ce se demonstrează medico-legal prin concordanţa
constatărilor privind data leziunilor (data morţii sau data lovirii) la victimă şi la agresor. Condiţia de imediat obligă
şi la constatarea caracterului real al traumatismului (realitatea traumatismului) ca şi a caracterului său obiectiv prin
realitatea leziunilor la cele două părţi angajate în atac şi apărare.

4. Elementul dezincriminator de atac injust ne trimite, sub aspect medico-legal, la capacitatea victimei de a
înţelege caracterul just sau injust al atacului faţă de care a acţionat. Dacă, de exemplu, atacul vine din partea unui
bolnav mintal despre care victima ştia că este bolnav şi deci iresponsabil, în condiţiile în care nu a avut capacitatea
de a fi putut înlătura un astfel de pericol, legitima apărare se va putea intrica şi cu starea de necesitate. Se va solicita
o evaluare psihiatrico-legală. Dacă victima nu a avut percepţia stării mintale a agresorului, starea de legitimă apărare
îl obligă pe jurist să evalueze caracterul just sau injust al atacului.

5. Atacul trebuie îndreptat asupra persoanei, a vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii şi libertăţii sale. Toate aceste
circumstanţe penale se pot soluţiona prin existenţa variatelor leziuni asupra victimei, dar pentru a justifica un
răspuns în apărare, se vor referi şi asupra periculozităţii lor pentru viaţa şi integritatea psihic\ ale unei persoane
(care, de altfel, se ia în considerare între condiţiile apărării). Se pune însă întrebarea, de lege ferenda: de ce atacul nu
poate fi îndreptat şi asupra bunurilor persoanei care, pentru a fi protejate, fac parte din libertatea sa?

6. Condiţia ca atacul să producă un pericol grav pentru persoană rezultă, cu pertinenţă medico-legală, din
intensitatea atacului, evidenţiată de gravitatea leziunilor, de multitudinea şi topografia lor, precum şi de consecinţele
lor fizice şi psihice, deseori ireparabile. În funcţie de această gravitate se va aprecia şi riposta lezională care poate
duce la pierderea vieţii sau la vătămarea integrităţii corporale şi a sănătăţii agresorului.

Condiţiile penale cerute actului de apărare

Actul de apărare trebuie să îndeplinească anumite condiţii de legitimitate: să fie o ripostă împotriva unei fapte penale
(care priveşte orice persoană ce se apără împotriva unui atac injust), să se exercite asupra agresorului (în situaţia
lovirii unei terţe persoane fiind vorba despre noţiunea de stare de necesitate), apărarea să fie necesară în scopul
respingerii atacului (echivalenţa ripostei cu intensitatea actului), cu mijloace de ripostă de aceeaşi categorie, ultimele
două condiţii implicând o evaluare în funcţie de noua situaţie inclusă în lege (art. 44, al. 21). Astfel, dacă cel în
legitimă apărare nu poate evalua corect pericolul, apare justificat să riposteze cu orice are la îndemână, fiind însă
discutabile, în lumina acestui nou text, riposta, condiţionată de forţa agresorului, intensitatea atacului, mijloacele de
atac (legitimă apărare limitată şi discutabilă în raport cu intensitatea atacului). În acest sens este discutabilă simetria
valorilor negative din conflict, când se va aplica depăşirea legitimei apărări prin tulburarea psihică provocată de
atac:
1. Apărarea se cere a fi îndreptată asupra unei fapte penale, calificarea actului ca fiind de natură penală fiind de
competenţa juristului. Dar conţinutul de faptă penală al răspunsului trebuie, de lege ferenda, să fie lărgit, cât timp
violenţa în creştere prezintă forme foarte variate.
2. Apărarea trebuie precedată de atac, fapt ce devine demonstrabil expertal prin analiza succesiunii leziunilor în
timp la cei doi parteneri (data producerii şi deci vechimea lor, intensitatea reacţiilor vitale şi evoluţia lor, relaţia
dintre reacţiile vitale şi manifestările supravitale etc.).
3. Apărarea se cere să fie îndreptată contra vieţii şi integrităţii corporale a autorului, eroarea asupra persoanei
intricându-se, în cumul, şi cu starea de necesitate. Este legitimă, astfel, apărarea exercitată de un terţ (de exemplu, un
poliţist) în favoarea victimei, în condiţiile de conştiinţă a pericolului, şi nu din răzbunare. Aşa, de exemplu, o
intervenţie chirurgicală justificată pentru o sarcină extrauterină ce confundă o anexită cu sarcina şi duce la o nouă

71
intervenţie, de această dată pentru căutarea locului de implantare a sarcinii reale, şi soldată cu moartea exprimă o
reprezentare greşită, un răspuns la un act care, deşi neviolent şi neculpabil, s-a intricat cu o eroare de fapt.
4. Reacţia de apărare trebuie să apară ca necesară, victima neavând altă posibilitate de evitare a atacului decât
producerea unor leziuni letale sau nonletale agresorului. Necesitatea apărării va rezulta din necesitatea atacului, dar
şi din constrângerea victimei de a acţiona numai în acest mod. Expertiza poate interveni în probaţiunea acestui
element prin cercetarea capacităţii nonvolitive a victimei de a evita atacul, precum şi prin reacţia sa de teamă acută
ori, de ce nu, şi de furie acută, determinate de o ameninţare, în funcţie de circumstanţele atacului. În acest mod,
analiza posibilităţii de a evita atacul merge până la a avea sau nu relevanţă penală (de exemplu, posibilitatea de a
fugi).
5. Caracterul de proporţionalitate a apărării în raport cu gravitatea atacului obligă la cercetarea corespondenţei
sub aspectul gravităţii, al leziunilor la cei doi parteneri, deşi, în realitate, în funcţie de circumstanţe, gradul lor de
gravitate nu poate fi mereu identic, mai ales că nu întotdeauna se relevă şi o echivalenţă (identitate) a mijloacelor
agresive. În atare cazuri de neconcordanţe lezionale, a fortiori, se va pune în discuţie problema depăşirii limitelor
legitimei apărări pe care legea o recunoaşte şi care face ca nu întotdeauna la vătămarea prin atac să se răspundă prin
depăşirea atacului. Legitima apărare putativă exprimă considerarea eronată a victimei ca agresor şi interpretarea
greşită a faptelor sale. Cum legitima apărare înlătură vinovăţia şi priveşte atât subiectul, cât şi latura subiectivă a
instituţiei, o expertiză psihiatrico-legală va evidenţia starea de stres psihic, realitatea sa, rezultată din circumstanţele
concrete ale actului de atac relevate de anchetă. O atare situaţie, de asemenea, poate implica o constrângere psihică
ori de câte ori agresorul va determina, prin intensitatea psihică a forţei de constrângere, un răspuns depăşit (simpla
cădere pe victimă după ameninţarea cu moartea, prezenţa cunoscută a unui atacator agresiv etc.).
6. Depăşirea legitimei apărări (excesul justificat, vis compulsiva) a fost explicată prin teoria constrângerii fizice
şi morale a victimei ce îi paralizează liberul arbitru şi prin teoria ripostei faţă de o acţiune ilicită. La depăşirea
limitelor legitimei apărări prin mijloace inadecvate agresiunii sau printr-o tulburare psihică provocată de atac, în
mod clasic, în acest ultim caz se invocă doar „emoţiile astenice, ca frica sau teroarea, şi nu emoţiile stenice, ca ura şi
mânia” (G. Antoniu) – ceea ce rămâne discutabil prin prisma noilor date ştiinţifice privind reacţia de tulburare
psihică posttraumatică ca reacţie intempestivă, inconştientă, deseori automată, de zdruncinare afectivă acută şi de
scurtcircuitare a răspunsului relaţional.

În ceea ce priveşte depăşirea limitelor atacului, excesul justificat ţine de o tulburare sau o temere faţă de atac,
ceea ce, în termeni ştiinţifici, s-ar putea încadra în „trauma psihică de relaţie”, reprezentând un sindrom de
suprasarcină psihotraumatică, o reacţie la o experienţă de violenţă, reacţie tradusă printr-o stare clinică, de la şocul
psihic (stres psihotraumatic) până la descărcarea automată. Asistăm, în atare circumstanţe, pe care le vom expune
mai jos, la o stare de eliberare, conştientă sau inconştientă, a reacţiei psihice generate de starea de şoc psihic şi de
tensiunea psihică exagerată. Chiar dacă, în general, autoreproducerea stării generatoare de răspuns este dependentă
de intensitatea stimulului (de factorii situaţionali), reacţia de răspuns nu e întotdeauna elaborată, ci, dimpotrivă, mai
frecvent este spontană, ceea ce duce la depăşirea unei scheme personale de răspuns faţă de o situaţie obişnuită,
asistând la o reacţie catastrofică de frică, cu supraîncărcarea psihică şi paralizia posibilităţii de a prelua informaţia
traumatică.
Se poate defini o atare stare de traumatizare psihică drept „o trăire vitală a discrepanţei dintre factorii situaţionali
ameninţători şi posibilităţile individuale de stăpânire, trăire ce produce o zdruncinare acută afectivă, cognitivă şi
volitivă, o scurtcircuitare a unui răspuns relaţional” deplin analizat şi reflectat. Din definiţie rezultă că trauma
psihică e un element declanşator al comportamentului depăşit, element în care trauma produsă de atac este esenţială
şi determinantă cauzal faţă de simptomele (răspunsul psihic) produs.
Răspunsul prin traumă psihică la atac constituie, astfel, o experienţă vitală de discrepanţă între factorii de mediu
(situaţionali) ameninţători şi posibilităţile psihoorganice de stăpânire a lor, de unde un răspuns de efect
psihotraumatic exploziv, cunoscut ştiinţific sub numele de reacţie agresivă sau de ripostă.
Factorii situaţionali generatori pot fi ameninţările asupra vieţii sau integrităţii corporale, intenţionate sau
neintenţionate, ameninţarea vieţii în general, aproape întotdeauna imprevizibile în ceea ce priveşte situaţia de
răspuns, caracterizată prin surprindere, nepregătire şi instantaneitate.
Răspunsul de traumă psihică versus factorul situaţional instantaneu şi neprevăzut declanşează trăiri psihice acute
de răspuns reactiv nereflectat, de apărare primară cu caracter etologic primitiv, de teamă şi frică situaţională, de

72
suprasolicitare emoţională etc., manifestate printr-o simptomatologie acută polimorfă (cognitiv-afectiv-volitivă) care
frecvent depăşeşte stimulul ca răspuns de intensitate.
Sub aspect cognitiv, subiectul percepe deformat atacul, evaluează dificil situaţia agresivă, din cauza stărilor
confuzionale, care, deseori, generează o stare de derealizare a situaţiei create, cu anularea, prin aceasta, a unor
posibilităţi alternative de răspuns. În realitate, se produce o stare de deprivare psihică ce anulează reacţia de
reprezentare corectă a conţinutului şi a consecinţelor faptei declanşate de agentul provocator. Drept urmare, ulterior,
se vor produce şi tulburări de evocare mnezică, împlicând fragmentări mnezice până la amnezia condiţiilor reacţiei
de răspuns (tulburări de memorie „la cald”). Din fragmentarea cognitivă a situaţiei create între agresor şi victimă sub
aspectul perceperii şi evaluării sale decurg deci şi tulburările de memorie situativă ce scapă conştienţei răspunsului.
Din cauza acestui teren de „acţiune minimă şi necontrolată”, victima (ca orice om, în general) acţionează cum îi
spune inima, şi nu cum îi spune raţiunea.
Tulburările afective, ca în orice act uman, stau însă masiv la originea unui atare răspuns depăşit. Se produce o
inundare şi o copleşire cu emoţii negative ce generează o stare de anestezie sau amorţire (numbing) emoţională ce se
află la originea incapacităţii de percepere realistă a situaţiei şi a posibilităţii de a lua unele măsuri de protecţie.
Anestezia emoţională este starea ce determină reacţia de urgenţă cu rolul de a evita această copleşire emoţională,
apărând, astfel, un clivaj între reprezentarea corectă a realităţii şi afectul ce o depăşeşte. Asistăm deci la o depăşire a
anticipării şi reglării afectelor, în funcţie de situaţia creată.
Răspunsul psihic depăşit evoluează, astfel, într-o fază de şoc, de stupor, cu alterarea percepţiei de timp şi spaţiu,
şi o fază de acţiune, de descărcare volitivă necritică. Cu cât vor fi mai puternici factorii situaţionali, cu atât va fi mai
mare posibilitatea reacţiilor acute, automate, deoarece evenimentul agresiv cu caracter de surpriză nu lasă timp de
informare şi acţiune adecvate. Surprinderea victimei în somn, noaptea etc. o pune în postura de a nu se putea opune
traumatizării psihice (agresiunii) decât prin răspunsul instinctual de rapt volitiv de conservare a vieţii.
În analiza unui atare răspuns psihic de reacţie acută relaţională este deci obligatorie analiza expertală a factorilor
de vulnerabilitate ce ţin atât de caracteristicile traumatizării unice sau cumulative (de exemplu, agresiune nocturnă,
cu mulţi agresori, în condiţii de zgomot, ameninţare etc.), cât şi de factorii de răspuns psihic ce merg până la furie şi
rapt, determinate de atac.
În esenţă, criteriologia medico-legală este în măsură, în sprijinul dovedirii legitimei apărări, să-i confere un
conţinut epistemic de adevăr judiciar, în condiţiile în care se va solicita analiza concretă a relaţiilor victimă-agresor.
Problema are şi un aspect criminologic, cât timp, deseori, conduita victimei este cuprinsă până la totalitate în
comportamentul agresorului, conduită ce a determinat un răspuns agresiv din partea victimei. Criteriile privind
realitatea traumatismelor şi a leziunilor, intensitatea lor, filiaţia lor în timp şi concordanţa lor la agresor şi victimă
vor fi elemente peremptorii în evaluarea stării penale de legitimă apărare. ~n completarea acestor criterii se vor afla
datele de anchetă privind circumstanţele agresiunii şi ale răspunsului şi, consecutiv, concluzia finală de existenţă sau
nonexistenţă a instituţiei legitimei apărări.

Cauzalitatea medico-legală. Limite, resurse

şi implicaţii în probaţiune
Aprecierea medicală a unui raport de cauzalitate biologică nu este incompatibilă cu punctul de vedere juridic asupra
cauzalităţii. Medicul expert apreciază anumite laturi ale legăturii cauzale, impuse gândirii sale de mişcarea biologică
a materiei, aspectele cauzalităţii în întregime, în raport cu aspectele judiciare, revenindu-i juristului. În cauzalitatea
juridică, privită ca trăsătură a laturii obiective a infracţiunii, se include deci şi cauzalitatea biologică. Nivelul de
abordare a cauzalităţii juridice faţă de cea biologică poate fi exprimat prin faptul că, de exemplu, deşi o tentativă sau
o infracţiune nu poate fi uneori demonstrat\ cauzal sub aspect biologic, plecând însă de la concepţia vieţii ca o relaţie
socială (dreptul la viaţă), ea va avea semnificaţie antisocială şi deci juridică, existând un raport de cauzalitate,
dreptul considerând întotdeauna conduita umană drept cauză, iar rezultatul socialmente periculos drept efect.
Cauzalitatea biologică contribuie deci la aprecierea cauzalităţii juridice, plecând de la studiul interrelaţiei dintre
cauze şi efecte, precum şi al condiţiilor ce intervin în această relaţie, deoarece, dintre multiplii factori intricaţi
într-un efect, medicul îi va izola pe cei cu semnificaţie cauzal-biologică în rezultatul produs şi, prin aceasta, implicit,
cu semnificaţie de conduită antisocială, ilicită.
Plecând de la principiul kantian conform căruia orice eveniment are o cauză determinată, Suppes atrage totuşi
atenţia că ştiinţele biologice (de tip soft) sunt mai degrabă probabilistice decât deterministe, dar că, în relaţia cu
fenomenele întâmplătoare (nepredictibile), un eveniment va fi cauza altui eveniment numai dacă îl preced\ cu

73
certitudine, dacă evenimentul antecedent e cu probabilitate urmat de al doilea şi dacă nu există un al treilea
eveniment care să se interpună. Dar chiar probabilistică, orice cauzalitate implică o succesiune temporală şi
necesitatea selectării cauzelor autentice de pseudocauze. Dacă determinismul pledează pentru o cauzalitate liniară,
univocă cu efectul, fenomenele biologice care recunosc o cauzalitate complexă fac ca un eveniment unic să poată
avea efecte multiple, iar cauze multiple să aibă un efect unic. Nu rareori, între cauzele întâmplătoare şi cele de
necesitate (deterministe) există însă o relaţie de complementaritate.
Aşa cum cauzalitatea juridică este condiţionată de o succesiune în timp între acţiune sau inacţiune şi efect, de
capacitatea sau posibilitatea acţiunii materiale de a genera şi prevedea efectul, precum şi de o poziţie subiectivă faţă
de raportul juridic, şi cauzalitatea biologică va include probleme de rezolvat ce se referă la:
– distincţia leziunilor mortale de cele nemortale;
– distincţia leziunilor sigur şi direct mortale (în afara posibilităţilor de tratament actual) de cele condiţionat mortale
(mortale prin complicaţii, prin lipsa solicitării ajutorului medical sau prin acordarea unui ajutor necalificat);
– stabilirea ponderii unor cauze concuratoare în determinismul morţii.

Cauzalitatea comportă deci o abordare specifică, în raport cu domeniul de cercetare. Leziunile de violenţă, din
punct de vedere biologic, pot fi direct sau indirect mortale. Va fi vorba despre cauze directe ale morţii ori de câte ori
leziunea afectează organele vitale. Va fi vorba despre cauze indirecte ale morţii ori de câte ori între traumatism şi
moarte se interpun complicaţii legate de cauza iniţială sau de alte condiţii biologice care agravează efectele cauzei
iniţiale, cum ar fi complicaţiile infecţioase, calitatea asistenţei medicale, premorbiditatea, reactivitatea etc.
(cauzalitate relativă sau complicată).
O astfel de apreciere a cauzalităţii biologice orientează de la început juristul în stabilirea pericolului faptei
incriminate.
Un aspect particular în cauzalitatea biologică este reactivitatea organismului, care poate condiţiona reacţii
disproporţionate, paradoxale la agenţii externi banali şi care trebuie afirmată în cursul expertizei prin discuţia
cauzalităţii biologice. Reactivitatea poate transforma o leziune nemortală într-o leziune mortală cu relaţie cauzală,
condiţionat mortală, de aceea, sub aspect medico-biologic, o privire univocă asupra aspectelor cauzalităţii este
inerentă.
S-a arătat că abordarea cauzalităţii implică raportarea la nivelul de mişcare a materiei, la domeniul de cercetare.
Dar medicina legală, disciplină de graniţă prin excelenţă, are sarcina de a corela punctele de vedere cauzale din
două domenii de activitate, în scopul de a desfiinţa graniţele dintre acestea şi de a oferi o perspectivă clară, integrală
asupra unui raport cauzal biosocial.
Abordarea cauzalităţii în raport cu domeniul de cercetare este justificată şi de faptul că, pe cât este mai
complicată forma de mişcare a materiei, pe atât este mai complex caracterul relaţiilor cauză-efect. În acest context,
preocuparea pentru dezvăluirea relaţiilor cauzale, desprinderea cauzei principale din multiplele cauze ce acţionează
concomitent sau în interacţiune sau din contextul de condiţii, distingerea raporturilor cauzale esenţiale de cele
neesenţiale, conform unor aprecieri legice de cauzalitate comune medicinei şi biologiei, relevă criterii de succesiune,
necesitate, constanţă şi eficienţă a genezei efectului de către cauză. A admite un principiu de cauzalitate universal
valabil ar însemna să estompăm dezvăluirea cauzelor reale ale fenomenului, care se manifestă specific. În biologie,
studiul cauzei se impune ca un proces complex, în care cercetarea se face plecând de la analiza efectelor. De aceea,
prin abordarea cauzalităţii, noi simplificăm frecvent legăturile cauzale multilaterale dintre fenomene, izolând din
aceste conexiuni laturile diferit responsabile de efectul produs şi accesibile unui studiu detaliat.
Sub aspect juridic (Bulai et al., 1994), legătura cauzală este un element al infracţiunii prin relaţia dintre o acţiune
ori o inacţiune şi urmările ei. Fără legătură cauzală nu s-ar putea realiza unitatea dintre toate elementele laturii
obiective a infracţiunii, atât materiale, cât şi formale, unde legătura cauzală rezultă din săvârşirea faptei ex re. Altfel
spus, legătura cauzală conferă relevanţă juridică infracţiunii prin obligaţia de a cerceta toate împrejurările faptei,
precum şi contribuţia lor la rezultatul produs.
În drept se discută aportul teoriilor moniste (a cauzei eficiente, a cauzei proxime sau a cauzei adecvate), precum
şi al teoriilor pluraliste (a echivalenţei condiţiilor, a condiţiei sine qua non şi a condiţiei necesare) în explicarea şi
înţelegerea ştiinţifică a legăturii de cauzalitate. Indiferent de argumentele pentru una sau alta dintre teorii, în vederea
stabilirii ştiinţifice a legăturii de cauzalitate, se cer a fi explorate, în prealabil, premisele sale, şi anume:
– numai fapta umană ca act de voinţă liberă cu urmări socialmente periculoase poate fi cauză;
– fapta umană conştientă ia forma unei acţiuni sau inacţiuni la care subiectul era obligat;
– cauza umană se impune a fi distinsă de împrejurările (condiţiile) care pot accelera, frâna sau înlesni acţiunea
cauzei şi care pot fi deci anterioare faptei (starea de premorbiditate sau de ebrietate), concomitente faptei
(abandonarea victimei sau atitudinea ei faţă de faptă) ori posterioare faptei şi cauzei sale (complicaţia unei

74
 leziuni). Unele condiţii pot da eficienţa cauzei prin atitudinea medicală faţă de caz (nediagnosticarea corectă,
tratamentul inadecvat etc.), după cum altele diminuează eficienţa cauzei (asistenţa medicală corectă);
– legătura cauzală, în realitatea ei, obligă la efectuarea unei distincţii între contribuţiile esenţiale (necesare) [i cele
favorizante în rezultatul produs;
– în sfârşit, nu rareori, se impune şi necesitatea de a cerceta unitatea (simetria) dintre aspectele fizice şi cele psihice
ale unei legături cauzale, ceea ce face ca în stabilirea legăturii cauzale să se ia în considerare, sub aspect juridic,
următoarele elemente: antecedentele elementului cauzal şi rolul fiecărei condiţii ce a preexistat cauzei; legătura
dintre diferitele condiţii, pentru că, de exemplu, fuga din spital, refuzul tratării rănii sau eroarea medicală nu
exclud legătura cauzală; stabilirea aspectelor psihice ale legăturii cauzale prin capacitatea autorului de a fi
cunoscut sau nu împrejurările faptei (cauzei) – de exemplu, în infracţiunile intenţionate, când autorul şi-a dat
seama de urmări, va fi legătură cauzală, deşi fapta este comisă din culpă, în stare de necesitate sau de legitimă
apărare; necesitatea de a determina contribuţiile esenţiale (cauza) şi cele favorizante în rezultatul produs prin
criteriul de acţiune sine qua non şi când condiţiile pot fi echivalente cu cauza numai dacă respect\ acest criteriu
(dacă fără condiţie rezultatul nu s-ar fi produs şi când ea devine cauză a rezultatului).

Sub aspect medico-legal, unele cauze apar ca necesare, repetabile (de exemplu, lezarea cordului, care duce la
moarte), iar altele ca necesare, nerepetabile, doar condiţiile permiţându-i cauzei realizarea efectului. În estimarea
acestei legături neesenţiale, neunivoce, se recurge, de obicei, la legi statistice pentru a determina probabilitatea de
realizare a cauzei.
În sistemele biologice, factorii externi sunt selecţionaţi, amplificaţi sau anulaţi de factorii interni. Cunoaşterea
acestor relaţii este sarcina patogeniei cauzalităţii ce permite admiterea următoarelor tipuri sau niveluri de cauzalitate
medico-legală:
– cauze ce determină direct, necondiţionat efectul;
– cauze ce acţionează numai în anumite condiţii;
– cauze ce sunt anulate de aceste condiţii;
– cauze ce sunt anulate chiar de efect;
– cauze multiple preexistente, simultane sau supraadăugate unor condiţii, când ponderea lor condiţionează efectul
produs.

În virtutea acestor niveluri de cauzalitate, va fi o relaţie cauzală în leziunile sigur şi direct mortale, când o cauză
banală este amplificată de condiţii preexistente.
Altfel spus, nivelurile de cauzalitate implică:
– cauze directe (nemijlocite);
– cauze indirecte (mijlocite), ca în situaţia cauzelor succesive, înconjurate de condiţii;
– cauze concomitente, la rândul lor, asociate sau concurente.

Pentru aprecierea ponderii unei cauze într-un nivel complex de condiţii cauzale, se poate aplica formula lui
Gottstein, conform căreia boala , unde E este cauza eficientă, D, predispoziţia la boală; R, rezistenţa la boală; C n,
cauzele şi condiţiile exogene. De menţionat că, în această formulă, organismul şi mediul apar drept componente ale
cauzei.
Izolarea cauzei de condiţiile care îi creează climatul de desfăşurare este activitatea cea mai dificilă de expertiză,
deoarece, în relaţiile biologice cauză-efect, importanţa condiţiilor este deseori foarte mare. Datorită condiţiilor, o
cauză poate genera efecte variate, după cum un acelaşi efect poate fi generat de cauze diferite. Faptul obligă la
distincţia cauzelor principale şi secundare de condiţiile care facilitează un anumit efect. O atare distinc]ie are o
strânsă relaţie cu cauzalitatea social-juridică, deoarece concură, alături de vinovăţie şi conţinutul infracţiunii, la
stabilirea răspunderii.
Criteriologic, se poate aprecia că, într-un fenomen biologic, cauza va fi întotdeauna factorul fără de care efectul
nu apare, chiar în prezenţa unor condiţii favorabile, deoarece cauza trebuie să imprime întotdeauna efectului biologic
tabloul principal, adică specificul calitativ, să preceadă şi să genereze efectul, adică să aibă un caracter necesar.
Din datele de anchetă rezultă că, în urma unui conflict soldat cu loviri prin mijloace contondente (pumn, picior
etc.) în diferite regiuni ale corpului, inclusiv în abdomen, victima a căzut, după care, la două zile, a fost internat\ în
spital cu diagnosticul de „ocluzie intestinală prin volvulus total”. În copia FO se menţionează că s-a internat pentru
stare generală alterată, greţuri, vărsături incoercibile şi oprirea tranzitului, echimoză palpebrală bilaterală. Se

75
intervine în ziua internării, practicându-se devolvularea intestino-mezenterică. Starea generală fiind gravă, bolnavul
nu poate fi reechilibrat postoperator şi decedează a doua zi după internare.
Din raportul primei autopsii se evidenţiază următoarele leziuni posttraumatice: hematom frontal drept, echimoză
frontală medie, echimoze palpebrale bilaterale, două excoriaţii liniare de 11 cm cu crustă hematică în hipocondrul
stâng, excoriaţie liniară de 8 cm în flancul stâng şi plagă muşcată pe braţul stâng. La autopsia cavităţii abdominale se
menţionează doar aspectul congestiv al anselor intestinale şi lipsa altor leziuni organice. Se conchide că moartea a
fost patologică, fără legătură cauzală cu traumatismul.
La exhumarea cadavrului se constată autoliza totală a organelor interne şi a musculaturii, cu excepţia
tegumentelor, care apar mumifiate, având aspect maroniu şi consistenţă de carton. Reautopsierea cadavrului permite
doar verificarea şi constatarea lipsei oricăror leziuni osoase posttraumatice.

~n concluzie:
1. Moartea lui A.G. s-a datorat unei ocluzii intestinale (volvulus) cu şoc consecutiv.
2. În ceea ce priveşte originea ocluziei intestinale, datele medico-legale pledează pentru o relaţie cauzală cu
traumatismul din antecedente datorită următoarelor aspecte:
a) lipsa unor suferinţe prealabile, aşa cum se atestă în adeverinţa circumscripţiei sanitare teritoriale, precum şi a
unei cauze patologice de volvulus (bridă postoperatorie, bridă congenitală, tumoare etc.);
b) realitatea traumatismului corporal evidenţiat de leziunile corporale externe, îndeosebi de cele ale peretelui
abdominal;
c) filiaţia de simptome în timp, începând imediat după traumatism;
d) concordanţa de sediu între traumatismul abdominal obiectivat prin leziunile peretelui şi complicaţia
intraabdominală (ocluzia intestinală);
e) producerea unei complicaţii grave (ocluzie intestinală) care a impus o intervenţie chirurgicală de necesitate.

În legătura cauzală dintre traumatism şi complicaţia intestinală ce a dus la deces a intervenit şi prezentarea
tardivă la medic (după 36 de ore), într-o stare de deshidratare gravă.

3. Datele medico-legale de mai sus pledează pentru o relaţie cauzală indirectă (secundară) între traumatismul
abdominal relativ minor şi deces, în această relaţie cauzală interpunându-se, cu valoare de condiţie favorizantă,
vârsta şi solicitarea tardivă a asistenţei medicale.
Menţionăm că literatura de specialitate relevă existenţa unor astfel de complicaţii după traumatismele
abdominale.
N.T. a decedat din cauza unui şoc posttransfuzional prin administrare de sânge heterogrup (sânge AII administrat
unei bolnave cu grupa 01) în urma unei erori de administrare.
Deşi datele dosarului sunt incomplete în ceea ce priveşte evenimentul care a declanşat eroarea, pe baza
elementelor conţinute în FO şi celelalte documente medicale, se poate preciza: anestezia şi reanimarea pe masa de
operaţie şi postoperator îi revin ca responsabilitate medicului anestezist. Conform instrucţiunilor MS (norme
generale de organizare şi funcţionare a unităţilor sanitare), medicul de anestezie-terapie intensivă „răspunde de
calitatea anesteziilor pe care le efectuează, ca şi de terapia intensivă aplicată”. De asemenea, „terapia de reanimare
intraoperatorie este asigurată de medicul de anestezie”.
Totodat\, punctul de transfuzie şi de recoltare a sângelui face parte din secţia de terapie intensivă, ceea ce lasă loc
interpretării că medicul anestezist are şi responsabilitatea activităţii în acest punct.
În aceste condiţii, medicul anestezist avea obligaţia să facă proba de compatibilitate în sala de operaţie înaintea
intervenţiei, probă care avea şansa descoperirii determinării greşite a grupei de sânge şi, astfel, a evitării accidentului
letal. Din documentele medicale nu rezultă că s-a făcut acest lucru.
Conform art. 80 din instrucţiunile sus-menţionate, asistenta sau sora transfuzoare, pe lângă obligaţia de a
determina grupa sangvină şi proba compatibilităţii pe lamă (care se face în sala de operaţie şi care, în speţă, nu s-a
făcut, probabil nefiind solicitată), are şi obligaţia „de a înregistra în FO rezultatul examenelor efectuate, răspunzând
de completarea lor corectă”.
Din datele dosarului judiciar, determinarea greşită a grupei sangvine s-a făcut fie la recoltarea şi etichetarea
sîngelui în salon (mai probabil), fie la prima determinare a grupei (mai puţin probabil). Numai ancheta poate stabili
cu certitudine la ce nivel s-a produs greşeala. Un alt element agravant al evoluţiei bolnavei spre exitus a fost acela
că, la sesizarea medicilor chirurgi privind suspiciunea de diagnostic de şoc transfuzional, în loc să se procedeze la
noi determinări, bolnava a continuat să primească sânge heterogrup.

76
 Referitor la nexul cauzal al decesului, o asemenea întrebare este în afara oricărei îndoieli medicale – între
transfuzia incompatibilă şi deces nu s-a mai interpus o altă cauză. Intervenţia chirurgicală a fost corect executată,
bolnava nu prezenta stări premorbide sau afecţiuni grave, astfel încât între şocul posttransfuzional şi deces există o
legătură de cauzalitate directă.
Condiţia va fi elementul ce conferă particularităţi suplimentare cauzei, cum ar fi, de exemplu, determinarea
momentului apariţiei efectului. Cauza este deci elementul obligatoriu, hotărâtor, necesar, iar condiţiile sunt
elementele secundare întâmplătoare. Condiţia nu poate niciodată genera izolat efectul. Astfel, va fi legătură cauzală
chiar dac\ nu s-a dat un ajutor medical prompt, calificat sau victima avea o stare fizică precară, deoarece atare factori
cu valoare de condiţie se alătură cauzei iniţiale în producerea efectului biologic şi, mai ales, juridic.
Interrelaţia cauzelor externe şi condiţiilor interne pune expertizei cele mai dificile probleme de cauzalitate
biologică, deoarece, frecvent, o cauză externă nu acţionează la fel asupra diferitelor organisme, iar un efect poate
deveni ulterior cauza unor noi raporturi patologice în organism, condiţionate de factori de mediu intern.
Condiţiile interne pot explica relaţiile cauzale disproporţionate, paradoxale, amânate, prelungite sau aberante, la
cauze externe foarte variate fiind necesar a considera, întotdeauna, ca agent cauzal pe acela ce imprimă efectului
particularităţile sale specifice, chiar dacă acesta acţionează doar în prezenţa unui complex de condiţii.
Absolutizarea rolului cauzei sau a condiţiilor nu este utilă expertizei medico-biologice, deoarece într-un deces,
de exemplu, factorul determinant poate fi terenul (condiţia), iar în alta poate fi numai factorul extern. Mai mult,
medicina legală nu poate aplica mecanic legile biologice la om – entitate biopsihosocială –, făcând abstracţie de
legităţile sociale. De aceea, medicina legală corelează, în punctele sale de vedere biologice asupra cauzei, aspectele
juridice, când apreciază că şi o infracţiune poate fi cauză (faptul că nu i s-a dat ajutor unui nou-născut) sau când
deduce intenţia din caracterul violenţelor. Aprecierea ajută juristul în izolarea cauzelor ce au caracterul unui fapt
ilicit, generator de efecte penale.
Medicina legală afirmă şi rolul cauzelor concuratoare (al concursului de cauze indivizibile) în efectul produs,
atunci când moartea (efectul) se explică prin leziuni multiple, concomitente şi de aceeaşi gravitate. Dacă o vătămare
este suficientă pentru a periclita viaţa unei persoane, ea se va afla în legătură cauzală cu decesul. Este vorba de o
cauză unică, ce produce un efect direct. Dacă o vătămare a fost banală şi nu se află în legătură cauzală cu decesul,
care se datoreaz\ altor cauze patologice, sub aspect biologic, legătura cauzală va lipsi. Dacă însă un bolnav de inimă,
sub influenţa unei emoţii puternice sau a unei loviri banale, face un infarct şi moare, cauza morţii va fi infarctul, iar
agentul extern va avea un rol de condiţie, a cărei semnificaţie trebuie reţinută. Această interpretare medico -legală
este susţinută şi se corelează cu cauzalitatea juridică ce apreciază intenţia şi capacitatea de prevedere ale subiectului
privind desfăşurarea unui raport cauzal. Astfel, lovirea banală a spatelui urmată de ruperea unui anevrism de aortă,
deşi cu raport de cauzalitate biologică, poate înlătura cauzalitatea juridică privind moartea, dar nu şi vătămarea,
atunci când agresorul n-a cunoscut boala victimei şi n-a prevăzut efectul lovirii. Cu alte cuvinte, problema
cauzalităţii biologice este uşor de rezolvat în cazul leziunilor primare sau secundare (a complicaţiilor mortale), dar
este dificil de rezolvat ori de câte ori ponderea condiţiilor este mare în raportul cauzal.
Raportul de cauzalitate biologică poate fi deci direct, ori de câte ori agresiunea duce la moarte fără alte condiţii
sau complicaţii, şi indirect, atunci când cauza primară (agresiunea) declanşează cauze secundare (complicaţii) ce duc
la moarte sau când anumite traumatisme, suprapuse bolilor preexistente, agravează efectul acestora. Pentru a afirma
legătura cauzală în acest ultim caz, trebuie ca agravarea să se constate obiectiv, trauma tismul să fie cert, capabil s\
produc\ o agravare, într-o concordanţă de sediu şi cu filiaţie în timp cu boala agravată.
Unele cazuri ridică probleme de competenţă a specialităţii, care se rezolvă în sensul că expertul nu are calitatea
de a se ocupa de stabilirea intenţiei, a vinovăţiei etc. şi face o aplicare a concepţiilor despre cauzalitate în funcţie de
domeniul de cercetare. Aplicând metoda izolării artificiale a fenomenelor, se deduce rolul expertizei medico-legale
în rezolvarea şi oferirea unor materiale probatorii elementelor infracţiunii, chiar a intenţiei. Se relevă, în plus,
utilitatea colaborării între anchetator şi medicul expert, care îi permite acestuia din urmă să stabilească „caracterul
vătămărilor corporale” în funcţie de multitudinea unor factori ce concur\ cu situaţiile concrete.
Raportul de cauzalitate biologică va lipsi ori de câte ori agentul extern nu are rol de condiţie sau de cauză.
G.M., bolnav de leucemie limfoidă, este lovit uşor cu o piatră în cap, după care, la o lună, decedează.
Autopsia relevă o discretă înfundare a osului parietal, limitată la tăblia externă, de dimensiunile unei monede.
Solicitându-se aprecierea relaţiei cauzale dintre boala cronică şi traumatism, comisia a precizat:
– moartea lui G.M. a fost patologică, fiind cauzată de un puseu acut de leucemie limfatică;
– la data efectuării necropsiei (exhumarea după o lună), nu se poate afirma cu certitudine originea hemoragiei
cerebrale subarahnoidiene ca fiind pricinuită de traumatismul cranian sau de leucemia cronică;

77
– aspectul leziunii osoase permite interpretarea probabilă că originea leziunilor ce au produs hemiplegia a constat
într-un puseu evolutiv în cadrul leucemiei, fapt pentru care pledează fractura localizată la tăblia externă şi
intervalul de timp lung dintre traumatism şi debutul hemiplegiei;
– traumatismul osos cranian, pe fondul bolii cronice a victimei, nu a putut contribui la agravarea evoluţiei bolii şi,
în caz de supravieţuire, el necesită 10-20 de zile pentru consolidare.

Ca regulă generală, va exista un raport de cauzalitate, deci cauza va da aspectul calitativ şi specific efectului, în
raport cu condiţiile (va determina efectul), în următoarele situaţii:
– ori de câte ori cauza acţionează în complexul unor condiţii, dar produce un efect determinant (când condiţiile nu
pot genera izolat efectul). Dar cum intercondiţionarea cauzelor şi a condiţiilor este variată (mişcarea biologică în
continuă reînnoire), aprecierea trebuie să fie concretă, de la caz la caz;
– ori de câte ori efectul se produce tardiv;
– ori de câte ori rezultatul s-ar fi produs şi din alte motive, cum ar fi situaţia în care victima putea să moară dintr -o
altă cauză;
– şi atunci când rezultatul nu s-ar fi produs fără existenţa unor condiţii care accelerează efectul cauzei, condiţii ce
trebuie să aibă însă un caracter obiectiv şi necesar;
– ori de câte ori mai multe cauze (concuratoare) sunt indivizibile în rezultatul produs, chiar dacă acesta a survenit
în timp scurt.

N.S., de 29 de ani, a fost lovit cu pumnul în maxilarul inferior, după care şi-a continuat activitatea, pentru ca la
15 minute să vorbească incoerent, să intre în comă, să fie dus la spital unde se pune diagnosticul de accident cerebral
vascular. După scurt timp decedează. Din datele anchetei rezultă că este vorba despre o singură lovire, uşoară, ce nu
a fost urmată de cădere.
Necropsia nu a relevat nici o urmă de violenţă corporală. La examenul intern se decelează un hematom subdural
care, după îndepărtare, lasă să se observe un anevrism cât o alună, aderent la artera silviană dreaptă.
Expertul conchide că este vorba despre un traumatism banal care prin efect cerebral vibrator şi perturbări
hemodinamice a dus la ruperea unui anevrism, urmat\ de o hemoragie cerebrală.
Comisia a confirmat concluziile, precizând că traumatismul a avut rol declanşator asupra accidentului vascular şi
nu apare ca simplă coincidenţă în determinismul morţii. Mai precizează că o astfel de hemoragie se putea declanşa şi
la o emoţie sau la un efort, iar victima nu prezenta afecţiuni medicale deosebite, care să fie sursa exclusivă a
hemoragiei. Lovirea banală (cauză declanşatoare) a acţionat într-un complex de condiţii (anevrism, stare
premorbidă) şi a facilitat decesul, astfel încât există o legătură de cauzalitate biologică între traumatism şi moarte.
Rezultă deci că, sub aspect biologic, condiţiile au rol de favorizare a cauzei, de realizare a ei, prin transformarea
posibilităţii în realitate, cauză care pare însă a fi determinantă în producerea efectului.
Într-un caz, lovirea capului urmată de orbire a dus la o intervenţie chirurgicală pentru arahnoidită, urmată de
cădere prin tulburările de echilibru postoperatorii; cauza iniţială, cu semnificaţie antisocială, a creat posibilitatea
producerii efectului, iar intervenţia, fapt întâmplător, a permis interpretarea că lovirea, grăbind rezultatul, a devenit
însăşi cauza decesului.
Acelaşi rol de condiţie îl are lipsa de solicitare a ajutorului medical sau calitatea deficitară a asistenţei medicale
în condiţiile unor violenţe şi a unor agenţi ce au provocat decese patologice. După cum, invers, nu este greşit să se
afirme, în cazuri similare, că în condiţiile stării de sănătate a victimei şi nesolicitării ajutorului medical de către
agresor, atare condiţii devin cauza principală a decesului şi, astfel, leziunile devin sigur şi direct mortale.
Deseori, medicul expert nu poate stabili leziunea cauzală şi atunci emite o opinie lăsată la aprecierea
judecătorului. Când o forţă umană, de exemplu, nu putea evita un accident, deces etc., faptul că victimei nu i s -a
acordat ajutor nu apare drept cauză a accidentului, ci este o forţă majoră atât pentru medic, cât şi pentru jurist.
Aprecierea raportului de cauzalitate biologică dă un conţinut superior expertizei medico-legale şi ajută la
calificarea juridică a faptului, contribuind la realizarea justiţiei. Ea îşi îndeplineşte această sarcină plecând de la
examinarea multilaterală, completă şi obiectivă a tuturor împrejurărilor cauzei, inclusiv a raportului de cauzalitate.
Orice abatere de la acest spirit de cercetare ştiinţifică poate îngreuna aflarea adevărului obiectiv şi submina
încrederea în justiţie.
Concordanţa expertizei cu faptele judiciare va face ca situaţiile de înlăturare a ei, din cauza unor erori de
interpretare sau a nedescoperirii unor legături cauzale, să fie din ce în ce mai rare. Medicina legală este o disciplină

78
de graniţă ce studiază interdependenţa cauzei biologice şi celei juridice pentru că organismul este un dat
biopsihosocial, iar cauza acţionează asupra organismului în condiţii diferite.
În cauzalitatea medico-legală, eminamente pragmatică, este necesar deci ca noţiunile să fie precis delimitate şi
statuate. Medicul legist face zilnic o muncă de cercetare cu ajutorul cauzalităţii, atunci când, plecând de la efect,
stabileşte cauzele sale (postdicţie). Mai mult, pe lângă această finalitate imediată a muncii sale, el tinde spre o
predicţie, spre o anticipare a desfăşurării fenomenelor în viitor, când trece, invers, de la cauză la efect şi oferă, prin
aceasta, concluzii prospective.
Probabilitatea ştiinţifică, obiectivă, ce include cauzalitatea, trebuie înţeleasă ca o formă a determinismului ce
poate stimula cercetarea medico-legală. Întâmplarea în ştiinţă devine astfel previzibilă prin cunoaştere, chiar dacă,
frecvent, un eveniment unic produce un efect disproporţionat.
Într-o abordare pragmatică, legată de interpretarea cauzalităţii în practica medico-legală, expertul se va baza deci
pe o concepţie ştiinţific deterministă şi sintetică a cauzalităţii, având în vedere frecvenţa cu care cauzele de ordin
intern se împletesc cu cele de ordin extern (cauze cumulative). Dar în acest context, el va trebui să deosebească
totuşi cauzele principale de cele secundare, cele directe (nemijlocite) de cele indirecte (mijlocite), cauzele
concomitente de cele succesive, concursul de cauze (concomitente, asociativ-cumulate, când fiecare dintre cauze
putea duce la moarte, sau concurente, când cauzele concură în acţiunea lor şi îşi potenţează reciproc efectul). Când
se va analiza efectul produs ca urmare a succesiunii unor cauze, se va avea în vedere ca această înlănţuire să nu fie
întâmplătoare, deoarece, chiar dacă întâmplarea grăbeşte sau întârzie un lanţ cauzal, nu îl determină însă niciodată.
Din motive de prudenţă şi exigenţă ştiinţifică, expertul le va reţine drept legături cauzale sigure, ştiinţifice pe
cele complete şi specifice, unde efectul apare ca o necesitate a cauzei, chiar dacă această cauză specifică include şi
condiţiile sale de desfăşurare. În teoria cauzei complete şi specifice care delimitează cauzalitatea directă, primară,
concludentă şi de netăgăduit se includ atât cauzele primare, cât şi cele secundare, multilaterale şi combinate,
îndepărtate şi apropiate, convergente şi divergente, precum şi condiţiile legate sau nu de cauzele enunţate mai sus. O
astfel de teorie este în măsură să constituie un ghid ştiinţific de concludenţă a probei medico-legale pentru drept.
Într-o astfel de interpretare, inacţiunea poate fi evaluată nu numai juridic, ci şi biologic, ca o cauză ce lasă timp liber
de acţiune altor cauze.
Considerăm că, în medicina legală, cauzalitatea devine mai concretă decât cea juridică, unde intervine
abstractizarea gândirii, care concentrează diversitatea. Este o datorie profesională a expertului nu numai de a corela
cele două moduri de gândire, uneori atât de diferite, ci şi de a afirma tot ceea ce este impus de concretul medical, de
infinitatea aspectelor de manifestare a materiei vii. Numai o astfel de viziune stimulează gândirea creatoare a
expertului şi contribuie la soluţionarea cât mai veridică, mai apropiată de realitate, chiar identică, a cazului studiat.

