Medicina Legala

Curs de medicina legala
1. INTRODUCERE
1.1 Definitie
M edicina legală ca disciplină (specialitate) medicală se situează la

graniţa dintre ştiinţele medicale şi justiţie oferind acesteia din
urmă probe medicale obiectivate ştiinţific, numite expertize.
Expertiza medico-legală capătă în justiţie valoarea de probă
ştiinţifică obligatorie în infracţiunile contra sănătăţii, a bunelor
moravuri sau a stabilirii stării psihice a infractorului.
Medicina legală, prin implicarea ei în rezolvarea unor probleme
socio-juridice, are un rol social important, reprezintă un fel de
barometru în evoluţia societăţii, sesizează fenomenul infracţional în
dezvoltarea lui, ceea ce îi permite să propună unele măsuri de
prevenire de ordin medical.
Prin urmare, medicina legală ca disciplină medicală prin
furnizarea de probe obiectivate ştiinţific (expertize), ajută la aplicarea
normelor de drept penal, civil, administrativ, al familiei, al muncii,
atunci când se impun apărarea vieţii, integrităţii corporale şi a
sănătăţii persoanei.
Această disciplină medicală se constituie ca ştiinţă în paralel
cu cerinţele şi complexitatea problemelor sociale aduse în faţa justiţiei
şi cu nevoia de a contribui la rezolvarea lor în mod ştiinţific.
Medicina legală se impune ca o disciplină prin excelenţă de
sinteză şi interpretare a datelor medicale care devin probe obiective
în rezolvarea unor cerinţe de ordin medical necesare justiţiei.
Medicina legală are nu numai un caracter interdisciplinar, de
sinteză şi interpretare, ci şi un caracter normativ, prin trasarea
normelor de conduită ce constituie deontologia medicală, precizând
criteriile de apreciere a responsabilităţii profesionale a medicului
(penală, civilă, administrativă sau morală).
1.2. Preocupări sau domenii de activitate

Activitatea de expertiză se desfăşoară pe patru domenii:
1.- Expertiza pe cadavru (tanatologia medico-legală) care se
ocupă de studiul morţii precizând diagnosticul de moarte, mecanismul
morţii (tanatogeneză) şi cauzele medicale ale morţii. Aceste precizări
permit furnizarea criteriilor de diferenţiere a formei juridice a morţii
(omor, accident, sinucidere).
1
În studiul morţii, medicina legală se ocupă în principal de

morţile violente, morţi produse de agenţi traumatici (mecanici, fizici,
chimici, biologici), morţile suspecte care se situează la limita dintre
morţile violente şi neviolente, cum ar fi moartea subită, morţile
survenite în arest sau detenţie, decesele la naştere etc.
2.- Expertiza pe persoană – constituie clinica medico-legală. În
acest tip de expertiză se încadrează traumatologia medico-legală şi
sechelele fizice şi psihice posttraumatice, psihiatria medico-legală
(are ca preocupare principală studiul comportamentului aberant sau
al stării de sănătate mentală în cazurile cu implicaţii sociale, juridice),
expertiza capacităţii de muncă şi a stării de sănătate, de asemenea
cu implicaţii socio-juridice, expertiza de stabilire a filiaţiei (paterne sau
materne), expertiza de sexologie medico-legală (perversiuni sexuale,
starea de sănătate genitală, infracţiuni sexuale, viol, deflorare),
expertiza de identificare a persoanelor necunoscute (copii
abandonaţi, persoane care îşi ascund identitatea).
3.- Expertiza de laborator se efectuează pe produse biologice
(sânge, urină, secreţii) recoltate de la persoană şi fragmente de
organe, ţesuturi şi produse biologice, de la cadavru pentru examinare
histopatologică, toxicologică, serologică (identificarea pe baze de
urme biologice), bacteriologică.
4.- Expertiza pe documente (acte) medicale şi medico-legale
se face în scopul verificării conţinutului şi concluziilor actelor medico-
legale sau a stabilirii răspunderii profesionale a medicului. F.O. este
un act medico-legal – orice omisiune sau consemnare incorectă
antrenează responsabilitatea celui care a întocmit-o. Reţetele
medicale, certificatele de concedii medicale sau actele medicale şi
medico-legale folosite în scopul atacării testamentelor, sunt verificate
privind conţinutul şi concluziile. De calitatea lor depinde corectitudinea
rapoartelor medico-legale.
Expertiza pe documente medicale şi medico-legale se
efectuează în comisii formate din medici legişti sau comisii extinse în
care se cooptează specialişti din diverse specialităţi medicale în
funcţie de specialitatea impusă de speţa în discuţie.
Aceste comisii sunt: Comisia de control şi avizare a actelor
medico-legale, Comisia de nouă expertiză medico-legală, Comisia de
interpretare şi calculul retroactiv al alcoolemiei şi Comisia superioară
medico-legală.
2
3.Organizarea retelei de medicina legala

În ţara noastră, începând din 1953, există o reţea de medicină
legală organizată la nivel naţional, în cadrul Ministerului Sănătăţii,
care are la bază un Regulament de funcţionare a unităţilor medico-
legale.
Centrul oganizator, ştiinţific şi metodologic îl constituie Institutul
de Medicină Legală “Mina Minovici” din Bucureşti, înfiinţat în 1892,
fiind primul din Europa.
Institutul este condus de un director general care este şeful de
disciplină din U.M.F. Bucureşti şi colaborează cu Ministerul de
Justiţie, Ministerul de Interne şi Ministerul Public.
Institutul are dublă subordonare – pe linie de asistenţă şi
expertiză ţine de Ministerul Sănătăţii, pe linie de cercetare se
subordonează Academiei de Ştiinţe Medicale.
Activitatea Institutului se desfăşoară în două sectoare:
- de expertiză – prima expertiză şi noua expertiză ce se
efectuează:
- fie pe persoane, în cabinete medico-legale
- fie pe cadavre, în prosectură
- analiză, cercetare şi învăţământ la nivelul laboratoarelor:
- laborator de histopatologie
- laborator de toxicologie
- laborator de serologie şi criminalistică
- laborator de genetică medicală
- laborator de psihiatrie, psihologie şi
sociologie.
Conducerea institutului coordonează şi activitatea celor două
comisii de expertiză:
- Comisia de control şi avizare a activităţii medico-legale, din
care fac parte medici primari legişti din institut şi cadre didactice.
- Comisia Superioară Medico-legală alcătuită din profesorii
de medicină legală din ţară şi profesori din diverse specialităţi
nominalizaţi de Ministerul Sănătăţii pentru a participa la această
activitate, cadre didactice din medicină legală şi medici primari de
înaltă ţinută profesională.
La nivelul centrelor universitare tradiţionale cu facultate de
medicină, Timişoara, Craiova, Tg.Mureş, Cluj, Iaşi, există foste filiale,
actual Institute de Medicină Legală, , conduse de şefii de catedră ai
disciplinei de medicină legală. Acestea acoperă şi răspund de
activitatea medico-legală pe teritoriul judeţelor arondate. Structura lor
3
este pe aceeaşi schemă cu a I.M.L. “Mina Minovici” însă la scară mai

mică – respectiv cu două sectoare de activitate şi comisie de avizare.
La nivelul judeţelor există servicii judeţene de medicină legală
în cadrul Directieie de Sanatate Publica ce functioneaza in Sp.
Judetean, conduse de medici legişti primari care colaborează cu 2-3
medici legişti. Serviciile judeţene efectuează activitate de primă
expertiză pe teritoriul judeţului şi au în structura lor pe lângă cabinete
de expertiză şi prosectură, un laborator de toxicologie şi anatomie
patologică, acolo unde este posibil.
În judeţele cu suprafaţă întinsă şi densitate mare a populaţiei
există în policlinicile unor centre urbane cabinete medico-legale în
care funcţionează un medic legist principal sau un delegat care
efectuează necropsiile şi examinarea persoanelor (ex. în judeţul
Prahova există cabinet la Câmpina; în judeţul Argeş, la Curtea de
Argeş şi Câmpulung Muscel, etc.).
1.4 Istoric
Dezvoltarea acestei specialităţi s-a făcut în paralel cu
dezvoltarea ştiinţelor biologice şi medicale, precum şi cu cea a
ştiinţelor juridice.
Datele de istoric vin să confirme această legătură care a impus
dezvoltarea Medicinei Legale ca specialitate medicală bine definită,
cu preocupări şi metodologie specifice.
Problematica medico-legală este complexă şi are rezonanţă
socială, medico-biologică şi juridică. Această complexitate a
preocupărilor Medicinei Legale a determinat apariţia unor spaţii mai
largi de investigaţie, în scopul cunoaşterii valorii actului medical
pentru justiţie, astfel au apărut psihiatria medico-legală, stomatologia
medico-legală, toxicologia medico-legală, sexologia medico-legală,
hemato-serologia medico-legală, genetica medicală (cu caracter
aplicativ).
Pe lângă caracterul aplicativ al specialităţii apare tot mai
pregnant caracterul normativ ce vizează încălcarea sau nesocotirea
normelor de etică profesională: activitatea medicului şi implicaţiile
sociale ale acesteia, a făcut din cele mai vechi timpuri ca deontologia
şi răspunderea medicală să constituie obiectul unor preocupări
majore care să determine reglementările societăţii faţă de profesionea
de medic.
Una din cele mai vechi dovezi care atestă legătura medicului
cu justiţia o găsim în Codul lui Hamurabi (rege al Babilonului între
4
1792 – 1750 î.e.n.) cod format dintr-o culegere de legi prin care se
reglementează activitatea medicului (vindecătorului), prevăzând
sancţiuni în caz de greşeli în intervenţiile nereuşite de vindecare.
La vechii evrei, în cărţile biblice se găsesc referiri la fapte
medico-legale cum ar fi rănirile, omuciderile, sinuciderile, constatarea
morţii, sarcinii, violului, semnele virginităţii, perversiunile sexuale.
În Talmud (carte de legi religioasă, dogmatică, pentru evrei,
sec. 1-5 e.n.) ca şi în Codul Hamurabi se fac referiri la prejudiciul fizic.
Astfel, în Talmud se menţiona “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”,
iar în Codul Hamurabi: “dacă cineva prin lovituri scoate dinţii altcuiva
de acelaşi rang, să-I fie scoşi şi dinţii lui prin lovituri”.
La vechii egipteni se interziceau cu măsuri aspre avortul şi
unele perversiuni sexuale. O gravidă condamnată la moarte trebuia
examinată de o moaşă pentru confirmarea sarcinii, pedeapsa era
amânată până după naşterea copilului.
În general, în antichitate, preocupările medico-legale nu aveau
caracterul unei activităţi organizate.
Chiar în Grecia antică, unde medicina a cunoscut o
remarcabilă înflorire, nu se găsesc indicii privitoare la o activitate
medico-legală, în schimb au existat norme cu caracter deontologic
privind drepturile şi obligaţiile medicilor.
Sistemul de norme cu caracter deontologic cunoscut ca
“Jurământul lui Hipocrat” este înglobat în “Corpus hipocraticum”
(format din 72 de cărţi ce cuprind 53 de scrieri). “Corpus
hipocraticum” tratează unele probleme medico-legale cum ar fi:
descrierea rănilor, semnele patognomonice ale agoniei, descrierea
fracturilor, unele cauze ale sterilităţii etc.
După Şcoala medicală din Kos care l-a avut ca reprezentant de
frunte pe Hipocrate, Şcoala empirică a lui Heracleidos din Tarent
consideră că numai practica poate contribui la dezvoltarea gândirii
medicale care trebuie să se sprijine pe observaţii proprii (ex.
autopsia).
Lucrările lui Aristotel (384-322 î.e.n.) privind unele observaţii de
embriologie şi teratologie au un interes general medical şi special
medico-legal.
Se spune că Herophil este primul care a practicat în public
autopsia iar Erasistrate cel care a căutat cauzele anatomice ale
pleureziei şi pericarditei, a fost primul care a făcut o astfel de
cercetare anatomo-patologică.
5
În Roma antică a existat o categorie profesională a medicilor;

această practică a fost influenţată de şcoala medicală greacă. Din
şcoala medicală a Romei antice reţinem pe Aschepiade care
cunoaşte semnele morţii aparente, Soranus din Efes care combate
practica avortului prin mijloace mecanice, Antistus care la asasinarea
lui Cezar ar fi stabilit că numai una din cele 23 de răni ar fi fost cea
mortală şi anume cea situată între prima şi a doua coastă.
Ca reprezentant de seamă al medicinei din Roma antică
trebuie să-l amintim pe Galenus care pe baza observaţiilor sale a
formulat principiul conform căruia oricărei alterări funcţionale îi
corespunde o leziune organică şi invers. Cu toate elementele mistice
pe care le conţin, cunoştinţele sale medicale sunt interesante cu
privire la simulaţie (medicul are datoria să o descopere) şi descrierile
caracteristice plămânului respirat faţă de cel al nou-născutului mort.
Şi în medicina greacă şi în cea romană se cunoşteau bolile
psihice, astfel reprezentanţii acestor şcoli medicale atrăgeau atenţia
că puteau fi traşi la răspundere anumiţi bolnavi mintali. În general,
există dovezi că în acele timpuri justiţia a ţinut seama de opiniile unor
medici.
Codul lui Justinian (529-534) apreciază că medicii sunt mai
curând judecători ai unor fapte decât martori în faţa legii.
În Extremul Orient apare cel mai vechi tratat de medicină
legală, o colecţie de 5 volume a lui SUN-TÎ sub denumirea de “SI-
JUAN LU”, apărută în 1247-48 în China, care cuprinde capitole
despre autopsii, leziuni traumatice mortale şi nemortale, moartea prin
înec, intoxicaţii şi strangulare, moartea subită, avort şi noţiuni despre
simulaţie.
În Europa, vechile legi medievale ale popoarelor nordice fac
referiri interesante privitoare la rănire şi consecinţele imeditate sau
întârziate; deasemenea legile germanice din aceeaşi perioadă
amintesc de bolile mentale şi problemele minorilor în definirea
responsabilităţii sociale şi juridice.
Şcolile superioare italiene din Evul Mediu şi mai ales Şcoala de
la Salerno, au contribuit la constituirea medicinei legale. La Bologna,
reprezentanţi de seamă ai universităţii erau autorizaţi în mod oficial să
dea referinţe medico-legale asupra calităţii medicilor municipali.
În general, în perioada dominaţiei religioase din Europa
(inchiziţia) au fost frânate probaţiunile ştiinţifice, ca abia în perioada
renaşterii şi a umanismului să renască şi cunoştinţele din domeniul
ştiinţei (chimie, fizică, medicină).
6
În secolul XVI Carol Quintul în Constitutia Criminalis Carolinae

(1532) dă o mare importantă medicinei legale care se conturează prin
atribuţiile sale.
Astfel sunt tratate probleme referitoare la infanticid, răni,
otrăviri, avort, menţionându-se mijloacele de constatare a acestora,
precum şi reguli privind redactarea rapoartelor medico-legale.
Părintele medicinei legale în Europa este considerat Ambroise
Pare (1517-1590), care a scos primul tratat asupra medicinei legale
vorbind despre răni mortale, asfixii, morţi subite, intoxicaţii.
În secolul următor (XVII) medicina legală capătă o dezvoltare
deosebită, graţie contribuţiei lui Paulo Zacchia care rezumă
cunoştinţele de până atunci ale medicinei legale feudale în 10
volume. Este primul care foloseşte denumirea de medicină legală în
calitatea sa de consultant al tribunalului ecleziastic (Rota Romana).
O altă operă remarcabilă este cea a lui Roderico de Castro
care se ocupă pe larg de atribuţiile medicului expert. În Germania,
Bohn a descris prima oară felul cum trebuie examinate leziunile
mortale şi tehnica autopsiilor medico-legale.
În Rusia, primele legiferări privitoare la efectuarea expertizelor
medico-legale şi responsabilitatea medicilor apar prin 1700.
În urma revoluţiilor burghezo-democratice din sec. XVIII şi XIX,
iau avânt deosebit ştiinţele naturii şi medicina.
Primele cursuri de Medicină Legală s-au ţinut la Universitatea
din Copenhaga.
În Franţa, în timpul revoluţiei se ţin primele cursuri la Academia
din Dijon iar la Praga, începând din 1784. În prima jumătate a sec.
XIX se constituie în diferite universităţi catedre de Medicină Legală.
La Viena sub influenţa lui Josef Bernt şi a lui Peter Frank se
înfiinţează în 1818 un Institut de Medicină Legală.
Germania este prima ţară care în 1799 a creat oficial funcţia de
medic legist.
Începând din secolul XIX-lea sunt publicate tratate ample de
medicină legală în diferite ţări europene, astfel cunoscute sunt cele
ale lui Tardieu, Orfila, Hofmann şi în special al lui Brouardel (cel mai
remarcabil). În Rusia primul tratat de medicină legală apare la
Moscova în 1808 al lui Vensovici, iar în 1838 la Petersburg tratatul lui
Gromov.
Tot în secolul XIX apar o serie de periodice de specialitate.
Ulterior apar preocupări pentru noi domenii de cercetare, în special
privind ereditatea umană.
7
Medicina legală în România apare ca activitate în legiuirile lui

Matei Basarab şi Vasile Lupu “Cartea românească de învăţătură de la
pravilele împărăteşti”, tipărită la Iaşi în 1646, şi “Îndreptarea legii”,
tipărită la Târgovişte în 1652. În aceste legiuiri se fac referiri cu privire
la expertiza în cazurile de otrăvire, rănire, nebunie, deflorare,
sodomie, surdo-mutitate. Se fac nominalizări de medici care pot să
facă expertize şi modul lor de întocmire, în infracţiuni ca
pruncuciderea, atentatele la moravuri, violul, incestul, sodomia,
sugrumarea, rănirile şi otrăvirile.
Primul certificat medical eliberat pentru a fi folosit în faţa
autorităţilor datează din 1812 alături de alte documente cu caracter
medico-legal.
Prima autopsie cu specific medico-legal datează din 1832, cu
această ocazie se întocmeşte un raport care cuprinde tehnica de
autopsie, descrierea organelor şi concluzii cu privire la cauza morţii.
Încep să se facă unele analize clinice în diferite otrăviri.
În 1856 Carol Davilla înfiinţează “Şcoala de chirurgie” care
ulterior ia denumirea de “Şcoala naţională de medicină şi farmacie”.
În acest cadru organizat al şcolii medicale româneşti este înfiinţată şi
catedra de medicină legală.
Codica criminală a lui Barbu Ştirbei şi cea a lui Sturdza în
special prevăd sancţiuni în caz de lovire, rănire, în funcţie de
gravitatea vătămărilor.
În 1865 odată cu apariţia Codului penal şi de instrucţie
criminală se stabileşte rolul medicului într-o serie de cauze judiciare şi
situaţiile în care este necesară expertiza medico-legală.
Începând din 1861, primul profesor de medicină legală este
cunoscut în persoana lui Gh. Atanasovici, care devine şi medicul
legist al capitalei.
În 1879 este numit profesor de psihiatrie şi medicină legală
Alexandru Sutzu, care îngăduie studenţilor intrarea în sala de
autopsie.
Din lucrările prof. Sutzu cităm: “Studii medico-legale”,
“Relaţiuni clinice şi medico-legale din ospiciul Mărcuţa”, “Alienatul în
faţa justiţiei şi a ştiinţei” etc.
Aport deosebit a adus în medicina legală prof. V.Babeş prin
lucrări ca: “Raport asupra autopsiilor şi cercetărilor mai interesante
făcute în spitalele civile” (1883), “Practica autopsiilor în scopul
cercetărilor bacteriologice” (1887).
8
Din 1897 devine profesor Mina Minovici, de numele său se

leagă organizarea pe baze ştiinţifice a medicinei legale în România,
înfiinţarea unuia din primele institute de medicină legală din lume, la
Bucureşti în 1892, înfiinţarea unei şcoli de specialitate în medicină
legală, apariţia unui tratat de medicină legală premiat de Academia
Română şi a numeroase lucrări ştiinţifice de specialitate.
Între 1919-1932 a funcţionat la Cluj ca profesor fratele lui Mina
Minovici care a urmat la succesiunea catedrei din Bucureşti din 1933,
prof.Nicolae Minovici. De numele celui din urmă se leagă studii
experimentale asupra spânzurării, supunându-se voluntar ca victimă
pentru studiul tabloului clinic; concomitent cu activitatea medico-
legală a influenţat sistemul de organizare al ambulanţei prin
înfiinţarea serviciului Salvării în Bucureşti.
După prof. N.Minovici, din 1938 a urmat Th. Vasiliu până în
1956, din 1957-1970 prof. I.Moraru; 1970 – 1989 prof. Moise
Terbancea, 1989-2000 prof. V.Beliş.
Contribuţii de seamă la dezvoltarea medicinei legale în
România au avut N. Stoenescu, Poenaru-Căplescu, la Iaşi prof.
Bogdan şi Kernbach.
În încheiere merită subliniate principiile şi particularităţile
specialităţii noastre:
Medicina Legală şi-a câştigat prestigiul şi şi-a statuat
identitatea ca disciplină aparte în cadrul ştiinţelor medicale având la
bază cunoştinţe din toate specialităţile medicale, în primul rând din
anatomie patologică, toxicologie, psihiatrie şi traumatologie. Aceasta
specialitate medicala are în acelaşi timp o deosebită importanţă în
educaţia morală şi profesională a medicilor.
9
2. TANATOLOGIA MEDICO-LEGALĂ
(thanatos – moarte)
S e ocupă de problemele legate de moarte, de modificările

morfologice ale acesteia şi de mecanismul morţii (tanatogeneza),
cauza şi felul morţii (violentă sau neviolentă).
Aceste noţiuni sunt cu atât mai necesare cu cât în ultimul timp
iau amploare deosebită transplantul de organe şi grefele de ţesuturi,
mai sunt necesare pentru a cunoaşte limitele folosirii mijloacelor de
reanimare, precum şi unele aspecte juridice şi sociale ale
“supravieţuirii”.
2.1 Definitia si etapele mortii
Moartea este un fenomen natural, necesar, şi universal,
caracterizat prin trecerea materiei de la o stare potenţială la o
realitate. Acest fenomen se realizează lent, progresiv şi treptat.
Moartea este înscrisă în programul genetic al fiecărei fiinţe.
Ea reprezintă o deprogramare datorită acumulării de erori de
traducere, cu mutaţii şi apariţia de dereglări ireversibile în sinteza
enzimelor.
Fiziologic moartea este un proces şi nu un moment ea
reprezintă întreruperea ireversibilă a vieţii.
Moartea reprezintă încetarea funcţiilor esenţiale ale vieţii şi
anume metabolismul, autoreproducerea, autoreînoirea, autoreglarea,
reactivitatea şi evoluţia.
Dispariţia unor indivizi dintr-o specie favorizează evoluţia
speciei. Prin apariţia altor exemplare adaptate noilor condiţii de
mediu, acestea suferă modificări genetice şi asigură variabilitatea,
progresul, evoluţia speciei respective.
Hegel: moartea reprezintă triumful speciei asupra individului.
Moartea apare ca o necesitate ca o negaţie a vieţii.
Heiddeger – moartea este un mod de a fi al existenţei umane.
În organismul viu moartea se întrece cu viaţa, fapt exemplificat
de durata de viaţă variabilă a diferitelor tipuri de celule şi ţesuturi,
ceea ce face ca într-un întreg în acelaşi timp unele celule să moară,
altele să se nască, astfel încât la un interval de opt ani organismul să
se regenereze în totalitate.
Celulele scoarţei creierului au o sensibilitate mare la scăderea
fluxului sanguin, ele sunt cele ce dispar primele la 5-6 minute după
oprirea circulaţiei sângelui.
10
Neuronii subcorticali sunt distruşi după 10 minute de ischemie,

cei ai trunchiului cerebral după 15-30 minute, fibrele musculare după
4-6 ore de ischemie.
În general, moartea cerebrală apare prima, urmează moartea
vegetativă (sistemul nervos autonom), şi apoi moartea tisulară.
După moartea creierului, cordului şi pulmonului, unele ţesuturi
şi celule supravieţuiesc.
Tesuturile prezintă reactivitate funcţională chiar dacă s-a
produs moartea – numite reacţii postvitale:
- apar secuse musculare la stimuli mecanici sau stimulare
electrică timp de 20’ – 8 ore postmortem
- activitatea cililor muşchilor respiratori persista 30’-5 h în
soluţii saline
- mişcări peristaltice intestinale = 15-20’
- reactivitate pupilară la atropină şi eserină = 1-2 ore
- spermatozoizii şi ovulele viabili încă 12-70 h, cu capacitate
de fecundare
2 - leucocitele continuă mitoza 5-8 ore.
Astfel, uterul este capabil să se contracte, leucocitele migrează
din capilare.
Diagnosticul de moarte cerebrală se stabileşte pe mai multe
criterii după OMS: pierderea vieţii de relaţie, relaxare musculară totală
cu areflexie, lipsa pulsului şi a T.A., oprirea respiraţiei, linie
izoelectrică pe EEG. Toate aceste modificări se menţin pe o durată de
4-72 ore.
Moartea biologică sau reală se caracterizează prin oprirea
cordului şi a respiraţiei, moarte cerebrală şi apariţia semnelor de
moarte (lividitati, rigiditate etc.).
Stabilirea cu certitudine a diagnosticului de moarte permite
prelevarea de ţesuturi şi organe pentru transplant în special în
cazurile de moarte cerebrală.
Legea privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe
umane din 1998 stipulează două situaţii: prelevare de la decedaţi şi
de la donatori în viaţă.
Prelevarea de la decedaţi se face numai după confirmarea
morţii cerebrale. Cauza morţii cerebrale să fie evidentă, foarte clară.
Diagnosticul de moarte cerebrală va fi stabilit de doi medici
anestezişti-reanimatori sau un anestezist şi un neurolog sau un
neurolog şi un neuro-chirurg prin două examinări repetate la un
interval de şase ore. Medicii care constată moartea şi cei care
11
efectuează prelevarea/transplantul trebuie să facă parte din unităţi

spitaliceşti diferite.
Prelevarea se face după o prealabilă exprimare în scris a
defunctului sau după consimţământul scris al rudelor (soţ, părinte,
copil major, frate/soră). În lipsa consimţământului este necesară
aprobarea unui membru de familie.
Transplantul se efectuează numai în centre speciale
desemnate de Comisia naţională de transplant a Ministerului Sănătăţii
şi a filialelor teritoriale ale acestora. Nu se fac prelevări de la
sinucigaşi, victimele unei crime sau în orice circumstanţe când se
impune autopsia medico-legală. Transplantul se efectuează numai în
scop terapeutic. Se pedepsesc cu privare de libertate următoarele
situaţii: prelevarea fără consimţământ – 2-5 ani, donarea pentru
foloase materiale 1-3 ani, determinare cu rea credinţă sau
constrângerea unei persoane să doneze organe 1-3 ani; organizarea
şi efectuarea prelevării în scopul obţinerii unui profit 3-7 ani.
Până în prezent semne sigure de moarte biologică sunt numai
lividităţile şi rigiditatea cadaverică.
Diagnosticul de moarte - în situaţii de graniţă ca în moartea
aparentă (letargie) – este dificil.
Caracteristicile acestei stări de graniţă sunt reducerea la minim
a funcţiilor respiratorii, circulatorii, reflectivitate, rezoluţie musculară
totală, anestezie.
Momentul morţii reale este greu de precizat.
Se consideră că moartea creierului înseamnă moartea
individului. De aceea există numeroase cercetări pentru a stabili
criterii cât mai precise de recunoaştere precoce a morţii creierului.
Moartea se desfăşoară în mai multe etape.
Preagonia este o stare de euforie, senzaţie de căldură şi de
plutire probabil datorată descărcării de endorfină. Se întâlneşte în
îngheţare.
Agonia este o etapă ireversibilă între viaţă şi moarte, are loc o
intricare între fenomene vitale şi fenomene letale (este o luptă, de la
grecescul “agon”). Apare o scădere a controlului cortical asupra
funcţiilor organice, se instalează treptat o insuficienţă a funcţiilor
vitale, de unde şi numele de vita reducta (viaţă redusă). Astfel, debitul
cardiac scade sub 40% şi presiunea sistolică sub 4 mm Hg, dispar
progresiv simţurile (primul văzul, ultimul auzul), se răcesc
extremităţile.
12
Agonia poate lipsi în leziuni distructive ale encefalului ca în

leziuni de trunchi cerebral sau în diferite catastrofe. Durata agoniei
variază în funcţie de stările patologice ce declanşează moartea.
Organismul agonic încetează a mai fi un tot unitar, guvernat de
scoarţa cerebrală.
În această perioadă se remarcă o activitate slabă, dezordonată
a centrilor bulbari scăpati de sub controlul cortexului şi a centrilor
subcorticali.
Clinic, agonia se caracterizează prin respiraţie superficială,
neregulată, luând uneori forme de dispnee Cheyne-Stokes (periodică)
sau Kussmaul (suspinoasă), sau cu perioade mari de apnee de 30-
90”, presiunea sanguină scade la 0.
Din punct de vedere biochimic s-a observat că glicogenul
scade simţitor şi vertiginos în moartea clinică, fosfocreatinina dispare,
creşte fosforul anorganic, iar acidul piruvic şi lactic cresc pe măsură
ce procesul sucombării progresează.
Agonia poate dura minute, ore sau chiar zile şi este un proces
ireversibil.
Poate evolua în mai multe faze:
a. euforică
b. de reducere a funcţiilor de relaţie (privirea este
fixă, faţa hipocratică, rărirea bătăilor cordului, cianoză,
respiraţie superficială, neregulată)
c. imobilizare totală cu dispariţia progresivă a
simţurilor (ultimul auzul).
Ca forme, agonia poate fi:
- cu delir, când există leziuni nervoase ca în encefalite,
intoxicaţii, alcoolism
- lucidă – în boli cardio-pulmonare, hemoragii
- alternantă, perioade de delir urmate de luciditate.
Agonicii sunt consideraţi iresponsabili pentru delictele ce le-ar
putea comite iar în ceea ce priveşte întocmirea unor acte civile
(donaţii, testament), pot fi considerate valabile numai dacă se poate
proba ştiinţific că în momentul întocmirii lor persoana avea
discernământul păstrat.
Moartea clinică este altă etapă a morţii, durează 5-6 minute
după care datorită ischemiei, leziunile corticale sunt ireversibile. Se
caracterizează prin oprirea respiraţiei şi a bătăilor inimii.
Uneori după moartea clinică poate urma moartea cerebrală (a
fost epusă anterior).
13
2.2 Modificărilor cadaverice precoce

Moartea biologică sau definitivă poate fi probată numai prin
prezenţa
Răcirea cadavrului
Temperatura corpului uman poate să scadă începând chiar din
perioada agonică. S-a stabilit că această scădere se face cu 1 grad
pe oră pentru primele 4 ore la temperatura mediului ambiant de 15-20
grade, apoi cu 2 grade/h. Temperatura cadavrului se poate egala cu a
mediului ambiant în 24 h sau mai repede în funcţie de rapiditatea
deshidratării ţesuturilor.
Rareori temperatura poate creşte post-mortem şi aceasta s-a
observat în bolile febrile, tetanos, septicemii etc. La cadavrele cu
volum mic (copii, caşectici) şi în condiţii de temperatură coborâtă a
mediului, răcirea cadavrului este mai rapidă. Când temperatura
intrarectală atinge 200C se consideră că moartea reală s-a instalat
această temperatură nu apare înainte de 10-12 h de la deces.
Deshidratarea
Este urmarea încetării circulaţiei şi a fenomenelor de
hipostază, sărăceşte ţesuturile superficiale în lichide. Este observabilă
la început în zonele în care stratul cornos al epidermei este subţire
(buze, scrot) sau acolo unde stratul cornos a fost înlăturat sau subţiat
– în aceste locuri pielea se usucă, se întăreşte devenind galben-
brună (pergament) de aici şi denumirea de zone pergamentate.
Pergamentarea poate să apară atât pe leziuni produse în timpul vieţii
cât şi post-mortem (exemplu prin transportul cadavrului) dar diferă
culoarea.
Procesul de deshidratare este grăbit de temperatura ridicată a
mediului ambiant şi circulaţia de aer uscat şi încetinit de mediu umed
şi rece.
Prin deshidratare greutatea corpului scade – fenomen
observabil în special la cadavrele de copil (300-400 g). Ca urmare a
deshidratării se mai observă opacifierea scleroticii şi apariţia petei
triunghiulare cenuşii la unghiurile oculare numită pata lui Liarché
(când ochii rămân deschişi), înmuierea globilor oculari cu scăderea
tensiunii intraoculare.
14
Lividităţile cadaverice
Mai sunt numite şi pete cadaverice şi se datorează acumulării
sângelui în vasele din zonele declive, acumulare dictată de forţa
gravitaţiei, urmată de hemoliză, difuziune şi imbibiţia ţesuturilor.
Aceste pete au culoare violacee (culoarea Hb reduse) şi
evoluează în 3 faze:
- faza de hipostază – se instalează la circa 2 ore de la
moarte în regiunea cefei şi se extind cuprinzând zonele declive în
circa 12-16 ore. Se caracterizează prin dispariţie la presiune digitală
şi reapariţie după încetarea presiunii. Modificarea poziţiei cadavrului
face ca lividităţile cadaverice să dispară din zonele iniţiale şi să
reapară pe noile regiuni declive. În această fază a lividităţilor se face
diagnosticul diferenţial cu echimozele, care sunt leziuni vitale. La
secţionarea tegumentelor, dacă sunt numai lividităţi sângele se spală,
ţesuturile rămânând curate, dacă este vorba de echimoză sângele
revărsat intravitam a coagulat în ţesuturi, deci nu se spală.
- faza de difuziune – apare după 12-16 ore şi durează până
la 24 ore. La presiune digitală pălesc fără să dispară complet
datorită colorării ţesuturilor de plasma sanguină colorată roşietic ca
urmare a lizei hematiilor. Schimbarea poziţiei cadavrului duce la
apariţia lividităţilor pe noile părţi declive fără însă să dispară din
zonele iniţiale.
- faza de imbibiţie poate fi vizibilă cel mai vremelnic la 18 ore
postmortem dacă hemoliza este completă când încep şi procesele de
putrefacţie. Nu sunt modificate de schimbarea poziţiei cadavrului sau
prin presiune digitală.
Lividităţile cadaverice sunt absente în regiunile comprimate
între suportul pe care se află cadavrul şi planurile osoase (din părţile
declive) sau de îmbrăcăminte.
În anumite cazuri lividităţile cadaverice pot fi dispuse
caracteristic – astfel în spânzurările complete, datorită poziţiei
verticale a cadavrului suspendat în laţ, lividităţile sunt prezente pe
membrele inferioare, în regiunea inferioară a abdomenului şi
antebraţe.
Lividităţile sunt reduse ca suprafaţă sau intensitate în
hemoragii masive şi la caşectici.
În morţile subite şi în asfixii, lividităţile pot să apară foarte
curînd după deces, sunt foarte intense iar pe suprafaţa lor se pot
observa mici sufuziuni sanguine, punctiforme, de culoare albăstruie-
negricioasă.
15
Lividităţile de culoare roşie-carminată se întâlnesc în intoxicaţia

cu cianuri când citocromoxidaza este inhibată, procesele oxidative
tisulare anulate ca atare sângele rămas oxigenat dă culoarea
caracteristică a lividităţilor.
Aceeaşi culoare roşie-carmin a lividităţilor o putem observa în
intoxicaţia cu CO când carboxihemoglobina stă la baza coloraţiei.
Lividităţile pot fi de culoare brună (cafenie) în intoxicaţiile cu
nitriţi când apare metHb ce dă culoarea caracteristică sângelui.
Lividităţile cadaverice, fiind cel mai precoce din semnele sigure
ale morţii reale, dau relaţii, după fază şi dispoziţie, cu privire la timpul
scurs de la deces, poziţia corpului în momentul morţii şi eventuale
schimbări de poziţie iar culoarea lor orientează spre unele cauze de
moarte.
Rigiditatea cadaverică
Fenomenul cadaveric exprimat printr-o stare de contractură
fermă a musculaturii scheletice şi tensiune maximă în articulaţii
(înţepenire).
Substratul chimic al acestei modificări cadaverice îl constituie
modificarea rezervei de A.T.P. în muşchi : anoxie -> inhibiţie
enzimatică -> blocarea resintezei ATP – (menţine miozina în stare
coloidală) - > creşte vâscozitatea miozinei -> creşte consistenţa
musculară, post-mortem. Se ştie că ATP este responsabil de
menţinerea stării coloidale a miozinei. După moarte, rezerva de ATP
scăzută atrage după sine creşterea vâscozităţii miozinei şi ca atare
starea de contractură maximă începe să se instaleze.
Rigiditatea cadaverică are evoluţie progresivă. Se observă la
circa 2 ore de la moarte la nivelul articulaţiilor mici, muşchilor
masticatori, în continuare sunt cuprinse grupurile musculare cervicale,
ale membrelor superioare, trunchiului, membrelor inferioare,
generalizându-se la 24 ore.
Evoluţia rigidităţii se face de asemenea în trei stadii:
- instalarea rigidităţii are loc în primele 2-6 ore şi se face fie
după legea Nysten fie simultan la toţi muşchii, se
caracterizează prin refacerea rigidităţii dacă aceasta a fost
forţată în unele articulaţii;
- stadiu de generalizare se realizează între 14-24 ore,
rigiditatea fiind totală şi completă. În această fază se lasă
greu învinsă, dar odată “ruptă” nu mai reapare;
16
- stadiu de rezoluţie începe după 24-36 ore, dispariţia

rigidităţii se face treptat, în aceeaşi ordine în care s-a
instalat (legea lui Nysten). Rezoluţia musculară se
datoreşte probabil autolizei fibrelor musculare la care
contribuie creşterea progresivă a amoniacului.
Durata acestor stadii poate varia în funcţie de factorii mediului
ambiant.
Prin intensitatea şi rapiditatea instalării, rigiditatea poate
orienta spre cauza morţii. Astfel în boli convulsivante este rapidă,
intensă şi de durată (ex. tetanos) sau în unele intoxicaţii cu veratrină,
stricnină, paration), electrocuţie. Pe de altă parte se instalează târziu,
este de scurtă durată şi intensitate redusă în morţile prin hemoragii,
infecţii, in septicemii, în intoxicaţiile cu P şi ciuperci, sau la caşectici,
copii mici. Alteori poate lipsi în partea hemiplegică sau este slabă la
membrele cu edeme.
Rigiditatea poate prezenta o formă aparte numită rigiditate
cataleptică sau spasm cadaveric care apare brusc şi este generalizat
fixând individul în poziţia în care a fost surprins – se întâlneşte în
leziuni la nivelul trunchiului cerebral în apropierea nucleului roşu sau
între tuberculii cvadrigemeni superiori şi nucleii vestibulari (ex.
"călăreţul fără cap"). Rigiditatea cadaverică este prezentă şi la
organele interne care au în structura lor muşchi neted sau striat.
Cordul este primul care intră în rigiditate (la numai o oră după
moarte). Când există leziuni întinse de miomalacie sau
miocardioscleroză, rigiditatea nu se instalează.
Diafragmul în rigiditate cadaverică coboară şi modifică atât
presiunea toracică cât şi abdominală.
Din vasele sanguine intră în rigiditate numai arterele mijlocii
care au perete musculos.
Autoliza. Este un proces enzimatic, apare frecvent în cursul

vietii procesul de refacere a celulelor.
Distrugerea celulelor prin autoliză, fenomen fiziologic, după
moarte se amplifică. Înainte de a muri prin autoliză, celulele, ţesuturile
îmbătrânesc. Îmbătrânirea implică micşorarea vitezei de sinteză a
aminoacizilor, scăderea concentraţiei de ARN (acid ribonucleic) în
organite, scăderea controlului ADN (acid dezoxiribonucleic) cu erori în
sinteză, alterarea ARN, perturbarea sintezei de proteine cu limite
genetice de reproducere celulară care determină moartea celulară.
17
Moartea celulelor poate precede autoliza, celula nu se mai

divide şi prin acumulare de erori în funcţia moleculară a celulei
urmează moartea ei. Autoliza continuă anoxia terminală, este o
necroză aseptică şi microscopic imită degenerescenţa hidropică şi
granulară.
Printre primele ţesuturi care suferă autoliză se numără sângele
(hemoliză), apoi suprarenalele (primele modificări se observă în
stratul reticulat din corticală care se lichefiază).
Pancreasul în autoliză se caracterizează macroscopic prin
înmuierea structurii şi apariţia culorii roşietic-tulbure în spaţiile
intralobulare.
Splina se înmoaie, ia aspect de magmă, falsa impresie de
splină septică.
Organele parenchimatoase – ficat, rinichi – iau aspect
intumescent, cu ştergerea desenului caracteristic.
Mucoasa gastrică se colorează roşu-cenuşiu neomogen mai
ales în zonele bogate în glande putând să meargă până la malacie
post-mortem cu falsa impresie de perforaţie gastrică (fără caracter
vital).
2.3 Modificări cadaverice tardive