Rezumat privind cauzalitatea

În sistemele mecanice, fizice şi chimice, influenţa externă în producerea efectului este predominantă şi cauzalitatea e
deschisă.
În sistemele vii, legătura cauză-efect nu mai depinde predominant de intensitatea agenţilor externi. Aici, factorii
interni au prioritate în determinarea efectului şi cauzalitatea este autoreglatorie (prin reacţie de feedback, efectul
atenuează, amplifică sau amână cauza).
În sistemele vii, factorii interni: 1. triază factorii externi conform condiţiilor interne; 2. au forţă de reacţie, uneori
independentă.
Prin acţiunea factorilor interni, efectul este: 1. prelungit; 2. suspendat; 3. amânat; 4. disproporţionat; 5. paradoxal
(de exemplu, reactivitatea).
Cauzalitatea oscilează între improbabil (0) şi necesitate (100%): 1. în cauzalitatea necesară, factorul extern
reduce la 0 acţiunea factorilor interni (de exemplu, decapitarea de către tren); 2. în cauzalitatea improbabilă, factorii
interni reduc la 0 acţiunea factorilor externi (de exemplu, o plagă netratată, care nu se infectează, nu se complică
etc).
Necesitatea cauzală este: 1. absolută (de exemplu, secţionarea carotidelor duce la moarte); 2. probabilă (de
exemplu, peritonita nu duce întotdeauna la deces).
Acţiunea cauzelor externe şi cea a cauzelor interne se împletesc în funcţie de anumite condiţii în producerea unui
efect.
Cauza este actul ce întruneşte caracteristici de succesiune şi necesitate. Ea determină constanţa, eficienţa,
obligativitatea, precum şi tabloul principal, specific, calitativ (cu cât mişcarea materiei este mai complexă, cu atât

79
cauza e mai complicată), care are capacitatea de a produce moartea, indiferent de premorbiditate, solicitarea
asistenţei medicale, calitatea ei etc.
Cauza se deduce, de regulă, din cercetarea efectului.
Condiţia este fenomenul care face ca: 1. aceeaşi cauză să aibă efecte variabile (în funcţie de organism); 2. acelaşi
efect să fie consecutiv unor cauze diferite. Condiţia imprimă efectului particularităţi suplimentare, cum ar fi
momentul producerii lui, aspectul variabil de la caz la caz etc.
Condiţiile pot fi preexistente, simultane sau subsecvente cauzei. Cu cât domeniul de mişcare a materiei este mai
complex, cu atât rolul condiţiilor e mai important. Dificultatea evaluării cauzalităţii în sistemele vii decurge din
dificultatea deosebirii cauzei de condiţii. În unele situaţii, condiţiile pot deveni cauză (cauzalitate condiţionată), iar
efectul, determinat de condiţii, şi nu de cauză, devine, astfel, întâmplător.
Interferenţa cauză-condiţii obligă la abordarea concretă, specifică a cauzalităţii.
Plecând de la regulile logicii ştiinţifice (epistemologiei) în stabilirea adevărului (Şcoala mihăileană din ţară
afirma încă din secolul al XVIII-lea că o ştiinţă fără epistemologie este ca o casă fără ferestre), autorii consideră
raportul de cauzalitate ca un epifenomen al evidenţelor medico-legale ce implică o abordare multidisciplinară, biolo-
gică şi juridică. Aceasta deoarece, dacă „domeniul fizic este omogen, cel biologic e neomogen”. Nevoia de a stabili
adevărul ştiinţific medico-legal ca o corespondenţă între realitatea faptelor petrecute şi reprezentarea lor mintală
impune un model de cauzalitate bazat pe reconstituirea faptelor cu ajutorul matricelor epistemice medico-legale care
includ natura leziunilor şi organul interesat (cauze exogene şi/sau endogene), momentul intervenţiei unui factor de
violenţă (cauze predispozante, favorizante sau declanşatoare), aptitudinea agenţilor vulneranţi de a genera efecte
(cauze esenţiale sau neesenţiale), modul lor de acţiune (cauze imediate sau mediate), numărul leziunilor (unice,
multiple sau concuratoare), valoarea lor cauzală (cauze principale sau complementare), desfăşurarea lor în timp
(cauze permanente sau episodice) şi puterea lor de a genera efecte (cauze eficiente sau ineficiente).
În acest sens, autorii reduc şi sistematizează cauzalitatea la următorul model epistemic medico-legal:
a) cauzalitatea primară (directă, nemijlocită, esenţială, univocă, necesară, suficientă, absolută, permanentă,
imediată, eficientă, liniară, principală, dominantă, deterministă şi apodictică), în raport cu care, întotdeauna,
aceiaşi agenţi vulneranţi generează aceleaşi efecte. În acest tip de cauzalitate, cauza are rol major în efectul
produs (de exemplu, în omorul simplu calificat);
b) cauzalitatea secundară (indirectă) mijlocită de factori interni (ca premorbiditatea), externi (precum calitatea
asistenţei medicale) ori de factori mic[ti (cauzalitate neesenţială, neunivocă, condiţionată, insuficientă, relativă,
complementară, multiplă, recesivă, episodică, probabilă, putând fi previzibilă sau imprevizibilă), în care
condiţiile patologice predispozante, favorizante sau declanşatoare amplifică sau transformă o cauză potenţială
într-una actuală. În acest tip de cauzalitate, condiţia are rol major în efectul produs. De exemplu, leziunile
cauzatoare de moarte;
c) cauzalitatea concuratoare de cauze de tip concomitent, asociate sau succesive (preexistente sau subsecvente),
cauzalitate plurivocă, codominantă şi aleatorie, în care multipli factori (patologici şi violenţi), cu o pondere
cauzală egală, se reflectă în efectul produs.

Modelul produs ia în considerare rolul cauzelor şi mai ales al condiţiilor, a căror pondere creşte în biologie şi
face ca un răspuns la agresiune să nu fie întotdeauna necesar, suficient şi succesiv, ci deseori disproporţionat,
amânat, suspendat sau chiar paradoxal. Condiţia este aceea care face ca, în biologie, o cauză să aibă efecte variabile.
Modelul propus facilitează disjungerea cauzelor de condiţii, deoarece, cum afirma Suppes, în natură, legile
fundamentale sunt mai degrabă probabile decât deterministe.
Cauzalitatea medico-legală rezultă material şi conceptual din cauzalitatea biologică şi cea social-juridică. Ea
ţine cont de rolul efectului şi al condiţiilor în biologie şi, de asemenea, de semnificaţia socială a acţiunilor umane în
drept (de exemplu, dolum ex re: lovirea uşoară a capului ce duce la moarte). Dacă, în drept, condiţia devine cauză
(de exemplu, lovirea uşoară a unui bolnav urmată de exitus), lovirea (cauza cu semnificaţie antisocială) a unui
bolnav (premorbiditatea având rol de condiţie biologică) evocă şi cauzalitatea medico-legală.
Deducerea cauzei din cercetarea efectului şi separarea sa de condiţiile care îi creează climat de acţiune devin
problema practică cea mai importantă a cauzalităţii medico-legale.
Interferenţa cauzei cu condiţiile realizează următoarele tipuri de cauzalităţi:

A. Cauzalitatea: 1. principală (primară), directă, nemijlocită, necesară şi suficientă (de exemplu, zdrobirea
capului duce la moarte); 2. secundară, indirectă şi mijlocită de condiţii (de exemplu, complicaţii consecutive

80
traumatismului, de tip inflamator, distrofic, circulator – tromboze sau infarcte – sau productiv ca aderenţe ori mixte,
care duc la moarte. Condiţiile cauzalităţii secundare şi necondiţionate se referă la:
– realitatea traumatismului;
– intensitatea traumatismului (aptitudinea sa de a produce efecte);
– filiaţia de simptome;
– absenţa bolii înaintea traumatismului;
– concordanţa de sediu (uneori, şi de la caz la caz).

B. Cauzalitate: 1. directă (nemijlocită) – în cauzalitatea directă, un tratament greşit nu întrerupe legătura cauzală;
2. indirectă – mijlocită de factori: a) interni (premorbiditate); b) externi (lipsa ajutorului medical); c) micşti
(reactivitatea şi calitatea tratamentului) – condiţiile cauzalităţii indirecte (agravate) sau condiţionate se referă la:
– realitatea vătămării;
– constatarea obiectivă a agravării;
– aptitudinea vătămării de a agrava;
– concordanţa de sediu;
– continuitatea în timp.

În cauzalitatea condiţionată intervin condiţii defavorabile sau, alteori, favorabile, fără de care cauza nu ar fi
acţionat. Condiţia concură deci la acţiunea cauzei. În teoria relevanţei privind cauzalitatea, nu are relevanţă dacă, de
exemplu, spitalul în care e internată victima ia foc, pentru că există deja o cauză ex ante.

C. Cauzalitate: 1. concuratoare, când acţionează cauze legale, concomitente, de aceeaşi gravitate; 2. succesivă: a)
preexistentă; b) subsecventă, când acţionează leziuni de gravitate diferită şi în timp; 3. asociată, când acţionează
leziuni multiple, de gravitate diferită, dar concomitente – în toate situaţiile, cauzele se manifestă în rezultatul produs.

D. Cauzalitate: 1. esenţială (cauza are un rol major); 2. neesenţială (condiţiile au rol major).

E. Cauzalitate: 1. univocă (necesară şi suficientă); 2. neunivocă (probabilă şi estimabilă statistic), care, la rândul
ei, poate fi: a) previzibilă (statistic); b) imprevizibilă (întâmplătoare).

F. Cauzalitate imediată şi mediată.

Sub aspect medico-legal şi juridic, se impun următoarele paradigme:

– legătura cauzală este un element obiectiv al infracţiunii şi nu are nici o legătură cu vinovăţia;
– în legătura cauzală nu interesează timpul scurs pentru ca acţiunea cauzei să producă efectul;
– condiţiile concură la acţiunea cauzei, ceea ce permite elaborarea unei cauzalităţi necondiţionate (directă,
imediată), unde condiţiile nu au nici un rol, şi a unei cauzalităţi condiţionate (unde cauza nu acţionează fără
condiţii);
– în evaluarea legăturii cauzale au un rol şi relaţia victimă-agresor, agentul vulnerant utilizat, locul producerii
faptei etc., de aceea, pentru a se afirma o legătură cauzală directă, este necesar ca: evenimentul să preceadă cu
certitudine efectul; între cauză şi efect să nu se interpună nici un alt eveniment (nici o altă condiţie); ori de câte
ori cauza acţionează într-un complex de condiţii, ea trebuie să producă un efect determinat, chiar dacă acesta este
tardiv, iar în situaţia cauzelor concuratoare (egale ca pondere în efectul produs), ele să fie indivizibile în acest
efect;
– deci cauza precedă şi determină, pe când condiţia favorizează, potenţează, agravează sau frânează acţiunea
cauzei;
– există un raport de cauzalitate directă, primară, necondiţionată ori de câte ori cauza generează în mod direct
efectul;
– există un raport de cauzalitate directă, dar secundară ori de câte ori cauza generează tardiv efectul;
– există un raport de cauzalitate indirectă, condiţionată atunci când cauza acţionează într-un complex de condiţii;
– există un raport de cauzalitate indirectă, necondiţionată când efectul nu s-ar fi produs fără existenţa unor condiţii;
– există un raport de cauzalitate de diferite grade şi atunci când condiţiile modifică acţiunea cauzei, producând
efecte paradoxale, amânate sau disproporţionate;

81
– există un raport de cauzalitate concuratoare când mai multe cauze de pondere egală se manifestă în rezultatul
produs;
– nu există un raport de cauzalitate atunci când agentul extern nu are rol de cauză sau condiţie.

82
 CAPITOLUL XIV

Expertiza medico-legală a vătămărilor

corporale

Prin art. 180-182, Codul penal incriminează vătămările corporale ce se delimitează în gravitatea lor după un
criteriu medical. În art. 180 se incriminează lovirea sau alte violenţe (lovirea simplă) ce au o formă agravată dacă
vătămarea corporală necesită până la 20 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Vătămările corporale ce necesită între 20 şi 60 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare caracterizează
vătămarea propriu-zisă.
Vătămările ce necesită drept circumstanţe peste 60 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare sau produc
pierderea unui simţ ori a unui organ, pierderea funcţiei lor, o infirmitate fizică ori psihică permanentă, un avort (care
în situaţia declanşării unei naşteri premature va fi calificat drept o punere în primejdie a vieţii), sluţirea ori pun în
primejdie viaţa caracterizează vătămarea corporală gravă.
Prin infirmitate fizică sau psihică se va înţelege o modificare corporală raportată la normalitatea celorlalţi
oameni, dar şi la persoana proprie, şi care este permanentă.
Sluţirea implică, de asemenea, caracterul său permanent, definitiv (nu se regenerează ţesutul sau organul),
indiferent ce parte corporală priveşte (faţă ori picioare), şi implică chiar şi o proteză corporală care nu disculpă,
deoarece nici aceasta nu reprezintă o regenerare pe cale naturală.
Menţionăm că punerea în primejdie a vieţii este, în realitate, o preterintenţie, ca şi în celelalte circumstanţe, deci
o intenţie depăşită în care se incriminează intenţia de a lovi şi punerea în primejdie a vieţii, dacă autorul nu a
acceptat şi nu a urmărit acest rezultat. Practica judiciară incriminează crearea unui pericol grav şi imediat pentru
viaţă, care, fără o intervenţie medicală promptă, ar fi dus la moarte. Prin urmare, această infracţiune nu se identifică
automat cu tentativa de omor, cât timp autorul nu a avut intenţia de a omorî. Aşadar, numai latura obiectivă
delimitează aceste două infracţiuni. Cu alte cuvinte, punerea în primejdie a vieţii se referă la crearea posibilităţilor
reale şi concrete ale riscului morţii, pentru că, altfel, dacă autorul a urmărit şi a acceptat rezultatul, va fi un omor.
Sub alt aspect al incriminării, dacă lovirea a dus la moarte, se incriminează leziunea cauzatoare de moarte (art. 183,
C.p.) ca preterintenţie, ori de câte ori autorul a prevăzut rezultatul mai grav, dar a crezut uşuratic că nu se va produce
(uşurinţa) sau nu a prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. De asemenea, situaţia este similară
înlesnirii sinuciderii şi determinării la suicid (art. 179, C.p.), când, deşi sinuciderea e rezultatul acţiunii
sinucigaşului, dacă ea a avut loc, se pedepseşte doar înlesnirea, chiar dacă această infracţiune este mai gravă când
înlesnirea sau determinarea priveşte un copil sau o persoană bolnavă. În cazul în care autorul, prin leziunile produse,
a avut intenţia de a ucide, dar victima supravieţuieşte va fi o tentativă de omor.
Vătămarea corporală din culpă se întâlneşte în diferite profesiuni şi se pedepseşte prin imprudenţa profesională
suplimentară pe care o implică o profesiune. Această infracţiune se referă doar la prevederile art. 180-182, când ea
devine o agravantă a lor, aşa
cum şi leziunea cauzatoare de moarte se limitează doar la faptele din art. 180-182 ce au dus la moarte (de exemplu,
lovirea urmată de cădere ce `nvederează legătura cauzală dintre ele).
Legea incriminează şi punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji, precum şi lăsarea fără
ajutor sau neanunţarea unei autorităţi competente pentru a salva o persoană ce este găsită într-o stare ce-i pune în
primejdie viaţa ori sănătatea, şi nu se poate salva.
Legea incriminează, separat de vătămările corporale, încăierarea (rixul) ca act per se, alături de consecinţele sale
(vătămări corporale sau chiar omor). Incriminarea per se este justificată de riscul mai mare de agresiune în atare
circumstanţe, precum şi de dificultatea judiciară de a identifica autorii. În cadrul aceloraşi infracţiuni ce ating

83
convieţuirea socială, alături de rix sau încăierare se mai incriminează profanarea de cadavre şi morminte,
răspândirea unor materiale obscene (confecţionarea sau deţinerea în vederea răspândirii lor), vagabondajul (în
condiţiile în care autorul e capabil de muncă), cerşetoria şi prostituţia (întreţinerea de relaţii sexuale în scopul
procurării mijloacelor de existenţă) şi proxenetismul (obţinerea de foloase de pe urma prostituţiei sau a recrutării de
prostituate).
Legea incriminează şi unele infracţiuni ce aduc atingere sănătăţii publice, cum ar fi nerespectarea măsurilor
privind bolile contagioase, contaminarea venerică şi, recent, contaminarea cu virusul HIV/SIDA (când obligaţia de
tratament operează ca o măsură de siguranţă), infectarea apei, traficul de stupefiante şi falsificarea de alimente.
Punerea în primejdie a dezvoltării fizice, mintale sau morale a copiilor de către părinţi constituie o infracţiune
contra vieţii de familie, dar când se soldează cu leziuni corporale, ca în cazul sindromului Tardieu-Silverman
(Tardieu a fost medic legist [i a cerut pentru prima dată în Franţa incriminarea separată a acestui sindrom), va
constitui şi o vătămare corporală, deci un cumul de infracţiuni.
Este de reţinut tendinţa legislaţiei din dreptul comparat ca abandonarea unui minor sau a unei persoane
incapabile, a unui nou-născut, precum şi neacordarea ajutorului unei persoane în pericol să fie incriminate ca
răspundere obiectivă în care se exclude dovedirea culpei.

Obiectul infracţiunilor de vătămare corporală implic\ rezolvarea urm\toarelor aspecte:

1. Stabilirea realităţii vătămării (diagnosticul pozitiv), care clasifică aceste infracţiuni în funcţie de gravitatea
lor, după un criteriu exclusiv medical: timpul de îngrijire medicală pentru vindecare – nu se poate stabili un barem al
leziunilor corporale ce intră în cele trei tipuri de vătămări corporale, deoarece acestea se evaluează după criterii strict
medicale – de exemplu, o leziune ce ar necesita şase-şapte zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, la un diabetic,
poate ajunge la 25-30 de zile, iar alteori o leziune banală se poate infecta şi complica şi, astfel, creşte durata de
îngrijiri medicale. Atare leziuni se produc prin toţi agenţii vulneranţi analizaţi anterior (mecanici, fizici, chimici,
biologici şi chiar şi psihici, ca, de exemplu, spaima produsă unui bolnav de inimă sau fugărirea unui bolnav ce cade).
Oricum, în loviri se încadrează, de regulă, atare leziuni cutanate benigne (excoriaţii, echimoze, plăgi), în vătămări se
vor încadra leziunile organelor interne necomplicate, iar în vătămările grave, leziunile organelor interne complicate.
Menţionăm că o astfel de enumerare are o valoare cu totul relativă. Mai importante sub aspect practic sunt regulile
de urmat pentru a stabili diagnosticul de leziune corporală heteroagresivă, ce implică:
– o descriere minuţioasă a tuturor particularităţilor leziunii (după semiologia medico-legală, şi anume, margini,
dimensiuni, formă etc.), din care se va deduce obiectul ce le-a produs (care trebuie să fie concordant cu datele
anamnestice declarate de victimă sau martori). La bolnavul internat în prealabil în spital, în caz de agresiuni
corporale, această descriere amănunţită îi revine medicului curant;
– investigaţii complementare, ce trebuie de la început să arate că sub o leziune cutanată nu se află, de exemplu, o
fractură (acest examen neglijat poate creşte durata de vindecare, dar din vina expertului);
– urmărirea bolnavului pentru a surprinde la timp eventualele complicaţii, fapt ce trebuie să se reflecte în tipul de
certificat medico-legal eliberat: certificat iniţial (de evaluare ideală şi iniţială a timpului de îngrijire medicală),
certificat de urmărire (ce va duce la prelungirea timpului de îngrijiri medicale în caz că vor apărea complicaţii) şi
certificat final (când leziunea s-a vindecat, cu sau fără sechele).

Diagnosticul pozitiv de leziune nu se poate definitiva fără a face un diagnostic diferenţial cu:
– agravarea unor stări premorbide şi a unor boli (de exemplu, producerea infarctului miocardic la un coronarian,
perforarea unui ulcer la un bolnav cu ulcer gastric sau duodenal);
– crearea unor boli prin traumatisme (boli ex novo) care până atunci nu existau (de exemplu, o epilepsie, o boală de
tiroidă, o pneumonie, un diabet zaharat sau un diabet insipid, chiar şi un cancer etc.), care implică, pentru
certitudine expertală, întrunirea a şase criterii: inexistenţa bolii înainte de traumatism, realitatea traumatismului,
intensitatea traumatismului, concordanţa de sediu a traumatismului cu organul afectat, filiaţia de simptome şi, în
final, şi din toate acestea, realitatea bolii posttraumatice;
– simularea ca situaţie de creare a unor leziuni sau simptome, într-un scop conştient de a induce în eroare şi, astfel,
urmărind un avantaj material, care se diferenţiază de simulările inconştiente din cadrul diferitelor boli psihice sau
chiar organice (patomimie). Simulările pot lua forma automutilărilor caracterizate, pe lângă criteriile
sus-menţionate, şi de accesibilitatea subiectului la leziune, multitudinea leziunilor (ca orice leziune
autoprovocată) şi apariţia lor în microgrupuri de subiecţi (contagiunea psihică pentru ele). Pot lua şi forma
simulării unei boli sau tulburări morbide (de exemplu, de comă-like, un mutism psihogenetic şi achinezic, un

84
 diabet, o boală de rinichi, un icter, un ulcer etc.) şi, de asemenea, pot lua forma exagerării unei leziuni existente
sau a perseverării într-o suferinţă la care, după vindecare, subiectul nu mai avea dreptul (metasimulare);
– disimularea este ascunderea unei leziuni sau boli, în mod conştient, în scopul de a induce în eroare şi a obţine un
avantaj pe care boala îl contraindica. În dovedirea acestor simulări sunt important de respectat două reguli: a
considera acuza reală şi a căuta să o confirme ca pe orice suferinţă sau boală şi numai în cazul neconfirmării sale
să se procedeze la afirmarea simulării. Prin urmare, până să fie considerat bolnavul de rea-credinţă, el trebuie
considerat de bună-credinţă.
– Simularea bolilor psihice ridică probleme dificile de expertiză pentru cei neavizaţi, deoarece unele stări psihice
se simulează cu dificultate şi, ca atare, se descoperă numai cu competenţă expertală, deşi, uneori, simularea a
ceea ce deja există se face mult mai uşor (de exemplu, oligofrenia). Se pot însă simula cu uşurinţă falsele atentate
la pudoare (ca, de exemplu, simularea unui viol) sau sindromul Munchausen (simularea unor boli pentru a induce
intervenţii chirurgicale repetate, care, uneori, pot merge până la simularea unei morţi aparente – ca aceea a morţii
prin înec a lui Tom Sawer din romanul lui Mark Twain).

2. Felul (tipul) vătămării implică evaluarea medico-legală de completare legală a semnificaţiei penale a
leziunilor precis enunţate de art. 182. Astfel:
– pierderea unui organ sau a funcţiei unui organ obligă la definirea organului ca deţinând o funcţie vitală sau utilă
vieţii, chiar dacă este vorba despre un organ înlocuibil printr-o proteză sau prin transplant (ochi, rinichi).
Pierderea funcţiei nu echivalează şi cu pierderea anatomică a organului;
– infirmitatea este inferioritatea fizică ori psihică, în urma unui traumatism, cum ar fi pierderea unui membru, ochi,
segment de calotă craniană, producerea unei boli traumatice etc.;
– sluţirea constituie o schimbare a înfăţişării native a persoanei, indiferent dacă este la faţă sau la un alt segment
corporal (de exemplu, cicatricele după arsura membrelor inferioare la o persoană de sex feminin – fig. 50);
Fig. 50. Prejudiciu estetic nazal definitiv (muşcare de nas)

– punerea în primejdie a vieţii constituie un pericol creat pentru viaţă la data agresiunii şi prin ea însăşi, şi nu prin
durata complicaţiilor, prin rezultatul tratamentului etc.;
– avortul posttraumatic se va rezolva în evaluarea certitudinii gravităţii sale prin şase criterii cunoscute (realitatea
sarcinii, realitatea avortului, realitatea traumatismului, intensitatea sa, concordanţa de sediu şi filiaţia de
simptome).
3. Data leziunilor (data producerii lor obligă la diferenţierea leziunilor recente de cele vechi, existând tendinţa ca
unele leziuni vechi să fie puse pe seama unor leziuni recente sau invers, unele leziuni noi pe seama unor
traumatisme vechi), aşa cum există tendinţa de a pune unele leziuni patologice (de exemplu, o fractură patologică)
pe seama unui traumatism.
4. Gravitatea leziunilor decurge din numărul de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare impus de leziune, din
complicaţiile eventuale, din agravarea unor boli preexistente sau din crearea unor boli organice. Gravitatea leziunilor
obligă la respectarea câtorva reguli de evaluare a timpului de îngrijiri medicale, ideal în certificatul iniţial şi real în
certificatul final. Pentru a avea un caracter exclusiv obiectiv de evaluare, aceasta se va baza pe criterii morfologice
(tipul, localizarea, gravitatea leziunilor etc.), pe criterii funcţionale (gradul de afectare a funcţiei unui ţesut sau
organ) şi, evident, pe criterii terapeutice (numărul real de zile de tratament indicat de medic, indiferent de tipul
tratamentului, până la vindecarea cu sau fără sechele). Expertul are în vedere faptul că timpul de îngrijire medicală
se poate prelungi atât din vina victimei (nu se prezintă la timp pentru efectuarea tratamentului, nu respectă
tratamentul etc.), cât şi din cauza erorilor de tratament, când va evalua, în final, timpul ideal de tratament (dacă nu
s-ar fi interpus aceste situaţii) şi timpul real de tratament (impus de respectivele situaţii). Tot astfel, dacă leziunea
traumatică se va suprapune unui fond patologic, se va evalua timpul ideal dacă leziunea s-ar fi produs pe un organ
sănătos şi timpul real dat de suprapunerea leziunii cu un organ bolnav, diferenţa de zile dintre ele reprezentând
ponderea organului bolnav în prelungirea timpului de îngrijire medicală pentru vindecare. Gravitatea leziunii
decurge şi din alte prejudicii civile sau morale create de faptul penal, cum ar fi incapacităţile de muncă temporare
(totale sau parţiale) şi definitive (parţiale sau totale), ca şi prejudiciile de agrement, relaxare, depresiune morală şi
suicid, care, prin ricoşeu, se pot întoarce asupra autorului faptei.

Latura obiectivă a infracţiunilor de vătămare corporală implică rezolvarea următoarelor probleme:

85
 1. Obiectul ce a produs leziunea (cauza sau etiologia leziunilor) se stabileşte conform regulilor deja cunoscute:
tipul de leziune în funcţie de agentul vulnerant, cu evidenţierea leziunilor de tip marker în raport cu caracteristicile
unui obiect vulnerant (mecanic, electric etc.) sau ale unui mijloc contondent (plagă muşcată).
2. Numărul leziunilor evaluate ca fiind produse cu acelaşi obiect sau cu obiecte diferite obligă la o evaluare a
timpului de îngrijire pentru fiecare în parte (dacă sunt produse de mai mulţi autori) şi a timpului de îngrijire impus
de toate la un loc (dacă este vorba despre un singur autor).
3. Succesiunea leziunilor în timp se rezolvă după regulile generale cunoscute.
4. Mecanismul de producere a leziunilor (patogenia leziunilor) implică deosebirea leziunilor active de cele
pasive (a celor produse prin lovire de cele produse prin cădere) după regulile generale: de exemplu, o fractură de
cubitus la un capăt al osului şi de radius la celălalt capăt evocă producerea fracturii prin cădere, ca şi o fractură de
formă spiroidă a femurului. Au importanţă şi topografia leziunilor, cauzele interne ori externe de cădere etc.
5. Legătura cauzală dintre traumatism şi leziune rezultă din criteriile medico-legale de evaluare (ele devin nexul
cauzalităţii în atare leziuni) şi implică:
– realitatea traumatismului evaluat ca rezultând din circumstanţele de timp ale producerii leziunii, de intensitatea şi
forma morfologică a leziunii (cum s-a spus, de exemplu, o fractură spiroidă exclude lovirea);
– natura leziunii (de exemplu, un hematom trebuie să fie traumatic, şi nu patologic);
– concordanţa topografică (localizarea) a traumatismului cu leziunea, excluzând, prin aceasta leziunile de
contralovitură, emboliile grase, infiltratele hemoragice la distanţă de locul impactului traumatic, fracturile la
distanţă de locul impactului);
– relaţia funcţională a sechelelor cu leziunea şi traumatismul ce se va deduce şi din succesiunea lor în timp etc., ca
în cazul comei, avortului posttraumatic etc., când se vor lua în considerare simptomele-punte între leziune şi
sechele (de exemplu, accidentele neurologice după intoxicaţia cu CO, ulcerul gastro-intestinal după un stres
etc.);
– relaţia temporală cu traumatismul (cronologia evolutivă de la leziune la sechelă), ca în cazul unei necroze
aseptice de cap femural după o luxaţie traumatică a femurului, al osteomielitei după traumatism, al anevrismului
aortic după un traumatism toracic etc. care obligă la o interpretare adecvat ştiinţifică a intervalului liber dintre
traumatism şi sechelă;
– excluderea unui proces patologic sau traumatic anterior şi evaluarea adecvată a factorilor predispozanţi, a stării
anterioare (de exemplu, evoluţia aterosclerozei pe fond diabetic, a osteoporozei la distanţă pe o fragilitate osoasă
etc.);
– excluderea unor cauze străine ce se pot interpune între agentul traumatic etiologic şi consecinţele finale, cum ar
fi, de exemplu, interpunerea unei boli intercurente, a unor erori de conduită medicală, a promptitudinii solicitării
asistenţei medicale etc.; se cere însă ca aceste cauze să fie necesare şi suficiente pentru a determina o prezumţie
medico-legală de legătură cauzală grea, precisă şi concordantă ce va ajuta juristul la stabilirea legăturii cauzale
de imputabilitate a faptei antisociale în faptul produs.

Subiectul infracţiunii implică:

1. Identificarea autorului după leziunile lăsate pe el de victimă sau după un portret vorbit.
2. Relaţia victimă-agresor prin direcţia de producere a leziunilor.
3. Răspunderea faţă de fapta comisă prin analiza poziţiei subiective a autorului faţă de fapta imputabilă în cadrul
expertizei psihiatrico-legale.

În cadrul laturii subiective, este util să se ofere justiţiei elemente privind:

1. Mobilul faptei (de exemplu, producerea lor în cazul conflictelor conjugale, în încăierări etc.).
2. Diferenţierea leziunilor ca fiind heteroprovocate, autoprovocate sau accidentale, după criteriile incluse în
tabelele-anexă.

86
 CAPITOLUL XV

Consideraţii de criminologie clinic\. Violul

Violenţa sexuală, îndeosebi violul (silirea, forţarea femeii la un raport sexual), constituie, sub aspectul
consecinţelor sale celor mai pernicioase, o problemă juridică de impunitate şi sancţiune, dar şi o problemă umană,
relaţională şi socială.
Dintotdeauna, pe lângă incriminarea actului de viol, acestui tip de agresiune i s-au relevat consecinţele sale
psihologice, familiale ori sociale, în cadrul morbidităţii prin violenţă a unei comunităţi oarecare. Astăzi, laxitatea
moravurilor şi a relaţiilor dintre sexe creşte riscul de forţare şi agresiunea sexuală.

Incidenţa violului
Literatura de specialitate relevă că doar circa 16% dintre violuri (adică unul din 6-10 violuri) sunt reclamate, ceea ce
relevă o frecvenţă de 35 de cazuri la 100 000 de locuitori, rata violului crescând cu 45% în ultimul deceniu. În
societăţile tehnologice postmoderne se relevă că, în decursul vieţii, probabilitatea ca o femeie s\ fie victima unui
abuz sexual este de 25%.
În România, în anul 1994 s-au reclamat 1 322 de cazuri de viol, dintre care 17 soldate cu deces.

Cauzele contenţiei victimologice privind reclamarea violului

Contenţia de a reclama violul rezidă în:
– dificultatea unor victime de a evalua tentativa de viol (prin atingerea organelor sexuale externe), de intromisiune,
ce defineşte actul sexual consumat;
– jena şi pudoarea publică faţă de actul `n cauz\, mai ales din partea femeilor fără viaţ\ sexuală;
– reţinerea victimei faţă de stresul interogatoriilor şi al expertizelor medico-legale;
– neîncrederea faţă de soluţionarea judiciară a cazurilor, cât timp, în unele societăţi, justiţia este reprezentată cu
precădere de bărbaţi. Atitudinea dubitativă a juriştilor şi a experţilor este percepută de victimă ca o nouă
agresiune, ca un fel de „viol judiciar”, fapt ce îi exacerbează sentimentele de culpabilitate, o determină la supra-
victimizare şi o inhibă să facă sau să continue o reclamaţie judiciară;
– ambivalenţa atitudinilor faţă de agresor, generată de speranţa legitimării prin conjugalitate a actului comis.

Scurt istoric al incriminării violului

Faptul că, în funcţie de timp şi spaţiu, comportamentul sexual s-a dovedit complex în realizarea sa interrelaţională a
făcut ca violul, un fel de rămăşiţă a incestului, să fie evaluat în mod diferit.
La greci, violul era considerat mai puţin grav decât înşelătoria (seducţia), deoarece prevala nu atât abuzul sexual,
cât încălcarea sentimentului de loialitate faţă de partener. Faptul apare concordant cu mesajele filosofiei şi ale
moralei aristotelice în care prevala apărarea atributelor psihice ale persoanei, înaintea celor fizice, sau faptul că
primele le condiţionează şi le favorizează şi pe cele fizice într-o agresiune sexuală.
La evrei, violul apare, dimpotrivă, ca o ofensă civilă în primul rând şi apoi morală, cât timp legislaţia pedepsea
deopotrivă violul ca raport sexual comis prin forţă, spaimă ori înşelăciune şi excludea de la pedeapsă violul contra

87
femeii căsătorite şi contra prostituatelor, nu atât pentru condiţia lor civilă sau morală, cât pentru capacitatea (dată de
experienţa sexuală) de a-l evita.
În Evul Mediu, sub influenţa concepţiilor religioase, şi în Renaştere, sub influenţa concepţiilor umaniste, violul
se pedepsea cu castrarea sau chiar cu moartea, abolindu-se orice alte criterii de incriminare, cu excepţia agresiunii
sexuale propriu-zise, ce trebuia probată prin strigătul victimei. În absenţa acestui strigăt se prezuma consimţământul,
dar pedeapsa, lăsată la discreţia judecătorilor, putea lua în considerare şi alte circumstanţe ce împiedicau victima să
strige.
Astăzi, legislaţiile incriminează în viol încălcarea dreptului la autodeterminare în ceea ce priveşte sexualitatea,
libertatea femeii în domeniul vieţii sexuale. Se incriminează, astfel, raportul sexual comis cu violenţă sau prin
mijloace ce paralizează voinţa, precum şi raportul sexual cu o femeie fără discernământ sau cu o persoană sub 14
ani.

Aspecte de drept comparat privind violul

Legile penale europene din secolul al XIX-lea, ce considerau violul un atentat contra pudorii, comis cu violenţă,
împotriva unei persoane de sex feminin sau chiar de sex masculin, ca atunci când era vorba despre agresiuni prin
perversiuni sexuale (de exemplu, la noi, Legea penală din 1865), se află la baza legislaţiilor contemporane.
În ţările anglo-saxone, în viol se accentuează incriminarea nu atât pe rezistenţa victimei, cât pe forţa (coerciţia)
agresorului, motiv pentru care această modalitate de incriminare se extinde şi asupra altor tipuri de violuri, cum ar fi
cele prin constrângerea publică sau morală, ori de câte ori, aceasta (ca şi forţa morală) depăşe[te ceea ce, procesual,
astfel de legi definesc prin reasonable doubt.
În legislaţia majorităţii statelor europene se tinde să se incrimineze orice tip de agresiune sexuală comisă de
oricine şi contra oricui, până la ceea ce Codul penal francez incriminează ca viol-surpriză, noţiune largă, ce poate
lăsa loc interpretării aleatorii a situaţiilor ambivalente ale victimei faţă de agresiunea sexuală (Eminescu sesiza
adecvat aceste ambivalenţe prin postura victimei de „mai n-ar vrea, mai s-ar lăsa”).
O problemă mult discutată în dreptul comparat se referă la violul marital (conjugal), acceptat în Franţa în 1990 şi
abolit în SUA în 15 state din 50. Acolo unde este incriminat, aceasta se justifică prin faptul că, din 36 de milioane de
victime, 14 milioane au fost victime ale violenţelor sexuale intraconjugale. În aceste state, căsătoria nu este
considerată „o licenţă de viol”, un drept al bărbatului de a forţa, în urma unui pretins consimţământ mutual, ci,
dimpotrivă, relaţia maritală, per se, trebuie să „imunizeze soţul” faţ\ de orice violenţă neconsimţită.
Curtea Europeană de Justiţie de pe lângă Consiliul European incriminează, de asemenea, violul marital în baza
dreptului inalienabil al soţiei asupra corpului său, considerând caduc consimţământul tacit la actul sexual dat odată
cu contractarea căsătoriei.

Către o definiţie comprehensivă a violului

Multe ambiguităţi caracterizează definiţia violului. Criminologic, se impune eliminarea a tot ceea ce este vag în
definiţia violului, care trebuie construită pe baza elementului său esenţial, şi anume raportul sexual forţat. Acest
element esenţial de forţare (de siluire), ce include, pe lângă sexualitatea coercitivă fizic (violenţă) şi noţiunea de
sexualitate neconsimţită, nedorită, se poate corela cu orice alt element care, alături de forţă şi ameninţare, depăşeşte
voinţa femeii de a se opune, până la orice formă de sexualitate pernicioasă ori degradantă. Astfel, oricât de fragile ar
apărea frontierele dintre violenţă şi nonviolenţă, acestea nu pot scăpa elucidării judiciare.
Dintr-o atare definiţie euristică rezultă şi hermeneutica (semnificaţia) violului ca violenţă bazată pe putere şi
inegalitate, care încalcă libertatea şi autonomia persoanei şi, prin aceasta, degradează sensul sexualităţii umane
bazate pe afecţiune şi parteneriat liber consimţit. La om, violul nu mai poate fi conceput ca un act pur fizic, de
posesiune fizică şi diseminare a informaţiei genetice, ca act pur pulsional, acesta fiind secundar ofensei aduse unei
persoane şi, prin aceasta, specificului uman al sexualităţii, prin excelenţă imprimat în psihologia femeii, atât genetic,
cât şi ontologic, prin educaţie şi cultură.

Patternuri (tipuri) de violenţă sexuală

88
Pulsiunea sexuală este legată de agresivitate (spune Freud şi practica o relevă), mai ales în sexualitatea cu substrat
exclusiv hedonic. De aici se deduce şi tipologia agresorilor sexuali (sexopaţi, dar cu discernământ), incapabili de
inhibiţii moral-afective, specific umane, şi care delimitează cercul larg al deviaţiilor sexuale. Atare tipologii includ:
– autori ai violenţelor ce relevă agenezia sentimentelor etico-sociale şi exaltarea consecutivă a pulsiunilor
sexual-hedonice (sexopaţi);
– autori ai violurilor asociate cu acte de sadism, ca manifestare a unor complexe de inferioritate generate de
disfuncţii sexuale şi deturnate în acte de răzbunare asupra femeilor;
– autori ai violurilor prin dificultăţi de viaţă heterosexuală care, din cauza sentimentelor de culpă şi inferioritate
faţă de femeie, îşi declanşează agresivitatea ca un mod de compensare a infirmităţii sexuale (heterosexualitatea
deficitară fiind cunoscută ca un puternic „declamator” de agresivitate).

Aceste tipologii ale violatorilor determină o multitudine de tipuri de viol, fiecare fiind întâlnit şi invocat, în
diferite aspecte:
– violul de întâlnire, asupra unor femei întâmplător ieşite în cale, poate fi expresia unei descărcări a pulsiunii
sexuale la un excitant oarecare oferit de victimă;
– violul de stradă (de gaşcă) este consecutiv unor circumstanţe adolescentine, de debut sexual, sau unor combinaţii
neavenite de grup şi incorect sesizate de victimă;
– violul precedat de hărţuire sexuală este acela generat de comportamentul echivoc al victimei, de privirile
insistente sau de „glume deocheate” şi în care limita dintre abuz şi consimţire devine judecată post hac;
– violul-seducţie poate fi definit ca atare în virtutea definiţiei comprehensive invocate şi în care intră şi înşelarea
(frauda) consimţământului;
– violul-rapt, produs prin furie, mânie sau „repezire”, este motivat de o compulsiune sexuală şi se realizează, de
regulă, prin lovire urmată de raport sexual şi, nu rareori, ca act de răzbunare la opoziţia femeii;
– violul putere se descifrează ca o expresie a manifestării de dominaţie a bărbatului asupra femeii, dominaţie
transformată mintal într-o reprezentare a femeii ca un simplu obiect sexual;
– violul anempatic implică o nediscriminare a trăirilor şi sentimentelor victimei într-o agresiune sexuală şi poate fi
considerat un fel de viol noncognitiv şi nonafectiv prin lipsa de înţelegere a subiectului, a acestor trăiri psihice
negative;
– violul sadic este acela însoţit de maltratarea şi chinuirea victimei, ca exaltare a agresivităţii la opoziţia ei, deseori
chiar la invocarea milei de către victimă;
– violul de proximitate este caracteristic violatorilor în serie, care recurg la modalităţi stereotipe de violare;
– violul „legal” sau intramarital, ce ia înfăţişarea unui raport sexual legitim, deşi soţia, din diferite motive, se
opune.

Rădăcinile ancestrale ale violului

Violul constituie o rămăşiţă a pulsiunii sexuale ancestrale ca reîntoarcere de reprezentare a femeii la stadiul ancestral
de obiect sexual. De aici şi remanenţa unor prozaice afirmaţii conform cărora „sub centură nu este nici credinţă, nici
lege”. Tot ca o reminiscenţă ancestrală se poate considera şi faptul că motivaţiile din spatele violului devin, la unele
persoane, mai puternice decât inhibiţiile morale specifice umanizării omului. De asemenea, ancestrală etologic pare
şi exacerbarea pulsiunii şi plăcerii sexuale concordant cu opoziţia victimei la actul sexual. Freud releva că „eul nu
este stăpân la el acasă” şi că pulsiunile sexuale inconştiente deţin un rol în comportamentul sexual al unor persoane
la care reprimarea unor atare pulsiuni creşte rata anomaliilor sexuale. Altfel spus, barierele morale în calea
instinctelor, mai ales sexuale, nu sunt întotdeauna şi la toţi eficiente, deseori condiţiile ambientale favorizându -le
desfăşurarea. Chiar şi sub aspect victimal, în situaţii de limită între consimţământ şi violenţă, mai ales la persoanele
fără viaţă sexuală, tendinţa hedonică este de deplasare a frecvenţei raportului sexual mai mult către viol decât către
consimţământ. În sexualitate, deci implicit şi în viol, bărbatul vede realizată mai ales puterea sa ancestrală, iar
femeia îşi vede realizată alegerea. Sub aspect etologic, fapt moştenit din lumea biologic\, puterea devine, astfel,
calea cea mai sigură de transmitere a informaţiei genetice, prin care energia sexuală eliberată exprimă o parte a
energiei cosmice transgresate fiinţelor vii, cu precădere celor de sex masculin.
În ce măsură omul poartă însă răspunderea pentru instinctele (pulsiunile) sale nestăpânite, nesublimate în ceea ce
este specific uman în sexualitate, şi anume respectul, tandreţea, afectivitatea, e o problemă pe care cultura şi

89
societatea nu o pot eluda, deoarece această sublimare este ceea ce a desprins omul de alte specii şi a dat autonomia
specific umană.

Origini psihosociale ale violului

Incriminarea violului reflectă umanizarea progresivă a omului, umanizare încorporată progresiv în sentimentele de
repudiere şi dezaprobare a sexualităţii abuzive de către opinia publică. Deşi, sub aspect fiziologic, încă de la origine,
sexualitatea a oscilat între atitudini polare, şi astăzi, în violenţele sexuale, întâlnim reminiscenţe atitudinale, pe de o
parte, de pulsiune sexuală nestăpânită, ce transformă femeia într-o pradă a sexualităţii fără afecţiunea specific
umană, când, prin violenţă, se pot depăşi frustrări consecutive unor disfuncţii sexuale, şi, pe de altă parte, când, din
cauza inhibiţiilor excesive, fantezia sexuală ce se naşte, pe lângă nevoie şi nevroză, poate lua şi forma violului ca
sexualitate morbidă.
În condiţiile vieţii moderne, violenţa sexuală poate avea deci origini în:
– lipsa afectivităţii în copilărie, ce generează agresivitate ca „un mod de viaţă”, prin care femeia poate deveni doar
un obiect al plăcerii sexuale (se ştie că cine nu a simţit dragostea în copilărie, la rândul său, nu va iubi). Un astfel
de handicapat afectiv nu va reuşi să facă distincţie între afectivitate (tandreţe) şi putere (hedonism) în sexua litate,
astfel că la atare structuri psihopatice de comportament se instalează „anestezia afectivă” şi fantasmele devin
deseori mai bogate decât realitatea;
– faptul că adolescentul sau copilul asistă la raporturile sexuale ale adulţilor şi îşi canalizează imaginativ
începuturile şi apoi derularea experienţei sexuale către atitudini disfuncţionale, inclusiv violente;
– asocierea orgasmului cu violenţa, ca în maltratările copiilor, situaţii care conduc la o preocupare exclusivă pentru
plăcerea sexuală instinctuală şi la asocierea sexualităţii cu atitudinile sadice, agresive;
– morala puritană a interdicţiilor impusă prin exces sau vicii educative, care transformă sexualitatea într-o
problemă privilegiată şi deschide cale satisfacerii sale pe cale deturnată;
– pornografia care face din sexualitate un „instrument ucigaş”, cu riscul de transformare a oricărei teorii sexuale
într-o violenţă sexuală şi violul într-o activitate practică;
– aceeaşi măsură, solitudinea şi lipsa prieteniilor poate duce la misoginism şi violenţă sexuală prin răzbunare sau
ca mod viciat de stabilire a unor relaţii intersubiective;
– incultura şi neînţelegerea, prin vicii educative, a specificului uman al sexualităţii ca descinzând din creaţia
primară, prin care devine, la rândul său, sacră, creatoare şi, totodată, epistemică, adică dotată cu virtuţi de
cunoaştere (sexualitatea ca mod de cunoaştere şi comunicare interumană).

Paradigme fiziologico-morale privind sexualitatea

Sexualitatea în general şi cea individuală în special constituie „un univers uman închis în el însuşi”, cât timp
sexualitatea poate fi peste tot, de la o privire până la o crimă; în anumite împrejurări individuale, sexualitatea, mai
ales masculină (al cărei rol activ ţine de fiziologia sexualităţii), devine o fatalitate genetică, anatomică şi fiziologică,
ce exprimă cele mai aberante determinisme. (Nu dorea C. Pavese tratarea disfuncţiei sale sexuale chiar şi prin viol?)
În sens fiziologic, orice elan pur spiritual către o femeie poate fi încărcat de cele mai ascunse gânduri. Dragostea,
deşi vrea să se nască mascată, are, în acelaşi timp, nevoie şi de obstacole pentru a se întări, are nevoie de „o lucire a
aparenţei”, care să fie superioară dezgolirii imediate a intimităţii. Din acest motiv, la om, o perversiune, chiar în
intimitate, poate fi, sub aspect psihologic, mai gravă decât un raport sexual pretins a fi viol. Dar aceste obstacole pot
merge până la abuz? Aici intervine specificul sexualităţii masculine de empatie afectivă, ce trebuie să dea
instinctului învelişul său uman, precum şi specificul sexualităţii feminine, ce se consumă în climatul uman al
conştiinţei de a fi dorită, de a nu fi tratată ca un obiect sexual. Din atitudinile negative, antinomice ale acestei
fiziologii sexuale, şi anume din predominanţa pulsiunii sexuale lipsite de afect şi tandreţe versus conştiinţa de obiect
sexual, rezultă o interferenţă ce se focalizează în acuza de viol.
Dacă dragostea şi sexualitatea trebuie să rămână o cale de a ne răscumpăra păcatul originar şi de a exista uman,
„consemnarea tandreţei în faţa unui notar sau sexualitatea ce ar face obiectul unui contract scris” ar deveni caduce în
faţa realităţilor metapsihologice ale sexualităţii umane. Nici un cod al „relaţiilor sexuale generalizate” şi nici un

90
drept de supraveghere a intimităţii nu vor reuşi să protejeze această intimitate sexuală, să suprime durerea agresiunii
sexuale fără a îndolia fericirea interumană.
Legea şi cutumele au rolul de a contribui educativ la canalizarea sexualităţii pe făgaşe specific umane, astfel ca,
împotriva riscului de depăşire a unui rol sexual sub aspect fiziologic, dragostea să rămână calea răscumpărării
omului de recădere din nou în animalitate.

Concepţii şi atitudini doctrinare privind violul

Plecând de la realităţile biologice ale sexualităţii masculine, putem considera că aceasta este:
– activă şi deci cu rădăcini etologice, fapt ce explică gelozia şi disponibilitatea nefirească spre agresiune sexuală;
– expusă variabilităţii, de la individ la individ, ca mod, de asemenea, etologic, de a creşte oportunităţile de
reproducere;
– lipsită, deseori, în impulsiunile sexuale, de elemente de raţionalitate, fapt confirmat de multe ori de ineficacitatea
pedepselor în domeniu; în incriminarea violului se vor confrunta concepţii liberale şi rigoriste (radicale), cu
reflectare asupra concepţiilor criminologice.