În mod obişnuit duc la distrugerea completă a cadavrului şi
numai în anumite condiţii de mediu anume se ajunge la conservarea
cadavrului.
Putrefacţia începe la nivelului intestinului în al cărui mediu
alcalin se găsesc numeroase bacterii saprofite. Exteriorizarea
putrefacţiei se observă sub forma petei verzi-cenuşii în fosa iliacă
dreaptă.
Flora intestinală de putrefacţie duce la degajarea de SH2 care
difuzează prin peretele intestinal şi împreună cu Hb, rezultată din liza
hematiilor, va forma sulfHB, compus de culoare verde. Apoi prin
scindarea Hb, Fe eliberat se combină tot cu SH 2 şi rezultă sulfura de
Fe de culoare cenuşie. Ca urmare a difuzării acestor substanţe
chimice prin peretele abdominal apare pata de putrefacţie care în
decurs de 48-72 ore cuprinde tot abdomenul şi chiar toracele.
Prin putrefactie se produce sistematic degradarea principalilor
constituienţi celulari: glucide, lipide, proteine.
Putrefacţia începe cu degradarea glucidelor prin procesul de
fermentaţie care realizează acidifierea ţesuturilor în primele două zile
18
(post-mortem) prin acest proces se eliberează o cantitate apreciabilă

de acid lactic.
Dezintegrarea proteinelor se realizează sub acţiunea
fermenţilor proteolitici care degradează albuminele până la aminoacizi
mono şi diaminaţi (leucină, tirozină, arnitină, triptofan, lizină,
histamină) care la rândul lor prin dezaminare sau decarboxilare
succesivă sau simultană ajung la ptomaine (amine cadaverice)..
Grăsimile şi lipoizii se dezintegrează în glicerină, acizi graşi,
aldehide, corpi cetonici iar prin decarboxilare ajung la acetonă.
Glucidele se descompun până la CO2 şi H2O prin fermentaţie
lactică, alcoolica sau glicerică.
Prin putrefacţie se dezvoltă gaze în toate ţesuturile şi organele
realizând emfizem de putrefacţie – observabil atât pe tegumente prin
prezenţa flictenelor cu conţinut hidro-gazos cât şi prin distensia
tegumentelor sub presiunea gazelor cu mărire de volum a scrotului,
abdomenului şi modificarea trăsăturilor feţei.
Putrefacţia la nivel tegumentar şi visceral începe printr-o fază
gazoasă sub influenţa germenilor din flora intestinală care se
înmulţesc rapid post-mortem şi descompun substanţele organice din
intestin în SH2, H, CO2, NH3, indol şi alte amine cadaverice. Cu
progresiunea putrefacţiei pH din acid devine alcalin. Faza gazoasă a
putrefacţiei permite apariţia aşa zisei circulaţii postume când sângele
hemolizat este împins în vasele periferice apărând vizibilă circulaţia
venoasă superficială.
Faza gazoasă este urmată de faza de înmuiere cu decolarea
epidermei şi apariţia unor bule lichidiene întinse sub tegumentare,
realizate sub presiunea gazelor (vezicule de putrefacţie), apoi faza de
lichefiere progresivă până la descompunerea totală a ţesuturilor moi.
Distrugerea cadavrelor prin putrefacţie se face între 1 şi 10 ani
în funcţie de factorii de mediu extern şi intern.
CASPER stabileşte o relaţie conform căreia putrefacţia după o
săptămână în aer este echivalentă cu cea după 2 săptămâni în apă
sau 8 săptămâni în pământ.
La scheletizarea cadavrului pe lângă microorganisme participă
diferite insecte şi larvele acestora. Insectele necrofore se succed într-
o anumită ordine, corespunzător stadiului de putrefacţie, fapt ce
permite determinarea timpului scurs de la moarte (– muşte – larve),
mucegaiuri; acarienii apar la 3-4 ani.
19
2.4 Modificări cadaverice conservatoare

Apar în condiţii de mediu nefavorabile putrefacţiei printre ele se
numără:
- mumificarea
- saponificarea (adipoceara)
- lignificarea (tăbăcirea) şi îngheţarea naturală.
Mumifierea
Deshidratarea rapidă şi masivă a cadavrului cu pierdere
importantă de apă ce împiedică putrefacţia, cu predominenţa
proceselor de autoliză urmate de descompunere fără putrefacţie care
duce la uscarea şi scăderea în greutate a cadavrului, la deshidratarea
masivă (aspect de tegumente tăbăcite).
Se întâlneşte în soluri nisipoase şi aer uscat (Sahara).
Mumifierea se realizează în mediu cu temperatura ridicată şi
ventilaţie bună ca sol uscat, nisipos, afânat sau în podul caselor vara
(rural).
Prin ventilare bună şi căldură se produce deshidratarea masivă
care opreşte putrefacţia. Tegumentele se pergamentează, cadavrul
scade în volum şi greutate, are culoare brună pe suprafaţă, ţesuturile
de consistentă fermă.
Procesul se poate realiza în 2-3 luni pentru cadavru de adult.
Leziunile de violenţă ale părţilor moi se recunosc cu greutate în
schimb trăsăturile feţei se păstrează.
Saponificarea (adipoceara)
Adipoceara realizează o conservare a cadavrului prin reacţia
dintre grăsimile cadaverice descompuse (în acizi graşi saturaţi şi
glicerină), ce se combină cu sărurile de Ca, Na, K din apă care dau
săpunuri insolubile în apă.
Adipoceara – recentă este vâscoasă, galben cenuşie, cea
veche este dură, casantă.
Se păstrează 20-30 ani un cadavru.
Saponificarea apare în terenuri umede sau bălţi, lacuri, fântâni.
Procesul de conservare constă din saponificarea grăsimilor
cadavrului în mediu umed şi lipsit de O2. Se realizează în câteva luni
până la 1 an.
Prin degradarea grăsimilor în acizi graşi şi glicerină, acizi graşi
(palmitic şi stearic) se combină cu sărurile de Ca şi Mg din apă dând
20
săpunuri. Un alt proces ar fi de solidificare a grăsimilor ca urmare a

hidrogenării acizilor graşi nesaturaţi.
Acesta este un proces anaerob bacterian cu participarea în
special a Cl.perfringens.
Cadavrul are culoare alb-gălbuie, consistenţă moale, miros de
brânză râncedă. Prin uscare devine sfărâmicios, în alcool – eter se
dizolvă, la flacără se topeşte.
Adipoceara conservă forma ţesuturilor şi organelor şi
păstrează urmele leziunilor traumatice ani de zile.
Lignificarea
O conservare particulară în condiţiile terenurilor de turbă, prin
acidul humic ce are proprietatea de a conserva.
Lignificarea – întâlnită ceva mai rar numai în tubării, terenuri
mlăştinoase cu reacţie acidă puternică care împiedică putrefacţia.
Tegumentele se tăbăcesc, proteinele musculare, grăsimea şi Ca se
dizolvă, fanerele şi cartilajele se conservă. Oasele sunt de culoare
brună (pierd Ca), moi, se secţionează uşor. Viscerele pot chiar să
dispară.
Îngheţarea apare numai în regiuni cu temperatură sub 00 care

împiedică putrefacţia. Cadavrul se conservă cu păstrarea tuturor
caracterelor leziunilor traumatice sau patologice. Prin dezgheţare
putrefacţia apare rapid.
Metode artificiale de conservare a cadavrelor:
- refrigerarea (camere frigorifice)
- congelarea
- îmbălsămarea.
21
3. MOARTEA SUBITĂ
3.1 Definitie si tablou morfopatologic
P oate fi definită ca o formă rapidă de moarte apărută brusc,

neaşteptat la persoane în stare de sănătate aparentă, cu boli
preexistente sau nu.
În definiţiile mai recente ale OMS se pune accent pe timpul în
care poate surveni decesul, acesta fiind estimat la maximum 24 ore.
În funcţie de acest timp sunt autori care folosesc termeni diferiţi
şi anume: moarte instantanee (se instalează în câteva minute),
moarte subită (apare în maximum o oră), moarte rapidă (de la debut
la moarte pot trece câteva ore până la 24 ore).
Prin caracteristicile ei moartea subită devine o problemă
importantă de sănătate publică. Ea poate fi prevenită sau amânată
dacă prin explorări sistematice la oameni aparent sănătoşi s-ar
descoperi afecţiuni cu risc crescut de moarte subită (ex. cardiopatia
ischemică nedureroasă). După 40 de ani omul sănătos este un
coronarian care se ignoră.
Această formă a morţii patologice, moartea subită, poate fi
întâlnită atât la copii cât şi la adulţi şi nu întotdeauna se poate decela
substratul morfopatologic ce a stat la baza morţii, mecanismul ei
având adesea un substrat funcţional. Există mai multe aspecte
morfopatologice:
1. Leziuni organice grave ca: hemoragia cerebrală,
ramolismentul ischemic cerebral, infarctul miocardic, ruptura de
anevrism cerebral, aortic, pulmonar, etc., trombembolia pulmonară,
tromboze cardiace, encefalite, meningite forme grave, tumori maligne,
mute clinic pneumopatii, pancreatita hemoragică.
2. Leziuni cronice la nivelul viscerelor cu importanţă vitală în
biologia organismului ca: ateroscleroza coronariană sau sistemică,
miocardoscleroza difuză sau cicatricială post infarct, scleroze
pulmonare etc., leziuni care limitează capacitatea de adaptare a
organismului în solicitări prea intense (emoţii, frig, oboseală, efort
fizic) favorizând decompensarea bruscă a unor funcţii de bază cu
apariţia stopului cardiac, stop respirator etc.
În cazul acestor leziuni cronice se impune un diagnostic
diferenţial riguros pentru a nu se ascunde o moarte violentă în special
22
prin intoxicaţii, ceea ce implică solicitarea examenului toxicologic în

unele cazuri.
3. Leziuni nespecifice ce constau din stază generalizată,
sufuziuni sanguine şi edem pe mucoase şi subseroase şi care pot fi
întâlnite în şoc anafilactic, viroze dar şi în unele morţi violente ca
majoritatea intoxicaţiilor, electrocuţii, asfixii.
Datele de morfopatologie fiind insuficiente pentru explicarea
cauzei de deces se impune efectuarea unor examene complementare
de laborator (histopatologic, toxicologic, bacteriologic etc.).
4. Moartea subită funcţională care anatomo-patologic se
caracterizează prin “autopsie albă” (nu există nici un fel de leziuni
macro-microscopice), substratul este biochimic sau imunologic.
5. Moartea subită prin inhibiţie apare la indivizii sănătoşi dar la
care cu puţin timp înaintea morţii se reţine un traumatism minor la
nivelul zonelor reflexogene ce nu este însoţit de leziuni macro sau
microscopice (sinus carotidian, plex solar, puncţie pleurală, dilataţie
bruscă de col uterin).
3.2 Principalele cauze de moarte subita la adult

Moartea subită poate să apară după o scurtă perioadă de
“stare de rău” sau fără, la persoane ce desfăşoară diferite activităţi
sau noaptea în somn, în mijloacele de transport în comun, în timpul
unui efort, după consum de băuturi alcoolice şi masă copioasă, în
timpul defecării sau al unui act sexual (mai frecvent în adulter). În
ultimele decenii se constată tot mai frecvent apariţia morţii subite la
volan. Conducerea unui vehicul mecanizat constituie un factor de risc
prin stressul emoţional răspunzător de o mare descărcare de
catecolamine.
Cei mai mulţi dintre clinicieni încadrează moartea subită în
sindromul insuficienţei circulatorii acute, alături de şoc, copals,
sincopă, lipotimie şi consideră că se produce atunci când apare
scăderea bruscă a debitului cardiac ce compromite irigarea centrilor
bulbari. Sindromul de insuficienţă circulatorie acută poate avea cauze
cardiace sau extracardiace care duc la scăderea debitului cardiac.
Acest mecanism explică numai o parte din morţile subite prin
afecţiuni cardio-vasculare.
Printre cauzele morţii subite, unele se întâlnesc cu o frecvenţă
caracteristică pentru anumite grupe de vârstă. Astfel în primii ani de
viaţă predomină bolile aparatului respirator, la vârstă medie, ale
aparatului cardio-vascular iar la cealaltă extremă a vieţii morţile subite
23
sunt mai rare şi sunt rezultatul intricării bolilor respiratorii cu cele

metabolice şi cardio-vasculare.
La adult, majoritatea morţilor subite sunt datorate bolilor cardio-
vasculare care deţine 40-60% din totalitatea cauzelor de moarte
subită. Din totalul morţilor subite prin cord 60-70% sunt urmarea
cardiopatiei ischemice. Prin OMS, boala ischemică cardiacă a fost
definită ca un dezechilibru dintre fluxul sanguin coronar şi nevoile în
oxigen ale miocardului.
Boala coronariană are la bază procesul de ateroscleroză şi
frecvenţa ei se întâlneşte din ce în ce mai des la vârste sub 50 de ani.
Moartea subită prin cord este, ca atare mai frecventă până la
50-60 ani şi frecvenţa ei scade peste 70 ani. La cei trecuţi de şapte
decenii se instituie circulaţie colaterală.
La tineri apare mai frecvent infarctul miocardic drept cauză de
moarte chiar de la primul accident (în circa ¼ din cazuri) prin lipsa
acestei circulaţia colaterala.
Infarctul miocardic se produce cel mai frecvent în teritoriul
arterei coronare descendente anterioară, ramură din coronara stângă
care mai este denumită şi artera morţii subite. Obstrucţia coronarelor
se poate realiza prin aterom voluminos sau ulcerat, hemoragie
subintimală sau tromboză. Morfologic infarctul miocardic se constituie
la 6-7 ore.
Dintre complicaţiile de temut ale infarctului se citează
miomalacia cu ruptură de cord şi tamponadă cardiacă, care se poate
produce între a treia şi a şaptea zi de la debut. Cantitatea de sânge
din cavitatea pericardică care permite oprirea cordului variază între 50
cc până la 1000 cc.
Posibilitatea rupturii miocardice este mai frecventă la vârste
mai avansate sau indiferent de vârstă prin nerespectarea repausului
în perioada de debut a bolii. Se mai pot produce accidente mortale şi
prin ruptura septului interventricular sau a unui muşchi papilar.
Dacă moartea se instalează înainte de constituirea morfologică
a infarctului, aceasta se produce prin generarea unor fibrilaţii
ventriculare. Este cunoscut faptul că moartea subită în boala
ischemică miocardică nu se datoreşte atât infarctului cât mai ales
aritmiilor exprimate prin bradicardii severe, salve de extrasistole
ventriculare, tahicardii cu peste 200 bătăi/minut. Tulburările de ritm se
pot produce şi ca urmare a spasmului coronarian (crize de angor
pectoris).
24
În ultimele decenii se remarcă faptul că nu frecvenţa

aterosclerozei a crescut ci complicaţiile ei.
Prin observaţii făcute pe populaţii diferite s-a putut scoate în
evidenţă rolul pe care îl are poziţia geografică a populaţiei exprimată
prin climă, starea economică, rasă iar individual constituţia, sexul,
patrimoniul ereditar.
În apariţia şi dezvoltarea aterosclerozei intervin o serie de
factori. Cu rol determinant este considerat factorul genetic care dă
caracter familial bolii.
Pe lângă factorul genetic în apariţia leziunilor aterosclerotice
coronariene şi a decompensării lor contribuie aşa zişi factori de risc al
coronaropatiilor: hipertensiunea arterială, diabetul, dislipidemiile,
obeziatea, fumatul, sedentarismul, tensiunea psihică, stările
conflictuale, excesul de prudenţă etc., frigul, căldura excesivă, abuzul
de alcool.
Valoarea factorilor de risc este cu atât mai mare cu cât
influenţa lor începe precoce în viaţa individului şi acţionează
cumulativ.
Pe lângă moartea subită prin cord se întâlnesc cu o frecvenţă
mult mai mică boli ale aparatului respirator (embolii, pneumonii,
bronhopneumonii), boli digestive (ulcer perforat, varice esofagiene
rupte, pancreatita acută etc.) sau cerebrale (hemoragia şi infarctul
cerebral).
3.3 Moartea subită a sugarului (MSS)

La copil moartea subită constituie un eveniment tragic pe plan
familial şi social.
În statisticile ţărilor dezvoltate moartea subită a sugarului
reprezintă cauza cea mai frecventă de deces în primul an de viaţă, cu
excepţia perioadei neonatale (prima săptămână de viaţă).
MSS se întâlneşte în întreaga lume, însă ponderea sa în
structura mortalităţii 0-1 an în ţările în curs de dezvoltare este mult
mai mare.
În ţări dezvoltate ca Europa de vest, SUA, Japonia, statisticile
arată o tendinţă de creştere a frecvenţei MSS în ultimii ani.
Deşi studiată intens MSS rămâne în multe privinţe încă
necunoscută.
Frecvenţa medie este de 1,5-2%oo de născuţi vii; în 90% din
cazuri în MSS apare înaintea vârstei de 6 luni, frecvenţa maximă între
2-4 luni de viaţă; predomină la sex B (60%). Mai frecvent s-a observat
25
că MSS apare în proporţie mai mare la născuţii cu greutate mică şi

prematuri, ex. cei născuţi cu o greutate sub 1500 g.
MSS este ceva mai frecventă la rasa neagră.
Factorii de risc ce ţin de mamă: vârsta mamei (sub 20 ani sau
peste 30 ani), sarcini apropiate (sub 1 an), multiparitate, tabagism,
toxicomanie, infecţii, anemie.
Factorii de risc ce ţin de mediu: aspectul socio-economic şi
cultural, sezonul rece (în emisfera nordică frecvenţa maximă a MSS
se înregistrează între lunile septembrie-martie).
Factori ce ţin de ereditate (unele boli genetice de metabolism
la fraţi).
Se consideră că la baza MSS stau:
Infecţiile – sunt prezente în 50% în cazurile de MSS în special
în sezonul rece avin dlocalizari in special respiratorii. Pot fi evidenţiate
anamnestic şi mai ales anatomo-patologic.
Infecţiile bacteriene (stafilococ, grammnegativi, clostridium)
realizează decompensarea echilibrului biologic fragil fie prin colaps,
fie prin infecţie meningeală.
Cauzele cardiace sunt mai rare:
Mai rare. Pot fi: maladii congenitale: tahicardie paroxistică
supraventriculară; hiperreflectivitate vagală – bradicardie progresivă.
Alte cauze: hipertermia (20-24%), hipoglicemia, hipocalcemia,
anomalii enzimatice de oxidare a acizilor graşi 5%.
Depistarea şi prevenirea cazurilor cu risc crescut de MSS se
face prin depistarea în masă a copiilor cu risc crescut şi stabilirea
unui “scor de risc” care impune monitorizarea copiilor (greu de
realizat).
Depistarea individuală a factorilor de risc (mult mai eficientă).
S-a observat că există în 50-80% din cazurile de MSS în zilele
precedente o serie de semne de alarmă grupate astfel:
- semne respiratorii cu apariţie bruscă, dificultăţi în
alimentaţie, somnolenţă sau iritabilitate
- semne de reflux esofagian – vărsături, semne ORL – rinite,
tuse nocturnă, pneumonii repetate
- stare gravă a sugarului cu evoluţie pasageră (întreruperea
bruscă a oricărei activităţi, privire fixă, crispare cu cianoză
şi paloare – toate traduc o reacţie vagală).
26
4. TRAUMATOLOGIA MEDICO-LEGALĂ
TRAUMATOLOGIE GENERALA
4.1. Traumatologia mecanica

Traumatismul este o tulburare a integrităţii anatomice şi
funcţionale a ţesuturilor sau organelor sub acţiunea unor agenţi
vulneranţi externi numiţi agenţi traumatici.
Agenţii traumatici pot fi: mecanici, fizici, chimici, biologici sau
psihici.
Traumatologia este implicată aproape în toate expertizele pe
cadavru sau persoană.
Traumatismul mecanic este condiţionat de ţesutul interesat,
durata şi intensitatea acţiunii dar mai ales de proprietăţile agentului
vulnerant.
După proprietăţile lor agenţii traumatici se clasifică în: - agenţi
mecanici – aceştia determină leziuni sau moarte prin acţiunea
energiei cinetice eliberate în momentul impactului. Când izbesc corpul
uman staţionar produc leziuni active. Când corpul uman în mişcare se
loveşte de corpuri dure se realizează leziuni pasive.
Majoritatea leziunilor traumatice mecanice se produc în
agresiuni accidentale sau voluntare.
- agenţi fizici – variaţii mari de temperatură, diferite forme de
energie, fenomene naturale sau artificiale care produc
leziuni sau moarte, variaţii mari de temperatură, de
presiune atmosferică, de electricitate – industrială,
atmosferică, radiaţii ionizante.
- agenţi chimici (toxici) – substanţe naturale sau de sinteză
care introduse în organism într-o anumită cantitate (doză)
produc leziuni sau moarte (otrăviri sau intoxicaţii)
- agenţi biologici – sunt reprezentaţi de produsele biologice
ale unor organisme vii (insecte, şerpi), transfuzii cu sânge
heterolog, ciuperci
- leziuni produse de animale domestice sau sălbatice
- agenţi psihici – cuprind traumele produse prin emoţii foarte
puternice care pot influenţa o stare patologică preexistentă
(cardiaci, nevropaţi etc.). Sunt greu de probat, de
demonstrat, de obiectivat.
27
4.2 Clasificarea agenţilor traumatici mecanici

Agenţii traumatici mecanici cuprind următoarele categorii de
obiecte:
1. Corpuri contondente (boante – piatră, cărămidă, buzdugan,
ciomag, scândură, baston, par de lemn. Pot fi cu suprafaţă mică, cu
suprafaţă mare, cu suprafaţă neregulată, cu muchii, colţuri. Aici pot fi
incluse şi mijloacele naturale de apărare şi atac ale omului (mână,
pumn, palme, degete, picior, cap, dinte).
Leziunile şi gravitatea lor sunt influenţate de consistenţa şi
duritatea agentului vulnerant, viteza cu care este animat, energia
cinetică pe care o degajă asupra organismului, porţiunea de corp
lezată, particularităţile de reacţie ale organismului.
2. Corpuri (obiecte) ascuţite:
- corpuri (obiecte) tăietoare: brici, lamă de ras, sticlă, sabie
(cel puţin o lamă tăioasă)
- corpuri (obiecte) înţepătoare: cui, andrea, trocar, furcă. Au
numai vârf, produc plăgi mici înţepate sau în fantă mică.
Obiectul vulnerant pătrunde prin clivaj şi are traiect profund,
uneori mai lung decât lungimea agentului traumatic.
Hemoragiile sunt minime, însă pot interesa prin penetrare
cavităţi naturale sau organe parenchimatoase, cavitare.
- tăietoare-înţepătoare: cuţit, briceag, baionetă, foarfecă. Au
lamă şi vârf, produc plăgi profunde uneori transfixiante
- tăietoare-contondente (despicătoare sau spintecătoare):
toporul, satârul, baltagul, securea, sapa, care spintecă (taie
şi desfac) ţesuturile ca o pană de lemn, leziunile sunt grave,
cu deschidere mare şi hemoragie
- proiectilele – se deplasează cu viteze mai mari de 50 m/s.
4.3 Clasificarea leziunilor traumatice se face în funcţie de

aspectul morfologic al leziunilor traumatice în:
- leziuni fără soluţie de continuitate (pielea integră):
echimoză, hematom
- leziuni cu soluţie de continuitate – excoriaţie, plagă
(contuză, înţepată, tăiată, tăiată-înţepată, despicată,
împuşcată).
Echimoza este o leziune traumatică minoră ce constă în
ruperea capilarelor şi a vaselor mici cu hemoragie în straturile
superficiale ale pielii. De culoare roşie la început, pentru ca într-un
interval de timp variabil culoarea să vireze spre albăstrui (1-3 zile),
28
apoi devine verde-cafénie (4-6 zile). Modificarea de culoare a

tegumentului apare la locul de lovire în câteva minute sau după 1-2
ore chiar zile când hemoragia este mai profundă. Echimoza poate să
apară şi la distanţă de locul lovirii prin difuziunea sângelui în zone cu
ţesut lax. Ex.: traumatism al piramidei nazale – apar echimoze
palpebrale cu predominenţă în ½ interne ale orbitelor, fractură de
bază de craniu – echimoză în binoclu (periorbital), fractură de col
humeral cu echimoză pectorală.
Întinderea echimozelor depinde de intensitatea loviturii, de
vascularizaţia ţesutului traumatizat, existenţa unui plan osos
subiacent sau de ţesutul lax din apropiere.
Echimoza păstrează forma obiectului atunci când acesta are
suprafaţa mică şi zona de lovire este omogenă, plată.
În funcţie de localizarea echimozei se poate face o apreciere
medico-legală a infracţiunii. Astfel, localizarea la nivelul gâtului este
tipică pentru sugrumare, la nivelul feţelor interne ale coapselor în viol
sau tentativă de viol, pe marginea ulnară a antebraţelor ar putea fi
rezultatul apărării feţei în lovire, aşa numitele “leziuni de apărare”.
La cadavru, echimozele trebuie diferenţiate de lividităţile
cadaverice. Acest diagnostic diferenţial se face prin secţionarea
tegumentelor şi spălarea sub jet de apă. Dacă sângele care infiltrează
ţesuturile este coagulat ca rezultat al unui proces vital – deci
echimoză – acesta nu se spală, pe când sângele lichid din lividităţi se
spală.
Problemele expertizei medico-legale se referă la diagnosticul
corect al echimozei, stabilirea vechimii în funcţie de culoare, cum şi
cu ce a putut fi produsă (lovire activă sau pasivă şi agentul vulnerant)
şi dacă necesită sau nu îngrijiri medicale.
În general, pentru echimoze nu se acordă îngrijiri medicale.
Dar, dacă sunt pe suprafeţe întinse, se însoţesc de alterarea stării
generale (frison, febră) prin rezorbţia produşilor de degradare sau
sunt însoţite de impotenţă funcţională, se acordă câteva zile până la o
săptămână.
Hematomul – este o colecţie hematică într-un ţesut muscular
sau conjunctiv lax, cavitate virtuală, organe parenchimatoase.
Este rezultatul unui traumatism de intensitate mai mare care
zdrobeşte ţesuturile, permiţând acumularea sângelui sau interesează
un vas de calibru mai mare.
Hematoamele voluminoase prin comprimarea vaselor, nervilor
sau a organelor parenchimatoase pot provoca tulburări grave până la
29
moarte ca în cazul hematoamelor intracerebrale. Acestea necesită

evacuarea chirurgicală de urgenţă pentru salvarea vieţii victimei.
În general, însă, hematoamele voluminoase duc la alterarea
stării generale cu anemie secundară sau şoc traumatic, infectarea
conţinutului hematic (un adevărat mediu de cultură microbiană),
abcedare sau au tendinţă la cronicizare (apare o capsulă
fibroconjunctivă, zona rămânând dură). Durata îngrijirilor medicale
pentru cele subcutane nu depăşeşte două săptămâni.
Excoriaţia – este leziunea traumatică primară cu detaşarea
straturilor superficiale ale pielii. În funcţie de această profunzime
diferă crusta care o acoperă (gălbuie în lezarea epidermei şi hematică
în afectarea mai profundă – papilele dermice). Mecanismul de
producere al excoriaţiei este prin frecarea tegumentului de un obiect
cu suprafaţă dură sau rugoasă, sau de o margine, vârf ascuţit. În
lovirile cu sau de suprafeţe netede prin alunecarea obiectului şi
frecarea hainelor se realizează placarde excoriate.
Forma excoriaţiei poate fi liniară când este produsă cu obiect
ascuţit, semilunară produsă cu unghia sau placard în alunecarea unor
obiecte cu suprafaţă mai mare.
Aspectul excoriaţiei depinde de vechimea şi profunzimea ei.
După Raiski – se disting patru stadii în evoluţia excoriaţiei:
- în primele 12 ore este sub nivelul pielii din jur, în primele
ore fiind o suprafaţă umedă acoperită cu limfă, sânge sau
în amestec, apoi începe uscarea
- după 12-24 ore spre 48 ore se formează crusta care se
apropie de nivelul pielii şi chiar o depăşeşte ulterior. Crusta
este un indiciu de reacţie vitală
- după 3-4 zile începe desprinderea crustei de la periferie, iar
la 7-12 zile dispare complet
- dispariţia crustei lasă o zonă roz şi netedă care la 2
săptămâni capătă culoarea iniţială a pielii.
Excoriaţia se vindecă fără cicatrice, fiind superficială, epiteliul
se reface în întregime.
Pentru diagnosticul medico-legal au valoare deosebită forma,
localizarea, aspectul.
Astfel, localizarea pe coate, genunchi sau părţi proeminente
ale corpului semnifică mecanismul de producere al leziunilor prin
cădere; zone excoriate întinse formate din striuri paralele cu direcţie
inversă direcţiei de alunecare a corpului sugerează producerea lor
30
prin târâre (agresiune sau accident de circulaţie), dacă frecarea

tegumentului atinge o anume intensitate leziunea seamănă cu arsura.
Prezenţa unor excoriaţii semilunare pe fond echimotic, în jurul
gurii şi pe feţele laterale ale gâtului semnifică un mecanism de
compresie în sufocare sau sugrumare; în infracţiunile sexuale leziuni
asemănătoare se întâlnesc pe feţele interne ale coapselor, pe mâini
etc. La cadavru, excoriaţia trebuie diferenţiată de zonele de
pergamentare produse postmortem.
Plaga (rana) este produsă de:
- corpuri dure
- obiecte înţepătoare (vârf-corp)
- obiecte tăietoare (lamă ascuţită)
- obiecte despicătoare (muchie, lamă)
- obiecte înţepătoare-tăietoare (vârf – 1, 2 lame).
Plaga este leziunea traumatică caracterizată printr-o soluţie de
continuitate, ce interesează tegumentul, muşchii şi chiar vasele şi
viscerele.
Se poate face o clasificare a plăgilor după regiunea
topografică: plagă toracică, abdominală, axilară.
- după evoluţie – plăgi simple şi complicate
- după profunzime – plăgi superficiale şi profunde
- plaga profundă: penetrantă (în
cavităţi); sau transfixiantă când are
două orificii şi canal
- după obiectul vulnerant – plăgi contuze (zdrobite), tăiate,
înţepate, tăiate-înţepate, spintecate, împuşcate.
Plaga contuză este produsă prin acţiunea corpurilor
contondente fie activ (acceleraţie), fie pasiv (deceleraţie).
În funcţie de natura agentului vulnerant şi localizare există mai
multe variante de plagă contuză, astfel, plaga plesnită (apare în
regiuni cu plan osos subiacent), plaga prin muşcare, plaga sfâşiată,
scalpările (denudările), plăgi prin arme de foc.
Caracteristicile plăgii contuze
- leziunea nu are profunzime
- marginile sunt neregulate, zdrenţuite, cu pierderi de
substanţă, prezintă pericol de infectare.
Plaga plesnită – pielea este zdrobită între suprafaţa
contondentă şi planul osos, dur, subiacent. Are formă liniară când
obiectul vulnerant este lung şi subţire sau stelată când obiectul are
suprafaţă plană. Marginile plăgii rămân în contact pentru că există
31
punţi de ţesut sunt infiltrate cu sânge şi se insotesc de echimoză pe

tegumentul din jurul plăgii.
Plaga muşcată – de animal sau de om, cu valoare mare în
identificarea agresorului. Poate fi cu lambou sau lipsă de substanţă.
La faţă poate rămâne cu defect tisular ce modifică fizionomia, se
încadrează în sluţire (art. 182 c.p.).
Plaga sfâşiată, scalpată – detaşările tegumentare pot fi întinse
– în accidente de circulaţie, muşcături de animale.
Ţesuturile din jurul unei plăgi contuze sunt tumefiate, infiltrate
cu sânge, sunt însoţite de excoriaţii, echimoze.
Plaga tăiată – este o leziune de suprafaţă care are două
unghiuri, unul mai profund corespunde punctului de atac, iar celălalt
mai superficial corespunde locului de ieşire al lamei şi două margini
drepte (netede), regulate, distanţate între ele (dehiscenţe), fără
pierderi de substanţă. Dehiscenţa este funcţie de direcţia de
interceptare a fibrelor elastice din ţesuturile afectate (dacă fibrele
elastice sunt paralele cu leziunea, dehiscenţa este mică, dacă fibrele
elastice sunt perpendiculare pe leziune dehiscenţa este mai mare).
Pericolul pentru plaga tăiată este hemoragia.
Plaga înţepată este leziune de profunzime, are un orificiu la
tegument şi un canal, sau traiect, în profunzime.
Plaga cu localizarea strictă la piele are gravitate redusă. Dacă
traiectul plăgii pătrunde într-o cavitate (pleură, abdomen) se numeşte
penetrantă, dacă pătrunde în organe (cavitare sau parenchimatoase)
este perforantă (transfixiantă).
Canalul plăgii nu se sondează, poate determina căi false.
Aspectul plăgii, iniţial are dimensiunile agentului vulnerant, la
extragerea acestuia, datorită elasticităţii ţesuturilor ia aspect fuziform.
În plaga înţepată nu există pierderi de substanţă.
Plaga tăiată-înţepată cea mai frecventă, este produsă de cuţit
prin metoda de atac. Prezintă un unghi rotunjit, ce corespunde
muchiei şi un unghi ascuţit, terminat cu o codiţă (excoriaţie) numită
“codiţă de şoricel”, care indică direcţia de producere a plăgii.
Dacă cuţitul are două lame plaga prezintă două unghiuri
ascuţite.
Lungimea plăgii nu corespunde (nu măsoară) lăţimii cuţitului.
La scoaterea instrumentului se secţionează în plus încât lungimea
plăgii devine mai mare.
Profunzimea plăgii este mai mică sau egală cu lungimea
obiectului vulnerant. Poate fi mai mare când ţesuturile sunt
32
comprimate la intrarea agentului traumatic în ţesuturi elastice,

comprimabile (ex. peretele abdominal).
Gravitatea plăgii este mică dacă traiectul nu este penetrant.
Plaga penetrantă are o gravitate mai mare, punând în primejdie viaţa
traumatizatului (încadrare în art. 182C.p.).
Plaga despicată – produsă de obiecte despicătoare – prin
acţiunea lamei realizează leziuni grave, mai ales la nivel cranio-
cerebral, fiind însoţită de dilacerarea ţesutului nervos (duc la moarte).
Prin acţiunea muchiei realizează la scalp plăgi plesnite cu aspect
stelat, subiacent oasele craniului se fracturează şi produc dilacerări.
Plaga împuşcată este produsă cu arme cu cartuş (proiectile)
sau cu alice.
4.4. Armele de foc

Sunt folosite de peste 600 ani şi au suferit încontinuu
perfecţionări. Fac posibilă o agresiune de la distanţă cu realizarea
unor leziuni grave de obicei mortale.
Leziunile produse depind de energia cinetică a proiectilului,
rezultată din viteza cu care acesta atinge ţinta: la revolvere, viteza la
gura ţevii este de 400 m/s, la carabină 1000 m/s.
Tipuri de arme şi încărcătura:
- de luptă – puşti, mitraliere, pistoale, revolvere
- de sport – armele folosite în tir
- de vânătoare – cu ţeava lisă (alice); cu ţeava ghituită
(proiectile)
- artificiale – cu ţeava tăiată
- de construcţie proprie – arme artizanale.
Cartuşul – este un tub metalic sau de carton, are pe fund
aplicată capsa cu fulminat de Hg sau sinoxid, care se aprinde la
percuţie; urmează un strat gros de pulbere (cu fum sau fără fum);
apoi bura (o rondelă de pâslă) şi proiectilul care închide cartuşul.
Proiectilul este format dintr-un nucleu de plumb învelit în
cămaşă metalică.
În încărcături speciale şi proiectilul conţine material exploziv
care acţionează în momentul atingerii ţintei.
Pulberea – cu fum produce o cantitate mai mare de gaze;
gazele de explozie sunt constituite din bioxid de carbon, CO, NO2,
vapori de apă. Puterea de acţiune a proiectilului se calculează după
formula E=mv2/2; când E este de ordinul sutelor de kg/m se produc
33
leziuni grave (rupturi şi zdrobiri de ţesuturi, organe), când este de

ordinul zecilor de kg/m perforează.
Maximum de viteză a proiectilului se află la gura ţevii, iar
pentru armele cu ţeava lungă până la 1,5 m distanţă, în care
presiunea gazelor continuă a se exercita asupra proiectilului.
Viteza iniţială a celor mai bune revolvere nu depăşeşte 400
m/sec., pistoalele – 450 m/s, carabine 1000 m/sec. La o viteză - până
la 50-60 m/sec proiectilele nu pătrund în ţesuturile moi ale
organismului. La 170 m/sec. pătrund în linie dreaptă, sub această
viteză traiectoria este deviată. Când depăşesc 300 m/sec. proiectilul
de Pb se deformează la pătrunderea în ţesuturile moi. Proiectilele cu
cămaşă se deformează la peste 800 m/sec.
Pe lângă proiectil acţionează şi factorii secundari ai împuşcării
– particule de pulbere nearsă, particule de fum, gaze fierbinţi de
explozie, flacăra şi bura. Toţi aceşti factori acţionează numai în
tragerile de aproape (0,5 – 1,5 m).
Leziunile (rănile) se clasifică în – leziuni primare date de
proiectil; leziuni secundare date de factorii secundari.
Leziunile primare: orificiul de intrare, canal, orificiu de ieşire.
1. Orificiul de intrare este o plagă – cu lipsă de substabţă la
nivelul pielii, de formă rotundă sau ovalară, marginile fin dinţate,
înconjurată de o zonă de 1-3 mm, excoriată, roşie care se
pergamentează postmortem; este inelul de eroziune sau inelul de
excoriere produs prin frecarea mecanică a proiectilului. Pe faţa
internă a acestui inel se formează inelul de ştergere sau mânjire,
produs prin depunerea cenuşii şi a fumului vehiculate de proiectil, tot
în această zonă se poate distinge un inel de metalizare format din
depunerea particulelor metalice de Pb (se observă stereoscopic sau
cu raze x).
Inelul de contuzie sau de imprimare apare în aplicarea directă
a ţevii pe piele; poate fi complet sau incomplet în funcţie de aşa
numita ţeavă lipită sau semilipită.
Orificiul de intrare are marginile înfundate spre deosebire de
cel de ieşire unde sunt răsfrânte înafară. În afara leziunilor produse
de acţiunea proiectilului, în tragerile de aproape se găsesc leziuni
produse de flacără, gaze, pulberi, vizibile la nivelul pielii.
Aceşti factori secundari ai împuşcării realizează:
- prin acţiune termică în trageri de la 10-30 cm la o
temperatură de 2-30000 arsuri de diferite grade, limitate
datorită timpului scurt de acţiune;
34
- prin acţiunea gazelor, când ţeava este lipită sau la max. 10

cm forţa mecanică dezvoltată de acestea lărgeşte sau
dilacerează canalul; gazele mai pot avea efecte termice şi
chimice (formarea COHb în ţesuturile lezate) iar împreună
cu pulberea contribuie la formarea zonei de tatuaj (direct
proporţionale cu distanţa de tragere);
- prin acţiunea pulberii cu ajutorul gazelor se realizează zona
de tatuaj: în tragerile cu ţeava lipită zona de tatuaj lipseşte
pe piele şi este prezentă în canalul plăgii. În tragerile de la
distanţă se găsesc orificiul central al plăgii, inelul de
ştergere şi inelul de excoriere.
2. Canalul este drumul parcurs de proiectil, variază în funcţie
de forma şi viteza proiectilului, consistenţa ţesutului străbătut (în
organe cavitare realizează explozia acestora – canalul dispare, deci
este orb); canalul de obicei uneşte cele două orificii.
O formă specială - canalul în seton (la scalp) rezultă când
forţa vie a proiectilului este mică şi întâlneşte un plan rezistent (ex. la
cap trece pe sub scalp înconjurând osul).
Canalul nu este întotdeauna rectiliniu ci frânt, în zig-zag sau
preia traiectul unor vase, fascii musculare sau aponevroze, etc.
3. Orificiul de ieşire se realizează prin întinderea pielii ca un
con pe care-l perforează în vârf. Poate fi: triunghiular, stelat, în fantă,
uneori cu lipsă de substanţă.
Orificiul de ieşire este de obicei mai mare decât orificiul de
intrare datorită fie - deformării proiectilului pe traiectorie încât la ieşire
are volumul mai mare, fie pătrunderii perpendiculare şi ieşirii oblice,
fie antrenării spre ieşire de fragmente osoase. Mai rar orificiile sunt
egale sau cel de ieşire mai mic ca cel de intrare.
Diagnosticul diferenţial al plăgii împuşcate trebuie făcut cu
rănile orificiale prin înţepare, în mod special, în tragerile din afara
factorilor secundari; în plăgile oarbe şi când nu se găseşte proiectilul
în corp.
Armele automate şi de vânătoare permit intrarea mai multor
proiectile prin acelaşi orificiu şi ieşirea separată.
Privind distanţa de la care s-a tras se cunosc următoarele
situaţii:
- împuşcare cu ţeava lipită
- împuşcare în limita factorilor secundari
- împuşcare în afara limitei factorilor secundari.
35
În cazul armelor de vânătoare, distanţa de tragere este dată de

dispersia alicelor pe suprafaţa corpului şi de distanţa dintre orificiile
determinate de alice.
Astfel, până la 0,5 m alicele zboară grupate, acţionând
compact “în snop” şi realizează un orificiu de intrare mare,
crateriform, care se acoperă cu sânge şi fibrină.
De la 0,5 –3 m începe zona de dispersie, când există un
orificiu central şi în jur mici orificii satelite.
Între 3-5 m dispersie fără orificiu central.
Peste 5 m, dispersia pe o suprafaţă de până la 20-40 cm
diametru, iar distanţa dintre orificiile date de alice este de 1-2 cm.
Diagnosticul privind autoproducerea leziunilor în scop de suicid
este orientat de:
- prezenţa plăgii în zone accesibile şi vizează regiunea
craniană sau precardiacă
- ţeava lipită sau la foarte mică distanţă
- prezenţa factorilor secundari ai împuşcării pe mâna
victimei.
Stabilirea direcţiei de tragere se apreciază după unghiul sub
care a intrat proiectilul pe suprafaţa pielii (modificări de formă ale
orificiului de intrare, inelului de ştergere şi a celui de excoriere).
Factorii secundari ai împuşcării pot fi puşi în evidenţă prin
cercetarea particolelor de pulbere nearsă, folosind testul de brucină
(apare coloraţie roşie) sau testul de difenilamină (coloraţie albastră).
Probleme medico-legale în prezenţa unei plăgi împuşcate:
- diagnosticul de plagă împuşcată şi diferenţierea de plaga
înţepată
- identificarea orificiului de intrare şi a celui de ieşire
- aprecierea distanţei şi a direcţiei de tragere
- stabilirea caracterului vital al rănilor
- dacă rănile sunt auto sau heteroproduse
- stabilirea numărului de împuşcături şi ordinea lor după
intensitatea caracterului vital al acestora
- legătura de cauzalitate între plaga împuşcată şi deces
- dacă victima supravieţuieşte, precizarea gravităţii leziunilor
şi a eventualelor infirmităţi
- oferirea de elemente morfologice care să ajute la
identificarea armei şi găsirea proiectilului.
36
4.5 Caracterul vital al leziunilor (reacţiile vitale, r.v.)