Concepţiile liberale pleacă de la realităţile biologiei comportamentului sexual şi cer o incriminare a violului în
sintonie cu fiziologia sexualităţii, ca singură funcţie consumată între două persoane şi care, ca atare, exclude orice
egalitate fiziologică sexuală. Este o realitate faptul că în controlul sexualităţii există diferenţe fiziologice între bărbat
şi femeie, când până şi consimţământul poate fi contaminat de această inegalitate a „puterii sexuale”. Dacă însă
fiziologic, deci normal, femeia devine „subordonată” în sexualitate, deoarece fiziologia sexuală este construită pe
această inegalitate, numai morala şi dreptul le pot egaliza, altfel spus, variabilitatea genetică nu poate fi corectată
decât prin drepturi sociale şi juridice, care nivelează diferenţele ereditare. Cu alte cuvinte, plecând de la atare
realităţi, se cere prudenţă în incriminarea pretinselor agresiuni sexuale, iar acolo unde fiziologia nu este depăşită şi
probată, să nu aplicăm sancţiunea ce poate compromite definitiv sexualitatea unui om.
În demersul unor atare concepţii liberale se merge până la dezincriminarea agresiunilor sexuale sub influenţa
atitudinilor de justiţie restaurativă, copiată (sub aspectul eficacităţii sancţiunilor comunitar-cutumiare) de la unele
triburi actuale şi sub influenţa rolului precumpănitor victimal (al rolului victimei feminine) în geneza şi consumarea
unor astfel de acte.
Concepţiile rigoriste, dimpotrivă, cer un plus de incriminare a violului, plecând de la curentele feministe actuale
şi de la proclamarea drepturilor inalienabile ale femeii, care consideră violul o lezare gravă a individualităţii şi
autonomiei persoanei şi constituie baza vieţii sociale. Ca lezare a demnităţii femeii şi a dreptului său la autonomie,
se merge până acolo încât se promovează ideea ca orice „crudă insultă sexuală” să facă obiectul unei incriminări,
deoarece exploatează emotivitatea firească a femeii în atare circumstanţe şi devine o ofensă adusă ei şi, prin ea
familiei moderne, în care femeia nu mai este „proprietatea” bărbatului.
În orice circumstanţe, ca şi în familie, femeia este un partener, şi nu un obiect sexual, de aceea orice tip de
agresiune sexuală, indiferent de condiţii, evocă o rămăşiţă a unui statut depăşit al femeii ca fiind „de condiţie
inferioară”. Este aici un fel de „rasism de gen”, care nu îşi are nici o justificare bioumană şi sociorelaţională.
Concepţiile criminologice moderne trebuie să aibă în vedere şi să preia tot ceea ce este pozitiv şi realist din
atitudinile liberale şi radical rigoriste privind incriminarea violului. Într-o constelaţie criminologică incriminatorie se
vor avea în vedere personalitatea autorului, grefată şi de condiţia sa sexual-fiziologică, mediul afectiv macro- şi
microsocial (familial, de grup) în care s-a format un atare comportament şi, cu pondere egală, şi factorii situaţionali,
circumstanţiali, ce favorizează trecerea la act. Pe lângă faptul că ideile criminologice trebuie să se afle la baza
incriminării sau dezincriminării unui fapt social, atare informaţii ştiinţifice trebuie să călăuzească şi atitudinea
pragmatică de soluţionare judiciară şi umană a unor atare tipuri de agresiuni.

Factorii situaţionali ai violului

Se afirmă, nu exagerat, că violul se naşte întotdeauna din circumstanţe, din situaţiile ce îl favorizează. Printre aceşti
factori situaţionali trebuie amintiţi:

91
– consumul de alcool constituie un element predictiv important pentru riscul de viol, deoarece favorizează sugestia
şi percepţia sexuală, pe de o parte, şi înlătură barierele morale ce înconjoară instinctul sexual, pe de altă parte;
– provocarea sexuală sau hărţuirea sexuală ce rezidă în avansuri, glume, flirturi etc. ca forme considerate benigne
de comunicare sexuală, şi nu atât de hărţuire sexuală, dar pe care o facilitează. În practică, atare forme de
comportament, relativ normal, devin foarte dificil de deosebit de consensul sexual;
– subculturile marginal-violente, aglomerările urbane, întunericul şi indecenţa, sexismul actual (laxismul sau
libertinajul sexual) sunt alţi factori situaţionali ce coboară pragul de inhibiţie şi reprezentare a consecinţelor unui
abuz sexual;
– nu în ultimul rând, credulitatea şi infantilismul ce interferează cu victimologia violului sunt factori de risc ce
precipită (favorizează) trecerea la act. Credulitatea (după constatarea „mai n-ar vrea, mai s-ar lăsa”) se asociază
intim cu lipsa de prevedere a consecinţelor violului.

În literatura de criminologie clinică există tendinţa ca aceşti factori situaţionali să fie consideraţi şi grupaţi în
factori de risc ai violului, care includ în plus:
– stereotipia relaţiilor sexuale şi promiscuitatea sexuală cu tendinţa de a transforma un raport sexual consimţit sau
pseudoconsimţit într-o sursă de indemnizare;
– remanenţa convingerii ancestrale că în sexualitate femeia este doar un obiect sexual, de unde imaginea că
forţarea nu e violenţă;
– frecventa asociere a abuzurilor sexuale cu publicitatea pornografică;
– prelungirea infraagresivităţii ca rol activ în sexualitate într-un adevărat sadism reactiv la opoziţie.

Victimologia violului
În criminologia victimei se constată că rolul victimei în provocarea sau desfăşurarea unui act sexual este esenţial şi
deseori predominant. Altfel spus, sub aspect criminologic, victimologia domină violul. ~ntr-adevăr, dintr-o
perspectivă etico-psihologică, cu cât o valoare apărată este mai mare, cu atât faţă de ea se manifestă o sensibilitate
mai accentuată la risc şi la victimizare. Pentru multe persoane, sexualitatea ca valoare şi valorizare personală
confirmă acest adevăr. Tot atât de veridic este şi faptul ontologic conform căruia aşa cum în dinamica sexualităţii
consimţite bărbatul deţine rolul activ, iar femeia un rol pasiv, şi în viol, ca o prelungire a acestei realităţi ontologice,
bărbatul devine agresiv, iar femeia trebuie să fie victimă. În ce măsură în sexualitatea normală femeia doreşte
disimulat puterea pe care în viol o respinge constituie o problemă de profundă psihanaliză a inconştientului sexual
(într-o astfel de abisală şi transcendentală analiză, s-ar putea constata că Eva nu s-a prezentat în faţa lui Adam ca sex
slab, ci, dimpotrivă, prin seducerea lui, a avut un rol bine definit în ruperea legăturii omului cu Creatorul).
Dar de la cele de mai sus şi până la afirmarea unei legitimări victimologice în
viol, fie prin „lăsarea uşii deschise”, fie prin „introducerea duşmanului la locul faptei, colaborarea la sexualitate şi
apoi prezentarea rufăriei la tribunal”, situaţiile victimologice necesită să fie riguros descifrate şi proporţional
afirmate, deoarece, altfel,
o victimizare gratuită, mai ales în viol, poate aduce stigmatizarea şi etichetarea comportamentală.
Ca factori de risc victimologic (factori de risc ai vulnerabilităţii de victimizare sexuală), nu pot fi neglijaţi:
– sexualitatea precoce, care aduce lipsa valorizării umane ulterioare a sexualităţii şi înclinarea inevitabilă pe „panta
alunecoasă” a victimizării şi desfrâului sexual;
– relaţiile incestuoase sau abuzurile sexuale în antecedente (pedofilia), precum şi promiscuitatea sexuală
(prostituţia) – astfel, statisticile relevă că 30% dintre victimele violului au fost abuzate sexual în copilărie;
– îmbolnăvirile psihice, care, prin lipsa discernământului privind reprezentarea conţinutului şi a consecinţelor unui
act sexual, facilitează violul;
– moda excentrică, turismul, plimbările solitare, nocturne şi în locuri riscante – realitatea victimologică a unor
„femei vulnerabile” după modă, îmbrăcăminte, antecedente etc., care arată „de parcă cer a fi violate”, a făcut ca
în unele culturi şi societăţi să se impună uniforme comune (salopete, haine ce acoperă corpul în totalitate, cu
excepţia feţei), ca în epoca victoriană a sexualităţii;
– vârsta victimelor, care fie nu au conştiinţa gravităţii şi a consecinţelor unui act sexual (copii), fie trăiesc solitar, în
condiţii marginale (femei văduve, în vârstă).

92
 În esenţă, în viol se pot sistematiza două tipuri de contribuţii victimale, şi anume o victimizare primară şi alta
secundară. Victimizarea primară se reflectă în contribuţiile victimei la efectuarea (facilitarea) violului, iar
victimizarea secundară se referă la consecinţele proprii sau publice, familiare sau de mass-media, ce pot merge până
la stigmatizarea şi etichetarea victimei, cu toată patologia sexuală legată de această etichetare.

Victimizarea secundară a violului

Violul, crimă explicată interrelaţional, aduce, în mod inevitabil, consecinţe individuale, morale, sociale şi juridice.
De la o victimizare indirectă a familiei până la o „criminalitate de vecinătate” (prostituţie, infanticid etc.), nu sunt de
evitat consecinţele de natură empatică (de identificare pozitivă sau negativă cu actul suferit), iar la femeile
căsătorite, de degradare a raporturilor intime de cuplu.
Cele mai grave consecinţe ale violenţelor sexuale se înregistrează în perioada copilăriei şi la persoanele fără viaţă
sexuală, unde violenţa sexuală produce ulterior tulburări grave de comportament sexual, cu anxietate şi frică faţă de
orice sexualitate, comportamente de tip regresiv, când orice sexualitate normală va fi inconştient percepută ca un
abuz sexual şi chiar respinsă. La copii şi tineri, atare consecinţe merg până la fragilitate psihică frapantă faţă de
eşecuri şcolare, faţă de grup, iar la femeile căsătorite conduc la situaţii de ruptură a fidelităţii conjugale. O
consecinţă gravă a violului este imprinting-ul libertinajului în comportamentul sexual ulterior al victimei, libertinaj
ce duce la abandonarea „eticii candorii şi purităţii” oferite de viaţa intimă, în final la devianţă socială, sub diferitele
sale forme (vagabondaj şi prostituţie, indiferenţă sexuală, castitate de tip bovaric etc.).
Reacţiile psihice imediate sunt cunoscute şi ca stres posttraumatic sexual, care face cooperarea în anchetă (sau pe
care ancheta şi interogatoriile o accentuează) dificilă şi care are o rată de 30% la victimele reale ale violului.
Consecinţe ale victimizării sunt şi vătămările corporale, sinuciderea, infirmităţile fizice şi psihice definitive,
producerea sarcinii, a bolilor venerice etc.
Sub aspect criminologic şi medico-legal, una dintre consecinţele imediate ale violului o reprezintă sindromul de
adaptare la agresiunea sexuală, manifestat prin neputinţă, revelaţii tardive ale actului sexual agresiv, retragere etc.,
când efracţia psihicului devine mai gravă decât cea genitală. Victima va oscila între siderare paralizantă şi agitaţie
anxioasă şi se va produce un clivaj psihic între brutalitate, insensibilitate şi revictimizare, cu tendinţa către
prostituţie şi toxicomanie. Victima se instalează într-un model trăit ca violenţă suferită, devenind un fel de victimă
constantă (sindromul Abel).
Pe lângă recomandările de lege ferenda plecate de la „strigătele” feministe actuale (Golda Meir cerea ca nu
femeii să i se recomande victimologic să nu iasă noaptea în stradă, ci bărbaţilor să li se impună acest lucru), o reţea
de asistenţă victimologică şi instituirea unui fond de indemnizare victimologică ar fi în măsură să atenueze multe
dintre consecinţele violului.

Încălcarea consimţământului, element esenţial al violului

Deşi deseori ambivalent şi ambiguu, ca atitudine psihică faţă de un act sexual, încălcarea consimţământului devine
marker-ul juridic esenţial al incriminării unui act sexual drept viol. Consimţământul devine nexul distincţiei violului
de actul sexual voit, el separând violenţa de normalitatea sexuală.
Ambivalenţa consimţământului în sexualitate constituie nu doar o problemă psihologică, ci şi una etico-filosofică
prin implicaţiile sale concomitente agresiunii sexuale, cum ar fi intimidarea, decepţia etc., situaţii ce pot transforma
violul într-o adevărată stare de borderline (violul ca marginalitate sexuală, ca stare de limită între actul sexual
normal şi cel violent). O astfel de stare de ambivalenţă, prin înşelăciunea sau indecizia dintr-o seducţie şi de care nu
s-ar ţine cont, ar transforma toţi bărbaţii implicaţi în astfel de situaţii în potenţiali violatori. Prin urmare, deşi privit
cu firească suspiciune, consimţământul, ca stare psihică, este elementul esenţial al definiţiei juridice a violului.
Astfel, trinomul consimţământ-forţă (agresiune)-constrângere (coerciţie) constituie setul de elemente probatorii
esenţiale ale infracţiunii de viol, mai ales atunci când pretinsele semne de opoziţie pot fi expresia unor „tehnicităţi”
ce secondează actul sexual deplin consimţit şi când atare leziuni pot fi puse ulterior pe seama constrângerii.
Cel mai frecvent, încălcarea consimţământului este relevată de forţa concomitentă exprimată prin compulsie,
vătămare, vulnerabilitate (dependenţă) psihică sau insuficienţă material-economică, la fel ca atunci când, într-o
relaţie interumană, inclusiv sexuală, în care poziţiile sunt inegale, tentaţia de exploatare a consimţământului prin
constrângere, manipulare, inducţie ori încurajare devine inevitabilă. Astfel, pentru un practician, problema

93
inevitabilă devine aceea dacă, într-o pretinsă relaţie sexuală, consimţământul a fost valid sau nu. Validitatea
consimţământului nu exclude însă gradarea sa, deoarece gradul de intensitate a consimţământului se reflectă în
gradul de intensitate a violenţei. Faptul aduce în discuţie, a fortiori, tipurile de lipsă ori prezenţă a consimţământului
(patternurile de consimţământ) ca fiind antitetice, deci real sau ideal, implicit sau explicit, expres sau prezumat,
manifest sau latent, evident sau tacit, ex ante sau post ante (deci subsecvent), valid sau nevalid, condiţionat sau
necondiţionat. Sub aspect judiciar-pragmatic, este necesar să se delimiteze toate aceste tipuri antitetice de încălcare a
consimţământului, îndeosebi de lipsă a sa, în situaţii de încălcare relevante sau irelevante, exprimate sau prezumtive
şi deseori redundante (inutil sau superficial).

Criteriile incriminării violului

Dacă justiţia se bazează, dintotdeauna, pe egalitate, raţionalitate şi relevanţă, atunci şi incriminarea sau
dezincriminarea unui fapt social, inclusiv a violului, trebuie să se bazeze pe:
– necesitate, violul rămânând o infracţiune ce produce victime şi perturbă echilibrul interpersonal şi social;
– pe criterii morale, care, pluraliste fiind, nu pot exonera de la protejarea valorilor de libertate şi autonomie
personală în domeniul vieţii sexuale;
– pe criterii democratice, justiţia fiind şi expresia voinţei majorităţii opiniei publice, ce respinge şi condamnă
violul;
– pe criterii juridice, în viol, reperele etico-filosofice şi biologice, variate în timp şi spaţiu, făcând sancţiunea
variabilă, dar incriminarea întotdeauna prezentă.

Argumentele moderne privind incriminarea violului constau în:

– dreptul fundamental la integritate psihofizică şi la autonomie al persoanei;
– caracterul de veridicitate al autonomiei, ce rezultă numai din egalitatea persoanelor;
– promovarea, din ce în ce mai accentuată, în societatea modernă, a egalităţii oportunităţilor şi puterii (pe lângă
egalitatea resurselor), egalitate ce condiţionează şi justifică libertatea umană.

De lege ferenda
Se impune ca legislaţia viitoare, prin modul de reglementare a violului, să confirme cât de uman a devenit
comportamentul omului prin respectul datorat femeii. În acest sens, se impun:
– o analiză şi o incriminare echitabile, în funcţie de contribuţia victimei în geneza actului delictual – unii autori
merg până acolo încât basculează circumstanţele agravante de la autor la victimă (în fapt, autor prin contribuţia
sa la infracţiune) sub formă de circumstanţe atenuante;
– dezincriminarea seducţiei (ca în legislaţia europeană) cât timp seducţia se impune ca o relaţie sentimentală, în
care riscul se asumă per se şi nu se negociază – altfel, s-ar genera realizarea unei căsătorii bazate exclusiv pe o
relaţie sexuală, care devine o formă de şantaj la căsătorie. Altfel spus, dintre cei doi parteneri ai unei relaţii
sexuale pretinse ca seducţie, unul înşală pentru a realiza un raport sexual, iar altul înşală pentru a determina la
căsătorie, ceea ce, evident, ia aspectul unei bilaterale imoralităţi;
– protecţia integrală, fizică şi morală a victimei trebuie să meargă până la sancţionarea mai gravă a unei agresiuni
comise fără protecţie împotriva sarcinii sau bolilor transmise pe cale sexuală, aşa cum este deja incriminat\ în
multe ţări;
– anularea stingerii acţiunii de viol prin căsătoria victimei cu agresorul, care, în mod nelegitim, are şi efecte erga
omnes şi se transformă, de regulă, într-un factor criminogen, fie prin tranzacţiile pecuniare subiacente şi apoi
prin divorţ, fie prin disfuncţie conjugală, cu consecinţe psihologice, morale, sociale şi juridice inevitabile. Nu
poate fi neglijat nici caracterul aleatoriu al transformării opoziţiei la viol într-un consimţământ la căsătorie. De
asemenea, în acest din urmă caz, riscul de conjugopatie al unei uniuni maritale de convenienţă este inevitabil. Or,
cum căsătoria trebuie să se bazeze pe relaţii afective, şi nu agresive, devine firească excluderea acestei
posibilităţi din legislaţia penală;
– libertatea sexuală a femeii nu poate fi restrânsă nici în căsătorie, astfel încât, pentru a nu transforma, prin
căsătorie, femeia într-un simplu obiect sexual, incriminarea violului intramarital apare legitimă;

94
– de asemenea, raportul sexual forţat după o separare de fapt, dar înainte de o decizie de divorţ, prin prezumţia
dovedită a lipsei de consimţământ, trebuie să fie incriminat ca viol;
– se impune şi o celeritate în soluţionarea juridică a violului, în scopul de a evita „şocul cronic al tergiversării”.

Probaţiunea violului
Menţionam în capitolul anterior că sexualitatea, uneori [i violul, în mod frecvent se asociază cu evenimente
psihorelaţionale particulare, cum ar fi starea de intimidare, de decepţie, de emotivitate şi culpabilitate, de atitudine
ostilă a anturajului, care, inevitabil, transformă violul într-o stare de limită (de borderline) cu patologia sexuală şi
mintală.
Expertiza „de sensibilitate” cerută de justiţie în materie de viol are mai puţine dificultăţi clinice decât un
interogatoriu judiciar datorită competenţei etice şi profesionale a expertului, ce trebuie să menajeze psihic reacţiile
imediate, deseori grave, determinate de agresiunea sexuală şi de condiţiile în care se recurge la un examen obiectiv
şi, prin aceasta, de a furniza informaţii pertinente şi concludente.
Printr-o analiză expertală tridimensională trebuie să se acorde atenţie victimei, autorului şi circumstanţelor de
fapt ce privesc comiterea violului.
Acordând atenţia cuvenită discordanţelor dintre relatările subiective şi evidenţele obiective, frecvent întâlnite în
viol, o ordonanţă judiciară va solicita rezolvarea:
– realităţii şi tipologiei specifice violului privind urmele de violenţă;
– modului real de constrângere victimală (fizică, psihică sau morală);
– dovedirii realităţii raportului sexual cu intromisiune;
– consecinţelor psihofizice şi relaţionale ale violului;
– sesizării obiective a falselor acuzaţii intenţionale sau neintenţionale de viol;
– factorilor victimologici ce au favorizat violul.

Numai dintr-o examinare şi evaluare ştiinţifico-expertală a problemelor de mai sus va rezulta o concluzie
pertinentă, univocă şi concludentă pentru o incriminare penală. Nexul unei astfel de incriminări este prezenţa sau
absenţa consimţământului, care va trebui să rezulte din evidenţe obiective, pentru a fi beyond reasonable doubt.
Autorii actelor de viol mai întâi trebuie depistaţi (17% sunt necunoscuţi) prin toate mijloacele ştiinţifice, inclusiv
prin amprenta genetică, şi apoi trebuie probată starea de actus reus şi de mens rea ca intenţie, credinţă falsă sau lipsă
de discernământ. De regulă, în apărare, violatorii invocă:
– lipsa ofensei sexuale şi prezenţa consimţământului victimei la actul sexual;
– lipsa consecinţelor violului, ca balans între două rele, ei justificându-l întotdeauna pe cel mai puţin grav;
– lipsa circumstanţelor de apărare, a consimţământului obscur, neclar sau a apărării de circumstanţă a victimei,
toate cu rol disculpativ pentru autor.

Fiind vorba despre o analiză criminologică având relevanţă penală, privind gradarea sancţiunii, se va da atenţie şi
tipului de violator: hotărât, cunoscător, preferenţial, sadic etc., astfel încât, deseori, concluziile expertale se vor baza
mai mult pe acest tip de violator decât pe credibilitatea victimei.
Cu toată dificultatea probaţiunii violului, cu atât mai mare în circumstanţe de viaţă intimă (de exemplu, violul
marital), fapt care l-a făcut pe Balzac să compare probaţiunea cu imposibilitatea introducerii unui fir de aţă într -un
ac mişcător, relevanţa probelor nu poate fi obţinută decât printr-o expertiză multidisciplinară adresată interrelaţiei
celor trei categorii de factori, cu atât mai mult cu cât limita dintre complianţă şi coerciţie, de cuantificare a forţei şi a
gradului de încălcare a consimţământului etc., frecvent irelevante, implică riscul unei erori judiciare.

Violul marital (conjugal)

De la primul caz judecat `n statul Oregon în 1978, se estimează că, în SUA, 87% dintre soţii ar acuza soţii de viol
marital, fapt dedus din frecvenţa violenţelor intrafamiliale şi excluderea raportului sexual în urma acestor violenţe ca
mod de iertare şi împăcare. De la epoca victoriană, ce a redus plăcerea senzorială la „mângâierea unei singure femei
luate de soţie”, astăzi libertatea de manifestare sexuală, augmentată de mişcările feministe, pretinde incriminarea
acestui tip de viol. Chiar şi opiniile ştiinţifice asupra acestui tip de violenţă au evoluat, dacă avem în vedere că, de la
J.B. Watson, autorul teoriilor behavioriste, ce studia sexualitatea umană şi a fost condamnat de justiţie „pentru

95
comportament urât”, până astăzi, sexualitatea, ca fenomen, justifică autonomia persoanei şi incriminează consecutiv
acest tip de violenţă sexuală.
Unii autori din ţările unde violul marital este incriminat cer, dimpotrivă, dezincriminarea sa pe baza următoarelor
argumente:
– de regulă, în căsătorie, violul sexual nu exprimă un act misogin ad hominem ca violul din afara căsătoriei;
– în căsătorie, bărbatul şi femeia formează un tot, încă de la Platon, motiv pentru care întregul devine mai
important decât partea şi nu justifică o atare acuză;
– dreptul nu trebuie să intre în intimitatea vieţii oamenilor, care posedă un drept
asupra ei;
– consimţământul la viaţa sexuală este prezumat prin contractul de căsătorie, fapt ce transformă raportul sexual
într-un drept contractual sinalagmatic;
– sub aspect psihologic, relaţiile sexuale maritale moderează şi atenuează alte tipuri de traume sau violenţe
conjugale. Sexualitatea prezervă deci căsătoria şi, deseori, raportul sexual în urma unei violenţe de alt tip aduce
reconcilierea maritală;
– în plus, devine dificilă şi probarea nonconsimţământului în intimitate.

Problema ce se pune este dacă atare argumente sunt valabile şi în situaţiile de viol din uniunile de concubinaj.
În ţările unde violul marital nu este incriminat, se aduc argumente în favoarea acestei incriminări:
– legea protejează autonomia femeii, indiferent de condiţiile în care se află ea;
– autonomia devine, astfel, cea mai intimă trăsătură de personalitate a persoanei, un drept netranzacţionabil;
– lipsa de incriminare a violului marital prin imunizarea juridică a bărbatului faţă de o astfel de faptă nu ar fi
altceva decât o întoarcere şi o perpetuare a sexualităţii bazate pe putere;
– căsătoria trebuie înţeleasă ca un statut, şi nu ca un contract, astfel încât orice pretinsă obligaţie contractuală în
acest domeniu devine caducă;
– conţinutul actului de violenţă sexuală este acelaşi – indiferent de statutul unei femei, căsătorită sau nu;
– e necesar apoi s\ se aib\ în vedere faptul că „femeia utilizează sexualitatea pentru dragoste şi afecţiune, şi nu ca
bărbatul, ce utilizează dragostea pentru sexualitate”.

Tranşarea actuală a acestei ambivalenţe pro sau contra violului marital rămâne o problemă de expectativă proprie
fiecărei comunităţi, în funcţie de cutumele ei şi gradul său de cultură.

Predicţia şi prevenirea riscului de viol

Se cunoaşte faptul că, în combaterea delincvenţei, prevenirea se impune ca fiind mai eficientă decât lupta cu ea. Pe
de altă parte, trebuie ţinut cont de faptul că sancţionarea, chiar drastică, a violului nu a redus rata acestui delict, ci a
avut, dimpotrivă, deseori, chiar un efect negativ de recidivă. Căci, într-adevăr, pedeapsa poate reprima un instinct,
dar nu-l poate suprima, fapt ce se manifestă şi prin creşterea ratei perversiunilor sexuale la atare subiecţi. De aceea,
în mod ideal, efectul pozitiv al pedepsei nu trebuie să depăşească efectul negativ al faptei.
Prevenirea violului implică o abordare complexă privind obiectivele politicii penale (incriminarea şi
dezincriminarea unor fapte ce privesc agresiunile sexuale), precum şi mijloacele politicii penale (a tehnicilor şi
instituţiilor destinate să combată şi să prevină agresiunile sexuale).
În acest sens, probaţiunea obiectivă, epuizarea mijloacelor ştiinţifice de probaţiune, celeritatea şi certitudinea
procesului şi a sancţiunii, pe lângă funcţia lor de intimidare, vor accentua şi funcţia lor de neutralizare şi
resocializare a autorului, precum şi funcţia retributivă pentru victimă.
Dar engramarea specificului uman al sexualităţii şi a respectului valorilor umane în personalitatea viitorului adult
trebuie să înceapă de la cele mai fragede vârste, pentru a evita ca acelora fără experienţă şi viaţă sexuală
circumstanţele de viaţă să le excite fantezia, iar în cazul celor cu experienţă de viaţă sexuală, bagatelizarea ei. Numai
astfel cultul afectivităţii şi fidelităţii, care nu trebuie să aibă doar un sens unic, de la femeie către bărbat, ci şi invers,
de la bărbat spre femeie, poate deveni o cale şi o modalitate euristico-educativă de reducere a ratei acestui tip de
violenţă.

96
 CAPITOLUL XVI

Probaţiunea infracţiunilor din domeniul

sexualităţii

Reproducerea sexuată a fost creată de natură ca un avantaj sub aspectul polimorfismului genetic, în lumea
animală singurul scop al genelor fiind acela de a produce cópii ale lor.
Odată cu hominizarea, sexualitatea a evoluat de la posesiune (unde partenerul era doar un obiect sexual) la
afecţiune şi la consideraţii specific umane de natură relaţională. Astfel, instinctul orb, necesar şi invariabil,
programat ereditar şi deci înnăscut, a suferit corectarea şi consumarea sa în cadrul afectivităţii, iar poligamia s -a
transformat în monogamie. Într-o relaţie sexuală, unitatea dintre sexualitate şi afectivitate i-a conferit durabilitate şi,
ori de câte ori o relaţie sexuală se bazează numai pe „schimbul sexual” (hedonism), aceasta nu rezistă; îndeosebi
pentru femei, disocierea sexualităţii de afectivitate (a corpului de spirit) este greu suportată, fapt ce i-a făcut pe M.
Eliade să afirme că sacralitatea sexualităţii rezidă în sexualitatea femeii, iar pe S. Kierkegaard să accentueze faptul
că femeia nu se trezeşte din vis decât dacă e atinsă de dragoste (până atunci ea fiind doar vis). Astfel, această stare
de vis consumă două stadii: primul, când dragostea visează femeia, şi al doilea, când femeia visează dragostea. La
om, numai prin afecţiune se poate regăsi „continuitatea pierdută”, iar ignorarea dragostei se opune esenţei fiinţei
umane. „Singurul animal ce a ştiut să dea nevoilor trupeşti o formă spirituală a fost omul. El a făcut din reproducere
arta de a iubi şi ştie că o luptă fără iubire se destramă, după cum o iubire fără luptă dezgustă. Subjugat de instincte,
omul se dezumanizează prin faptul că substituie iubirii plăcerea fizică şi aceasta nu este altceva decât o pierdere a
omului în uman. Altfel, sexualitatea devine o posesiune vulgară ce sfârşeşte prin sfâşierea propriei fiinţe, în loc să fie
o pasiune umană în contact direct cu izvoarele vieţii. Primul om ce s-a aplecat şi a cules o floare pentru a o oferi
unei femei a inaugurat cultura şi pornirea animalică a fost depăşită”, afirma V. Pârvan. Afecţiunea a umanizat şi a
făcut specific umane relaţiile dintre sexe şi a contopit, astfel, într-un singur elan vital două pasiuni individuale.
Afectivitatea a devenit dimensiunea umană a sexualităţii, omul evoluând de la fugărirea partenerului la cucerirea sa
printr-o floare. Stăpânirea pulsiunilor prin afecţiune şi raţiune aduce adevărata libertate şi adevăratul respect pentru
om, aduce echilibrul dintre natură şi cultură. În acelaşi sens vorbea şi
T. Arghezi: „Prietenul cel mai bun e întotdeauna soţul şi consolarea cea mai întreagă soţia. Omul (bărbatul) este
vinovat de a nu-şi fi asimilat tezaurul ei. Femeia are asupra bărbatului superioritatea jertfei, primind să dea viaţă şi
să reproducă pe bărbatul pe care îl iubeşte. De aceea trebuie să deprindem bărbaţii cu respectul faţă de femeie,
deoarece jertfa femeii ne dă o bravură, legănarea ei o duioşie, iar lacrimile ei ne-au făcut delicaţi şi buni”.
Sexualitatea ar putea fi definită deci ca o modalitate de comunicare interumană prin intermediul afecţiunii, ca un
mod de integrare a ei în personalitate, ca un mod de valorizare a sa prin afecţiune, în sensul său specific uman.
Altfel, orice reducere a sexualităţii la instinct devine o sexualitate inumană.
Rolul şi funcţiile sexualităţii constau în:
– transmiterea patrimoniului genetic prin care sexualitatea realizează aspiraţia specific umană de permanentizare
după moarte şi prin care, astfel, devine o creaţie, iar tot ce este creator e şi sacru;
– sexualitatea consumată uman asigură coeziunea cuplului şi a grupurilor umane;
– sexualitatea consumată uman este sursă de echilibru, generozitate, altruism şi empatie umană şi, în acelaşi timp,
are şi un rol anxiolitic, descărcând omul de tensiuni şi fantasme;
– sexualitatea are şi o funcţie dinamizatoare pentru evoluţia omului, prin sublimare ea putând favoriza creaţia şi
cultura;
– în sfârşit, sexualitatea are şi o funcţie igienică.

97
 Sănătatea sexuală, sub aspect medico-psihologic, este concepută ca o integrare a nivelurilor sale inferioare
(biologice) şi a celor psihologice şi relaţionale în personalitate şi apoi în personalitatea unui cuplu, cât timp ea are un
rol homeostatic şi complementar. De aceea, şi normalitatea sexuală trebuie concepută ca o corespondenţă adecvată la
toate aceste niveluri.
Deşi înflorind în puritatea spiritului, sexualitatea are şi rădăcini fiziologice, fiind grefată şi de disfuncţii, printre
care inhibiţii psihice, generarea unor sentimente de culpabilitate prin neconsumare sau consumarea ei anormală,
declanşarea unei puternice agresivităţi în astfel de situaţii (sexualitatea disfuncţională este unul dintre cei mai
puternici detonatori de agresivitate). Are consecinţe psihosomatice mascate de nevroze, sinucideri fără motivaţie şi,
frecvent, prin disfuncţiile sale, se află la baza dezvoltării unei personalităţi egocentrice, înclinată către hedonism şi
perversiune. Pentru a evita astfel de disfuncţii, femeia trebuie să se simtă iubită [i îi va reproşa partenerului
agresivitatea şi impetuozitatea fără afectivitate şi sensibilitate.
Aşa cum educaţia sexualităţii nu trebuie să transforme sexualitatea într-un tabu, ci dimpotrivă, să se facă `n
paralel cu educaţia sentimentelor şi a personalităţii în vederea încorporării ei normale în personalitate, tot astfel
anamneza sau ancheta juristului în probleme sexuale trebuie să plece de la considerarea ei ca un act de cultură, care
să dedramatizeze o situaţie, să câştige încrederea persoanei şi mai ales a victimei.
S-a făcut această incursiune pentru a evidenţia rolul cutumelor, al moralei şi legilor în canalizarea instinctului
sexual pe un făgaş social şi uman util speciei, individului şi valorilor sociale, de unde multiplele instituţii şi
ceremonialuri legate de uniunea dintre sexe, dar şi incriminarea diferitor aberaţii ale sexualit\]ii umane. Faptul este
învederat şi de realitatea că deşi instinctul sexual este acelaşi peste tot, consumarea sa diferă în raport cu timpul şi
spaţiul, prin factorii invocaţi. Din acest motiv, unele legi incriminează atentatele la pudoare (de exemplu, violul) şi
ultrajele la pudoare (ca, de exemplu, perversiunile).
Cele de mai sus sunt relevate şi de istoria incriminării şi rezolvării violului şi perversiunilor sexuale. Dacă, în
viol, păcatul îi condamna pe ambii parteneri, deoarece „răul străbătea şi victima”, lipsa consimţământului nu se
proba cu urmele corporale consecutive. Dacă violul se exercita asupra unei femei virgine („virginitatea era podoaba
moravurilor, a sfinţeniei sexului, a păcii familiei şi izvor al celei mai puternice prietenii”), autorul era pedepsit mult
mai grav, „răpirea virginităţii” constituind baza gravităţii infracţiunii. Violul era apoi probat deseori exclusiv prin
ţipete, acestea dovedind constrângerea, dacă erau auzite ca strigăte de ajutor. Din acest motiv, se considera că violul
neconsimţit trebuie să rămână în stadiul de tentativă, faţă de cel consumat, considerat ca fiind consimţit. Violul cu un
singur bărbat făcea consimţământul să fie interpretat ca fiind mascat. Consecutiv, era considerat ca viol cel comis de
pluriagresivi. Legislaţia era influenţată de multiple alte aprecieri filosofico-literare, cum erau cele ale lui Voltaire, că
violul de unul singur e imposibil („făcând parte din viclenia femeii de a lăsa mereu această îndoială între ea şi
autor”), Casanova, conform căreia, dacă reuşeşti să ridici barierele ruşinii, victoria este sigură, sau Machiavelli,
conform căreia femeia nu cedează decât la violenţă ori la îndrăzneală. Mirabeau considera voluptatea drept unul
dintre cele mai imperioase drepturi ale omului, iar mai târziu Balzac va afirma că dovedirea violului e „ca şi cum ai
băga o aţă subţire prin urechea unui ac mişcător”. Totodată, trebuie menţionată descrierea corectă a consecinţelor
violului asupra femeii (Maupassant, Gide), mulţi înclinând să justifice violul prin virilitatea „firesc agresivă” a
bărbatului versus pasivitatea masochistă a femeii, care era considerată un fel de fatalitate fiziologică ce ar explica,
deseori, şi tăcerea victimei. În acest sens, se afirma că atracţia era cu atât mai mare cu cât rochiile purtate erau mai
scurte.
De asemenea, bărbatul era crezut înaintea femeii, la prostituate nu exista viol (violul era considerat o încălcare a
pudorii), iar furtul (raptul) femeii era considerat mai primejdios decât violenţa, în viol, soţul era primul ofensat şi în
al doilea rând Dumnezeu, soţul, şi nu femeia fiind considerat proprietarul celeilalte persoane, drept care, evident, se
întinde şi asupra corpului. Deşi se recunoştea constituţia mai slabă a femeii, violenţa morală şi şantajul asupra ei
erau ignorate.
Tentativa se pedepsea deoarece „delictele îşi au esenţa în începutul faptelor”, astfel că abia după 1850 se
lansează şi se justifică necesitatea unei justiţii ştiinţifice în materie de viol. Acum încep să se cerceteze „animalele
microscopice” pe rufărie şi „să se insiste ca justiţia să se ocupe şi de infractori (nu numai de aplicarea legii)”, aceştia
fiind „nişte indivizi rămaşi în urma evoluţiei, jumătate neputincioşi şi jumătate nebuni, cu elanuri animalice, părăsiţi
de evoluţie”.
Odată cu accentuarea mişcărilor feministe, s-a cerut ca femeia să nu plătească cu viol preţul libertăţii sale,
deoarece acesta ucide în femeie ceea ce are mai scump, şi anume sentimentul valorii personale şi deci al identităţii
sale. Fenomenul a dus la contractualizarea maximă a relaţiilor sexuale, `ntruc^t bariera dintre pulsiunile sexuale şi
înfăptuirea lor a devenit minimă.

98
 Asistăm astăzi la creşterea numărului agresiunilor sexuale asupra copiilor, ale căror prejudicii psihofizice sunt cu
atât mai grave cu cât toate problemele vin din copilărie şi, prin urmare, compromit viitorul afectiv, mintal, moral şi
social al copilului (un copil abuzat sexual afirma: „Tata mi-a sfărâmat identitatea, oglinda în care mă recunoşteam”).
S-a creat riscul unui genocid-viol (de exemplu, în Bosnia), când prin astfel de violenţe se ating identitatea unui grup
şi arborele filiaţiei ereditare, şi s-a incriminat şi violul între soţi, când s-a justificat judiciar că „prezumţia de
consimţământ a soţilor la acte sexuale nu este valabilă decât până la proba contrarie”. S-a extins noţiunea de
hărţuire sexuală ca o modalitate de a sancţiona violenţa morală şi intenţia sexuală. Astfel, s-au cerut mai multă
libertate, dar şi mai multă sancţiune judiciară pentru ca „justiţia să rezolve ceea ce moravurile nu mai puteau
rezolva”.
În esenţă, violenţa sexuală se instituie ca o violenţă primară ce afectează fiinţa umană proiectată ca ideal de
puritate şi potenţialitate, cu atât mai absolut cu cât sensul venea de la tradiţii, cultură şi autoritate morală.
În ceea ce priveşte perversiunile sexuale, în vechime, sodomia era considerată păcat contra naturii, iar în
bestialitate atât perversul, cât şi animalul erau arşi pe rug. Cicero vorbea cu încântare de iubiţii săi, iar Adrian i -a
creat un cult oficial iubitului s\u. Existau şi sărbători pentru prostituţia masculină, ce facilitau căutarea clienţilor. Tot
ce era în afara procreaţiei era condamnat şi considerat o violenţă împotriva lui Dumnezeu. Sfântul Pavel condamna
contracepţia, avortul şi homosexualitatea pentru că eludau scopul sexualităţii, procreaţia, şi considera că nu soţia e
stăpână pe corpul său, ci soţul. De aici sacrificiile soţiilor pentru soţii lor în dramele antice şi descoperirea unor
schelete împreunate în sarcofagele romane. Octavia îi spune călăului lui Nero că vaginul ei este mai curat decât gura
lui Nero, care recurgea la felaţie şi cuningulus. Un poet le dorea prietenilor să iubească băieţi, iar duşmanilor să
iubească fete. Până şi erotismul (plăcerea) era un păcat. Dr. Tardieu refuză să-şi murdăreasc\ pana cu turpitudinea
pederaştilor, iar Kraft Ebing considera homosexualitatea o perversiune. Totodată, Hirschfeld îi considera un al treilea
sex. De la piaţa sexuală a consumului ascuns s-a trecut la ghetourile homosexuale, când ieşirea din grup devine o
afirmare în exterior. Prostituţia era interzisă doar în timpul sărbătorilor mari, bărbaţilor căsătoriţi, în rest ea venind în
ajutorul familiei (se considera că prostituatele lucrau în folos obştesc, apărând femeia de condiţie bună).
Toate aceste situaţii duc astăzi, datorită liberalizării moravurilor, la o adevărată comunitate şi cultură
parasexuală, unde stigmatele devin criteriu de emancipare, afirmare şi apartenenţă de grup. Mai mult, se consideră
că existenţa căsătoriei e o limitare a libertăţii, ea fiind impusă de constrângerile religioase şi juridice (dificultatea
divorţului), fără a se înţelege că stabilitatea familiei este condiţia stabilităţii comunităţii. De aceea, s -a considerat
perversiune orice situaţie sexuală în care celălalt partener era transformat într-un obiect sexual, fără reciprocitate
(democraţie sexuală) a plăcerii, deşi se susţine că proprietatea asupra corpului exclude aceste abateri de la a fi
definite drept perversiuni şi că perversiune e doar furtul plăcerii, ce încalcă drepturile asupra corpului.
Sub aspect legal, violul are ca obiect juridic libertatea sexuală ca drept asupra corpului, iar ca obiect material
săvârşirea unui raport sexual (violul după moarte este profanare de cadavru).
Legea nr. 197/2000 şi Ordonanţa Guvernului nr. 89/2001 dau un alt cadru normativ agresiunilor sexuale.
Violul este definit ca actul sexual, de orice natură, săvârşit cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin
constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Sancţiunea creşte (art. 197) dac\ :
– fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună;
– victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educaţia, paza sau în tratamentul făptuitorului;
– victima era un membru al familiei;
– i s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
– victima nu a împlinit 15 ani;
– fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.

Art. 198 precizează că actul sexual, de orice natură, săvârşit cu un minor sau cu o persoană de sex diferit sau de
acelaşi sex care nu a împlinit vârsta de 15 ani se pedepseşte. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi actul sexual, de
orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex cu vârsta între 15 [i 18 ani dacă fapta e săvârşită de
tutore, curator, supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa. Dacă fapta
a avut urmările menţionate în art. 197 (i s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii),
pedeapsa creşte (la fel, dacă a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei).
Art. 199 reglementează seducţia ca faptă a aceluia care, prin promisiuni de căsătorie, determină o persoană de
sex feminin mai mică de 18 ani să aibă cu el raporturi sexuale.
Legea reglementează şi actele de perversiune sexuală ca fiind actele săvârşite în public sau dacă au produs
scandal public.

99
 Se pedepsesc [i actele de perversiune sexuală cu o persoană ce nu a împlinit 15 ani sau cu o persoană între 15 [i
18 ani dacă fapta e comis\ de tutore, curator, supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator,
folosindu-se de calitatea sa.
Corupţia sexuală este definită ca act cu caracter obscen săvârşit asupra unui minor sau în prezenţa unui minor,
care, dacă este săvârşit în cadrul familiei, se pedepse[te mai grav, ca şi ademenirea unei persoane în vederea
`ntre]inerii unor acte sexuale cu un minor de sex diferit sau de acelaşi sex.
Legea sancţionează incestul ca raport sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori, precum şi tentativa
de viol, actele sexuale cu minori, perversiunile sexuale, corupţia.
Abuzurile sexuale asupra minorilor şi relatarea unor atare consecinţe de „infern sexual” retrăite în perioada
formării personalităţii generează groază şi frigiditate. Subiectul infracţiunii este deci un minor, iar latura obiectivă e
săvârşirea unui act sexual f\r\ consimţământ. Dacă actul sexual se întrerupe, independent de voinţa autorului, va fi o
tentativă imperfectă.
Seducţia ca obţinere a consimţământului la un raport sexual al unei persoane sub
18 ani şi necăsatorite, prin promisiuni de căsătorie, prin inducere în eroare (prin rea-credinţă), în legislaţia europeană
nu este incriminat, căci, într-o relaţie sentimentală, riscul se asumă şi nu se negociază (ca atunci când o persoană se
obligă la raport sexual şi alta la căsătorie) şi, până la urmă, nu se ştie care pe care păcăleşte. S -a motivat excluderea
ei şi prin faptul că o căsătorie nu se poate justifica doar pe baza unui raport sexual.
Perversiunile sunt definite ca acte săvârşite în public şi sunt considerate, ca atare, orice acte nefireşti legate de
viaţa sexuală, altele decât cele de inversiune sexuală. Tentativa se pedepseşte.
Sunt agravate dacă privesc un minor sau un bolnav mintal, dacă produc o vătămare a sănătăţii ori suicidul sau
dacă se îndeamnă la perversiuni.
Freud considera, privitor la aceste perversiuni, că Eul nu este stăpân la el acasă şi că instinctul sexual e vinovat
de ele, astfel că reprimarea creşte riscul repetării sau consolidării perversiunii. Altfel spus, de regulă, barierele legale
în faţa perversiunilor nu sunt întotdeauna eficiente, deşi ele aduc atingere libertăţii altuia.
Incestul are loc în linie directă sau între colaterali, este o infracţiune bilaterală care, prin consangvinitate,
contribuie la degenerarea ereditară a descendenţei, deoarece el a fost eliminat pe cale naturală şi, astfel, a favorizat
exogamia şi biodiversitatea umană. Modul cum a fost evitat incestul are ipoteze multiple: repulsie instinctivă (L.
Strauss), existenţa menstruaţiei în clan (E. Durkheim), furtul femeilor şi donarea lor altui clan
(H. Spencer) sau uciderea tatălui ce acapara mama şi surorile şi apariţia sentimentului de culpă la ucigaşi (S. Freud).
Incestul poate fi agresiv când va fi un cumul de infracţiuni sau nonagresiv (în Europa, formă dezincriminată).
Prostituţia este practicarea unor raporturi sexuale cu diferiţi bărbaţi pentru procurarea de mijloace de existenţă,
fiind, sub aspectul laturii obiective, o acţiune-scop (obţinere de mijloace prin intermediul unor raporturi sexuale
repetate şi cu persoane diferite).
Proxenetismul constituie infracţiunea de îndemnare şi constrângere la prostituţie sau de trafic de persoane în
acest scop şi cu obţinerea unor mijloace materiale. Se consumă prin intenţie directă sau indirectă (când s -a acceptat
această situaţie chiar de nu a urmărit-o) şi are forme agravante când priveşte minori sau când în poziţia de proxenet
este un părinte, un profesor etc. Tentativa se pedepseşte, dar actele preparatorii nu se pedepsesc.
Probaţiunea medico-legală a violului implică, în prealabil, descifrarea semnificaţiei (hermeneutica) unui astfel de
act, aceasta fiind complexă: biologic (modalitate de vehiculare a informaţiei genetice), psihologic (disociere a
instinctului de afectivitate şi percepere a femeii ca un simplu obiect sexual), cultural (încălcare a drepturilor
suverane ale omului asupra corpului său) şi juridic (încălcare a relaţiei sociale ce protejează dreptul şi libertatea
sexuală).
În viol, persoana devine victimă a instinctului şi pulsiunii sexuale neereditare, a acestei „cozi de reptilă care trage
omul înapoi, în loc să transforme femeia într-o lumânare aprinsă în faţa unui vitraliu de Chagal”, cum spunea Garcia
Marquez.
Frecvenţa sa este de 5-10 la 100 000 de locuitori, dintre care, din motive de pudoare, doar unul din cinci se
reclamă; violul este adesea favorizat de consumul de alcool (ce înlătură forţa barierelor morale privind inhibiţia şi
devine un fel de ritual preparator) şi de contribuţia victimei prin atitudinea sa ambivalentă (Eminescu spunea: „Te
desfaci cu-o dulce silă/ Mai nu vrei şi mai te laşi/ Ochii tăi sunt plini de milă/ Chip de înger drăgălaş”), precum şi de
risipa erotică a diferitor circumstanţe de viaţă intimă. Nu rareori intervine şi credulitatea femeii.
Cum, mai frecvent, în practică, violul se comite asupra femeii, probaţiunea elementelor infracţiunii va pune
accent pe această situaţie juridică.

În cadrul probaţiunii obiectului infracţiunii de viol, problema se referă la diagnosticul de viol (certitudinea
violului) – pentru aceasta, semnele revelatorii de viol diferă după cum femeia a avut sau nu a avut viaţă sexuală. La

100
femeile fără viaţ\ sexuală sunt caracteristice leziunile genitale de pierdere a integrităţii membranei himeneale sau
leziuni genitale extinse (vaginale) ori perigenitale (perineale). Himenul este un repliu de mucoasă situat la introitul
vaginal, care poate avea mai multe forme anatomice:
– himen inelar cu o înălţime mai mare sau mai mic\ de care depinde dimensiunea orificiului himeneal şi cu o
margine netedă şi crestată (franjată), de natură congenitală, ce poartă numele şi crestături congenitale – are o
frecvenţă de 75%;
– himen semilunar, când membrana se inserează pe o jumătate a introitului vaginal;
– himen cu sept sau imperforat (fig. 51).
Fig. 51. 1 = himen semilunar; 2 = himen inelar
înalt; 3 = himen cribriform; 4, 5 = himen cu rupturi;
6 = himen complezent

Uneori, himenul obstruează complet orificiul vaginal (himen imperforat) şi la prima menstruaţie trebuie să fie
incizat. Alteori, membrana este atât de îngustă (2-3 mm), încât circumscrie un orificiu himeneal de dimensiuni mari
ce permite raportul sexual fără pierderea integrităţii sale (fără deflorare), fiind numit, din acest motiv, himen
complezent sau de complezenţă.
Himenul nu are nici un rol fiziologic şi anatomic, dar are o mare semnificaţie medico-legală şi de puritate a
inimii prin castitatea ce o păzeşte. De aceea, la romani, Hymen era zeul castităţii, iar ceremoniile de nuntă în alb
purtau numele de himenee. Deseori, el este un marker fidel al lipsei vieţii sexuale cu caracter:
– absolut dacă himenul e imperforat, cu sept sau inelar, cu înălţime mare ce circumscrie un orificiu himeneal sub
1-1,5 cm;
– relativ când circumscrie un orificiu de peste 1,5-2 cm, se prezintă ca un himen complezent şi persoana poate să
nu aibă viaţă sexuală, dar himenul nu o ajută să o afirme cu certitudine. După un prim raport sexual, consimţit
sau nu, himenul îşi pierde integritatea anatomică, fenomen denumit deflorare. Deflorarea poate fi fiziologică, în
cadrul unui raport sexual, dar şi patologică, atunci când se foloseşte degetul (ca, de exemplu, de către cei
impotenţi), prin acte sexuale impetuoase şi în disproporţii ale organelor genitale, ca şi la copii (până la 10 -12 ani
deflorarea se asociază cu leziuni extinse dincolo de himen) şi la bătrâni, la care atrofia organelor genitale
favorizează, de asemenea, extinderea leziunilor.