Reprezintă totalitatea modificărilor morfologice şi humorale ce
apar ca răspuns al ţesuturilor vii la acţiunea traumelor de orice natură.
Reacţiile vitale au valoare deosebită, prin prezenţa lor dovedesc o
agresiune produsă în timpul vieţii. Astfel, Simonin consideră că o
plagă vitală trebuie să prezinte următoarele caractere:
- infiltraţia hematică a ţesuturilor ce formează buzele plăgii
prin hemoragia produsă în timpul vieţii
- invadarea hematică a traveelor osoase rupte (echimoză
osoasă).
Reacţia vitală poate fi minimă în lezarea sau distrugerea
centrilor nervoşi care inhibă circulaţia.
- coagularea sângelui care a părăsit vasul în timpul vieţii.
Sângele coagulat aderă la ţesuturi şi nu este îndepărtat prin spălare.
- retracţia ţesuturilor – distanţarea buzelor plăgii este
condiţionată de retracţia ţesuturilor.
- inflamaţia din jurul plăgii care începe la câteva ore. Poate lipsi
în moartea rapidă şi în rănile produse postmortem.
Reacţiile vitale pot fi precoce (infiltratul hemoragic), semitardive
(inflamaţia) şi tardive (cicatricea).
Reacţiile vitale generale implică vehicularea unor elemente
vitale în organism.
Astfel, în reacţia generală posttraumatică (şocul) prin dozarea
catecolaminelor se poate confirma realitatea morţii traumatice în
cazurile cu supravieţuire scurtă.
De exemplu: în spânzurare prin disecţia şanţului nu
evidenţiază infiltrat sanguin. Este necesar să se recurgă la metoda
dublelor valori ale catecolaminelor: catecolaminele în sângele
cerebral au valori mai mici decât cele din restul circulaţiei (spânzurare
vitală)
- In înnecare – prezenţa apei în alveole este evidentă numai
dacă a respirat în apă, de asemenea decelarea
planctonului în alveole confirmă înecul vital produs în timpul
vieţii;
- Omor prin înjunghiere apoi incendiere – nu există HbCo în
sânge, nu există funingine în căile respiratorii superioare şi
alveole
- Aspiratul hematic pulmonar în leziunile buco-maxilo-faciale
37
- Embolia grasă în facturi de oase lungi este suficientă o

cantitate de 20-30 g grăsime circulantă pentru apariţia
emboliei pulmonare
- Embolia gazoasă – în boala de cheson, secţionarea vaselor
gâtului
- Embolia tisulară – embolie amniotică la nou-născut şi la
mamă.
În rezumat, reacţiile vitale se pot sistematiza astfel:
Reacţii vitale locale:
- infiltratul hemoragic
- coagularea
- reacţia ţesuturilor
- inflamaţia
- procesele necrotice şi enzimatice
Reacţii vitale generale:
- aspiratele pulmonare
- ambolia (grasă, gazoasă, tisulară)
- şocul posttraumatic.
38
TRAUMATOLOGIA PE REGIUNI TOPOGRAFICE
4.6 Traumatismul cranio-cerebral (T.C.C.)

Una din cele mai frecvente cauze de moarte violentă este
reprezentată de traumatismul cranio-cerebral. În caz de supravieţuire
poate fi cauza unor sechele urmate de infirmitate şi invaliditate.
T.C.C. ocupă loc important în expertizele medico-legale
psihiatrice, ex. în caz de epielpsie sau demenţe posttraumatice, stări
psihopatologice posttraumatice cu tulburări de comportament ce
implică frecvente implicaţii antisociale.
Clasificare
1. După aspectul clinic – traumatisme închise – cu păstrarea
integrităţii ţesuturilor pericraniene şi a oaselor; -
traumatisme deschise – cu lezarea integrităţii ţesuturilor, în
sensul unei soluţii de continuitate pornind de la scalp.
2. După evoluţie – nemortale; mortale.
Mecanisme de producere a T.C.C.:
T.C.C. se produce prin mecanism de acceleraţie (lovire),
deceleraţie ( cădere, frânare), cu leziuni la locul de impact şi de
contralovitură.
3. După mecanismul de producere
- directe – se produc la locul de acţiune a agentului traumatic
- indirecte – apar la distanţă de locul de acţiune
4. După localizarea topografică - traumatismul poate interesa:
părţile moi pericraniene (scalp), masivul osos cranian,
învelişurile creierului (meninge) şi encefalul.
Leziunile părţilor moi pericraniene (scalp)

Leziunile scalpului sunt asemănătoare cu cele ale părţilor moi
din alte regiuni ale corpului şi sunt în funcţie de natura agentului
traumatic, de modul de producere al leziunilor.
Echimozele pot fi mascate în regiunea păroasă datorită
densităţii fibrelor conjunctive din structura scalpului ce realizează o
barieră în extravazarea sângelui în cantitate mare.
Hematomul (sau cucuiul) apare ca o zonă reliefată, de
dimensiuni variabile în funcţie de cantitatea de sânge acumulat prin
clivarea fibrelor conjunctive sau a spaţiului dintre tegument şi
aponevroza epicraniană. Fluctuenţa este semn caracteristic, evoluţia
spre rezorbţie se face în 10-14 zile, uneori pot persista induraţii prin
închistare (cronicizare).
39
Excoriaţiile se localizează mai ales pe bosele craniene ca

placarde excoriate produse prin:
- lovire cu corpuri contondente – suprafaţă rugoasă
- frecare în târâre pe planuri dure cu asperităţi.
În mecanismul de târâre cu viteză mare se realizează scalpări
asociate uneori cu desprinderi de tăblie externă (fractură prin radere
sau frecare).
Plăgile – se întâlnesc toate varietăţile de plăgi după agentul
vulnerant. Contuziile iau aspect caracteristic – plagă plesnită – forma
cea mai frecventă de plagă la nivelul scalpului.
Prin localizare leziunile traumatice de la nivelul capului oferă
posibilitatea aprecierii modalităţii de producere.
Astfel în cădere acestea sunt dispuse pe un singur plan (o
singură parte a capului), pe părţile proeminente (bose, protuberanţă
occipitală) – mai jos de vertex). O leziune la nivelul vertexului în
majoritatea cazurilor este produsă prin lovire directă cu corp
contondent (activă).
Fracturile craniului
Mecanismul de producere al fracturilor craniene urmează
anumite legi fizice (de compunere şi descompunere a forţei) care
permit să se stabilească mai mult sau mai puţin aproximativ
modalitatea de producere a traumatismului.
Fracturile directe pot fi:
- liniare primare: meridionale, ecuatoriale
- cominutive – fără înfundare, cu înfundare
- de tip special – disjuncţii suturale, desprinderi ale tăbliei
externe, despicate, orificiale (penetrante), înţepate,
înţepate-tăiate, împuşcate
- explozii craniene.
Fracturile indirecte
- liniare (secundare)
- diverse tipuri – disjuncţie, prin contralovitură.
Fracturile directe
Din legile fizicii se ştie că în cazul în care suprafaţa unui
segment de sferă este obligată să se turtească pe un plan,
circumferinţa sa se lărgeşte, forţa externă tinzând să învingă
coeziunea moleculelor sferei. Când coeziunea este depăşită, peretele
sferei se fisurează rezultând în cazul craniului fracturi liniare care
iradiază de la punctul de aplicare a forţei, ca meridianele de la pol.
40
Acestea sunt fracturi meridionale sau prin îndoire.

Dacă punctul de aplicare a forţei este situat într-o zonă de
micşorare a sfericităţii craniului, la limita zonei de deformare se
produce o fractură care se dispune în jurul punctului de aplicare a
forţei ca ecuatorul faţă de pol. Acestea sunt fracturi ecuatoriale sau
prin curbare.
Dacă suprafaţa corpului care loveşte este mai mică de 4 cm2
fractura reproduce forma obiectului, limitele fracturii fiind nete.
Acestea au fost numite fracturi “orificiale”. Când suprafaţa
contondentă este mai mare de 4 cm2 dar sub 16 cm2 se produc
fracturi cu înfundare de obicei multieschiloase şi nu reproduc fidel
suprafaţa traumatizantă.
Când suprafaţa contondentă depăşeşte 16 cm2 se produc
fracturi liniare (nu se identifică obiectul vulnerant).
Fracturile cominutive rezultă din întretăierea fracturilor
ecuatoriale cu cele meridionale.
În loviturile perpendiculare se găseşte un focar de înfundare
izolat. În cele în unghi ascuţit, fractura ia aspectul unei fante pe
marginile căreia se observă câteva trepte succesive (fractura în
terasă). Acest tip de fractură poate să apară şi prin lovirea cu un corp
contondent neregulat când apar fracturi parţiale ale tăbliei externe în
planuri diferite.
În fracturile directe se poate aprecia sensul de lovire prin
dehiscenţa liniei de fractură, care este mai largă la locul lovirii şi se
subţiază spre locul de propagare.
Fracturile directe sunt frecvente la bolta craniană care este mai
expusă. Cele de la bază sunt fie directe care apar prin lovirea directă
la nivelul cefei sau sunt produse prin pătrunderea agentului vulnerant
(proiectile, obiecte ascuţite) prin cavităţi naturale (gură, ochi, nas). Pot
fi şi directe mediate, forţa de izbire fiind transmisă prin intermediul
unei părţi a scheletului către baza craniului (mandibulă, coloană în
căderi pe sacru sau în picioare). Coloana joacă rolul unui corp
contondent prin contractura musculaturii vertebrale şi paravertebrale
(devine rigidă) şi determină o fractură inelară în jurul găurii ovale care
poate fi completă sau incompletă (fractura prin telescopare). Acelaşi
tip de leziuni se realizează şi în căderile pe vertex (sport) sau în
căderea unui obiect greu pe craniu.
Ca fracturi directe de tip special – disjuncţiile suturale – se
produc sub acţiunea unor corpuri contondente cu suprafaţa mare la
copii şi tineri; - desprinderi de tăblie externă (sau fractura prin radere)
41
poate rezulta în accidentele de circulaţie prin târâre sau prin obiecte

tăioase când cad în unghi ascuţit;
- fracturi despicate produse prin obiecte despicătoare (topor,
satâr) care dacă vin în unghi ascuţit fractura are direcţia oblică în
profunzime, indicând astfel direcţia de lovire.
- fracturi orificiale înţepate-tăiate reproduc dimensiunile
obiectului
- fracturi prin arme de foc – orificiul de intrare realizează o
lipsă osoasă în formă de trunchi de con cu vârful spre tăblia externă.
Orificiul de ieşire se prezintă cu dimensiuni mai mari pe tăblia externă,
situaţie inversă faţă de intrare. În tragerile de foarte aproape se
produc fracturi de tip exploziv (forţa cinetică a glonţului produce o
mărire bruscă a presiunii intracraniene care se transmite egal pe toţi
pereţii, fracturându-se punctele mai fragile.
Succesiunea loviturilor se poate aprecia ştiind că liniile
fracturilor ulterioare se opresc la nivelul celor produse anterior.
Fracturile indirecte
Pot fi localizate atât la boltă, cât şi la bază, dar sunt mai
frecvente la bază (prin aşa numitul mecanism de iradiere, de
propagare). Structura anatomică a bazei, traversată de canale şi
cavităţi, pereţi inegali ca grosime, oferă o rezistenţă mai mică la
deformare decât calota.
Fracturile indirecte se produc fie:
- sub acţiunea unei forţe puternice asupra suprafeţei mari a
craniului – fără focar direct şi apar disjuncţii
- prin aceleaşi modificări de diametru cranian în prezenţa
unui focar direct, prin iradiere.
Linia de fractură indirectă este continuarea unei fracturi directe,
ea poate să apară la distanţă de locul de acţiune al forţei – disjuncţia
şi fractura la nivelul plafonului orbitei, etmoidului.
În compresiunile bipolare linia de fractură traversează baza.
În general propagarea fracturilor de boltă spre bază se face pe
drumul cel mai scurt, astfel încât:
- din regiunea frontală se propagă în etajul anterior
- din regiunea temporo-parietală se propagă în etajul mijlociu
- din regiunea occipitală se propagă în etajul posterior.
Leziuni traumatice meningo-cerebrale

Se clasifică în:
1. leziuni ale meningelui
42
- rupturi ale meningelui – dură, leptomeninge

- hemoragii – hematom extradural, hematom subdural,
hemoragie meningee
2. leziuni ale substanţei cerebrale:
- comoţia
- contuzia
- dilacerarea
- hemoragia intraparenchimatoasă (intracerebrală).
Comoţia cerebrală – se caracterizează printr-o pierdere bruscă
a stării de conştienţă totală sau parţială, dezorientare temporo-
spaţială, amnezie totală faţă de episodul traumatic, cu durată de
câteva ore şi remisie completă în formele uşoare. Se consideră că
sub acţiunea traumatismului se produc leziuni difuze la nivelul
axonilor (degenerare sau rupturi). În leziuni întinse se poate ajunge la
deces.
Contuzia cerebrală – este o leziune traumatică severă în
funcţie de întinderea şi profunzimea alterărilor structurale din ţesutul
nervos.
Se caracterizează prin apariţia unui focar hemoragic de formă
triunghiulară localizat cortical sau cortico-subcortical, cu baza spre
suprafaţa creierului. Această leziune este alcătuită din mici hemoragii
bine circumscrise cu un focar hemoragic central mai mare şi altele
mai mici satelite (punctiforme). Ulterior ţesutul nervos se ramoleşte
prin ischemie dând zone de necroză. În afară de leziunile cortico-
subcorticale, pot exista în traumatismele severe, focare de contuzie
cerebrală diseminate în substanţa albă şi în trunchiul cerebral.
Ca mecanism de producere aceste focare pot fi urmarea
directă a impactului la locul de lovire sau indirect prin contralovitură
(în partea opusă impactului).
În funcţie de întinderea distrucţiilor tisulare contuzia cerebrală
îmbracă forme clinice gradate:
- contuzia cerebrală minoră
- contuzia cerebrală medie
- contuzia cerebrală gravă.
În evoluţia leziunilor T.C.C. apar în timp leziuni secundare la
nivelul trunchiului prin ischemie.
Dilacerarea cerebrală – constă în dezorganizarea structurală a
ţesutului nervos, caracterizată printr-un focar de forme şi dimensiuni
variate, margini neregulate conţinând ţesut necrozat şi mici cheaguri
sanguine, delimitat de focare contuzive şi edem.
43
Este o leziune gravă, direct mortală. În caz de supravieţuire,

înlocuirea distrucţiilor tisulare prin ţesut glial realizează o cicatrice
cerebrală răspunzătoare de manifestările clinice tardive încadrate în
encefalopatia posttraumatică (demenţă).
Hematomul intraparenchimatos (intracerebral)
Hematomul intracerebral posttraumatic este însoţit de leziuni
hemoragice meningo-cerebrale. Este format din cheaguri de sânge
de dimensiuni variind între 1-5 cm diametru, situate în special
temporo-frontal mai aproape de scoarţă (hematom netraumatic este
în nucleii bazali) care se poate rupe sub presiunea hematomului când
se formează rapid. Clinic se evidenţiază semne de hipertensiune
intracraniană cu leziuni de focar la circa trei zile de la traumatism
când hematomul se constituie lent.
Hematomul intraparenchimatos şi hematoamele meningeale
determină sindromul de compresie cerebrală posttraumatică.
În supravieţuiri masa de cheaguri se comportă ca un corp
străin pe care organismul caută să-l delimiteze, încapsulându-l în
circa 2-3 săptămâni printr-o membrană conjunctivă.
Această membrană are proprietăţi active, de rezorbţie a
pigmentului sanguin degradat şi în acelaşi timp de lichefiere a
cheagurilor. Se ajunge la o presiune coloid osmotică cât mai
apropiată de aceea a mediului extracelular prin trecerea în interiorul
pungii astfel formate a apei şi electroliţilor. Astfel, se realizează o
creştere continuă a dimensiunilor hematomului şi o accentuare a
rolului său compresiv.
Factorul decisiv în această compresie îl reprezintă
comprimarea trunchiului cerebral pe marginea fibroasă inextensibilă a
orificiului cortului cerebelos prin care trece trunchiul cerebral.
Hematoamele meningeale se încadrează în acest sindrom.
Hematomul extradural (epidural)
Este o colecţie hematică (sânge coagulat) între os şi dura
mater, de origine aproape întotdeauna traumatică şi însoţit constant
de fracturi craniene. Localizarea depinde de vasul lezat. Cel mai
frecvent apar temporo-parietal prin ruptura traumatică a arterei
meningee medie.
Mai rar sângele provine din sinusurile venoase ale durei,
venele diploice şi emisare.
Ruptura se produce de obicei acolo unde fractura
interceptează vasul.
44
Nu există hematom extradural la bază unde dura mater este

foarte aderentă la os, este excepţional cu localizare la bază la copilul
mic unde aderenţa nu este atât de fermă. Poate evolua cu un interval
liber de 48-72 ore.
Hematomul subdural este localizat între dură şi leptomeninge,
poate înveli uneori în totalitate creierul (deci şi la bază). Apare nu
numai la locul de impact, cât şi în zona de contralovitură. Poate să
apară şi fără leziuni osoase. În localizarea strict bazală şi fără leziuni
osoase originea sa este netraumatică.
Sângele este de obicei lichid, se poate incapsula după cca.o
săptămână şi capătă denumirea de hematom subdural cronic.
Hematomul subarahnoidian sau hemoragia meningee se
localizează subarahnoidian sau subpial sau difuzează în ambele
spaţii. Uneori cuprinde suprafeţe mici sub locul de lovire acoperind o
zonă de contuzie sau dilacerare cerebrală, se întâlneşte şi în
contralovitură.
Termenul de hematom este utilizat în revărsatele hemoragice
masive posttraumatice, mai frecvent se întâlnesc zone de hemoragie
meningee.
În lipsa unor date de istoric sau a leziunilor traumatice
evidente, etiologia traumatică sau netraumatică este greu de precizat
în unele cazuri.
În general, un corespondent lezional traumatic de la scalp
înspre masa cerebrală constituie un argument de valoare în sprijinul
originii traumatice a leziunilor.
Aspectul macroscopic al revărsatului hematic intracerebral sau
meningeal diferă ca sediu, profunzime şi întindere în cele două situaţii
distincte.
Complicaţiile traumatismului cranio-cerebral

Dintre complicaţiile:
- imediate de menţionat: edemul cerebral, tromboze ale
sinusurilor venoase, meningita seroasă
- ulterioare – septice – meningo-encefalite urmarea
comunicării sinusurilor frontale cu exteriorul şi abcesul
cerebral
- Sechelele T.C.C.
Lipsa de substanţă osoasă (post eschilectomie sau
craniotomie, o modificare ireversibilă) reprezintă o infirmitate fizică
45
permanentă chiar dacă nu se asociază cu modificări neurologice sau

lipsa de substanţă osoasă este reparabilă operator.
Encefalopatia posttraumatică – este un sindrom anatomo-clinic
polimorf cronic, evolutiv, cu apariţie tardivă (după 6 luni). Este o
dezorganizare mentală, merge până la demenţă. Se întâlneşte şi la
boxeri.
Encefalopatia posttraumatică este de asemenea o infirmitate
fizică permanentă cu invaliditate.
Epilepsia posttraumatică se poate însoţi de tulburări de
comportament, tulburări afective cu implicaţii sociale şi juridice
variabile.
Problemele expertizei medico-legale în T.C.C.
- Diagnosticul de leziune ce rezultă din descrierea leziunilor.
- Cauza morţii poate fi primară prin leziuni hemoragice
meningo-cerebrale sau secundară prin complicaţiile anterior
amintite.
- Mecanismul de producere al leziunilor se deduce din
aspectul şi topografia acestora pentru a se stabili un
mecanism direct sau indirect
- Aprecierea numărului de lovituri rezultă din individualizarea
focarelor de fractură, a infiltratelor hematice având grijă să
se facă distincţie între zonele de lovire şi de contralovitură.
- Direcţia de lovire a capului şi succesiunea loviturilor se
apreciază după topografia şi intensitatea reacţiilor vitale
pericraniene.
- Cauzalitatea directă, indirectă sau concuratoare a
producerii decesului.
4.7 Leziunile traumatice buco-maxilo-faciale (BMF)

Traumatismele faciale sunt frecvente, adesea de intensitate
mică (la tegument).
Ţesuturile de la acest nivel se caracterizează printr-o mare
plasticitate.
Leziunile traumatice ale părţilor moi sunt mai pronunţate ca în
alte părţi ale corpului, datorită unei vascularizaţii şi inervaţii bogate
care în traumatismele faciale medii şi grave poate să explice apariţia
şocului ca o complicaţie.
Ţesutul conjunctiv lax bine reprezentat în zona facială
favorizează apariţia edemului posttraumatic accentuat ca leziune
însoţitoare, antrenând tulburări funcţionale prin compresie.
46
Muşchii masticatori au inserţie cutanată, afectarea lor duce la

tulburări funcţionale şi estetice.
Prezenţa a numeroase organe de simţ la nivelul feţei creşte
riscul complicaţiile posttraumatice. Cavităţile osoase ale sinusurilor
feţei pot fi punctul de plecare în propagarea infecţiei spre meninge.
Cavitatea bucală, glandele salivare au o bogată floră
microbiană, permiţând cronicizarea infecţiei.
Leziunile de intensitate medie sunt mai profunde. Ele pot fi
reprezentate de hematoame, fracturi de mandibulă, ale masivului
facial sau dentare multiple.
Leziunile grave pot determina leziuni sechelare cu implicaţii
funcţionale şi de ordin estetic (afectarea organelor de simţ, a nervilor
faciali, a aparatului respirator, modificarea fizionomiei etc.) care sunt
infirmizante.
Leziunile grave prin hemoragii consecutive şi durere pot
produce şoc traumatic, hemoragic sau aspirarea sângelui în căile
respiratorii cu efect rapid mortal.
În asociere cu TCC gravitatea lor creşte .
4.8 Leziuni traumatice vertebro-medulare. Frecvente în

accidentele de circulaţie, de muncă, căderi, împuşcături.
Ca mecanism de producere:
- prin mecanism direct – la locul de impact
- prin mecanism indirect – flexie, extensie forţate – antero-
posterior şi lateral sau torsiune.
Măduva spinării poate fi interesată prin hematoame rahidiene,
eschile osoase care realizează contuzii şi dilacerări – până la
secţiune medulară cu sechele neurologice consecutive tetra şi
paraplegie. Cele mai grave sunt cele de la nivelul coloanei cervicale
care pot evolua rapid spre deces prin edem ascendent spre trunchiul
cerebral.
4.9 Leziunile traumatice ale gâtului

Orice leziune traumatică la acest nivel poate avea consecinţe
grave datorită importantelor formaţiuni anatomice existente (ex.
moartea reflexă în lovirile de tip “carate”).
Există traumatisme închise (contuzive) – hematoame (prin
rupturi vasculare sau musculare), când sunt voluminoase produc
compresiuni pe căile respiratorii şi formaţiuni nervoase, vasculare cu
consecinţe grave; - luxaţii, fracturi şi zdrobiri totale ale laringelui,
47
rupturile cartilagiilor sau ale corzilor vocale produc emfizem

subcutanat sau hemoragii masive ce duc la obstruarea căilor aeriene
– insuficienţă respiratorie gravă (mortală).
Rezumând mecanismele tanatogeneratoare în leziunile
închise ale gătului, reţinem:
- moartea prin inhibiţie (reflexă, rapidă)
- moartea prin asfixie mecanică – compresie din exterior sau
interior, pe căile respiratorii sau obstrucţia acestora prin
hemoragiile rezultate din traumatismele grave.
Traumatisme deschise
Produse prin obiecte ascuţit cu interesare vasculară (vasele
mari ale gătului) duc la hemoragii masive, exit, sau hematoame de-a
lungul musculaturii produce compresie pe căi respiratorii şi asfixie.
Leziuni ale vaselor mici se pot complica producând tromboze,
flebite, anevrise traumatice. Deschiderea jugularei poate duce la
embolie gazoasă prin aspirarea aerului urmare diferenţei de presiune.
Plăgi latero-cervicale însoţite de leziuni superficiale de ezitare
supra sau subiacente, plăgi mortale se întâlnesc în sinucideri.
În omucideri rănile sunt foarte profunde, situate de obicei
anterior sau antero-lateral.
4.10 Traumatismele toracelui – pot fi închise sau deschise:

- traumatisme închise – hematoame ale peretelui + fracturi
costale.
În lovirea directă fracturile a 1-2 coaste la locul de impact
(frecvent, arc lateral) este caracteristică.
În compresia antero-posterioară sunt lezate mai multe coaste,
bolateral, tot pe arcurile laterale. Ca urmare a fracturilor costale pot
rezulta rupturi pulmonare, hemotorax – leziuni grave cu insuficienţă
respiratorie şi exit.
Cordul şi vasele mari sunt mai rar afectate.
Traumatisme deschise sunt produse de plăgi penetrante sau
nepenetrante.
Plăgile penetrante constant se însoţesc de
hemopneumotorax, hemopericard, etc.
În pneumotoraxul cu supapă creşte aerul din pleură cu fiecare
mişcare respiratorie, ceea ce duce la atelectazie pulmonară totală şi
exit.
4.11 Traumatismele abdomenului
Şi acestea pot fi închise şi deschise.
48
Leziunile hemoragice sunt cele mai frecvente. Acestea sunt

urmarea leziunilor vasculare – vase mari- mezenterice, aortă iliacă
sau a rupturilor de organe parenchimatoase – ficat, splină.
Rupturile de organe cavitare – stomac, intestin, vezică biliară,
urinară – sunt urmate de peritonită.
Ruptura de splină poate evolua în 2 timpi:
- I. - hematom subcapsular prin ruptura de parenchim
- II. – ruperea capsulei tensionate urmată de inundaţie
peritoneală. Între cei doi timpi există un interval liber de ore
sau zile (2-3 zile).
4.12 Leziunile traumatice ale membrelor, oaselor si

articulatiilor
Pot fi mortale în leziuni vasculare mari (plăgi) sau zdrobiri pe
suprafeţe mari care se însoţesc de şoc traumatic. Embolia grasă
apare în fracturi ale oaselor lungi – moartea se instalează rapid.
Sunt datorate unor contuzii sau distrugeri tisulare mari ce se
încadrează în sindromul de “zdrobire” (Crush – syndrome). Acest
sindrom se caracteriezază prin fenomene de necrobioză cu rezorbţie
de produşi de dezintegrare proteică, putând genera starea de şoc
traumatic.
Rupturile musculare sau tendinoase pot rezulta şi prin
contracţii violente în cadrul unor activităţi sportive.
În leziunile grave (accidente de circulaţie) se poate ajunge la
secţiuni şi smulgeri de mase musculare cu tendinţă la hemoragii
masive sau complicaţii septice. Prin vindecare lasă importante leziuni
sechelare.
Luxaţiile – reprezintă modificarea raporturilor anatomice dintre
capetele osoase ale unei articulaţii. Pot fi complete sau incomplete
(subluxaţii cu contact parţial între suprafeţele articulare).
Se pot însoţi de rupturi ligamentare, capsulare, vase, nervi şi
muşchi.
Localizări mai frecvente la articulaţia scapulo-humerală,
degete, cot, coloană cervicală, mai rar la membrele inferioare.
Articulaţiile mari sunt luxate în traumatisme puternice (călcări,
căderi).
Mecanism de producere – accidente de circulaţie; tracţiuni,
loviri laterale; răsuciri violente (torsiune).
Luxaţia trebuie diferenţiată de entorsă care reprezintă o
distensie capsulo-ligamentară sau iritaţii traumatice ale nervilor
49
senzitivi ai articulaţiei, urmate sau nu de tulburări vasomotorii. Produc

durere şi impotenţă funcţională, se însoţesc de tumefacţie articulară
prin edem şi echimoză. Necesită imobilizare 10-12 zile pentru
punerea în repaus a articulaţiei, care favorizează rezorbţia edemului
şi echimozei.
Fracturile – reprezintă soluţii de continuitate totale sau parţiale
la nivelul osaselor sub acţiunea forţei mecanice. Reprezintă 25% din
totalul leziunilor traumatice şi afectează persoanele între 20-50 ani.
Clasificare: pot fi închise sau deschise, după aspect. După
mecanismul de producere: directe, indirecte.
Fracturile directe se produc la locul de acţiune al agentului
traumatic sau prin compresiune.
Leziunea se produce la locul de impact. La oasele lungi
fracturile directe sunt transversale şi se întâlnesc în orice regiune a
osului.
Fracturile indirecte apar la distanţă de locul de impact.
Mecanismul de producere – prin flexie când forţa acţionează la
extremitatea unui os, cealaltă fiind fixă, la punctul de curbură maximă
(de obicei diafiza), apare fractura; prin răsucire (distorsiune) şi
tracţiune directă, se produc fracturi mai ales la unirea 1/3 medii cu 1/3
inferioare, având formă de triunghi, “Y”, oblice, clarinet, fluture,
spiralate, în “lemn verde”. Detaşarea unui fragment triunghiular pe un
os lung va avea întotdeauna baza de partea impactului, dacă acesta
este pe suprafaţă mare, sau dacă suprafaţa de impact este îngustă,
fragmentul va fi cu baza în partea opusă impactului.
În focarul de fractură, sub acţiunea directă a agentului
vulnerant sau a fragmentelor osoase se produc modificări tisulare
(rupturi de tegument, muşchi, vase şi nervi).
Pielea la nivelul focarului de fractură rămâne intactă în
fracturile închise sau poate fi străpunsă de fragmentele osoase.
Soluţii de continuitate la nivelul pielii pot rezulta şi mai târziu datorită
necrozei de compresie, realizată de un fragment osos.
De obicei, în primele 1-2 ore apare o echimoză la locul de
acţiune a agentului traumatic ce a produs fractura. Echimoza care
apare mai târziu (după 2-3 zile) este rezultatul difuzării sângelui din
hematomul format în focarul de fractură.
Periostul este de regulă rupt sau deslipit.
Muşchii pot fi rupţi prin străpungere, întindere violentă. În
compresii mari se produce necroza unor ţesuturi (muşchi, fascii,
nervi).
50
Evoluţia unei fracturi, fără complicaţii, se face în etape.

Hematomul format în focar se coagulează. Plasma se
rezoarbe şi rămâne o reţea de fibrină, proteine şi detritusuri celulare
pe care se grefează celule inflamatorii locale sau venite pe calea
sângelui. Concomitent proliferează din periost şi endost celule
osoase tinere. Acest stadiu durează 5-7 zile.
Pe reţeaua acestui cheag fibrino-proteic migrează celule
conjunctive, se formează fibre de colagen, transformându-se într-un
ţesut mezenchimatos – calusul moale – proces ce durează 11-16 zile.
Pe acest calus moale (fibros) din a 16-a zi încep să se depună
microcristale de săruri minerale (P tricalcic, carbonat de Ca)
formându-se calusul osos primitiv. Acesta se remaniază prin osteoliză
realizată de bogăţia de vase de neoformaţie care ajută concomitent la
formarea traveelor osoase. Orientarea şi aşezarea acestor travee
este dictată de forţele mecanice şi contracţiile musculare.
Consolidarea (sudarea) fragmentelor osoase se face în 25-30 zile.
Consolidarea este dictată de felul fracturii (simplă, cominutivă, etc.),
de dispoziţia fragmentelor osoase, de dimensiunile osului, vârsta şi
starea de sănătate a aorganismului. Consolidarea unei fracturi nu
este echivalentă cu vindecarea (la perioada de imobilizare se adaugă
refacerea ţesuturilor morfologic şi funcţional prin fizioterapie).
Uneori fracturile se pot complica prin:
- hemartroză
- artrită traumatică
- calus vicios
- osteoporoză altergică
- pseudoartroză, osteomielite
- trombolebite
- embolie grasă.
4.13 Rupturile şi strivirile de organe. Sunt efectele

traumatismelor grave prin căderi, explozii, numite de unii contuzii de
gr. III şi IV.
Ruptura unică de organ apare când forţa mecanică s-a
exercitat direct asupra organului omenesc.
Rupturile multiple apar în acţiunile complexe din precipitare,
comprimări, căderi de obiecte grele asupra corpului.
Organele cavitare plesnesc în stare de plenitudine (cu lichide
sau gaze) sau dacă acţiunea agentului traumatic depăşeşte
rezistenţa pereţilor organului.
51
Stomacul se rupe mai ales de-a lungul curburilor sau în

regiunea fundică prin lipsă de sprijin.
Organele parenchimatoase se rup prin comprimare, lovire,
cădere mai ales dacă sunt hipertrofiate. Comprimarea abdomenului
cu genunchii poate produce rupturi hematice sau splenice.
Rupturile se pot produce direct prin acţiunea locală a agentului
traumatic; sau indirect în căderile de la înălţime.
Strivirea reprezintă distrugerea parţială sau totală a integrităţii
organului sau a unui segment corporal până la dezintegrare
structurală. Pielea rezistă bine la strivire. Strivirile forte pot produce
amputări izolate ale unor părţi de corp.
52
5. MECANISME DE PRODUCERE A LEZIUNILOR TRAUMATICE ÎN

ACCIDENTELE DE TRAFIC RUTIER
A ccidentele de trafic ocupă al 3-lea loc în rândul cauzelor de

mortalitate generală după afecţiunile cardio-vasculare şi boala
canceroasă.
Factorii implicaţi în producerea accidentelor de trafic rutier
sunt: omul, vehicolul şi drumul.
Peste 50% din accidente sunt datorate conducătorilor auto şi numai
35% pietonilor.
Leziunile sunt diferenţiate în funcţie de calitatea de pieton sau
ocupant al autovehicolului.
Ocupanţii după locul ocupat în spaţiul din autovehicul sunt:
conducător auto, pasager dreapta, ocupanţi spate.
Juridic, accidentul de circulaţie este calificat cel mai frecvent ca
vătămare corporală din culpă (art. 184 c.p.) sau omor din culpă (art.
178 c.p.).
5.1 Obiectivele expertizei:

Se referă la examinarea clinică a victimei şi a conducătorului
auto. Examenul medico-legal al conducatorului auto va trebui să
stabilească starea de intoxicaţie alcoolică, eventuale contraindicaţii
medicale de a conduce autovehicule, fiind inapt din punct de vedere
medical.
Prin examene de laborator se examinează urmele biologice
constatate fie la faţa locului (pete de sânge, fire de păr) fie pe
caroserie.
La conducătorii auto, starea de oboseală, somnolenţa,
administrarea de medicamente (tranchilizante sau alte medicamente
cu acţiune secundară pe SNC) constituie alături de ingestia de alcool
alţi factori de risc în producerea accidentului.
Legislaţia noastră are un caracter preventiv. Sunt sancţionaţi
contravenţional cei care au o concentraţie de până la 1 g%. La o
concentraţie mai mare de 1 g% sancţiunea este penală.
Pentru a corobora aspectele lezionale cu mecanismele de
producere a leziunilor este necesară cunoaşterea tipului de vehicul,
respectiv: vehicul cu roţi de cauciuc (autovehicul), cu roţi metalice
(tren, tramvai, metrou), fără motor (biciclete, căruţe).
53
5.2 Aspecte lezionale la ocupanţii autovehicolului

Într-un impact al autovehicolului cu un obstacol energia
descărcată este direct proporţională cu masa şi viteza acestuia. La o
viteză de 40 km/oră forţa de izbire devine de trei ori mai mare decât
greutatea corpului, iar la o viteză de 70 km/oră forţa de deceleraţie
este echivalentă cu o cădere de la aproximativ 20 m înălţime.
Ocupanţii unui autovehicul în momentul impactului suportă
acţiunea mai multor forţe de coliziune: prima a autovehiculului cu
obstacolul, a doua izbirea de interiorul autovehicolului şi a treia
izbirea organelor de pereţii cavităţilor în care sunt conţinute.
În aceste condiţii greutatea dinamică a organelor creşte de
câteva ori, ducând la strivirea unora în cavităţile lor fără a suferi un
impact cu interiorul autovehiculului. Ex. : strivirea măduvei spinării în
canalul medular prin mecanismul de lovire de bici în hiperflexii ale
coloanei cervicale urmate de hiperextensii bruşte sau apariţia
hematoamelor subdurale prin vibrarea creierului în interiorul cavităţii
osoase ce duce la ruperea vaselor cortico-meningee, precum şi alte
rupturi viscerale în special abdominale.
Rezultă că autovehiculul prin energia declanşată în momentul
impactului produce leziuni grave mai ales asupra organelor situate pe
axul longitudinal al corpului, aşa numitele zone negre ce fac ca o
leziune aparent minoră a capului, coloanei vertebrale sau organelor
abdominale, să ducă la deces, pe când striviri importante ale
membrelor să ducă la supravieţuiriea traumatizatului.
De asemenea coliziuni la viteze de 20-30 km ori pot produce
leziuni mortale în special prin TCC, pe când răsturnarea
autovehiculului produce leziuni minore, superficiale.
În general, în momentul impactului se consideră că ocupanţii
autovehiculului sunt expuşi la o multitudine de forţe de unde rezultă
leziuni multiple, nesistematizate, practic sunt politraumatizaţi.
Totuşi, s-a observat că în funcţie de locul din autovehicul se
pot întâlni cu precădere anumite tipuri de leziuni.
Conducătorul auto suferă frecvent traumatism cranio-cerebral
prin lovirea de bord sau de parbriz. Mai caracteristice sunt leziunile
rezultate din impact cu volanul, “sindromul volanului”, localizate la
nivelul toracelui şi anume, leziuni ale cordului şi aortei prin
comprimarea între volan şi coloana vertebrală, precum şi rupturi
pulmonare, fracturi costale şi ale sternului.
Prin impactul membrelor inferioare cu bordul apar fracturi de
gleznă, rotulă, de femur sau bazin (col femural, cavitatea cotiloidă).
54
Tipurile mai noi de autovehicule sunt utilate cu perne amortizante la

bord pentru a reduce forţa impactului şi respectiv apariţia leziunilor
grave..
Ocupantul din dreapta. În impact frontal datorită proiectării prin
inerţie, în prima etapă intervin membrele superioare, încearcând să
atenueze forţa de izbire. În a doua etapă se deplasează trunchiul
lovindu-se de părţile proeminente din autovehicol: bord, oglindă, stâlp
anterior de susţinere, acoperiş, parbriz. Faza următoare, dacă
spătarul scaunului nu se deplasează înainte, poate recădea pe spate,
moment în care se produc fracturi de coloană vertebro-cervicală cu
deces rapid.
Prin proiectarea în interiorul autovehiculului ocupantul suferă
adesea un traumatism cranio-cerebral în urma izbirii de stâlpul din
dreapta. Poate fi ejectat prin parbriz sau lovirea capului de bord. Ca o
leziune foarte gravă s-a observat secţionarea vaselor gâtului prin
cioburi de parbriz. Este considerat locul cel mai expus şi cu
producerea de leziuni foarte grave.
Ambii ocupanţi din faţă, în impactul din spate al autovehiculului
prezintă leziuni grave la nivelul coloanei cervicale prin hiperflexie şi
hiperextensie, cu afectare importantă şi a laringelui, traheei şi
bronhiilor. Leziuni importante apar şi la nivelul organelor abdominale,
prin lovire directă sau indirect prin proiectare pe pereţii cavităţii.
Pasagerii (ocupanţii) din spate
Pot fi proiectaţi înainte brusc spre spătarul scaunului din faţă,
spătarul amortizează o bună parte a şocului ceea ce duce la leziuni
mai puţin grave ca: entorse, elongaţii musculo-ligamentare, fracturi
ale membrelor inferioare
Traumatisme maxilo-faciale apar doar în impacte puternice
laterale prin lovire de stâlpii laterali ai autovehiculului.
Centura de siguranţă protejează ocupantul de izbirea în
interiorul vehicolului; este eficace la viteze de 70-80 km/oră.
Pietonii prezintă leziuni realizate prin 3 mecanisme:
- simple
- asociate
- complexe – cele mai frecvente.
5.3 Mecanisme simple de producere a leziunilor

Căderea din poziţie staţionară, din mers (autopropulsie), din
fugă.
55
Căderea ca mecanism izolat se caracterizează prin localizarea

leziunilor pe o singură parte a corpului, pe părţi proeminente şi pe o
suprafaţă mai mare. Leziunile sunt de gravitate mică: excoriaţii,
echimoze, hematoame, rar luxaţii, fracturi.
Este posibil în cădere să nu apară urmele impactului dacă
victima are haine groase sau se sperie şi alunecă.
Proiectarea – realizează leziuni pe o singură parte, dar de
gravitate mai mare. Se întâlnesc traumatisme cranio-faciale, toracice,
ale membrelor inferioare, abdominale.
Lovirea – produce leziuni de mică intensitate, frecvent este
urmată de cădere.
Localizarea zonei de lovire este în funcţie de tipul de
autovehicul. Partea de caroserie care loveşte, bara de autoturism
atinge gambele, genunchii. Aceeaşi bară de camion afectează
coapsele, bazinul.
Călcarea
Ca mecanism simplu apare numai în condiţiile în care victima
este culcată pe carosabil (suicid, ebrietate). Se produc leziuni grave:
fracturi cominutive, rupturi de organe, craniul explodează.
Autovehicolele prin călcare lasă urmele desenului anvelopelor pe
haine sau tegumente care fiind elastice îşi păstrează integritatea. În
călcare leziunile cele mai grave apar în zona unde roata urcă pe corp.
In cazul vehiculelor cu roţi metalice se produc secţionări sau
amputări de segmente.
Comprimarea
Se realizează prin prinderea victimei între două planuri dure:
doua autovehicule, sau un autovehicul şi un obstacol (zid, copac,
parapet, pod etc.).
În comprimare este caracteristica prezenţa leziunilor bipolare
(pe două planuri opuse); fracturi multiple, mai mult coastele, pe 2 linii
bilateral; fracturi de bazin: bilateral, simetric, cu disjuncţia articulaţiei
sacro-iliace şi a celei pubiene – bazinul se desface ca o carte.
Târârea
Produce leziuni caracteristice; placarde excoriate, localizate
pe: părţi proeminente, frecvent pe o singură parte a corpului. Direcţia
de denudare este inversă celei de târâre. Târârea cu viteză mare
produce leziuni cu caracter de arsură, rezultate din frecarea pielii pe
caldarâm. Se mai pot produce scalpări şi fractură craniană prin
frecare (radere).
56
Când autovehicolul loveşte frontal un adult, va produce o

leziune primară de impact cu bara din faţă sau cu farul la nivelul
membrelor inferioare, după care datorită lovirii sub centrul de greutate
a corpului, va imprima o basculare pe capotă sau parbriz cu
producerea unor leziuni secundare mai ales TCC., urmate în timpul
trei de proiectarea pe caldarâm cu producerea de leziuni terţiare.
Lovirea laterală a unui adult produce mai frecvent o proiectare fără
basculare. Lovirea unui copil, prin faptul că impactul are loc deasupra
centrului de greutate, va fi proiectat fără basculare pe vehicul cu
apariţia unor leziuni de lovire şi proiectare.
Cercetarea urmelor de rănire ca şi a urmelor biologice de pe
autovehicul permit identificarea autovehicolului implicat. Uneori după
distanţa de proiectare se poate aprecia viteza autovehiculului.
Exemplu: la o viteză de 70 km/oră un pieton poate fi proiectat
la o distanţă de până la 10 m de locul impactului.
În unele expertize medico-legale se solicită stabilirea persoanei
care a condus autovehicolul. Acest obiectiv se stabileşte prin
cercetarea leziunilor constatate la accidentaţi sau la cadavru.
5.4 Leziuni produse de alte tipuri de vehicole

Trenul produce leziuni în catastrofe, în caz de cădere
accidentală din tren, surprinderi accidentale, sinucidere, disimulare de
crimă.
Căderea din tren – fracturi multiple, apoi rostogolire pe
terasament. Leziunile în general sunt foarte grave, cu fragmentări
corporale şi dispersarea fragmentelor pe distanţe de sute de metri.
Leziunile au dispoziţie multipolară, caracterul vital al plăgilor, la
nivelul amputaţiei, poate fi minim sau absent. Datorită compresiei
revărsatul sanguin apare la distanţă.
În sinucideri caracteristic este aşezarea gătului, trunchiului pe
şină, când cel puţin 2 vertebre au fracturi cominutive; leziunile părţilor
moi au lăţime asemănătoare cu lăţimea roţilor.
Tractoarele produc mai frecvent leziuni prin călcare şi
comprimare, când acestea se răstoarnă.
Accidentele de avion produc catastrofe în special prin greşeli
de pilotaj (75%) şi mai rar prin boli grave ale pilotului (ulcer perforat,
ruptură de anevrism, colică renală etc.). Accidentele se produc la
decolare prin explozii şi incendii sau la aterizare prin evaluare
incorectă a distanţelor la viteze mari sau prin tulburări de acomodare
a ochiului pilotului. Obişnuit cu infinitul poate izbi nava de stânci.
57
Accidentele se produc şi în atmosferă prin spargerea

parbrizului în impact cu vulturii cu aripi foarte mari ce se reped la
fuselajul strălucitor sau răpiri de avioane ce impun manevre bruşte
sau coliziuni de avioane, incendii, jivraj (depunere de gheaţă).
Alte Împrejurări de producere a traumatismelor mecanice

5.5. Căderea şi precipitarea (căderea de la înălţime). Ambele
sunt consecinţa pierderii echilibrului.
Căderea – o parte a organismului se izbeşte cu violenţă de
planul de susţinere.
Precipitarea – corpul uman trece de pe un plan pe altul situat
mai jos sub acţiunea gravitaţiei (căderea de la înălţime).
Gravitatea leziunilor depinde de viteaza de cădere care este
dependentă de:
- înălţimea de la care cade corpul omenesc
- greutatea corporală
- suprafaţa pe care cade (pământ, apă, zăpadă, asfalt)
- regiunea lezată – indiferent de înălţime (ex. TCC şi
traumatismul vertebro-medular sunt foarte grave).
Pierderea echilibrului poate avea:
- cauze interne ce modifică menţinerea reflexă a posturii:
boli neurologice, sincopă, epilepsie, ebrietate
- cauze externe – umiditatea solului, obscuritatea, diferite
obstacole, propulsie.
Căderea apare din poziţie staţionară sau în mers (leziuni mai
importante).
Caracteristicile leziunilor prin cădere - situate pe părţi
proeminente ale capului – frunte, nas, pomeţi, bărbie, bose, occipital
sau palme, coate, genunchi. Tipurile de leziuni întâlnite sunt
echimoze, placarde excoriate, hematoame, plăgi contuze, fracturi.
Leziunile produse prin cădere sunt situate pe o singură parte a
organismului (unipolare). Excepţie, în stările de ebrietate cu căderi
repetate.
Precipitarea – este un mijloc frecvent de sinucidere, după
intoxicaţii şi spânzurare. Accidental se întâlneşte în accidente de
muncă.
În precipitare leziunile au gravitate mai mare. Se produc prin
mai multe mecanisme:
- mecanism direct primar – leziunile apar în regiunea care a
luat prima contact cu planul dur
58
- mecanism direct secundar – leziuni apărute prin izbirea

ulterioară a corpului de plan dur (după primul contact)
- mecanism direct mediat – caracteristic căderilor în picioare,
pe genunchi sau ischioane (forţa se transmite prin
intermediul coloanei vertebrale)
- mecanism indirect – produce leziuni la distanţă de locul de
impact.
Pe lângă aceste mecanisme, corpul în cădere liberă se poate
lovi de diferite obstacole (balcoane, stâlpi, pomi).
Există o mare diversitate de leziuni ce interesează craniul,
coloana vertebrală, organele toracice şi abdominale sau membrele.
Sunt dispuse pe mai multe părţi ale corpului în planuri diferite (leziuni
multipolare). Leziunile sunt foarte grave – cel mai frecvent mortale.
Trebuie reţinut faptul că în faţa unui deces prin precipitare este
importantă cercetarea caracterului vital al leziunilor pentru
excluderea disimulătii unei crime.
5.6. Leziuni produse prin mijloace proprii omului de

apărare-atac
Uneori rezultă leziuni foarte grave, chiar mortale. Gravitatea
leziunii depinde de: regiunea lezată; forţa de lovire sau comprimare
Cu mâinile omul poate produce sugrumare (comprimarea
gătului) sau sufocare (astupă orificiile respiratorii).
Lovirea cu pumnii produce fracturi, în special faciale, rareori
craniene.
Lovirea cu capul produce importante leziuni faciale (fracturi
osoase, dentare, hematoame, plăgi plesnite).
Cu dinţii prin muşcare pot rezulta plăgi muşcate la nivelul feţei
(nas, ureche, buze, obraji) sau la nivelul gâtului (plăgi cu lipsă de
substanţă).
Lovirea cu picioarele produce fracturi ale membrelor inferioare,
fracturi costale, rupturi de organe interne şi intestine, rupturi de vase
mari (aorta, mezenterica). Tot cu picioarele se poate produce
călcarea toraco-abdominală.
59
6. LEZIUNI TRAUMATICE PRIN AGENŢI FIZICI
D iferiţi agenţi fizici pot produce moartea unei persoane prin acţiune
generală sau locală. Agenţi fizici sunt: căldura, frigul, curentul
electric, presiunea atmosferică, radiaţiile ionizante.
6.1 Căldura poate produce leziuni locale – arsurile şi generale,

de supraîncălzire a corpului (hipertermia).
Arsurile pot fi rezultatul acţiunii diferitelor forme de căldură
(agenţi termici):
- lichide fierbinţi sau vapori supraîncălziţi
- flacără
- corpuri incandescente
- metale topite
- suprafeţe încinse sau prin curent electric – flama degajată
de arcul voltaic.
O altă categorie de arsuri sunt cele produse prin:
- substanţe chimice (acizi, baze)
- radiaţii ultraviolete, Rx, emanaţii radioactive.
Arsurile termice: sunt de obicei accidente şi se întâlnesc în:
- mediul industrial ca accidente de muncă
- mediul casnic – copii nesupravegheaţi, epileptici în criză
cad pe sursă de căldură, alcoolicii adorm cu ţigara aprinsă,
etc.
- localuri publice – magazine, teatre, circ, discoteci, când se
declanşează incendii.
Mai rar sinucideri (stropirea hainelor cu substanţe inflamabile şi
aprinderea lor sau crime. Se pot întâlni situaţii de disimulare a
omorului prin arderea cadavrului persoanei suprimată prin alte
mijloace.
Arsurile sunt de 4 grade:
- gradul I – eritemul cunoscut ca o roşeaţă a pielii însoţită de
edem şi durere. Dacă interesează 75% din suprafaţa
corporală pot fi mortale. Post mortem eritemul dispare,
poate persista numai în jurul focarelor însoţite de coagulare
intravasculară.
- gradul II – flictena – caracterizată prin prezenţa unor
vezicule ce conţin exudat sero-citrin bogat în leucocite,
fibrină. Vindecarea se produce fără cicatrice. Dacă
interesează 50% din suprafaţa corpului pot fi mortale. La
60
cadavru, prin spargerea veziculelor zona de flictenă se

pergamentează, devine roşie – gălbuie, bine
“vascularizată”. Flictena trebuie diferenţiată de veziculele
de putrefacţie care nu conţin substanţe proteice.
- gradul III – escara –reprezintă o necroză de coagulare alb-
cenuşie sau galben-brună interesând epidermul şi dermul.
Ca şi flictena se poate infecta foarte uşor. După eliminarea
escarelor rămân pierderi de substanţă ce se acoperă prin
cicatrizare; cicatricile sunt denivelate, radiare, retractile,
cheloide. La cadavru arsurile se pergamentează.
Microscopic în zona escarelor se observă vasodilataţii în
derm, microtromboze, alterări ale pereţilor vasculari,
necroza de coagulare a fibrelor de colagen, fibrele elastice
dispar. Când escara cuprinde 25% din suprafaţa corporală
poate deveni rapid mortală.
- gradul IV – carbonizarea – arsuri foarte profunde în care
zona arsă este neagră, uscată, cu fisuri, rupturi musculare
iar vasele şi nervii apar ca nişte punţi pe fundul plăgilor.
Prin carbonizare se realizează o scădere în greutate şi volum a
cadavrului, datorită deshidratării, ţesuturile sunt retractate imprimând
poziţia de “boxer” sau de “luptător”, în hiperflexie. Carbonizarea poate
duce la distrucţie totală cu deschiderea cavităţii craniene, dinţii şi
oasele având cea mai mare rezistenţă.
În incendii se va cerceta prezenţa funinginei în căile respiratorii
şi a CO în sânge pentru dovedirea caracterului vital al arsurilor.
Aprecierea în procente a suprafeţei de piele arsă:
- gât, zona genitală câte 1% =2%
- cap, membre superioare câte 9% =27%
- trunchi, faţă, spate, membre inferioare câte 18= 72%.
Cele mai periculoase zone pentru supravieţuirea imediată a
victimei sunt faţa, gâtul, organele genitale externe. Pot determina
decesul prin şoc algic (durere).
O serie de factori condiţionează instalarea şocului: suprafaţa
arsă să depăşească 10%, vârsta (copii şi bătrânii fac mai uşor starea
de şoc), diferite tare organice (hepatice, renale, tulburări endocrine).
Moartea se poate instala în faza de şoc dacă suprafaţa arsă
depăşeşte 50%.
În primele 3 zile pe prim plan stau fenomenele caracteristice
şocului algic (durere), sindromului toxic sau complicaţiilor metabolice
şi infecţioase precoce.
61
Decesul poate surveni prin şoc, complicaţii septice, insuficienţă

renalţ acută (daca arsurile depasesc 40-60%).
După dispariţia şocului în următoarele 2-3 săptămâni se
produce delimitarea zonei arse: cele superficiale se vindecă, cele
profunde evoluează cu necroză şi granulare.
În această etapă apar tromboflebite (după circa 5 zile),
accidente fibrinolitice (după 10 zile), IRA, septicemie, complicaţii
hepatice şi digestive.
Între 3 săptămâni şi 2 luni evoluţia se caracterizează prin
predominarea catabolismului în special proteic însoţit de scăderea în
greutate şi insuficienţă hepatică subclinică. Decompensările pot
surveni cu uşurinţă prin trombembolii, şoc hemoragic (hemoragia
digestivă superioară), fibrohialinoză, septicemii.
După 2 luni de evoluţie se instalează şocul cronic care este
mult redus prin terapie corectă şi precoce şi se caracterizează prin
plăgi atone, anemii, denutriţie, emaciere, bolnavul nu intră în
convalescenţă. Decesul survine prin stressuri minime sau infecţii.
Tulburările de metabolism şi permeabilitate capilară stau la
baza alterărilor din diferite organe.
Cel mai frecvent se observă microfocare hemoragice,
microtromboze, edem, ulceraţii pe mucoase (respiratorie şi digestive),
tubulonefroză, focare necrotice în ficat.
Probleme medico-legale ale morţii:
- arsurile sub formă de flictene trebuie diferenţiate de
degerături
- diagnostic pozitiv de arsură – caracterul vital al arsurilor –
se vor examina flictenele (conţinutul lor bogat în leucocite şi
fibrină), prezenţa funinginei în căile respiratorii, a CO în
sânge să depăşească 30-40%, prezenţa emboliilor în
pulmon rezultate din topirea grăsimilor hipodermice (se pot
găsi din primele ore ale arsurii).
Diagnostic cauzal:
- cauza arsurii – flacără – leziunile sunt pe părţile
descoperite, sunt murdare de funingine, părul ars
- lichide fierbinţi – dau numeroase flictene pe părţile
descoperite sunt leziuni de scurgere, descendente, lipsesc
funinginea şi modificările firelor de păr
- corpuri incandescente – grave, profunde, în plagă se
găsesc fragmente din metalul respectiv
62
- cercetarea leziunilor de violenţă în cazuri de disimulare a

cauzei morţii, la nivelul gâtului şi pe viscere dacă au fost
produse cu arme albe, arme de foc, substanţe toxice etc.
- identificarea cadavrelor arse – dificilă – se bazează pe
cercetarea danturii care rezistă bine la acţiunea termică
- diagnosticul cauzei de moarte – edem glotic, intoxicaţie cu
CO, dacă a supravieţuit în timp se stabileşte după leziunile
observate şi evoluţia clinică (FO).
Insolaţia
Este sindromul de încălzire a extremităţii cefalice în urma
expunerii îndelungate la soare (raze calorice şi U.V.).
Poate să apară în 2 condiţii:
- insolaţia propriu-zisă datorită razelor calorice sau artificiale
(cuptoare, materiale incandescente)
- insolaţia prin lumină indirectă, reflectată, în special ca
radiaţii U.V. din radiaţiile solare sau surse artificiale (sudori,
sticlari, cinematografie, T.V.). Uneori dau actinite grave la
cei sensibili ducând la moarte.
Semne: digestive, psihice.
Clinic sunt 3 forme:
- uşoară – manifestată prin cefalee, febră, ameţeli, anxietate,
vărsături, redoarea cefei, lipotimie – fenomene care dispar
prin scoaterea persoanei din mediu
- gravă – la simptomele de mai sus se adaugă contracţii
musculare, convulsii epileptiforme, mioză, delir, comă şi
arsuri gr.I-II. Deces prin colaps sau insuficienţă cardiacă
acută.
- Sincopa albă cu paloare bruscă, pierderea cunoştinţei,
dispnee şi moarte în câteva minute.
Morfologic – temperatura cadavrului scade încet, stază
generalizată, meningită hemoragică – considerată de unii autori
caracteristică, focare hemoragice în viscere.
Hipertermia este rezultatul expunerii întregului corp la
temperatură ridicată (şocul hipertermic). Această stare patologică
poate să apară ca accident de muncă (furnale, turnătorii), după
marşuri cu îmbrăcăminte fixă, maraton etc. Sindromul se
caracterizează prin creşterea temperaturii corpului şi absenţa
termolizei pentru ca temperatura corpului să rămână constantă. Ca
manifestări clinice cunoscute întâlnim
63
- sincopa calorică (pierderea stării de conştienţă uneori

însoţită de greţuri şi vărsături)
- crampa musculară calorită se caracterizează prin
contracturi tetaniforme
- şocul hipercaloric cu pierderi mari de lichid prin transpiraţie
urmate de intoxicaţie endogenă. Această formă de
manifestare poate să apară direct, de la început, fără să
treacă prin sincopă şi crampă. Decesul survine prin
tulburări de ritm cardiac şi respirator. Dacă temperatura
corpului depăşeşte 43-440C se produce paralizia centrilor
cardio-respiratori din bulb.
6.2 Frigul (hipotermia degeraturile)

Refrigeraţia (hipotermia) reprezintă totalitatea modificărilor
fiziopatologice şi morfopatologice apărute în urma expunerii la
temperaturi joase, care prin expunere prelungită duce la depăşirea
mecanismelor de termoreglare.
În marea majoritate a cazurilor este accidentală, omorul se
întâlneşte rar şi este posibil la persoane în stare de ebrietate
avansată, nou-născuţi, bătrâni, bolnavi. Sinuciderea este
excepţională şi poate fi întâlnită la bolnavi psihici. Hipotermia mai este
cunoscută ca metodă terapeutică.
Temperatura optimă la care se desfăşoară funcţiile şi
procesele metabolice este de 36-370C, scăderea cu 3-40 reduce la ½
viteza reacţiilor biochimice, scăderea cu 100 inhibă de 3-4 ori viteza
lor.
Temperatura centrală minimă compatibilă cu viaţa este
cuprinsă între 30-250, aceasta în raport direct cu particularităţile
individuale. Se descriu cazuri “imunizate”, obişnuite la frig.
Modificările induse de frig se desfăşoară în două etape:
I. Etapa reacţiilor de apărare
Organismul se opune pierderilor de căldură prin creşterea
termogenezei şi scăderea termolizei. Centrii termogenezei din
hipotalamusul posterior sunt informaţi pe cale sanguină şi nervoasă,
ce are ca efect scăderea termolizei, golirea rezervoarelor sanguine şi
stimularea hiperglicemiei.
Prin secreţiile glandelor endocrine vor creşte eliberarea
glicogenului din ficat şi reacţiile catabolice şi oxidative.
Sediile principale ale termogenezei se găsesc în ficat şi muşchi
(frisoane).
64
Reacţiile de apărare la frig pot fi scăzute la vârste extreme

(nou născuţi, bătrâni), taraţi (boli endocrine, cardio-vasculare, anemii,
denutriţii), alcoolici (reacţii de orientare întârziate, pierdere de
căldură).
II. Faza de hipotermie propriu-zisă apare când reacţiile de
apărare sunt depăşite, scad până la abolire reacţiile
metabolice, disocierea Hb O2 este mult încetinită, iar
frigul, acţionează ca un paralizant al vaselor de sânge.
Consecinţele acestor modificări sunt scăderea profundă
a activităţii S.N.C., scăderea ritmului cardiac şi
respirator, hipoxie miocardică, hipotensiune arterială cu
stagnarea sângelui în viscere şi colaps.
Moartea se realizează prin colaps şi fibrilaţie ventriculară
(hipoxie, acidoză).
Semnele clinice încep cu frison, dureri toracice, dureri
musculare în special la ceafă, polipnee, poliurie, tahicardie, reflexe vii,
hipotensiune arterială, temperatura corpului în limite normale;
- apoi hipotermie, rărirea pulsului, aritmie, hipotensiune
arterială cu colaps, scăderea reflexelor, somnolenţă de neînvins,
moarte.
Morfopatologic – tabloul este sărac.
Lividităţile cadaverice sunt roşii, acest fenomen însă nu indică
moartea prin frig ci doar expunerea cadavrului la temperatură scăzută
şi este consecinţa difuzării O2 prin piele şi a consumului redus al
acestuia antemortem.
Cadavrul are o duritate lemnoasă, diferenţierea de rigiditatea
cadaverică se face prin încercarea de a mobiliza pielea pe planurile
subiacente, pielea nu este mobilizabilă, face bloc cu musculatura.
Necropsia se va face după o dezgheţare lentă pentru a nu
grăbi alterările de autoliză.
La examenul intern se constată stază meningo-cerebrală,
uneori cu focare de hemoragie meningee, în spaţiul subarahnoidian şi
în ventriculii cerebrali, lichidul cefalorahidian este sporit cantitativ.
O modificare caracteristică se găseşte pe mucoasa gastrică şi
se traduce prin prezenţa unor pete mici de culoare cafenie-
negricioasă, petele Vâşnevschi găsibile în 85-90% din morţile prin
refrigerare.
Aceste pete se produc prin congestie, culoarea cafenie este
datorită clorheminei rezultată din acţiunea HCl asupra sângelui
65
extravazat pericapilar. Când moartea se produce foarte rapid, petele

Vâşnevschi lipsesc.
Diagnosticul medico-legal al morţii prin frig
Sunt necesare date exacte asupra împrejurărilor în care a
ajuns victima la locul unde a fost găsită:
- să se ţină seama de temperatura mediului, umiditate, vânt
care se sumează la efectele frigului
- să se cerceteze factorii care scad rezistenţa la frig
(îmbrăcăminte, stare de nutriţie, consum de alcool, boli
preexistente, vârsta)
- se cercetează degerăturile – indică acţiunea frigului în
viaţă.
La formularea diagnosticului se vor corobora rezultatele tuturor
investigaţiilor, excluzând orice altă cauză de moarte după o
examinare complexă macro/microscopica şi toxicologică.
Acţiunea locală a frigului
Se caracterizează prin prezenţa degerăturilor de diferite grade:
- gradul I se observă o paloare deosebită a pielii, urmată de
congestie pasivă ce dă culoarea cianotică însoţită de
durere şi lipsa sensibilităţii (paralizia fibrelor senzitive).
Fenomenele dispar dacă se înlătură acţiunea frigului,
vitalitatea ţesuturilor este nealterată.
- gradul II se manifestă prin roşeaţă, edem şi flictene.
Conţinutul flictenelor este sanguinolent.
- gradul III şi IV – necroză uscată a ţesuturilor însoţită de
leziuni de endarterită, ulceraţii atone, gangrenă.
Degerăturile sunt prezente mai ales la nivelul pavilionului
urechilor, nasului, pomeţilor, extremităţilor.
6.3 Curentul electric (electrocuţia, trasnetul)

Electrocutarea reprezintă totalitatea modificărilor locale şi
generale care apar prin traversarea corpului sau a unei părţi din el de
către curentul electric.
Majoritatea electrocutărilor sunt accidentale şi apar prin
nerespectarea normelor de protecţie, greşeli în folosirea aparaturii,
defecţiuni tehnice etc.
Electrocutarea se poate realiza prin:
- contact direct unipolar – se atinge cu o parte a corpului un
conductor electric iar cu altă parte pământul prin care se
scurge curentul
66
- contact direct bipolar – se ating concomitent două contacte

cu sursa de curent, curentul electric străbate corpul prin
cele două contacte şi închide circuitul (ex. mână-mână,
mână-picior)
- arc voltaic – corpul omenesc se găseşte în imediata
apropiere (fără contact direct) a unui conductor de înaltă
tensiune (între 1.000-400.000 V) distanţa minimă mergând
de la 0,7 m – 3,7 m.
Curentul electric produce asupra organismului efecte multiple:
-calorice (termice):
-biochimice
-mecanice cu leziuni locale la locul de contact şi efecte
generale.
În apariţia electrocutării un rol important au
-proprietăţile (caracteristicile) curentului electric, rezistenta
idividului precum si conditiile (imprejurarile) de producere a
electrocutarii.
Curentul electric poate fi: alternativ şi continuu.
Majoritatea curenţilor folosiţi în industrie şi mediu casnic sunt
alternativi, curentul continuu se foloseşte la alimentarea tramvaielor,
troleibuzelor şi curenţii de baterie.
Curentul alternativ este mult mai periculos, astfel un curent
continuu de 70-80 V şi 40 mA este suportat de om pe când la un
curent alternativ de 40 V şi 12 mA riscă un şoc mortal.
Curentul electric de înaltă frecvenţă este folosit în scop
terapeutic (diatermie, electrocoagulare).
Cel de frecvenţă joasă este mai periculos (ex. sub 7.000
perioade/sec.).
Dintre caracteristicile curentului electric se remarcă: tensiunea,
intensitatea, frecvenţa, durata de acţiune.
Tensiunea se exprimă în volţi şi reprezintă diferenţa de
potenţial dintre 2 conductori electrici.
Pot fi curenţi de joasă tensiune – sub 500 V folosiţi la aparatura
casnică, în laboratoare, iluminat:
- curenţii de tensiune mijlocie – 500-5.000 V folosiţi pentru
utilaje speciale din industrie
- curenţi de înaltă şi foarte înaltă tensiune – -> 5000 V se
întâlnesc în reţelele pentru transportul curentului electric.
67
Pentru organismul uman sunt periculoşi curenţii de joasă

tensiune (60 V pentru curent continuu şi 30 V pentru curenţi
alternativi).
Odată cu creşterea tensiunii curentului electric se intensifică şi
acţiunea mecanică şi termică a curentului (omul poate fi aruncat sau
carbonizat).
Intensitatea – reprezintă cantitatea de energie electrică ce
trece într-o unitate de timp prin secţiunea conductorului şi se exprimă
în A.
Curenţii foarte mici nu se percep (până la 1 mA)
- între 1 mA – 10 mA dau furnicături şi chiar durere. La
curenţi de peste 10 mA pericolul pentru viaţă creşte din
cauza contracturii musculare care nu permite înlăturarea
sursei.
- La curenţi de 15-25 mA se produce tetanizarea muşchilor
respiratori şi creşte TA, între 25 mA - 80mA în 3” apare
fibrilaţia ventriculară iar între 5-8 A stop cardiac. Se spune
că “intensitatea omoară şi tensiunea arde”.
Durata de acţiune a curentului electric are rol hotărâtor
influenţând rezistenţa organismului.
Curentul electric se răspândeşte în organism sub formă de
evantai pe calea vaselor sanguine. Traiectele care interesează
plămânii, cordul şi creierul sunt extrem de periculoase.
Oasele, pielea uscată, unghiile, părul au rezistenţă mare şi
conductibilitate scăzută. Muşchii, viscerele, sângele – rezistenţă mică
şi conductibilitate mai mare.
Se pare că la rezistenţa generală a organismului se adaugă şi
rezistenţa creată de contracurenţii de polarizare care iau naştere în
momentul şi pe tot timpul contactului cu sursa de curent. Tot în
rezistenţa organismului mai are importanţă fenomenul Joule – constă
în transformarea unei cantitati din energia electrică în căldură,
datorită rezistenţei opuse de conductor. Căldura dezvoltată este
egală cu produsul între rezistenţa conductorului şi pătratul intensităţii
curentului (Q=R I2). Acest fenomen explică varietatea tabloului clinic
şi morfopatologic.
Clinic în formele uşoare se produc stări de excitaţie nervoasă
cu agitaţie, delir, incoerenţă verbală sau stări de depresiune cu
obnubilare, paralizii de nervi periferici, hemoragii subcutanate şi
viscerale. În formele grave se produce paralizia respiraţiei cu tetania
muşchilor respiratori realizând o asfixie.
68
În raport de tensiunea şi intensitatea curentului tulburările se

agravează, apar convulsii, fibrilaţie ventriculară, inhibiţie nervoasă cu
oprirea respiraţiei şi a cordului.
Curenţii de înaltă frecvenţă produc în general moartea prin
asfixie, pe când cei de frecvenţă medie, obişnuită, prin fibrilaţie
ventriculară.
Mecanismul de producere al morţii nu este unic şi este diferit la
curenţii slabi, mijlocii şi puternici.
Curenţii slabi produc moartea mai ales prin asfixie (datorită
tetanizării muschilor respiratori) şi mai rar prin fibrilaţie ventriculară.
Curenţii mijlocii acţionează atât prin paralizia centrilor nervoşi,
cât şi prin asfixie şi fibrilaţie ventriculară (deci pe SNC, pulmon, cord).
Curenţii puternici au acţiune paralizantă asupra SNC prin
tulburări biochimice, rar prin asfixie de tip central sau periferic.
Tulburări biochimice se realizează prin:
- perturbarea echilibrului hidroionic dintre celulă şi spaţiul
intercelular
- ruperea echilibrului fizico-chimic al structurii proteice
intracelulare
- inhibarea activităţii enzimatice ca urmare a perturbărilor
proteice.
Morfologic se întâlnesc următoarele modificări:
- arsurile electrice care se aseamănă mult cu arsurile produse
prin corpuri incandescente dar sunt pe suprafeţe mici. Datorită
procesului de coagulare al proteinelor arsurile sunt cu marginile mai
reliefate şi închise la culoare iar hemoragiile lipsesc. Carbonizarea se
prezintă sub formă de orificii crateriforme sau de canale înfundate.
Oasele se calcinează în focar sub formă de perle.
Marca electrică. Este considerată leziunea specifică din
electrocutare. Are formă rotundă sau ovalară, de culoare alb-cenuşie
sau cenuşie-gălbuie, consistenţă dură, marginile reliefate iar centrul
ombilicat. Dimensiuni: 8-10 mm.
Microscopic: tumefiere cu omogenizare a stratului epidermic, în
derm şi epiderm vacuole ce dau aspectul de “fagure de miere”.
Ţesutul conjunctiv omogenizat şi hialinizat. Celulele bazale ale
epidermului sunt alungite şi adunate în mănunchiuri (aspect de
palisadă). Tecile foliculilor piloşi ondulate, vasele cu manşoane
hemoragice sau hemoragii în perete, tromboze capilare.
Edemul electrogen apare la locul de acţiune al sursei de curent
sau la distanţă, se caracterizează printr-o duritate şi paloare a
69
tegumentelor rezultată din tulburări biochimice şi circulatorii ce

realizează o permeabilitate crescută vasculară.
Prin efectele mecanice, curentul electric produce rupturi de
organe sau musculare care nu se deosebesc de cele produse prin
corpuri contondente.
Metalizarea reprezintă impregnarea la locul de contact a unor
particule mici metalice provenite din conductori. La curentul alternativ
se poate întâlni şi la punctul de ieşire din corp al curentului. Pentru
conductorii de Cu are culoare brun-roşcată iar pentru cei de Fe –
negricioasă. Metalizarea poate fi însoţită şi de arsură.
Curentul electric atmosferic (trăsnetul) produce fulgeraţia. Este
o descărcare electrică între nori şi pământ sub formă de scânteie care
poate atinge câţiva km. Fenomenul luminos care însoţeşte
descărcarea electrică şi care se datoreşte proceselor de ionizare se
numeşte fulger, iar cel acustic tunet.
Trăsnetul poate atinge omul în aer liber sau chiar în spaţii
închise. Produce moarte rapidă prin inhibiţie centrală.
Morfologic se observă la punctul de intrare şi ieşire plăgi
profunde, penetrante şi arsuri ale hainelor, victima poate fi trântită la
pământ cu leziuni de cădere. Arsurile tegumentare sunt de toate
gradele. Caracteristice dar inconstante sunt cele cu aspect de “frunză
de ferigă” sau “ramură de brad” sau “pom răsturnat” care sunt
superficiale si apar ca nişte excoriaţii pergamentate.
Obiectele de metal ale victimei se topoesc, rigiditatea
cadaverică este precoce şi intensă.
70
6. TOXICOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
7.1 Generalitati
F actorii de violenţă la care este supus omul modern sunt din ce în

ce mai numeroşi. Odată cu înmulţirea acestor factori de
agresiune creşte şi preocuparea privind cunoaşterea şi combaterea
lor, a efectelor nedorite.
Datele statistice din ultimii ani arată că decesele prin intoxicaţii
sunt la concurenţă cu decesele prin accidente de circulaţie.
Între intoxicaţiile curente se numără intoxicaţiile alcoolice
(15%), consumul de droguri, dopajul la sportivi, intoxicaţiile cu
pesticide (40%), intoxicaţiile cu CO (20-25%), intoxicaţiile
medicamentoase (12%) barbiturice, benzodiazepine, derivaţi
fenotiazinici, aşa cum rezultă din cazuistica Institutului Medico-Legal.
Sinuciderea prin agenţi chimici este destul de frecventă.
Toxicomaniile sunt sinucideri lente fără intenţie, sau accidente
prin supradoză.
Numeroase intoxicaţii sunt accidentale (CO, pesticide, alcool)
şi extrem de rare otrăvirile criminale.
Agresiunea toxică o întâlnim la tot pasul, există “impregnări”
ale organismului uman cu medicamente, pesticide, detergenţi, noxe
profesionale care aparent nu influenţează starea de sănătate, dar pot
avea efecte tardive asupra reacţiei de răspuns a organismului la alte
tipuri de agresiuni.
Orice intoxicaţie este condiţionată, pe de o parte de
particularităţile structurale ale toxicului (acid cianhidric mai toxic decât
acidul acetic, de exemplu), de afinitatea lui pentru diferite ţesuturi şi
organe (barbituricele şi tranchilizantele au afinitate pentru creier,
alcoolul pentru ficat), de cantitatea de toxic pătrunsă în organism şi
concentraţia acestuia. Pe de altă parte, gravitatea intoxicaţiei depinde
de vârstă (copii, adulţi), greutatea corporală, calea de pătrundere
(respiratorie, digestivă, injectabilă), obişnuinţa sau rezistenţa la toxic
sau dimpotrivă hipersensibilitatea organismului faţă de substanţa
chimică.
71
Mecanismul de acţiune al toxicelor este în general enzimatic,

rezultând uneori din această combinare produşi mult mai toxici.
Substanţele toxice produc o serie de semne clinice care pot fi
grupate în sindroame ca: sindromul de encefalopatie toxică,
sindromul gastro-intestinal, sindromul hepatic, renal, cutanat, sanguin
etc.
Diagnosticul medico-legal de intoxicaţie este rezultatul
coroborării dintre datele de anchetă, examenul la faţa locului şi
rezultatele examenului necropsic. Certitudinea unei intoxicaţii se
obţine însă prin examen toxicologic, care evidenţiază substanţa şi
cantitatea existentă în organism.
Expertiza medico-legală va trebui să răspundă la o serie de
probleme:
- dacă în organism se află o substanţă toxică şi care anume;
- dacă toxicul explică simptomatologia, leziunile şi moartea;
- care a fost calea de pătrundere şi sub ce formă s-a
administrat toxicul,
- dacă natura toxicului poate furniza date asupra calificării
juridice a intoxicaţiei (sinucidere, accident sau omor).
Expertiza în intoxicaţii se bazează pe o serie de informaţii
culese în etape:
a.- La faţa locului (găsirea unor corpuri delicte ce prezintă urme
ale toxicului folosit, informaţii asupra simptomatologiei clinice a
intoxicatului, înscrisuri şi reţete. Se ştie că numeroase toxice nu
produc simptome caracteristice, sau provoacă simptome
asemănătoare unor stări patologice din diferitele afecţiuni organice.
Simptomatologia unei intoxicaţii poate fi acută, subacută sau
cronică. Expertiza se efectuează de obicei în cele acute. În unele
morţi subite se suspectează o intoxicaţie datorită rapidităţii de
instalare, astfel moartea devine suspectă. Pledează totuşi pentru o
intoxicaţie dacă aceleaşi simptome apar la mai multe persoane.
b.- În expertiză, de mare importanţă este examenul necropsic
morfopatologic, care relevă leziunile locale specifice unor toxici,
descrie organoleptic conţinutul gastric şi modificările nespecifice –
existente în multe intoxicaţii.
c. -Dar cel mai important examen rămâne examenul toxicologic
care pune în evidenţă cantitativ şi calitativ toxicul care a produs
intoxicaţia.
Toxicul va fi cercetat în sânge, conţinut gastric sau intestinal,
organe sau pe diferite corpuri delicte.
72
7.2. Intoxicaţia cu CO (monoxidul de carbon)

Este o intoxicaţie accidentală, uneori poate fi o intoxicaţie
profesională. CO se formează prin arderea incompletă a
combustibililor. Se întâlneşte în industrie (furnale, cuptoare, motoare
cu explozie) în gospodării (sobe cu tiraj defectuos, folosirea lămpilor
cu petrol), în garaje închise când motorul funcţionează, în mine (gazul
grizu=CO) sau industrie. La marii fumători concentraţia de
carboxihemoglobină (COHb) poate ajunge până la 7-8%.
CO este un gaz mai uşor ca aerul, incolor, inodor şi inspid. Are
mare afinitate pentru hemoglobină (Hb), dând un compus stabil numit
carboxiHb. Afinitatea pentru Hb este de 210 ori mai mare decât a O2
faţă de Hb. CarboxiHb este incapabilă să transporte O2 şi realizează o
anoxie de transport.
Relaţia dintre concentraţia CO în atmosferă, formarea COHb în
procente şi simptomatologia caracteristică fiecărei concentraţii.
CO în aer În sânge Simptomatologie