La femeile fără viaţă sexuală, câteva reguli de examinare asigură obiectivitatea rezultatului, şi anume:
– evitarea vreunui examen digital pentru a nu crea o ruptură himeneală prin examen. examenul corect va pune în
evidenţă membrana himeneală printr-o tracţiune moderată a labiilor mari;
– deosebirea crestăturilor congenitale de rupturile himeneale prin următoarele criterii: crestăturile se localizează pe
toată circumferinţa marginii libere a himenului (rupturile numai în jumătatea sa inferioară), crestăturile, spre
deosebire de rupturi, nu merg până la baza de inserţie a himenului, crestăturile au aceeaşi coloraţie ca şi mucoasa
vaginală (rupturile recente pot avea o depunere de fibrină de culoare albă) şi deseori crestăturile, spre deosebire
de rupturi, circumscriu un orificiu himeneal ce nu permite raportul sexual fără deflorare.

Pentru deosebirea crestăturilor de rupturi, se recurge şi la alte investigaţii (de exemplu, stereoscopie, cercetarea
spermatozoizilor în căile vaginale – fig. 52):
Fig. 52. Examen stereoscopic al unei incizuri (crestături)
congenitale

– efectuarea examenului clinic din creştet până în tălpi, deoarece niciodată nu ştim unde se află o leziune şi ce altă
semnificaţie decât violul poate avea;
– efectuarea examenului cu lumina adecvată;
– menajarea mai întâi a psihicului stresat al victimei şi apoi efectuarea examenului ginecologic;
– începerea cu anamneza (relatările victimei) şi încheierea cu examenul ginecologic sau invers, în funcţie de
circumstanţe (false acuzaţii de viol, fixaţii patologice etc.).

De menţionat că examenul himeneal este de o simplitate izbitoare, dar orice eroare poate avea consecinţe
nebănuite.

101
 La femeile cu viaţă sexuală vor avea relevanţă următoarele:
– la femeile în vârstă, cu atrofii ale organelor genitale (craurozis), eventualele leziuni la acest nivel;
– leziunile de opoziţie la viol, cu lipsa lor eventuală în ameninţare sau viol cu pluriagresori;
– leziunile peribucale cu tentativă de asfixie sau drept cauză de deces;
– leziuni de comprimare toraco-abdominală în unele violuri;
– cercetarea morfologică a spermatozoizilor în căile genitale nu are relevanţă probatorie, ci doar amprenta
genetică;
– examenul psihiatric pentru dovedirea lipsei de discernământ cu incapacitatea de a consimţi şi eventualele
complicaţii psihice.

Leziuni corporale ce caracterizează opoziţia la viol

În lipsa acestor leziuni, Voltaire spunea că violul este mai uşor de făcut decât de probat. Înfrân gerea voinţei victimei
în viol a dat, de altfel, şi numele de viol acestei infracţiuni (vido = „a înfrânge, a silui”). Leziunile de opoziţie la viol
au o topografie caracteristică, fiind localizate pe coapse (în urma încercării de a facilita raportul sexual) şi în jurul
orificiului bucal (pentru a împiedica victima să strige după ajutor), leziuni frecvent sub formă de excoriaţii şi
echimoze. Nu rareori, aceste leziuni duc la asfixie mecanică letală sau la faptul că victima se aruncă de la etaj, de
exemplu (probă indirectă de viol prin leziunile de defenestrare).
De menţionat că, în faţa unui singur autor, opoziţia victimei de o constituţie similară cu a autorului devine dârză,
eficace şi violul ratat, deoarece femeia este ajutată de fenomene fiziologice precum exagerarea lordozei, contractura
muşchilor coapsei (a aductorilor, numiţi, pentru aceasta, custodes virginitates) şi neumectarea căilor genitale.
În lipsa leziunilor de opoziţie, trebuie să admitem una dintre următoarele situaţii:
– copiii sugestibili care nu se opun actului sexual;
– stările de ebrietate induse victimei ce dau fragilitate consimţământului;
– bolile debilizante, starea de comă;
– situaţiile de ameninţare ce paralizează prin frică reacţiile de opoziţie;
– caz de pluriagresori;
– situaţia unor boli psihice în care consimţământul este abolit prin lipsa discernământului.

Tentativele de viol se pot întâlni în disfuncţii sexuale (impotenţe sexuale) sau în stări de craurozis vulvar (atrofie
genitală), ce se opun consumării raportului sexual.
Realitatea violului prin constrângere psihică sau morală poate contribui la confirmarea acestor stări printr-o
examinare psihiatrico-legală.

În cadrul laturii obiective este de rezolvat:

1. Lipsa consimţământului, ce se va dovedi prin existenţa leziunilor corporale de opoziţie, iar în lipsa acestor
leziuni, prin „paralizarea” consimţământului, ca în bolile psihice, ameninţare, pluriagresori etc. Dacă opoziţia este
reală şi fermă, şi nu de circumstanţă (ca în aşa-numitele violuri ambigue), se vor produce leziuni patente, dar care în
situaţii incerte trebuie distinse de „leziunile” erotice care transformă pretinsa opoziţie într-o complicitate la viol.
2. Subiectul infracţiunii de viol – subiectul activ trebuie deseori identificat (după petele de sânge lăsate pe
lenjerie, după caracteristicile genetice specifice – amprenta ADN – din lichidul seminal din căile genitale ale
victimei sau de pe rufărie, prin plăgile muşcate sau de altă natură lăsate de victimă în apărare pe corpul autorului
etc.).
3. Leziunile de pe corpul agresorului se prezintă ca imaginea în oglindă a celor de pe corpul victimei. La
subiectul pasiv interesează, pe lângă leziunile de violenţă caracteristice violului, şi consecinţele acestei agresiuni,
cum ar fi:
– transmiterea unor boli venerice sau a virusului HIV;
– producerea sarcinii;
– tentativele de suicid, stările psihice reactive etc. – în multe state s-a creat un fond de indemnizare a acestor
victime ce suferă atare infirmităţi, deseori definitive.

Latura subiectivă a violului implică:

102
 1. Contribuţia victimei la viol, reflectată prin ceea ce un jurist afirma: violul este o acuză uşor de adus, greu de
probat şi mai greu de apărat, pentru că niciodată victima nu e total inocentă. Riscurile victimologice în viol rezidă în
plimbările solitare şi nocturne imprudente, vizitele nejustificate la bărbaţi necunoscuţi, consumul prealabil de alcool,
precum şi alte situaţii-capcană când victima alege autorul şi un raport sexual consimţit este transformat ulterior
într-un act de violenţă, ceea ce transformă violul într-o infracţiune duală.
2. Acuzele de viol pot fi veridice (de exemplu, la tinere sau tineri fără experienţă sexuală, care confundă un act
sexual anteportas sau interfemural cu un raport sexual), dar la care examenul clinic relevă lipsa semnelor de
deflorare – starea de virginitate – sau neveridice – de rea-credinţă – când victima îşi autoproduce leziuni corporale
caracteristice simulării violului – excoriaţii pe coapse, torace, cu o direcţie caracteristică şi accesibile etc. – fig. 53).

În perversiunile sexuale, în cadrul obiectului infracţiunii se va dovedi realitatea perversiunii ca fiind un

ansamblu de comportamente psihosexuale ce presupune condiţii atipice pentru obţinerea plăcerii sexuale (Freud).
Ele definesc deci o sexualitate nefiziologică, dar care exclude diversitatea din intimitatea sexuală.
S-au încercat şi alte definiţii, conform cărora perversiune este orice sexualitate consumată în afara specificului
său uman (de afectivitate) sau în afara procreaţiei (definiţii rigoriste), sau altele ce exclud dintre perversiunile
nefiziologice masturbaţia, homosexualitatea şi alte tipuri de acte infrasexuale ce preced\ şi iniţiază sexualitatea
fiziologică, precum prostituţia etc. (definiţii liberale). Se vor constata următoarele:
– frecvenţa lor la bărbaţi la care fiziologic sexualitatea are un caracter activ, uneori mai imperios;
– coexistă frecvent cu unele anomalii ale personalităţii, motiv pentru care se mai numesc şi sexopatii;
– implică o disociere între instinct şi afectivitate, cu înclinaţie exclusivă spre hedonism;
– sunt deseori expresia unei sexualităţi eşuate care, prin exces imaginativ şi fantasme morbide, poate genera
aberaţii sexuale. Astfel, curiozitatea sexuală şi disfuncţiile sexuale refulate în subconştient revin sub formă de
acte ratate, obsesii, forţa unei dorinţe, cum spunea E. Fromm, fiind maximă când se scaldă în inconştient.

Realitatea perversiunii implică şi cunoaşterea etiologiei (cauzelor ei):

– de natură medicală internă (cauze genetice, hormonale, psihice în cadrul dizarmoniilor de personalitate);
– externe (relaţionale), cum ar fi sexualitatea precoce (ce fixează ideea partenerului ca un simplu obiect sexual),
eşecurile sexuale ca o consecinţă a diferitelor disfuncţii sexuale, pedepsele excesive pentru jocurile sexuale în
copilărie, abuzul de contraceptive la femei, privaţiunile sexuale etc.

În unele tipuri de perversiuni, diagnosticul se pune în stare de flagrant delict (leziuni corporale în caz de
constrângere, urmele de spermatozoizi în diferite regiuni corporale cavitare) şi în caz de perversiune cronică, ce se
vor diagnostica printr-o derulare a eventualelor cauze medicale, a patogeniei (mecanismului) de constituire a
devianţei sexuale şi a stării mintale ce însoţeşte o astfel de aberaţie sexuală.

În cadrul laturii obiective se va preciza tipul de perversiune consumată. Perversiunile se pot clasifica după modul
de alegere a victimei, iar fiziologic se clasifică în perversiuni ale obiectului sexual (de exemplu, pedofilia,
gerontofilia), ale scopului sexual (de exemplu, exhibiţionismul) şi ale realizării actului sexual (de exemplu,
onanismul – fig. 54).
Alte perversiuni sexuale sunt cantitative (hipersexualităţi patologice cu leziuni ale măduvei spinării, epilepsii,
lues, ovarite sclerochistice etc.) sau hiposexualităţi motivate diferit.
Masturbarea (onanismul) este o parafilie şi, ca atare, parafiziologică, ce devine patologică doar în 1% dintre
cazuri.
Pedofilia şi gerontofilia constituie o atracţie exclusivă către copii şi bătrâni (A. Tardieu a elaborat un fel de lege
conform căreia victima e cu atât mai tânără cu cât agresorul este mai în vârstă).
Masochismul reprezintă satisfacţia victimei într-un act sexual prin a fi maltratată, iar sadismul (mare sau mic)
este tendinţa autorului de a-şi exacerba satisfacţia sexuală prin lezarea, deseori până la deces, a victimei (sadismul
exprimă o ferocitate a celor slabi în faţa femeii). Leziunile se centrează pe organele genitale şi sâni şi pe măsură ce
victima imploră mila, agresivitatea şi satisfacţia autorului cresc. Victima este transformată într-un simplu obiect.
Fetişismul este incapacitatea unui raport sexual în lipsa unui obiect cu valoare de fetiş aparţinând sexului
feminin, partenerul rămânând undeva în spatele acestui obiect-fetiş.
Felaţia se referă la perversiunile bucale.
Incestul, cum s-a mai spus, este o rămăşiţă a hominizării sexuale, deoarece exogamia s-a impus ca un proces
natural prin prohibiţia incestului (pentru Freud fiul hoardei primitive îşi ucide tatăl, dar, datorită culpei, refuză să
aibă relaţii sexuale cu mama şi surorile lui, iar pentru L. Strauss, traiul în comun determina şi la aversiune sexuală).

103
Prohibiţia incestului a favorizat trecerea de la natură la cultură, astfel că astăzi îl întâlnim favorizat de absenţa
femeii, incultură, trai comun în promiscuitate, alcoolism, boli mintale. Incestul este fraterno -fraternal, paterno-filial
şi excepţional (în schizofrenie) materno-filial.
Voaierismul este obţinerea satisfacţiei sexuale numai prin vederea raporturilor sexuale ale altor persoane.
Necrofilia implică raporturi sexuale cu cadavre (unii spun că în Egipt femeile erau îmbălsămate imediat după
deces pentru a evita necrofilia), bestialitatea implică raporturi sexuale cu animale, iar exhibiţionismul merge de la
cel minor până la cel major de expunere a organelor genitale, de obicei la ore fixe şi în aceleaşi locuri frecventate de
femei.

Subiectul infracţiunii ne relevă că perversiunea este o infracţiune bilaterală în care ambele persoane trebuie
examinate.
Cum deseori un subiect activ exercită perversiunea asupra unui subiect pasiv, care poate fi un minor sau un
bolnav mintal, se impune examinarea acestora sub aspectul consecinţelor induse de perversiune (transmiterea bolilor
venerice, inclusiv SIDA, condiţionarea şi permanentizarea perversiunii, crimele sadice, supravieţuirea cu leziuni
corporale etc.).
În cadrul laturii subiective a infracţiunii printr-o expertiză psihiatrico-legală se va dovedi starea sa mintală,
frecvent afectată la nivel de psihoză în aberaţiile sexuale majore, în rest, la subiecţii fără tulburări psihice, acest tip
de infracţiuni implică intenţia directă.

104
 CAPITOLUL XVII

Medicina legală şi dreptul familiei

Căsătoria constituie un mod sui-generis de homeostazie (echilibru personal şi de cuplu), de intermodelare şi

dezvoltare reciprocă a personalităţii, până la formarea chiar a unei personalităţi de cuplu. Prin urmare, căsătoria este
o unitate duală prin care partenerii se realizează unul prin celălalt (uniune de multiplicare a sensurilor vieţii proprii
prin celălalt).
Factorii de coeziune a cuplului conjugal sunt:
– afecţiune şi stimă manifestate prin generozitate şi disponibilitate reciprocă; dragostea conjugală, deşi mai puţin
romantică, este însă mai lucidă, profundă, completă, calmă şi echilibrată;
– complementaritate, adică necesitatea de a găsi în celălalt ceea ce lipseşte sinelui;
– potrivire sexuală.

„Raporturile dintre ei sunt dominate de legea schimbului afectiv. Plăcerea resimţită de fiecare este sfârşitul şi
explicaţia zburdălniciei afective. Cu o imaginaţie apropiată de a unui inventator şi în vederea unui efect definit şi
dorit, ei fac să varieze presiunile, jocurile şi tandreţea lor. Fericita dispoziţie a organelor are şi plăcerea lor afectivă,
astfel că reciprocitatea diferă foarte puţin, în acest mod, fiecare egoism ]ine cont de probitatea şi egoismul celuilalt.
Căci contactul cu plăcerea altuia favorizează proba sa altruistă şi-i permite să gliseze către o doză notabilă de
generozitate, simpatie şi, mai ales, empatie. Se naşte un fel de religie sexuală, reconstruită şi reinventată de fiecare
dată prin intermediul şi cu ajutorul sufletului, religie capabilă de a nutri focul şi a-l menţine veşnic aprins. Această
religie se bazează pe două idei principale:
– uniunea de corpuri este un mister grandios ce depăşeşte mecanismele ordinare ale vieţii biologice pure şi, astfel,
se învecinează cu supranaturalul;
– adoraţia trupului unei persoane de alt sex ce exprimă frumuseţea devine mijlocul de a adora o divinitate obscură
ce se disimulează înapoia fiecăruia şi permite ca deplasarea către corp, acest idol apropiat şi palpabil, să devină o
transcendenţă.”
(J. Romains)

Dintr-un punct de vedere medico-legal, sănătatea familiei rezidă în corespondenţa reciprocă la nivel
biopsihosocial, homeostazie, complementaritate şi integrare a aspiraţiilor proprii în personalitatea cuplului.
Ori de câte ori sănătatea conjugală este afectată, se produc conjugopatii (disfuncţii ale vieţii conjugale), care pot
fi biologice (incompatibilităţi sociale), psihologice (afecţiune egoistă, incompletă ori de compromis, drept capcană a
afecţiunii conjugale, şi distorsiuni ale tipului de comportament sexual homeostazic), şi consecinţe sociale.
Sub aspect conjugopat vom întâlni cupluri devitalizate şi obişnuite cu conflictele, cupluri fluctuante, cupluri cu
echilibrul afectat prin lipsa disponibilităţii la compromisuri, cupluri violente etc.
Conform legii, condiţiile de fond ale căsătoriei (condiţiile fizice) privesc:
– diferenţe de sex, căsătoria legală fiind doar unirea bărbatului cu femeia;
– vârsta matrimonială de 18 ani pentru băieţi şi 16 ani pentru fete, cu dispensă de la
15 ani;
– comunicarea reciprocă a stării de sănătate.

Condiţiile psihice se referă la consimţământul liber şi clar (acord liber, mutuus consensus) care va lipsi în caz de
înşelare, viclenie (dol).

105
 Condiţiile morale se referă la faptul că legea interzice şi pedepseşte bigamia şi incestul, adulterul şi abandonul
familiei, relele tratamente aplicate minorilor etc.
În drept, unele dintre condiţiile expuse sunt dirimante (anulează căsătoria), iar altele sunt prohibitive (se
sancţionează prin divorţ).
Prin cele de mai sus, legea consacră principiile (nevoile fundamentale) ale vieţii de familie ca fiind:
– reproducerea, deoarece prin căsătorie „viaţa trebuie să dea viaţă” şi numai astfel, prin urmaşi, căsătoria îşi
depăşeşte propria condiţie; prin căsătorie, sexualitatea devine creatoare, iar ceea ce este creator e şi sacru;
– afecţiunea reciprocă, cât timp căsătoria trebuie să fie un izvor permanent de afecţiune, monogamia fiind
consecinţa firească a afecţiunii; Platon spunea că în sexualitatea fără iubire se află repulsia şi crima şi că în
sexualitate numai iubirea e sfântă, numai iubirea este creaţia supraindividuală şi, prin aceasta, cosmică. Sensul
iubirii este tocmai această contopire divină de învingere şi de depăşire a biologicului;
– ascensiunea spre valori spirituale;
– sprijinul şi ajutorul economic.

Dacă aceste nevoi nu se realizează, o căsătorie devine fictivă (căsătoria cu victima unui viol riscă să devină o
ficţiune prin privaţiune afectivă) sau putativă (de exemplu, atunci când ea nu se consumă sexual şi, astfel, nu
realizează dorinţa de urmaşi).
Anularea căsătoriei se face pentru nulităţi absolute (ca, de exemplu, lipsa vârstei legale, alienarea mintală,
malformaţiile sexuale ca manifestare a unei nediferenţieri sexuale) sau relative, ca viciile de consimţământ datorită
erorii, dolului, violenţei. Între nulităţile relative se încadrează şi ascunderea unor boli, ascunderea sarcinii etc.
Divorţul (mutuus disensus) se acordă pentru celelalte cauze şi există, astfel, un divorţ mixt. Cauze cum ar fi
constrângerea la perversiuni, nocivităţile psihice etc. uşurează procedura şi trebuie dovedite expertal.
Divorţul devine, astfel, un fidel barometru al sănătăţii conjugale (al conjugopatiilor inclusiv genetice, cum ar fi
căsătoriile imature prin idealizarea excesivă a unui partener, căsătoriile din obligaţie, competitive sau forţate). Alte
conjugopatii ce duc la desfacerea căsătoriei apar pe parcurs, cum ar fi incompatibilităţile sexuale, consumul abuziv
de alcool, violenţa intraconjugală.

Probaţiunea medico-legală
Platon spune că Zeus a tăiat androginul în două deoarece a asaltat cerul şi de atunci fiecare jumătate caută unitatea
pierdută, îşi caută cealaltă jumătate. Dragostea este dorul şi căutarea acestei întregiri, a reîntoarcerii la natura
originară, căci depăşirea dualităţii printr-un tot e mult mai importantă dacât a rămâne singur. Aici stă creaţia, spune
Platon.
Uneori, natura nu diferenţiază corect, ca Zeus, sexul, şi creează în aceeaşi persoană atribute sexuale de la ambele
sexe, numite intersexualităţi. Trebuie să intervină atunci expertiza pentru a defini modul cum o intersexualitate
afectează viaţa de cuplu. Dar o precizare expertală a sexului se poate solicita şi în neînregistrări civile ale
persoanelor, în înregistrarea lor eronată, în atentatele sexuale asupra unui intersexuat şi, evident, în anularea
căsătoriei prin neconsumarea ei.
Sexul este definit ca totalitatea atributelor celulare, anatomice, funcţionale şi psihice care diferenţiază un bărbat
de o femeie şi el are mai multe niveluri de dezvoltare: genetic (iniţiat de cromozomi), gonadic (de formare a
testiculului şi ovarului), gonoforic (a căilor genitale – vagin, penis), hormonal (sexul se desăvârşeşte de hormoni),
somatic (constituţie antropologică externă), psihologic (comportament şi sensibilitate cu trăsături şi intensitate
specifice) şi civil (de înregistrare în evidenţele civile).
Sexul normal implică o concordanţă a acestor niveluri faţă de intersexualităţi, ce exprimă o discordanţă a lor, mai
ales între genotip şi fenotip.
Între hermafroditism (de la Hermes şi Afrodita) şi homosexualitate (pentru unii, o intersexualitate psihologică)
există o multitudine de tipuri de intersexualităţi, dintre care, cele mai frecvente sunt pseudohermafroditismele
masculine şi feminine. Alături de cei 3 000 de hermafrodiţi din lume există multe femei virilizate (cu ovare, dar cu
organe genitale externe masculine) şi bărbaţi feminizaţi (cu testicule, dar cu organe genitale externe feminine).
Transsexualismul constituie convingerea absolută a subiectului că aparţine sexului opus şi poate fi minor
(travestism) sau major (solicitarea de schimbare a sexului). Benjamin îl defineşte ca o dorinţă obsesivă, a unui

106
subiect de sex determinat, de schimbare a sexului în concordanţă cu un sentiment intim şi autentic de apartenenţă la
alt sex şi cu dezgust pentru propriile organe genitale.
Este numit şi disforie de gen şi după prima operaţie din 1950 au apărut sute de cereri. În Antichitate, Tiresias,
spune Herodot, şi-a schimbat de şapte ori sexul, iar în 1581 un transsexual căsătorit cu o femeie a fost condamnat la
moarte. Transsexualismul primar este o tulburare de diferenţiere sexuală (eroare a naturii care în caz de refuz al
operaţiei duce la automutilări artizanale), iar transsexualismul secundar apare ca un simptom de boală psihică
(schizodisociere sexuală delirantă) sau în alte boli (epilepsie temporară, abuz de amfetamine). Transsexualismul pur
poate fi o tulburare psihică de diferenţiere sexuală (sex imprinting) sau o tulburare hormonală congenitală.
Criteriile diagnosticului de transsexualism pur sau primar constau în:
– obstinaţia ideii de a-şi schimba sexul, sexul dat de natură fiind considerat un înveliş fenotipic în discordanţă cu
trăirile sale psihice de disconfort;
– lipsa cauzelor de transsexualism secundar – operaţia este licită în transsexualism dacă subiectul are peste 18 ani,
e steril ori celibatar, convingerea sa este irevocabilă (de obicei, din copilărie), fiind considerat un drept la viaţa
personală initimă (Curtea europeană de justiţie).

Problemele pe care le ridică transsexualismul sunt:

– liceitatea operaţiei;
– validitatea unei noi căsătorii nu este recunoscută, de regulă, deoarece rămâne identitatea de sex biologic;
– noul sex civil este justificat ca eroare de înregistrare;
– în situaţia transsexualilor căsătoriţi, faţă de copii rămân tată şi mamă, faţă de cei ce vor surveni se recomandă
adoptarea lor (fig. 55, 56).
Familia sau medicul recunoaşte disgeneziile fie la naştere (printr-un clitoris hipertrofiat sau hipospadias), la
pubertate (printr-o pubertate precoce sau întârziată) sau chiar la vârsta adultă (printr-o sterilitate sau azoospermie).
În general, ageneziile (absenţa ovarelor sau a testiculelor) produc intersexualităţi ce se recunosc la naştere, iar
disgeneziile (amestecul organelor sexuale) se recunosc la pubertate.
Ideal ar fi ca diagnosticul de intersexualitate să se stabilească la naştere, când va prima sexul genetic, deoarece
ulterior conştientizarea sexului trebuie să se facă în conformitate cu caracterele predominante din sex (sex civil de
creştere). La pubertate se optează pentru sexul psihologic. Temporizarea declarării la starea civilă, înregistrarea (în
caz de dubii) cu sex feminin (sexul se va corecta mai uşor pe cale chirurgicală în acest sens) sau acordarea unui
prenume ambivalent sunt alte măsuri ce vor uşura conştientizarea de sex ulterioar\.
Constatarea unei intersexualităţi ce nu consumă căsătoria justifică anularea ei.

Probaţiunea vârstei matrimoniale

Pentru contractarea căsătoriei se cere îndeplinită capacitatea de fecundare, de coabitare, de naştere, de creştere şi de
educare a copiilor, atribute care, printr-o dispensă de vârstă la căsătorie, vor fi atestate într-un certificat medical.
Deşi relative în faţa tehnologiilor medicale actuale, unele dintre aceste condiţii pot fi supleate prin fecundare
artificială şi prin cezariană, dar incapacitatea de coabitare nu poate fi suplinită, iar creşterea şi educarea copiilor este
esenţială pentru viitorul unei persoane şi chiar al comunităţii în care va exista.

Relatarea reciprocă a stării de sănătate

Aceasta devine o condiţie esenţială a sănătăţii conjugale, având în vedere că multe boli pot fi disimulate în acest
scop. Dintre aceste suferinţe, esenţiale sunt disfuncţiile sexuale ce se opun consumării căsătoriei şi care, pe lângă
faptul că se constituie ca o injurie la adresa celuilalt, anulează o căsătorie, dac\ ele ar apărea pe parcurs.
Eupareunia (raportul sexual normal) este corespondenţa fiziologico-sexuală la toate nivelurile sale (genetic,
gonoforic, psihologic), iar despareuniile (disfuncţiile sexuale) sunt anomalii ale sexualităţii normale ce au ca
trăsături:
– sunt mai frecvente la bărbaţi, care nu le recunosc nici când femeia probează inaptitudinea sa cu integritatea
himenului (din cauza sentimentelor de jenă pe care le are faţă de parteneră);

107
– sunt de origine psihologică, drept consecinţă a inhibiţiilor şi a fricii de eşec;
– se asociază cu sentimente de culpă şi umilinţă, ce duc la sentimente de inferioritate şi chiar la suicid;
– sunt întotdeauna în defavoarea sexului feminin (disfuncţiile feminine sunt secundare celor masculine);
– disfuncţiile sexuale consecutive eşecurilor sexuale duc la substituirea realităţii cu o imaginaţie morbidă ce se află
la baza unor perversiuni sexuale;
– orice insuficienţă de dinamică sexuală devine un puternic declanşator al agresivităţii;
– cum frecvent diagnosticul e clinic şi anamnestic, relaţia expert-bolnav bazată pe încredere şi efort terapeutic este
esenţială.

Disfuncţiile sexuale masculine sunt pasagere în 50% dintre cazuri, în 10% dintre cazuri sunt de natură organică
şi în 90% dintre cazuri, de origine psihică. Instalarea lor implică un eşec sexual care, prin repetare, creează o
preocupare obsesivă legată de comportamentul sexual şi duce la anticiparea eşecului, astfel că ratarea instinctului
creează condiţiile unui nou eşec. Persoana va prezenta sentimente de culpă şi inferioritate, şi în urma faptului că
acest şoc emotiv este perceput şi chiar amplificat de parteneră, persoana se retrage în abstinenţă sau deviază către
tendinţe sexuale perverse. Nexul acestei disfuncţii psihice este deci frica de eşec, care creează eşecul (inhibiţia
corticală a unui act în mare parte automat), astfel încât disfuncţia devine o infirmitate construită mintal cu
anticipaţie.
Formele clinice privind disfuncţiile sexuale masculine se referă la:
– tulburări de dorinţă (libido);
– tulburări de erecţie;
– tulburări de ejaculare precoce;
– tulburări de satisfacţie (orgasm).

La femei, disfuncţiile sexuale iau următoarele forme:

– apareuniilor (în absenţe congenitale de vagin, stenoze vaginale, himen imperforat);
– dispareunii (raporturi sexuale dureroase), în infecţii, aderenţe, vaginism (contractură a musculaturii
perivaginale);
– frigiditatea primară sau secundară disfuncţiilor masculine, îndeosebi ejaculării precoce – nu rareori are cauze
psihice (lipsa afecţiunii pentru partener). De aceea, se spune că nu există femei frigide, ci bărbaţi cu dificultăţi
sexuale.

Încălcarea consimţământului
Aceasta se rezolvă printr-o expertiză psihiatrico-legală.
În dreptul familiei, cercetarea filiaţiei între copii şi părinţi solicită intens expertiza medico-legală.
În mod clasic, maternitatea rezultă din actul naşterii (mater semper certa est), iar paternitatea dintr-o prezumţie
(pater is est quem nuptiae demonstrant).
Constatarea maternităţii se face în caz de substituiri de nou-născuţi (schimburi involuntare) în maternităţi şi în
caz de furt de copii.
Frecvent se contestă paternitatea fie pentru copiii născuţi în afara căsătoriei (cercetarea paternităţii), fie pentru
cei născuţi în căsătorie (contestarea sau tăgada paternităţii).
Expertiza stabileşte concordanţa dintre statutul de tată biologic (de fapt) şi tată juridic (de drept) prin excluderea
celor putativi de la o pretinsă paternitate, rămânând cel posibil a fi tată. În acest scop, medicina legală dispune de
mai multe metode:
– stabilirea datei raportului sexual fecundant după parametrii la naştere ai nou-născutului şi, retrospectiv, stabilirea
datei raportului sexual fecundant (de exemplu, copilul s-a născut la 280 de zile, dar tatăl dovedeşte că are relaţii
sexuale cu mama doar de 100 de zile);
– stabilirea capacităţii de procreare (capacitatea de coabitare nu exclude paternitatea) prin cercetarea numărului de
spermatozoizi (normal între 60-120 de milioane/ml) şi considerarea minimului fertil de 20 de milioane, deşi
pentru fecundare este nevoie doar de un singur spermatozoid; se cercetează apoi morfologia lor (60% normali)
şi mobilitatea lor (50% mobili). Pe lângă spermogramă, se fac şi alte multiple explorări în vederea stabilirii
diagnosticului unei infertilităţi (genetice, biochimice, hormonale etc.), pentru a se stabili dacă ea este secretorie

108
 ori excretorie. Dar pentru excluderea de la paternitate este necesar ca subiectul să fie azoospermic şi această
azoospermie să fi existat la data raportului sexual fecundant, deoarece poate fi ulterioară raportului, existând şi
riscul fraudelor (subtituirilor) la recoltare;
– cercetarea dermatoglifelor, care, având o ereditate poligenică, deci fiind consecinţa acţiunii genelor de pe
locusuri cromozomiale diferite, au o valoare cantitativă, în sensul că, în cazul în care copilul nu a primit 50% din
dermatoglife de la tată, acesta e probabil s\ nu fie tatăl, dar nu se poate exclude fără completarea cu alte explorări
monogenice; minuţiile dermatoglifelor au o valoare diagnostică mai mare. Pentru jurist, cercetarea
dermatoglifelor constituie un mijloc de informare;
– cercetarea antropologică se face în contestarea paternităţii, la orice vârstă (căci cercetarea paternităţii se face
până la vârsta de 1 an) – se explorează, astfel, afecţiunile transmise prin cromozomul Y (ereditatea holandrică),
precum şi structura cromozomului Y, ce trebuie să fie identică la copil şi la prezumtivul tată;
– cercetarea grupelor sangvine şi serice, care sunt sisteme antigenice (fenotipice) genetic controlate – aceste grupe
sunt stabile (mutaţiile sunt excepţionale), segregă independent, sunt caractere monofactoriale şi nu apar la copii
dacă nu există la părinţi, astfel că pretinsele excepţii de la legile lor de transmitere se datoreaz\, de fapt,
ilegitimităţii.

Legile de excludere de la paternitate sunt următoarele:

– dacă un antigen (o grupă) prezent la copil nu există nici la mamă, nici la tată înseamnă că unul dintre ei nu l -a
transmis. Cum maternitatea este certă, tatăl se exclude. De exemplu, un copil are grupa sangvină A, iar părinţii
analizaţi, grupa B. În acest caz, mama este heterozigotă (BO) şi i-a transmis copilului gena O (copilul e şi el
heterozigot – AO), iar gena A a moştenit-o de la un bărbat care are acest caracter, şi nu de la bărbatul analizat, ce
are gena B;
– un bărbat homozigot pentru o genă nu poate concepe un homozigot pentru o altă genă situată în acelaşi locus
pe acel cromozom. De exemplu, în sistemul sangvin Rh, un bărbat CC nu poate concepe un copil cc deoarece
aceste gene nu pot coexista pe acelaşi locus al cromozomului său. În sistemul seric hepatoglobinic, un bărbat tip
1-1 nu poate concepe un copil Hp 2-2, din acelaşi motiv.

Aceste legi se aplică în cercetarea grupelor sangvine (ABO, secretor-nesecretor, Rh, MN etc.), serice, HLA etc.
şi, cu cât se investighează mai multe sisteme, cu atât cresc şansele excluderii unui bărbat putativ de la o filiaţie.
Iată în continuare o astfel de explorare.
Se cere stabilirea paternităţii într-o tăgadă în care se constată următoarele:
Soţul – A, MN, ccddee, 2-2
Vecinul – AB, MN, CCDee, 2-2
Mama – O, MN, CCDee, 2-2
Copil l – B, MN, CCDee, 2-2
Copil 2 – O, MM, CcDEe, 2-1

Se observă excluderea soţului de la paternitatea ambilor copii deoarece nu posedă gena B şi gena C pentru
copilul l (care are genele A şi C), respectiv genele E şi Hp 1 pentru copilul 2 (tatăl are genele e şi Hp 2).
Vecinul acuzat de paternitatea celor doi copii se exclude de la paternitatea copilului 2 deoarece nu are genele c, E
şi Hp 1 (el având genele C, e, Hp 2).
Concluzii: tatăl juridic (ce a recunoscut copiii) nu este şi tatăl biologic al ambilor copii, iar vecinul poate fi tatăl
unui copil, al doilea copil fiind conceput cu un alt bărbat. Sub aspect procesual, excluderea genetică de la paternitate
are valoarea unei probe absolute.
Amprenta genetică a început să se aplice şi în domeniul filiaţiei din 1986 (un tânăr francez obligat la pensie
alimentară, prin această explorare, pentru copilul conceput în Anglia), în 1987 (în stabilirea paternităţii după viol),
în 1988 în identificarea autorului a opt violuri etc., astăzi aplic^ndu-se în mod curent şi în domeniul filiaţiei.
În domeniul adopţiei, expertiza medico-legală recomandă îndeplinirea unor condiţii în plus faţă de cele legale,
condiţii ce au aptitudinea de a garanta buna integrare a înfiatului în noua familie. Astfel:
– înfierea se va face cât mai precoce, pentru ca cel înfiat să conştientizeze noua familie înainte de vârsta de 4 ani;
– trebuie să se comunice înfiatului condiţia sa de înfiat – se invocă în acest sens o dramă ce a dus la pierderea
părinţilor biologici (în unele ţări se interzice mamei să ia legătura cu copilul după adopţie);
– copilul va fi înconjurat de afecţiunea firească datorată unui copil biologic şi nu va umple doar un gol afectiv al
părinţilor adoptivi.

109
 O aceeaşi atenţie trebuie acordată şi copiilor adoptaţi după divorţ, care sunt consideraţi ca nişte copii în doliu
prin resimţirea dureroasă a lipsei unui părinte şi căutarea permanentă a celuilalt pol al afectivităţii sale. Riscul este
ca, de exemplu, fetele să refuze, prin imprinting, sexul masculin (plecând de la acuzele aduse de mamă tatălui), să-şi
accentueze preocupările narcisiste şi bovarice şi, prin primirea unor mesaje contradictorii de la cei doi părinţi, să
sufere chiar tulburări psihice de disociere a personalităţii. Nu rareori, polarizarea către unele grupuri deviante
exprimă dorinţa de identificare şi maturaţie.
În dreptul familiei se pune şi problema cazurilor de interdicţie prin instituirea curatelei sau tutelei, ce se vor
rezolva conform regulilor de precauţie a expertizelor psihiatrico-legale.

Reproducere medical asistată şi filiaţie

Recomandările Consiliului Europei privind reproducerea medical asistată includ ca reguli următoarele:
– tehnica reproducerii asistate medical se aplică numai cuplurilor heterosexuale şi cuplurilor la care alte tratamente
au eşuat;
– donarea de gameţi nu va fi discriminatorie şi nu se va face în scopul profitului. Se păstrează anonimatul
donatorului şi numai viitorul copil va avea acces la tehnica prin care a fost conceput şi la identitatea donatorului.
După aceste recomandări, femeia ce naşte este considerată mamă, iar soţul ce oferă gameţii e tată, dacă a
consimţit la donare. Dacă donatorul este necunoscut, nu se va stabili vreo legătură de paternitate, iar în anumite
situaţii, mama de substituţie poate creşte copilul.

Soluţii de drept comparat – reproducerea medical asistată a determinat soluţii dificil de legiferat. Socotită de
mulţi ca o metodă contra naturii (după regula canonică ce susţine că ceea ce nu este natural e imoral), în lume 3%
dintre copii se nasc prin această tehnologie şi rata lor creşte. Consecutiv, un copil poate avea şase părinţi (doi
genetici, doi adoptivi şi doi sociali), astfel încât problemele sociale cele mai acute privesc dreptul copilului la filiaţie
naturală şi legitimă, precum şi nevoia de a fi considerat subiect de drept sau de a-şi cunoaşte tatăl sau mama.
Rezoluţiile nu admit acest gen de reproducere decât la cuplurile heterosexuale, căsătorite de cel puţin doi ani, şi
numai în baza următoarelor condiţii: consimţământ scris, eşecul altor metode terapeutice, cu evitarea riscului de
transmitere a unor boli, cu precizarea prealabilă a statutului nou-născutului, nealegerea prealabilă a sexului,
anonimatul donatorului, cu garantarea metodei ca fiind lipsită de riscuri pentru mamă şi viitorul copil (în care se
instituie răspunderea de rezultat), cu interdicţia transferului de embrioni şi evitarea obţinerii de profit.
La început s-a cerut s\ fie testată şi reacţia opiniei publice, motiv pentru care la TV, în SUA, prezentarea primului
caz s-a făcut ca şi cum procedeul ar fi fost realizat în Australia. Consimţământul la reproducerea medical asistată se
va da în faţa unui tribunal sau a unui notar, după informarea prealabilă privind consecinţele sale asupra filiaţiei.
În mod concret, justiţia a decis şi s-a legiferat că, dacă gameţii sunt donaţi, soţul este considerat tată legitim şi
soţia ce naşte este mamă, dat fiind că atât timp cât soţul a consimţit la inseminarea artificială, el nu poate contesta
legitimitatea copilului. Rezolvarea s-a considerat similară şi în situaţii de concubinaj. Astfel, între donatorul de
gameţi şi copilul conceput prin procreare artificială nu se poate stabili nici o legătură de filiaţie şi nici o acţiune
pentru pensie alimentară nu se poate stabili împotriva sa. Cel mult, în circumstanţe particulare, donatorul ce a
consimţit la donare nu poate avea decât dreptul eventual de a fi tată adoptiv. În Franţa, consimţământul pentru acest
gen de reproducere nu obligă la recunoaşterea paternităţii, spre deosebire de Suedia. În majoritatea statelor însă,
consimţământul interzice orice acţiune în contestarea filiaţiei, precum şi filiaţia între donatorul terţ şi copil.
În reproducerea medical asistată cu mame de substituţie se admite că cine consimte să fie mamă de substituţie nu
poate obţine nici un avantaj din această închiriere de organ, în sensul că nici un contract dintre ea şi cuplu nu poate fi
invocat în favoarea filiaţiei, deşi ea poate îngriji copilul după naştere. Astfel, consimţământul la reproducere medical
asistată în interesul altuia este nul şi neavenit, iar copilul nu are dreptul s\-şi cunoasc\ mama sau tatăl genetic (ca şi
în caz de adopţie sau de incest).
Cu toate aceste reglementări, se pot ivi noi situaţii de lege ferenda, cum ar fi rezolvarea filiaţiei în caz de
reproducere medical asistată cu gameţii soţului după divorţ, când soţul poate solicita un avort pentru a nu fi declarat
tată fără voia lui, iar mama poate invoca dreptul inalienabil de a decide asupra corpului său. Viaţa poate crea şi alte
situaţii judiciare de acest gen.
Reproducerea medical asistată (RMA sau concepţia asistată) are ca principiu nevoia ca donarea de gameţi sau
închirierea de organe să nu intre în conflict cu interesele cuplului şi ale copilului. Decretat ca principiu fundamental
de către Consiliul Europei, conform căruia nici o relaţie filială nu se poate stabili între donator sau mama de

110
substituţie şi copil, acest principiu a fost încălcat şi se poate complica în condiţiile tehnologiilor actuale de injectare
a spermatozoizilor direct în ovul, când după realizarea singamiei şi alinierea cromozomilor din cei doi pronuclei (la
24 de ore) are loc transferul oului în trompă, Alice Kirkman fiind primul copil născut, în 1988, prin acest procedeu.
Între nevoia de înfiinţare a unor consilii privind tehnologiile reproductive cu rol de autorizare şi riscul ca aceia care
au aplicat astfel de tehnologii să ia în custodie copiii născuţi şi implicaţi în litigii de cuplu, se simte nevoia unei
legiferări de lege ferenda. În acest demers, experienţa de drept comparat devine deosebit de utilă statelor ce încă nu
au experienţă practică judiciară în domeniu.
Faptul că un copil poate avea trei mame (una genetică, alta gestaţională şi alta de îngrijire) şi trei taţi (unul
genetic, altul social şi altul de creştere) a condus la necesitatea redefinirii maternităţii, care nu mai rezidă în actul de
naştere, precum şi a paternităţii, ce poate fi, în prealabil, cu precizie cunoscută. Ca „invazie neconstituţională” în
intimitatea cuplului, reproducerea medical asistată a fost considerată o violare a naturii, dar ea s -a impus ca un fapt
sociojuridic cu aptitudinea de a suplea dorinţa de copii a cuplurilor sterile. Regulile paternităţii, pentru copiii născuţi
în afara căsătoriei, au fost complicate excesiv prin atare procedee, aşa că statele mai avansate din lume au stabilit
reguli legale sau jurisprudenţiale utile legislaţiei noastre viitoare.
În SUA se consideră că mamele-surogat au aceleaşi drepturi asupra copilului ca şi cele donatoare, dar un contract
prealabil devine obligatoriu în acest sens. Plecând de la un nou principiu al lui mater est quam gestatio demonstrant,
unele jurisdicţii americane au definit termenul mamă ca fiind femeia ce a fost însărcinată şi a născut şi care devine,
astfel, mama copilului, ca în cazul Patriciei Dickey din Maryland, necăsătorită şi nulipară, ce a fost de acord să fie
inseminată artificial şi să doneze apoi copilul cuplului Delware, sau ca în cazul lui Elisabeth Kane, care a născut
copilul, dar părinţii au renunţat apoi la drepturile lor, s-a admis paternitatea-surogat (surrogate parenting) prin
adopţia copilului, ce a devenit un baby selling, ori de câte ori acesta este născut din ovule şi spermatozoizi
cunoscuţi, cum s-a statuat în Kentucky. În acelaşi timp, Curtea din Michigan a sesizat mercantilismul privind creaţia
relaţiilor părinte-copil şi impactul său asupra unităţii familiei, care constituie baza societăţii umane. În ceea ce
priveşte reproducerea medical asistată prin transfer de embrioni, după ce doi soţi au depus în bancă şapte embrioni
în acest scop, au decedat într-un accident de avion. Dar soţul avea deja un copil dintr-o căsătorie anterioară şi s-a pus
atunci problema cine sunt moştenitorii acestor embrioni. În alte situaţii, unii tehnicieni au transferat embrionii unor
femei sterile, fără acordul lor sau al altor persoane, şi femeile în cauză au reclamat maternitatea lor genetică. De
asemenea, în situaţia în care o ţară depopulată ar importa embrioni congelaţi, ca, de exemplu, din ţările
subdezvoltate în cele dezvoltate, şi când minoritatea ar prolifera masiv în detrimentul majorităţii, apar probleme ce
creează angoase opiniei publice şi instanţelor judiciare.
În Anglia, statutul copilului este prima problemă în atenţia legiferărilor. În acest sens, statutul copilului ilegitim
tinde să fie abolit în favoarea dreptului la ereditatea parentală; în situaţia în care tatăl concubin este donator, el nu
poate fi considerat soţ, ci doar donator.
În Suedia, anonimatul donatorului nu este obligatoriu.
În Olanda, donatorul poate fi tată dacă soţul nu a consimţit la fecundare artificială; în acest caz, copilul are
dreptul la acţiune în cercetarea paternităţii. Reglementările olandeze prevalează în favoarea ideii „tradiţionale de
familie”. Astfel, în situaţia unei mame-surogat, când ovulul mamei este fecundat cu sperma soţului in vitro, mama e
cea biologică, în acest caz considerându-se că un contract bazat pe consimţământ le dă părinţilor dreptul de a-şi
controla destinul, deoarece dreptul trebuie întotdeauna engramat într-o matrice de valori. Opoziţia faţă de
mama-surogat se va baza pe faptul că aceasta frizează rasismul prin selecţia caracterelor, chiar dacă mama-surogat
schimbă hormoni cu fătul.
În Australia, se exclude mama-surogat (motherhood surrogate) de la maternitate chiar prin prevederile
Comitetului naţional de infertilitate din 1984, care autoriza fertilizarea in vitro. În spitalele autorizate în acest scop,
donarea de gameţi nu se plăteşte, iar identitatea donatorilor se ţine într-un registru naţional. Se plătesc doar
cheltuielile tehnice.
În Canada, donatorii de spermatozoizi sau ovule nu pot stabili nici o relaţie legală cu viitorul copil, ei nu au
dreptul s\-i fie părinţi şi nici nu au datorii sau obligaţii faţă de copil. Ereditatea copilului aparţine părinţilor legal
recunoscuţi. Dacă prin donare se transmite o boală ereditară sau virusul HIV, răspunderea îi aparţine tehnicianului
care a efectuat reproducerea.
În Franţa, Comitetul Naţional de Bioetică susţine reglementările civile conform cărora contractele se pot face
doar cu lucruri ce pot fi subiect de drept comercial.
Ca fiinţe, contractele nu pot avea decât scop filantropic, corpul fiind un res extracommercium. Aici, scopul
reproducerii medical asistate este acceptat ca o cale de remediere a infertilităţii, când copilul are interesul s\ se
dezvolte într-o familie biparentală şi când autonomia individului e recunoscută, dar pentru interese legitime nu poate
fi absolută. Având în vedere cele de mai sus, mama care naşte este mamă legal, dar mama-surogat poate refuza
maternitatea, iar mama ce donează ovulul poate adopta copilul. Tatăl care a consimţit nu poate tăgădui paternitatea.

111
 În Cehoslovacia, în 1982 s-a născut primul copil prin acest procedeu şi s-a pus problema derogării de la
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii stabilite prin naştere (infam conceptus pro jam nato habetur quotiens de
ejus jure quaeritur). Inseminarea artificială poate fi făcută azi din raţiuni de sănătate, cum ar fi infertilitatea soţilor,
riscul unor boli ereditare, numai la femei sub 35 de ani, iar donatorul de gameţi nu va avea peste 40 de ani. Dreptul
de a alege donatorul nu le revine părinţilor, ci medicului. În absenţa unor prevederi legislative, în baza dreptului
pozitiv, un tribunal va asigura respectarea drepturilor în acest spirit, pentru a evita analogiam legis sau analogiam
juris. Maternitatea-surogat nu este admisă decât din motive altruiste şi cu precizarea prealabilă a statutului copilului;
în acelaşi context se prevede interzicerea crioconservării embrionilor pentru implantare pe o perioadă mai mare de
cinci ani. Filiaţia faţ\ de tată atestă că ea nu poate fi negată în cazul în care copilul s-a născut între 180 şi 300 de zile
după efectuarea fertilizării artificiale cu consimţământul soţilor. Prin acest consimţământ, soţul devine tată. Prin
urmare, el nu poate nega paternitatea copilului pentru că acesta s-a născut pe altă cale decât per viam naturalem. În
cazul în care copilul s-a născut la mai mult de 300 de zile de la moartea soţului, acesta nu mai poate fi prezumat a fi
tată. Aşadar, donarea de gameţi este juridic irelevantă, donatorii neavând nici un drept şi neputându -se stabili nici o
relaţie între ei şi copii (nulum est privilegium ac onus donatoris ex fertilizatione artificiali oriens), aceasta cu atât
mai mult cu cât donatorii rămân anonimi.
Filiaţia faţ\ de mamă este discutabilă deoarece asistăm la o disociere între mater genetrix şi mater gestatrix, ceea
ce face ca principiul mater semper certa est să nu mai fie valabil. După principiul partus non ovum facit
maternitatem, mama care naşte şi a purtat copilul este mamă, în rest (a fi mamă cea care a dat ovulul) constituind o
excepţie. În acest caz, mater genetrix poate cere adopţia copilului. În acelaşi sens, Codul familiei bulgar din 1985 o
decretează ca mamă pe mater gestatrix atunci când ovulul provine de la o altă femeie.
Atare soluţii se înscriu pe linia Declaraţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului elaborată de
Consiliul Europei, care protejează viaţa încă înainte de naştere, viaţa şi drepturile familiei, sarcina şi drepturile
copilului.
În concluzie, de lege ferenda, reproducerea medical asistată trebuie admisă în scopul combaterii sterilităţilor
definitive şi al evitării transmiterii unor afecţiuni genetice, după reguli precis stipulate, cum ar fi consimţământul
ambilor părinţi, cu garantarea maximă a intereselor viitorului copil ce se va naşte, cu păstrarea confidenţei
donatorilor, cu interzicerea comercializării ovulelor crioconservate sau fecundate şi crioconservate şi cu interzicerea
utilizării embrionilor donaţi.

112
 CAPITOLUL XVIII

Expertiza medico-legală psihiatrică

Iresponsabilitatea drept cauză de înlăturare a vinovăţiei este consecinţa bolilor psihice (care duc la abolirea
discernământului), a minorităţii sub 14 ani, a unor deficite mintale grave, când subiectul „nu şi-a dat seama de
acţiunile sale şi de urmările lor”. Fapta comisă trebuie să fie consecinţa unui act comisiv sau omisiv ce a perturbat
„cumpăna minţii” (Eminescu), cu pierderea discernământului ca element esenţial al conştiinţei morale şi, consecutiv,
necesitatea măsurilor de siguranţă.
Sub aspect procesual, expertiza medico-legală devine obligatorie în omorul deosebit de grav şi ori de câte ori
juristul are îndoieli asupra stării mintale a unei persoane în momentul comiterii actului (antecedente psihiatrice sau
minori, la care lipsa discernământului constituie o prezumţie juris et de jure). Conform legii, expertiza se efectuează
în unităţile medico-legale unde există spitale de psihiatrie, prin internare şi într-o comisie formată dintr-un medic
legist şi doi psihiatri.
În raport cu riscul nocivităţii comportamentale a unui bolnav psihic, se recomandă măsuri de protecţie socială
(măsuri de siguranţă).
Comunitatea Europeană, plecând de la dificultatea definirii bolii mintale în condiţiile civilizaţiei actuale, de la
nevoia de a evita abuzurile în domeniu şi ameninţarea tehnică asupra integrităţii psihice şi fizice a bolnavilor,
recomandă ca anomaliile de comportament privind morala şi legea să nu fie asimilabile bolilor mintale şi să se
redefinească unele concepte fundamentale, ca alienarea şi periculozitatea. Tribunale şi comisii independente vor
analiza condiţiile de internare, astfel ca bolnavul să aibă dreptul la avocat, să nu i se afecteze capacitatea civilă, să se
păstreze secretul documentaţiei şi a cazurilor, pentru a nu fi prejudiciate interesele lor. Internarea bolnavului va fi
aprobată în primele 24 de ore de la internarea de urgenţă, iar menţinerea acestuia în spital va fi analizată periodic de
comisii ale altor spitale decât acela unde este internat bolnavul. În caz de urgenţă privind internarea unui bolnav
periculos pentru el şi pentru alţii, decizia o ia medicul, dar acesta cere imediat avizul organului judiciar, în rest
decizia de plasament spitalicesc o ia numai organul judiciar. Bolnavul va fi informat de decizie şi va avea dreptul la
recurs (el sau persoana ce-l asistă). Nu sunt permise aplicarea unor tratamente neconsacrate, riscante sau cercetările
medicale pe atare bolnavi.
Psihiatria medico-legală se impune ca o ramură a psihiatriei sociale ce studiază comportamentul patologic şi
deviant din diferite boli psihice şi evaluează apoi discernământul mintal (capacitatea de a-şi reprezenta conţinutul şi
consecinţele faptelor comise) pentru nevoi judiciare. Iresponsabilitatea penală constituie un progres al ştiinţelor
medicale, ce au demonstrat că boala mintală nu e o stăpânire a bolnavului de duhuri rele, ci o boală a creierului prin
care bolnavul devine alienat (înstrăinat de el, de psihicul său, precum şi de mediul său de existenţă) şi, prin urmare,
cum spuneau pravilele noastre, „pedeapsa de a fi nebun îi este de ajuns”.
Pentru a înţelege corect condiţiile şi conţinutul acestui tip de expertiză, este util să rezumăm câteva trăsături ale
comportamentului uman.
Comportamentul uman este ierarhizat de la cel genetic, instinctiv, până la cel raţional, axiologic şi anticipativ
(vezi integrarea comportamentului din lucrarea noastră Criminologie clinică). Trăsăturile comportamentului uman
sunt:
– evoluţia sa de la acte automate şi reactive către acte reflectate şi anticipative (de la un comportament înnăscut la
altul câştigat);
– caracter homeostatic de adaptare echilibrată şi adecvată la normativitate – una dintre caracteristicile esenţiale ale
comportamentului uman o constituie adaptarea la norme prin libertatea de acţiune şi opţiune;
– comportamentul devine o sursă de informaţie despre nivelul de conştiinţă (mobil, motivaţie) din momentul
comiterii actului imputabil.

113
 În evoluţia sa, comportamentul uman s-a socializat progresiv (de la socializarea primară la cea permanentă),
astfel că devianţa comportamentală apare ca un defect de încorporare a normelor (legale, axiologice) în
personalitate. Familia constituie primul mediu existenţial şi esenţial ce dirijează formarea comportamentului în
raport de setul său de valori. Lipsa afecţiunii materne şi a modelului de comportament patern vor constitui matrice
anomice microsociale în care comportamentul se poate dezvolta deviant. Copilul devine, astfel, un epifenomen
comportamental al îmbinării psihicului cu socialul ce va determina predominanţa unor reacţii de reglare biologice,
psihologice şi sociale, adaptative sau nonadaptative ale conduitei sale. De acest comportament moral iniţial (de
sensibilitate morală) depinde destinul s\u, deoarece personalitatea omului va fi ceea ce cultura (tradiţii, obiceiuri,
valori, modele) a făcut din individ. Unele fenomene ale civilizaţiei au segmentat relaţiile umane tradiţionale,
determinând creşterea numărului situaţiilor de indiferenţă, blazare, conflictualitate, frustrare, şi au transformat aceste
relaţii în unele predominant utilitariste, mercantile, superficiale şi impersonale şi, ca atare, fără conţinut afectiv, fapt
ce se manifestă în amplificarea devianţei actuale.
Ştiinţa care se ocupă de studiul comportamentului deviant este criminologia, care cu Lombroso şi Lacassagne a
făcut ca ştiinţa „să pună pentru întotdeauna mâna pe criminal” şi să-l studieze adecvat (criminologia clinică domină
astăzi criminologia). Lombroso a considerat atare oameni ce vin în conflict cu normativitatea ca fiind rămaşi în urma
evoluţiei (astăzi zicem că ei şi-au pierdut capacitatea de a-şi asuma răspunderi şi de a-şi face viaţa activă, de a căpăta
independenţa interioară a propriului self şi de a-l simţi spontan pe celălalt prin iubirea pe care natura i-a dat-o omului
ca şi prin aspiraţiile de dăruire), oameni cu elanuri criminale, jumătate neputincioşi, jumătate nebuni (bestia umană a
lui E. Zola de la Lombroso a fost preluată), fapt ce l-a făcut însă pe Lacassagne să afirme că „microbul nu se
dezvoltă dacă nu are un mediu adecvat”, introducând astfel şi studiul mediului de dezvoltare sau de existenţă în
geneza crimei. Chiar dacă teoria lui Lombroso a strălucit ca fulgerul şi a intrat apoi în întuneric, ea a dat
criminologiei impulsul decisiv al studiului criminalului. Deşi pentru el crima era o rămăşiţă a unei eredităţi
patologice (teoria criminalului înnăscut), astăzi ştim bine că mediul este cel ce favorizează exprimarea eredităţii în
comportament („ereditatea dă doar foaia de drum, dar mediul decide cum ajunge fiecare la destinaţie”). Sub o formă
ştiinţifică, teoria rolului factorului biologic în comportament (de la Platon la Dostoievski) este argumentată astăzi de
concepţia lui Di Tulio, Pinatel şi Hirsch. În acest context, etologia relevă faptul că agresivitatea este un instinct
moştenit, sublimat de om prin creaţie, luptă pentru performanţe şi competiţie, dar care poate deveni patologică
(agresivitatea filogenetică), ce ţine de structurile paleocerebrale ale omului, care prin instinctul agresiv oferă o
adaptare grosieră de atac sau fugă, [i agresivitate ontogenetică, la care contribuie lipsa de sublimare a instinctului
agresiv, şi agresivitatea actogenetică de trecere la act), astfel că astăzi rolul eredităţii şi cel al devianţei sunt bine
precizate ştiinţific, ereditatea fiind o potenţialitate biologică necesară dezvoltării, şi nu un blestem genetic (apropo
de discuţia în jurul cromozomului crimei, XYY).
În cadrul teoriilor ecologice (mezologice) privind devianţa se invocă rolul frustraţiilor în declanşarea
agresivităţii, a ageneziei sentimentelor de culpă, rolul factorilor culturali, precum şi al teoriei constructelor, al
imitaţiei şi etichetării, al mediului şi personalităţii anomice, al controlului social, al urbanizării şi mass-media etc.,
astfel încât astăzi cel mai larg admisă teorie este cea privind conceptul trinomic al devianţei ca implicând
combinarea acţiunii factorilor de mediu (de dezvoltare şi existenţă) cu structura de personalitate anomică
(insensibilă, egofilă şi impulsivă) şi cu factorii situaţionali de trecere la acte. Mai mult, Freud a arătat că omul are un
Eu primar (inconştientul sau sinele care extrage energia umană din biologic), un preconştient – Eu secundar, Eul ce
adaptează această energie la realitate – şi un conştient – Eul terţiar, supraeul care cenzurează, cu rol de frâne morale,
actele instinctive – vezi Criminologia clinică de
Gh. Scripcaru şi T. Pirozynski, recomandată mai sus).

Concept triunic privind violenţa şi cauzele sale

Violenţa a dominat evoluţia umanităţii, fiind pentru mulţi autori un fel de „moaşă a istoriei”, cât timp la o zi de pace
se estimează cinci zile de război. De când există istorie scrisă, prin violenţe au murit circa 350 de miliarde de
oameni.
Comportamentul adaptat la normele şi condiţiile vieţii sociale are următoarele caracteristici:
– este un comportament reflectat, gândit, şi nu autonom şi reactiv (ca răspuns nereflectat la o situaţie);
– este un comportament anticipativ, omul reprezentând şi conţinutul, şi consecinţele faptelor proprii;
– este un comportament ce exprimă libertatea de voinţă privind analiza soluţiilor de răspuns la o situaţie dată.

114
 Comportamentul deviant şi delincvent are caracteristici opuse, şi anume de comportament reactiv, nereflectat şi
impulsiv, de acceptare a riscurilor sale, precum şi de prevedere a consecinţelor sale negative.
Comportamentul aberant, psihotic răspunde patologiei mintale ce anulează capacitatea psihică de analiză şi
anticipare a consecinţelor sale negative, în care actul antisocial reprezintă un simptom de boală mintală.
În viziunea noastră, conceptul triunic în geneza comportamentului deviant acţionează o multitudine de cauze şi
condiţii (nu degeaba se afirmă metaforic că delincvenţa şi devianţa sunt ca un fluviu în care se varsă mai multe râuri,
delincvenţă exacerbată astăzi de „cocteilul criminogen format din consumul de droguri – în care intră şi alcoolul –
pornografie şi televiolenţă).
În geneza devianţei şi a delincvenţei intervin trei paradigme:
– mediul de formare a personalităţii;
– personalitatea delincventă;
– situaţiile (circumstanţele) de favorizare a actului delincvent.

În ceea ce priveşte mediul de formare a personalităţii, se discută dacă agresivitatea este înnăscută, ca orice alt
instinct, sau e câştigată, învăţată pe parcursul dezvoltării individului.
Se spune îndeobşte, în sprijinul moştenirii agresivităţii, că aşchia nu sare departe de trunchi, că lupul îşi schimbă
părul, dar năravul ba sau ce se naşte din pisică şoareci mănâncă. Aceste afirmaţii ar sugera că un comportament
agresiv se transmite din tată în fiu aşa cum s-ar transmite şi alte instincte graţie cărora omul a supravieţuit prin
adaptare la mediu.
Etologia este ştiinţa modului de transmitere a agresivităţii în lumea animală până la om, bazându -se pe observaţii
directe, surprinse de Lorenz în 170 km de film ştiinţific.
Lorenz (laureat al premiului Nobel) a stabilit că agresivitatea este un instinct bipolar, de apărare (agresivitatea
benignă) şi de distrugere (agresivitatea malignă). Agresivitatea, în lumea animală, ca şi la om, este interspecifică,
între specii, ca expresie a supravieţuirii şi luptei pentru existenţă, şi intraspecifică, în cadrul aceleiaşi specii, unde,
prin „turniruri”, are rolul de a menţine agresivitatea în limite utile speciei (supunere, fugă, apă rare a progeniturilor
sau a teritoriului). Omul a achiziţionat însă şi „turniruri” culturale care au făcut ca agresivitatea să fie sublimată în
acte creatoare (de competiţie, performanţe etc.), astfel că turnirurile culturale domină comportamentul său. Aceasta
duce la concluzia că, la om, agresivitatea nu este atât un comportament moştenit, cât unul câştigat (ontogenetic), pe
parcursul evoluţiei individului. Dacă agresivitatea benignă (de apărare pentru supravieţuire) este programată genetic,
agresivitatea malignă (de atac, ofensivă şi distructivă) devine, în cadrul aceleiaşi specii (agresivitate intraspecifică)
învăţată ontogenetic şi specifică omului, argumentată în timp de faptul că evoluţia mijloacelor biologice de atac şi
apărare a fost lentă, dar omul, prin inteligenţa sa, a creat armele artificiale care depăşesc enorm mijloacele sale
biologice, naturale, ceea ce riscă chiar punerea speciei umane în pericol. De aceea se întreabă specialiştii dacă va
pieri omul prin geniul său şi dacă omenirea va putea stăpâni prin spirit, prin cultură (prin „turniruri” culturale
precum generozitatea, compasiunea şi empatia) complexitatea actuală a realităţii.
Dacă agresivitatea, la om, nu este deci un comportament moştenit, ci câştigat, se pune problema care sunt factorii
de mediu ce duc la învăţarea agresivităţii.
Durkheim, Merton, Parsons etc. au descris aceşti factori ca o stare de anomie macrosocială, microsocială
(familială şi de grup) şi instituţională, anomie caracterizată prin slăbirea tradiţiilor şi a instituţiilor de control social,
disocierea dintre scopurile indivizilor şi mijloacele sociale de a le satisface (de unde atingerea scopurilor prin
mijloace ilegitime), pierderea autorităţii instituţiilor reflectată prin corupţie etc.
În formarea personalităţii deviante şi delincvente, un rol major `l are anomia microsocială cauzată de slăbirea
coeziunii familiei, copiii nedoriţi, transmiterea transgeneraţională a violenţei, ca în cazul copilului maltratat, când
acesta învaţă bătaia de la tată ca mod de rezolvare a problemelor de viaţă etc.
Deşi copilul se naşte cu o aptitudine înnăscută de a descifra limbajul corporal al mamei, aptitudine numită
ataşament, copilul nedorit, privat de această matrice de protocomportament, de ataşament, prin lipsa afecţiunii
materne, mai ales (ceea ce Bowlby a numit carenţă afectivă), nu va avea fondul nativ pe care să -şi engrameze
valorile sociale elementare, ca discriminarea între bine şi rău (germen al conştiinţei morale), şi va deveni un candidat
la devianţă şi delincvenţă, lipsa modelului parental de autoritate sau a modelul patologic parental, pe de altă parte, va
priva copilul de impunerea unor norme morale (stadiul dezvoltării heteronome, după Piaget) sau îi va impune norme
deviante de comportament, ce vor determina apoi o conştiinţă autonomă, deviantă de comportament. Bowlby spunea
că, dacă până la vârsta de 6 luni un copil nu simte afecţiunea mamei, devine un candidat la delincvenţă. El spunea că
oamenii sunt creaţii ale ataşamentului pentru că acesta este universal şi în lipsa sa omul devine o „creaţie” deviantă.
Altfel spus, istoria copilului este istoria păcatelor parentale (Nietzsche). Sănătatea familiei se află deci la baza
sănătăţii sociale, ceea ce l-a făcut pe Huxley, la ONU, să ceară mame bune pentru a schimba lumea, determinând

115
introducerea unui articol în Declaraţia drepturilor copilului conform căruia, doar în situaţii excepţionale, un copil
trebuie separat de mama sa.
Prin urmare, instinctul de agresivitate ca instinct de apărare, la om, a fost filtrat de cultură, care a transformat
comportamentul natural, de specie, într-un comportament cultural, astfel încât relaţia ereditate-mediu (ontogeneză)
atestă că ereditatea, la naştere, conferă doar o foaie de drum, mediul hotărând cum va ajunge fiecare la destinaţie.
Prin urmare, ereditatea nu este decât un potenţial, o aptitudine de a beneficia sau nu de condiţiile de mediu, ceea ce
face ca, la om, agresivitatea să fie un comportament învăţat într-un mediu anomic microfamilial şi apoi întărit
într-un mediu delincvent, acultural. Într-o astfel de stare anomică, un copil devine victimă, carenţa afectivă, cu
precădere, fiind o carenţă ulterioară de destin.
Al doilea element al conceptului triunic, interacţionist de geneză a devianţei este personalitatea subiectului. Pe
un mediu anomic se vor engrama valori negative de personalitate, ceea ce va duce la o personalitate anomică,
manifestată prin insensibilitate, impulsivitate şi egofilie. Elementul caracteristic al acestor personalităţi deviante este
inafectivitatea, prin lipsa perceperii afecţiunii. Inafectivitatea e matricea acestor personalităţi, ceea ce atestă că
afectivitatea este esenţială pentru dezvoltarea psihicului (dovadă debilităţile mintale de cauză afectivă), ca şi pentru
inhibarea agresivităţii. Afectivitatea este deci baza transmiterii generaţionale a empatiei, e condiţia dezvoltării
supraeului şi în lipsa sa cel ce nu a simţit-o nu va putea iubi, stare care, cuplată cu o reacţie de ură îl va face
insensibil şi răzbunător.
Într-o familie patogenă va lipsi, astfel, matricea alterităţii şi se va realiza, prin socializare primară negativă, din
contră o personalitate anomică, numitor comun al majorităţii infractorilor recidivişti sau din obicei.
Al treilea element al conceptului triunic de geneză a delincvenţei îl reprezintă situaţiile de moment ce
favorizează trecerea la act (agresivitatea actogenetică).
În concluzie, geneza delincvenţei umane rezidă, în mod excepţional, într-o agresivitate filogenetică (de
supravieţuire, cum ar fi agresivitatea ritualizată social), în mod frecvent agresivitatea fiind ontogenetică (învăţată în
decursul existenţei individului) şi actogenetică (favorizată de circumstanţele de moment privind realizarea lui iter
criminis).
Ca o concluzie pragmatică se impune faptul că societatea are obligaţia s\ susţin\ dorinţa de a avea copii (copii
doriţi); un astfel de copil, odată venit pe lume, trebuie să aibă dreptul la dezvoltare normală oferindu-i-se, în special,
afecţiune, iar dacă nu a avut această şansă, trebuie să fie înţeles înainte de a fi judecat. În acest sens, familia va fi
bună sau rea, în raport cu părinţii, iar societatea va fi bună sau rea, în raport cu familiile. Familia este un cadru
natural de socializare a biologicului şi de stăpânire a agresivităţii. În familia anomică însă, părinţii devin responsabili
de comportamentul copilului. Şi cum delincvenţa minorului se prelungeşte, în 70% dintre cazuri, în delincvenţa
adultului, este evidentă importanţa acestui concept.

Iresponsabilitate penală şi psihiatrie legală

A fi subiectul unei infracţiuni înseamnă a fi vinovat de acea infracţiune, ceea ce implică stabilirea unei relaţii între
starea psihică, faptă şi rezultatul ei. Vinovăţia devine, astfel, premisa responsabilităţii, care, la rândul ei, presupune
capacitatea de a discerne (capacitatea de a înţelege şi de a stăpâni fapta comisă).
În acest mod, discernământul devine criteriul medical al responsabilităţii unei persoane şi punct nodal al
expertizei psihiatrico-legale, de care depinde stabilirea cu certitudine a laturii subiective a unei infracţiuni.
Vinovăţia este deci legătura psihică dintre autor şi fapta sa, cu rezultatele ei, produse sub forma subiectivă (a
poziţiei psihice a autorului faţă de faptă) a dolului, culpei şi preterintenţiei. Pentru G. Antoniu, capacitatea
psihofizică penală (imputabilitatea) nu este un element al conţinutului infracţiunii, ci o premisă a infracţiunii, astfel
că, dacă o persoană răspunde penal (are capacitate psihică penală), va fi sancţionată, iar dacă nu răspunde, i se vor
aplica măsuri preventive (măsuri de siguranţă).
Iresponsabilitatea exclude vinovăţia şi, prin urmare, şi caracterul penal al faptei (nu şi prejudiciile civile), fiind o
cauză subiectivă de înlăturare a infracţiunii.
Dacă art. 17 din C.p. prevede că infracţiunea este o faptă cu pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de
lege (construcţia tripartită a infracţiunii), conţinutul obiectiv al infracţiunii fiind existenţa ei ca fapt material,
urmările faptului şi legătura cauzală dintre ele, iresponsabilitatea, conform art. 48 din C.p., e situaţia în care
„subiectul infracţiunii nu-şi dă seama de acţiunile sau inacţiunile sale, nu era stăpân pe ele, deci nu înţelegea de ce
acţiunea sau inacţiunea sa are pericol social şi este ilicită, a[adar era iresponsabil datorită alienaţiei mintale sau altor
cauze”. În dovedirea iresponsabilităţii penale, expertul va stabili dacă subiectul era apt de a-şi da seama de sensul
faptei sale, dacă putea fi stăpân pe ea, premise în baza cărora juristul va stabili iresponsabilitatea sau respon-

116
sabilitatea. Incapacitatea psihică a unei persoane (iresponsabilitatea) reprezintă inaptitudinea de a-şi da seama de
caracterul, sensul şi valorile sociale morale sau juridice ale faptei săvârşite şi de urmările ei, de a -şi dirija normal
voinţa. O atare persoană nu cunoaşte semnificaţia actului său de comportament (momentul intelectiv al incapacităţii
psihice) şi nu poate fi stăpână pe acest act (momentul volutiv al incapacităţii psihice).
Ca urmare a acestei incapacităţi, o persoană nu este responsabilă şi vinovată de actul său şi, ca atare,
iresponsabilitatea înlătură vinovăţia, iar lipsa vinovăţiei realizează lipsa caracterului penal al faptei şi, în final, lipsa
faptei penale duce la înlăturarea răspunderii. Astfel, debilitatea mintală, intoxicaţiile, somnul patologic, leşinul,
bolile mintale ca stări permanente sau trecătoare (deci cu intervale lucide) înlătură total responsabilitatea, alteori o
înlătură doar parţial, deşi răspunderea atenuată nu exclude vinovăţia, ci este doar o circumstanţă atenuantă.
În raport cu elementele penale ale incapacităţii psihice, juristul are sarcina de a stabili responsabilitatea
concordant punctului de vedere penal, şi anume printr-un criteriu medical (al capacităţii de a-şi putea da seama de
faptă şi de a putea fi stăpân pe ea) şi printr-un criteriu juridic (al aplicării legii penale). Primul criteriu, cel medical,
devine astfel sarcina expertizei psihiatrico-legale, pe baza căreia juristul va corela cel de-al doilea criteriu (cel
juridic) şi va stabili, în final, responsabilitatea autorului faţă de fapta sa.
Condiţiile aplicării prevederilor art. 48 din C.p. privind instituţia iresponsabilităţii se referă deci la următoarele
aspecte:
– situaţia autorului de a fi într-o stare de iresponsabilitate, de incapacitate de a-şi da seama de actele sale, deci de a
fi lipsit de discernământ şi de a fi stăpân pe ele (incapacitatea de a-şi stăpâni voinţa);
– incapacitatea psihică a existat în momentul săvârşirii faptei şi nu a fost provocată de autor;
– incapacitatea a fost cauzată de alienarea mintală sau de alte stări ce duc la incapacitate psihică;
– fapta comisă a fost prevăzută de legea penală.

În legea penală, iresponsabilitatea poate fi provocată şi de alte cauze, ce nu alterează facultăţile psihice, dar
provoacă o deviere trecătoare a conştiinţei, ca în cazul stărilor pasionale, sugestiei, hipnozei, beţiei).
Beţia accidentală (fortuită) poate duce la iresponsabilitate dacă:
– în timpul faptei, autorul a fost în stare de beţie fortuită;
– starea de beţie fortuită a fost provocată independent de voinţa autorului;
– starea de beţie accidentală a fost completă;
– fapta a fost prevăzută de lege.

Beţia voluntară poate fi o circumstanţă agravantă sau atenuantă (art. 49 din C.p.), aşa cum beţia provocată în
scopul producerii infracţiunii (art. 75 din C.p.) este o circumstanţă agravantă. În beţia voluntară cu capacitate penală
atenuată, art. 72 permite individualizarea pedepsei în funcţie de personalitatea infracţiunii.
Astfel, pe baza evidenţei tulburărilor psihice relevate de experţi şi a probelor privind modul de comitere a faptei,
instanţa va stabili răspunderea penală în evaluarea următoarelor aspecte:
– incapacitatea psihică anterioară faptei penale duce la atenuarea răspunderii;
– incapacitatea psihică posterioară faptei duce la suspendarea urmăririi penale;
– incapacitatea psihică existentă în momentul comiterii faptei duce la achitarea persoanei prin aplicarea
iresponsabilităţii;
– incapacitatea psihică apărută în timpul procesului penal duce la suspendarea procesului;
– incapacitatea psihică apărută după condamnare duce la întreruperea executării pedepsei.

În acest fel, beţia cronică poate fi asimilată, în funcţie de modul de comitere a faptei şi de motivaţia sa, cu
incapacitatea psihică, dar dacă subiectul a ştiut că în stare de beţie poate provoca o faptă ilicită şi o acceptă (deci a
prevăzut), el va fi responsabil (actio libera in causa) pentru fapta făcută cu intenţie, dar nu şi pentru fapta făcută din
culpă. Minoritatea, conform art. 99 din C.p. pune minorul sub 14 ani în stare de iresponsa bilitate penală, între 14 şi
16 ani răspunzând doar dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ, ceea ce înlătură caracterul penal al
faptei. Situaţia corespunde unei dezvoltări psihice insuficiente, ce nu permite înţelegerea faptei şi a consecinţelor ei.
Condiţiile cerute înlăturării răspunderii se referă la faptul că:
– la data săvârşirii faptei minorul nu avea 14 ani sau nu avea discernământ dacă avea între 14 şi 16 ani;
– minorul s-a aflat în această stare în momentul săvârşirii faptei.

117
 În esenţă, răspunderea penală implică un raport juridic prin care statul îl trage la răspundere pe cel ce a încălcat o
normă de drept. Temeiul acestei răspunderi este preeminenţa normei penale incriminatorii. Prin urmare, subiect activ
al acestui raport juridic e statul ca titular al forţei de constrângere şi, prin aceasta, al asigurării ordinii de drept, iar
subiect pasiv al raportului juridic de răspundere este subiectul vinovat de săvârşirea infracţiunii (de obiectul ei).
Aşadar, infracţiunea este temeiul răspunderii penale, iar pedeapsa e consecinţa ei (art. 17 din C.p.)
Pentru atragerea răspunderii penale, se cer întrunite următoarele condiţii legale:
– legalitatea răspunderii penale, certificată de legalitatea incriminării şi legalitatea pedepsei;
– situaţia infracţiunii de a fi singurul temei al răspunderii penale;
– umanismul răspunderii penale, ce ţine seama de condiţia umană, de determinismul comportamentului uman şi de
posibilitatea omului de a-şi dirija liber voinţa;
– personalizarea şi individualizarea răspunderii penale, deci răspunderea pentru fapta proprie;
– unicitatea răspunderii penale (non bis in idem);
– inevitabilitatea răspunderii penale;
– prescriptibilitatea răspunderii penale;
– legătura cauzală dintre faptă şi prejudicii, ce implică stabilirea antecedentelor cauzale (criteriul sine qua non),
latura psihică (conştiinţa faptului şi reprezentarea sa) şi existenţa condiţiilor contributive (esenţiale şi necesare).
Doctrinar, legătura cauzală (de exemplu, între starea mintală şi faptă) a fost susţinută prin mai multe teorii, în
esenţă, asemănătoare;
– teoria cauzei eficiente (a cauzei sine qua non) conform căreia cauza trebuie să fie acea eficienţă dintr-un număr
de alte condiţii adecvate ce favorizează acţiunea cauzei eficiente;
– teoria cauzei preponderente, adică a reţinerii cauzei ce a contribuit în mod predominant la rezultat;
– teoria cauzei proxime (a cauzei ce a precedat în mod nemijlocit rezultatul produs);
– teoria cauzei adecvate necesare, adică a cauzei proprii, apte de a produce rezultatul;
– teoria echivalenţei cauzei şi condiţiilor care cer ca o cauză să fie eficientă şi atunci când este ajutată (influenţată
de condiţii).

Dacă responsabilitatea este o categorie psihologică, răspunderea este o noţiune (categorie) juridică ce atestă că,
la fel ca actul de conduită umană, şi actul infracţional are o latură subiectivă (poziţia psihică a autorului faţă de
faptă) şi una obiectivă (fapta cu consecinţele ei). Actele infracţionale care includ în latura lor subiectivă atât intenţia,
cât şi culpa se numesc infracţiuni preterintenţionate.
Toate aceste consideraţii juridice se pot aplica la orice tip de infracţiune prin intermediul expertizelor
psihiatrico-legale. Astfel, în pruncucidere, dacă o mamă pregăteşte instrumentele de omor înainte de naştere, intenţia
este evidentă, dar legea vorbeşte şi de o stare de tulburare (nu de o boală) ce poate duce la pruncucidere (art. 177 din
C.p.), fără ca legea să precizeze dacă o astfel de stare trebuie să fie fizică ori psihică. Astfel, expertul trebuie să
analizeze toate stările patologice care pot influenţa discernământul mamei, fie preexistente naşterii, fie legate de
sarcină (gestoze), fie latente şi declanşate de naştere, fie post-partum. În acest sens, rămâne dificil de evaluat dacă
teama de consecinţele naşterii (de exemplu, reacţia negativă a opiniei publice sau a părinţilor) constituie doar un
mobil al infracţiunii şi nicidecum o tulburare legată de naştere, fapt ce poate justifica opinii diferite şi în activitatea
expertală.
Iresponsabilitatea este recunoscută, cu mici nuanţe, şi în dreptul comparat.
Codul penal german enumeră chiar şi bolile ce duc la iresponsabilitate (psihoze, tulburări de conştiinţă şi
debilitatea mintală), Codul penal italian exclude psihopatia, iar Codul penal francez exclude cauzele pasagere de
tulburare psihică (beţie, hipnoză).
În dreptul penal britanic, ce a influenţat şi legislaţia SUA, iresponsabilitatea se evaluează prin intermediul a trei
standarde, primele două fiind creaţii ale jurisprudenţei şi a treia, creaţie a American Law Institute (ALI).
Primul standard este legat de procesul lui D. McNaghten, prin care s-a statuat de către Camera Lorzilor că
discernământul moral e baza distincţiei dintre normalitate şi boala mintală şi că:
– bolnavul mintal e responsabil de fapta sa dacă în timpul acţiunii cunoaşte (ştie) că a încălcat legea;
– trebuie dovedit clar că subiectul a acţionat sub influenţa unei deficienţe mintale;
– trebuie stabilit că autorul nu a putut înţelege natura şi calitatea actului, deci în momentul săvârşirii sale nu a putut
distinge binele de rău;
– subiectul cu o tulburare delimitată, intermitentă sau discontinuă, dar în rest în deplinătatea facultăţilor sale
mintale va fi responsabil.

118
 În acest concept, bolnavii deliranţi şi cei ce nu-şi puteau controla pulsiunile nu figurau printre cei iresponsabili.
Prin admiterea incapacităţii de a-şi da seama de actele proprii şi de caracterul lor ilicit se accentua latura cognitivă a
capacităţii psihice (a discernământului) şi se neglija latura sa volitivă. În 1957, lordul Goddark, ocupându-se de
cazul Durham, după consultarea a 34 de experţi, opt au fost desemnaţi să definească noţiunea de boală mintală
(abnormality of mind). Ulterior, în 1984, legea de procedură penală engleză se ocupă şi defineşte şi noţiunea de
demenţă (insanity).
Odată cu procesul Durham (1954) şi Dahmer, de care este legat al doilea standard privind iresponsabilitatea, unii
experţi ai apărării au susţinut că Dahmer avea blocate funcţiile cognitive şi volitive (dr. Hopkins), iar alţii, ai acuzării
(dr. Fosdal), că boala de care suferea (necrofilia) nu îi bloca capacitatea de a face distincţie între bine şi rău şi deci
nu-l conducea pe Dahmer la „abolirea capacităţii de a se conforma cerinţelor legii”.
În proces însă, avocatul lui Dahmer îl sfătuieşte să-şi recunoască vinovăţia, pentru ca apoi el, în apărare, să
dovedească nebunia (în alte state din SUA se judeca întâi fapta şi apoi vinovăţia). În instanţă, înainte de condamnare,
Dahmer a ţinut un discurs coerent în favoarea sa.
În final, jurisprudenţa a statuat că nu este responsabil penal cel la care fapta ilicită a fost produsul unei afecţiuni
psihice sau deficienţe psihice, incluzând atât criteriul cognitiv (a nu distinge binele de rău), cât şi criteriul volitiv
(Dahmer a fost vinovat, dar bolnav mintal prin afectarea tuturor comportamentelor vieţii psihice). Vor fi deci
iresponsabili:
– cel alienat (insanity defense);
– autorul care are o responsabilitate diminuată atunci când capacitatea sa cognitivă şi volitivă este diminuată;
– un autor poate fi, astfel, vinovat, dar alienat mintal (guilty but mentally ill).

Regula (standardul) nu oferea criterii de evaluare concretă, motiv pentru care şi psihopatia a fost considerată
drept boală psihică. Odată cu achitarea lui J. Hinckley,
care a atentat la viaţa lui R. Reagan, s-a stabilit că sarcina dovedirii alienării mintale revine apărării, ce trebuie să o
dovedească clar şi convingător (beyond a reasonable doubt).
Al treilea standard privind iresponsabilitatea a apărut după nouă ani de cercetări ale ALI: nu este responsabil cel
căruia în momentul săvârşirii faptei, ca urmare a „unei afecţiuni sau deficienţe psihice”, i-au lipsit fie capacitatea de
autoevaluare a conduitei ilegale ori ilicite penale, fie capacitatea de conformare la normele legale (fapt ce evocă
latura volitivă).
Conform standardului (testului) ALI, se exclude din iresponsabilitate comportamentul antisocial repetat
(psihopatia). În acest mod, iresponsabilitatea vizează culpabilitatea persoanei, astfel încât iresponsabilitatea nu
exclude intenţia (dintr-o „afecţiune sau deficienţă psihică”), de unde necesitatea de a stabili întâi vinovăţia (intenţia
sau mens rea, dovedită de experţi), plecând de la prezumţia lipsei de capacitate mintală. Urmează deci stabilirea
discernământului, ce duce la exculpare (disculpare). Faptul patologic (actus reus) va fi apoi aprobat de jurişti. Astfel,
cel care în momentul săvârşirii faptei nu a avut capacitatea de autoevaluare a conduitei sale legale ori de a se
conforma la normele penale va fi iresponsabil. Expertiza psihiatrico-legală devine o probă de bază în stabilirea
iresponsabilităţii, iar experţii trebuie să evalueze, conform standardului, situaţii variate, polare, precum distincţia
între crima pasională şi crima cu sânge rece, ceea ce patologia oferă prin întâlnirea cu boala mintală, care se prezintă
întotdeauna sub aspect dinamic (Slovenko, Menninger), comportamentul fiind o continuă încercare de a prezerva
integritatea psihică prin ajustarea la o balanţă perturbată de mediu (the vital balance, după Menninger). S-ar putea
spune că standardul permite s\ se ia în considerare alienaţia şi iresponsabilitatea doar atunci când fapta apare ca un
simptom de boală mintală şi când fapta vorbeşte, de la sine, despre boala mintală ( the thing speaks for itself).
Oricum, în orice caz de îndoială a juristului, expertiza devine necesară. Criteriile esenţiale ale expertizei vor fi:
– lipsa aptitudinii de autoapreciere a caracterului ilicit al comportamentului;
– lipsa de conformare a conduitei la prevederile legale, criterii pe baza cărora experţii vor trage concluziile:
simptomele bolii şi natura afecţiunii.

În dreptul american, sarcina dovedirii iresponsabilităţii îi revine inculpatului, conform principiului

preponderenţei probelor. Expertul va dovedi îndoiala şi, totodată, legătura de cauzalitate dintre afecţiunea psihică şi
fapta penală.
Pe lângă specialiştii numiţi de instanţă să efectueze expertiza, se poate recurge şi la martori experţi psihiatri dacă
inculpatul o cere. Experţii nu au calitatea de a deturna analiza juridică a faptei.

119
 În caz că apar contradicţii expertale, beneficiul îndoielii (reasonable doubt) este în avantajul inculpatului.
Sarcina dovedirii prezenţei discernământului revine anchetei, dar în regimul preponderenţei probei (preponderance
of evidence), adică al prezentării unor dovezi mai credibile decât cele ale părţii adverse, îi revine inculpatului. Dacă
sarcina dovedirii lipsei discernământului `i revine inculpatului, sarcina dovedirii contrare revine anchetei. Repetăm
că, oricum, discernământul va fi stabilit dincolo de orice îndoială.
Prin urmare, în sistemul penal anglo-american, chiar dacă inculpatul va fi achitat pe bază de iresponsabilitate, el
va fi considerat totuşi vinovat, ceea ce se pretinde că va avea un efect preventiv mai eficient. În SUA s-au codificat
tipurile de afecţiuni psihice admise de instanţă în probarea iresponsabilităţii, dintre care, în mod expres, se exclud
psihopatia şi faptele fără o motivaţie patologică evidentă, emoţiile, beţia excesivă, drogurile.
Prevenirea erorilor judiciare în domeniu în acest sistem se pare că se asigură mai bine prin faptul că expertizele
contradictorii se coroborează mai eficient cu restul probelor, astfel încât concluziile să fie în afara îndoielii; prin
urmare, principiul in dubio pro reo se realizează mai veridic prin obligaţia ca proba să fie beyond reasonable doubt.
În dreptul belgian, legea din 1964 consacră principiul ca autorul să fie într-o stare de demenţă, de dezechilibru
mintal sau de debilitate mintală, ce provoacă incapacitatea de a-şi controla acţiunile.
În dreptul canadian se stipulează că:
– nimeni nu e vinovat de o infracţiune sau de un act când era alienat (nu era în deplinătatea facultăţilor mintale);
– este alienat psihic cel în stare de imbecilitate sau atins de o boală mintală, în măsură s\ devin\ incapabil de a
judeca natura şi calitatea unei acţiuni sau inacţiuni sau de a realiza că aceasta este contrară legii;
– cine are halucinaţii asupra unei probleme, dar este în deplinătatea facultăţilor mintale nu poate fi achitat decât
dacă halucinaţiile nu l-au determinat să creadă în existenţa unei stări de lucruri care, dacă ar fi existat, ar fi
justificat sau scuzat actul.

În legea canadiană nu este stipulată responsabilitatea diminuată şi e controversată răspunderea în cazul delictelor
comise în stare de amnezie, consecutive unor impulsuri necontrolate, în stare de inconştienţă temporară, de
automatism sau în unele crize de epilepsie.
Un caz deosebit de controversat ce a reţinut atenţia Europei a fost cel al lui Roberto Succo, ce a antrenat,
inevitabil, şi opiniile experţilor. Născut în stare de anexie (o naştere începută pe cale naturală şi terminată cu
cezariană), în copilărie a fost bătut de mamă, pe care o înjura, era agresiv, indiferent la lucruri şi la oameni,
alunecos, puţin comunicativ şi sălbatic. În faţa dominării agresive a mamei, tatăl era slab, iar el, în şcoală, violent cu
colegii, având crize de furie oarbă, şi era dispreţuitor cu fetele. Îşi ucide părinţii, apoi încarcă în maşină tot felul de
obiecte şi pleacă. După ce comite mai multe crime în Franţa şi Elveţia, este prins după ce îl denunţă prietena lui, iar
în faţa expertizelor declară: „Nu am avut familie şi nici prieteni, de aceea m-am simţit ca un cadavru. Nu eu mi-am
ucis părinţii, ci voi i-aţi ucis (şi începe să plângă, apoi devine indiferent). De fapt, i-am scutit de trei victime, pentru
a nu mă plânge dacă mă sinucideam. După ce i-am ucis, m-am simţit bine pentru că nu mai aveam părinţi. Mama era
motivul suferinţei mele, deşi am iubit-o. Era un obstacol între mine şi exterior şi tata era al doilea cap al ei.
Ucigându-i, nimeni nu suferea. Totul s-a petrecut în afara mea. După omorârea lor, simţeam că pot omorî pe toată
lumea”. În închisoare nu încearcă să evadeze, dar se urcă pe acoperişul ei, unde ţine un discurs, spectacol de
psihopat: se consideră deasupra circumstanţelor şi între el şi cer nu se mai interpune această lume de condamnat. Se
sinucide `n noaptea următoare prin anoxie (cu o pungă trasă pe cap). Şi-a considerat moartea o „problemă de
bun-simţ”. Expertizele îl descriu bizar, închis şi sălbatic, calm şi exuberant, dar capabil s\ discearn\ şi s\ decid\. Alţi
experţi îl consideră inteligent, dar autist, cu o personalitate disociată cognitiv-afectiv, cu o afectivitate perturbată,
toate evocând „o patologie psihosocială, dar nu mintală” pentru faptul că înainte de a muri a lăsat scris că: „Atunci
când ţi-ai plătit toate datoriile, nu are de ce să-ţi fie ruşine că mori şi, de asemenea, nu are de ce să-ţi fie ruşine de
trecut”; alţi experţi l-au considerat schizofrenic şi imprevizibil.
Cazul relevă dificultatea încadrării nosologice sub aspect psihiatric şi nevoia de a distinge stările de borderline,
de alienaţie sub aspect psihiatrico-legal. Poate, la fel ca şi reverendul Jim Jones, ce a convins 909 oameni (dintre
care 262 de copii) să se sinucidă, deşi era paranoid, nu putea fi considerat ca având funcţiile cognitive alterate şi,
astfel, înstrăinat de lume şi de propriul său psihic (alienat), pentru a fi declarat cu discernământ abolit.
Tendinţa tuturor acestor orientări metodologice este aceea de a evita psihiatrizarea condiţiei umane, cu riscul ei
de etichetare, dar şi de a nu eşua în diagnosticul de boală mintală, cu riscul ei de nocivitate. De aceea, expertiza
psihiatrico-legală trebuie să fie un by pass între psihiatrie şi drept ce implică anumite cunoştinţe din ambele domenii,
o permanentă cercetare ştiinţifică a patologiei libertăţii şi responsabilităţii umane (H. Ey), o evaluare a consecinţelor
pierderii autodeterminării axiologice a omului (E. Pamfil), cu atât mai accentuat încărcată de responsabilitate cu cât
civilizaţia este mai criminogenă
(J. Pinatel). De aceea, numai respectarea aplicării riguroase a epistemologiei (argumentării ştiinţifice) şi a

120
umanismului medical (grija faţă de om şi bolnav) trebuie să se reflecte în autoritatea expertizelor medico-legale
psihiatrice.
La om deci, adaptarea filogenetică (instinctivă) este depăşită de adaptarea ontogenetică (inteligentă şi raţională),
din care rezultă supleţea adaptării la mediul în continuă modificare şi, ca atare, anticiparea consecinţelor
comportamentului propriu. Astfel, omul capătă libertatea de alegere a conduitei proprii (liberul arbitru), dar aceasta
nu exclude, mai ales în situaţii deviante şi patologice, căutarea determinismelor actelor de devianţă. Toate acestea
confirmă o afirmaţie etologică după care, cu cât o civilizaţie este mai stabilă prin tradiţii, obiceiuri şi cunoaştere
interumană, cu atât cadrul conflictelor micro- şi macrosociale e mai strâmt şi, invers, când o comunitate
supraurbanizată nu poate ţine în frâu conflictul esenţial dintre instinctele de satisfacere oarbă şi mediul social
prohibitiv. Deoarece conflictele intra- şi intersubiective se nasc din copilărie (lipsa de iubire naşte ura şi ostilitatea
refulate), contradicţiile esenţiale ale civilizaţiei nu pot fi stăpânite şi se prelungesc în ignorarea regulilor morale şi în
înstrăinarea omului de Eul propriu, fapt ce poate fi o sursă de devianţă. În acest sens, şi excesul de socializare şi
dirijare a comportamentului duce la ipocrizie şi duplicitate şi generează devianţa (ca în societăţile totalitare), ce
devine, astfel, expresia unui eşec de racordare a realităţii interne la cea normativ externă.
Psihiatria medico-legală se ocupă de orice tip de devianţă ce apare în activitatea organelor judiciare, deşi aceasta
nu intră în noţiunea de iresponsabilitate penală. Din totalitatea devianţelor se detaşează însă comportamentul alienat
(înstrăinat de propriul psihic şi de mediul său de existenţă), unde discernământul este abolit şi, astfel, se încadrează
în noţiunea de iresponsabilitate. Dar această alienare nu depăşeşte 15-18% dintre cazuri.
Cunoaşterea psihiatriei legale de către jurist, pentru care insistă în[işi juriştii, are importanţă practică din trei
puncte de vedere:
– inadaptarea socială a bolnavului alienat constituie simptomul major de îmbolnăvire psihică. Înainte de a fi retras
şi adinamic, un astfel de bolnav poate deveni periculos printr-un rapt agresiv homicidar;
– multiple fapte antisociale pot constitui debutul unor boli psihice grave care până atunci lăsau impresia unui
comportament adaptat;
– simptomatologia faptelor de comportament aberant (omor, furt, incendiu etc.) devine tipică pentru felul
îmbolnăvirii psihice, în sensul că din modul de comitere a faptei
se poate deduce tipul de boală mintală ca fiind epilepsia, schizofrenia, psihoza maniaco-depresivă etc.
Comportamentul antisocial (bolnavul mintal, fiind iresponsabil, nu comite infracţiuni, ci acte antisociale) devine
patognomonic unui tip de boală mintală – altfel spus, actul comis devine un simptom de boală mintală (ca în
literatura anglo-americană), ceea ce duce la disculparea bolnavului.

Problemele expertizei medico-legale psihiatrice includ:

a) diagnosticul de boală mintală sau de lipsă a bolii mintale la data examinării, diagnostic ce obligă la cunoaşterea
modului de comitere a faptei (organul judiciar, la cerere, e obligat să pună dosarul la dispoziţia comisiei), ce se
va corela cu observarea şi studierea comportamentului clinic al bolnavului şi va fi completat de investigaţiile
necesare. Diagnosticul rezultă din contribuţia tuturor explorărilor efectuate, în care deseori prevalează starea
clinică (de exemplu, e posibil ca un bolnav epileptic, psihotic să nu aibă grafoelemente comiţiale la examenul
electroencefalografic al creierului, dar starea sa psihotică să întrunească noţiunea de alienare mintală);
b) evaluarea discernământului în raport cu fapta imputabilă – în ţările anglo-saxone, discernământul este considerat
cu precădere un element intelectiv al comportamentului, prin aptitudinea de a deosebi binele de rău (regula
McNaghten), şi apoi al incapacităţii de a stăpâni pulsiunile (regula Durham). Discernământul constituie o sinteză
a funcţiilor psihice cognitive (de cunoaştere), afective şi volitive, ce implică percepţii şi reprezentări normale,
gândire logică şi anticipare, pe baza lor, a conţinutului şi a consecinţelor faptelor proprii de comportament;
c) discernământul devine, astfel, un marker al stării psihice într-o situaţie dată. Dar între discernământ şi faptă nu
poate fi neglijat, cu valoare de condiţie, rolul situaţiei, al victimei, al experienţei de viaţă, al unor factori
inductori, al frustraţiilor şi alcoolismului etc. În mod normal, responsabilitatea omului este, în realitate, „faţa spre
lume a discernământului”, pentru că omul, cât trăieşte, discerne permanent între bine şi rău, licit şi ilicit, legal şi
ilegal etc. În copilărie se instituie germenul ideii de discernământ (începutul conştiinţei morale sau
protodiscernământul) sub influenţa atitudinii părinţilor şi apoi el se structurează pe tot parcursul vieţii, în mod
succesiv, trecând de la aceste niveluri de conştiinţă elementară (de distingere a binelui de rău) la niveluri
superioare de conştiinţă logică şi axiologică. Se consideră că discernământul are mai multe grade, de la logic
(deosebirea adevărului de fals) la axiologic (deosebirea a ceea ce este cauzal de ceea ce este aleatoriu),
deontologic (deosebirea binelui de rău), teleologic (deosebirea scopului de mijloace) şi juridic (deosebirea a ceea

121
 ce este drept de ceea ce este nedrept). Indivizii pot rămâne deseori tributari unor anumite grade de discernământ.
Pierderea capacităţii de a discerne se numeşte discernopatie (boală a discernământului), care relevă pierderea
capacităţii de percepere corectă a lumii externe (ce se evocă prin halucinaţii), a capacităţii de a reflecta adecvat
(reprezentări patologice), a capacităţii de a judeca logic o situaţie (de exemplu, în stările delirante), a capacităţii
de a învăţa din experienţa proprie trecută de a preveni şi anticipa o situaţie nocivă de viaţă. Din acestea rezultă că
în expertizele psihiatrico-legale de analiză şi evaluare a discernământului faţă de o faptă imputabilă ne putem
afla în una dintre următoarele trei ipostaze:
– discernământ păstrat, ca în situaţia absenţei bolilor psihice;
– discernământ diminuat în situaţia unor stări de limită între normal şi patologic (stări de borderline). Atare
stări se caracterizează printr-o disociere între funcţiile de cunoaştere, de regulă normale sau supradotate, şi
funcţiile afective, caracterizate prin inafectivitate. Un discernământ diminuat nu înseamnă excluderea
discernământului faţă de fapta imputabilă, dar afirmarea sa va ajuta la modularea sancţiunii între cele două
limite legale (precizează practica judiciară);
– discernământ abolit, ca în stările de alienare (înstrăinare) mintală, cum ar fi psihozele, ce implică tulburări
psihice în toate cele trei compartimente ale vieţii psihice (cunoaştere, afectivitate şi voinţă) şi în care fapta
antisocială va apărea ca un simptom de boală mintală (faptă motivată halucinator, delirant, printr-o compul-
siune patologică etc.).
d) în situaţia abolirii discernământului se propun măsuri de protecţie în faţa comportamentului nociv (măsuri de
siguranţă) şi măsuri medico-pedagogice adecvate pentru minorii în derivă. Ca regulă generală trebuie să se atragă
atenţia că, pe cât un comportament antisocial pare mai incoercibil, mai cronic, mai habitual, pe atât riscul de a
aparţine unui bolnav psihic este mai mare, de unde nevoia de a solicita expertiza psihiatrico-legală.

Tipuri de îmbolnăviri mintale şi evaluarea discernământului faţă de

comportamentul caracteristic lor
Oligofrenia nu este atât o boală, cât o insuficienţă a funcţiilor psihice (oligos = „puţin”, phreni = „minte”)
caracterizată printr-un deficit al funcţiilor cognitive (de cunoaştere), mai ales în situaţii insolite de viaţă, imaturitate
afectivă cu reacţii grosiere la frustraţii şi sugestibilitate marcată care deseori transformă subiectul într-un robot ce
execută actele sugestionate sau induse de terţe persoane. Deseori, ei recunosc fapte pe care nu le-au comis din
dorinţa de a scăpa de chinul întrebărilor. Din cauza acestei sugestibilităţi, ei se aglutinează deseori în grupuri (bande)
de minori în care cel mai dotat din punct de vedere mintal este lider, iar ceilalţi execută.
Oligofreniile pot fi armonice (relativ adaptate la un mediu stabil de viaţă) şi dizarmonice (cu comportament
antisocial incoercibil). După o clasificare psihiatrică, ele sunt de tipul idio]iei (ce nu ating decât nivelul unei
dezvoltări de 3-4 ani), imbecilităţii (un nivel de 6-7 ani) şi debilităţii mintale de diferite grade, la rândul său (gravă,
medie, uşoară), ajungând până la debilităţile superioare, de tipul celor culturale sau al infantilismului. Oligofrenii
comit acte de prostituţie, perversiuni, mai ales ca elemente pasive, furturi de necesitate (vagabondajul creează
nevoia de hrană procurată prin furt) şi diferite acte antisociale sugestionate (când oligofrenul nu are capacitatea de a
discerne ce e bine sau rău într-o sugestie), precum şi de inadaptare în faţa unor situaţii insolite de mediu (trecerea de
la un mediu pastoral la altul urban îl decompensează comportamental), după constatarea: „Aşa e soarta boului/ Viţel
adult/ Să stea la poarta noului/ Puţin mai mult”. Discernământul se evaluează în funcţie de gradul deficitului psihic,
de la cel abolit până la păstrarea sa (ori de câte ori nu atinge nivelul de dezvoltare al unei vârste de
14 ani, vârsta legală a discernământului, acesta va fi abolit).
Epilepsia este o boală psihică manifestată prin pierderi de cunoştinţă de tip grand mal (cu cădere şi amnezie),
apoi de pierderi de cunoştinţă fără cădere (absenţe şi echivalenţe psihice asociate cu confuzie mintală, amnezie şi
păstrare a automatismelor) şi consecutiv crizelor repetate, cu modificarea psihicului bolnavului sub formă de
caracteriopatie şi psihoză epileptică.
De interes psihiatrico-legal este epilepsia temporală, manifestată printr-o încărcătură mare de agresivitate, mai
ales la frustrări afective, cu amnezia faptului comis şi cu păstrarea automatismelor (cea a mersului) – în astfel de
automatisme ambulatorii cu obnubilarea sau cu starea crepusculară a conştiinţei, ca şi în stările psihotice, bolnavii
pot comite acte de fugă (de exemplu, din post), furt sau omor patologic cu amnezia faptului comis, faţă de orice
persoană ce le iese în cale, ca urmare a halucinaţiei lor imperative (ce le ordonă) şi cu agresiune feroce (epilepticul
„omoară un cadavru”, fără premeditare sau remuşcare, şi, deseori, din cauza stazei sale mintale, reţinând mult timp
în memorie faptul că a fost insultat când se răzbună pe victimă după mult timp – fig. 57).

122
 Fig. 57. Infanticid epileptic multiplu de tip halucinator

Deseori, exprimarea prealabilă a unei răzbunări nu inculpă bolnavul cât timp actul se execută apoi în plină
confuzie mintală. În acelaşi mod se face şi un furt epileptic: la vedere, având bani asupra sa, furând un obiect inutil
etc., consecutiv crizei epileptice care apare în momentul intenţiei de a cumpăra un bun şi când primii ce iau contact
cu persoana o descriu ca fiind buimacă (confuză mintal). În anchetă, golul de memorie produs ca o consecinţă a
confuziei mintale tinde să fie umplut de bolnav cu ceea ce i se sugerează prin anchetă, de aceea o astfel de
recunoaştere patologică trebuie făcută cu mare precauţie. Într-o formă aparte de echivalenţă epileptică (echivalentă
deci cu criza de grand mal) sau de absenţă epileptică, numită ictus limbic (leziunea fiind la acest nivel al creierului),
bolnavul face crize de furie violentă episodică, implicând rapturi agresive homicidare, de violenţă sexuală etc.,
leziunea la acest nivel fiind un fidel marker de impulsivitate patologică.
Caracteriopatia epileptică este o modificare a caracterului bolnavului (faţă de temperament), obţinut prin
instrucţie şi educaţie, sub influenţa crizelor repetate, caracteriopatie manifestată printr-o bipolaritate simptomatică
între stări diametral opuse: bolnavul este docil, vâscos, lent în exprimare, gata să se umilească pentru a obţine ceva
şi, în caz de refuz, gata să treacă la ostilitate explozivă.
Psihoza epileptică este o alienare totală a psihicului, bolnavul apărând împăstat în limbaj, bradilalic, aderent la o
idee halucinatorie care îi ordonă să facă ceva (halucinaţie imperativă) sau trăind stări de delir, mai ales mistic, ca
adevărate judecăţi paralogice sistematizate. El face deseori acte antisociale grave cu motivaţie halucinatorie, cu
ferocitate, lipsite de remuşcări şi frecvent nepremeditate, deci asupra oricărei persoane ce se află în preajma sa când
intră în starea halucinatorie. Victimologic, este de reţinut conduita faţă de un atare bolnav, căci, altfel, glumele pe
seama lui, iritarea etc. îl determină la acte agresive de apărare.
Epilepsia, din cauza multiplicării factorilor de risc de lezare cerebrală, este astăzi din ce în ce mai frecventă, şi
chiar sub tratament, bolnavul epileptic, din pricina stazei mintale, oricând poate deveni răzbunător, de unde afirmaţia
clasică după care „un epileptic blând este mai periculos decât un maniac furios şi că epilepticul se află oricând în
pragul unui act antisocial”.
Alcoolismul se cuplează cu delincven]a în 60-70% dintre cazuri, de aceea alcoolismul acut (beţia obişnuită) nu
disculpă persoana atât timp cât aceasta are capacitatea de a prevedea că la beţie, de exemplu, îşi pierde controlul
psihic. De aceea, în nici o legislaţie, odată cu alcoolul, subiectul nu înghite şi circumstanţele atenuante ale faptelor
sale. În stări de ebrietate, prin abolirea cenzurii corticale conştiente, se eliberează structurile subcorticale şi
instinctele adăpostite şi refulate aici, devenind astfel faza incidentelor antisociale (faza medico-legală a
comportamentului ebrios).
Alcoolismul cronic ridică însă problema de evaluare a discernământului pentru că, plecând de la stările
conflictuale zilnice pe care bolnavul tinde să le rezilieze seara cu alcool (care are această proprietate de a produce un
fel de amnezie fără pierderea conştiinţei, situaţie asemănătoare vechilor palimpseste, când, după ce ştergeai ceea ce
s-a supraadăugat, rămânea apoi tabloul real, motiv pentru care şi poetul a spus: „La fel în sufletu -mi paragini/ De
rătăciri pălesc şi pier/ Şi-apar întâile imagini/ Curate ca un giuvaer”), ce devine un anxiolitic ce amputează
consecinţele neplăcute ale faptelor negative trăite în cursul zilei. Într-o primă fază, persoana consumă alcool seara,
pentru a uita, dar cu timpul se instalează incapacitatea de abţinere de la alcool, prin anularea frânelor conştiente şi
distrugerea sistemelor corticale de feedback, când subiectul va disimula consumul şi va trece, astfel, în faza crucială
a consumului matinal de alcool, pentru a preveni consecinţele neplăcute ale faptelor ce vor apărea în cursul zilei.
Bolnavul se degradează psihic în mod progresiv, deoarece alcoolul „dizolvă în el”, la început,
cele mai fine trăsături de personalitate ale subiectului (generozitatea, tandreţea, altruismul etc.), până ce bolnavul
rămâne să trăiască doar pe seama instinctelor sale (degradare psihică de sus în jos). În aceste situaţii, bolnavul îşi
pierde slujba, este părăsit de familie, devine indecent, fură pentru a-şi procura alcool, toate acestea relevând faptul
că, la origine, alcoolismul cronic este o maladie a unei personalităţi fragile şi incapabile de a rezolva conflictele de
viaţă altfel decât prin alcool. Discernământul se evaluează în funcţie de gradul degradării funcţiilor psihice prin
alcool.
Beţia patologică este o stare de confuzie mintală generată de consumul unei cantităţi reduse de alcool, cu
păstrarea automatismelor, cu comiterea unor fapte rupte de personalitatea anterioară a bolnavului şi care apare la
persoane neobişnuite cu alcoolul, ce au diferite leziuni cerebrale sau rezecţii gastrice ce permit o absorbţie brutală a
alcoolului sau după ce iau unele medicamente având ca efect producerea acestei confuzii, în urma căreia se pot face
furturi patologice, loviri etc. (la vedere, fără precauţii, furând obiecte inutile, cu bani asupra sa, cu dificultăţi de a
explica gestul şi cu umplerea găurilor de memorie prin fapte imaginare).
Psihoza alcoolică este o tulburare psihică gravă, asociată cu confuzii mintale, onirisme, halucinaţii şi deliruri de
gelozie (adevărată paranoia conjugală), prin care bolnavul devine, cum spunea Shakespeare, un monstru născut din

123
sine însuşi şi comite fapte grave, mai ales de omor patologic, motivate de gelozie patologică (gelozia patologică,
sindromul Othello, devine un epifenomen al scăderii potenţei sexuale produs de consumul abuziv de alcool ce
„dezlănţuie dorinţa, dar înlătură putinţa” – (Macbeth).
Psihozele maniaco-depresive (sau afective) au două forme, şi anume:
– mania ca o psihoză caracterizată prin fugă de idei urmată de o trecere rapidă la act, fără pregătirea actelor de
violenţă, care, din acest motiv, sunt minore, deseori cu debut medico-legal, cu false recunoaşteri şi false acuzări
şi, nu rareori, cu dezinhibiţii instinctuale jenante şi comiterea unor acte de viol de către persoane neavizate
asupra unor femei cu astfel de dezinhibiţii delirante şi care apoi se va încerca a fi considerate consecinţe ale
violului, şi nu debuturi de melancolie delirantă; la limita cu mania se află o stare de limită cu normalitatea numită
hipomanie (euforie patologică), în care se pot comite acte antisociale, dar în care, spre deosebire de manie, se
păstrează discernământul. Hipomaniacul, spunea Eminescu, face mai multe nerozii, dar nu atât de grave ca
depresivul (ce ajunge să se şi sinucidă);
– melancolia este o psihoză gravă în care persoana se izolează, refuză hrana, are sentimente de culpă patologică (se
simte vinovată de tot răul din lume), are idei delirante de vinovăţie şi, nu rareori, ieşirea din această suferinţă e
sinuciderea. Grav în melancolie este faptul că bolnavul îşi disimulează (ascunde) trăirile pentru a putea realiza
actul de omor altruist (asupra celor apropiaţi, asupra cărora îşi proiectează trăirile sale negative şi pe care îi
consideră ca suferind, de asemenea), apoi expiază boala prin acest act autolitic. Acest mercy killing psihotic
(omor din milă) este deci urmat de suicid, melancolia fiind psihoza suicidară prin excelenţă. Nu rareori bolnavul
se autodenunţă pentru fapte imaginare sau pe care nu le-a comis (autodenunţ patologic). Forme aparte de
melancolie sunt cele puerperale (ce debutează după naştere) sau reactive (ce debutează după un stres puternic,
după o implicaţie judiciară sau în timpul detenţiei).

Depresia este, ca şi hipomania, o stare la limita normalităţii ce apare după evenimente curente de viaţă percepute
ca „o gaură în Eu sau ca un lapsus existenţial”, care, la personalităţi fragile, ce nu fac faţă eşecurilor existenţiale, duc
la o prăbuşire afectivă urmată de tentative de suicid sau chiar acte de suicid (şase tentative pentru un suicid realizat,
de unde funcţia de apel, de strigăt de ajutor a tentativei). Prin scăderea încrederii în sine, prin incapacitatea de a simţi
plăcerile vieţii, depresivul pierde interesul pentru viaţă, îşi asumă idei de culpabilitate şi devalorizare, mai ales
dimineaţa, când conştiinţa devine mai clară şi deseori expiază actul printr-o tentativă de suicid.
Pentru mulţi autori, suicidul este un act patologic, deşi persoana nu are tulburări de intensitate psihotică, ci doar
de tip depresiv, deoarece, deseori, frapează discordanţa dintre motivele de suicid (banale) şi actul comis cu hotărâre
(fără a lăsa şansa eşecului) şi pentru că între viaţă şi moarte nu se poate alege cât timp moartea e inevitabilă. De
aceea, pentru aceşti autori, dialogul cu moartea începe întotdeauna pe un plan iraţional. Frapează sinuciderea
copilului, care, de regulă, are o tanatofobie şi nu are conştiinţa ireversibilităţii gestului (explicat, astfel, prin carenţe
afective, eşecuri şcolare, frică de pedeapsă sau ca reacţie de opoziţie faţă de diferite frustrări), precum şi suicidul
bătrânului (motivat de boli incurabile, solitudine) sau suicidul colectiv, în care intervine inducţia reciprocă (sindro-
mul Werther). Există apoi un suicid psihotic, halucinator, confuzional, pasional sau automat (fig. 58), dar care nu se
va confunda cu suicidul – devianţă din stările anomice, suicidul de şantaj etc. Motivaţia actelor suicidare rezidă la
bărbaţi, mai frecvent, în conflicte sociale, iar la femei în conflicte erotice.
Suicidul este o absenţă a celorlalţi şi un strigăt de ajutor ce trebuie să găsească pe cineva disponibil afectiv la un
dialog pentru a face criza de preocupare suicidară să treacă. Răspunderea medicului în suicid se poate angaja pentru
neprevederea riscului de suicid, nesupravegherea bolnavului, lipsa de tratament în urma tentativei sau lipsa de
informare a familiei despre un astfel de risc.
Schizofrenia este o boală psihică gravă caracterizată printr-o totală discordanţă dintre lumea internă şi lumea
externă (de unde şi numele de sindrom discordand, schizos însemnând o fragmentare a vieţii psihice caracterizată
prin 6 A = abulie, autism, anomalii afective, ambivalenţă psihică, anhedonie, apragmatism). Se adaugă stările
delirante (schizofrenia paranoidă), proiectate, de regulă, asupra celor apropiaţi şi disimulate, catatonia, inversiunea
afectivă (bolnavul urăşte ceea ce toată lumea iubeşte).
Hebefrenia e forma de schizofrenie ce apare la tinereţe, prin restrângerea contactelor afective, prin pierderea
interesului pentru lucrurile utile, crize de originalitate juvenilă, sentimente paradoxale sau indiferente, după care
urmează ambivalenţa şi autismul.
Există apoi stări de schizofren-like cu anhedonie solitară şi stări discordante prevalente între trăirile interne şi
manifestările externe, între realitatea halucinaţiilor şi disimularea lor, între brutalitatea faptelor şi răceala afectivă,
între anxietate şi indiferenţă pozată etc.

124
 În faza medico-legală a bolii se produc violenţe nejustificate (schizofrenicul este un bolnav în ostilitate
permanentă, cu exprimarea unor pulsiuni (porniri neinstinctive) nestăpânite, cu motivarea delirantă a actelor (de
exemplu, omor din cauza delirului de intoxicare etc.) şi deseori cu disimularea delirului până la realizarea actului
care dă bolnavului starea de mulţumire patologică de a fi scăpat de autorul delirului său – toate efectuate cu răceală
afectivă totală (sesizată de Eminescu în Curierul de Iaşi din 1877 privind moartea lui Cuzminski).
Omorul schizofrenicului se caracterizează prin motivaţii delirant-halucinatorii, prin faptul că priveşte persoane
apropiate asupra cărora proiectează stările sale delirante (uxoricid, matricid, patricid), este făcut cu răceală afectivă
şi fără remuşcări, nu-şi ascunde fapta şi deseori e găsit râzând satisfăcut lângă cadavru.
Parafrenia e o boală psihică implicând un delir predominant imaginativ, aşa cum este erotomania, ce evoluează în
trei faze: la început există speranţa de a fi iubit, pentru care se fac demersuri insistente, apoi speranţa lasă loc ideii că
trebuie să fie iubit (pentru că, de exemplu, copilul este al persoanei iubite) şi, în final, dacă nu obţine răspunsul dorit,
urmează declanşarea urii şi a agresivităţii împotriva obiectului unei iubiri patologice.
O formă aparte de parafrenie este şi delirul indus, între mai multe persoane, între care unul are o superioritate
patologic-mintală asupra celorlalţi, duc un trai comun şi există şi un germene de adevăr al delirului indus.
Paranoia este „o îmbolnăvire prin sine însuşi” (Shakespeare), ori de câte ori, plecând de la un germene de adevăr
al unui fapt, o personalitate paranoică ajunge la delir. Un astfel de bolnav, neputând manipula un lucru, manipulează
reprezentarea sa.
Personalitatea paranoică presupune:
– o obtuzie intelectuală cu psihorigiditate în gândire;
– o stare de orgoliu cu o supraestimare şi supraevaluare a Eului (a se preamări prin laudă, nu prin faptă, spune
Shakespeare, ceea ce s-ar traduce azi prin personalitate histrionică, înclinată spre atitudini de teatralizare datorită
unei afectivităţi labile);
– neîncredere, suspiciune, bănuială şi ostilitate permanentă.

Bolnavul paranoic poate face false acuzaţii, poate omorî dacă nu i se face dreptate, o formă frecventă de paranoia
constând în delirul persecutat-persecutator, în care bolnavul la început este cverulent, procesoman, reclamă fel de fel
de nedreptăţi mai mult sau mai puţin îmbogăţite de imaginaţie, până devine un campion al unei idei abstracte de
justiţie, deoarece nimeni nu îi dă dreptate.
Un astfel de omor paranoic este deci interpretativ, din cauza unor deliruri cronice sistematizate, ce exprimă nişte
convingeri absolute, dar pornind de la deducţii false (delir de avort, de colorare a trecerilor de pietoni, de irigaţii, de
supravieţuire după moarte, de înhumare în viaţă etc. ca tematici de delir luate din lumea reală).
Bovarismul este o tendinţă ce ajunge delirantă în identificarea cu ceva ireal, de idealizare ori de concepere a
propriei persoane altfel decât este în realitate. Este consecinţa unei imaginaţii utopice, înclinată spre reverie, ca o
marfă ce-şi pierde strălucirea prin neîntrebuinţare (Shakespeare).
Cleptomania este o lipsă de rezistenţă faţă de o pulsiune care, chiar conştientă fiind, provoacă şi îndeamnă la
obţinerea plăcerii dintr-un act de furt nepremeditat, al unor obiecte neutile, de regulă, aceleaşi (un astfel de
colecţionarism se întâlneşte la bolnavii epileptici).
Psihopatia este o stare de tulburare a personalităţii (personalitate dizarmonică) ce se caracterizează prin păstrarea
funcţiilor de cunoaştere, în contrast cu agenezia sentimentelor moral-sociale. Psihopatia este o stare de limită cu
normalitatea (o stare de borderline), consecutivă lipsei engramării valorilor moral-sociale în personalitate, care
devine, astfel, o personalitate anomică sau o sociopatie. Această tulburare a fost denumită de Prichard nebunie
morală, iar de Lombroso delincvenţă morală, deoarece caracteristica sa esenţială este lipsa sentimentelor morale
(inafectivitatea şi insensibilitatea), pe lângă impulsivitate, absenţa sentimentelor de culpă şi de empatie, egofilie,
narcisism şi psihoplasticitate (fig. 59), cu lipsa toleranţei faţă de frustrări, prin faptul că persoana cunoaşte legea, dar
nu o recunoaşte, cu înclinaţia spre hedonism sexual (sexopatie) şi a reiterării infracţiunilor până la întrunirea noţiunii
criminologice de infractor din obicei.
Fig. 59. Psihoplasticitate psihopatică manifestată prin tatuaje

Studiile de follow-up relevă la originea dizarmoniei de personalitate un deficit de socializare (de engramare a
valorilor în personalitate) prin carenţă afectivă şi abuz de autoritate, cu modele parentale violente care, în 80% dintre
cazuri se moştenesc cultural din timpul socializării primare până la vârsta adultă, când subiectul evocă o
personalitate asocială.

125
 Afectul patologic constituie o stare afectivă de nestăpânit care poate obnubila conştiinţa şi poate duce la o crimă
pasională. Shakespeare spunea că iubirea-i o tortură înăbuşită, un val clocotitor de mare adâncă.
Afectul patologic apare pe o stare emoţională, declanşată de un eveniment, care produce o stare psihogenă
crepusculară, cu scurtcircuitarea conştiinţei. Ca stare reactivă excepţională, ea este, în realitate, o dereglare
psihogenă a conştiinţei care trece prin trei faze:
– de sensibilizare, cu acumularea unor tensiuni, conflicte, infidelitate etc., manifestată prin depresie, încordare
emoţională şi disperare;
– o fază de dereglare a conştiinţei, cu panică, amnezie şi hipomnezie;
– o fază de remuşcare, cu buimăceală psihică, indiferenţă şi amnezie persistentă.

Iustinian considera afectul patologic ca o nebunie iresponsabilă, ceea ce şi astăzi, în cazuri bine analizate, ar
trebui să constituie o afirmare expertală.
Devianţa şi delincvenţa infantilo-juvenilă recunoaşte factori biogeni (boli cerebrale ale copilăriei), dar îndeosebi
factori sociogeni. Astfel, un copil crescut într-o familie dezorganizată şi abrutizată va deveni imun la o lume pe care
nu o va înţelege; în lipsa matricei parentale naturale (dragoste maternă şi model de autoritate paternă), un astfel de
copil nu va fi în stare să comunice nici cu universul său interior, nici cu cel exterior. Apoi, fără contacte afective cu
lumea exterioară (dacă nu a simţit căldura afectivă asupra lui, nu va reuşi să ofere afecţiune), un astfel de copil nu va
reuşi să-şi construiască spaţiul psihic propriu.
De aceea, legăturile cu obiectul primordial (părinţii) vor fi de iubire şi cunoaştere sau de ură în lipsa
sentimentului de a fi fost iubit, ceea ce creează dispreţul faţă de sine, care, orientat apoi către exterior, duce la
răzbunare. Pentru un astfel de copil cu caren]e afective, toţi ceilalţi sunt vinovaţi de disperarea sa, astfel că el va trăi
distructiv prin intermediul altora, iar răzbunarea va ucide în el orice sentiment de milă şi empatie. Puterea prin
violenţa asupra altora va fi un substitut al eşecurilor sale, va genera un fel de sadism de situare la periferia societăţii,
de unde nevoia de a smulge satisfacţii prin ură şi violenţă mai degrabă decât prin aspiraţii socioutile. Aspiraţia către
putere va domina reacţiile sale ca un fel de sublimare a acestor tendinţe sadice. Un astfel de copil ajunge la o
ostilitate constituţională, permanentă şi, mai rar, reactivă, voinţa sa de putere devenind cruzime ce se alimentează
din umilirea celorlalţi, de aceea nu iartă fericirea altora şi doreşte să-şi împartă suferinţa cu ceilalţi.
Un astfel de copil va deveni singuratic pentru că nu a fost înţeles, va denigra tot ceea ce nu vine de la el, va
supraestima şi apoi îşi va travesti defectele, va crea incidente pentru a-l discredita şi deprecia pe altul care nu e decât
duşmanul său şi va jubila la nenorocirea altuia, deoarece orice legătură individuală îl ameninţă. El va avea o poftă
distructivă şi de răzbunare pentru umilinţele din copilăria sa, astfel că în credinţele sale nu va avea nici o credinţă şi
nici o lege. Va avea, în schimb, plăcerea perversităţii relaţiei interumane, pe care întotdeauna o va răsturna spre sine,
în folosul său.
Multiple fapte şi experimente confirmă o astfel de psihogeneză – de exemplu, experimentele nebuneşti ale
faraonului Psammetic şi ale regelui Frederic al II-lea (1220-1250), evoluţia copiilor abandonaţi, crescuţi între
animale şi apoi găsiţi, constatările lui Spitz şi Bowlby din cel de-al doilea război mondial privind hospitalismul şi
ataşamentul şi multe alte cercetări de follow-up (de urmărire) realizate şi la noi (vezi Gh. Scripcaru et al.,
Ataşamentul în proiecţia sa comportamentală, Editura Psihomnia, Ia[i, 1998).
Lipsa diadei şi a comunicării senzoriale şi apoi afective mamă-copil va duce la autism infantil (aşa cum
evoluează el în casele de copii), când copilul ajunge să trăiască fără dorinţe, inafectiv şi indiferent şi apoi să respingă
adulţii (dezaferentaţie afectivă). Ataşamentul mamă-copil este un fenomen etologic favorizat la început de contactul
senzorial şi apoi de privirea ochi în ochi. În lipsa lui (sindromul carenţei afective, al copilului nedorit) apare o
deprivare emoţional-afectivă ce lipseşte copilul de structurarea sensibilităţii sale morale, afective şi intelective, ce va
constitui baza experienţei sale subiective, a reprezentării sale afective despre lume. Această reprezentare va fi
plăcută sau neplăcută, după experienţa trăită, şi va fi prima discriminare despre lume ca fiind bună sau rea. Imaginea
părinţilor devine modelul construirii propriului self, astfel încât copilul va oferi dragostea pe care a primit-o şi, ori de
câte ori părinţii au abdicat de la aceste obligaţii ancestrale, vor deveni nişte părinţi patogeni, iar inadaptarea copiilor
va fi responsabilitatea lor directă (comportamentul copilului devine simptomul atitudinii părinţilor săi), astfel că,
dacă un copil a fost maltratat, la rândul lui va deveni violent, deoarece aşa i s-a imprimat ca modalitate de rezolvare
a problemelor vieţii.
La polul opus al devianţei infantile se află devianţa oamenilor în vârstă, care, cuprinşi de solitudine,
conservatorism şi eliberare de pulsiuni patologice, duce la concluzia că un prim delict săvârşit la bătrâneţe trebuie
suspectat de a fi patologic.
Comportamentul verbal obligă la cunoaşterea limitelor mărturiei şi recunoaşterii unui fapt.

126
 Din psihologia judiciară se cunosc factorii cognitivi, afectivi şi volitivi ce condiţionează calitatea mărturiilor şi
recunoaşterii.
Practica medico-legală psihiatrică se confruntă cu validitatea mărturiei minorilor şi a bolnavilor mintal.
Copiii folosind, de obicei, un mod de reacţie la situaţii similare sunt înclinaţi spre minciuni generoase. Odată cu
apariţia sentimentelor de culpă (în jurul vârstei de 10-12 ani), ei pot furniza date utile dacă se înlătură cauze de
influenţare precum sugestibilitatea şi deficitele mintale. Prin sugestibilitate, deseori întrebarea face corp comun cu
răspunsul. Insistenţa în întrebări îi determină să completeze lacunele mnezice cu răspunsuri luate din experienţa
proprie.
Tulburările de comportament la copil duc la mărturii inferioare fidelităţii, mai ales atunci când sunt instruiţi de
persoane interesate. Se va da atenţie minciunii involuntare la copil deoarece, în funcţie de vârstă, acesta distinge mai
greu realul de imaginar căci, cu precădere, trebuie lăsat să relateze spontan.
Ca reguli generale (adulţi şi copii), se vor avea în vedere următoarele precauţii:
– o depoziţie chiar de bună-credinţă poate fi fragilă;
– întrebările sugestive conţin deseori răspunsul (deci valoarea unui răspuns depinde de forma întrebării şi cele mai
periculoase sunt întrebările cu caracter voalat);
– cea mai fidelă reproducere este cea liberă;
– între două mărturii contrare este nevoie de o a treia;
– mărturiile nu se numără, ci se cântăresc;
– mărturia integrală şi fidelă e o excepţie pentru că orice martor sincer poate greşi;
– fidelitatea şi întinderea mărturiei scad proporţional cu vechimea faptei şi trebuie abordate cu precauţie;
– valoarea mărturiei nu este proporţională cu numărul de martori şi cel mai mult deformează adevărul martorii
anormali;
– martorul ce ezită în relatare nu este util, iar cel sigur pe el (ce nu admite eroarea) nu trebuie să fie credibil;
– mărturisirea (recunoaşterea) constituie o probă secundară dacă nu este dovedită prin demonstrarea
(argumentarea) realităţii faptelor. O recunoaştere intră în conflict cu tendinţele profunde de apărare ale persoanei
şi cu cele de sancţionare a opiniei publice.

Mărturia incompletă mintal se întâlneşte la bolnavii psihic.

Mutismul are un caracter de opoziţie la debilul mintal şi este de tip delirant din cauza halucinaţiilor imperative,
de tip negativist la schizofrenici, de tipul stuporii anxioase la melancolici sau de tip amnestic în stările de confuzie
mintală la epileptici, traumatizaţi cranian.
În debilităţile mintale nu se distinge între adevăr şi eroare şi se denaturează eveni mentele. Prin sugestibilitate,o
astfel de persoană este influenţabilă, instabilă şi chiar minte intenţionat.
Psihopaţii recurg intenţionat la deformarea adevărului, ca o trăsătură a personalităţii lor. Prin relatări infidele, ei
vor deseori să-şi exprime ostilitatea, să pozeze în eroi imaginari. Din pricina logicii lor afective, ei subevaluează
relatările altora şi le supraevaluează pe ale lor. Sunt mitomani prin excelenţă.
În paranoia, mărturia e total infidelă, cu scop vindicativ, iar la cei cverulenţi (procesomani) devine o platformă de
afirmare a nemulţumirilor delirante.
În parafrenie se distinge greu fantasticul de real şi se recurge la fabulaţii manifestate prin denunţuri patologice,
crime construite imaginar.
În epilepsie apar tematici vindicative prin deficit cognitiv şi prin halucinaţii; astfel de persoane fac relatări
incompetente şi riscante în cazul nerecunoaşterii lor.
Maniacul, deşi poate observa corect, reproduce fals evenimentele din cauza fugii de idei, iar melancolicul
recurge la autodenunţări ireale din pricina culpabilităţii patologice.
În alcoolismul patologic se pierde capacitatea de memorizare a faptelor şi golurile de memorie sunt umplute cu
confabulaţii.
În toate aceste situaţii, se va acorda atenţie relatărilor neconcordante cu datele obiective, recunoaşterilor facile,
fără modulare afectivă şi prin sugestie, precum şi tendinţelor de aprobativitate facilă şi neargumentată.
O atenţie deosebită se va acorda şi simulării unor simptome de boală mintală, pentru a induce conştient sau
inconştient în eroare. Astfel, simularea este limitrofă cu stările de normalitate, alteori precedă îmbolnăvirea psihică
sau se interferează cu ea. În general, simulantul îşi prezintă ostentativ simptomele, cu trăiri subiective exagerate, cu
simptome contradictorii şi ineficienţă terapeutică.

127
 Debilii mintal recurg la suprasimulări de disculpare, exagerează mai mult decât se demonstrează (se simulează
mai uşor ceea ce deja există).
Se simulează frecvent amnezia, mutismul, obtuzia cognitivă, agitaţia, delirurile sau halucinaţiile. Mitomania
(minciuna patologică) constituie o stare frecventă în conduita psihopaţilor, iar sindromul Ganser poate apărea în
cursul anchetei ca o stare psihică reactivă la aceasta.
O simulare stângace, neveridică, lipsită de resurse de ingeniozitate şi deci grosieră, cu răspunsuri greşite la
probleme elementare îi aparţine debilului mintal.
Simularea halucinaţiilor are un debut brusc, nu se reflectă în comportament, iar simularea delirului are, de
asemenea, un început şi un sfârşit bruşte, este neprelucrată patologic, grosieră şi are certitudine în alegerea victimei.
Ele nu se asociază cu trăirile afective caracteristice lor, ca în tulburările mintale.
De asemenea, agitaţia şi locvacitatea scad în intensitate deoarece le lipseşte tonusul afectiv care să le alimenteze,
aşa cum se întâmplă în tulburările mintale. Simulanţii se pierd în excese, se lasă uşor influenţaţi să simuleze
tulburări la care nu au dreptul, nu manifestă rezerve faţă de trăirile lor şi vor să impresioneze rapid şi intens.
Tulburarea simulată (de exemplu, amnezia) este categorică, obtuză, ermetică şi ostilă şi nu cores punde unei boli
autentice.
Diagnosticul corect al acestor simulări nu se poate face fără o expertiză medico-legală, ce o va afirma sau
infirma printr-o conduită ştiinţifică şi o metod\ logică adecvată şi cunoscută, fără a leza în vreun fel drepturile
persoanei, fie prin afirmarea bolii când ea există, fie prin infirmarea ei când nu există. Cum dificultatea
diagnosticului în atare cazuri este majoră şi consecinţele sunt extrem de grave, apelul la expertiză devine obligatoriu
sub aspect procesual.

Patternuri medico-legale psihiatrice de comportament

(reacţii medico-legale)
Prin reacţii medico-legale se înţeleg entităţi nosografice de aspect criminologic la care concură suferinţele
patologice din diferite tulburări şi boli psihice, cum ar fi omorul patologic, piromania, fuga şi furtul patologic,
sexopatia etc., tipologie utilă îndeosebi juristului, în scopul sesizării unor acte antisociale cu trăsături de
comportament patologic. Iată, de exemplu, cleptomania ca furt patologic va reprezenta un furt pulsional, irezistibil,
dar conştient, motivat de o plăcere irezistibilă a faptului care apare nepremeditat, furându-se obiecte inutile şi, de
obicei, aceeaşi categorie de obiecte. Pentru uşurinţa orientării expertizei medico-legale psihiatrice, diferitele forme
de delincvenţă patologică, grupate în acte de furt patologic, incendiu patologic, fugă patologică, sexopatie şi altele,
în care tulburările psihice se exprimă printr-un tip de comportament antisocial, capătă pregnant un caracter absurd
nejustificat, la vedere şi cu motivaţie patologică. Aceste reacţii medico-legale definesc, prin excelenţă, delincvenţa
ca simptom şi sunt consecinţa alterării judecăţii, a sugestibilităţii excesive, a percepţiilor deformate, a scăderii
vigilenţei conştiinţei, a delirului indus sau a tulburărilor de conştiinţă prin diferite boli psihice.
Furtul, ca stare patologică sau la limită cu normalitatea, prejudiciază în mod direct relaţiile sociale, de unde
decurge şi valoarea măsurilor psihoprofilactice. În acest scop, examinarea bolnavului şi analiza modului de comitere
a furtului permit deducerea unor criterii de apreciere a comportamentului aberant: forma sa de realizare (individual
sau în grup); modul de execuţie (stângaci, nemotivat, la vedere, impulsiv sau grefat de riscuri mai crescute decât
beneficiul actului); natura obiectului deposedat (banal, cu caracter de fetiş) sau obiecte identice; destinaţia obiectului
însuşit (uneori inutil, alteori actul făcut în scop altruist); deliberarea subiectului faţă de sensul furtului (justificarea
patologică, cu indiferenţă, cinism sau fără nici o motivaţie).
Furtul tipic patologic întruneşte caracteristicile menţionate şi se deosebeşte de furtul banal care exprimă o
inadaptare socială frecvent întâlnită la copil, cu sau fără tulburări de comportament. În acest ultim caz, furtul
instinctiv afectiv al psihopaţilor trebuie corelat cu vagabondajul, în care se intercondiţionează reciproc, apărând ca o
stare
de necesitate, sau vagabondajul explicând tendinţa spre furt patologic relevă mai multe forme de furt patologic.
Furtul absurd al psihoticilor evidenţiază comiterea fără precauţii şi regrete, uneori în stare de rapt anxios sau bufeu
de excitaţie maniacală, şi se desfăşoară fără o atitudine critică sau motivat de o stare halucinatorie ori interpretativ-
-delirantă.

128
 În unele tipuri de psihoze, el caracterizează faza medico-legală de debut, cu ştergerea electivă şi iniţială a
simţului etico-social, şi lasă posibilitatea depistării bolii, prin intermediul expertizei medico-legale psihiatrice, dacă
este solicitată, sau prin procesualitatea psihozei, care va impune la un moment dat consultul psihiatric.
În cadrul furtului patologic, furtul oligofrenului are, de obicei, un caracter utilitar foarte restrâns sau constituie
expresia unei inducţii directoare; al epilepticului, un frecvent caracter impulsiv automat postaccesual, precum şi în
stare de echivalenţă, comis fără precauţii sau în afara crizelor, un caracter utilitar, de necesitate biologică; furtul
schizofrenicului, de necesitate sau halucinator-delirant, efectuat fără precauţii sau absurd, de tip colecţionarist,
caracterizează, de obicei, stadiul de debut sau de stabilizare cu defect a bolii; furtul psihopatului se efectuează
frecvent sub influenţa alcoolului şi exprimă insuficienţa controlului etic, de o manieră conştientă, utilitară şi, de
obicei, recidivantă. O formă aparte de furt o reprezintă cel al obsedaţilor şi anxioşilor, ce fură, de obicei, acelaşi tip
de obiecte, sau realizat ca o impulsie accesuală pentru obţinerea obiectului-dorinţă precedată de o luptă conştientă
urmată de uşurare după realizarea actului.
Pentru anchetator, este de reţinut caracterul unor furturi incoerente sau reticente, asociate cu agitaţie sau delir şi
insulte sau vătămări, exprimând deseori o motivaţie patologică. În cadrul acestei motivaţii, este vorba despre
exagerări ale unor nevoi instinctuale sau despre pierderea oricărui simţ al proprietăţii sau posesiune, despre
exagerarea unor porniri instinctive sau despre o „pană de drog”, furtul exprimând o tendinţă impulsivă irezistibilă,
ca aspect al stării de necesitate dependentă. Furtul poate avea şi motivaţia unui act de bravură, de obicei la minori
sau la caracteriopaţi, sau un aspect pasional în cazul paranoicilor.
Datele noastre relevă frecvenţa mai crescută a furtului în epilepsie, psihopatie, urmată de schizofrenie.
Piromania (sau pirofilia), tendinţa la incendiere, caracterizează prin excelenţă oligofrenia şi mai rar epilepsia şi
schizofrenia.
Dacă în primul caz actul de incendiere are un caracter de joc sau de nesesizare a pericolului, în al doilea caz are o
motivaţie patologică tipică de inconştienţă accesuală sau de răzbunare. În dezechilibrele personalităţii de tip
psihopat, incendiul apare ca un act impulsiv, premeditat, coerent, în dorinţa de a face rău, sau ca un act de bravadă
virilă, iar în stările delirant-halucinatorii apare ca o acţiune „firească” la o persecuţie sau poate avea un caracter
pasional-patologic, ca, de exemplu, incendierea casei subiectului iubit patologic, în cazul unei schizofrenii
erotomane. Ca motivaţie, incendiul include: răzbunarea la epileptic şi la oligofren; gelozia la alcoolici şi la
erotomani; disimularea crimei la psihopaţi; bravarea sau vanitatea la oligofreni şi la psihopaţi; delirul de persecuţie
sau halucinaţiile imperative în schizofrenie sau în delirurile cronice sistematizate.
Motivaţia de răzbunare este caracteristică constituţiei bipolare a epilepticului, care „rumegă” ideea de răzbunare,
realizând-o chiar şi după mul]i ani.
Motivaţia sexuală a unor incendieri se găseşte la psihopaţii perverşi sau în delirurile de gelozie, mai ales în
cadrul psihozelor alcoolice. Motivaţia actului mai poate rezida în sugestibilitate la oligofreni sau în dorinţa de a
focaliza atenţia asupra lor la adolescenţi. De menţionat că exprimarea prealabilă a intenţiei de incendiere nu exclude
caracterul patologic al acestui tip aberant de act comportamental.
Fuga patologică, de la părăsirea neautorizată a domiciliului până la fuga automată a epilepticului sau
dromomania schizofrenicului, exprimă o gamă comportamentală ce implică găsirea unor criterii nosologice în
scopul delimitării lor de fugile din afara stărilor patologice.
Printre criteriile care definesc o fugă patologică se includ durata ei, accesuală sau habituală, felul debutului şi
factorii ce o declanşează, comportamentul în timpul fugii, precum şi după încetarea ei.
Fuga automată a epilepticului se însoţeşte de amnezie şi este precedată de sau încheiată cu o stare accesuală
paroxistică. Ca echivalenţă epileptică, fuga este scurtă (nu poate depăşi o durată de ordinul minutelor), iar starea
secundară crepusculară este de ordinul orelor, coincide frecvent cu antecedente comiţiale şi cu modificări
bioelectrice encefalice; fuga oligofrenului, a psihopatului etc. este motivată de stări disforice sau are un caracter
reactiv – aceste fugi impulsive explică părăsirea nemotivată a serviciului, trecerea frontierei sau chiar vagabondajul.
Fuga rătăcitoare fără adresă, absurdă şi nemotivată este caracteristică demenţelor, iar fuga bizară, nemotivată sau
patologic motivată e caracteristică schizofreniei.
Fuga copilului cu instabilitate psihomotorie şi anxietate apare deseori ca o primă formă de reacţie la un mediu
familial dezorganizat. Ea poate exprima, de asemenea, cedarea facilă la imitaţie, imaginaţie sau emoţiile bruşte.
Discuţia despre comportamentul aberant manifestat prin fuga patologică trebuie să delimiteze de la început fuga
patologică, în scopul de a trage concluzii despre răspundere şi a lua măsuri adecvate de reinserare şi profilaxie.
Comportamentul sexopatic se referă la ansamblul aberaţiilor instinctului de reproducere, care – didactic – se pot
grupa ca rezultând din deformarea imaginii partenerului, din alegerea obiectului efector sau din modalităţi de
erotizare substitutivă.

129
 Interacţiunea diferită a factorilor biopsihosociali motivaţionali în comportamentul sexual ne obligă la analiza
cuplului victimă-agresor şi a împrejurărilor favorizante pentru efectuarea acestuia, în vederea diferenţierii
comportamentului sexual normal de cel deviant instinctual.
Analiza noastră medico-legală, efectuată pe o perioadă îndelungată, relevă – în ordinea frecvenţei – actele de viol
şi tentativa de viol, homosexualitatea şi, mai rar, alte perversiuni, cum ar fi incestul sau necrofilia. Cercetările
noastre citogenetice arată, de asemenea, că ponderea factorilor psihogeni este predominantă în determinismul
comportamentului sexual aberant.
Ca forme de comportament sexual aberant, violul consumat a fost mai frecvent întâlnit la persoanele cu structură
psihopatică, în timp ce în psihoze sau în debilitatea mintală apare ca tentativă de viol. Minorii autori ai unor acte de
viol prezentau tulburări de comportament, prin carenţă educativă şi, mai rar, la originea acestor tulburări stăteau
factori biogeni.
Victimologic, subiecţii actelor de viol erau persoane în general din mediul apropiat de existenţă al agresorului şi
inferioare lui ca limită de vârstă, iar uneori ca nivel mintal şi cu o sugestibilitate crescută. Caracterul impulsiv şi
absurd al tentativelor de viol sau de perversiune pedofilică a fost constatat şi în dezechilibrele psihice majore sau în
tulburări involutive, iar coexistenţa intoxicaţiei etilice şi a fondului patologic al personalităţii s-a întâlnit aproape
întotdeauna.
Homosexualitatea ca aberaţie instinctuală prin compensaţie heterosexuală al cărei registru se modulează amplu
ca formă şi conţinut, de la limitele normalităţii până la profunda deteriorare mintală, întruneşte ca trăsătură
psihopatologică fundamentală disocierea între erotism şi sexualitate.
Exceptând polarizarea homosexuală accidentală, cu caracter substitutiv în condiţii de privaţiune, în situaţia
homosexualităţii habituale se remarcă insuficienţa afectiv-volitivă, cu ataşament pentru adolescenţi sau alte persoane
de acelaşi sex, fără experienţă heterosexuală, sau ca reacţie de apărare contra inhibiţiilor şi angoasei declanşate de
viaţa sexuală normală.
În alte homosexualităţi ocazionale, actul a fost consecinţa valorizării vieţii sexuale până la identificarea sa cu
forţa sau succesul, de unde tentativa exploatării nelimitate a erotismului.
Tot atât de frecvent, ataşamentul homosexual a fost favorizat sau chiar motivat de patologia vieţii sexuale, de
eşecul sexual în primul rând. În formele grave de homosexualitate, actul lua un caracter impulsiv şi se consuma fără
alegerea obiectului, fără ataşamentul afectiv faţă de partener.
Proporţia limitată a acestor perversiuni în condiţiile noastre de lucru constituie o problemă de asistenţă medicală,
fără implicaţii sociale deosebite, şi nu se pretează la aprecieri statistice.
Rareori am întâlnit polarizări exclusiv homosexuale, cu tendinţă către travestism şi cu indiferenţă sau lipsa
afectivităţii, ce caracterizează şi dă aspectul specific sexualităţii umane. Observaţia noastră a relevat că, de obicei,
actul homosexual era expresia comportamentală a unei structuri psihopatice în incidenţă frecventă cu alcoolismul
sau expresia unor tulburări mintale generate de psihoze involutive, schizofrenie sau oligofrenie. Victimologic,
inductorii caracteriopaţi au folosit circumstanţe determinate, cum ar fi îmbătarea partenerului sau alegerea unui
partener dezechilibrat sau deficient mintal. În situaţia acceptării voluntare a actului sexual aberant, ca o reacţie
contra unor conflicte erotice sau ca un mijloc deprivativ pe plan afectiv, s-a remarcat, de regulă, o comuniune de
aspiraţii motivaţionale abnorme între parteneri.
Exhibiţionismul ca mijloc de „satisfacţie sexuală” aberantă, în condiţiile noastre, s-a relevat, de regulă, ca un
simptom de boală mintală sau degradare morală – în cazul ebrietăţii alcoolicilor cronicizaţi – şi nu l-am întâlnit ca
expresia unei „echivalenţe anxioase a actului sexual” sau a unei „angoase la impotenţă”.
Incestul cu legături afective, dar mai frecvent fără atare legături a fost întâlnit mai des în deficite psihice de tipul
oligofreniei, encefalopatiilor posttraumatice, schizofreniei, maniei sau epilepsiei şi al degradării morale provocate de
alcoolismul cronic, ca act de conduită sexuală aberantă. Incestul apare foarte complex şi semnificativ din punct de
vedere psihopatologic, presupunând fie dezechilibre grave ale personalităţii unui deficit, fie anomalii de convingeri
subiective ale inductorului asocializat.
Actul incestuos, în raport cu gradul tulburărilor psihice, poate releva aspecte de la limitele impulsivităţii ca
scurtcircuit instinctual sau indiferenţă faţă de consecinţele lui până la situaţii deliberate motivate de conflicte
familiale şi consumate alături de relaţii conjugale normale sau pseudonormale. Motivaţia psihopatologică a
incestului a fost întâlnită de noi la limitele normalităţii, privind înţelegerea conţinutului şi a consecinţelor sale, fiind
atribuit, de obicei, de subiect inconştienţei provocate de consumul de alcool, până la motivaţia pur patologică a unui
părinte schizofrenic care, având conştiinţa infirmităţii psihice a fiului, tot schizofrenic, îi oferă protecţie pentru a-l
feri de riscurile traumatizante ale incapacităţii de a-şi rezolva impulsia sexuală.

130
 Ca şi celelalte forme de comportament sexual aberant, incestul evidenţiază nu numai rolul major al
dezechilibrului psihic preexistent, ci şi al situaţiilor favorizante reprezentate mai ales de ignoranţă, promiscuitate şi
viaţa familială dezorganizată.
Comportamentul sexual aberant, pentru a fi etichetat ca stare sub aspect psihopatologic, implică necesitatea
cunoaşterii totalităţii factorilor care îl generează sau îl favorizează, în scopul aprecierii discernământului faţă de act
şi al stabilirii atribuţiilor de profilaxie şi asistenţă medicală. În scopul acestor diferenţieri, explorările complexe
genetice, neuroendocrine, psihologice şi psihiatrice sunt absolut necesare.
Reflectarea negativă asupra mediului apropiat a comportamentului sexual aberant pune în discuţie, în acelaşi
timp, necesitatea ameliorării asistenţei psihiatrice şi a măsurilor psihoprofilactice, printr-o participare activă la
condiţiile asistenţei medico-sociale a cazurilor cu defectivitate psihică.

Comportamentul homicidar patologic

În cadrul manifestărilor de comportament aberant, un loc important îl deţine omorul patologic, ca formă de
comportament de maximă malignitate. Particularizarea studiului nostru se referă la formele şi modul de execuţie ale
actului, motivaţia actului, atitudinea faţă de fapt, gradul perturbării psihice. Analiza datelor noastre relevă, în primul
rând, faptul că relaţia dintre morbiditatea psihică şi actul aberant apare într-un raport cauzal mai direct decât în alte
reacţii aberante, perturbarea psihică reflectându-se mai pregnant prin gravitatea actului, comparativ cu alte reacţii
aberante, unde multiple condiţii situative se plasează între cauză şi efect (intenţie şi act), mergând până la
estomparea caracterului său patologic. În cazuri mult mai rare, omorul patologic a fost lipsit de sens şi nepremeditat,
deci instantaneu şi apoi feroce, fără disimulare şi fără precauţii sau fără amnezie şi fără remuşcări, trăsături ce sunt
caracteristice stărilor de tulburare paroxistică a conştiinţei în psihoze.
În orice situaţie însă, analiza psihopatologică poate descoperi faze periodice de scurtă durată de luciditate, în care
se exprimă anticipat şi chiar intenţional faptul ulterior comis, ce deseori are un caracter revendicativ de situaţie.
Reconsiderarea îndeosebi mnezică a întregului episod patologic relevă tulburări de conştiinţă, absenţa unei motivaţii
critice – prin urmare, caracterul patologic al actului, prin care, plecând de la conceptul de sănătate sexuală elaborat
de OMS ca integrare a aspectelor somatice, afective, intelectuale şi sociale ale unui partener de natură a îmbogăţi
personalitatea, comunicarea şi dragostea, va trebui să înţelegem parafiliile (perversiunile) ca o căutare regulată a
excitării genitale prin intermediul unui obiect ce în mod obişnuit nu are rolurile de mai sus. În dicţionarul Larousse
este definită ca o căutare a satisfacţiei sexuale considerată ca regresivă în raport cu dezvoltarea psihosexuală a
persoanei anetice, pervers fiind individul ce face rău pentru rău, cu dorinţa de a aprofunda ceea ce este sacru, care
traduce satisfacţia răului făcut altuia (componenta sa sadică).
Pentru DSM IV, parafiliile sunt impulsiuni sexuale sau de comportament ce survin în mod repetat şi intens şi
implică obiecte neanimate, umilinţă de sine sau umilire a partenerului, copii sau alte persoane ce nu consimt,
impulsiuni ce se întind pe o perioadă de minimum şase luni.
Prin urmare, pentru un pervertit refuzul nu contează, pulsiunea pervertită face plăcere şi, astfel, altul nu există.
Perversiunea, pentru care azi CIM 10 preferă sintagma preferinţă sexuală (pentru a atrage atenţia că individul
conservă liberul arbitru), este un comportament patologic prin condiţia imperativă şi exclusivă a satisfacţiei sexuale.
Consecinţă a unei „dezvoltări ratate şi condiţionate precoce” (psihanaliza), parafiliile au şi consecinţe sociale,
precum pornografia sau postura de victimă sexuală în copilărie (statisticile relevă că 52% dintre pedofili au fost
astfel de victime, 20% chiar violaţi), când adultul va reproduce asupra copiilor ceea ce a suferit ca traume sexuale în
copilărie. Cu alte cuvinte, omul nu se naşte pervers, ci devine pervers.
Din multitudinea de perversiuni, ca incapacitate de a stabili un raport sexual în reciprocitate şi afecţiune, ne vom
opri la perversiunile ce reprezintă o nocivitate socială, precum sadismul sexual, violul, pedofilia şi asasinarea
copiilor.
Sadicii sexuali reprezintă 10% dintre violatori şi, mânaţi de dominarea victimei prin tortură în scopul obţinerii
orgasmului, ei sunt victime ale unor instincte atât de puternice, încât, în criză, nu pot renunţa la ele. Ei sunt violatorii
care obţin o gratificaţie sexuală numai prin forţă, ca o lipsă de socializare a sexualităţii ce face loc unei sexualităţi
brutale, irezistibile.
Pedofilii exprimă realitatea că aceia abuzaţi în copilărie, la rândul lor, vor deveni abuzatori, o experienţă sexuală
negativă modificându-le dezvoltarea normală a sexualităţii. Sub acest aspect, pedofilia reprezintă un fel de
recuperare a copilăriei absente, întotdeauna copiii ajungând să iubească dacă au fost iubiţi. În personalitatea lor se
manifestă, deseori, un nivel mintal apropiat celui al victimelor lor, precum şi trăsături de solitudine, inhibiţie, obsesii
şi sentimente de culpă.

131
 Pedofilul de gradul III prezintă o personalitate perversă, dependentă, cu pulsiuni sexuale de nestăpânit, la care
pedofilia începe din adolescenţă, fixarea pedofilică devenind apoi prevalentă. Este un avid consumator de
pornografie, seduce şi manipulează, iar victimele sale sunt cunoscute (când desfăşoară activităţi privilegiate cu
lumea copilăriei) sau necunoscute. Egocentrismul se află pe prim-plan în personalitatea lui perversă, nu are
sentimente de culpă şi devine, astfel, un pedofil ce recurge la predicţii privind victima.
Pedofilul de gradul IV prezint\ elemente psihopatologice evidente, la care pedofilia e o activitate stereotipă, cu o
viaţă psihosexuală şi psihorelaţională foarte săracă şi pentru care victima este un obiect de consum, fără nici o
valoare umană. Pulsiunea ce apare în criză şi alcoolul sunt factori de trecere la act, iar actul homicidar e posibil –
mai ales în caz de opoziţie este posibilă aprecierea corectă a discernământului raportat la faptă.
Faţă de omorul caracteriopatului, unde reacţiile instinctuale de agresivitate dezinhibată explică aspectul subiectiv
al actului, în stările de psihoză el a fost motivat patologic prin deliruri de tip persecutat-persecutor sau halucinaţii,
îndeosebi imperative, cu dispariţia oricărui autocontrol conştient şi a oricărui sentiment de autoculpabilitate critică.
În aceste cazuri, s-a reţinut aspectul pernicios al ideilor delirante care, prin caracterul lor aparent logic şi
premeditarea faptului, cu pregătirea sa minuţioasă, justifică frecvenţa aparte a omorului patologic în aceste stări.
În schizofreniile paranoide, omorul a fost „comandat” de halucinaţii şi a avut, în urma comiterii sale, un caracter
de „eliberare” psihică.
Omorul oligofrenului a fost adesea comis cu cruzime, sugerat şi cu ajutorul unor instrumente simple, accesibile.
Prin urmare, actul apare îndeosebi ca impulsiv, indus, nepremeditat şi, mai rar, prin imprudenţă, neprevedere şi
îndrăzneală oligoidă.
La melancolic, homicidul este minuţios preparat şi disimulat, deseori urmat de suicid. Melancolicul, ca şi
schizofrenicul, îşi alege adesea victimele din mediul său apropiat de existenţă, însă cu o motivaţie diametral opusă:
schizofrenicul prin saturaţie antipatică, melancolicul din iubire şi din teama că cei apropiaţi vor suferi din cauza sa.
Actul epilepticului a relevat întotdeauna, în afara stărilor de echivalenţe, particularitatea agresivităţii pe fond
vindicativ, răzbunător. Prin violenţa execuţiei actului, alegerea premeditată a mijloacelor de execuţie şi contextul
situaţional, crima epilepticului relevă trăsături cvasispecifice psihopatologice ale comportamentului aberant în
această boală.
Analiza victimologică a evidenţiat frecvent condiţiile de contrarietate care au determinat stări paroxistice şi
reacţii agresive pe fondul tulburărilor de personalitate caracteristice pentru fiecare categorie de boală în parte.
Contrar unei aparente premeditări, în cazul bolnavilor mintal sinceritatea relatării sau indiferenţa faţă de act,
câteodată agitaţia extremă în cursul execuţiei, ferocitatea şi mobilul disproporţionat sau absent, mai mult chiar,
comportamentul cinic de scuză, negaţie sau autojustificare patologică după act au relevat trăsăturile patologice din
diferite îmbolnăviri psihice şi au orientat, astfel, aprecierea responsabilităţii psihice.
Mijloacele utilizate în comiterea omorului patologic, în general, au fost găsite la întâmplare, fiind comune şi mai
rar insolite. Totuşi, epilepticul şi oligofrenul au utilizat mai frecvent corpurile contondente, deliranţii armele albe sau
de foc, psihopaţii asfixia.
Gravitatea unui act de omor patologic şi, în consecinţă, a intereselor sociale violate nu exclude însă utilizarea
raţională a tuturor măsurilor care privesc mediul şi individul în condiţionare reciprocă, analiza psihopatologică
având sarcina de a crea un climat de maximă înţelegere şi existenţă în vederea reeducării consecvente a aptitudinilor
încă valide sau recuperabile în cazul comportamentului aberant. Numai astfel se poate corela fidel noţiunea de fapt
patologic cu cea de boală şi apărarea socială în scopul realizării celor două tendinţe complementare ale normalităţii,
şi anume recuperarea bolnavului şi apărarea relaţiilor sociale.
În ceea ce priveşte stabilirea discernământului faţă de faptul comis, gradul tulburării psihice modulează fidel
noţiunea de responsabilitate psihică, de la limitele lipsei de discernământ în psihoze până la cele ale păstrării sale în
psihopatii.
În cadrul omorului patologic, infanticidul poate fi motivat delirant prin gelozie, în ideea răzbunării, după cum
poate fi comis confuzional, impulsiv, coleric, când agresorul participă cu satisfacţie la suferinţa victimei – ca în
cazul epilepsiei şi al delirurilor cronice –, dar mai frecvent bizar în schizofrenie, altruist în melancolie sau cu insufi -
cienţa reprezentării consecinţelor în oligofrenie. Alteori, infanticidul este motivat de trăiri fobice şi tulburări afective
legate de maternitate care prin pervertirea sau anularea sentimentelor materne duc la infanticid, iar prin exaltarea lor
la furtul de copii.
O serie de factori situaţionali favorizează actul, printre care: seducţia sau sarcina femeii abandonate, frica de
copil pe fondul tulburărilor de sarcină sau necesitatea debarasării de copil în condiţii nefavorabile de mediu. În
psihopatie, actul apare motivat de răzbunarea îndreptată împotriva copilului, de gelozie sau de o sexualitate morbidă
şi, prin urmare, întotdeauna premeditat.

132
 Într-o privire rezumativă pentru orientarea juristului, incendiul patologic poate fi premeditat, impulsiv sau
incoerent, ca în demenţe, psihoza maniaco-depresivă, onirism, halucinaţii, automatisme. Incendiatorul este cel mai
disimulat criminal şi se întâlneşte în 30% dintre cazuri în oligofrenie, unde actul are motivaţia ideii
vindicativ-patologice, sau în psihoze, unde motivaţia este expresia unei impulsii patologice. În unele psihopatii,
incendiul este o ocazie pentru un act de curaj, în scopul de a-i salva apoi pe cei în pericol, iar în alcoolism apare ca o
eliberare impulsivă de agresivitate.
Fuga patologică se întâlneşte în dezvoltarea juvenilă, motivată de tulburările de dispoziţie prin reacţii de opoziţie
la mediul ambiant. Ea are aspectul dezorganizării psihice în oligofrenii şi PGP, de rătăcire în demenţă, de fugă în
faţa halucinaţiilor terifiante nocturne în alcoolism sau de automatism ambulator în echivalenţele epileptice.
Furtul patologic poate fi simptomatic, maladiv (furt fără continenţă) sau situaţional (ca în conflictele familiale).
După destinaţia obiectului furat, există furt dezinteresat (fără utilitate), generos (altruist), de necesitate, egoist sau ca
expresie a unui eşec de identificare. Se întâlnesc apoi furtul din carenţele educative (de regulă, în grup), furtul
impulsiv (la tentaţie), la sugestie, automat (din epilepsie, demenţe, când este incoerent şi amnezic) sau delirant. Ca
mecanism psihopatologic, distingem un furt impulsiv, hedonic, de joc, răzbunare, compensare, sugestibil, de
culpabilitate sau prin scăderea sentimentelor morale. Personalitatea celui care fură, mai ales a copilului, se caracte -
rizează, după Michaux, prin emotivitate (furtul se face pentru a compensa un sentiment de inferioritate), instabilitate
(furtul apărând impulsiv, faţă de o tentaţie), ciclotimie (cu dispariţia autocriticii în stare de euforie şi de furt), obsesii
sau tendinţe revendicative.
Incestul patologic are următoarele forme: produs din teroare, acceptat, dar rămânând conflictual şi integrat, fără
conflicte. Incestul implică un tată nevrozat şi o mamă frigidă şi, mai frecvent, este paterno-filial, cel
fraterno-fraternal perpetuând, de regulă, jocurile sexuale din copilărie. Incestul materno-familial se întâlneşte în boli
psihice grave, ca în schizofrenie. Deseori, autorul actului de incest prezintă suferinţe cerebrale cu atrofia lobilor
frontali şi etilism cronic.
Omorul patologic poate fi inconştient, ca în automatismul epileptic, când se execută feroce, ca în confuzia
mintală (din beţia patologică, melancolia puerperală), sau ca modalitate evident absurdă în schizofrenie şi demenţă.
Omorul patologic se întâlneşte apoi în debilitatea mintală, în melancolie, când se explică prin rapt ori prin halucinaţii
imperative în stările delirante. De regulă, omorul patologic se produce prin impulsie epileptică, confuzie mintală,
psihoză sau demenţă. Particularităţile clinice ale omorului patologic se deduc prin alegerea victimelor din mediul
apropiat sau îndepărtat, motivaţiile disproporţionate, caracterul sângeros al crimei, absenţa culpabilităţii, a depresiei
şi remuşcărilor. Astfel, omorul alcoolicului este expresia „reliefării unei agresivităţi refulate cu dizolvarea Eului”,
alcoolul fiind, prin excelenţă, un solvent al Eului propriu. Omorul schizofrenicului se produce prin ostilitate, ca
trăsătură dominantă a comportamentului sau prin luptă cu dezagregarea personalităţii, neanentizarea sau ideile
delirante, când, nereuşind să le facă faţă, bolnavul devine agresiv.
În unele sexopatii, dezangajarea bruscă a unei situaţii erotice poate elibera o agresivitate şi declanşa un act de
omor. În sadism, actul de omor „excită căile ce participă la erecţie” şi ejaculare, „prin intensitatea suferinţei victimei
agresorul eliberându-se de sentimentele de culpabilitate ce se opun plăcerii sexuale”. Sadicul, ca în orice cuplu
imatur, recurge la forţarea victimei pentru a-l iubi şi orice opoziţie poate declanşa subit agresivitatea. Tulburările de
comportament sexual (sexopatii) se produc prin frustrare, prin tulburarea motivaţiilor sociale, inacurateţea
percepţiilor, utilizarea unor tehnici sexuale inadecvate, tulburarea imaginii despre sine sau nerealizarea relaţiilor
sexuale normale. De regulă, delincvenţa sexuală îşi are originea în tulburările de afectivitate. Mai rar, tulburările
sexuale exprimă leziuni cerebrale ce debutează cu tulburările de comportament sexual, ca în sindromul Klüver-Bucy
de amigdalectomie bilaterală cu hipersexualitate, hiperactivitate, dispariţia conduitei de frică, agresivitate, pierderea
răspunsurilor câştigate prin învăţare. Sexopatia se produce prin deformarea alegerii partenerului (obiectului sexual)
sau prin deformarea actului sexual cu erotizare substitutivă, autorii fiind „fără inimă” şi incapabili de excitaţie pe
plan afectiv. Ei recurg la acte de viol ca expresie a unei „afecţiuni” inadecvate, din cauza vitezei şi a impulsivităţii,
până la necrofilii, când capătă senzaţia dominării absolute a obiectului sexual. Devierea sexuală apare ca urmare a
unei maturizări insuficiente (când sexualitatea rămâne la nivel genital, este egoistă şi neintegrantă în personalitate), a
unui temperament violent şi impulsiv (când nu probează vreo aptitudine de sublimare), a unei maturizări deviante
(ca la impotenţi) sau a unei flectări a dispoziţiilor (ce dau o imagine săracă de alteritate în sexualitate). Elementul
indus şi inductor în sexopatii este psihopatul, la care actul sexual „nu e o comuniune, ci un triumf”, în realitate sărac
prin alegerea căii instinctuale, imaginea despre altul fiind exclusiv aceea de obiect sexual. Bigamia este o sexopatie
în care însăşi realizarea actului poate sugera un semn de oligofrenie.

Comportament nociv şi psihiatrie medico-legal

133
Nocivitatea comportamentului psihopatologic obligă expertul ca, plecând de la o retroinformare despre
comportament, să elaboreze predicţia riscului său de nocivitate. În acest demers pare empirică acea concepţie
conform căreia riscul de periculozitate depinde exclusiv de boala mintală. Această concepţie trebuie înlocuită cu alta
pluridisciplinară sociologică (grupul ambiental), psihologică, psihiatrică şi juridică, deoarece factorii mezologici,
intra- şi extramuros, sunt în măsură să evalueze nocivitatea psihopatologică. În această interpretare multidisciplinară
este evident că gradul de toleranţă sau rejet al anturajului are un rol esenţial. Mai ales astăzi, când dimensiunile
violenţei devin domestice cu prec\dere în mediul urban şi cel familial, nu trebuie susţinută imaginea ireală că
bolnavul psihic o întreţine şi o augmentează. Un management corect de îngrijire şi urmărire trebuie să apropie
psihiatria şi opinia publică de adevăr în problema nocivităţii psihopatologice şi conceptul clasic de paternalism (care
în urmărirea bolnavului nociv îşi păstrează importanţa) trebuie să se îmbine cu cel de parteneriat pentru a da o
valoare euristică atitudinilor în domeniu. Faptul de a ţine cont de aspectul biopsihosocial al etiologiei bolii psihice şi,
inclusiv, al nocivităţii (de a evalua corect riscurile comportamentului instinctiv de revenire la rolul său specific
speciei, rigid şi autonom prin stocarea sa în genom) şi al comportamentului câştigat, individual, stocat în creier, şi al
factorilor ambientali va fi în măsură să dea fiabilitate predicţiei comportamentului psihopatologic nociv. În plus,
atitudinea umană a societ\]ii (cum afirma Chiriţă, România a fost dispensată de un Pinel pentru a rupe lanţurile,
deoarece bolnavul psihic a fost tolerant şi privit cu compasiune în mănăstiri şi în familie) va contribui la această
predicţie fiabilă.
Pentru că s-ar putea neglija caracterul plurifactorial al evaluării nocivităţii psihice s-a stabilit că în SUA predicţia
nocivităţii este greşită la doi din trei bolnavi, chiar dacă în schizofrenie apare de 3,9 ori mai mare decât în alte boli
psihice.
Criteriologia evaluării nocivităţii psihice restante în îmbolnăvirile psihice va face deci apel la cunoaşterea
detaliată a modului de comitere a faptei antisociale, la personalitatea autorului faptei antisociale, la personalitatea
autorului faptei şi la comportamentul său în mediul familial şi comunitar, la efectele tratamentului aplicat, la
atitudinea bolnavului faţă de un astfel de regim psihoprotectiv, la atitudinea familiei faţă de bolnav, precum şi la
integrarea sa într-o activitate cu caracter ergoterapeutic.
Dacă s-a stabilit că nocivitatea psihocomportamentală constituie o activitate complexă în care se intrică factori
psihiatrici cu cei ambientali şi situaţionali şi că indicii de predicţie îi constituie faptul de a suporta etichetarea de
către bolnav, inducţia comportamentală reciprocă, consecinţele internărilor prelungite, eficacitatea terapiei şi a
măsurilor de recuperare, dar şi, câteodată, efectele de bumerang ale terapiei psihiatrice, ca şi preluarea agresivităţii
extrovertite de către cea introvertită şi invers (Jaccard), atunci psihoprofilaxia nocivităţii va fi evaluată sub aspect
primar (adresată mediului microsocial), secundar (adresată bolii mintale) şi terţiar (adresată consecinţelor bolii şi
recidivei comportamentale). În evaluarea inducţiei reciproce comportamentale, mai ales în grupul de bolnavi, nu se
va uita că aceasta se consumă aproape ca după legile imitaţiei stabilite de G. Tarde (inducţia în funcţie de contactul
dintre bolnavi, imitarea celui mai puţin nociv pe care o exercită cel mai nociv, astfel încât deseori, ca şi crima
omului normal, actul nociv începe ca o „modă imitată” şi sfârşeşte a fi un obicei, de unde nevoia de a lua în
considerare, sub aspect psihiatrico-expertal, cu valoare şi importanţă deosebită, intensitatea afectivităţii patologice,
lipsa patologică a sentimentelor de culpă, caracterul repetat al ostilităţii şi violenţei, atitudinea rece faţă de ele, mai
ales cu debut şi evoluţie din copilărie, precum şi inadaptarea ocupaţională, la care organismele sociale şi judiciare
vor adăuga criterii ce depind de acestea). Expertul va încerca, astfel, în contextul responsabilităţii ce îi revine sub
aspect psihopatologic, să elaboreze un construct de personalitate nocivă după criterii (de ordine a evaluării)
mezologice, sociale, psihiatrice şi juridice. Numai printr-un astfel de construct se va evita transformarea unei pericu-
lozităţi potenţiale în alta permanentă, se vor evita atât supra- cât şi subevaluarea şi se va elabora, în schimb, o
evaluare clară, prudentă şi ştiinţifică.
Studiul reacţiilor medico-legale ne reobligă deci să aducem în discuţie starea de periculozitate psihopatologică
pre- sau postdelictuală, ale cărei criterii medico-legale psihiatrice rezidă în constatarea recidivei, motivaţia
infracţiunii, modul de săvârşire a actului, calitatea personalităţii autorului şi gradul de facilitate a trecerii la act. Sub
aspect predominant penal, Garofalo arăta că drept criterii ale stării periculoase ar trebui admise temibilitatea
(capacitatea criminală), adaptabilitatea, personalitatea infractorului, mediul social (aspectul relaţional al
delincvenţei) şi valoarea revelatoare a delictului. O temibilitate şi o adaptabilitate scăzute realizează infractorul din
obicei, pe când o temibilitate puternică şi o adaptabilitate scăzute caracterizează infractorul profesionist. Apoi,
temibilitatea slabă şi adaptabilitatea puternică realizează infractorul pasional, după cum o temibilitate şi o
adaptabilitate puternice caracterizează infractorul ocazional. În stările psihopatologice, starea de periculozitate a
bolnavului variază cu boala. În melancolie, ea este conferită de temele de culpabilitate şi de anxietate, în manie de
starea colerică, în delir de tematica de influenţă şi persecuţie, în alcoolism de halucinaţii, de delir sau de raptul
excito-motor, iar în epilepsie, de impulsivitate. După Gayral, starea periculoasă a bolnavilor psihic ar recunoaşte

134
patru grade de intensitate: starea periculoasă delirantă, ca o consecinţă a halucinaţiilor imperative şi a sindroamelor
de influenţă, când bolnavul devine un robot sau când individualizează persecutorul, când are accese de furie sau
vindicative (cu claustrare, solitudine); starea periculoasă camuflată de demenţă şi arieraţie, cu delir de prejudiciu sau
de gelozie; starea periculoasă automatică şi de scurtcircuitare din stările crepusculare, din impulsiuni, scurtcircuite
ca impulsuri afective ce deviază în acte motorii reacţionale şi, în sfârşit, starea periculoasă caracterială.
Cum stările delirante au un coeficient maxim de nocivitate, periculozitatea recunoaşte în ordine descrescătoare
halucinaţiile imperative, delirul de influenţă, delirul cu persecutori desenaţi şi aderenţa afectivă la delir.
Examinarea bolnavilor psihic se face după internarea în spital şi după o explorare corespunzătoare, când
expertiza va putea fi confruntată şi cu alte probleme subtile, cum ar fi depistarea unei simulări, fidelitatea unei
mărturii sau valoarea unei recunoaşteri, rolul victimei în geneza comportamentului delincvent, reacţiile psihice la cei
condamnaţi, pe cale de a executa o pedeapsă, sau recomandarea celei mai adecvate atitudini medico-pedagogice de
reeducare.
De lege ferenda, evaluarea nocivităţii psihice trebuie să accentueze nevoia:
– consimţământului la o internare în acest scop, consimţământ obţinut conform prevederilor legale;
– oferirii de informaţii exhaustive despre drepturile sociale, juridice şi individuale ale bolnavului;
– informării justiţiei în primele 24 de ore de la internare privind oportunitatea ei;
– neexaminării periodice şi încrucişate, de către alte comisii, a bolnavului;
– redefinirii alienaţiei mintale ca excluzând dificultăţile de adaptare la valorile sociale şi politice ale unei societăţi;
– respectării psihiatrice a dreptului bolnavului la demnitate neprejudiciată, nonetichetare şi intimitate;
– confidenţei documentării şi dreptului bolnavului la avocat şi la neafectarea capacităţii sale civile;
– dreptului bolnavului de a fi informat de decizia medico-psihiatrică şi a dreptului său la recurs;
– aptitudinii sale de codecizie în terapie pentru a evita tratamentele riscante, neconsacrate ştiinţific, ca şi a
experimentelor pe bolnav.

Şi în acest domeniu, în contextul rezoluţiilor Comunităţii Europene în domeniu, trebuie demonstrat că psihiatria
îşi probează eficacitatea pe unitatea boală-consecinţe (subiect-obiect), comportament şi semnificaţie (faptă-valoare)
şi că, astfel, îşi poate controla propriile paradigme.
În sfârşit, reeducarea celor în conflict cu legea constituie o altă preocupare socială a psihiatriei legale, resursele
sale fiind mari deoarece devianţa apare ca un eşec al dezvoltării personalităţii, ce se poate redresa prin cunoaşterea
factorilor de risc ce perturbă încorporarea valorilor etico-sociale în structura personalităţii. Chiar dacă s-a spus că
reeducarea este un efort prea mare pentru rezultate prea mici, dacă punem în locul himerei omului perfect realitatea
omului perfectibil, alături de persuasiunea mijloacelor de reeducare, atunci obţinem şanse mari de a modifica şi a
înlocui unele constructe comportamentale asociate prin modele pozitive şi constructe morale ce reprezintă filonul
axiologic al unei personalităţi umane demne. Nu rareori deci, delincvenţa bolnavului psihic devine şi un apel pentru
ajutor uman şi medical.
Respectul absolut pentru om, susţinut atât de lege, cât şi de medicină, face ca din respect să decurgă binele
individual şi social ce favorizează umanizarea progresivă a legilor biologice şi ameliorarea comportamentului uman,
ultimul stadiu al evoluţiei sale culturale. Prin aceasta, medicina legală susţine calitatea vieţii, măreţia omului prin
valoarea sa de unicat, precum şi realizarea esenţei sale de puritate spirituală şi desăvârşire. Un astfel de demers
moral-social proiectează medicina ca o victorie a ştiinţei şi raţiunii asupra absurdului şi ignoranţei, ca o victorie a
interrelaţiilor sociale stenice asupra fenomenelor negative ce alienează raporturile dintre oameni şi dintre aceştia şi
normativitatea morală, ideală.
În concluzie, privilegiul protecţiei în psihiatrie se opreşte acolo unde începe pericolul social (vezi cazul
Tarasoff). Din acest motiv, este mai bine a păcătui de pe poziţia apărării vieţii decât de pe poziţia pierderii ei.
Raţionalitatea ştiinţifică a diagnosticului justifică, în atare cazuri, o atitudine paternalistă, pentru ca bolnavul să nu
moară cu drepturile sale în braţe.

135
 CAPITOLUL XIX

Valoarea şi limitele probaţiunii medico-legale

Într-o epocă a spiritului ştiinţific ce domină gândirea contemporană, ştiinţa ajută dreptul în realizarea sa prin
„gradul său de ştiinţificitate” crescut şi ea nu poate fi ignorată pentru acest aport. Medicina legală, în raport cu
cerinţele dreptului, se impune prin excelenţă ca o medicină a adevărului ştiinţific.

Valoarea de adevăr a expertizei medico-legale

Dacă dreptul, prin definiţie, se bazează pe adevăr, expertizele – şi, în special, expertizele ştiinţifice medico -legale –,
prin excelenţă, slujesc acest adevăr. Adevărul ştiinţific expertal are un rol deosebit în incriminarea şi dezincriminarea
unor fapte cu pericol social şi în formarea convingerii intime a juristului despre adevăr.
Indiferent de natura şi condiţiile aplicării sale, adevărul este unic, scopul oricărei cercetări ştiinţifice, inclusiv
judiciare, fiind „lumina cu care se poate vedea în întuneric”, mai ales în practica judiciară, unde trebuie să plecăm de
la efecte pentru a stabili cauzele (principiul epistemologic al corespondenţei dintre judecăţile cercetătorului şi
realitatea faptelor petrecute, acel adequatio rei intellectus sau principiul concordanţei tezelor elaborate sub raportul
acordului său cognitiv).
Epistemologia judiciară şi medico-legală utilizează, în scopul stabilirii adevărului fără echivoc, o multitudine de
criterii: realitatea faptei comise, realitatea efectelor sale, realitatea cauzei ce a produs rezultatul, a intensităţii şi
concordanţei sale, precum şi a legăturii de filiaţie între cauză şi efect.

Argumentarea adevărului medico-legal

În trecerea epistemică de la ipoteze la teze, de la versiuni de anchetă la adevărul uneia dintre ele, pentru a da suport
ştiinţific îndoielii rezonabile şi de apropiere în grad maxim de adevăr prin calculul probabilităţii, adevărul ştiinţific
medico-legal trebuie testat şi verificat, pentru că nici cel mai doct expert nu este scutit de erori. Argumentarea
adevărului trebuie să convingă de faptul că a fost lipsit de erori şi greşeli şi numai argumentarea, şi nu postura
expertului defineşte fiabilitatea sa. Sub acest aspect, orice tip de expertiză trebuie să răspundă cerinţelor unei lucrări
ştiinţifice privind scopul său, materialul analizat, metodele tehnice utilizate, rezultatele obţinute, argumentarea şi
discuţia rezultatelor ce pledează pentru o versiune şi o exclude pe alta şi, în final, concluziile cercetării ca fiind certe,
probabile sau improbabile. În lumina acestor cerinţe epistemologice, raportul medico-legal clasic apare depăşit, mai
ales în condiţiile de liberalizare a practicii sociale şi a dreptului de acces al persoanei la concluziile ce îl privesc
(principiul contradictorialităţii judiciare). Un astfel de act argumentat ştiinţific exprimă neutralitatea specifică a
omului de ştiinţă şi, implicit, a independenţei expertului.
Aceasta cu atât mai mult cu cât dreptatea este şi un sentiment şi cu cât, în condiţiile de anomie macrosocială,
microsocială şi instituţională, rata inadaptărilor comportamentale creşte, şi la fel şi cea a infracţionalităţii.

Nevoia de concludenţă a actului medico-legal

A da soluţia unei cauze prin posibilităţile ştiinţei înseamnă a afirma concludenţa unei probe judiciare. Riscul de
nonconcludenţă obligă la eliminarea discordanţelor dintre judecăţile, raţionamentele cercetătorului şi realitatea
petrecută, ceea ce reprezintă o abatare de la adevăr (eroare de fapt), şi la eliminarea riscului greşelii prin încălcarea

136
normelor ştiinţifice de aflare a adevărului (eroare de normă). Sub acest aspect al riscului de nonconcludenţă,
adevărul trebuie să fie unic (chiar dacă eroarea e multiplă) şi finalitatea sa trebuie să fie identică, prin eliminarea
erorilor şi a greşelilor ce ţin de obiect, de subiect, de metode sau de lipsa interdisciplinarităţii necesare.
Cercetările superficiale sau incomplete, lipsa de experienţă, raţionamentele greşite, încrederea exagerată în fler şi
intuiţie, ideile preconcepute, lipsa îndoielii, orgoliul sau seducerea de către alte versiuni şi teze reprezintă totalitatea
cauzelor erorilor şi greşelilor, în final, ale nonconcludenţei judiciare.
Dar nonconcludenţa poate rezulta şi din informarea insuficientă a juristului privind obiectivele cercetării
medico-legale, nesesizarea valorii şi a limitelor unei expertize ştiinţifice, a urgenţei sale, neexplorarea completă a
versiunilor de anchetă.
Pentru expert, nonconcludenţa rezidă, alături de eroare şi greşeală, în lipsa de epuizare a tuturor aspectelor speţei,
luarea tale quale a datelor de anchetă, neepuizarea tuturor tehnicilor de explorare, precum şi neglijarea datelor
anamnestice ale părţilor, neargumentarea ştiinţifică a tezei (versiunii) pe care a elaborat-o, elaborarea unor concluzii
catagorice în loc de concluzii probabile şi, invers, a unor concluzii probabile în loc de concluzii certe, neformularea
ştiinţifică a legăturii cauzale etc.

Consecinţe
Făra ca expertizele ştiinţifice să fie reconsiderate, valoarea de adevăr a probelor rezidă în caracterul lor ştiinţific
intrinsec şi în argumentarea ştiinţifică pendinte.
Independenţa şi autonomia expertului se vor exprima doar prin calitatea muncii sale, motiv pentru care
experienţa profesională este un corectiv al nonconcludenţei, conform adevărului că „cine face greşeşte, iar cine nu
face greşeşte şi mai rău”.
La competenţa necesară a expertului se va adăuga şi onestitatea sa, dedusă din faptul că „înainte de a trece pe sub
arcul de triumf al profesionalismului, a trecut şi pe sub jugul lui”.
Dreptul justiţiei şi al părţilor la adevăr ştiinţific face expertiza deschisă opiniilor ştiinţifice şi judiciare,
confruntării cu alte probe, după ce ea s-a consumat în sensul infailibilităţii sale prin „bătălia experţilor” în cadrul
unui adevărat tribunal ştiinţific.
În final, se reţine şi faptul că antrenarea unei erori judiciare printr-o eroare expertală implică şi repararea
prejudiciilor, în conformitate cu Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale şi cu
legile actuale.
În concluzie, de la raportul medicină/lege se impune extinderea preocupărilor la un nou raport, ştiinţă
(cunoaştere)/lege, fapt ce implică recunoaşterea funcţiei ştiinţei într-un sistem de legi (Foucault) în care consumul de
cunoaştere devine fundamental.
În contextul unui astfel de demers şi al unei atare metadeschideri ştiinţifice, medicina legală încetează s\ mai fie
auxiliară justiţiei şi capătă un statut ştiinţific propriu ce contribuie la afirmarea adevărului judiciar.

Medicina legală, ştiinţă independentă, nu auxiliară justiţiei

Ştiinţa domină gândirea contemporană şi condiţionează major progresul social, inclusiv cel judiciar. Se trăieşte
într-un secol al ştiinţei şi logicii cercetării ştiinţifice (epistemologia) care ajută în lupta cu delincvenţa prin scăderea
ratei sale (în urma descoperirii şi soluţionării la timp a infracţiunilor) şi la elaborarea unor soluţii de lege ferenda
(prin incriminarea şi dezincriminarea faptelor antisociale consecutiv pericolului lor).
Caracterul de necesitate, universalitate şi certitudine caracteristic ştiinţei şi de imparţialitate autocritică şi evitare
a prejudiciilor caracteristic omului de ştiinţă (expertului) influenţează procesul de scientizare a dreptului penal şi
procesual penal prin puterea (coeficientul) de adevăr (de ştiinţificitate) a faptului ştiinţific.

Epistemologia medico-legală şi epistemologia juridică

Puterea de adevăr a unei teze ştiinţifice o dă epistemologia (logica cercetării ştiinţifice) şi ea se obiectivează în
fiabilitatea adevărului judiciar. Pentru a convinge despre această putere, proba ştiinţifică trebuie să se bazeze pe
argumentare (demonstrare) şi pe logica ştiinţifică (criteriologie). Prin epistemologia ştiinţei şi, inclusiv,

137
epistemologia judiciară, se ajunge la adevăr judiciar, care se caracterizează prin obiectivitate (lipsirea sa de
subiectivism), stabilit în condiţiile legii şi cu caracter de certitudine, în sensul concor danţei judecăţilor a posteriori
cu realitatea faptelor petrecute anterior. Mai mult, se cere ca acest adevăr să satisfacă conştiinţa etico -profesională a
expertului şi convingerea intimă a juristului.
Specificul cercetării medico-legale şi criminalistice rezidă în stabilirea adevărului judiciar plecând de la efecte
spre cauză, motiv pentru care, în teoria epistemologică a corespondenţei, logica judecăţilor despre o faptă trebuie să
fie concordantă (identică cu modul cum s-a petrecut). Principiul adequatio rei intellectus obligă deci să se recurgă la
metodele de lucru specifice epistemologiei juridice, care se bazează pe următoarele paradigme:
– obţinerea unor evidenţe obiective prin criteriograme ştiinţifice din care rezultă adevărul (de exemplu,
certitudinea unui avort ca fiind posttraumatic o dau şase criterii, şi anume existenţa sarcinii, existenţa avortului,
realitatea traumatismului, intensitatea sa, concordanţa de sediu şi filiaţia de simptome. Atitudinea psihică faţă de
o faptă imputabilă se deduce din criterii psihologice (discernământul şi reprezentarea consecinţelor faptei),
axiologice (starea sentimentelor morale), juridice (modul de comitere a faptei) etc. Atare situaţii confirmă că
adevărul corespondenţei faptă-judecăţi este singurul element ce atestă adevărul judiciar. La această corespon-
denţă se va adăuga şi coerenţa ideilor (teoriilor) elaborate cu alte idei (teorii) etc.;
– evaluarea şi afirmarea adevărului judiciar obligă la testarea opiniilor prin conştiinţa riscului de eroare, până la
argumentarea îndoielii, prin probe cu martori, explorări încrucişate de dublu control etc.;
– expertul trebuie să aibă ca metodă de lucru necesitatea evitării erorilor fals pozitive sau fals negative (curăţarea
adevărului de erori) în vederea elaborării unui adevăr juridic fiabil. Afirmarea adevărului obiectiv prin
desubiectivarea sa, prin degrevarea sa de fapte empirice, de factori de nonconcludenţă (necunoaşterea
informa]iei juridice, neglijarea interdisciplinarităţii etc.) nu trebuie să ignore nici atracţia expertului
(cercetătorului) către intuiţie şi fler, în locul cercetării epistemice. Neglijarea unor atare riscuri poate duce la
supra- sau subevaluarea tezelor afirmate, generalizări de fapte şi idei în diverse situaţii de fapt. Nu se va neglija
faptul că, în probleme juridice privind viaţa şi sănătatea omului, adevărul judiciar este condiţionat în mod major
de adevărul expertului (de exemplu, pruncucidere, vătămări corporale, punerea în primejdie a vieţii, agresiuni
sexuale etc.);
– logica cercetării ştiinţifice obligă ca în orice domeniu de activitate umană să se facă numai afirmaţii ce pot fi
dovedite ştiinţific, să se accepte o afirmaţie (concluzie, teză, teorie) numai în baza puterii sale de argumentare,
sub acest aspect orice cercetător fiind expus riscului de failibilitate a concluziilor sale (Popper). Ca atare, nu
există cercetători mari sau mici, ci cercetători ce argumentează sau nu argumentează ştiinţific tezele elaborate. Să
avem în vedere faptul că valoarea unei probe ştiinţifice („puterea sa”) rezidă în capacitatea ei de a discrimina faţă
de alte probe, fiind preferabil, sub aspect ştiinţific, s\ se ofere teze probabile decât teze categorice şi
neargumentate;
– concludenţa şi pertinenţa probei, fiabilitatea sa constituie elemente esenţiale ale formării convingerii intime a
juristului, criterii de evaluare a probelor prin logica juridică bazată pe informaţii primare suficiente, pe
verificarea completitudinii lor şi deci pe valoarea lor de adevăr. Sub acest aspect, probele ştiinţifice nu au o
valoare ex ante, ci numai după verificarea lor (ex post).

Cerinţele probei ştiinţifice

Pentru formarea convingerii intime, o probă ştiinţifică trebuie, în spirit epistemologic, să se desfăşoare şi să se
realizeze ca o adevărată lucrare de cercetare ştiinţifică. Există multiple situaţii procesuale în care expertizele
ştiinţifice, deşi facultative, se impun, în practică, drept obligatorii tocmai prin aptitudinea lor de a convinge despre
adevăr (numai în practica medico-legală, Ordonanţa nr. 1/2000 include 12 tipuri de expertize).
Din caracterul de universalitate, certitudine şi necesitate al ştiinţei, din caracterul său de neutralitate decurg
atribuţiile de lucru ale cercetătorilor (experţilor), precum independenţa, imparţialitatea, lipsa prejudecăţilor, spiritul
critic faţă de cercetările efectuate şi respectul contradictorialităţii muncii (consimţământ la examinare, informare a
părţilor despre rezultat, dreptul experţilor propuşi de părţi de a asista la desfăşurarea cercetărilor etc.).
Racordarea permanentă a logicii cercetării ştiinţifice la principiile şi spiritul de lucru judiciar constituie elemente
ce dau un plus de eficacitate concluziilor unor probe. Imun la orice spirit de tarifare medievală a probelor, expertul,
mai ales în condiţiile actuale, în care ştiinţa aduce bioputere, nu trebuie să supraevalueze, dar nici să subevalueze
rezultatul cercetărilor sale. În acest demers, recurgerea la expertize complexe (mixte), formarea unor experţi

138
consilieri pe lângă marile instanţe judiciare etc. se vor impune cu beneficii în protecţia justiţiabilului (a nu fi
transformat din obiect de comunicare în obiect de informare).
~n concluzie, un silogism actual ne obligă să considerăm că, dacă justiţia se bazează pe adevăr şi adevărul cu
coeficient maxim de validitate este adevărul ştiinţific, atunci justiţia trebuie să se bazeze pe ştiinţă, pe probe
ştiinţifice. Expertologia medico-legală se impune, astfel, ca o ştiinţă a adevărului, ce contribuie la şi ajută justiţia în
stabilirea adevărului obiectiv, judiciar, excedând considerarea ei ca auxiliară justiţiei.
Faptul că medicina legală prin probe ştiinţifice este în măsură să ofere elemente de adevăr pentru probarea
elementelor infracţiunii (obiect, subiect, latură obiectivă şi latură subiectivă) până la probarea unor situaţii
particulare, cum ar fi legitima apărare, omorul deosebit de grav etc., constituie încă un argument pentru rolul său în
stabilirea adevărului judiciar, adevăr care intr\ `n sarcina juristului în evaluarea fiabilităţii sale finale.

Anexă
Raport de expertiză medico-legală
(autopsie)

1. Preambul
Subsemnatul, dr …….. medic …….. (calitatea – medicină generală, principal în specialitatea …, primar), la …….. (locul de
muncă), invitat de …….. (numele autorităţii care a ordonanţat necropsia) prin adresa nr. …….., din …….. (data), am efectuat
astăzi, data de …….., necropsia cadavrului numitului …….. din …….. (adresa de domiciliu), în vârstă de …….. ani, şi am
constatat următoarele:

2. Istoricul faptelor medicale:

(Se expune în modalitatea cea mai simplă) – de exemplu:
Din datele de anchetă reţinem că în ziua de …….. (urmează expunerea succintă a evenimentelor).
Din FO nr. …….. a spitalului …….. reţinem că a fost internat la data de …….. cu diagnosticul …….. La anamneză ……..
La internare prezenta …….. Pe parcursul spitalizării se constată …….. (consemnarea evoluţiei clinice, a investigaţiilor
complementare şi a tratamentului). Decedează la data de …….. prin …….. (se consemnează simptomele şi diagnosticului clinic
de deces).
(Datele medicale vor fi relatate cât mai concis [rezumativ]. Nu se copiază în întregime documentul medical.)

3. Examenul la faţa locului

(Facultativ, se consemnează numai dacă medicul a participat la cercetarea la faţa locului.)
Poziţia cadavrului ........, obiectele din jurul cadavrului şi relaţiile lor cu cadavrul ........, condiţii de umiditate ........, luminozitate
etc., descrierea îmbrăcămintei .........

4. Autopsia
a) Examenul extern
• semne de identitate: cadavrul este al unei persoane de sex ........., în vârstă de aproximativ ......... ani, cu talia de ........ cm, de
constituţie ........., de identitate (cunoscută/necunoscută);
(La cadavrele de identitate necunoscută se face „portretul vorbit” şi se recoltează dermatoglifele.)
• semnele morţii reale prezente şi reprezentate de:
– lividităţi cadaverice dispuse în regiunile ........., de culoare ........., la digitopresiune ........., respectă planurile de presiune;
– rigiditatea cadaverică localizată la ......... (enumerarea articulaţiilor), de intensitate .........;
– putrefacţia manifestată prin ........., localizată în ........, în formă de ........., cu/fără destinderea ţesuturilor, pe o suprafaţă
de .........;
• semne de violenţă:
– pe ........., în regiunea ........., la ......... cm de ........., prezintă ........., de forma ........., de culoare ........., cu dimensiuni
de ........, având următoarele particularităţi, ........, ţesuturile înconjurătoare .........;
(Se descrie pe rând fiecare leziune în parte după aceleaşi reguli.)
• semne diverse (se descriu culoarea pielii, edemul, culoarea şi aspectul ochilor, deshidratarea, tumefacţiile, cicatricele etc.).

b) Examenul intern
Cap şi cavitate craniană
Ţesuturile moi epicraniene sunt ........ (libere/infiltrate – aspect, dimensiuni). Muşchii temporali sunt ......... (liberi/infiltraţi).
Calota craniană, cu o grosime de ......... mm pe linia de fierăstruire este ......... (intactă/prezintă fractură – localizarea şi descrierea
acesteia). Baza craniului ........ (intactă/fractură, hematom – se descriu). Dura mater de culoare ........, luciu ........, umidi tate ........,
depozite ........, leziuni traumatice ........, hematom ........ (tip, localizare, dimen siuni). Vasele ........ (descrierea vaselor). Pia mater

139
de culoare ........, luciu ........, depozite ........, umiditate ........, grosime ........, hemoragii ........ (localizare, întindere). Vasele de la
bază ........ (descriere). Creierul: aspectul circumvoluţiunilor ........ consistenţă ........, miros particular ........ Pe suprafaţa de
secţiune: substanţa cortexului ........ (culoare, grosime, eventuale leziuni traumatice sau patologice), substanţa albă ........ Focare
hemoragice în ........, de dimensiuni ........, de culoare ........, de formă ........ Ventriculii laterali cu un conţinut ........ Nucleii
opto-striaţi ........ Protuberanţa, bulbul, cerebelul ........ (descriere ca la creier).

Gură, gât şi organele gâtului

Mucoasa limbii şi a gurii: culoarea ........, depozite ........, leziuni caustice ........, corpi stră ini ........., mirosuri particulare ........
Mucoasa şi pereţii faringelui şi ai laringelui de
culoare ........, consistenţă ........, grad de umiditate ........, vascularizaţie ........, edem ........, infiltraţii ........ Musculatura ........,
formaţiunile osteocartilaginoase ........, pachetul vasculo-nervos al gâtului ........ Timusul de dimensiuni ........, în greutate de ........
g, de consistenţă ........, de culoare ........, raporturi cu organele vecine ........
(NU uitaţi să descrieţi fracturile şi luxaţiile maxilo-dentare sau infiltratele în musculatura latero-cervicală, fracturile de hioid şi
ruptura tunicii interne a carotidei.)

Torace şi organele toracice

Muşchii toracici ........ (plăgi, infiltrate sangvine – dimensiuni). Grilajul costal ......... (fracturi costale – localizare, formă, aspect;
procese traumatice etc.). Pleurele (parietale, viscerale) ........ (transparenţă, umiditate, grad de vascularizaţie, depozite, leziuni
traumatice/patologice). Cavităţile pleurale ......... (virtuale/reale, colecţii – cantitate, culoare, consistenţă, corpi străini, aer).
Pulmonul (stâng/drept) ........ (culoare, consistenţă, elasticitate, grad de densificare, vascularizaţie). Pulmonul (stâng/drept) pe
suprafaţa de secţiune ........ (culoare, umiditate, zone de consistenţă sau ramoliţie, conţinutul alveolelor, caracterul serozităţii
exprimate prin apăsare). Proba docimaziei hidrostatice ........ Prezintă leziuni traumatice ........, miros ........ Bronhiile mari .........
(conţinut – cantitate, consistenţă), cu mucoasa ........, vasele pulmonare ......... Pericardul visceral şi parietal ......... (culoare, luciu,
umiditate, transparenţă, aderenţe, depozite, leziuni). Cavitatea pericardică ......... (conţinut – cantitate, culoare, transparenţă).
Arterele coronare ......... (consistenţă, formă etc.). Cordul de dimensiuni ........., volum ........., confi guraţie ........., greutate .........
Conţinutul cavităţilor ......... Miocardul de grosime ........., culoare ........., consistenţă ......... şi următoarele particularităţi: .........
endocardul valvular de grosime ........, cu îngroşări ........, retractări ........, depozite ........., ulceraţii ........., cu orificiul
valvular ......... Vasele mari ........, cu valvulele sigmoide ........., orificiile ........., intima ........., conţinut ......... Vasele
coronare ........, intima ........., conţinut ......... Leziuni traumatice ale cordului ......... (localizare, formă, mărime).
Abdomen şi organele abdominale
Muşchii abdominali ......... (plăgi, hemoragii etc.). Cavitatea peritoneală ......... (aderenţe, conţinut etc.). Peritoneul ......... (culoare,
transparenţă, luciu, umiditate, vascularizaţie, leziuni traumatice/patologice).
Stomacul cu pereţii de grosime ........., consistenţă ........., culoare ........., cu mucoasa de culoare ........., grosime .........,
pliuri ........., luciu ........., leziuni traumatice/patologice ......... Conţinutul în cantitate de ........., de natură ........., consistenţă .........,
starea de digestie ........., miros ........., culoare .........
Intestinele cu peretele de grosime ........., consistenţă ........., culoare ........, cu mucoasa ......... (se descrie ca la stomac).
Conţinutul ......... (se descrie ca la stomac). Leziuni traumatice/patologice .........

Ficatul
Capsula ......... (opacă, transparentă, umedă, lucioasă etc.). Dimensiunile ........., volumul ........, greutatea ........, culoarea .........,
suprafaţa ........., consistenţa ......... Marginea anterioară ......... Leziuni traumatice/patologice ......... Pe suprafaţa de secţiune,
desenul lobular ........, culoare ........, consistenţă ........., leziuni traumatice/patologice. Conţinutul vaselor ........., conţinutul căilor
biliare ......... Vezica biliară, de dimensiuni ........., conţinut ........., mucoasă ........., leziuni traumatice/patologice .........

Splina
Capsula ......... Dimensiuni ........., greutate ........., volum ........., culoare ......... Pe suprafaţa de secţiune, culoare .........,
consistenţă ........., elementele foliculare ........., elementele trabeculare ........., leziuni traumatice/patologice .........

Rinichiul (drept/stâng)
Capsula ......... Dimensiuni ........., greutate ........., volum ........., culoare ......... Suprafaţa ........ Pe suprafaţa de secţiune,
culoare ........, consistenţă ........, substanţa corticală ........, substanţa medulară .........
Conţinutul bazinetului .........
Vezica urinară de dimensiuni ........, volum ........, conţinut ........, pereţi ........, mucoasă ........
Scheletul bazinului .........

Organele genitale
Uterul, de dimensiuni ........, volum ......., lungimea corpului uterin ........, lungimea colului ........., greutatea ........., formă .........,
seroasa ......... Colul uterin în porţiunea vaginală ......... (volum şi dimensiuni, consistenţă, orificii, mucoasă). Pe secţiunea uterului
diametrele cavităţii corpului şi ale colului ........., forma cavităţii ........., conţinutul cavităţii ......... Mucoasa uterină ......... (culoare,
aspect etc.). Leziuni traumatice/patologice. Miometrul ......... (grosime, consistenţă, culoare, umiditate, aspectul vaselor etc.).

140
Placenta (sau resturi placentare) ......... (locul de inserţie), dimensiuni ........., aspect ........., leziuni traumatice/patologice ........
Produsul de concepţie (dacă există) .........
Trompele de mărime ........., conţinut ........., aspect ........., aderenţe ........., leziuni traumatice/patologice .........
Ovarele de dimensiuni ........., formă ........., consistenţă ........., culoare ......... Pe secţiune, culoare ........., grad de umiditate .........,
chişti ........., corp galben cu dimensiuni de ......... etc.
Parametrii .........
Coloana vertebrală
(Se descriu leziunile traumatice/patologice osteo-cartilaginoase. Se descriu măduva spinării şi învelişurile sale. În cazul în care
coloana vertebrală nu prezintă leziuni (este intactă), se menţionează acest fapt şi nu se mai deschide!)
5. Examene complementare
(Se consemnează rezultatele tuturor investigaţiilor complementare efectuate.)
6. Discuţia faptelor medicale
La necropsia cadavrului numitului ........., s-au constatat următoarele leziuni .........
Pe baza acestor date se pot emite următoarele ipoteze:
a) ........ – pentru aceasta pledând ........
b) ........ – pentru aceasta pledând ........
c) ........ – pentru aceasta pledând ........
Împotriva ipotezelor a) şi b) există următoarele elemente: ..........
Reţinem că cea mai plauzibilă ipoteză este c) deoarece ..........
7. Concluzii
Moartea lui ......... a fost ......... (violentă/patologică).
Ea a fost cauzată de ......... (diagnosticul anatomo-clinic).
Leziunile s-au produs prin .........
Leziunea ......... a avut capacitate tanatogeneratoare.
(sau)
Leziunile ......... nu aveau capacitatea tanatogeneratoare, nu au intervenit în mecanismul morţii şi ar fi necesitat în caz de
supravieţuire ......... zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Leziunile au fost aplicate din ......... (poziţia victimei faţă de agresor).
Între leziunile ......... şi deces există o legătură ......... (directă/indirectă) de cauzalitate.
Moartea datează din .........
Medic
(semnătura)

Bibliografie

Antoniu, G., 1995, Vinovăţia penală, Editura Academiei Române, Bucureşti.

Antoniu, G., 1996, Tentativa, Editura Tempus, Bucureşti.
Banciu, Maria, 1998, Doctorul familiei, Editura Argonaut, Cluj-Napoca.
Basarab, M., 1997, Drept penal, partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti.
Bohotici, I., 1994, Stabilirea, tăgada, contestarea paternităţii, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca.
Boroi, Al., 1996, Infracţiuni contra vieţii, Editura Naţional, Bucureşti.
Bulai, C., 1997, Manual de drept penal, partea generală, Editura All, Bucureşti.
Bulai, C.; Mitrache, C., 1994, Drept penal român, Editura Şansa, Bucureşti.
Cameron, R.J.; Sims, B.G., 1974, Forensic Dentistry, Churchill Livingstone, Edinburgh [i Londra.
Camps, F., 1970, Legal Medicine, Londra.
Ceccaldi, P., Durigon M., 1979, Médecine légale à usage judiciaire, Cujas, Paris.
Derobert, L., 1974, Médecine Légale, Flammarion, Paris.
Desmarez, J., 1970, Manuel de médecine légale et toxicologie clinique, Maloine, Paris.
Dobrinoiu, C.; Nistoreanu, Gh.; Pascu, I.; Molnar, I.; Lazăr, V.; Boroi, Al., 1996, Drept penal, partea generală, Editura Atlas Lex,
Bucureşti.
Durigon, M.; Barbet, J.P.; Barres, R.; Guillon, F.; Paraire, F.; Polivka, M., 1988, Pathologie médico- légale, Masson, Paris.
Englander, E.K., 1997, Understanding Violence, Lawrence Erlbaum Associates, Inc., New Jersey.
Evans, T.K.; Knight, B., 1981, Forensic Radiology, Blackwell Scientific Publications, Oxford.
Eysenck, H.; Eysenck, M., 1998, Descifrarea comportamentului uman, Editura Teora, Bucureşti.
Fateh, Abdullah, 1980, Forensic Pathology, J.B. Lippincot, Philadelphia.
Filipescu, I., 1993, Tratat de dreptul familiei, Editura All, Bucureşti.
Filipescu, I., 1997, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All, Bucureşti.
Fisher, F.; MacDonald, N., 1992, Rights and Responsibilities of Doctors, British Medical Journal Publishing Group, Londra.
Florian, E., 1997, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti.

141
Giurgiu, N., 1995, Răspunderea penală şi pedeapsa, Editura Neuron, Focşani.
Harvey, R., 1984, Crime Investigation: Art or Science, Scottish Academic Press, Edinburgh.
Howe, D., 1996, Attachement and Loss in Child and Family Social Work, Ashgate, Brookfield.
Jackson, B.K., 1996, Rape: A Philosophical Investigation, Dartmouth, Aldershot.
Janssen, W., 1984, Forensic Histopathology, Springer Verlag, Berlin.
Knight, B., 1988, Discovery of the Human Body, San Sebastian.
Laborit, H., 1970, L’agressivité détournée, Fayard, Paris.
Lemay, C., 1973, Psychopathologie juvénile, Fleurus, Paris.
Leslie, C.J., 1996, Principles of Behavioral Analysis, Harwood Academic Press, Amsterdam.
Leyrie, J., 1977, Manuel de psychiatrie légale et de criminologie clinique, J. Vrin, Paris.
Loghin, D.; Toader, T., 1997, Drept penal român, partea specială, Editura Şansa, Bucureşti.
Lopez, J.; Bornstein, S., 1995, Victimologie clinique, Maloine, Paris.
Malicier, D., 1990, La responsabilité médicale, A. Lacassagne, Lyon.
Malmquist, P.C., 1996, Homicide: A Psychiatric Perspective, American Psychiatric Press, Washington, D.C.
Mason, K.J., 1978, The Pathology of Violent Injury, Arnold, Edinburgh.
Mason, K.J., 1987, Butterworths Medico-Legal Encyclopaedia, Butterworth-Heinemann, Londra.
Mason, K.J., 1998, Medico Legal Aspects of Reproduction and Parenthood, Ashgate, Aldershot.
Melennec, L., 1984, La responsabilité pénale du médecin, Maloine, Paris.
Melennec, L.; Sicard, J., 1972, La responsabilité civile du médicin, Maloine, Paris.
Milunsky, A.; Annas, G.J. (eds.), 1976, Genetics and the Law, Plenum Press, New York.
Mitrache, C., 1997, Drept penal român, partea generală, Editura Şansa, Bucureşti.
Moore, S.M., 1984, Law and Psychiatry, Cambridge University Press, Londra.
Oancea, J., 1994, Tratat de drept penal, Editura All, Bucureşti.
Pellegrini, R., 1972, Trattato di medicina legale, CEDAM, Padova.
Perper, A.J., 1980, Microscopic Diagnosis in Forensic Pathology, Charles C. Thomas, Springfield.
Picton, B., 1993, Expertul, traducere de C. Kogălniceanu şi Gh. Scripcaru, Editura Institutul European, Iaşi.
Pirozynski, T.; Scripcaru, Gh., 1995, Psihiatrie şi victimologie, Editura 24 Ore, Iaşi.
Pirozynski, T.; Scripcaru, Gh., 1996, Psihopatologie relaţională, Editura Junimea, Iaşi.
Pîrvu, I., 1981, Introducere în epistemologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Plomin, R.; DeFries, J., 1980, Behavioral Genetics, Freeman, San Francisco.
Robertson, B.; Vignaux, A.G., 1995, Interpreting Evidence, John Wiley and Sons, Chichester.
Scripcaru, Gh. et al., 1993, Medicina legală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Scripcaru, Gh.; Astărăstoae, V., 1994, Principii de bioetică, deontologie şi drept medical, Editura Omnia, Iaşi.
Scripcaru, Gh.; Astărăstoae, V., 1999, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Editura Polirom, Iaşi.
Scripcaru, Gh.; Astărăstoae, V.; Scripcaru, C.; Indrei, A.; Indrei, L., 1995, Bioetica – o perspectivă europeană, Editura
Symposion, Iaşi.
Scripcaru, Gh.; Pirozynski, 1995, T., Criminologie clinică şi relaţională, Editura Symposion, Iaşi.
Scripcaru, Gh. et al., 1998, Ataşamentul şi protecţia sa comportamentală, Editura Psihomnia, Iaşi.
Slater, J.P., 1980, The ethological approach to aggression, Cambridge University Press, Cambridge.
Slovenko, R., 1995, Psychiatry and Criminal Culpability, John Wiley and Sons, New York.
Smoleanikov, M.V., 1982, Sudebnaia mediţina, Moscova.
Snyder, L., 1979, Homicide Investigation, Charles C. Thomas Publications, Springfield.
Stoff, M.D.; Cairns, B.R., 1996, Aggression and Violence, Lawrence Erlbaum Associates, Inc., New Jersey.
Svensson, A.; Wendel, O., 1965, Techniques of Crime Scene Investigation, Elsevier, New York.
Tedeschi, C.G.; Eckert, W.G.; Tedeschi, L.G. (ed.), 1978, Forensic Medicine, W.B. Saunders Co., Philadelphia.
Teodoru, G., 1996, Drept procesual penal, partea specială, Editura Cugetarea, Iaşi.
Teodoru, G., 1996, Drept procesual penal, partea generală, Editura Cugetarea, Iaşi.
Thorwald, J., 1991, Crimă şi ştiinţă, traducere de A. Pascu şi Gh. Scripcaru, Editura Doris, Bucureşti.
Thorwald, J., 1997, Un secol de luptă cu delincvenţa, traducere de D. Dorobăţ şi Scripcaru Gh., Editura Moldova, Iaşi.
Tulbure, A., 1996, Prezumţia de nevinovăţie, Editura Red, Sibiu.
Van Evra, J., 1998, Television and Child Development, Lawrence Erlbaum Associates, Inc., New Jersey.
Volonciu, J., 1997, Tratat de drept procesual penal, Editura Pro, Bucureşti.
Walls, J., 1974, Forensic Science: An Introduction to Scientific Crime Defection, Sweet and Maxwell, Londra.
Wecht, C., 1984, Cause of Death as Determined from Autopsy, Bancroft, California.
Zwang, S., 1975, Sexologie, Masson, Paris.
Glosar de termeni

Acid dezoxiribonucleic (ADN) – acid nucleic ce conţine mesajul genetic, asigurând conservarea, ereditatea, variabilitatea materiei
vii, precum şi determinismul caracterelor. Este prezent în toată lumea vie, cu excepţia unor virusuri. Informaţia ereditară este
codificată sub formă de secvenţe de nucleotide.

142
Agenezie – malformaţie congenitală ce constă în lipsa unui organ sau a unei părţi din acesta.
Amenoree – absenţa menstrelor.
Amnezie – deteriorare totală sau parţială a memoriei.
Anamneză – modalitate de reconstituire a antecedentelor unei persoane.
Anevrism – dilataţie permanentă a unei artere, circumscrisă sub forma unei pungi ca urmare a scăderii rezistenţei şi elasticităţii
peretelui.
Anoxie – scăderea cantităţii de oxigen necesare ţesuturilor şi celulelor pentru viaţă.
Apnee – oprirea temporară sau definitivă a respiraţiei.
Arahnoidă – foiţa mijlocie, subţire, elastică şi transparentă a meningelui.
Areflexie – absenţa parţială sau totală a reflexelor.
Carenţă afectivă – privarea de afectivitate, îndeosebi în copilărie.
Cefalhematom – revărsat sangvin colectat între periost şi tăblia externă a calotei craniene la nou-născut.
Cianoză – coloraţie albastră-violacee a tegumentelor şi mucoaselor ca urmare a unei insuficiente oxigenări a sângelui.
Colaps – tulburare hemodinamică cu insuficienţă circulatorie.
Confabulaţie – tulburare psihică ce se caracterizează prin asocieri fanteziste şi absurde în relatarea unor fapte imaginare.
Conjugopatie – degradarea relaţiilor de familie din cauza unor factori biologici, psihologici, sociologici şi culturali.
Cverulenţ\ – tendinţă patologică spre revendicări.
Delir – tulburare profundă a gândirii manifestată prin idei, atitudini, convingeri neconforme cu realitatea.
Diatomee – alge unicelulare care trăiesc sub forme singulare sau în colonii în ape.
Diploe – substanţă spongioasă aflată între cele două tăblii ale calotei craniene.
Disgenezie – nedezvoltarea sau dezvoltarea incompletă a unui organ.
Disimulare – atitudinea unui bolnav de a-şi ascunde boala şi suferinţa.
Dispnee – dificultate în respiraţie.
Dura mater – foiţa externă a meningelui.
Edem – acumularea de lichide în ţesuturi.
Embolie – vehicularea unui material de către sânge prin vase.
Eschilă – fragment osos dintr-un focar de fractură cominutivă.
Fenotip – totalitatea caracterelor morfologice, fiziologice, biochimice şi psihocomportamentale manifestate de un organism.
Filogenie – descendenţa organismelor şi a speciilor unele din altele.
Fugă de idei – perturbarea ritmului şi a coerenţei gândirii prin accelerarea verbo-ideatorie.
Genă – unitatea de structură şi funcţie a materialului ereditar localizată în cromozom.
Genom – totalitatea genelor dintr-un set haploid de cromozomi.
Genotip – totalitatea informaţiilor ereditare ale organismului individual.
Hebefrenie – formă gravă a schizofreniei ce se instalează rapid la vârsta pubertăţii.
Hemopneumotorax – prezenţa sângelui şi a aerului în cavitatea pleurală.
Hemotorax – prezenţa sângelui în cavitatea pleurală.
Hidrocuţie – sincopă prin acţiunea apei în zonele reflexogene.
Hipoxie – scăderea cantităţii de oxigen în ţesuturi.
Homozigot – individ care posedă gene alele identice pentru un locus dat.
Ischemie – lipsa de irigare sangvină a unui teritoriu tisular din cauza suprimării circulaţiei sângelui printr-un vas.
Lichid cefalorahidian (LCR) – lichid clar secretat de plexurile coroide care circulă prin ventriculii cerebrali şi spaţiul
subarahnoidian cerebral şi spinal.
Malformaţie congenitală – defect morfologic al unui organ, al unei părţi a unui organ sau al unei regiuni a corpului dobândit în
viaţa uterină.
Meconiu – substanţă de culoare galben-verzuie din tubul digestiv al fătului din viaţa intrauterină.
Meninge – membrane (dura mater, arahnoida şi pia mater) ce învelesc sistemul nervos central şi îl separă de peretele osos.
Mitomanie – tendinţă patologică de a deforma realitatea.
Necroză – distrugere tisulară.
Odontogramă – fişă dentară cu particularităţile dinţilor unui individ.
Pahimeningită – inflamarea şi îngroşarea meningelui.
Paration – ester organo-fosforic utilizat ca pesticid.
Perineu – totalitatea formaţiunilor musculo-aponevrotice ale părţii inferioare a excavaţiei pelvine.
Peritoneu – foiţă seroasă a cavităţii abdominale şi a organelor din această cavitate.
Pia mater – foiţă a meningelui.
Placentă – organ intermediar temporar din cavitatea uterină ce asigură nutriţia produsului de concepţie.
Pleură – membrana seroasă care înveleşte pl\m^nii.
Simptom – semn întâlnit într-o afecţiune.
Stază – încetinirea circulaţiei sangvine.
Tromboză – coagulare intravitală a sângelui în vase şi formarea de trombuşi.
Vilozitate corială – formaţiune anatomică pe faţa fetală a placentei.

143
 5. Alcoolismul reprezintă consumul abuziv de alcool ce survine pe intervale mai scurte
sau mai lungi de timp și în funcție de care discutăm de alcoolismul acut și alcoolismul cronic.
În funcție de cantitatea de alcool consumată, simptomele pot fi:
- 0,5 – 1g/‰ – persoana devine ușor logoreică, se accentuează gestualitatea, starea de
optimism și uneori agitația; reflexele nu sunt modificate semnificativ;
- 1-2 g/‰ – modificările de comportament devin evidente, caracterizate prin vorbire
excesivă, cu fugă de idei; optimism exagerat; hipertrofia personalității și a capacităților fizice;
reflexele sunt diminuate semnificativ, iar persoana are dificultăți de concentrare și de atenție;
- la alcoolemii apropiate de 2 g/‰, precizia mișcărilor este afectată, apar dificultăți și de
executare a mișcărilor fine; pot apărea dificultăți de mers; - 2-3 g/
‰ – importante probleme de echilibru cu căderi repetate în care pot surveni traumatisme cranio-
cerebrale; vorbirea devine incoerentă cu lipsă de finalizare a ideilor, iar uneori se transformă într-
un mormăit; privirea devine tulbure cu importante probleme de vedere; persoana poate intra în
stări de agitație excesivă, ocazie cu care poate comite agresiuni sau, din contră, în stări de
somnolență, situație în care există risc de deces prin hipotermie, înec;
- peste 3 g/‰ – stare
de comă, cu abolirea reflexelor, inclusiv cele dureroase; persoana nu mai răspunde la stimuli
auditivi sau vizuali, pupilele sunt dilatate, iar adaptarea pupilară se face greu;
- peste 3,5 g/‰
survine decesul prin intoxicație alcoolică. Cu toate acestea, au existat cazuri de supraviețuire cu
6-7 g/‰. Metabolizarea
alcoolului se face de o enzimă numită alcool dehidrogenază, pe care organismul o secretă într-o
cantitate mai mare sau mai mică în funcție de înzestrarea genetică a persoanei.
Alcoolismul cronic reprezintă consumul unei cantități de alcool variabilă de la țară la
țară, zilnic minimum 5 ani consecutiv. În țara noastră, limita este de 40 ml alcool pur, în Franța
80, iar în unele țări nu există un prag. Alcoolismul cronic determină afectarea ficatului, inițial
reversibilă, iar ulterior leziunile devin ireversibile. Creierul suferă leziuni de atrofie cerebrală ce
poate constitui un factor favorizant al demențelor. Cordul crește în volum, uneori global,
determinând miocardiopatia cronică. Sistemul nervos suferă leziuni generale caracterizate prin
pareze, paralizii, tremurături, mers dificil, imprecizie în mișcări.

144
 O formă particulară de alcoolism cronic este dipsomania. Dipsomania reprezintă situația
în care persoanele simt nevoia insurmontabilă de a consuma alcool, motiv pentru care timp de 1-
2 săptămâni consumă alcool în continuu zi și noapte. Dacă în această perioadă rămâne fără
alcool, recurge la alternative: alcool medicinal, parfumuri, deodorante care conțin alcool. Tot în
această perioadă poate comite fapte antisociale, cum ar fi: tâlhării, furturi pentru procurarea
alcoolului sau banilor necesari. În această perioadă dipsomanul se izolează complet de viața
socială și profesională. După acest interval el întrerupe brusc consumul de alcool, se reintegrează
socio-profesional timp de 2-3 luni, după care episodul se repetă.
O altă formă de alcoolism cronic este beția patologică. În cazul acesteia, simptomele de
beție survin la cantități extrem de mici de alcool din cauza lipsei enzimei alcool dehidrogenază
. Persoanele cu beție patologică pot fi de ambele sexe, își cunosc boala, motiv pentru care
evită consumul de alcool.
Evaluarea calculului retroactiv al alcoolemiei. Legea incriminează în prezent alcoolemia
în momentul comiterii faptei, iar nu în momentul recoltării probei de sânge. Între cele două
intervale pot trece perioade mari de timp în care valoarea alcoolului în sânge poate suferi
modificări. Alcoolul, indiferent de concentrație ajunge la valoarea maximă în sânge în 30 de
minute dacă se consumă pe stomacul gol sau în 2 h dacă se consumă pe mâncate. Se atinge o
valoare maximă, după care eliminarea se face cu 0,15 g/‰ pe h. De exemplu, o persoană care
consumă 250 ml vodcă pe stomacul gol introduce 100 de grame alcool pur. Densitatea alcoolului
este mai mică decât a apei, motiv pentru care se face o corecție a densității cu un factor de 0,8.
Prin urmare: 100 g x 0,8 = 80 g alcool pur; la o persoană 80 de kg alcoolemia maximă va fi de
80:80 = 1 g/‰. Această alcoolemie se va elimina în aprox. 7 h. Dacă persoana consumă alcool la
ora 20:00 pe stomacul gol, va atinge alcoolemia maximă la ora 20:45. Dacă comite un accident la
20:25, alcoolemia va fi de 0, 5 g/‰; dacă recoltarea se face peste încă 20 de minute, valoarea va
fi 1 g/‰, adică maximumul. Calculul retroactiv se bazează pe valorile de
certitudine ale celor două probe de sânge și greutatea subiectului. Valorile de certitudine sunt:
valoarea alcoolemiei, ora accidentului, ora celor două recoltări, greutatea și înălțimea
accidentului. Valorile relative sunt cantitatea de alcool declarată de subiect și ora consumului.

145
 Examinarea medico-legală pentru amânarea executării pedepsei cu închisoarea

Există situații în care o persoană poate contracta în timpul detenției o afecțiune ce nu

poate fi tratată în sistemul medical penitenciar. În această situație, persoana este examinată
medico-legal psihiatric și sunt efectuate toate examinările de laborator necesare, astfel încât se
stabilește un diagnostic cert de boală.
În cadrul comisiei participă și un medic de penitenciar care decide dacă afecțiunea
respectivă poate fi tratată sau nu în spitalele penitenciar. Dacă acest lucru nu este posibil, se
hotărăște amânarea executării pedepsei pe o perioadă de 3 luni, perioadă ce nu scurtează
perioada în sine.
În ultimul timp, spitalele penitenciare au fost dotate cu aparatură medicală performantă
astfel încât situațiile în care o afecțiune nu poate fi tratată în sistemul penitenciar sunt tot mai
rare.

Examinarea medico-legală serologică

Reprezintă situația în care este contestată apartenența față de tată a unui copil, iar uneori
față de mamă sau față de ambii părinți. Se mai numește tăgada paternității. Tăgada
paternității survine când se produc schimburi de copii în maternități, iar tăgada față de ambii
părinți survine în războaie sau în cataclisme naturale, când copii se pierd. Examinarea
paternității se face prin metodă serologică sau prin metoda ADN. Metoda serologică se
referă la identificarea anumitor structuri din sânge care se transmit de la părinți. Cele mai
cunoscute sunt grupele sangvine. Există patru grupe sangvine 0(0+0), A(A+0), B(B+0),
AB(A+B). În acest fel, un părinte cu grup sangvin 0 nu va putea avea niciodată un copil cu grup
sangvin AB și invers. Rezultatele examinării serologice se exprimă
în certitudine în cazul negației, dar cu probabilitate în caz afirmativ.

Moartea prin agenți fizic

146
 Reprezintă decesele care survin datorită unor factori ce țin de mediul extern. Aceștia sunt:
moartea prin frig (hipotermia), moartea prin căldură (hipertermia), electrocuția, variația presiunii
atmosferice (barotrauma) și explozia.

Moartea prin frig – reprezintă situația în care decesul survine ca urmare a scăderii
temperaturii corpului, având ca efect fibrilație ventriculară și stop cardiac. Temperatura normală
a corpului este de 36,5 grade și ea se menține constantă printr-un echilibru între producerea de
energie termică de către organism și pierderile datorate mediului. Producerea de energie termică
se realizează prin metabolism. Scăderi ale
temperaturii corporale au fost analizate prin experimente de către medicii naziști de la
Auschwitz. S-a constat că odată cu scăderea temperaturii corpului până în jurul valorii în jurul de
35 de grade, organismul reacționează prin creșterea producției de căldură generată de frisoane. În
această situație, contracțiile musculare rapide produc energie și se asociază cu dilatarea vaselor
de sânge, astfel încât sângele cald ajunge mai repede la celule. Sub 35 de grade, capacitățile
de apărare ale organismului sunt depășite, frisonul dispare, iar răcirea se face treptat până la
aproximativ 32 de grade, când tulburările de ritm cardiac sunt frecvente. La marea majoritate,
decesul survine între 30 si 32 de grade temperatură corporală. Au fost situații în care persoane au
rezistat sub această temperatură, recordul fiind de 16 grade când se înregistrau 7-8 bătăi ale
cordului pe minut și una-două respirații/minut.
Expunerea corpului la temperaturi scăzute, dacă nu
determină decesul, produce o încetinire a funcțiilor vitale cu conservare de energie similară
hibernării. Forma medico-legală de moarte. Moartea prin frig este de
cele mai multe ori accidentală, se întâlnește la alpiniști. În general, sunt găsiți dezbrăcați
deoarece se pare că în faza agonică victima are o senzație plăcută de căldură, precum și
halucinații ( se mai numește moarte albă).
Accidental, moartea prin frig survine și la persoane în stare
de ebrietate care se deplasează pe distanțe lungi, oameni ai străzii, persoane cu afecțiuni psihice
sau cu diverse grade de handicap care decedează prin frig în locuințe.
Hipotermia, ca suicid este rar întâlnită, în special, la persoanele cu
afecțiuni psihice care se expun intenționat.
Hipotermia criminală se întâlnește, mai ales, la copiii mici expuși la frig de către
părinți. La adulți, hipotermia nu constituie cauza principală de deces și nici nu este utilizată de

147
criminali deoarece frigul conservă leziunile corporale și ajută la identificarea victimei.
La autopsie, decesul prin frig nu are semne particulare, cu excepția lividităților
cadaverice, care sunt de culoare roșu deschis, iar uneori putem întâlnii niște hemoragii în
mucoasa gastrică de aspect punctiform și cu diametru de 1-2 mm ce poartă numele de pete
Vișnevski.
În concluzie, diagnosticul de moarte prin frig se face prin lipsa semnelor de violență, deci
prin excluderea cauzelor de moarte.

Moartea prin căldură – reprezintă creșterea temperaturii corpului peste limitele rezistenței
celulare. Hipertermia produce decesul proporțional cu suprafața corporală arsă și cu profunzimea
arsurilor. Suprafața corporală
arsă se apreciază prin regula celor 9: - membrele superioare 9% x
2; - membrele inferioare 18% x 2;
- toracele și abdomenul 18% anterior
+ 18% posterior; - capul 9% și regiunea genitală 1%.
În general, arsurile pe mai mult de 30% din
suprafața corporală sunt mortale. Aprecierea profunzimii arsurilor: se împart în 4 grade
- gradul I – eritemul sau înroșirea pielii reprezintă o arsură
superficială în care pielea devine roșie, caldă, dureroasă și se întâlnește la insolație; dacă e pe
suprafață mare poate duce la deces prin deshidratare.
- gradul II – flictenele; dacă arsurile sunt mai profunde, pe
corp apar beșici cu lichid transparent care ulterior se sparg; prin spargerea lor se distruge stratul
protector epidermic, microbii din aer nemaiîntâlnind nicio barieră pentru a pătrunde în organism;
de aceea, arsurile de gr II pot duce la infecții mortale.
- gradul III – escarele reprezintă distrugerea în totalitate a pielii cu
apariția unor zone brune indurate și frecvent cu crăpături; riscul de infecție este la fel de mare ca
și la flictene. - gradul IV – carbonizarea; arsurile afectează și țesuturile subdiacente pielii, cum
ar fi țesutul gras, muscular și chiar până la nivelul oaselor; poate distruge cadavrul în întregime,
făcându-l imposibil de recunoscut; de asemenea, produce o contracție a mușchilor flexori, ceea
ce modifică poziția cadavrului care devine ghemuită (poziție pugilistică); țesutul cel mai rezistent
este reprezentat de dinți.

148
 Diferențierea între arsuri prin flacără și lichide fierbinți.
În cazul arsurilor prin flacări, tegumentele sunt maronii sau chiar negre, în timp ce în
cazul arsurilor prin lichid, tegumentele sunt roșii. În arsurile prin flacără sunt afectate părul și
hainele, în timp ce arsurile prin lichide nu le afectează.
Arsurile prin flacără au caracter ascendent, adică sunt mai grave în partea superioară
deoarece flacăra este mai fierbinte la vârf. Arsurile prin lichide au caracter descendent deoarece
lichidul se scurge pe corp și în același timp se răcește. În
cazul arsurilor prin flacără, delimitarea între zona arsă și cea nearsă este mai puțin pronunțată, în
timp ce în cazul arsurilor prin lichide există o delimitare clară între cele două zone.

Decesul prin arsuri se poate produce prin 3 mecanisme:

- imediat prin intoxicație cu monoxid de carbon sau dioxid de carbon ori prin gravitatea
arsurii în sine; - tardiv prin
septicemii, adică infecții generalizate datorate dispariției barierei împotriva microbilor realizată
de către piele; - insuficiență renală și hepatică, din
cauza pătrunderii în sânge a produșilor de ardere rezultați din carbonizarea pielii și care sunt
foarte toxici;

Forma medico-legală de moarte.

Hipertermiile survin accidental în incendii industriale sau domestice ori în stări de
ebrietate în care persoanele adorm cu țigara în mână. Ca suicid este utilizată, în general, în scop
demonstrativ prin stropirea corpului cu lichide inflamabile în general în spații publice.
Carbonizarea criminală este rar utilizată datorită posibilității victimei de a se salva, dar mai
frecvent este utilizată pentru distrugerea cadavrului din imposibilitatea ascunderii acestuia.

Electrocuția. Reprezintă decesul survenit ca urmare a acțiunii curentului electric ce

determină modificări ale ritmului cardiac și oprirea cordului.
Curentul electric este caracterizat prin 3 parametrii:
1.Tensiunea curentului electric – s-a constat ca pentru viață sunt mai periculoase
tensiunile mici de 220-320 V față de tensiunile mari de mii de volți ce produc mai multe arsuri.
2.Intensitatea curentului electric – s-a constatat că curentul alternativ este mai
periculos decât cel continuu; în general, intensitatea curentului determină decesul.

149
 3.Rezistența celulelor la trecerea curentului electric reprezintă factorul protector al
organismului; sunt întâlnite variații mari în funcție de grosimea pielii la locul de contact. Un rol
important îl au cele trei caractere specifice ale electrocuției: locul de intrare, traiectul și locul de
ieșire. Locul de intrare se
află, de obicei, la nivelul palmelor, dar poate fi și în alte zone ascunse; aici vom întâlni o zonă de
arsură ce poartă numele de marcă electrică. Această arsură are forma unui crater cu marginile
proeminente și de culoare albicioasă, iar centrul este deprimat, de culoare cenușie. Marca
electrică are formă rotundă sau ovală. Cel mai frecvent reprezintă singurul semn al electrocuției.
Traiectul curentului este foarte
important în situația în care acesta trece prin cord. Cel mai frecvent intrarea se face prin mâna
dreaptă și ieșirea prin picioare. Electrocuția cu mâna stângă este mai periculoasă tocmai pentru
că străbate cordul și, la fel, electrocuțiile la nivelul capului.
Locul de ieșire poate fi prezent sub formă de
arsuri la tălpi fiind însoțite adesea de arderea încălțămintei. Locul ieșire poate lipsi frecvent.
Există situații particulare în care electrocuția se face
pe suprafețe mari ale corpului, în care cele trei elemente lipsesc, spre exemplu, electrocuția în
apă.

Forma medico-legală de moarte. Cel mai frecvent, electrocuția survine accidental în

accidente de muncă sau domestice. Electrocuția criminală se întâlnește la persoane cu experiență
în domeniu, iar electrocuția în scop suicidal este rar întâlnită datorită riscului de supraviețuire.

Asfixii mecanice. Activitatea celulară care menține funcțiile organismului se realizează

prin intermediul metabolismului celular aerob, adică procesele biochimice ce survin la nivel
celular au loc numai în prezența oxigenului. Oxigenul este
introdus în organism prin respirație ajungând în plămâni – aceasta este etapa de aport.
La nivelul alveolelor
pulmonare, oxigenul trece în sânge unde se cuplează cu hemoglobina și este transportat până la
celule. Aceasta este etapa de transport. La nivel celular, oxigenul intră în
celule ajutând la procesele biochimice ce au loc acolo. Este etapa de utilizare.
În funcție de blocarea intrării oxigenului în corp în una dintre cele trei etape, vom

150
întâlni următoarele tipuri de asfixii mecanice: spânzurarea, ștrangularea, sugrumarea, obstrucția
căilor respiratorii externe, ocluzia căilor respiratorii interne, compresiunea toracică și înecul.
Toate acestea poartă numele de asfixii mecanice și sunt asfixii de aport. Intoxicația cu
monoxid de carbon este cel mai întâlnit exemplu de asfixie de transport, monoxidul de carbon,
având o afinitate deosebită pentru hemoglobină și blocând locurile pe care în mod normal ar
trebui să cupleze oxigenul.

Spânzurarea. Aceasta reprezintă comprimarea formațiunilor vasculo-nervoase ale gâtului

prin atârnarea corpului cu propria greutate într-un laț.
Spânzurarea poate fi: tipică – când nodul este situat posterior sau atipică – atunci când
lațul este poziționat lateral sau în față.
Spânzurarea poate fi completă atunci când corpul nu mai are niciun alt punct de sprijin
decât lațul sau incompletă când spânzurarea se face în picioare sau în genunchi.
În urma spânzurării decesul poate surveni prin 3 mecanisme:
- primul – blocarea căilor respiratorii;
- al doilea – excitarea centrilor nervoși laterocervicali care pot determina stop cardiac;
- al treilea – la persoanele mai grele, dislocări ale coloanei cervicale dorsale și leziuni ale
măduvei.
La autopsii, semnul tipic este șanțul de spânzurare care este de culoare brună, păstrează
amprenta lațului utilizat, este situat în partea superioară a gâtului, sub mandibulă, este oblic
ascendent către nod și este întrerupt la nivelul nodului. La
autopsie, putem întâlni, cianoza feței (adică, învinețirea) în spânzurările tipice. Unii autori,
descriu emisii de lichid spermatic.

Forma medico-legală de moarte. Cel mai frecvent, spânzurarea este un act suicidar și este
folosit în 70% din cazurile de suicid de la noi, mai ales la bărbați. Spânzurarea poate surveni și
accidental, în special, la copii mici care se agață în scutece, iar spânzurarea criminală este rar
întâlnită, fiind utilizată doar pentru a induce în eroare ancheta după comiterea crimei prin altă
metodă.
Ștrangularea reprezintă obstrucția căilor respiratorii realizată cu ajutorul unui laț,
manipulat de o altă persoană. Și în cazul ștrangulării, vom întâlni un șanț de ștrangulare care este
situat mai jos decât la spânzurare, este orizontal și continuu.

151
 La autopsie putem întâlni leziuni asociate sub formă de excoriații și echimoze pe gât prin
încercarea victimei de a se elibera din strânsoare. Mai putem întâlni echimoze pe membre
produse prin încercarea agresorului de imobilizare a victimei.
Ca formă medico-legală de moarte, ștrangularea este cel mai frecvent criminală.
Presupune o disproporție între agresor și victimă și posibilitatea ca victima să fie în
imposibilitatea de a se apăra din diverse motive: alcool, handicapuri fizice.
Ștrangularea suicidară este imposibilă deoarece în momentul pierderii conștienței,
victima se eliberează din strâmtoare cu excepția situației în care se utilizează dispozitive de
blocare a nodului.
Ștrangularea accidentală este rară și întâlnită la persoane care desfășoară activități
specifice, gen acrobații.

Sugrumarea reprezintă comprimarea formațiunilor vasculo-nervoase și aeriene ale gâtului

de către o altă persoană cu ajutorul mâinilor. Aceasta presupune o diferență mare de forță între
agresor și victimă sau existența mai multor agresori.
La autopsie vom întâlni o echimoză pe partea dreaptă a gâtului și 4 pe partea stânga dacă
strangularea se realizează cu o mână sau 2 echimoze pa partea anterioară a gâtului și 8 pe partea
exterioară dacă se realizează cu ambele mâini.
Uneori putem întâlni infiltrate hemoragice în regiunea occipitală, datorate comprimării
capului de către agresor pe un plan dur. Putem întâlni, de asemenea, leziuni asociate de apărare a
victimei. În aproape toate cazurile, pe corpul victimei vom întâlnii echimoze și excoriații produse
prin lupta dintre aceasta și agresor.
Ca formă medico-legală de moarte, sugrumarea este întotdeauna criminala. Nu poate fi
suicid sau accident din cauza imposibilității utilizării mâinilor proprii până la pierderea
conștienței.

Ocluzia căilor respiratorii externe reprezintă blocarea căilor nazale și/sau bucale prin
intermediul unor obiecte care împiedica pătrunderea aerului în sistemul respirator. În cazul în
care este realizată cu mâna poartă numele de sufocare.
Frecvent la autopsie, nu întâlnim niciun semn, mai ales în situația în care corpul utilizat
este moale.

152
 În cazul sufocării, putem întâlni rupturi ale piramidei nazale, urme de hemoragie nazală și
plăgi pe fața internă a buzelor prin presarea acestora pe dinți. În cazul sufocărilor cu perne sau
alte obiecte textile moi, la autopsie vom întâlni doar semnele clasice de asfixie mecanică.
Ca formă medico-legală de moarte, sufocarea este cel mai frecvent criminală și utilizată
în cazul nou-născuților. La adulți sufocarea este posibilă doar printr-o disproporție fizica
semnificativă între agresor și victimă.
Sufocarea poate interveni și accidental, în special, la copii prin introducere de pungi pe
cap.
Sufocarea suicidară poate fi realizată tot prin blocarea căilor respiratorii și este asociată,
de obicei, cu utilizarea unor toxice gazoase.

Obstrucția căilor respiratorii interne reprezintă situația în care obiectele ce realizează

obstrucția ajung până la nivelul traheei și bronhiilor.
La autopsie, pe lângă semnele clasice de asfixie, vom întâlni obiectul obstruant în căile
respiratorii ale victimei.
Ca formă medico-legală de moarte, survine cel mai frecvent accidental prin căderea în
silozuri cu semințe sau prin inhalarea de boabe de fasole, sâmburi de fructe.
Situațiile de crimă și de sinucidere sunt extrem de rare.

Compresiunea toraco-abdominală. Introducerea aerului în plămâni, precum și scoaterea

acestuia se realizează cu ajutorul mișcărilor cutiei toracice.
În momentul în care cutia toracică este blocată, inspirul și expirul nu mai este posibil și
astfel aerul nu mai poate pătrunde în plămâni.
La autopsie vom întâlni, cianoză intensă a feței, fracturi costale și, eventual, leziuni
pulmonare.
Ca formă medico-legală de moarte, fenomenul survine cel mai frecvent accidental prin
prinderea corpului sub obiecte grele sau prin surparea malurilor de pământ la muncitorii are sapă
șanțuri. Foarte rar se întâlnesc forme de suicid sau criminale.

Înecul reprezintă blocarea căilor respiratorii prin pătrunderea de apă până la nivelul
alveolelor pulmonare. Acesta are 3 etape:

153
 Apneea – după căderea persoanei în apă, aceasta are tendința de a-și ține respirația, dar în
același timp face mișcări dezordonate care grăbesc consumul rezervei de oxigen din plămâni;
durează 30/40-45 secunde, după care reflexul respirației obligă victima să inspire. Pătrunderea
apei în căile respiratorii duce la pierderea conștienței, după care urmează a doua fază.
Faza spastică. În această etapă corpul are contracții dezordonate, spasmodice. Această
fază durează aproximativ 2 minute, ulterior corpul se relaxează, survine decesul propriu-zis și se
duce la fundul apei ca un corp inert.
Corpul rămâne la fundul apei timp de aproximativ 3 zile, după care încep procesele de
putrefacție cu acumulare de gaze ce ridică corpul la suprafață. Timpul de ridicare la suprafață
variază în funcție de temperatura apei și țesutul adipos al victimei.
În primele ore după înec, pielea se încrețește în special pe membre, iar după 3-4 zile
tegumentele se detașează în lambouri, iar la mâini sub formă de mănușă. După aproximativ 2
săptămâni se detașează părul și unghiile.
Prin contactul grăsimii de sub piele cu sărurile minerale din apă apare un proces de
saponificare cu producerea unui strat de adipoceară ce învelește și conservă cadavrul.
Diferențierea între înecul vital și aruncarea unui cadavru în apă se face cu ajutorul
diatomeelor.
Diatomeele sunt niște microorganisme cu înveliș de siliciu și forme variate care se găsesc
în apă. În momentul înecului pătrunderea apei până la alveolele pulmonare face ca diatomeele să
treacă în sânge și de acolo sunt duse în etapa agonică până la organe.
La examenul microscopic, de obicei, al rinichilor dacă observăm diatomee înseamnă că
sângele victimei mai circula în momentul intrării în apă. În cazul aruncării unui cadavru, lipsa
circulației sângelui împiedică diatomeele să ajungă la organe.
Ca formă medico-legală de moarte, înecul este cel mai frecvent accidental, sinuciderea
prin înec îmbracă aspecte particulare, în sensul că victima se descalță, se dezbracă și uneori și
uneori își atârnă greutăți de corp.
O formă particulară de înec este hidrocuția care survine când există o diferență mare de
temperatură între corp și apă. Contactul brusc al corpului încălzit cu apa rece, favorizat și de
vasodilatația determinată de consumul de alcool generează un stop cardiac brusc. Deci, decesul
nu este o asfixie mecanică, ci o moarte subită de cauză cardiacă.

154