1/ 100.000 CO 1% COHb –
1/ 10.000 CO 10% COHb –
1/ 5.000 CO 15-20% COHb cefalee, congestie
1/ 2.000 CO 30-35% COHb oboseală, ameţeli, vărsături,
colaps, tulburări de vedere
1/ 1.000 CO 50-55% COHb inconştienţă, sincopă, moarte
lentă
1 / 300 CO 66% COHb comă, convulsii, deces în 5 min.
1/ 100 CO 80% COHb moarte rapidă
1/10 CO toată Hb se transformă în moarte fulgerătoare.
COHb
Toxicul pătrunde pe cale respiratorie, eliminarea se face tot pe

cale respiratorie într-un interval de 10-20 ore.
Administrarea de O2 accelerează eliminarea. Copii sunt mai
sensibili la toxic.
Intoxicaţia acută se manifestă clinic după aproximativ o oră de
stat în atmosferă cu 1/1000 CO, prin apariţia cefaleei, ameţelilor,
vărsăturilor şi în special a unei slăbiciuni a membrelor inferioare, ceea
ce împiedică deplasarea şi deci posibilitatea de a părăsi locul.
Progresiv apar tulburări auditive şi vizuale, confuzie, somnolenţă şi
comă cu dispariţia reflexelor. Prezenţa hipotermiei este un simptom
grav şi indică paralizia centrilor termoreglatori cu apariţia edemului
cerebral. Moartea survine după câteva ore de la instalarea comei rar
73
la 1-2 zile prin insuficienţă cardio-respiratorie. Pot să apară unele

complicaţii ca edemul pulmonar, bronhopneumonia. Există şi cazuri
de supravieţuire în caz de tratament adecvat, însă dacă inconştienţa
a durat mai mult rămân sechele ca amnezii, stări confuzionale, unele
tulburări psihice, polinevrite, uneori mici zone de ramolisment cerebral
în nucleii cenuşii, bazali.
Anatomo-patologic – lidividităţile cadaverice sunt carminate,
sângele şi organele de asemenea roşii aprinse datorită CoHb, stază
şi mici sufuziuni ale mucoase digestive, subpleural, în miocard şi
substanţa albă. Uneori pot apărea infarctizări pulmonare iar în
supravieţuiri de peste 2 zile zone de necroză în globus palidum.
Tratament – scoaterea din mediu, respiraţie artificială,
administrare de O2 sub presiune şi analeptice cardio-respiratorii.
7.3. Intoxicaţia cu acid cianhidric (HCN) şi derivaţii lui

HCN se utilizează mult în industria chimică şi farmaceutică
dând intoxicaţii accidentale. Produşii au acţiune rapidă şi sunt foarte
toxici. Predominau cu decenii in urma sinuciderile.
În al II-lea război mondial HCN si derivatii lui au fost folositi în
lagărele de exterminare.
Surse: deseuri industriale farmaceutice si chimice.
- produse farmaceutice (aqua laurocerasi), ateliere foto unde
rezultă fero şi fericianura K (reactivi)
- glucozizi cianogenetici din plante, sâmburi.
HCN este un lichid incolor, volatil cu miros de migdale amare,
este un acid slab. Pătrunde pe cale digestivă sau respiratorie. Este un
toxic celular, radicalul cian se fixează pe pigmenţii metalici ai unor
enzime oxidoreductoare, în special pe pigmentul heminic cu Fe
trivalent al citocromordozei pe care îl blochează. Ca atare O2 adus de
sânge nu va mai fi activat prin aportul de electroni (O2 atomic) şi nu se
va mai uni cu H+ pentru a forma apa. Deci O2 din sânge rămâne
neutilizat, astfel încât sângele venos conţine o cantitate mare de O2,
aspect caracteristic pentru acest tip de anoxie celulară. Anoxia duce
la excitarea centrului respirator, având ca efect dispneea, apoi apnee
şi colaps. Toxicitatea e mare în calea de pătrundere respiratorie. O
atmosferă cu 0,3 mg HCN/l aer determină moartea imediată. La
concentraţii de 0,03 mg/l nu se produce moartea pentru că
distrugerea şi eliminarea toxicului este rapidă prin pulmon sau
metabolizare.
74
D.M.L. (doza minimă letală) pe cale bucală este 0,05 g, iar

pentru cianurile alcaline 0,10-0,20 g sau 50-60 sâmburi de caise,
zarzare, etc.
Forma supraacută provoacă moartea în câteva zeci de
secunde sau câteva minute prin paralizie bulbară brutală.
Diagnosticul intoxicaţiei se stabileşte pe baza mirosului aerului
expirat şi culoarea roşie a pielii. La cadavru sint lividităţi cadaverice
sint roşii aprinse determinate de cantitatea mare de oxihemoglobină
în sânge, rigiditate cadaverică intensă + tablou asfixic.
Toxicologic se evidenţiază în sânge şi organe toxicul.
7.4 .Intoxicaţia cu alcool etilic

Se realizează în majoritatea cazurilor prin ingerarea de băuturi
alcoolice (pe cale digestivă), frecvent, în mod voluntar.
Conţinutul în alcool al diferitelor băuturi se exprimă în grade şi
este variabil: pentru bere între 30-80, vinuri între 120-150, băuturi
distilate 300-550.
Căi de pătrundere: calea respiratorie – foarte rară, se
realizează prin pătrunderea sub formă de vapori, este accidentală, în
distilării; calea digestivă – prin mucoasa bucală (în cantitate redusă),
gastrică (cea mai mare cantitate). Pe stomacul gol se absoarbe 90%
din cantitatea ingerată în cca. 1 h, stomac plin cu alimente – se
prelungeşte absorbţia, în funcţie de conţinutul în grăsimi.
Absorbţia este direct proporţională cu cantitatea şi concentraţia
băuturii Dupa absorbtie se face repartitia intesuturi.
Repartiţia în ţesuturi este direct proporţională cu conţinutul în
apă şi invers proporţională cu conţinutul în grăsimi. Metabolismul
alcoolului urmeaza o curba numita curba Widmark.
Curba alcoolemiei are 3 elemente:
- partea ascendentă – corespunde etapei de difuziune
(difuziunea mai mare decât oxidarea şi eliminarea) atinge
max. 1,5 %0;
- un platou – există un echilibru între difuziune şi oxidare,
eliminare, intervalul este mai lung sau mai scurt în funcţie
de cantitatea şi viteza de ingerare, se poate ajunge la
maximum de concentraţie care corespunde unei alcoolemii
de chiar 4%0;
- descendentă în care se face o eliminare constantă a
alcoolului din singe, alcoolemia scăzând cu 0,15 g/l
sânge/oră.
75
Alcoolul se elimină complet în aproximativ 24 ore de la

ingerare.
Se apreciază că o alcoolemie de 0,5 g%0 rezultă din consumul
a 100 ml băutură concentrată, 350 ml vin, 700 ml bere.
Alcooluria este cantitatea de alcool (etanol) din urină. Testarea
ei are valoare pentru diagnosticul retroactiv de intoxicaţie (alcoolul
rămâne în urină după ce a dispărut din sânge).
Ritmul de oxidare a etanolului (0,15 g%0/oră) intră în acţiune
după 2 ore de la începerea ingestiei şi calculul poate fi aplicat numai
pentru timpul de 7-8 ore, după acest interval se pare că intră în
funcţie o serie de particularităţi individuale care modifică ritmul de
eliminare de mai sus. Compararea alcoolemie/alcoolurie dă informaţii
asupra fazei de metabolizare sau eliminare.
Alcoolemia (gr. alcool/l sânge) este maximă în 30-120 minute
de la ingestie apoi scade conform ritmului de oxidare.
Legislaţia noastră consideră contravenţie o alcoolemie sub 1 g
%0 (amendă şi suspendarea permisului de conducere auto) si
infracţiune o alcoolemie mai mare de 1 g%0 (privare de libertate
indiferent dacă a comis accident sau nu sau amendă penală).
În raport cu gradul de alcoolemie, starea de intoxicaţie
alcoolică acută raportată la toleranţa individului realizează:
- între 1-2 g%0 – stare de ebrietate
- între 2-4 g%0 stare de beţie (faza medico-legală)
- între 4-8 g%0 stare comatoasă.
Cea mai mare cantitate a alcoolului se metabolizează (90-
95%) cu acel ritm constant, restul se elimină nemodificat.
Alcooldehidrogenaza (ADH) este enzima din celulele hepatice
care oxidează etanolul succesiv în aldehidă acetică, acid acetic, CO2
şi H2O.
Aldehida acetică este mai toxică decit alcoolul fiind,
responsabilă de simptomatologia intoxicaţiei acute.
Enzimele care metabolizează alcoolul, metabolizează şi
barbiturice, tranchilizante, anestezice, aşa se explică rezistenţa la
doze mari de tranchilizante (ca urmare a consumului cronic al acestor
enzime la alcoolici cronici). Acest fapt cere atenţie deosebită în
administrarea de anestezice şi tranchilizante la persoanele aflate în
comă etilică. În această stare de intoxicaţie enzimele oxidative
catabolizează alcoolul, expunând centrii nervoşi la acţiunea
deprimantă a drogurilor amintite.
76
Simptomatologie
În intoxicaţia acută tabloul clinic este dominat de inhibarea
sistemului nervos central (S.N.C.). Este greşit să considerăm că
alcoolul este un excitant cortical. Agitaţia psihomotorie rezultă prin
dezinhibarea centrilor subcorticali, ca urmare a inhibării cortexului..
Coma poate dura 10-12 ore. Moartea poate să rezulte prin
paralizia respiraţiei (afectarea reflexelor bulbare)
- aspirat gastric prin vomă
- frig (mai ales cardio-vascularii) sunt mai expuşi la asocierea
alcool-frig.
Copii intoxicaţi cu alcool decedează prin convulsii.
În alcoolemii reduse mecanismele tanatogeneratoare sunt:
- hiperlipemia etilică (macro sângele este noroios-vâscos)
- microembolii în circulaţia pulmonară
- hipoglicemie – comă hipoglicemică
- cardiomiopatie alcoolică care se manifestă clinic prin
episoade de dispnee de effort, dureri angioase şi modificări
EKG (alterarea undei T) ce apar imediat după consumul de
etanol la alcoolicii cronici.
Consumul zilnic de alcool determină dezintegrarea celulei
hepatice cu încărcare grasă consecutivă (ficat de gâscă), ficat
voluminos, galben lutos cu apariţia în timp a cirozei alcoolice.
Tratamentul în intoxicaţia acută se axează pe:
- susţinerea respiraţiei
- menţinerea la căldură
- administrare de glucoză şi vitamine din complexul B.
Beţia patologică este o formă aparte a etilismului şi se
caracterizează prin apariţia unei reacţii paradoxale la ingestia de
cantităţi mici de alcool.
Tabloul clinic este extrem de grav: domină halucinaţiile,
dezorientarea, tendinţa la acte agresive, somn profund, la trezire
amnezie completă asupra celor întâmplate. Acest tablou apare de
obicei la persoane cu TCC în antecedente sau afecţiuni neuropsihice
şi prin incapacitatea metabolizării etanolului care realizează o
sensibilitate particulară a organismului la alcool.
Această stare se verifică prin EEG la proba de alcool – ea
conferă iresponsabilitatea individului.
7.5 .Toxice de natură medicamentoasă (drogurile)
77
Drog (cuvânt de origine olandeză: droog) defineşte substanţa

folosită în terapie datorită unor proprietăţi curative dar ale căror efecte
de durată sunt nocive pentru organism. Noţiunea de drog face referire
nu la toate medicamentele ci numai la stupefiante şi psihotrope.
Potrivit definiţiei date de O.M.S., drogul este acea substanţă care,
odată absorbită, poate modifica una sau mai multe funcţii ale
organismului.
Din punct de vedere farmacologic, drogul este substanţa
folosită în medicină a cărei administrare abuzivă poate crea o
dependenţă fizică şi psihică sau tulburări grave mentale,
comportamentale şi de conştiinţă.
Potrivit documentelor internaţionale, prin droguri trebuie să
înţelegem o parte din stupefiante, supuse controlului internaţional.
După originea lor, drogurile se pot clasifica astfel:
- naturale – opium şi opiaceele – obţinute din latexul macului
opiaceu (Papaver Somniferum)
- canabis şi răşina lui – provin din planta
Canabis Sativa
- cocaina – din frunze de coca (Erythroxilum
Coca)
- alte plante cu proprietăţi halucinogene
- semisintetice – se obţin prin procedee chimice pornind de la
o substanţă naturală ce a fost extrasă dintr-o plantă:
heroina, L.S.D. (diamida acidului lisergic)
- sintetice – obţinute în totalitate prin sinteze chimice:
hidromorfona, metadona, amfetamina, extasy, solvenţii
volatili
- altele, obţinute în laboratoarele clandestine ale traficanţilor:
D.O.M., S.T.P., D.M.T. etc.
După efectul pe care îl produc se pot grupa în: psiholeptice,
psihoanaleptice, psihodisleptice.
În grupa psiholeptice sunt cuprinse:
- hipnotice (barbiturice şi nebarbiturice)
- tranchilizante şi sedative (benzodiazepine)
- neuroleptice (fenotiazine, reserpine)
- regulatoarele umorului (sarea de litiu).
În grupa psihoanaleptice: stimulatoare ale veghii (amfetamine),
antidepresoare şi alte stimulente.
În grupa psihodisleptice:
- halucinogene şi onirogene (LSD-25, canabis şi derivaţi)
78
- stupefiante (morfina, heroina, cocaina)

- alcoolul şi eterul.
În funcţie de modul de administrare, drogurile pot fi clasificate
în: injectabile, ingerabile, de prizare, masticare, fumare şi inhalare.
Intoxicaţia cu morfină (opiacee)

Morfina este un alcaloid extras din opium (opiu – suc din
Papaver somniferum album).
Intoxicaţia cu opiacee este mult răspândită într-o serie de ţări
(se cultivă în Afganistan, Iran, Pakistan, Liban, Tailanda, Columbia,
Guatemala, Mexic), având implicaţii sociale, economice şi individuale
(se ridică numeroase probleme legate de infracţiunile pe care le comit
cei aflaţi sub influenţa toxicului, cât şi pentru a le procura).
Există derivaţi semisintetici: hidromorfina; sintetici – peptina,
metadona,.
Căi de pătrundere:
- orală (rapidă)
- respiratorie prin fumarea ţigărilor cu opiacee
- injectabilă (rapidă).
Se distribuie în toate organele dar cu elecţie în ficat şi rinichi.
La copii ajunge o cantitate mai mare în S.N.C. datorită permeabilităţii
diferite a barierei meningo-cerebrale. Opiaceele injectate la mamă
trec după 3-5 minute prin bariera placentară şi realizează deprimarea
uneori gravă a centrilor respiratori ai fătului.
Mod de acţiune: morfina, prin creşterea dozei, este cel mai
eficient analgetic, combate durerea.
În intoxicaţiile cronice sunt tolerate doze de 20 -> 200 ori doza
terapeutică pe zi.
Simptomele încep prin agitaţie, euforie, aparentă stimulare a
funcţiei intelectuale după care urmează adinamie, greţuri, vărsături,
vertij, uscarea mucoasei bucale, senzaţie de căldură. În final se
instalează somnolenţa, mioza, stări onirice, somn profund cu abolirea
reflectivităţii. La trezire acuză cefalee, greţuri pe fondul unei depresii
psihice.
Cura de demorfinizare durează 6 luni (prin spitalizare). Se
suprimă morfina lent, treptat, este înlocuită cu un analog (metadona)
care şi aceasta se suprimă după 10 zile; poate rămâne un sindrom de
abstinenţă benign; creşterea în greutate este un semn de ameliorare.
79
Heroina se administra ilegal la sportivi înaintea competiţiilor

datorită stării de euforie pe care o induce.
Intoxicaţia cronică se întâlneşte mai ales la psihopaţi şi
inadaptabili şi apare după aproximativ 30 de administrări de doze
terapeutice.
Starea euforică care urmează autoadministrării, senzaţia de
vioiciune, stimularea ideaţiei şi percepţiei (dar cu executarea tot mai
dificilă a actelor voluntare), determină starea de nevoie – dependenţă.
În timp se instalează degradarea psihointelectuală şi fizică,
apar modificări de caracter, simţul autocritic şi moral scade
(prostituţie), apar uneori momente de creştere a agresivităţii.
Somatic – anorexie (lipsa poftei de mâncare); constipaţie
rebelă; prurit în special perinazal, mioză, erupţii cutanate, în final
caşexie.
Suprimarea bruscă a drogului duce la declanşarea sindromului
de abstinenţă (cu simptome inverse celui de intoxicaţie propriu-zisă),
caracterizat printr-un dezechilibru al mecanismelor homeostatice.
Criza începe prin – lăcrimare, strănut, căscat, transpiraţii,
anorexie, tremurături, midriază, febră, tahipnee, tahicardie, colici
abdominale, diaree, răcirea tegumentelor, deshidratare, acidoză,
uneori – dureri specifice în regiunea poplitee; - emisie de lichid
seminal – bărbaţi; - orgasm (femei); - colaps.
Cocaina – se extrage din frunzele de Erytroxylum Coca. În

terapie se foloseşte sub formă de clorhidrat de cocaină pentru
anestezie locală, în special în ORL.
În America de Sud frunzele de coca sunt masticate curent
pentru a reduce senzaţia de foame, de oboseală, de a da o bună
dispoziţie (toxicomanie colectivă).
Are acţiune toxică locală asupra mucoaselor – perforaţia
septului nazal. În timp, apar tulburări de comportament care pot
evolua ca o psihoză paranoidă.
Acţiunea toxică generală – acţiune de excitaţie – paralizie –
moarte prin paralizia centrului respirator şi aritmii cardiace.
Şocul cocainic se manifestă cu agitaţie, anxietate şi paloare,
dispnee, transpiraţii reci, comă. Halucinaţii erotice, vorbire greoaie,
dispnee, convulsii violente.
Toxicomania – apare datorită senzaţiei plăcute (euforie,
exaltarea inteligenţei) cu dispariţia oboselii, a stressului, urmează
80
deprimarea şi deci nevoia de a repeta doza. Nu există sindrom de

abstinenţă.
Canabis (marijuana) se obţine din cânepa indiană, plantă

valoroasă pentru fibra indispensabilă în industria textilă şi de accesorii
navale. Este cel mai răspândit drog, cu cei mai mulţi adepţi, datorită
preţului mic şi a răspândirii sale. Se fumează simplu sau ca tutun.
Produsul se obţine prin uscarea frunzelor, a florilor şi fructelor gigante
de cânepă.
Răşina de canabis se obţine din plantele femele de canabis
fecundate. Răşina este haşişul amintit în basmele celor “1001 de
nopţi”. Din răşină se obţin şi băuturi de cofetărie permise în unele ţări
din America de Sud.
Cercetările medicale au demonstrat că produsele de Canabis
au efecte negative asupra ADN, afectează diviziunea celulară, crează
perturbări la nivelul ovulelor şi spermatozoizilor. De asemenea, apar
alterări ale capacităţii psihice ale persoanei care abuzează de
Canabis: scad voinţa, puterea de concentrare, judecata, memoria,
individul devine apatic, abandonează preocupările cotidiene şi de
familie.
L.S.D. – 25 (dietilamida acidului lisergic)

Se extrage ca lichid incolor din ergotul de secară (ciupercă ce
parazitează secara). Ingestia lui provoacă tulburări auditive şi vizuale,
depersonalizare accentuată, halucinaţii dar şi o stimulare a
creativităţii intelectuale. Efectele negative ale L.S.D.-25 pot să apară
după săptămâni, luni sau chiar ani de zile de la data ultimului consum
(efect de ecou sau flash-back).
Intoxicaţia cu barbiturice
În funcţie de doză, efectele substanţei barbiturice pot fi:
- sedativ
- hipnotic (induc somnul datorită capacităţii de a deprima
SNC şi în primul rând scoarţa şi substanţa reticulară
ascendentă)
- narcotic (cele cu efecte de scurtă durată).
După durată barbituricele se clasifică în:
- barbiturice cu durată foarte scurtă – 30-60 min. folosite în
perioada de început a anesteziei generale (evipan,
tiopentan)
81
- barbiturice cu durată scurtă – 1-3 ore (ciclobarbital)

- barbiturice cu durată lungă – 3-5 ore (amital, veronal)
- barbiturice cu durată foarte lungă – 6-9 ore (fenobarbital).
Barbituricele cu durată scurtă, lungă şi foarte lungă sunt
folosite ca hipnotice şi anticonvulsivante de elecţie.
D.M.L. = 10-15 ori doza maximă terapeutică astfel pentru
ciclobarbital este de 1-1,5 g; fenobarbital 2 g; veronal (cel mai slab
toxic) = 8-10 g.
Cele mai frecvente intoxicaţii sunt în scop de sinucidere
(femei), accidente terapeutice (erori de prescripţie, supradozări sau
confuzii), omucideri – excepţionale.
1.- Calea de administrare
- digestivă (orală sau rectală în clisme)
- parenterală (injectabila: intramuscular, subcutanat sau
intravenos).
Ingestia concomitentă de băuturi alcoolice stimulează
absorbţia gastrointestinală a substanţelor barbiturice probabil prin
hiperemia indusă de etanol.
După absorbţie barbituricul este transportat prin sânge şi
distribuit în toate organele şi ţesuturile, concentraţia fiind condiţionată
de liposolubilitatea acesteia.
Metabolizarea are lor în ficat sub acţiunea enzimelor
nespecifice.
Rezultatul final este hipoxia centrală şi periferică şi rezoluţia
musculară cu efecte similare celor din şoc (tahicardie, hipotensiune,
scăderea presiunii venoase). Intoxicaţia acută se manifestă cu
scăderea tensiune arteriala, a temperaturii corporale, a ritmului
cardiac, somnolenţă, comă (foarte lungă).
Moartea se produce prin: inhibiţia respiraţiei şi a circulaţiei de
natură centrală sau în comă profundă când poate să apară aspirarea
conţinutului gastric, sau inflamaţii pulmonare, în special
bronhopneumonia.
Intoxicaţia cronică este o toxicomanie.
7. 6.- Intoxicaţia cu pesticide (pesta = nenorocire).

Din pesticide fac parte compuşi care după domeniul de
utilizare se numesc ierbicide, rodenticide, acaricide, insecticide sau
într-un cuvânt sunt denumite antidăunători ai plantelor.
Chimic sunt derivate mercuriale, clorurate, esteri fosforici,
derivaţi de dicumarină, alcaloizi (de tipul nicotinei şi stricninei).
82
Intoxicaţia cu compuşi organofosforici

În această grupă sunt încadraţi: parationul (dietil-nitrofenil-
tiosulfat), malationul, schradonul.
Parationul:
- lichid incolor
- în stare pură are miros de usturoi
- se foloseşte în soluţii de petrol 2%o, care-i conferă mirosul.
Intoxicaţia se întâlneşte mai frecvent ca:
- accidente: în industria de preparare, în agricultură la cei ce-
l manipulează, în mediu casnic (confuzii de soluţie, folosire
improprie - deparazitarea copiilor prin frecţii pe cap pentru
pediculoză), intoxicaţii în masă prin folosirea fructelor curind
dupa stropir nespalate.
- sinuciderile la fel de frecvente, omuciderile extrem de rare
datorită mirosului şi gustului.
Calea de pătrundere – respiratorie, digestivă, cutanată
(datorită liposolubilităţii), conjunctivala.
În organism este transportat sub formă legată de proteinele
plasmatice; ajuns în ficat se transformă în paraoxon care este
substanţa activă responsabilă de inactivarea colinesterazei (enzimă
respiratorie).
Paraoxonul - iniţial inactivează pseudocolinesteraza din
plasmă şi viscere, apoi colinesteraza adevărată din sistemul nervos,
muşchi striat, hematii.
Rezultatul este blocarea hidrolizei acetilcolinei, care
acumulându-se duce la simptomele muscarinice şi nicotinice
caracteristice intoxicaţiei.
Fenomenele toxice apar când enzima scade sub 30% şi
regresează lent cu cca. 1% pe zi – de aici pericolul intoxicaţiei după
expuneri repetate la cantităţi mici.
Toxicul oxidat ajunge la paranitrofenol, excretat prin urină
unde se identifică toxicologic.
D.M.L. – 0,20 – 0,50 g substanţă pură.
Ca simptomatologie se întâlnesc 3 sindroame – muscarinic,
nicotinic, de sistem nervos.
Sindromul muscarinic: mioză, hipersalivaţie, lăcrimare,
scăderea acuităţii vizuale, greţuri, vărsături, diaree, colici, transpiraţii,
hipersecreţie bronşică, edem pulmonar acut, hipotensiune arterială,
bradicardie, colaps.
83
Sindromul nicotinic: astenie, fasciculaţii musculare, convulsii

tonico-clonice, contracturi generalizate, urmate de paralizii.
Sindrom de SN: agitaţie, dizartrie, ameţeli, adinamie,
somnolenţă, comă.
Moartea survine în câteva minute prin insuficienţă cardio-
respiratorie, la care contribuie:
- inhibarea centrilor respiratori,
- bronhospasmul, edemul pulmonar acut,
- efectul toxic direct pe miocard.
Uneori după câteva zile de evoluţie bună, moartea poate
surveni brusc prin acţiunea paraoxonului care se eliberează din
stratul adipos subcutanat.
Tabloul morfopatologic constă în:
– leziunile nespecifice de tip anoxic,
– rigiditatea cadaverică precoce, intensă şi de durată,
– mioză (smn foartecaracteristic)
– conţinut gastric cu miros de petrol.
Examenuloxicologic: evidenţiază scăderea pseudo-
olinesterazei serice, prezenţa paranitro-fenolului în ficat şi urină.
Tratamentul impune întâi administrarea de atropină pentru
combaterea sindromului muscarinic, repetând doza (0,002 g i.v.) la 2-
3 minute până la instalarea midriazei.
84
8. AGENŢII TRAUMATICI BIOLOGICI
8.1 Leziuni produse de animale, insecte si ciuperci
M oartea prin agenţi biologici se produce ca urmare a acţiunii

nocive a unor animale, insecte, reptile, agenţi microbieni etc.
Dintre animale produc traumatisme mecanice prin muşcare
animale domestice (câini, pisici, porci, cai), a căror muşcătură în
general nu este mortală decât în cazul suprainfectării grave sau
transmiterii unor boli (turbarea), sau traumatisme produse de cal prin
călcare, lovire cu copitaşi de cornute prin înţepare, lovire. La
animalele sălbatice, amintim muşcătura de lup, mistreţ, urs, cvasi
caracteristică, (plăgi sfâşiate cu localizare mai ales la gât).
O altă categorie de vieţuitoare produce moartea prin veninuri.
Astfel, muşcăturile de viperă produc moartea rapidă prin sindrom de
incoagulabilitate acută, datorită unor substanţe toxice (hemolizine,
neurotoxine, histamine). Caracteristică pentru muşcătura de viperă
este existenţa a două înţepături localizate la circa 7 mm una de alta,
pe fond tumefiat şi edematos. În alte ţări există şerpi veninoşi, cum ar
fi cobra.
Unele insecte, scorpionul înţeapă cu coada, inoculează veninul
care are aceleaşi efecte neuro şi hematotoxice. Păianjenul “văduva
neagră” a cărui muşcătură este de asemenea foarte toxică.
Accidentele pot apare şi prin înţepături de albine sau viespi. Sunt
persoane care reacţionează brusc prin intoleranţă chiar la un număr
mic de înţepături. Veninul acestor insecte conţine de asemenea
toxine hemolitice, histamine, neurotoxine şi nefrotoxine care pot
produce moartea prin şoc anafilactic şi incoagulabilitate acută, într-un
interval de timp foarte scurt. Cu cât muşcătura este mai aproape de
extremitatea cefalică, cu atât efectele sunt mai grave. În cazul
înţepăturilor în gură sau faringe, se poate produce rapid un edem
glotic cu exitus prin asfixie.
O a patra categorie de leziuni sunt toxiinfecţiile alimentare ce
survin mai frecvent prin salmonele şi bacili botulinici. În categoria
85
germenilor bacterieni amintim şi moartea ce apare prin infecţii în

laboratoare cu orice germene în culturi pure.
Tot despre traumă biologică se poate vorbi şi în cadrul
deceselor ce survin ca urmare a transfuziilor cu sânge heterolog.
O ultimă categorie din rândul agenţilor biologici este intoxicaţia
cu ciuperci. Dintre numeroasele specii de ciuperci care după ingestie
pot determina intoxicaţii, cele mai importante sunt amanitele şi
helvella. Intoxicaţiile sunt aproape exclusiv accidentale prin confuzia
cu ciupercile comestibile. Uscarea nu înlătură toxicitatea. Cea mai
toxică este amanita falloides care are o toxicitate ce rămâne
nealterată prin fierbere. D.M.L. = 5 mg faloidină şi amanitină, cantitate
ce se găseşte în 100 g ciuperci. D.M.L. pentru celălalt principiu activ –
muscarina – este de 50 mg.
Dintre manifestările intoxicaţiei notăm:
- sindromul falloidian dat de ciuperca amanita falloides,
denumită pălăria şarpelui (responsabilă de cca. 80% din
intoxicaţii), apare după 12-48 ore de la ingestie, pe primul
plan situându-se tulburările digestive violente cu colici,
vărsături, diaree holeriformă, sete puternică, astenie şi
ameţeli, tot timpul conştiinţa fiind păstrată. Evoluţia poate
dura 3-8 zile cu remisiuni înşelătoare. Spre sfârşit apar
oligurie, convulsii, icter, hiperazotemie şi tulburări
respiratorii grave. Tratamentul constă în evacuarea tubului
digestiv, purgaţie salină, echilibrare hidroelectrolitică.
- sindromul muscarinian dat de ciuperca amanita muscaria
care este folosită popular contra muştelor. După 1-2 ore de
la ingestie apar arsuri stomacale, tulburări digestive,
excitaţie, transpiraţie, mioză. Este caracteristică agitaţia
maniacală, însoţită de contracturi şi convulsii urmată de
depresie semicomatoasă. De obicei după câteva ore apare
o remisiune. Tratamentul constă în evacuare digestivă şi
barbiturice.
- sindromul helvelian se aseamănă cu cel falloidian.
Aspectele anatomo-patologice comune tuturor intoxicaţiilor cu
ciuperci sunt: rigiditate cadaverică tardivă şi slabă, leziuni inflamatorii
şi ulceraţii pe mucoasele digestive, degenerescenţă grasă hepatică
(cea mai grava elziune care sta la baza decesului).
86
9. ASFIXII MECANICE (anoxii acute)
P rin asfixii se înţelege o stare patologică caracterizata prin aparitia

de tulburări bruşte cauzate de scăderea brutală a oxigenului în
sânge şi creşterea bioxidului de carbon.
Corect, aceste stări trebuie denumite anoxii. Termenul de
asfixie vine de la grecesul “asfigmos”, ceea ce s-ar traduce prin lipsa
pulsului. Este impropriu pentru că tulburarea principală este lipsa
oxigenului şi nu dispariţia pulsului.
9.1 Clasificarea anoxiilor

Pentru înţelegerea procesului anoxic este necesar să
cunoaştem condiţiile necesare desfasurarii unei respiraţii normale:
- în atmosferă trebuie să existe o concentraţie de O 2 de
aproximativ 21%;
- mişcările respiratorii să fie eficiente ca oxigenul să pătrundă
pe căile respiratorii până în alveolele pulmonare;
- schimburile gazoase la nivelul alveolelor pulmonare să se
facă în limite fiziologice;
- transportul oxigenului prin sânge să fie asigurat de o
cantitate suficientă de hemoglobină şi cu calităţi corespunzătoare;
- preluarea oxigenului din sânge către ţesuturi să se facă în
limite fiziologice, enzimele ţesuturilor să fie suficiente, neblocate, ca
aceste ţesuturi să folosească în condiţii optime oxigenul;
Dacă una din aceste verigi ale procesului respiraţiei normale
este împiedicată să se desfăşoare apar stări de anoxie.
Astfel putem distinge următoarele tipuri de anoxii:
I.- Anoxii de aport sau anoxii anoxice caracterizate prin
imposibilitatea pătrunderii oxigenului în căile respiratorii (obstrucţia
căilor sau a orificiilor respiratorii) sau insuficienţa oxigenului în aerul
respirat (spaţii închise când se consumă o cantitate mare de oxigen,
existenţa sau înlocuirea aerului cu gaze inerte improprii respiraţiei sau
aer rarefiat la altitudine).
87
Anoxiile de aport produse de mecanisme violente, nu de boli,

sunt reprezentate de asfixiile mecanice.
Asfixiile mecanice se împart în asfixii prin:
- obstrucţia căilor respiratorii, prin comprimarea din exterior
la nivelul gâtului – spânzurare, strangulare, sugrumare;
- obstrucţia căilor respiratorii cu lichide (înecare) sau cu
pulberi, cereale, diverşi corpi străini, bol alimentar etc.;
- astuparea orificiilor – gură, nas în sufocare;
- blocarea mişcărilor respiratorii în comprimarea toraco-
abdominală, electrocuţie etc.
II.- Anoxii de transport – prin hemoragii posttraumatice ce duc
la anemii sau blocarea hemoglobinei cu substanţe toxice, ex. CO sau
substanţe methemoglobinizante (nitriţi, nitraţi).
III.- Anoxii de utilizare sau tisulare. Apar prin blocarea
enzimelor respiratorii la nivelul celulelor ca în intoxicaţiile cu acid
cianhidric şi cianuri, anestezice, barbiturice, opiacee sau în
refrigeraţie.
Asfixiile mecanice realizează o serie de modificări încadrate în
sindromul asfixic caracterizate prin cianoza feţei şi extremităţilor,
lividităţi foarte intense şi precoce, sânge lichid în vasele de singe, mici
puncte hemoragice pe piele, conjunctive, suprafaţa plămânilor şi a
cordului (peteşii Tardieu), stază marcată în organe, dilatarea
cavităţilor drepte ale inimii, edem pulmonar, focare hemoragice în
splină, plămân, ganglioni.
Supravieţuirea după tentative asfixice se însoţeşte de sechele
grave de ordin psihic (encefalopatii anoxice), tulburări de vedere, auz
şi echilibru,leziuni pe carotidă cu riscul trombozei posttraumatice etc.
Cauza morţii în asfixiile mecanice este complexă. Pe lângă
lipsa de oxigen mai intervin factori de cprin comprimarea vaselor de
sânge şi de ordin neuroreflex în special în comprimarea nervilor
gâtului (vag, laringeu) şi a zonei reflexogene sinocarotidiene.
Ca formă juridică, asfixia mecanică poate fi accidentală,
sinucidere sau omor.
Ca accidente întâlnim asfixii mecanice în incendii, când
oxigenul din aer este înlocuit cu monoxid de carbon, în perioada de
fermentaţie a vinului, când se elimină o mare cantitate de bioxid de
carbon şi se consumă oxigenul sau coborârea în fântâni adânci unde
creşte CO2. La o scădere a concentraţiei oxigenului la 5% apare
inconştienţa şi moartea în câteva minute.
88
Sinuciderea este frecventă în asfixiile mecanice prin

comprimarea gâtului (spânzurare) şi trebuie diferenţiază de omor
(strangulare).
9.2 Spânzurarea
Este urmarea comprimării gâtului cu un laţ acţionat de
greutatea corpului. În funcţie de poziţia nodului făcut de laţ se poate
stabili dacă spânzurarea este tipică (cu nodul la ceafă) sau atipică
(nodul lateral sau anterior). De cele mai multe ori spânzurarea tipică
se realizează cu suspendarea corpului în laţ fără punct de sprijin al
unui segment de corp şi numai în spânzurarea atipică corpul vine în
contact cu solul stând în genunchi sau este culcat parţial etc. Pentru
comprimarea vaselor gâtului este necesară o greutate de 2-5 kg, a
traheei 15 kg, iar a vaselor vertebrale de 15-25 kg. În spânzurările tip
răstignire cu suspendarea corpului fără comprimarea gâtului, moartea
se produce prin insuficienţă respiratorie progresivă urmare a epuizării
musculaturii respiratorii, deshidratării şi inaniţiei. Suspendările cu
capul în jos (de obicei accidentale) duc la moarte prin blocarea
mişcărilor diafragmului de greutatea organelor abdominale şi a
creşterii presiunii intracraniene.
Spânzurarea tipică duce în 10 secunde la întreruperea
circulaţiei cerebrale, apoi pierderea stării de conştienţă însoţită de
convulsii, în 2-3 minute se opreşte respiraţia şi după 7-8 minute se
opreşte circulaţia generală a sângelui.
Pentru diagnosticul acestei forme de asfixie mecanică au
valoare semnele locale externe şi interne.
Semnul extern cel mai important este şanţul de spânzurare la
care se adaugă leziunile consecutive observate la examenul intern.
Şanţul este produs de aşa numitul laţ care poate fi de
consistenţă variabilă, de la cea a unui fular sau eşarfă, cravată, până
la frânghie, curea, cablu electric. Laţul poate fi cu nod fix sau cu nod
culant (se strânge progresiv sub greutatea corpului), cu înfăşurare
unică sau multiplă în jurul gâtului.
Şanţul de spânzurare, ca amprentă a laţului, se prezintă ca o
zonă denivelată, pergamentată, de culoare violaceu-gălbuie, care
reproduce ca un mulaj forma, dimensiunile şi structura laţului. Acest
laţ se găseşte de obicei în jumătatea superioară a gâtului, are o
poziţie oblică, ascendentă spre nod, întrerupt la nivelul nodului, de
unde forma de potcoavă. Adâncimea şanţului este maximă în partea
opusă nodului şi minimă la nod. Dacă se interpun obiecte moi între
89
tegument şi laţ şanţul va fi întrerupt. Pe tegumentele din jurul şanţului

pot să apară peteşii hemoragice atunci când acestea sunt cuprinse
între două ture de laţ sau dacă laţul se deplasează prin alunecare
apar zgârieturi verticale şi chiar şanţ suplimentar de spânzurare. Sub
tegument în zona corespunzătoare compresiunii se pot observa mici
puncte hemoragice, rupturi transversale ale carotidei prin extensia
vasului, mai rar fracturi de os hioid, laringe sau luxaţii de coloană
vertebrală.
Mecanismul de producere al asfixiei prin spânzurare poate fi
rapid, neuro-reflex, ca în aruncările în laţ, cu leziuni asfixice foarte
reduse când se vorbeşte de spânzuraţii albi sau semnele de asfixie
sunt foarte marcate, acestor forme le corespund spânzuraţii albaştri.
Spânzurarea în mod frecvent este sinucidere, modalitate
aleasă mai ales de bărbaţi. Ca accident se întâlneşte în special la
copiii mici, când cad cu capul între zăbrelele pătuţului sau în corzile
cu care sunt imobilizaţi, sau la actorii de circ precum şi la sexopaţi
care îşi provoacă plăcere sexuală in urma unei tentative de asfixie
mecanica tip spinzurare.
Omorul este mai rar şi se poate realiza la victime lipsite de
apărare, bătrâni bolnavi, persoane în stare de ebrietate, copii. Uneori
se încearcă disimularea cauzei morţii prin prinderea victimei în laţ.
Problemele expertizei medico-legale sunt:
- căutarea elementelor caracteristice acestui tip de asfixie
pentru un diagnostic corect
- diferenţierea spânzurării vitale de cea postmortem
- diferenţierea spânzurării de strangulare.
9.3 Strangularea
Este asfixia mecanică ce se realizează deasemenea prin
comprimarea gâtului de un laţ, dar laţul este acţionat de o forţă
străină, o altă persoană. Această modalitate de asfixie corespunde
noţiunii de strangulare propriu-zisă.
Comprimarea gâtului poate fi realizată şi cu ajutorul mâinilor,
direct, asfixia numindu-se sugrumare, unde nu se vede un sant.
În strangulare şanţul de comprimare este orizontal, realizează
o circulară continuă, forţa de acţiune se distribuie în mod egal pe
toată lungimea lui, nu prezintă întreruperi, discontinuităţi. Ca poziţie,
faţă de lungimea gâtului, cel mai frecvent este situat în 1/3 medie a
acestuia.
90
Strangularea este în 99% din cazuri un act criminal deoarece

în momentul pierderii conştienţei muşchii se relaxează şi laţul nu mai
poate comprima gâtul. Numai forţa străină poate realiza asfixia. Ca
strangularea să fie suicid ar trebui să existe mai multe circulare ale
laţului la nivelul gâtului şi nodul să fie situat anterior, poziţie uşor
accesibilă victimei sau strangularea să se facă cu un căluş ce nu
permite lărgirea laţului după pierderea conştienţei şi relaxarea
muşchilor. De obicei, pledează pentru suicid sistemul complicat al
nodului, tentative anterioare de suicid, un psihic labil, la limită (border
line).
9.4 Sugrumarea (strangularea cu mâna)
Este din punct de vedere juridic, omor. La nivelul gâtului se vor
observa multiple echimoze şi excoriaţii rezultate din comprimarea cu
degetele şi unghiile. Uneori, aceste leziuni au o tipologie
caracteristică, echimoze ovalare şi excoriaţii semilunare, ce le
mărginesc. Dacă agresorul foloseşte mănuşi, această tipologie a
leziunilor lipseşte. Sub aceste leziuni exterioare, leziunile hemoragice
sunt importante, însoţite de fracturi ale cartilagiilor laringelui, fracturi
ale osului hioid (coarnele mari). Uneori sugrumarea se realizează prin
comprimarea gâtului pe o suprafaţă dură (marginea patului, marginea
unui scaun etc.), când leziunile apar sub formă de “bară” şi sunt
foarte intense.
9.5 Comprimarea toraco-abdominală

Poate fi realizată prin comprimarea concomitentă a toracelui şi
abdomenului cu o greutate minimă de 50 kg. Presiunea realizată
astfel poate duce la rupturi de valvule sau rupturi musculare ale inimii.
Hipertensiunea pulmonară provoacă dilatarea ventricolului
drept cu insuficienţă cardiacă acută consecutivă. Leziuni frecvent
întâlnite sunt cianoza accentuată a feţei şi gâtului numite masca
echimotică cervico-facială cu mici peteşii hemoragice, fracturi costale
şi sternale, rupturi pulmonare, rupturi de ficat,etc. Acest tip de asfixie
poate fi urmarea unui accident ca în avalanşe, surpări de maluri,
explozii în mine, seisme, în aglomeraţii mari când panica poate face
ravagii (meciuri, spectacole pe stadioane etc. – ex. 66 victime la
meciul de fotbal din Glasgow în 1971), sau a unui omor când
greutatea unui adult de 70 kg realizează asfixia.
91
9.6 Sufocarea
Este rezultatul unei ocluzii (astuparea nasului şi gurii direct cu
mâna sau prin intermediul unor obiecte moi (pernă, folie de plastic
etc.). Acest tip de asfixie este o anoxie anoxică pură – se împiedică
pătrunderea aerului. Dacă stuparea orificiilor se face cu mâna rămân
urme sub formă de echimoze şi excoriaţii pe buze la exterior sau pe
faţa internă a acestora urmare a comprimării pe dinţi. În acest caz
este vorba de omor săvârşit în special asupra copiilor mici şi a
bătrânilor.
Sufocarea poate fi excepţional accidentală la copiii mici care îşi
trag pe cap pungi de plastic.
În această formă de asfixie urmele externe pot să lipsească şi
numai prezenţa semnelor interne caracteristice sindroamelor asfixice
atrage atenţia. Ca atare, diagnosticul este dificil şi adesea prin
excludere.
9.7 Asfixia cu bol alimentar

Este întâlnită la persoane în stare de ebrietate, la traumatizaţii
cranian sau cu accidente vasculare cerebrale în antecedente (prin
abolirea reflexului de deglutiţie), mai rar în cazul persoanelor
sănătoase care râd în hohote la masă (când se produce o aspirare a
alimentelor în căile respiratorii). De obicei, la necropsie se găseşte un
fragment de carne, pâine, vegetale care blochează orificiul glotic
(intrarea în căile aeriene).
9.8 Obstruarea căilor respiratorii

Se realizează prin pătrunderea unor corpi străini care astupă
laringele, traheea sau bifurcaţia acesteia apare adesea accidentală la
copii (nasturi, monede, bomboane, ascarizi) sau la persoane în stare
de ebrietate care aspiră cereale, tărâţe în sezonul de recoltare a
păioaselor. Prin acelaşi mecanism de aspirare se poate ajunge la
asfixie când conţinutul gastric de vărsătură pătrunde în căile
respiratorii la persoane în stare de comă, ebrietate, în ocluzii
intestinale etc.
Moartea se poate instala rapid sau mai târziu prin pneumonii
chimice de aspiraţie.
Dacă obstruarea căilor respiratorii este însoţită de leziuni
traumatice la nivelul gurii, limbii, dinţilor, aspectul pledează pentru
introducerea cu forţa a corpului străin (ex. căluş) şi orientează
ancheta spre omor.
92
Prezenţa unui corp străin (descris anterior) lasă urme pe

mucoase ca iritaţie, congestie, cianoză (reacţii vitale).
9.9 Inecul
Este asfixia mecanică ce se poate produce cu apă dulce,
sărată dar şi cu alte lichide ca vin, uleiuri, noroi, petrol etc.
La indivizii în stare de ebrietate nu este absolut necesară
submersia în lichid, se poate îneca şi numai căzând cu capul în
acesta.
Apa produce o agresiune anoxică prin înlocuirea aerului şi
umplerea alveolelor, precum şi o agresiune mecanică prin ruperea
pereţilor alveolari (emfizem acut). Tulburările clinice se succed astfel:
după perioada de rezistenţă cu apnee voluntară, urmează inspir forţat
involuntar (se acumulează bioxid de carbon şi scade oxigenul în
sânge) care se repetă de 2-3 ori după un moment de tuse, apoi se
instalează inconştienţa, convulsiile şi coma.
Apa trece din plămâni în sânge prin capilarele pulmonare,
dacă este apă dulce, datorită diferenţei de presiune osmotică. Odată
cu pătrunderea apei sângele se diluează, creşte volumul de sânge
circulant, apare hemoliza şi eliberarea potasiului din sânge. În apa
sărată fenomenele se petrec invers, lichidele sângelui sunt atrase în
plămân, ca urmare sângele se concentrează, scade volumul de lichid
circulant până la aproximativ 60%. Toate aceste tulburări
declanşează fibrilaţia ventriculară.
Un cadavru scos din apă prezintă o serie de modificări vizibile
la nivelul tegumentelor datorate şederii prelungite în apă: pielea
palmelor şi a plantelor imbibată în apă, este albă şi încreţită (“mână
de spălătoreasă”) se detaşează sub formă de mănuşă după
aproximativ 30 zile, căderea părului şi a fanerelor după cca. 20 zile,
sau detaşarea tegumentelor de pe întregul corp.
Ca semne de înec vital se citează:
- “ciuperca înecatului” o spumă roz-albicioasă la nivelul
nasului şi a gurii
- plămânii balonizaţi cu aspect hiperaerohidric şi peteşii
albăstrui – peteşiile Paltauf.
Dar cele mai importante modificări sunt reprezentate de
prezenţa planctonului (alge, infuzorii şi mai ales diatomee care sunt
alge unicelulare cu înveliş silicos) în plămân şi măduva oaselor
precum şi creşterea punctului crioscopic în ventricolul stg. (prin
hemoliză).
93
Uneori nu se constată prezenţa apei în plămân, aşa zisul

“plămân uscat”.
În această situaţie moartea s-a putut produce prin mecanism
reflex – hidrocuţie – la contactul cu apa rece, sau s-a instalat un
spasm laringian la pătrunderea bruscă a apei în nas şi faringe.
Inecul este de cele mai multe ori un accident, mai rar
sinucidere sau aruncarea unui cadavru în apă pentru disimularea
omorului.
Înecul în cada de baie poate fi consecinţa unui accident în
stare de ebrietate, electrocuţie, stop cardiac, epilepsie sau intoxicaţie
cu monoxid de carbon. Caracterul vital al unui astfel de înec se
stabileşte prin dozarea aldehidei formice (existentă în toate
cosmeticele de baie), în lichidul pleural.
Problemele expertizei medico-legale
- stabilirea diagnosticului de înec vital prin examen de
laborator (cercetarea diatomeeelor, etc.);
- în prezenţa unui aspect de plămân uscat se va aprecia
dacă este hidrocuţie sau moarte subită cardiacă în apă
- aprecierea timpului de şedere în apă
- prezenţa leziunilor traumatice şi mecanismul lor de
producere pentru susţinerea sau nu a unei disimulări a
cauzei morţii.
94
10. VIOLUL
10. 1 Definitie
Este definit în art.197 din C.P. în sensul urmator:
“ (1) Actul sexual, de orice natura, cu o alta persoana prin
constringerea acesteia, sau profitind de imposibilitatea ei de a se
apara sau de a-si exprima vointa se pedepseste cu inchisoare dela 3
la 10 ani.
(2)Pedeapsa este inchisoarea de la 5 la 15 ani daca:
a) fapta a fost savirsita de doua sau mai multe persoane
impreuna;
b) victima se afla in ingrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau in
tratamentul faptuitorului;
b1)victima este membru al familiei
c) s-a cauzat victimei o vatamare grava a integritatii corporale
sau a sanatatii.
(3)Pedeapsa este inchisoarea de la 10 ani la 20 ani, daca
victima nu a implinit virsta de 14 ani, iar daca fapta a avut ca urmare
moartea sau sinuciderea victimei pedeapsa este inchisoarea de la 15
ani la 25 ani.
Actiunea penala pentru fapta prevazuta in alin. 1 se pune in
miscare la plingerea prealabila a partii vatamate".
10.2 Obiectivele expertizei medico-legale

Conform definiţiei date de C.P. expertiza va trebui să răspundă
la următoarele obiective:
1- dacă a avut loc un raport sexual
2- prezenţa leziunilor de violenţă ca urme de constrângere
3- dacă femeia se afla în imposibilitatea psihică sau fizică de
a-şi exprima voinţa sau de a se apăra.
În acest scop se va efectua un examen fizic general al victimei
şi apoi examenul genital.
95
10.3 Examenul fizic general urmăreşte o observare atentă a

feţei, buzelor (faţa internă), unde se pot observa echimoze prin
compresie sau eroziuni), echimoze şi excoriaţii pe gât sau oriunde pe
corp (cu precădere pe coapse).
Pentru a proba capacitatea de voinţă psihică se impune
examenul psihic al victimei, uneori fiind necesară internarea pentru a
diagnostica o boală psihică sau a o confirma. Atunci când se invocă
ingestia de substanţe medicamentoase sau băuturi alcoolice prin
forţare se impune examenul toxicologic. Violul la fetele sub 10-12 ani
este urmat de leziuni grave în sfera genitală, iar la vârsta de 6 ani
decesul este aproape sigur.
10.4 Examenul genital. Exista 2 aspecte:

- femeia virgină (deflorare recentă)
- femeia cu viaţă sexuală anterioară.
La femeia virgină se face descrierea morfologică a himenului
(formă, culoare, lăţime, aspectul marginii libere, localizarea rupturilor
himeneale). Numele provine de la Himen la romani sau Himeneus la
greci, zeul căsătoriei care avea menirea să dovedească fidelitatea
partenerelor. Astfel, himenul capătă o semnificaţie deosebită de
probare a purităţii fizice şi afective.
Forme de himen:
- himen circular, inelar, cu orificiul central şi lăţime variabilă
3-6-10 mm, este cel mai frecvent (75%). Rupturile se fac de
obicei la poziţiile 3,6,9 de pe cadranul convenţional a lui
Lacassagne (se imagineaza un cadran de ceasornic).
- himen semilunar – are lăţime evidentă în cadranele
inferioare, rupturile se fac la poz. 5,7 pe acelaşi cadran.
- himen bilabial – cu două buze laterale, cu spaţiu liber pe
verticală, prezentând în partea inferioară o punte de
legătură, se poate rupe la poz. 3 şi 9.
- himen rudimentar – o formă aparte, este un inelar îngust
(înălţimea maximă 1-2 mm), dilatabil, cu orificiu central
mare (2,5-3 cm) care poate permite raporturi sexuale fără a
se rupe (este asa numitul himen complezant).
- Alte forme de himen: biperforat (cu sept), cribriform (cu mai
multe orificii mici) etc.
Marginea liberă a himenului poate fi netedă, crenelată
(dantelată) cu incizuri naturale sau ondulată. Rupturile himenului sunt
96
interpretate, consemnate ca deflorare. Numele vine de la Pineau care

compară himenul, ca formă, cu o floare de unde şi termenul de
deflorare.
Diagnosticul deflorării se pune pe rupturile marginii himeneale,
sângerânde, edemaţiate sau cu echimoze şi depuneri de fibrină.
Vindecarea se face în 7-10 zile în funcţie de grosimea himenului şi
profunzimea rupturilor.
Rupturile pot fi incomplete, nu ajung la nivelul inserţiei, sau
complete cind nteresează toată lăţimea membranei himeneale.
Uneori rupturile pot depăşi inelul de inserţie, de prindere (în
raport sexual cu violenţă deosebită), fiind prezente rupturi ale
peretelui vaginal posterior, hematoame vaginale etc.
Rupturile vechi sunt greu de diferenţiat, uneori de incizuri
(adincituri naturale) acestea din urmă sunt mai adânci şi situate în
poziţii simetrice. Rupturile himeneale se vindecă fără abuşare cu
retracţii şi boselări care se observă bine la examenul stereoscopic..
Rupturile nu pot fi urmarea unor aşa zise accidente (gimnastică,
dans, căderi) invocate adesea, ci numai consecinţa unui raport sexual
sau manipulaţii digitale sau cu corpi străini în scop de masturbare.
Examinarea agresorului poate aduce date suplimentare în
sprijinul diagnosticului de viol. Astfel, se pot observa leziuni de
violenţă lăsate de victimă ca excoriaţii produse de unghii sau
muşcături destul de intense. Apoi cercetarea grupului sanguin şi a
sistemului secretor-nesecretor, date ce se vor corobora cu cele
obţinute în secreţia spermatică recoltată de la victimă. Uneori
agresorii sexuali provin din rândul celor ce prezintă tulburări psihice
cu pulsiuni sexuale ca în debilitatea mintală, epilepsie, etilism cronic
etc.
97
11. PRUNCUCIDEREA
D efinirea acestei noţiuni este dată de însuşi Codul penal în art.

177: “uciderea copilului nou născut, săvârşită imediat după
naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de
naştere se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani”. În vechiul cod
penal se considera pruncucigaşă mama care omoară copilul natural
înainte de expirarea termenului de declarare la starea civilă (15 zile
de la naştere).
Expertiza se axează pe 3 mari probleme: 1. Examenul
cadavrului, 2. Examenul femeii, 3. Examenul locului faptei.
Pentru a proba existenţa pruncuciderii expertiza medico-legală
va trebui să excludă o moarte intrauterină, intra sau post partum, de
cauze patologice sau accidentale. Pentru aceasta este necesar să se
stabilească: existenţa vieţii extrauterine, a viabilităţii şi a cauzei şi
felului morţii pruncului.
11.1 Problemele expertizei medico-legale

Expertiza medico-legală a cadavrului de nou-născut va trebui
deci să stabilească următoarele probleme:
1. Starea de nou născut (la termen)
2. Durata vieţii intrauterine (vârsta intrauterina a fătului)
3. Viabilitatea nou născutului
4. Instalarea vieţii extrauterine
5. Durata vieţii extrauterine
6. Acordarea îngrijirilor necesare după naştere
7. Cauza morţii şi felul morţii nou născutului.
Starea de nou-născut (născut la termen cu instalarea
circulaţiei proprii)
Aprecierea acestei stări se face pe criterii morfo-fiziologice
caracteristice nou născutului, la termen şi anume:
- lungimea – 49-51 cm fetele; 50-54 cm băieţii
- greutatea – 2900-3200 g fetele, 3000-3500 băieţii
98
- cordonul ombilical 50 cm, turgescent, lucios, fără linie de

demarcaţie la locul implantării în primele 24 ore după
naştere
- pe tegumente prezintă urme de sânge şi vernix-caseosa,
substanţă grăsoasă alb-gălbui care conţine glicogen şi
colesterol fiind produsă de epiteliul amniotic sau glandele
sebacee ale fătului. Această substanţă are rol antiinfecţios,
antihemolitic şi de protecţie a fătului la pierderea de
căldură. La nivelul umerilor, mai ales, prezintă fire mici de
păr numite lanugo;
- prezenţa bosei sero-sanguine ca edem gelatinos şi infiltrat
sanguin – localizată la scalp, în funcţie de prezentaţie,
dispare după 2-3 zile de la naştere;
- craniul este relativ mare cu perimetru de 24-35 cm,
fontanela anterioară (bregmatică), de formă romboidală de
3-3,5/2 – 3cm, cea posterioară (lombdoidă) triunghiulară,
deschisă la 25% din nou-născuţi se închide în 4-6
săptămâni după naşterea;
- toracele, are formă de trunchi de con cu baza în jos,
perimetrul de 31 cm;
- abdomenul mare cu perimetrul de 32 cm;
- pielea incomplet dezvoltată anatomic şi funcţional,
epidermul subţire, bine vascularizat, lipsit de pigmenţi,
explică roşeaţa pielii în primele zile. Acest epiderm este
uşor vulnerabil la acţiunea agenţilor fizici, chimici, termici şi
necesită îngrijiri deosebite;
- placenta cintareste 500 g
- părul de pe cap 1-3 cm
- unghiile la mâini depăşesc pulpa degetului
- testicolele coborâte în scrot
- labiile mari acoperă pe cele mici
- în intestinul terminal se găseşte meconiu.
Durata vieţii intrauterine

Se poate calcula în funcţie de greutatea fătului dar pentru că
aceasta variază în limite foarte largi este mai puţin precisă. Un calcul
mai corect se face in funcţie de lungimea. Când cifra lungimii este sub
25 cm, se extrage rădăcina pătrată din cifra lungimii şi se obţine
vârsta în luni lunare (gestaţia durează 10 luni lunare sau 9 luni
99
calendaristice, în medie 280 zile), când cifra lungimii depăşeşte 25

cm se împarte la 5 cifra lungimii şi se obţine vârsta tot în luni lunare.
Se poate folosi formula Balthazard – Dervieux: vârsta în zile =
lungimea în cm x 5,6/zile = 50 cm x 5,6 = 280 zile (5,6 reprezinta o
constanta).
Durata intrauterină se mai poate aprecia prin identificarea
punctelor de osificare ale unor oase.
Astfel, în calcaneu, astragal şi stern apar puncte de osificare la
sfârşitul lunii a VI-a lunare. În epifiza distală a femurului (punctul
Bechard) apare la sp. l IX-a.
Uneori punctul Bechard poate lipsi, mai constant este punctul
de osificare din epifiza proximală a tibiei care apare tot în luna a IX-a.
Punctele de osificare apar ca zone roşii de 4-5 mm pe fondul
alb-gălnui al cartilagiului şi rezistă la putrefacţie avansată.
Mugurii dentari primitivi apar din luna a II-a. Ei cloazonează
alveolele dentare începând din luna a VI-a pentru incisivii superiori şi
inferiori, la începutul lunii a VII-a pentru primii molari de lapte şi la
mijlocul lunii a VIII-a pentru molarii secunzi. Mandibula la nou născuţi
are pentru fiecare parte câte 5 alveole, primele 4 cu câte 1 mugure
dentar, iar ultima are 4-5 muguri dentari. Dinţii la naştere nu se văd,
fiind acoperiţi de gingie.
Viabilitatea nou-născutului
Apare înaintea maturităţii definitive şi se înţelege prin aceasta
posibilitatea fătului de a trăi şi de a se adapta la autonomie, ceea ce
se realizează printr-un grad de dezvoltare a funcţiilor sale şi o stare
de sănătate deplină.
Limita inferioară a viabilităţii în obstetrică a scăzut odată cu
creşterea posibilităţilor de îngrijire. Se consideră că un făt este viabil
dinpunct dde vedere medico-legal numai dacă depăşeşte 38 cm şi o
greutate de 1500 g. În caz de imaturitate, malformaţii congenitale
incompatibile cu viaţa, fătul nu este viabil. De asemenea când fătul a
contractat o afecţiune inflamatorie în perioada intrauterină
(pneumonie, bronhopneumonie, meningo-encefalită), devine neviabil.
Dovezi de instalare a vieţii extrauterine

Ţipătul, bătăile cordului expun la erori prin imposibilitatea
obiectivării lor.
100
Criteriul cel mai acceptat pentru probare este instalarea

respiraţiei, care produce modificari de aspect, culoare şi consistenţă a
plămânilor, vizibile macroscopic.
Plămânul nerespirat este colabat, nu umple cavitatea toracică
(stă în sinusul costo-vertebral) pe suprafaţă este neted cu aspect de
organ parenchimatos, culoarea este ciocolatiu închisă sau roşie
vişinie, consistenta crescuta fara crepitatii.
Pe secţiune are acelaşi aspect uniform, se scurge sânge lipsit
de bule de aer când este comprimat.
Plămânul respirat este expansionat, umple cavităţile pleurale
are suprafaţa uşor neregulată, roză cu fine perle egale strălucitoare,
observate cu lupa, sunt alveole destinse de aer
La palpare sint prezente crepitaţiile la presare, consistenţă
elastică, pe secţiune apare spumă fină rozată.
Examinarea poate fi completată de docimazie hidrostatică
pulmonară: plămân respirat mai uşor ca apa, pluteşte; - plămânul
nerespirat mai greu ca apa, cade la fundul vasului cu apă.
Aspecte paradoxale: plămânul respirat poate cădea la fundul
apei în proces de condensare pulmonară (pneumonie,
bronhopneumonie, atelectazie), plămânul nerespirat poate pluti la
cadavre îngheţate (după dezgheţ cade la fundul vasului) sau după
aspirat masiv cu vernix caseosa, după instalarea putrefacţiei gazoase
subpleural. Se pot întâlni situaţii când fragmentele plutesc “între două
ape” –plămân respirat parţial.
Certitudinea o dă docimazia histologică – o examinare
microscopică a fragmentelor de plămân după fixare în formol,
includere în parafină şi colorare.
Plămânul nerespirat are aspect compact cu alveolele
nedestinse, colabate, fante mărginite de celule alveolare cubice cu
nucleu rotund, bronhiile au lumen redus, epiteliile plicaturate cu
aspect stelat. Fibrele elastice din peretele alveolar sunt ondulate.
Plămân respirat prezinta alveolele dilatate, celulele alveolare
turtite cu nucleul ovalar, sept subţire, bronhiile cu lumen lărgit, fibre
elastice întinse în formă de cerc sau semicerc dispuse în lamele şi
fascicule.
Plămânul parţial respirat prezintă ambele aspecte: zone de
plămân respirat alternând cu zone de plămân nerespirat.
În putrefacţie singurul element care ajută la elucidarea
diagnosticului este prezenţa fibrelor elastice, ele rezistând mai mult
timp procesului de putrefacţie.
101
Se poate face şi o docimazie gastrointestinală (proba Breslau)

care constă în evidenţierea aerului în stomac şi intestin, care
pătrunde numai prin deglutiţie, deci fenomen vital.
Aerul pătrunde în stomac după 5-10’ de viaţă extrauterină, iar
după 15-20’ ajunge în ansele jejunale. Examinarea se face sub apă,
cind se degajă bule de aer. În putrefacţie proba nu are valoare.
Durata vieţii extrauterine

Se apreciază după:
- modificările tegumentelor. Acestea imediat după naştere
sunt mânjite cu sânge şi acoperite cu vernix caseosa la pliuri şi au
culaore roşie; după câteva zile se produce o descuamare furfuracee
sau în lambouri;
- modificările cordonului ombilical – la naştere este gelatinos
şi turgescent. După 24 ore de la naştere apare la locul de implantare
un inel de demarcaţie sub forma unui burelet (infiltraţie leucocitară ce
începe la naştere). El apare numai dacă copilul a trăit. Când cordonul
este tăiat şi legat se pergamentează şi cade la 5-7 zile.
- prezenţa bosei sero-sanguine indică o durată de viaţă
extrauterină de aprox. 2-3 zile, dar poate lipsi la imaturi sau in naştere
precipitată;
- docimazia gastro-intestinală (prezenta aerului in stomac si
duoden);
- prezenţa meconiului în tot intestinul dovedeşte că pruncul
nu a putut trăi mai mult de 2 zile. Eliminarea meconiului se face în 2-3
zile.
Condiţii de îngrijire după naştere

Un nou născut lipsit de îngrijiri medicale nu poate supravieţui
mult timp. Dovada lipsei de îngrijire o constituie corpul murdar de
sânge şi vernix caseosa, cordonul ombilical rupt şi neligaturat, fatul
este neîmbrăcat, în stomac nu are hrană. Acesta este gasit învelit în
hârtii sau cârpe cu placenta prinsă de cordon (abandonat).
Cauza şi felul morţii

Moartea fătului poate surveni înainte, în timpul sau după
naştere.
Cauza mortii poate fi violentă sau neviolentă.
Cauzele de moarte înainte de naştere:
102
I. Patologice:
- boli ale mamei:- afecţiuni febrile, renale, cardiace, hepatice,
intoxicaţii, tbc, incompatibilitate Rh
- boli ale fătului – malformaţii congenitale, boli intrauterine,
etc.
- boli ale placentei – infarcte mari şi numeroase, placenta
praevia, dezlipire prematură de placentă.
II. Violente:
- traumatisme abdominale puternice pot declansa expulzia
fatului.
- injectarea intraabdominală a diferitelor lichide: formol, NaCl
hipertonică provoaca moartea fatului si eliminare lui.
Cauze de moarte în timpul naşterii

- vicii de conformaţie ale bazinului
- anomalii în contracţiile uterine (de dinamică uterină)
- făt voluminos in raport cu dimensiunile bazinului.
- prezentaţie transversală;
- in travaliu prelungit este favorizata aspiraţia de lichid
amniotic care dacă este masivă este cauzatoare de moarte;
- traumatismul obstetrical intilnit intr-o frecvenţă mare,
leziunile se pot confunda cu leziunile produse în
pruncucidere; de asemenea în expulzie precipitată sau in
manevre de reanimare, de autoasistenţă, preteaza la
confuzii de diagnostic.
In traumatismul obstetrical la nivelul extremităţii cefalice
leziunile traumatice iau aspectul leziunilor hemoragice. Astfel,
cefalohematomul este o colecţie sanguină între periost şi os, nu
depăşeşte suturile, de obicei este situat occipital. Se rezoarbe în 1-2
luni. Apare ca o tumefacţie moale, osul suferă modificări cu rarefierea
substanţei osoase si necroze sau hiperostoze.
Se pot observa hemoragii ale durei mater până la hematom
extradural sau rupturi ale durei precum si hemoragie meningee
însoţite de tromboze venoase.
Alte leziuni, hemoragii intracerebrale, în trunchi cerebral,
substanţa albă parietale pot fi prezente..
In naşteri prelungite apar fracturi ale oaselor craniene sau
fisuri, hemoragii tegumentare şi musculare cu rupturi în special la
nivelul gâtului, fracturi ale claviculei, humerusului, femurului, luxaţii
coxofemurale, fracturi de coloană C-5, C-6, luxaţii de coloană.
103
Urmarea leziunilor SNC apar hemoragii în suprarenala, plămâni şi

ulceraţiile gastrointestinale mari care sint mortale.
Cauze de moarte după naştere:

Cauze patologice:
- malformaţii incompatibile cu viaţa in special encefalice ski
cardiace
- icterul patologic (icterul nuclear) se datoreşte
incompatibilităţii de Rh
- sindrom hemoragic al nou născutului – caracterizat prin
hemoragii multiple digestive, pulmonare, SR, cutanate, cerebrale
- atelectazie pulmonară primitivă
- obstruarea orificiilor şi căilor respiratorii cu mucozitate
Perinatal sunt periculoase:
- infecţiile ombilicale: erizipel, gangrenă, tetanos, septicemii
cu punct de plecare ombilical de la foliculite, piodermite, pneumonii,
bronhopneumonii, intrauterine cu deces în primele zile de la naştere;
- boala cu membrane hialine – caracterizată prin prezenţa de
membrane mulate pe pereţii alveolari – diagnostic microscopic.
Cauze violente – accidentale – în expulzie precipitată când se
produce leziune unică la locul de impact sau copilul moare asfixiat
prin aspirarea lichidelor de facere amestecat cu singe.
Expulzia precipitată poate fi urmată de pierderea conştienţei,
mama nu poate da ajutor copilului acesta de cele mai mult ori ajunge
la deces.
In hemoragie placentară când expulzia a fost completă fatul se
asfixiaza accidental.
Această moarte accidentală violentă trebuie diferenţiată de
pruncucidere.
După mijloacele folosite pruncuciderea poate fi:
- activă – comisivă
- pasivă – omisivă.
Pruncuciderea activă sau prin comisiune- prin această
modalitate femeia îşi ucide copilul recurgând la manevre violente ca:
-asfixie de diferite tipuri sau traumatisme (lovire cu obiecte sau
lovirea capului de obiecte dure).
Prin mijloace asfixice se recurge la :
- sufocare – prin aplicarea de obiecte moi pe orificiile buco-
nazale; la autopsie se vor găsi semnele generale ale asfixiei
104
- obstruarea căilor respiratorii cu diferite obiecte moi (vată,

cârpe) care vor fi gasite in laringe
- strangularea – cu laţ moale – obiecte moi, urma santului
este abia vizibila
- sugrumarea – se văr leziunile lăsate de unghii pe gât
- îngroparea de viu – apar părţi din pământ în căile
respiratorii, copilul este împachetat în cârpe, hârtii.
Aruncarea în latrine – pruncul moare prin:
- înecare în conţinutul lichid al latrinei
- asfixie cu gaze mefitice când conţinutul este dens
- aruncarea în vasul WC – fracturi circulare ale oaselor
craniene.
Traumatisme: lovirea cu obiecte dure produce leziuni multiple
cu fracturi multieschiloase. Uneori copilul este apucat de picioare şi
lovit cu capul de zid sau podea sau capul este comprimat între mâini
dind fracturi ale oaselor craniene.
- răniri cu cuţite, foarfeci ca: secţionarea gâtului, înţepături
toracice, abdominale
- torsiunea gâtului
- arderea copilului.
Pruncuciderea pasivă sau prin omisiune se datorează lipsei de
îngrijiri prin privare voluntară.
Astfel cordonul ombilical nesectionatt, neligaturat, copilul
neîmbrăcat, murdar, împachetat în cârpe, hârtii expus intemperiilor
mai ales la frig. Nou-născuţii sunt foarte sensibili datorită suprafeţei
corpului mai mare în raport cu volumul, astfel pierd căldură şi pot muri
la 8-100 temperatura mediului.
După ce este omorât, cadavrul nou născutului este aruncat la
distanţă de locuinţa femeii. Este împachetat şi lăsat aruncat în gari,
parcuri, in râuri, pe şantiere, sub poduri sau îngropat.
Alteori este aruncat după ucidere în latrine după ce a fost
îmbucătăţit.
Examenul mamei
1. pentru depistarea semnelor de naştere recentă când mama
nu este cunoscută
2. pentru depistarea tulburărilor pricinuite de naştere
105
Examenul locului naşterii

Poate permite descoperirea unor urme ale nasterii. Se pot gasi
obiecte minjite de singe, diferite vase folosite in timpul nasterii sau
chiar placenta.
12. SEXUALITATEA ABERANTĂ

(Perversiunile sexuale)
O rice raport sexual care depăşeşte limitele fiziologice, adică un

raport heterosexual în limitelor normelor morale si juridice
admise se include în perversiune sexuală.
Manifestări de sexualitate aberantă au apărut de foarte multă
vreme şi nu este exclus chiar de la omul primitiv. În vechea cetate
greacă Sodoma inversiunile sexuale erau foarte răspândite, fapt ce a
dus la dispariţia ei, potrivit legendei, prin ploaie de foc, datorită
desfrâului populaţiei şi a fărădelegilor.
De aici denumirea de sodomii, dată de unii autori.
În Evul Mediu apare o adevărată furie pederastică – aspru
pedepsită prin arderea pe rug; în Anglia şi America homosexualii erau
spânzuraţi.
Frecvenţa aberaţiilor sexuale variază de la autor la autor între
0,5% - 5%.
12.1 Clasificare perversiunilor sexuale

Sunt trei grupuri mari de sexualitate aberantă:
a. Sexualitate morbidă (aberaţiile sexuale propriu-zise)
b. Atentatele la bunele moravuri
c. Aberatii sexuale
Sexualitate morbidă
Instinctul sexual este strâns legat de perpetuarea speciei. Sunt
situaţii când instinctul sexual devine important pentru individ şi mai
puţin pentru specie, iar căutarea plăcerii poate căpăta o forţă
nebănuită, dând loc la manifestări anormale.
106
În copilărie instinctul sexual are o existenţă mascată,

îndoielnică. Teoria lui Freud (teoria psihanalitică) conform căreia
sugerea degetului sau jocul cu organele sexuale ar reprezenta o
masturbare, este o exagerare speculativă a unor fapte absolut
întâmplătoare.
Apariţia erecţiei din prima săptămână de viaţă nu poate fi
semnificativă, ea reprezintă un răspuns motor la excitanţi nespecifici.
În adolescenţă, după criza prepubertară, apar o serie de
manifestări psihice legate de instinctul sexual (ca temeritatea, curajul,
timiditatea) şi orientarea spre viaţa sexuală.
La adult, maturitatea sexuală atinge apogeul. Odată cu apariţia
andropauzei (46-65 ani) şi a menopauzei (40-50 ani) la unele
persoane pot apărea diverse manifestări psihice care pot influenţa
comportamentul individului în general şi al activităţii sexuale în
special.
Hipersexualitatea masculină numită şi satiriazis, este
exprimată printr-un impuls sexual ce nu poate fi frânat.
La femeie, hipersexualitatea este cunoscută ca nimfomanie şi
se observă frecvent şi în menopauză sau perioada presenilă.
In insuficienţa sexuală la feme, frigiditatea, actul sexual este
socotit drept un calvar, un sacrificiu. La bărbaţi insuficienta sexuala
este denumită impotenţă sexuală, generată în special de ordin psihic
şi mai puţin organic.
Homosexualitatea congenitală sau uranismul a fost exprimată
de Simonin ca indivizi “cu suflet de femeie, într-un corp de bărbat”.
Majoritatea autorilor consideră că homosexualii nu au tulburări
hormonale.
Sexualitatea psihică este strict dependentă de factorii genetici
care influenţează şi instinctele.
Numele de uranism dat acestui impuls congenital către
homosexualitate provine de la magistratul Urlich care şi-a descris
propria perversiune.
Atentatele la bunele moravuri

Încadrează toate manifestările de ordin sexual care prin
conţinutul lor lezează atât spiritul de pudoare al societăţii cât şi al
persoanei.
Aceste atentate sunt:
- ultrajul public al pudorii
- atentatele la pudoare
107
- atentatul pederastic.
Factorii care generează astfel de manifestări, pe primul loc se
situează alcoolismul, viciu cu mare frecvenţă, apoi factorul mental
(oligofrenii, impulsivii excesivi, demenţii, senilii, excitaţii maniacali,
PGP, epilepticii, etc.), factorul moral urmare a unei educaţii sexuale
deficitare.
Ultrajul public al pudorii lezează simţul de pudoare publică.
Exhibiţionismul, cel mai frecvent, constă în expunerea în
public, fără jenă, a organelor sexuale.
Frecvent mai ales la bărbaţi dar poate fi întâlnit şi la femei (art.
429 C.P.P.).
Bărbaţii exhibiţionişti îşi aleg locuri bine cunoscute, pe unde
trec de obicei persoane de sex feminin (eleve din internate, şcoli,
studente din cămine). La atentate contra bunelor moravuri mai pot fi
incluse fapte ca: gesturi obscene în public, răspândirea de materiale
pornografice, înscrisuri obscene sau expresii obscene. Satisfacerea
raportului sexual în public este un act care lezează pudoarea publică.
S-ar putea vorbi de un exhibiţionism frust legat de modă,
îmbrăcămintea prea scurtă sau prea decoltată la femei.
Atentatul la pudoare constituie o ofensă materială de ordin
sexual comisă cu intenţie asupra unei persoane care nu-şi dă
consimţământul sau care este mai mică de 14 ani. Se citează
atingerea sau prinderea sânilor, coapselor, feselor sau a organelor
genitale cu degetele, gura sau penisul. Aici se încadrează şi raportul
sexual cu fetiţe sub 14 ani, sau fără consimţământ, cu sau fără
violenţă, complet sau incomplet.
Atentatul pederastic – este constituit din actele impudice sau
contra naturii cu persoane de acelaşi sex.
Juridic, după Simonin, s-au împărţit în:
- atentatul pederastic propriu-zis, când partenerul consimte
- atentatul la pudoare cu violenţă, când partenerul nu
consimte
- atentatul la pudoare fără violenţă, când partenerul are mai
puţin de 14 ani.
Pederastia poate îmbrăca 2 forme:
- pederastia acută – raport anal consimţit ce poate să lase
sau nu urme. Forţarea sfincterului anal în timpul contracturii
poate provoca leziuni specifice, vizibile câteva zile (fisuri ale
mucoasei de câţiva mm, sângerânde, radiare, paralel cu
pliurile). Anusul capătă un aspect de pâlnie. Raportul
108
sexual brutal intraanal poate provoca rupturi mai mult sau

mai puţin grave;
- pederastia cronică – nu este constantă deformarea în
aspect de pâlnie a anusului. Relaxarea sfincterului, atunci când
există, este un semn de mare probabilitate (anus incontinent). Tuşeul
digital este posibil fără mare dificultate, pliurile mucoasei anale sunt
şterse. Găsirea spermei pune diagnosticul de certitudine.
Din şanţul balano-prepuţial se pot recolta flora microbiană,
fibre vegetale nedigerate, urme de fecale.
Aberaţii sexuale
După unii autori aceste manifestări se numesc şi sodomii. Aici
se încadrează şi celelalte acte sexuale care se abat de la modalităţile
normale.
Clasificarea e dificilă datorită marii lor varietăţi. Se împart
totuşi în următoarele grupe:
 sodomia ratione modi
 sodomia ratione sexus
 sodomia ratione generis
 perversiunea mijloacelor
 perversiuni diverse.
Sodomia ratione modi

Relaţiile sexuale sunt heterosexuale, însă modul lor de
producere este aberant.
Se manifestă prin masturbare reciprocă, coitul anal
(adevărata sodomie), coitul oral (felatorism), coitul între coapse,
între sâni, în axilă, producerea excitaţiilor cu limba (cunilingus).
Producându-se în cadru intim de cele mai multe ori rămân
nedescoperite.
Sodomia ratione sexus

Raporturile sexuale se produc între persoane de acelaşi sex,
aberaţia numindu-se homosexualitate.
a) între femei - datorită manifestării anormale pot îmbrăca
două forme:
- tribadismul când se reproduce oarecum raportul
heterosexual, una dintre partenere având rolul activ de bărbat, îşi
confecţionează un penis artificial (falus). Aceste femei prezintă
dishormonoze, au clitorisul mai dezvoltat, sau pot avea tendinţe de
109
hermafroditism sub aspect fizic şi comportament psihic (gesturi

bărbăteşti, mersul mai apăsat, vocea mai groasă)
- safismul sau lesbianismul (după numele insulei greceşti
Lesbos, unde poeta Sapho se deda la astfel de perversiuni). Femeile
sunt tandre între ele, gingaşe. Din această categorie fac parte de
obicei femei care au suferit decepţii la primele raporturi sexuale din
lipsă de menajamente din partea bărbaţilor, sau sunt femei frigide.
Senzaţiile voluptoase se realizează prin culingus reciproc sau
masturbare reciprocă.
b) între bărbaţi anomalia poartă numele de pederastie (pedos
= băieţi). Se realizează de obicei prin coit anal. Este o perversiune
câştigată prin imoralitate (prostituare) sau urmarea unei stări psihice
maladive.
Partenerii pasivi pot prezenta un aspect feminin în
comportament, gesturi, atitudine (se pudrează, îşi vopsesc părul, îşi
fac unghiile, poartă inele, ciorapi de damă, gesturi tandre, sunt
manieraţi) sau au îndeletniciri feminine (brodează, gătesc etc.).
Adesea partenerii activi termină prin a deveni pasivi, deci se poate
vorbi de o bisexualitate psihică. Pederastii sunt conştienţi de această
activitate aberantă, de care caută uneori să se debaraseze. De aceea
se căsătoresc, au copii, dar până la urmă nu pot rezista impulsului de
inversiune. Ca manifestări se realizează prin raport anal, coit anal.,
masturbare reciprocă, cunilingus.
Sodomia ratione generis cunoscută ca zoofilie sau bestialitate
– raport sexual între om şi animale. Este practicată de obicei de
bărbaţi encefalopaţi sau oligofreni prin raport anal, vaginal sau
cunilingus cu animalele cu care vin în contact (ciobani, îngrijitori de
animale).
Femeile întreţin raporturi mai ales cu câinii. În unele ţări
bestialitatea este întreţinută şi de unele superstiţii. Astfel, la arabi se
credea că acuplarea cu o capră ar vindeca sifilisul iar în ţările
europene a existat credinţa că raportul sexual cu un animal ar
vindeca blenoragia sau impotenţa.
Perversiunile mijloacelor
Aici Simonin încadrează sadismul şi masochismul.
Numele de sadism derivă de la marchizul Sade care a descris
în romanele sale eroi a căror deviză era “plăceri fizice însoţite de
dezordine morală”.
110
Sadismul presupune satisfacerea instinctelor sexuale prin

producerea celor mai variate violenţe asupra partenerului, mergând
până la crimă cu cruzime. După crimă procedează la mutilarea
cadavrului, la ciopărţirea lui. Voluptatea este cu atât mai mare cu cât
actele de violenţă sunt mai crude.
Sadicul torturează, maltratează victima, având conştiinţa clară
în cadrul personalităţii sale degradate.
În legătură cu vârsta la care poate apărea sadismul, se pare că
frecvenţa cea mai mare este la adult şi cu predilecţie la bărbaţi, nu se
cunosc crime sadice săvârşite de femei. Faptele săvârşite de sadic
pot lua forme monstruoase (mănâncă carnea victimei sau îi bea
sângele).
Acesta este sadismul major.
Sadismul minor – violenţa nu ajunge până la crimă, poate să
apară odată cu trezirea instinctului sexual, manifestându-se prin
ruperea veşmintelor partenerei, flagelaţii şi provocarea de dureri şi
mici răniri cu sângerare – vederea sângelui produce erecţie şi
ejaculare.
Sadismul simbolic – caracterizat prin gesturi care nu aduc
prejudicii integrităţii corporale (ex. tăierea unor şuviţe de păr) produc
erecţie şi ejaculare.
Sadismul minor se poate manifesta şi la femei sub forma
sadismului moral (îl torturează moral sau muşcă partenerul).
Sadicii vor fi examinaţi psihic întrucât manifestările lor întrec
orice imaginatie.
Masochismul este contrariu sadismului.
Aici voluptatea sexuală se caracterizează numai în cadrul unor
suferinţe fizice sau morale pe care le suportă autorul, care cere
partenerului să-i producă suferinţe. Numele derivă de la nuvelistul
austriac Sacher Masoch, care descrie astfel de orori.
Masochismul mare se exprimă prin asocierea voluptate –
suferinţă fizică. Micul masochism este mai mult o formă simbolică,
voluptatea se asociază cu suferinţe de ordin moral.
Perversiuni diverse
Necrofilia – caracterizată prin raporturi sexuale cu cadavre este
practicată de obicei de alienaţi mintali.
Narcisismul – amor faţă de propria persoană specific femeilor,
care se contemplă în oglindă, îşi mângâie sânii, coapsele în acelaşi
timp masturbându-se.
111
La aceste persoane se asociază uneori şi fetişismul sau

exhibiţionismul prin expunere la ferestre pentru a fi văzute:
- fetişismul – este contemplarea până la extaz a obiectelor
care aparţin persoanei iubite (ciorapi, chiloţi etc.) pentru
senzaţii voluptoase;
- voaerismul – satisfacerea instinctului sexual prin
contemplarea actelor sexuale săvârşite de alţii (ex. soţ);
- travestismul – plăcerea de a purta hainele sexului opus
care merge până la producerea de senzaţii voluptoase;
- azoofilia – producerea de senzaţii voluptoase prin
contemplarea unor obiecte (statui, tablouri, nuduri) asociată
cu masturbarea
- gerontofilia – atracţia anormală în satisfacerea instinctului
sexual cu femei bătrâne.
112
13. EXPERTIZA FILIAŢIEI
C odul familiei reglementează relaţiile de filiaţie. Expertiza filiaţiei

este o expertiză de identificare şi constă în analiza
discriminatorie a caracterelor unui individ prin care să poată fi
delimitat de restul populaţiei.
13.1 Implicatiile juridice ale filiatiei

Expertiza filiaţiei are implicaţii în:
- dreptul familiei – procese de tăgadă a paternităţii (tatăl
neagă paternitatea), în caz de absenţe prelungite de la
domiciliu, detenţie, sterilitate;
- situaţia copilului născut în afara familiei, prin lege are
aceleaşi drepturi cu cel născut în timpul căsătoriei, cu
condiţia ca paternitatea să fie stabilită sau juridic copilul
este descendentul unui bărbat iar biologic al altuia;
- stabilirea maternităţii: abandon, schimb de copii, mişcări de
populaţie în calamităţi naturale, cutremure, războaie etc.
Acţiunea în justiţie este deschisă de mamă în numele copilului.
Expertiza filiaţiei are la bază o probă biologică (expertiza
serologică) care se bazează pe studiul şi corelarea genetică a
caracterelor moştenite de copil de la părinţi în cadrul sistemelor
sanguine (grupele de sânge şi serice).
Grupele sanguine sunt markeri genetici de real folos prin faptul
că sunt stabile în cursul vieţii, se transmit ereditar după anumite legi
bine stabilite şi verificate şi sunt prezente la naştere sau în primele
luni de viaţă.
Această probă biologică poate exclude paternitatea unui
bărbat faţă de copil, dar niciodată nu o poate afirma.
Cu cât se recurge la mai multe sisteme serologice şansa unui
bărbat de a se exclude de la paternitate creşte.
113
13.2 Sistemele serologice utilizate se clasifică în:

1.- sisteme eritrocitare (Ag sunt pe eritrocite)
2.- sisteme serice (Ac în ser)
3.- sisteme enzimatice (enzime eritrocitare)
4.- sisteme limfocitare
5.- alte sisteme.
13.3 Baza transmiterii ereditare o constituie Legile lui Mendel

1. Legea segregării independente a caracterelor
Genele situate pe cromozomi diferiţi vor fi transmise
independent, asociate sau nu, după legile hazardului.
De exemplu un individ heterozigot AB, MN:
- întâmplarea va hotărî dacă la un descendent gena M va
segrega alături de gena A sau de gena B (există 4
posibilităţi: AM, AN, BM, BN);
- dimpotrivă, când genele sunt strâns asociate pe acelaşi
cromozom ca în sistemul Rh (genele D, C, E) ele vor fi
transmise în bloc, de la părinţi la copil (fără a fi separate în
D, C, E).
2. Legea purităţii gameţilor
În timpul segregării, un cuplu de gene se separă pentru a fi
redistribuit generaţiei următoare după anumite reguli, astfel:
- dintr-un cuplu de 2 homozigoţi identici, toţi copii vor fi
homozigoţi, ex. ambii părinţi sunt MM, toţi copii vor fi numai
MM
- dintr-un cuplu de 2 homozigoţi opuşi, toţi copii vor fi
heterozigoţi, ex. părinţii – unul MM, altul NN, copii vor fi
numai MN
- unirea unui homozigot cu un heterozigot va da ½ din
descendenţi homozigoţi şi ½ heterozigoţi
- unirea a doi heterozigoţi va da ¼ homozigoţi de un fel, ¼
homozigoţi opuşi şi ½ heterozigoţi, ex. MN cu MN= ¼ MM,
¼ NN, ½ MN.
Prin mijloacele serologice se identifică caracterele fenotipice
(trăsăturile vizibile) recunoscute prin anticorpi specifici, ex. A, MN,
Rh(D) pozitiv, haptoglobine 2-1.
Genotipul sau zestrea moştenită de la ambii părinţi nu se poate
identifica întotdeauna prin tehnicile adecvate, uneori se deduc.
114
Antigenele se evidenţiază cu antiseruri specifice şi se

stabileşte dacă grupa fenotipică A este exprimată genotipic prin AA
sau AO, MN prin M şi N, Rh(D) prin DD şi Dd.
Genele situate pe cromozomi omologi se numesc alele.
Alelele reprezintă trăsăturile de caracter.
O alelă poate fi:
- dominantă are mereu expresie fenotipică
- recesivă – există doar genotipic, nu apare în fenotip
Ambele alele pot fi dominante, ambele se exprimă fenotipic
Ambele alele pot fi recesive, nu se exprimă niciuna.
13.4 Clasificarea sistemelor serologice si prezentarea lor

Sistemele eritrocitare: ABO, MN, Rhesus (Rh), Kell-Cellano
(KK), Duffy (fy), Kid (Jk), Lutheran (lu), P P-1, P-2
Sistemele serice
– haptoglobinele (hp)
– grup specific component (Gc)
– Gm
– Km
Sistemele enzimatice
- fosfataza acidă eritrocitară
- adenilat – kinaza
- adenozin – dezaminaza
- fosfoglucomutaza 1.
Sistemele limfocitare: H.L.A. – (A,B,C,D)
Alte sisteme:
- secretor – nesecretor (Se, se)
- gustător- negustător.
Sistemele eritrocitare – primul sistem descoperit a fost

sistemul ABO.
Iniţial au fost descoperite 4 grupe rezultate din combinaţia
alelelor O, A, B,în raport de dominanţă şi recesivitate au rezultat 4
fenotipuri şi 6 genotipuri.
Astfel:
Fenotipuri Genotipuri
A (II) AA, AO
B (III) BB, BO
AB (IV) AB
O (I) OO
115
Indivizii de grup A şi B pot fi homozigoţi (AA, BB) sau

heterozigoţi (AO, BO).
Mai târziu s-a constatat că gena A produce mai multe variante
A-1, A-2, A-3, Ae, Ax etc.
În expertize se folosesc primele două A-1 fiind dominant faţă
de A-2, celelalte variante denumite “slabe” dau reacţii atipice în
tiparea lor.
Considerând şi subgrupele pentru sistemul ABO rezultă 6
fenotipuri şi 10 genotipuri:
Fenotip Genotip Fenotip Genotip

O OO A1B A1B
A-1 A-1 A-1 A2B A2B
A-1 A-2
A-1 O
A-2 A-2 A-2
A-2 O
B BB
BO
Din părinţi A poate rezulta copil A2 ?.

Da: pentru că: A1A2
pot da A2A2.
A1A2
În ultimii ani s-au descris variante de B identice cu cele ale
antigenului A, mai greu depistabile prin tehnici serologice.
Conform legilor lui Mendel rezultă că:
1.- Un caracter nu poate să apară la copil dacă nu există la cel
puţin unul din părinţi:
MAMA COPILUL TATA
A AA B BB A AA
AO BO AO
copil B se exclude
2.- Un părinte de grup O nu poate să aibă copii AB şi invers, un
părinte de grup AB nu poate avea copii de grup O. (legea lui
Bernstein).
116
Sistemul MN – s-au descris două alele dominante MN din care

rezultă 3 fenotipuri identice cu genotipurile: două homozigot MN, NN
şi al treilea heterozigot.
MAMA COPIL TATA
MN NN MM – se exclude
Şanse mai mari de excludere au bărbaţii monozigoţi.
Mai târziu s-a constatat că genele M şi N sunt legate pe acelaşi
cromozom cu genele S şi s (pseudoalele) similar sistemului Rhesus.
S este mai frecvent legat de N şi s de M.
Sistemul Rh
-alcătuit din gene strâns legat între ele pe cromozom:
D, C, E şi alelele lor antitetice d, c, e sunt în raport de
codominanţă în afară de factorul “d” pentru care nu s-a descoperit un
ser anti-d.
Din combinaţia lor rezultă 18 fenotipuri şi 36 genotipuri.
Alela D este prezentă la 85% din populaţie; persoanele cu D
sunt Rh+, fără D sunt Rh-(negativ)
Rh + = DD sau Dd
Rh - = dd (negativ lipseste D).
Cele trei perechi de alele Cc Dd Ee:
- au caracter antitetic – lipsa unui factor implică prezenţa
celuilalt ex. nu există c este obligatoriu C
- au caracter alelomorf – prezenţa unui factor nu exclude pe
celălalt ex. c+C şi se transmite la descendenţi fie C fie c.
Transmitere – părinţi Rh+ - pot da copii Rh (-)
Părinţi Rh - nu pot da copii Rh(+) (se exclude tata).
Sisteme serice
Haptoglobinele sunt alfa-2-globuline şi prezintă un polimorfism
ce se evidenţiază prin electroforeză în gel de amidon.
S-au descris două alele Hp-1 şi Hp-2 din combinaţie rezultă 3
fenotipuri identice cu genotipurile, două homozigot şi 1 heterozigot,
sunt caractere dominante.
Transmiterea ereditară:
- din doi homozigoţi de acelaşi fel copiii vor fi homozigoţi. Ex.
Hp-1/Hp-1 + Hp-1/Hp-1 = Hp-1 Hp-1
- din homozigoţi invers vor rezulta heterozigoţi: ex. Hp-1/Hp-
1 + Hp-2/Hp-2 = Hp-1/Hp-2.
117
- din combinaţia unui homozigot cu un heterozigot se vor

naşte ½ homozigoţi şi ½ heterozigoţi
- dintr-un cuplu cu heterozigoţi se vor naşte ¼ homozigoţi de
un fel şi 1/4 homozigoţi de sens invers şi ½ heterozigoţi.
Nu se va naşte un copil Hp 1-1 dacă unul din părinţi nu este Hp
1 (homo sau heterozigot).
Sisteme enzimatice
Enzimele eritrocitare
- fosfataza acidă eritrocitară
- adenilat kinaza
- fosfoglucomutaza 1
- adenozin dezaminaza
se transmit tot după legile lui Mendel.
Majoritatea se evidenţiază prin electroforeză în gel amidon.
Sisteme limfocitare
Grupele HLA (human limphocytis system A) sunt sisteme
antigenice de histocompatibilitate, cele mai implicate în reacţiile
imunologice. S-au descris până acum 4 gene autozomale A, B, C, D,
situate pe cromozomul 6. Dau rezultate pozitive în proporţie de 95-
97%.
Alte sisteme
Secretor – nesecretor (Se – se)
Antigenele de grup A şi B se regăsesc şi în secreţii (în salivă,
spermă, secreţie vaginală, transpiraţie) la majoritatea indivizilor (cca.
75%) care sunt deci secretori (Se) şi au pe eritrocite pe lângă
antigenele H şi antigenele de grup, Antigenul “H” este specific pentru
secretori.
Cei care nu au în umori antigenele de pe eritrocite se numesc
nesecretori (se). să nu se confunde simbolurile Se, se cu Ss de la
MN.
Transmiterea ereditară se face conform modelului mendelian.
Există două fenotipuri Se şi se şi 3 genotipuri (două homozigot
şi unul heterozigot).
Posibilităţi de excludere: din doi nesecretori nu poate rezulta
un descendent secretor.
Gustător – negustător.
118
O mică parte din indivizi percep gustul foarte amar al fenil-thio-

carbaminei şi au fost denumiţi gustători. Cei care nu percep gustul
amar al substanţei sint negustători. Gustătorul este dominant,
negustătorul recisiv.
Transmiterea se face după modelul mendelian.
Posibilitatea de excludere ca mai sus.
13.5 Alte examinări în cadrul expertizei filiatiei

Examenul dermatoglifelor palmare şi plantare. Constă în
compararea desenului crestelor papilare la copil cu cele ale părinţilor,
evidenţiindu-se numărul celor aproape identice provenite de la fiecare
din parentali.
Palma şi planta se împart în 54 compartimente.
În final diagnosticul este de probabilitate.
Examen antropologic – după vârsta de 3-4 ani a copilului se
studiază caracterele somatice şi în special trăsăturile fizionomice în
comparaţie cu ale părinţilor. Exemplu forma figurii (ovală,
triunghiulară, pătrată, rotundă), a bărbiei, nasului, urechilor, culoarea
ochilor, părului, pigmentaţia etc.
Astăzi se foloseşte metoda amprentei genetice (profil ADN)
pe scară tot mai largă. Prin folosirea amprentei genetice se elimină
neajunsurile metodelor clasice deoarece fragmentele de ADN sunt
reproductibile, stabile, se transmit conform legilor lui Mendel şi
factorul de mutaţie este extrem de mic. Identificarea a trei benzi
străine pe amprenta copilului din 15 fragmente de ADN descoperite
la folosirea unei sonde de mioglobină, exclud bărbatul de la
paternitate. Absenţa benzilor străine de ADN afirmă paternitatea cu
certitudine prin coincidenţa benzilor bărbat-copil.
Amprentele genetice fiind specifice unei persoane (excepţie
gemenii monozigoţi) au valoare deosebită în identificarea unei
persoane. ADN-ul se izolează din ţesuturi musculare foarte vechi
chiar de la mumii, din urme de sânge, lichid seminal, fire de păr,
ţesuturi putrefiate. Asemenea identificări se pot face şi în cazuri de
agresiuni, viol, etc.
119
14. PROBLEME MEDICO-LEGALE ALE SARCINII,

NAŞTERII ŞI AVORTULUI
S arcina şi avortul depăşesc sfera familiei prin implicaţiile socio-

economice, implicaţii ce se reflectă în special în balanţa
demografică. Orice cuplu are dreptul să opteze pentru un anumit
număr de copii. Raportat însă la starea economică, numărul naşterilor
scade sau creşte, ceea ce influenţează indirect natalitatea sau
denatalitatea unei naţiuni la un moment dat.
S-a observat că orice legislaţie restrictivă, fără asigurarea unor
condiţii socio-economice de susţinere a natalităţii, nu stimulează
creşterea numărului de copii, dimpotrivă, se ajunge la scăderea
natalităţii şi un număr mare de avorturi.
În expertiza medico-legală se pot ridica numeroase probleme
în ceea ce priveşte sarcina, avortul sau naşterea.
În următoarele situaţii se poate solicita o expertiză medico-
legală:
 diagnosticul naşterii recente, când femeia este suspectată că
şi-a ucis pruncul
 stabilirea cauzei morţii în cursul gravidităţii, în timpul naşterii
sau după naştere, aşa numitul deces mamă
 diagnosticul stării abortive după avort delictual
 diagnosticul sarcinii după viol
 diagnosticul de sarcină în situaţia acordării dispensei de vârstă
în vederea căsătoriei
 aprecierea capacităţii sexuale.
120
14.1 Diagnosticul naşterii recente

Cu cât examinarea femeii se efectuează mai aproape de
momentul naşterii, cu atât posibilităţile de diagnostic sunt mai
aproape de certitudine. Modificările morfologice existente la nivelul
căilor genitale externe, ale colului uterin şi ale uterului permit
diagnosticul.
Imediat după naşterea la termen, odată cu explozia placentei,
uterul golit începe să se contracte, astfel, că poate fi palpat la nivelul
ombilicului. În zilele următoare (până la 2 zile), dimensiunile uterului
rămân aproximativ aceleaşi, după care involuţia prin retracţia
musculaturii este rapidă, spre ziua a 10-a uterul ajungând în pelvis,
nu mai este palpabil deasupra pubelui. Uterul revine la forma şi
dimensiunile normale după 5-6 săptămâni de la naştere, perioadă
cunoscută sub numele de lehuzie.
Apoi, la nivelul perineului apar vizibile rupturi ale structurilor
musculo-cutanate cu aspect de răni recente, soluţii de continuitate ,
infiltrate cu sânge şi edem; aceleaşi modificări pot fi prezente şi la
nivelul colului uterin.
Tot în perioada de lehuzie se observă scurgerea unor secreţii
sanguinolente din cavitatea uterină, numite lohii. Acestea au aspect
sanguinolent în primele două zile după naştere, la 3-4 zile devin
serosanguinolente şi gălbui-albicioase după 10 zile, ceea ce permite
aprecierea duratei lehuziei.
La femeia decedată în timpul naşterii sau după, există
posibilitatea examinării directe a dimensiunilor şi greutăţii uterului, a
locului de fixare a placentei sau a resturilor placentare când placenta
a fost eliminată.
Prezenţa secreţiei lactate este un alt semn de naştere. Dacă
secreţia lactată are în compoziţia sa o cantitate mare de albumine se
numeşte colostru. Această secreţie de colostru durează 1-3 zile după
naştere.
Secreţia de lapte apărută după perioada de colostru este mai
bogată în grăsimi şi săracă în albumine. Albuminele în cantitate mare
în colostru fac posibilă coagularea prin fierberea acestuia.
14.2 Riscul morţii la naştere

Se consideră deces mamă orice deces survenit în perioada
gravidităţii şi din cauza ei. Riscul deceselor la naştere este
considerabil redus în naşterile asistate şi supravegherea într-o unitate
sanitară de specialitate.
121
Este cunoscut faptul că în timpul sarcinii şi naşterii se pot

decompensa o serie de stări morbide preexistente gravidităţii (boli
cardiace, renale), care pot fi cauza unei morţi rapide.
O boală specifică sarcinii este eclampsia. Moartea rapidă
poate surveni în cadrul eclampsiei nediagnosticate, fie prin toxemie
gravidică, fie datorită hipertensiunii însoţită de hemoragie cerebrală şi
hepatică. Ficatul eclamptic, cu necroză hemoragică întinsă a
parenchimului, poate fi cauza morţii neaşteptate ca urmare a rupturii
hepatice în timpul naşterii sau imediat după naştere.
Creşterea concentraţiei hormonilor care acţionează asupra
contracţiilor uterine din timpul naşterii (hormonul ocitocic) poate
produce o suferinţă renală gravă manifestată prin insuficienţă renală
acută (blocarea funcţiei renale).
Acest hormon ocitocic în exces produce vasoconstricţie renală
intensă urmată de ischemie şi necroză de corticală renală.
Uneori, placenta îmbracă aspecte patologice greu
diagnosticabile care constituie cauza decesului la naştere. Placenta
foarte aderentă caracterizată printr-un contact strâns cu muşchiul
uterin poate provoca hemoragii masive în perioada de deslipire a
placentei sau chiar ruptură uterină ca în cazul placentei increta.
Ruptura uterină se poate produce şi pe o cicatrice anterioară
post-cezariană sau la femeile cu multe naşteri. Numeroasele cicatrici
uterine după naşteri reduc supleţea muşchiului şi duc tot la ruptură
uterină.
În naşterile laborioase cu deslipirea prematură a placentei
există pericolul emboliei cu lichid amniotic. Această embolie
reprezintă poate cea mai comună cauză de moarte ce se produce în
timpul naşterii sau la câteva ore pot partum. Prin acest mecanism
embolic în circulaţia mamei pătrund componente de lichid amniotic ca
scoame epiteliale cheratozice, fire de lanugo şi mucină, ce
favorizează coagularea intravasculară urmată de moarte rapidă.
Sindromul de coagulare intravasculară mai este cunoscut şi sub
numele de şoc obstetrical.
Intervenţiile chirurgicale în micul bazin la o gravidă cresc riscul
de embolie aeriană în special în cazurile de palcenta praevia.
Comisia de expertiză medico-legală în cazurile de deces
mamă va trebui să lămurească următoarele aspecte:
- cauza care a produs moartea gravidei;
- cum a fost urmărită şi supravegheată în timpul travaliului, în
perioada de eliminare a placentei;
122
- ce intervenţii s-au efectuat;

- dacă există lacune în conduita medicală care au condiţionat
decesul.
14.3 Avortul delictual

Avortul provocat delictual este interzis în toate statele lumii.
Indicaţiile avortului terapeutic sunt reflectate variat în diferitele
legislaţii. În marea majoritate a statelor avortul terapeutic este limitat
la cazurile de strictă necesitate permiţându-se întreruperea sarcinii
numai când viaţa femeii gravide este pusă în pericol ce nu poate fi
înlăturat prin alte mijloace. În alte state, cele scandinave şi unele de
pe continentul american, indicaţiile terapeutice se extind şi la unele
boli sau situaţii capabile să genereze embriopatii. Unele state
europene includ în legislaţie avortul la minore, la femei în vârstă peste
35 ani, femei cu infirmităţi fizice şi psihice. La noi, din 1966 până în
1989 avortul a fost interzis cu excepţia unor situaţii de punere în
primejdie a vieţii femeii, de a determina malformaţii congenitale grave
la făt, când femeia avea vârsta de 40 de ani sau avea în îngrijire 5
copii, când sarcina era urmarea unei infracţiuni de viol sau incest.
După 1989 avortul este permis la cererea femeii.
Din punct de vedere juridic prin avort se înţelege întreruperea
sarcinii pe toată durata ei, prin orice mijloace, înafara condiţiilor
admise de lege, cu sau fără consimţământul femeii (gravida sub 14
ani).
Obiectul infracţiunii îl constituie sănătatea sau viaţa femeii
gravide pe de o parte şi protejarea produsului de concepţie pe de altă
parte. În textul legii nu se precizează dacă sarcina este normală sau
patologică ci numai faptul că ea trebuie să existe. Lipsa sarcinii face
ca acţiunea delictuală să se transforme în vătămare corporală.
Latura obiectivă se referă la o manoperă abortivă. Manopera
prin mijloacele folosite trebuie să fie aptă de a întrerupe cursul
sarcinii, să existe un raport de cauzalitate între mijloace şi avort.
Infracţiunea este calificată ori de câte ori produce vătămări
corporale grave sau este urmată de moartea femeii. Când avortul
este făcut de însăşi femeia gravidă, tentativa nu se pedepseşte. Se
pedepseşte, de asemenea, instigarea, complicitatea şi tentativa de
avort efectuate în condiţii ilegale.
Clasificarea avortului
123
Există două categorii de avort: spontan (are cauze patologice)

şi provocat. Avortul provocat cuprinde avortul provocat terapeutic, ca
unică salvare a vieţii femeii în faţa unor boli care se agravează în
prezenţa sarcinii, avortul provocat la cerere (în primele 3 luni de
sarcină), avortul accidental (traumatic), avortul etic (după viol şi
incest) şi avortul empiric (delictual).
După O.M.S. aproape 20% din sarcinile pierdute sunt de cauze
patologice. Avortul patologic de origine maternă are multiple cauze
cum ar fi hormonale, avitaminoze, intoxicaţii cronice, autoimune,
incompatibilităţi de Rh, boli acute sau cronice. La acestea se adaugă
apoi cauze genitale ca afecţiunile inflamatorii şi tumorale ale uterului
şi anexelor, incontinenţă de col uterin etc.
Pe locul următor se află cauze ce ţin de făt şi anexele lui cum
ar fi anomalii genetice, hidramnios, infarcte placentare, torsiuni de
cordon. Există şi cauze paterne, abuzul de droguri, etilismul cronic,
tratament cu Rx, citostatice etc.
O formă aparte de avort patologic este avortul de cauză
psihică produs în situaţii de panică, stress, emoţii bruşte şi intense
care raportate la reactivitatea femeii (personalitate fragilă, nevropată
etc.), poate deveni o realitate. Stress-ul psihic prin excesul de
catecolamine poate determina tulburări vasomotorii ce stau la baza
unor contracţii uterine urmate de expulzia produsului de concepţie.
Avortul accidental (traumatic) poate fi consecinţa unor
intervenţii chirurgicale mai ales în apropierea organelor genitale, a
unor microtraumatisme repetate (de trafic, sexuale, agresiuni). Din
punct de vedere medico-legal confirmarea acestei forme de avort
presupune excluderea unei cauze patologice de avort, apariţia
avortului într-un timp relativ scurt de 24-48 ore de la episodul
traumatic, concordanţa de sediu între traumatism şi localizarea
sarcinii, intensitatea traumatismului capabilă de a declanşa un avort.
Expertiza medico-legală are de rezolvat următoarele

probleme:
1. Diagnosticul pozitiv de sarcină se sprijină pe examenul
clinic, paraclinic şi examene de laborator.
Amenorea, modificările de pigmentare tegumentară, secreţia
mamară ca semne clinice de sarcina pot s apara si in afara sarcinii in
alte conditii patologice, încât valoarea lor diagnostică este probabilă.
124
Reacţiile imunologice de sarcină sunt senibile şi dau erori de

maximum 2% ele se negativează la cca. o săptămână după pierderea
sarcinii.
În scopul diagnosticului pozitiv se poate recurge la dozări
hormonale, frotiu cito-hormonal, examen ecografic şi examenul
microscopic al produsului de chiuretaj. Diagnosticul de certitudine îl
oferă produsul de chiuretaj prin evidenţierea resturilor ovulare care
prezintă elementul caracteristic pentru placenta fetală, vilozitatea
corială.
La cadavru diagnosticul este uşurat de examinarea
macroscopică a organelor genitale interne şi în special modificările de
la nivelul uterului (locul de fixare al placentei, resturi placentare etc.).
2. Diagnosticul de vârstă a sarcinii se apreciază după
dimensiunile uterului, aprecierea este relativă, mai puţin fidelă.
3. Diagnosticul de avort decurge din golirea cavităţii uterine
(diagnostic ecografic cel mai adesea) sau prezenţa intrauterină a unui
făt mort (macerat sau mumifiat) cu modificarea patologică a secreţiei
uterine urmare infecţiei din cavitate.
4. Diferenţiarea avortului patologic de avortul provocat se
bazează pe faptul că aproape întotdeauna avortul patologic este
complet cu hemoragie redusă, expulzia oului este totală, completă,
fără complicaţii infecţioase. În avortul provocat expulzia este
zgomotoasă clinic prin complicaţiile hemoragice şi septice instalate
după manoperele abortive şi retenţia aproape obligatorie a resturilor
placentare. În general avortul sângerând şi febril pledează pentru
provocare. Avortul provocat este diagnosticat indubitabil în prezenţa
leziunilor traumatice mecanice ale organelor genitale interne (rupturi
de col uterin, perforaţii uterine, perforaţii intestinale etc.) sau în
prezenţa corpilor străini retenţionaţi în căile genitale (sonde, rădăcini
de plante, diferite obiecte ascuţite etc.).
5. Mijloacele abortive folosite şi dacă au fost specifice pentru
provocarea avortului. În evoluţia unei sarcini normale orificiul colului
uterin este închis. Dacă orificiul este întredeschis cu sângerare
uterină suspiciunea de avort este îndreptăţită. Dacă avortul a fost
provocat de persoane calificate cu instrumentar specific, se observă
urmele lăsate de pensa de col sub forma unor plăgi stelate, simetrice,
pe buzele colului care persistă câteva zile după provocare. Mijloacele
abortive mecanice (sonde urinare, andrele, rădăcini de plante sau
diferite obiecte ascuţite) fie sunt reţinute fie se văd leziunile provocate
de acestea. Mijloacele chimice (tinctură de iod, alcool, soluţie de
125
săpun, decoct de plante etc.) produc leziuni chimice însoţite de

necroză locală şi semnele generale ale intoxicaţiei.
6. Consecinţele avortului provocat adesea se suprapun cu
cauzele morţii, ca în cazul complicaţiilor septice. La început infecţia
este localizată la uter şi anexe apoi se extinde spre cavitatea
peritoneală (peritonită) şi în final se generalizează, dând avortul
toxico-septic (fenomenele toxice sunt legate de dezintegrarea
microbilor care eliberează endotoxine microbiene) cu insuficienţă
hepatică şi renală. Clinic apar icterul şi anuria. Starea clinică gravă a
femeii impune atitudini terapeutice radicale mergând până la
histerectomie totală. Această îndepărtare a uterului şi anexelor
constituie infirmitate gravă cu pierderea unui organ şi a funcţiei
acestuia – reproducerea.
15. EXPERTIZA CAPACITĂŢII SEXUALE
A cest tip de expertiză medico-legalăe este frecvent solicitată în

probleme legate de expertiza de filiaţie ca tăgada paternităţii sau
în procese de divorţ, de infracţiuni sexuale, când indivizii se apără
susţinând că nu pot procrea sau nu pot executa un raport sexual
normal.
Incapacitatea sexuală a bărbatului îmbracă două aspecte:
- incapacitatea de coabitare (copulaţie) sau impotenţia
coeundi.
- incapacitatea de procreere (impotentia generandi).
15.1 Incapacitatea de coabitare

Ascunderea unor probleme de sănătate poate afecta
stabilitatea unei căsătorii ca în cazul bolilor psihice, impotenţă
sexuală etc. Tulburările de dinamică sexuală sunt frecvente, uneori
grave, neglijate datorită caracterului lor traumatizant. Consultaţia
sexologică apare ca una din consultaţiile dificile, persoana trăind
sentimente de culpă, acceptă cu greu pătrunderea în sfera intimităţii
sale.
Sexualitatea fiziologică, normală, presupune integritatea
anatomică şi funcţională a organelor sexuale, un psihic echilibrat,
colaborarea partenerilor la sexualitate cu afecţiune şi tandreţe
(comportamentul sexual este extrem de fragil, suportând influenţa
unui cumul de factori).
126
Datorită corticalizării (cerebralizării) comportamentului sexual şi

usurintei cu care este inhibat transformându-se în culpă, în
desfăşurarea intimităţii sexuale nu se poate trişa, sexualitatea este
“singura funcţie incapabilă să mintă”. Mărturie în acest sens este
integritatea himeneală după o perioadă lungă de convieţuire a
cuplului.
Numai în 5% din cazuri impotenţa sexuală masculină are
cauze organice. Cauzele sunt neurologice, cerebrale sau medulare
(tumori cerebrale, scleroză în plăci, tabes, traumatisme cranio-
cerebrale, alcoolism cronic), leziuni vasculare aterosclerotice,
colagenaze, boli endocrine, toxicomanii, diabet. Mai numeroase şi
importante sunt impotenţele de natură psihologic-relaţională (95%),
care sunt intermitente şi selective (nu faţă de orice femeie).
Tulburările de dinamică sexuală se referă la excitaţie, erecţie,
mişcări, ejaculări, orgasm.
Impotenţa de excitaţie (de dorinţă – libidou) este prezentă în
cromozomopatii, boli endocrine, boli cronice cu emaciere.
Impotenţa de erecţie constituie forma clinică cea mai gravă,
acest moment din dinamică fiind fenomenul fiziologic esenţial al
copulaţiei.
În marea majoritate a cazurilor, impotenţa de erecţie se
datoreşte diabetului apoi aterosclerozei. Un procent important are
cauze psihologice (raport sexual întrerupt etc.). Orice erecţie
incompletă duce la ejaculare precoce. În funcţie de intensitatea şi
durata erecţiei unele forme au fost denumite de tip Rasputin, altele de
tip Casanova.
În expertiza medico-legală formularea concluziilor trebuie să se
facă cu mare precauţie. Se vor trage concluzii certe numai în cazuri în
care coabitarea se exclude cu desăvârşire.
15.2 Impotenţa de procreere

Capacitatea de a procreea este condiţionată de starea de bună
funcţionare a testiculelor, permeabilitatea canalelor excretorii, reflex
ejaculator în limite fiziologice şi foarte important numărul şi calitatea
spermatozoizilor să se încadreze în limite normale.
Aprecierea capacităţii de procreere implică efectuarea
spermogramei. Un ejaculat normal conţine 2,5-3 ml lichid spermatic
cu un număr de 35-120 milioane spermatozoizi pe ml. Din numărul
total de spermatozoizi formele mobile trebuie să fie în procent de 60%
iar formele anormale să nu depăşească 25%. Prezenţa în număr
127
redus a spermatozoizilor se numeşte oligoazoospermie. Când

spermatozoizii sunt morţi suntem în faţa unei necrospermii.
Oligospermia este graduală – de gr.I cu valori între 25-40
mil./ml, gr.II între 10-25 mil/ml şi gr.III între 1-10 mil/ml. Este
importantă mobilitatea spermatozoizilor (se deplasează cu 4 mm/min,
după 5-6 zile de la recoltare şi păstraţi în condiţii optime).
În unele situaţii se pot efectua biopsii testiculare, determinări
ale indicelui de vitalitate, de progresiune, de supravieţuire sau de
atipie morfologică, raportul dintre spermatide / spermatocite /
spermatogonii, a raportului ADN/ARN în capetele spermatozoizilor pot
exista spermatozoizi normali dar cu ADN insuficient şi astfel devin
infertili.
Capacitatea de procreere este indicat a se cerceta în
criptorhidii, când azoospermiile sunt prezente în 30% din cazuri, în
varicocel, când sterilitatea se depistează la 40% din cazuri, orhite,
cromozomopatii (sindrom Klinefelter), subiecţi cu infertilitate primară.
Mai trebuie să se reţină un aspect patologic rezultat din
imobilizarea autoimună a spermatozoizilor produsă de anticorpii
antispermatici ai glerei cervicale, ce blochează antigenii transportaţi
de spermatozoizi, mai ales la femeile cu rapoarte sexuale repetate în
condiţii de promiscuitate (prostituate).
Concluziile privind cercetarea capacităţii de procreere sunt
certe în azoospermii, în rest se face precizarea că în momentul
examinării persoana prezintă o scădere sau o afectare severă a
capacităţii de procreere de la caz la caz.
128
16. EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ
s e efectuează în instituţiile medico-legale la solicitarea organelor

judiciare. Are ca obiectiv general analiza şi evaluarea stării
psihice a persoanei în legătură cu soluţionarea unor aspecte juridice
în:
- cauze penale
- de drept civil
- de drept al familiei
- de drept al muncii
- drept administrativ.
Această evaluare a stării psihice urmează să stabilească în
instanţă capacitatea de exerciţiu.
În cauze penale expertiza psihiatrică urmăreşte să stabilească
capacitatea psihică de apreciere asupra conţinutului şi consecinţelor
actului infracţional (antisocial), să se facă reconstituirea
circumstanţelor psihopatologice din momentul faptei şi să propună
orientarea măsurilor de siguranţă, de recuperare şi reinserţie socială.
În dreptul civil se face evaluarea capacităţii psihice în
exercitarea unor drepturi şi obligaţii profesionale, în stabilirea tutelei
sau curatelei pentru handicapaţii fizici sau mentali, sau în punerea
sub interdicţie sau în vederea stabilirii sexului civil în cazuri de
transsexualism sau a stărilor intersexuale.
În dreptul familiei se urmăreşte probarea condiţiilor medicale
cerute pentru încheierea căsătoriei sau încălcarea lor, justificând
129
anularea sau desfacerea căsătoriei, precum şi încredinţarea copiilor

minori spre îngrijire, creştere şi educare.
În dreptul muncii în caz de incapacitate psihică consecutivă
traumatismelor legate de locul de muncă sau în stabilirea aptitudinii, a
validităţii de a exercita o anume activitate profesională sau a conduce
un autovehicul.
16.1 Cadrul juridic şi organizatoric de efectuare a

expertizei medico-legale psihiatrice.
Art. 48 C.P. stabileşte criteriile privind noţiunea de
iresponsabilitate: “Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală dacă făptuitorul în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza
alienaţiei mintale fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de
acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele”.
Iresponsabilitatea are la bază două criterii:
- medical – prezenţa unei boli psihice cronice a unor tulburări
psihice temporare sau a unei alte stări morbide cu
modificări psihice concomitente sau consecutive
- juridic – absenţa /lipsa capacităţii de a fi conştient de
acţiunile săvârşite şi de a le stăpâni.
Din punct de vedere medico-legal iresponsabilitatea este
susţinută de următoarele criterii:
- neformarea discernământului critic (minori sub 14 ani)
- handicapul mental sau psiho-senzorial grav
- alterarea nivelelor de conştiinţă elementară şi operaţional
logică
- motivaţia psihopatologică a momentului săvârşirii actului
antisocial şi a comportamentului deviant în general
- existenţa unei legături directe de cauzalitate între trăsăturile
patologice ale personalităţii şi infracţiunea comisă
- debutul medico-legal al bolii psihice (psihozele endogene)
- incapacitatea psihică (intelectivă, afectiv-volitivă).
Se înlătură caracterul penal al faptei când:
- fapta a fost comisă în stare de necesitate, legitimă apărare,
constrângere fizică, morală
- în cazuri fortuite
- în stare de iresponsabilitate datorită alienaţiei mintale
- minori sub 14 ani.
130
Starea de beţie acută voluntară nu înlătură caracterul penal al

faptei pentru că persoana îşi asumă riscul consecinţelor faptelor pe
care le-ar putea comite în această stare.
Vechiul criteriu de caracterizare a responsabilităţii prin gradul
de discernământ ca expresie a nivelului de conştiinţă s-a extins la o
noţiune mai amplă de “capacitate psihică” care cuprinde – nivelul de
conştiinţă şi capacitatea de discernământ critic faţă de faptă.
Responsabilitatea este capacitatea psihică ce constă în
capacitatea persoanei de a-şi asuma integral obligaţiile ce decurg
dintr-o acţiune liber consimţită pe care o întreprinde şi totodată de a
înţelege consecinţele acestei acţiuni în deplină concordanţă cu scopul
urmărit în interesul personal şi fără a prejudicia interesul colectivităţii.
Principalele prevederi legislative se află în C.P.P. art. 116-127
şi în codul de procedură civilă art. 201-214.
În art. 117 este prevăzută obligativitatea expertizelor
psihiatrice: “Efectuarea unei expertize devine obligatorie în cazul
infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când organul
de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării
psihice a învinuitului”.
Practic, obligativitatea se impune:
- pe lângă cele consemnate în art. 117
- când sunt indicii sau dovezi că învinuitul a suferit de unele
boli care ar putea avea repercusiuni psihice
- când infracţiunea este lipsită de mobil evident
- când în perioada de detenţie are o comportare anormală.
Art. 113 şi 114 C.P. impun instituirea unor măsuri de apărare a
societăţii şi totodată de ocrotire şi tratament corespunzător a
persoanelor până la dispariţia potenţialului antisocial şi ameliorarea
evidentă până la vindecare, numite măsuri de siguranţă cu caracter
medical.
În Regulamentul de funcţionare al specialităţii de medicină
legală privind organizarea instituţiilor medico-legale se fac precizări în
art. 42, 43, 44:
Art. 42 – expertiza medico-legală psihiatrică se execută de o
comisie instituită în acest scop, formată dintr-un medic legist şi doi
medici psihiatri, numai în oraşele cu servicii sau cabinete medico-
legale. Dacă expertiza priveşte un minor în comisie vor fi cooptaţi
specialişti în neuropsihiatrie infantilă şi eventual psihopedagogi.
131
Art. 43 – expertiza se va efectua după următoarele reguli:-

observarea clinică prin internarea expertizatului dacă este cazul şi
toate investigaţiile clinice şi paraclinice
- consultarea următoarelor date din dosarul cauzei: -
antecedente medicale, antecedente penale, ancheta
socială, mobilul şi împrejurările de producere a infracţiunii
- examenul psihic efectuat imediat după identificarea
învinuitului.
Art. 44 – precizarea stării de pericol social prezentată de unii
indivizi chiar fără tulburări psihice majore: infractori din obicei, marii
recidivişti (psihopaţi)
- precizarea stadiului evolutiv al tulburărilor
- precizarea dacă se impun măsuri de siguranţă cu caracter
medical: pentru adulţi art. 113-114; minori 101-105 C.P.
(104-105 caracter medical educativ).
Obiectivele expertizei:
- stabilirea diagnosticului de boală sau sindrom, privind
starea psihică
- excluderea simulării sau disimulării unei afecţiuni psihice
- care sunt trăsăturile personalităţii şi ce legătură au cu o
anumită predispoziţie generală la acte antisociale (examen
psihologic)
- care este capacitatea psihică în momentul examinării
- care este capacitatea psihică din momentul săvârşirii faptei
(prin reconstituirea biopsihopatologică a eventualelor
tulburări sau modificări psihice), motivaţia faptei.
- aprecieri privind: - evoluţia eventualelor tulburări, gradul de
periculozitate actuală şi în general potenţialul infractogen,
antisocial
- orientarea măsurilor coercitiv – educative şi a celor de
siguranţă de ordin medical în vederea prevenirii, tratării,
recuperării şi reinserţiei sociale a subiectului.
16.2 Criterii medico-legale de evaluare a capcacitatii

psihice
În ceea ce priveşte criteriile medico-legale de evaluare a
responsabilităţii penale şi a capacităţii de exerciţiu ne vom opri asupra
noţiunilor de:
- capacitate psihică
- conştiinţă
132
- discernământ critic şi
relaţiile dintre acestea.
Capacitatea psihică reprezintă ansamblul de însuşiri psihice
de ordin: - cognitiv, intelectiv, caracterial şi afectivo-voliţional, care pot
asigura performanţa în desfăşurarea unei activităţi şi puterea de a
organiza motivat acea activitate (ex. o profesiune) în funcţie de
aptitudini, gradul de maturizare a personalităţii (se traduc prin fapte şi
rezultate cuantificabile). Capacitatea psihică presupune inclusiv
discernământul.
Personalitatea este produsul istorico-social care se formează
sub influenţa condiţiilor de viaţă, de educaţie, a particularităţilor de
climat social. Reprezintă totalitatea însuşirilor psihice ale persoanei
(senzaţii, percepţii, gândire, temperament, caracter etc.), existente în
conştiinţa individului.
Discernământul reprezintă rezultatul sintezei dintre
personalitate şi conştiinţă, sinteză ce are loc în momentul înfăptuirii
unei acţiuni. Este o calitate şi totodată o funcţie psihică prin care
persoana este capabilă să conceapă planul unei acţiuni, etapele de
desfăşurare ale acesteia, să înţeleagă consecinţele ce decurg.
Integritatea discernământului implică nealterarea funcţiilor
cognitiv-conative şi a conştiinţei etico-morale.
Conştiinţa reprezintă o sinteză complexă a funcţiilor psihice
superioare prin intermediul căreia individul se integrează în mediul
ambiant – fixează şi asociază cu ajutorul gândirii şi judecăţii noţiunile
primite.
Conştiinţa exprimă libertatea de acţiune a individului în raport
cu normele pe care şi le-a însuşit şi le respectă ca o comandă
interiorizată, ca o datorie morală.
Discernământul depinde de structura personalităţii şi structura
conştiinţei.
Structura personalităţii poate fi: matură, imatură, dizarmonică,
nevrotică, psihotică, demenţială – deteriorată.
Structura conştiinţei poate avea 4 niveluri:
1.- conştiinţa elementară care asigură starea de veghe
(vigilenţa) şi nivelul de prezenţă temporo-spaţială.
2.- conştiinţa operaţional-logică prin care procesele
intelectuale, perceptuale şi de gândire au coerenţă şi reflectă obiectiv
realitatea.
3.- conştiinţa axiologică de opţiune a valorilor după criteriile
sociale curente
133
4.- conştiinţa etică – prin care individul este capabil să

discearnă binele de rău, consecinţele pe care le pot avea faptele sale
pe plan social (se asimilează cu conştiinţa socială).
16.3 Problemele expertizei medico-legale psihiatrice

În cadrul expertizei medico-legale trebuie să se stabilească:
- care este structura persoanei, a personalităţii
- gradul de dezvoltare intelectuală
- gradul de însuşire generală şi profesională
- gradul de educaţie familială şi instituţională
- experienţa de viaţă
- prezenţa unor factori cerebrali sau somato-viscerali de
ordin traumatic, toxic sau infecţios capabili să influenţeze
capacitatea de discernământ critic.
În expertiza medico-legală interesează atât stabilirea
capacităţii de discernământ în general, cât mai ales în momentul
săvârşirii faptei. Acest moment se reconstituie din punct de vedere
biopsihopatologic (starea de oboseală, de frică, panica, ameninţarea,
afecţiuni somatice, starea de beţie), traumă ce influenţează momentul
de conştiinţă şi stă la baza motivaţiei actului antisocial, care nu
trebuie confundat cu mobilul (scopul) şi nici cu motivul (din ce cauză
s-a trecut la îndeplinirea actului).
Abolirea discernământului şi iresponsabilitatea sunt
determinate nu atât de gravitatea bolii ci mai ales de destructurarea
nivelurilor 1 şi 2 ale conştiinţei(elementară şi operaţional-logică).
Destructurarea nivelului 3 (conştiinţa axiologică) duce la
scăderea discernământului.
Păstrarea celor 4 niveluri reprezintă păstrarea responsabilităţii
prin integritatea discernământului.
Legea penală nu admite responsabilitate diminuată, există sau
nu există responsabilitate.
Persoanele cu discernământ scăzut beneficiază de
circumstanţe atenuante şi măsuri speciale coercitiv-educative şi
medicale.
Măsurile care apar necesare sunt:
- măsuri de siguranţă cu caracter medical (art. 113 şi art. 114
c.p.)
- măsuri speciale pentru handicapaţi psiho-senzoriali în
vederea recuperării, reinserţiei sociale
134
- măsuri de obligare la tratament medical chiar la neinfractori,

persoane care au potenţial infractogen – aceste cazuri sunt
semnalate organelor de justiţie, de familie, colegi, persoane
care au intrat în conflict cu aceştia.
Prin Decretul 313/1980 aceste persoane sunt obligate la
tratament prin internare obligatorie sau ambulator prin, cabinete de
psihiatrie, laboratoare de sănătate mintală..
Pentru infractorii cu discernământ scăzut datorită unor tulburări
care fac deficitară capacitatea lor psihică sau datorită toxicomaniei
(alcoolism cronic) art. 113 c.p. prevede instituirea tratamentului
psihiatric prin internare, condiţiile de detenţie permit de asemenea
tratament psihiatric.
Pentru infractorii iresponsabili se face internarea în spitale de
bolnavi psihici cronici (instituţii cu pază) până la însănătoşire (art. 114
c.p.).
Ridicarea măsurilor de siguranţă se face de comisia medico-
legală la propunerea şi referatul medicului din spitalul de bolnavi
psihici unde a fost supravegheat bolnavul.
În practica curentă de expertiză se întâlnesc mai frecvent
subiecţi care aparţin unei categorii de graniţă între normalitatea
psihică şi patologia psihică majoră şi anume: psihopatii şi în special
personalităţile dizarmonice şi imature.
O condiţie frecventă de manifestare a acestei categorii de
graniţă o reprezintă:
- consumul abuziv de alcool
- situaţiile conflictuale
- o activitate cu disciplinare riguroasă
- situaţiile de frustrare.
Aceşti indivizi au capacitatea psihică în general păstrată iar
gradarea discernământului este variabilă, de la integritate până la
anulare; se impune o interpretare individualizată asupra capacităţii
psihice şi implicit a responsabilităţii.
Aceşti infractori cu personalitate dizarmonică prezintă în
general o serie de trăsături generale:
- de instabilitate
- inadaptabilitate
- toleranţă scăzută la frustrare
- imaturitate afectiv-volitivă
- egofilie, narcomanie, tendinţă la bravare şi simulare (sunt
caracteriopaţi, sociopaţi), trăsături care motivează
135
comportamentul antisocial cu tendinţă la cronicizare şi

frecventa apariţie a “marelui recidivism”.
16.4 Expertiza medico-legală la minori

Art. 99 C.P.: “minorii care nu au împlinit 14 ani nu răspund
penal, cei care au împlinit 16 ani răspund penal dacă se dovedeşte
cert că fapta a fost săvârşită cu discernământ; au împlinit 18 ani –
răspund penal.
Copiii sub 14 ani sunt trimişi la şcoli corecţionale, cei între 14-
16 ani se stabileşte discernământul prin expertiză, la fel pentru cei
între 16-18 ani.
În medicina legală se întâlnesc mai frecvent câteva afecţiuni
psihice: oligofenia, schizofrenia, psihoza maniaco-depresivă
psihopatia, epilepsia, tulburări psihice de involuţie (prin
ateroscleroză), tulburări psihice în scleroza în plăci, boala Parkinson,
P.G.P. (sifilis), encefalopatii posttraumatice sau tulburări psihice în
sarcină, lactaţie, pubertate, menopauză.
Expertiza medico-legală se poate efectua şi la cererea unor
persoane fizice ca în cazul
-încheierii unor acte testamentare, donaţii, căsătorii
-stabilirii postmortem a discernământului când s-au întocmit
acte cu caracter civil;
-punerii sub interdicţie a unei persoane cu tulburări psihice.
16.5 Expertiza medico-legală în alcoolism

Alcoolism acut şi cronic
1.- Beţia acută voluntară – nu este o scuză, cu bună ştiinţă
acceptă această stare, ştiind că poate aduce tulburări urmate de acte
antisociale.
2.- Beţia intenţionată – consumă alcool pentru a depăşi faza de
reţinere şi control a scoarţei cerebrale, “pentru a prinde curaj”.
Această formă de beţie constituie un element agravant.
3.- Beţia patologică se caracterizează prin consum minim de
alcool urmat de reacţii paradoxale, cu acte antisociale. Conferă
iresponsabilitate dacă se confirmă starea patologică în urma
efectuării unor investigaţii de laborator. Apare după tbc, epilepsie,
sindromul de malabsorbţie. La această formă de beţie persoana are
amnezia totală a faptei, fapta este nemotivată. Se remarcă o stare de
depresie marcată sau agitaţie pe fondul unei atrofii corticale
cerebrale.
136
Alcoolul uşurează desnădejdea şi înfrânge teama, înlătură

barajele de frică şi timiditate.
4.- Alcoolismul cronic scade capacitatea de toleranţă la diferite
tensiuni.
Alcoolismul cronic evoluează în mai multe etape cunoscute
sunt faza nevoii de alcool, faza disimulării consumului, faza
incapacităţii de abţinere, faza dependenţei psihice şi apoi a
dependenţei fizice cu pierderea controlului comportamental. Trecerea
de la consumul seral la cel matinal constituie momentul crucial când
bolnavul trebuie să înceapă tratamentul de dezalcoolizare pentru a nu
se accentua degradarea fizică şi psihică (pierde controlul faptelor
proprii, devine instinctual, trăieşte pe seama unor structuri psihice
subcorticale. Alcoolismul cronic este o maladie a personalităţii şi se
întâlneşte în special la personalităţi fragile, dezechilibrate,
dizarmonice. Ca tulburări de comportament se instituie perversiuni
sexuale, acte de huliganism, idei de gelozie, furt pentru nevoia de
alcool, exhibiţionism.
5.- Psihoza Korsakov, sindrom confabulator – amnestic
exprimă o confuzie mentală cu amnezie de fixare şi cu imposibilitatea
reproducerii şi fixării evenimentelor şi apariţia confabulaţiei.
6.- Psihoza etilică este mai rar întâlnită. Se asociază cu
halucinaţii, deliruri, frecvent gelozie cu sentimente grave de
înstrăinare, agresivitate şi amnezie. Omorul din gelozie patologică
este frecvent.
Pentru demenţă etilică, delirium tremens, intoxicaţie cronică –
art. 114 C.p. (măsuri de siguranţă cu caracter medical sub pază).
137
17. ELEMENTE DE DREPT MEDICAL

RESPONSABILITATEA ETICĂ ŞI JURIDICĂ ÎN PRACTICA
MEDICALĂ
D reptul medical reprezintă o particularizare a noţiunilor generale

de drept la profesiunea medicală. O asemenea legătură între
rigorile legii şi practica medicală a existat încă din antichitate. Aristotel
a militat pentru o disciplină în practica medicală care să implice şi
responsabilitatea medicală.
17.1. Raspunderea medicului in desfasurarea activitatii

profesionale
În profesiunea medicală se impun o serie de norme ca cele
morale, administrative, juridice etc.
Responsabilitatea morală decurge din faptul că relaţia medic-
bolnav în afară de natura tehnică este şi una de natură psihologică,
de relaţie interumană.
Responsabilitatea juridică apare ca o consecinţă a faptului că
medicina este o activitate socială şi prin urmare medicul are
responsabilităţi sociale şi juridice.
138
Actul medical incumbă drepturi, obligaţii şi răspunderea pentru

eventuale prejudicii aduse pacientului.
Reglementarea juridică a răspunderii medicale vizează în
primul rând nevoia de a proteja interesele bolnavului şi ale societăţii,
să stimuleze iniţiativa şi progresul ştiinţelor medicale.
Răspunderea prost înţeleasă şi greşit aplicată determină o
teamă de răspundere prin neangajare în rezolvarea cazurilor dificile
din practica medicală cu consecinţe negative pentru bolnav şi
progresul medicinei.
Fiecare moment al actului medical presupune respectarea unor
norme şi prescripţii morale, respectiv în etapa stabilirii diagnosticului,
a fixării conduitei de tratament şi terminând cu urmărirea bolnavului
după momentul critic în scopul prevenirii altor îmbolnăviri.
Prin urmare, răspunderea medicului poate fi penală, civilă,
morală şi administrativă. Culpa sau greşeala medicală poate fi
reclamată de bolnav sau membri ai familiei. Reclamaţiile sunt urmate
de anchete administrative şi penale iar pe linie profesională trec prin
Colegiul medicilor.
Greşeala medicală rezultă din efectuarea unui act medical ce
nu corespunde normelor ştiinţifice şi deontologice ale practicării
profesiei rezultând în consecinţă un prejudiciu (fără intenţie).
Stabilirea prejudiciului adus bolnavului se face printr-o expertiză
medico-legală în cadrul căreia se explică ce legătură cauzală există
între prejudiciul stabilit şi acţiunea sau inacţiunea medicului.
Solicitarea expertizei medico-legale se face în cadrul anchetei penale
conform C.P.P., iar rezultatul anchetei se încheie prin încadrarea în
articolele Codului penal privind culpa.
În justiţie se face distincţie între greşelile imputabile (culpa) de
cele neimputabile (insuccese, accidente), care sunt consecinţa
limitelor pe care le are ştiinţa medicală la un moment dat.
Cauza cea mai frecventă a culpei medicale este neştiinţa,
ignoranţa, superficialitatea. Medicul este obligat să fie în permanenţă
informat, să fie la curent cu tot ce este nou în specialitate. Lipsa unor
cunoştinţe, teoretice şi practice, lipsa de îndemânare, lipsa
experienţei, stau la baza unor erori de diagnostic, de conduită
terapeutică.
Prejudiciile se încadrează în secţiunea privind vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii din titlul II al C.P.
Conform Legii 3/legea sanitară, personalul medical are
obligaţia să respecte normele medicale de tratament. Nerespectarea
139
acestor norme cu prescrierea de medicamente contraindicate sau

aplicarea unor tratamente necorespunzătoare ce cauzează
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, provoacă o infirmitate
permanentă sau pune în primejdie viaţa unei persoane sau are ca
rezultat moartea, se pedepseşte potrivit legii penale.
Responsabilitatea medicului poate fi delictuală, contractuală
sau ambele. Medicul poate fi găsit vinovat de un prejudiciu. Din
această vinovăţie va decurge nu numai răspunderea penală ci şi
repararea pecuniară a prejudiciului. În medicina liberală,
responsabilitatea este în primul rând contractuală, bazată pe
contractul medic-bolnav. Bolnavul are dreptul la despăgubiri în
virtutea asumării riscurilor profesionale de către medic, în sensul că
cine desfăşoară o activitate îşi asumă şi greşelile.
În această practică liberală, medicii cotizează la societăţi de
asigurări sociale, care în mod automat repară prejudiciul rezultat din
actul medical. Mulţi medici au fost ruinaţi în virtutea acestei idei de
responsabilitate. Acest mod de a privi răspunderea reduce mult din
valoarea inestimabilă a actului medical, a gestului de mare
generozitate faţă de semeni care se reduce la un contract şi viaţa nu
poate fi obiectul unui contract.
Responsabilitatea medicală este în general o răspundere
privind obligaţia de a oferi mijloace de îngrijire medicală competentă.
În unele cazuri răspunderea medicului este condiţionată de
rezultat ca în cazul intervenţiilor de chirurgie plastică (estetică),
aplicarea de proteze, investigaţii de laborator, efectuarea transfuziilor,
inseminarea artificială etc.
Practic, în existenţa unei răspunderi trebuie să fie evidenţiat
trepiedul format din prejudiciu adus prin actul medical, vinovăţia sub
formă de intenţie sau culpă şi legătura cauzală dintre ele (respectiv
prejudiciu să fie datorat unei greşeli medicale). Când lipseşte unul din
aceste trei elemente, răspunderea nu poate fi angajată.
Sub aspect juridic, legea poate fi încălcată cu intenţie, fapt
incompatibil cu mesajul profesiunii medicale (intenţia de a face bine)
care duce la decăderea din drepturile profesionale.
Frecvent răspunderea se angajează din culpă atunci când
medicul nu a dorit să facă rău bolnavului, dar nerespectând normele
tehnice de diagnostic şi tratament a produs un prejudiciu, efect similar
cu cel din intenţie.
Răspunderea din culpă apare sub mai multe forme:
140
- culpa comisivă prin nepregătire, necunoaştere a regulilor

profesionale de diagnostic, de tratament, de supraveghere
a bolnavului, de solicitare a interconsultului, indicaţiilor şi
contraindicaţiilor posologiei şi a altor riscuri
- culpa comisivă prin neglijenţă, prin lipsa de atenţie nu a
evitat rezultatul nedorit
- culpa comisivă prin uşurinţă (superficialitate), când medicul
expune bolnavul la un risc în condiţiile sale de lucru,
sperând că nu vor apărea rezultate negative
- culpa comisivă prin imprudenţă – medicul se abate de la
regulile comune de prudenţă profesională expunând
bolnavul la situaţii pe care un alt medic, în aceleaşi condiţii
de lucru, le-ar fi evitat
- culpa prin omisiune, medicul răspunde şi de ceea ce nu
face în interesul bolnavului, întrucât privează bolnavul de o
şansă pentru viaţă sau sănătate.
Eşecurile medicale, aşa zisele “cazuri nefericite” ies din sfera
răspunderii medicale atunci când se dovedeşte că medicul a făcut tot
ce a putut tehnic şi moral pentru salvarea bolnavului dar boala prin
evoluţia sa a depăşit posibolităţile de salvare a vieţii.
În cazurile în care nu se întrunesc cu certitudine cele trei
elemente ale responsabilităţii, se aplică principiul penal in dubio pre
reo.
Legea penală în art.178 prevede uciderea din culpă
profesională ca un omor din culpă calificat, ori de câte ori se
dovedeşte nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de
prevedere în exercitarea unei profesiuni. Medicul trebuie să cunoască
aceste prevederi şi să aibă posibilitatea să le prevină. Omorul din
culpă devine calificat atunci când profesionistul se află în stare de
ebrietate sau a cauzat moartea mai multor persoane deodată.
În art. 184 – infracţiunea de vătămare corporală din culpă
profesională – apare atunci când nu se respectă dispoziţiile legale
sau măsurile de prevedere în exercitarea profesiunii. Prevederea
înseamnă exercitarea în condiţii de securitate a profesiunii. Acţiunea
juridică se pune în mişcare din oficiu.
În art. 249 – se sancţionează neglijenţa în serviciu ca o
neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor de serviciu care
lezează interesele personale sau obşteşti.
141
În practică, medicul se poate confrunta cu situaţii ce înlătură

responsabilitatea ca starea de necesitate, caz fortuit, eroare de fapt
etc.
Cea mai importantă problemă este necesitatea de a delimita
eroarea de greşeală.
Greşeala înseamnă neaplicarea sau nerespectarea unor
norme de comportament profesional pe care un alt profesionist în
aceleaşi condiţii nu le-ar fi aplicat greşit (omisiune). Rezultă că
elementul esenţial al greşelii îl constituie capacitatea profesională,
care în condiţii similare de lucru , evită greşeala.
Eroarea înseamnă producerea unui prejudiciu din cauza naturii
lucrurilor (evoluţia complicată a bolii, simptomatologia atipică etc.),
situaţie în care orice medic ar fi produs acelaşi prejudiciu, cu aceleaşi
condiţii de lucru.
Departajarea corectă a răspunderii de non răspundere este
urmarea delimitării celor două noţiuni.
Situaţii medicale incriminate mai frecvent în responsabilitate:
• Responsabilitatea diagnosticului şi a tratamentului este cea mai
frecventă incriminare juridică. Un diagnostic greşit atrage după
sine şi o greşeală de tratament.
• Consimţământul bolnavului la investigaţii şi tratament decurge din
drepturile sale la asigurarea sănătăţii şi la informare.
Se întâlnesc în practică mai multe aspecte:
- în stări de urgenţă, de necesitate, când consimţământul nu
poate fi luat de la bolnav, rude, etc., se face un consult
medical sau dacă nu este posibil, se intervine. Salvarea
vieţii bolnavuli justificând încălcarea consimţământului.
- în intervenţii obişnuite, neriscante, comune, consimţământul
se prezumă prin însăşi prezentarea bolnavului la un
consult. Nealterarea încrederii în medic se opune luării unui
consimţământ expres sau scris.
- în intervenţii riscante este necesar ca bolnavul să fie
informat asupra riscurilor intervenţiei şi să consimtă în scris.
Acordul bolnavului nu este un act de apreciere a medicului
pentru eventuale prejudicii, ci un drept al bolnavului.
Informarea bolnavului are totuşi anumite limite tehnice,
psihologice, morale şi juridice. De aceea medicul are
nevoie de un consimţământ de lămurire, după o informare
simplă, inteligibilă, aproximativă şi loială. Dacă bolnavul
refuză să-şi dea consimţământul, medicul este obligat să-l
142
informeze asupra consecinţelor şi să-i solicite o declaraţie

scrisă (art. 124 din Legea 3).
Din punct de vedere penal, încălcarea dreptului bolnavului la
informare chiar în lipsa producerii de prejudicii, frizează abuzul de
încredere şi abuzul în serviciu (art. 246-248 C.p.) prin încălcarea
îndatoririlor de serviciu consecutiv neîndeplinirii acestora sau
îndeplinirii lor abuzive cu ocazia exercitării serviciului.
• Secretul profesional medical este o altă obligaţie a medicului,
strâns legată de problema consimţământului.
În societăţile vechi medicul trebuia să păstreze un secret
absolut faţă de tot ceea ce lua la cunoştinţă şi indiferent de implicaţiile
faptelor cunoscute. Odată cu evoluţia societăţii şi a intereselor
generale, acest secret a fost mult limitat mai ales la bolile cu
prognostic infaust. Din secretul absolut nu a rămas decât un drept al
bolnavului la discreţie, ca simbol al respectului pentru bolnav.
Secretul poate fi sacrificat în conflictul de interese dintre individ şi
colectivitate, în care interesele colectivităţii primează. Exemplu în
declararea de boli contagioase, de agresiuni, naştere şi moarte, avort
sau maltratarea copiilor. În bolile grave, care angoasează bolnavul,
se va spune atât adevăr cât face bine bolnavului, în raport cu
personalitatea sa. Disimularea adevărului prin secret (minciună
pioasă) constituie cea mai rezonabilă atitudine, justificând aceasta
prin riscurile la care poate recurge bolnavul, la acte de autodistrugere.
Totdeauna bolnavul preferă sentimentul ce consolează
înaintea adevărului ce lămureşte şi îi reduce speranţa.
Art. 106 C.P. – incriminează divulgarea de date încredinţate
sau de care se ia cunoştinţă în virtutea profesiunii, dacă fapta aduce
prejudicii unei persoane; nu constituie o divulgare o relatare a datelor
în virtutea unei obligaţii legale.
Art. 170, 262, 263 C.P. obligă la divulgare şi pedepseşte
nedenunţarea unei infracţiuni.
Art. 78 – legea 3 prevede că actele, datele şi informaţiile
obţinute de personalul sanitar în exercitarea atribuţiilor de serviciu
constituie secret profesional şi nu o divulgare a secretului.
17.2 Responsabilitatea medicală în asistenţa de urgenţă

În acest tip de asistenţă medicală apar vizibile lacunele de
pregătire profesională în eventuale neluări de poziţie corespunzătoare
şi sunt sancţionate cu asprime de opinia publică şi de lege.
143
În general, toate legislaţiile şi codurile de deontologie medicală

consideră simpla chemare ca o obligaţie de răspuns.
Codul penal în art. 314-316 se ocupă de asistenţa celor aflaţi
în primejdie şi consideră că părăsirea sau lăsarea fără ajutor a unei
persoane în neputinţă de a se îngriji de către cel ce o are în îngrijire,
părăsire ce îi pune în pericol iminent viaţa, sănătatea sau integritatea
corporală (art. 314) şi lăsarea fără ajutor a celui ce găseşte o
persoană a cărei viaţă sau sănătate este în primejdie (art. 315) (ex.
medicul ce nu se opreşte din proprie iniţiativă la un accident) sau
înştiinţarea autorităţii despre o persoană abandonată ce are nevoie
de ajutor şi I se pune în pericol viaţa sau sănătatea (art. 316)
constituie faţete ale răspunderii medicului.
Legea nr.3 în art. 71 alin.k obligă pe medic să acorde primul
ajutor şi să asigure bolnavului asistenţă până la dispariţia stării de
pericol pentru sănătatea sau viaţa sa. Orice persoană în pericol
reprezintă prin excelenţă o urgenţă medicală.
Art. 125 obligă personalul sanitar să acorde primul ajutor,
indiferent de specialitate, de locul unde se află sau dacă este în
timpul sau în afara programului de lucru.
Urgenţa poate să apară şi în unităţile sanitare în care medicul
de gardă este obligat la un răspuns prompt şi permanent (alin. e).
practic, pot să apară variate situaţii ex. solicitarea medicului de gardă
la o urgenţă în afara spitalului sau solicitarea la două urgenţe
medicale etc., se vor rezolva în spiritul aceloraşi prevederi legale.
17.3 Responsabilitatea medicului pentru faptele
subalternilor
În principiu, răspunderea este personală, dar în raport de
profesiune capătă particularităţi specifice. Răspunderea pentru fapta
altuia apare ca o răspundere pentru fapta proprie de a nu
supraveghea, îndruma sau controla şi are consecinţe majore în
dreptul civil de reparare a prejudiciilor.
În Legea nr.3 art.75 se menţionează că personalul sanitar
mediu îşi desfăşoară activitatea sub îndrumarea şi controlul direct al
medicului, în aliniatele următoare se stabilesc şi atribuţiile şi anume, a
supraveghea permanent starea bolnavilor şi a informa pe medic, a
efectua tratamente, recoltări etc. (potrivit indicaţiilor medicului etc.).
În principiu, medicul nu poate transfera subalternilor obligaţiile
ce-i revin, situaţie în care, în caz de prejudiciu, răspunde medicul.
Dacă subalternul îşi depăşeşte competenţa, răspunderea prejudiciului
îi aparţine dar medicul poate fi făcut responsabil pentru lipsa de
144
control şi de reprimare a unei astfel de tendinţe. Dacă un subaltern

face o investigaţie ce nu intră în competenţa sa, nefiind o urgenţă, nu
avea avizul necesar şi mai ales că nu era indicată, constituie
asumarea responsabilităţii.
Medicul conducător de unitate medico-sanitară, când apar
aspecte negative în unitate se angajează răspunderea medicului.
Legea vorbeşte de responsabilitatea instituţiei ca persoană juridică,
responsabilitate ce se exercită prin intermediul prepuşilor
(conducătorilor).
Responsabilitatea întocmirii corecte a documentelor medicale
este prevăzută în mod expres în art. 71 alin.h din legea nr.3,
precizând că medicul este obligat să întocmească corect şi cu simţ de
răspundere documentele medicale, potrivit normelor legale. Dacă se
încalcă aceste obligaţii se pune problema infracţiunii de fals în
înscrisuri (produc consecinţe juridice indiferent de modul de
efectuare) şi fals intelectual (ex. înscrierea în documente oficiale de
împrejurări necorespunzătoare adevărului sau ca o omisiune de a
înscrie datele necesare).
Răspunderea pentru prescrierea substanţelor stupefiante este
menţionată într-o lege specială (legea 73) cât şi în C.P. Se interzice
experimentarea stupefiantelor fără indicaţie medicală. Lista acestor
substanţe este stabilită de Ministerul Sănătăţii şi se folosesc numai în
scop medical. Prescrierea se face pe formulare speciale cu timbru
sec şi în condiţii speciale, păstrându-se evidenţa lor zilnică.
Persoanele care manipulează stupefiante şi au cunoştinţă de cazuri
de toxicomanie, au obligaţia de a sesiza organele sanitare
superioare, toxicomanilor fiindu-le interzis prin lege a prescrie şi
manipula astfel de substanţe. În capitolul infracţiunilor contra sănătăţii
publice, Codul penal incriminează traficul de stupefiante (art. 312) ca
prescriere fără a fi necesar, ca îngăduire a consumului lor sau ca
experimentare înafara unor drepturi conferite în acest scop.
Nici un domeniu de viaţă medicală nu poate fi exonerat de
responsabilitate juridică. Chirurgia şi îndeosebi chirurgia estetică intră
cel mai frecvent în discuţie. În chirurgia estetică responsabilitatea este
după rezultat, medicul trebuie să garanteze bolnavului rezultatul, de
nu să se abţină; de asemenea, să se abţină când doza riscurilor şi
consimţământul de lămurire nu sunt evaluate cât mai precis.
În medicina cuplului este implicată răspunderea pentru sfatul
genetic, pentru condiţiile cerute încheierii căsătoriei, pentru
tratamentul sterilităţii, a fecundării artificiale sau a adopţiei etc.).
145
În obstetrică în care naşterea este considerata ca ceva normal,

in aparitia unui accident la nastere riscurile trebuie bine apreciate
pentru a evita implicarea răspunderii.
În anestezie, responsabilitatea se discută în cooperare cu
chirurgul şi este de obicei civilă, sau personala partajată între
anestezist şi chirurg, de regulă penală.
Cum se poate preveni responsabilitatea juridică medicală?
Prevenirea se face prin respectarea unor parametri de natură
etică şi deontologică.
Competenţa medicului este condiţia sine qua non a unui act
medical eficient.
Competenţa este prima formă de cinste faţă de bolnav, de
onestitate şi nu poate fi compensată de amabilitate sau bunătate.
Acest deziderat se realizează prin studiu permanent, licenţa nu
acoperă ştiinţa pentru toată viaţa.
Conştiinciozitatea faţă de actul medical completează
competenţa. Exercitarea obligaţiilor profesionale fără conştiinciozitate
poate duce la erori şi greşeli.
Prudenţa în actul medical trebuie să fie maximă în condiţiile
riscurilor crescute aduse de arsenalul terapeutic. Înainte de a ajuta
medicul trebuie să fie prudent, pentru a nu vătăma, trebuie să fie
prevăzător.
Devotamentul în exercitarea profesiunii este poate ceea ce
bolnavul apreciază cel mai mult la medic. Bunătatea şi devoţiunea nu
pot fi suficiente în afara competenţei depline.
Dintotdeauna în medicină s-au îmbinat dăruirea şi competenţa,
medicul ideal a slujit până la sacrificiu în spiritul ajutorării semenului
său.
Profesiunea de credinţă obligă pe medic la a-şi recunoaşte
dificultăţile şi eşecurile în scopul evitării unor prejudicii în
comportamentul medical.
Calităţile cerute unui medic sunt de a fi model de sănătate,
cumpătare şi profesionalism, prin care să inspire simpatie şi optimism.
146
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Anderson W.A.D., Kiesoane J.M. – Pathologie, Mosby 1999

2. Bologa V.L. – Istoria medicinei. Editura Medicală, Bucureşti 1963.
3. Beliş V. (sub redacţie) – Medicina legala, Bucureşti 1992, Ed.
Teora.
4. Beliş Vl., Constanţa Naneş – Traumatologie mecanică în practica
medico-legală şi juridică. Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
5. Benheim P. –Med.Leg. et dommage corporel, 1968, 1, 170.
6. Bessis M. – La mort de la cellule. Triangle, 9,6.
7. Bruckner Silvia (sub redacţie) – Reanimarea şi terapia intensivă.
Ed. Medicală, Bucureşti 1966.
8. Codul de procedură penală al Romaniei.
9. Davis M. – Connaisance sexuelle dans le mariage, Buchet-
Chastel, 1974.
10. Delage J., Petit G., Oeille A., Petit A.G. Med.Leg. et dommage
corporel, 1971, 4, 273.
11. Dermengiu D. Note de curs, 2000.
147
12. Derobert L. – Medecine legale. Flammarion 1974.

13. Dragomirescu V.T. – Problematică şi metodologie medico-legală.
Editura Medicală Bucureşti, 1980.
14. Drugescu Natalia, Petrescu C., Terbancea M. Panaitescu V.,
Ciornei D. Probleme medico-legale, Bucureşti 1985, XVII-XVIII,
112.
15. Drugescu Natalia – Moartea subită în Tratat de medicină legală,
sub redacţia Beliş Vl., Bucureşti, Ed. Medicală, 1995.
16. Hahn P. – Les deviations sexuelle, Paris 1979.
17. Ioanid M., Angelescu B. – Fraţii Minovici, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970.
18. Kernbach M. – Medicină judiciară, Ed. Medicală Bucureşti, 1958.
19. Leibovici M.- Necropsia şi semiologia anatomo-clinică. Ed.
Medicală, Bucureşti 1967.
20. Minovici M. – Tratat complet de medicină legală, Bucureşti,
Atelierele grafice Socec Co. S.A. 1928.
21. Moraru I. (sub redacţie) – Medicină Legală, Ed. Medicală,
Bucureşti 1967.
22. Panaitescu V.- Tanatologie medico-legală In Medicină Legală
(Vl.Beliş,sub redacţie), Ed. Teora, 1992.
23. Scripcaru Gh. – Curs de medicină legală, Editura Fundaţiei
Chemarea – Iaşi, 1995.
24. Tedeschi C., Eckert W., Tedeschi L. – Forensic Medecine
W.B.Saunders, Philadelphia, 1977.
25. Terbancea M. - Probleme de medicină legală, Bucureşti, 1985,
XVII-XVIII, 17.
26. xxx Sudden Cardiac Death, O.M.S. 1985.
148

Medicina Legala

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Medicina Legala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs de medicina legala

M edicina legală ca disciplină (specialitate) medicală se situează la

1.2. Preocupări sau domenii de activitate

În studiul morţii, medicina legală se ocupă în principal de

3.Organizarea retelei de medicina legala

este pe aceeaşi schemă cu a I.M.L. “Mina Minovici” însă la scară mai

În Roma antică a existat o categorie profesională a medicilor;

În secolul XVI Carol Quintul în Constitutia Criminalis Carolinae

Medicina legală în România apare ca activitate în legiuirile lui

Din 1897 devine profesor Mina Minovici, de numele său se

S e ocupă de problemele legate de moarte, de modificările

Neuronii subcorticali sunt distruşi după 10 minute de ischemie,

efectuează prelevarea/transplantul trebuie să facă parte din unităţi

Agonia poate lipsi în leziuni distructive ale encefalului ca în

2.2 Modificărilor cadaverice precoce

Lividităţile de culoare roşie-carminată se întâlnesc în intoxicaţia

- stadiu de rezoluţie începe după 24-36 ore, dispariţia

Autoliza. Este un proces enzimatic, apare frecvent în cursul

Moartea celulelor poate precede autoliza, celula nu se mai

2.3 Modificări cadaverice tardive

(post-mortem) prin acest proces se eliberează o cantitate apreciabilă

2.4 Modificări cadaverice conservatoare

săpunuri. Un alt proces ar fi de solidificare a grăsimilor ca urmare a

Îngheţarea apare numai în regiuni cu temperatură sub 00 care

3.1 Definitie si tablou morfopatologic

P oate fi definită ca o formă rapidă de moarte apărută brusc,

prin intoxicaţii, ceea ce implică solicitarea examenului toxicologic în

3.2 Principalele cauze de moarte subita la adult

sunt mai rare şi sunt rezultatul intricării bolilor respiratorii cu cele

În ultimele decenii se remarcă faptul că nu frecvenţa

3.3 Moartea subită a sugarului (MSS)

că MSS apare în proporţie mai mare la născuţii cu greutate mică şi

4.1. Traumatologia mecanica

4.2 Clasificarea agenţilor traumatici mecanici

4.3 Clasificarea leziunilor traumatice se face în funcţie de

apoi devine verde-cafénie (4-6 zile). Modificarea de culoare a

moarte ca în cazul hematoamelor intracerebrale. Acestea necesită

prin târâre (agresiune sau accident de circulaţie), dacă frecarea

punţi de ţesut sunt infiltrate cu sânge şi se insotesc de echimoză pe

comprimate la intrarea agentului traumatic în ţesuturi elastice,

4.4. Armele de foc

leziuni grave (rupturi şi zdrobiri de ţesuturi, organe), când este de

- prin acţiunea gazelor, când ţeava este lipită sau la max. 10

În cazul armelor de vânătoare, distanţa de tragere este dată de

4.5 Caracterul vital al leziunilor (reacţiile vitale, r.v.)

- Embolia grasă în facturi de oase lungi este suficientă o

TRAUMATOLOGIA PE REGIUNI TOPOGRAFICE

4.6 Traumatismul cranio-cerebral (T.C.C.)

Leziunile părţilor moi pericraniene (scalp)

Excoriaţiile se localizează mai ales pe bosele craniene ca

Acestea sunt fracturi meridionale sau prin îndoire.

poate rezulta în accidentele de circulaţie prin târâre sau prin obiecte

Leziuni traumatice meningo-cerebrale

- rupturi ale meningelui – dură, leptomeninge

Este o leziune gravă, direct mortală. În caz de supravieţuire,

Nu există hematom extradural la bază unde dura mater este

Complicaţiile traumatismului cranio-cerebral

permanentă chiar dacă nu se asociază cu modificări neurologice sau

4.7 Leziunile traumatice buco-maxilo-faciale (BMF)

Muşchii masticatori au inserţie cutanată, afectarea lor duce la

4.8 Leziuni traumatice vertebro-medulare. Frecvente în

4.9 Leziunile traumatice ale gâtului

rupturile cartilagiilor sau ale corzilor vocale produc emfizem

4.10 Traumatismele toracelui – pot fi închise sau deschise: