Cursul I

Argumentarea ca practica logico-discursiva

1. Ce este argumentarea? Argumentarea reprezinta o constructive discursiva alcatuita din
rationamente care vizeaza convingerea interlocutorului sau auditorului, cu privire la
caracterul adevarat sau fals al unei teze. Argumentarea este strans legata de alte diferite
discipline socio-umane:
- Cu arta elocinței/elocvenței (Platon)
- Cu teoria comunicarii – orice tentative de argumentare este legata de arta comunicarii
- Cu psihologia, sau disciplinele ei de ramura – deoarece orice argumentare este un fapt
de interventie idividuala sau colectiva.
- Cu praxiologia (teoria actiunii eficiente) – deoarece orice argumentare este o actiune
care urmareste indeplinirea unui scop, altfel ea ramane o constructive frumoasa, dar sta
sub semnul gratuitatii.
- Cu erotetica (logica intrebarilor) – deoarece orice argument este tacit/explicit un schimb
de intrebari si raspunsuri cu privire la o teza pe care vrem sa o dovedim.
- Cu morala – in sensul ca orice argumentare produce efecte asupra individului sau
grupului, efecte care stau sub semnul binelui si raului.
- Cu logica – deoarece argumentarea este si ramane o practica logica, adica un demers
aplicativ al imperativelor rationalitatii. Logica investigheaza rationamentele decupate de
mediul in care se manifesta. Nu este interesata de utilizarea concrete a rationamentelor.
Logica este interesata exclusiv de un singur aspect – corectitudinea/incorectidinea
rationamentelor
Argumentarea investigheaza latura dinamica si aplicativa a rationamentelor fiind
interesata de utilizarea lor concreta. Ea stabileste daca un argument a fost bine ales in raport
cu teza, dar si cu interlocutorul, de aceea argumentarea se mai numeste si “logica in
actiune” . *Daca logica ramane o disciplina pur teoretica, argumentarea este o logica coborata in cotidian, de aceea este o logica a
actiunii. Pentru a fi eficienta, o argumentare adduce probe (argumente/temeiuri) in
favoarea/defavoarea unei teze. Aceste probe pot fi teoretice (informatii care descriu fapte,
situatii, evenimente, actiuni, etc) sau materiale (obiecte) . Trebuie ca argumentele/probele
sa se coroboreze intre ele, adica sa aiba legatura si sa se completeze. In caz contrar, ele se
anihileaza reciproc, iar argumentarea esueaza.
Ca urmare, definitia propusa pentru conceptul de argumentare cuprinde 3 termeni, si
anume:
- Continutul argumentarii – cuprinde argumentele sau dovezile concretizare in propozitii
- Tehnicile de argumentare – care reprezinta organizarea propozitiilor argumentative cu
ajutorul rationamentelor
- Finalitatea argumentarii – care reprezinta organizarea continuturilor cu ajutorul
tehnicilor de argumentare in vederea convingerii interlocutorului de adevarul/falsitatea
unei teze.
 Argumentarea este peste tot. O regasim intr-o pagina de ziar, in raspunsul studentului la
examen, in discursul politicianului in parlament, in sala de judecata, in slujba tinuta de
preot, in diplomatie etc.
2. Structura argumentarii – argumentarea reprezinta o constructie bidimensionata intentional
(adica cu dubla intentie : de sustinere sau de respingere a unei teze). Analiza structurii
argumentarii conduce la urmatoarele caracteristici:
- Argumentarea este o forma a discursivitatii;
- Argumentarea reprezinta o constructive rationala, deoarece orice interlocutor accepta
sau respinge o teza, numai datorita activitatii intelectual-rationale;
- Argumentarea reprezinta o interventie intentionala, deoarece intotdeauna are o intentie;
- Argumentarea este o constructive discursiv-rationala cu efecte colaterale performantei
de baza;
Convingerea unui interlocutor reprezinta performanta de baza urmarita printr-un discurs
argumentative. Modificarile induse de aceste convingeri reprezinta performantele
colaterale (modificrea atitudinilor, sentimentelor, a comportamentului, in functie de
situatie).
Exemplu: Fie teza “Tutunul este daunator sanatatii” .
Daca o convingere este rezultatul jocului logic al argumentarii, performantele colaterale
reprezinta un rezultat al unor mecanisme de ordin psihologic sau valorizator. Finalitatea
oricarei argumentari este asigurata de colaborarea a trei niveluri de ordine:
a. Ordinea semnica (sintaxa) – discursul este inteles ca sistem de semne si reguli de
combinare a lor;
b. Ordinea ideatica (semantica) – discursul este inteles ca sistem de sensuri, idei,
probleme, etc.
c. Ordinea retorica – discursul este inteles ca sistem de mijloace prin care se asigura
expresivitatea si frumusetea ideilor. Ordinea retorica poate amplifica performantele
argumentarii prin angajarea dimensiunii afectiv emotionale a interlocutorului. Adeseori
o argumentare depinde si de expresivitatea discursului, adica de modul in care ideile
ajung la constiinta receptorului/interlocutorului. Este stiut faptul ca doi indivizi care
utilizeaza aceleasi forme de rationare, pe aceeasi tema, pot avea forta de convingere si
rezultate diferite tocmai datorita efectului retoric al discursului, frumusetii argumentarii,
care pot fi diferite de la un orator/creator de discurs la altul. Antichitatea Greco-Romana
a pus mare pret pe dimensiunea retorica a discursului declarat in fata publicului
(Demostene (la greci), Cicero (la romani) – doua nume de oratori celebri);
 Cursul II
(continuare la cursul I)
1. Cum e posibila argumentarea?
Argumentarea este o relatie intre doi poli, si anume locutorul(cel care argumenteaza)
si interlocutorul(cel pentru care se argumenteaza, publicul). Argumentarea din
dezbaterea televizata este o dubla relatie, pe de o parte intre participantii la dezbatere –
fiecare cu fiecare, dar si intre fiecare participant la dezbatere si posibilii receptori.
Argumentarea concretizata in raspunsul studentului la examen este o relatie intre student
si examinator(profesor), studentul este locutorul si profesorul este interlocutorul.
Locutorul este initiatorul actului argumentative. El propune teza si aduce probele in
vederea sustinerii. Interlocutorul este acela pentru care teza poate sa fie sau indiferenta,
sau este supusa respingerii. Numai in aceste doua situatii se declanseaza argumentarea.
Daca destinatarul este convins de adevarul tezei locutorului, atunci argumentarea ar fi
inutila, deoarece scopul ei este atins din start.
Relatia de argumentare se manifesta intr-un anumit domeniu, de aceea vorbim de
argumentare politica, juridica, jurnalistica, filosofica, etc. Pentru ca argumentarea sa aiba
loc este necesar un minimum de competenta in domeniul respectiv. Cu cat gradul de
competenta este mai mare cu atat argumentarea este mai performanta. Analiza
argumentarii implica 3 proprietati ale relatiei de argumentare:
1. Reflexivitatea – presupune ca individul care argumenteaza, adica locutorul sa se poata
gasi si in postura interlocutorului. In realitate lucrurile nu se petrec asa, astfel politicianul
argumenteaza in primul pentru altul, si nu se are in vedere si pe sine. Avocatul
argumenteaza in primul rand pentru completul de judecata, el nefiind convins uneori de
teza pe care o sustine. Rezulta ca argumentarea este de cele mai multe ori o relatie
nereflexiva. Din aceasta perspectiva identificam doua tipuri de argumentare:
a. reala – cand locutorul este si el convins de Adevarul sau Falsitatea tezei sustinute
b. aparenta – cand locutorul nu este convins de adevarul sau falsitatea tezei.
Raportul dintre argumentarea reala si aparenta depinde de domeniu. De exemplu: in
stiinta predomina argumentarea reala, iar in politica argumentarea aparenta.
2. Simetria – se refera la posibilitatea participantilor la argumentare de a-si schimba
rolurile, adica locutorul sa ia locul interlocutorului, iar interlocutorul sa treaca in locul
locutorului, atunci cand considera ca argumentele aduse de acesta nu sunt suficiente sau
cand aduce contra-argumente. Acest fapt al simetriei nu se intampla intotdeauna, de aceea
afirmam ca argumentarea este uneori nesimetrica. De exemplu: argumentarea
profesorului la clasa, sau a politicianului in fata maselor. In functie de caracterul simetric
sau nesimetric identificam alte doua tipuri de argumentare, si anume:
a. argumentarea polemica – in care rolurile se schimba permanent si fiecare participant
poate aduce probe. Se concretizeaza prin dialog.
b. argumentarea oratorica – in care locutorul argumenteaza, iar destinatarul primeste
argumentarea fara a reactiona. Se concretizeaza prin monolog.
 3. Tranzitivitatea – se refera la proprietatea argumentarii de a fi mijlocita sau mediata.
Acest fapt conduce la argumentarea delegata. Adica, daca A ii prezinta agumente lui B
despre o teza, iar B ii prezinta aceleasi argumente despre aceeasi teza lui C, in acest caz
avem argumentare mijlocita, mediate sau delegata. Din perspectiva acestei proprietati
argumentarea poate fi:
a. directa
b. mediata
De cele mai multe ori argumentarea este mediate. In acest caz riscul este ca
argumentarea depinde de modul in care a inteles delegatul(mijlocitorul, B in schema
noastra) . De aici rezulta confuzii, exagerari sau deformari comunicationale, insa fara
aceste delegari argumentarea nu este posibila intotdeauna.
2. Dimensiunile argumentarii
In cele mai multe cazuri de argumentare ( viata culturala, sociala, politica, filosofie,
journalism, etc) se prezinta interlocutorului o teza. In toate cazurile avem doua pozitii
diferite fara de teza, fie sustinerea, fie respingerea tezei. In functie de aceste doua
dimensiuni identificam o serie de proprietati ale argumentarii, si anume:
a. Autocenzura demersului argumentativ – stiind ca adversarul cu care te confrunti este
atent pentru a descoperi erori de argumentare, inconsistenta argumentelor, o organizare
defectuoasa a lor, fiecare locutor va fi circumspect cu argumentele formulate, deoarece de
cele mai multe ori argumentarea este polemica.
b. Dimensiunea spectaculara a argumentarii – argumentarea este si ramane o “punere in
scena” a unei situatii discursive, conteaza deci partea de spectacol intr-o argumentare.
c. Statutul de domeniu al conflictului, al luptei discursive care se duce intre adversari. Ca
orice conflict poate avea rezultate catastrofale pentru individ, astfel in tribunale apar
condamnarile, polemicile politice pot avea rezultate dramatice, polemicile literare pot
schimba complet traiectoria unui scriitor. Este vorba aici despre situatiile indesirabile in
care cuvantul “ucide”.
d. Argumentarea este si un domeniu al jocului – in care participantii trebuie sa cunoasca
regulile jocului, strategiile castigatoare, iminenta riscului, dar si statutul de invingator sau
de invins.
 Cursul III
Structura logica a argumentarii
Au existat incercari multiple de a determina modele structural care sa poata explica adecvat
relatiile dintre elementele unui discurs argumentative. Cel mai cunoscut este modelul
silogismului retoric propus de Tolmin in lucrarea The Uses of Argument care considera
argumentarea o relatie intre teza si argument intre care logicianaul identifica si alte componente:
support, temei, fundament. In practica argumentarii temeiul reprezinta premisele explicate ale
argumentarii in timp ce suportul si fundamentul se manifesta ca premise implicate.
Argumentarea este un angrenaj perfect, deoarece orice parte a ei are un rol bine determinat in
functionarea intregului. In mod ideal ea ar trebui sa contina doar cat ii este necesar pentru a
convinge interlocutorul. Cerinta este ca ea sa nu contina nimic deprisos, dar si nimic in minus.
Tolmin mai arata ca orice argumentare trebui sa dispuna de corectitudine logica(perfectiune a
rationalitatii) si de modalitati retorice de argumentare care au in vedere convingerea
interlocutorului. Din punct de vedere structural orice argumentare cuprinde:
1. Teza argumentarii (T) – reprezinta enuntul pus in circulatie si asupra caruia se pronunta
argumentative interlocutorii.
2. Temeiurile sau ratiunile tezei (R) – reprezinta datul intermediator al argumentarii, adica
dovezile aduse in sprijinul tezei
3. Garantul sau fundamentul argumentarii (W) – asigura trecerea de la datul intemeietor (R) la
sustinerea tezei.
Fundamentul argumentarii face parte din domeniul posibilul si reprezinta norma, regula care
asigura trecerea de la temei la teza. Fundamentul apare explicit numai daca interlocutorul o cere,
de aceea argumentarea se reduce de cele mai multe ori la relatia dintre R si T. Relatia R T W se
materializeaza printr-o serie de termeni numiti marcile sau indicatorii argumentarii.
Indicatori ai argumentarii: deci, deoarece, pentru ca,
Importanta este stabilirea naturii fundamentului intemeierii:
1. R: Inculpatul era in spital cand s-a comis crima
T: Inculpatul nu a comis crima.
W: Este imposibil sa comiti o crima fara sa fii la locul crimei si in momentul comiterii ei.
2. R: Ionescu este roman.
T: Ionescu este ospitalier.
W: Cei mai multi romani sunt ospitalieri.
In exemplul 1, fundamentul intemeierii asigura trecerea obligatorie de la R la T. In exemplul 2
fundamentul asigura doar trecerea probabila de la R la T. Ca urmare a acestei delimitari se
impune evidentierea unui alt element al argumentarii.
4. Calificatorul model (M) – poate fi necesar sau probabil. Ne arata ce fel de legatura este intre R
si T. In cazul in care fundamentul asigura trecerea necesara de la R la T nu exista exceptii. (adica
situatii in care norma nu se aplica).
In cazul in care trecerea este probabila in structura modelului trebuie sa apara si exceptiile (E) ,
in acest caz modelul argumentarii se imbogateste cu 2 elemente: calificator model si exceptie.
 Fundamentul intemeierii trecerii de la temei la teza nu este universal. De exemplu norma: “Toti
cetatenii din Baia Mare trebuie sa mearga la alegerea primarului, functioneaza ca fundament
numai in org. sistemului electoral din Romania.
In aceste cazuri trebuie sa se arate si suportul in virtutea careia norma se aplica in cazul dat,
astfel modelul lui Tolmin se imbogateste.
5. Suportul (B) – reprezinta elementul care permite aplicarea normei in cazul dat
In functie de pozitia temeiului fata de teza, identificam :
a. argumentarea progresiva – in care temeiul precede teza (deci, asadar)
b. argumentarea regresiva – teza precede temeiul, iar indicatorul folosit este fiindca.

Cursul IV
Continutul argumentarii
Argumente si propozitii argumentative

Orice argumentare dispune de o structura bine articulate (simboluri, temei, teze) prin
intermediul careia se vehiculeaza un anumit continut ideal, problematic. Continutul argumentarii
cuprinde tipuri de entitati: ideile cu privire la fapte, evenimente, si mijloacele prin care
vehiculam aceste idei pe care le numim propozitii argumentative. Acestea intra in component
argumentelor care, in functie de continutul lor pot fi clasificare in argumente bazate pe exemple
si argumente bazate pe autoritate. Pentru fiecare categorie de argumente trebuie analizate 2
aspecte importante:
- functionalitatea
- eficienta
I. Propozitii argumentative
1. Enunturi, judecati, propozitii
Analiza mijloacelor cu ajutorul carora vehiculam anumite idei impune distanctia intre
enunt, judecata, propozitii. Incercari de delimitare a lor regasim din antichitate la
Aristotel (“Despre interpretare”). Din perspectiva teoriei argumentarii, important este
raspunsul la intrebarea “cum vom lucre cu cele 3 concepte intr-o argumentare?”.
Enuntul – reprezinta o modalitate de vehiculare a unui gand pentru un anumit
interlocutor. Acesta se concretizeaza in semne lingvistice, gestuale, ale caror reguli de
functionare trebuie recunoscute. Argumentarea ca teorie a enuntarii are in vedere
corectitudinea in conformitate cu regulile gramaticale.
Judecata – are in vedere locutorul, adica cine a pus in circulatie enuntul, ca urmare,
judecata este situatia de afirmare sau negare a unui gand de subiect oarecare. Locutorul
nu transmite doar o serie de informatii, ci exprima si atitudinea sa fata de ele. Ca urmare
este importata valoarea de adevar a unei judecati. O judecata este doar un candidat la
adevar si nu un adevar determinat. Rezulta ca o judecata intra intr-o constructive
 argumentative cu o valoare de adevar subiectiva alocata de locutor. Importanta este insa
identificarea de adevar obiectiva a gandului respective, adica stabilirea concordantei
acesteia cu realitatea . In aceasta situatie nu mai este vorba de valoarea subiectiva de
adevar, ci pe cat posibil de o valoare de adevar in sinea enuntului care sa nu depinda de
considerente individuale. O judecata pentru care se stabileste valoarea de adevar in
virtutea raportarii sale la realitate se numeste propozitie.
- astfel o propozitie este adevarata sau falsa, nu pentru ca asa crede locutorul, ci pentru ca
este in concordanta cu realitatea. O judecata este si ramane judecata, pentru ca valoarea ei
de adevar este acordata de un individ, dar ea devine propozitie daca si numai daca
valoarea ei de adevar este confirmata si de ceilalti.
In esenta argumentarea este o confruntare de judecati, fiecare participant vine cu
gandurile sale si cu atitudinile sale. Disputa de idei se realizeaza la nivel judecativ.
Ca urmare orice discurs argumentative pentru a fi efficient implica in mod egal 3
aspecte:
a) Posibilitatea argumentarii – data de utilizarea enunturilor;
b) realitatea argumentarii
c) Finalitatea argumentarii – este data de obtinerea propozitiilor. Intr-o argumentare, teza
supusa dezbaterii trebuie sa fie dovedita ca adevarata sau falsa, indifferent de ceea ce
crede unul sau altul dintre participantii la argumentare.

2. Propozitie si atitudine propozitionala

Trebuie sa facem distinctive intre propozitie si atitudine propozitionala. Aristotel in
“Despre interpretare” si “Analitica…” sugereaza – propozitia ca atare Dictum, iar
atitudinea subiectului fata de propozitie se numeste Modus.
In structura propozitiilor modaale intervin mai multe tipuri de modalitati:
1. Modalitati detice (necesar, posibil, contingent, imposibil)
2. Modalitati deontice (obligatorie, interzis, permis, facultativ)
3. Modalitati epistemice ( verificat, indecis, falsificat)
4. Modalitati opinabile (convingerea, consideratia, parerea nedecisa, contestatia)
Adaugarea la un dictum oarecare acelor 4 modalitati opinabile conduce la 4 tipuri de
propozitii opinabile. Prezenta convingerii determina in interlocutor asumare si credibilitate.
Prezenta consideratiei determina in interlocutor acceptarea. Parerea nedecisa plaseaza
interlocutorl intr-o stare de nesiguranta, ambiguitate. Contestarea determina respingerea.
3. Modalitatile opinabile si eficienta argumentarii.
Analiza propozitiilor opinabile modalizate diferit in modalitatile convingere, consideratie,
parere nedecisa, ne arata ca forta atitudinii opinabile acordata de un subiect unei
propozitii oarecare este diferita. Cel care are o atitudine opinabila de convingere pune
mai multa forta in atitudinea sa fata de propozitii in raport cu cel care isi asuma doar o
consideratie sau o parere nedecisa. Nivelul fortei opinabile este foarte important intr-o
argumentatie. Cercetarile au aratat ca modalitatile opinabile pot avea din perspectiva
fortei lor atitudinale 2 traiectorii diferite:
- de la inferior la superior: contestare – parere nedecisa – consideratie – convingere grup
 - de la superior la inferior. (conv. – consid. – parere nedecisa
Pornim de la analiza fortei atitudinale opinabile la interlocutor, se pot propune o serie
de reguli ale performantei opinabile.
R1 – performanta unei interventii opinabile creste pe masura ce creste si forta
modalitatilor opinabile a locutorului e o convingere, ea are sanse mari sa determine in
interlocutor o atitudine de acceptare si asumare. O consideratie va conduce la obtinerea
aceleiasi pozitii si la interlocutor, daca locutorul urmareste asumarea de catre interlocutor
a unei pareri nedecise sau chiar contestatia va utiliza modalitati opinabile cu forta
scazuta.
R2 – performata opinabila a interventiei argumentarii polemice este conditionata de
parcurgerea gradate a modalitatilor opinabile de la informatie la superior. Locutorul si
interlocutorul au convingeri diferite, adica primul este convins de adevarul tezei, al doilea
este convins de falsitatea tezei.
Dictum: Brancusi este cel mai mare sculptor.
In aceasta situatie locutorul va cauta sa plaseze interlocutorul intr-o pozitie
nedecisa de la care se poate ajunge la consideratie sau la convingere.
R3 – performata interventiei argumentative este direct proportional cu forta
perlocutionata (puterea de convingere) a factorilor argumentative.
Dictum: Brancusi este cel mai mare sculptor.
Sustin foarte mult ca Brancusi este ----
Nu este deloc adevarat ca Brancusi este -----
Exista 2 tipuri de factori argumentative, confirmative: foarte mult, foarte bine, ferm
convins, exceptional.
Factori argumentativi ai respingerii : deloc, in nici un caz, imposibil.
Exista si alti factori cu alte functii: mai mult sau mai putin, asa si asa.
R4 – fiind date 2 modalitati opinabile, interlocutorul adera mai usor la inceput la
modalitatea opinabila cu forta mai scazuta. Este mai usor sa obtinem o parere nedecisa
decat o consideratie sau o convingere.
4. Natura dictumului in propozitiile de opinie.
Din cursul “Continutul argumentarii”, “Argumente si propozitii argumentative”, am
invatat atat cuvinte noi, precum forta perlocutionara (puterea de convingere) cat si
notiunile de Dictum si Modus (afirm ca).
In analiza dictum-ului propozitiilor opinabile vom prelua modelul triadic propus de
Gilbert Dispaux, care in functie de intentionalitatea comunicarii distinge 3 categorii de
judecati:
I. Judecati de observatie – comunica o observatie, sunt judecati descriptive prin
intermediul carora este adusa la cunostinta interlocutorului o anumita realitate (fapte,
situatii, evenimente)
II. Judecati de valoare – comunica o evaluare, sunt judecati evaluative, adica arata
interlocutorului care este pozitia, atitudinea locutorului sau opinentului (cel care emite o
opinie) in raport cu o anumita problema
III. Judecati de prescriptie – comunica o prescriptie (regula(de orice fel), norma,
reglementare) si au ca intentie sa-l determine pe receptor la actiune.
 O problema importanta in legatura cu cele 3 tipuri de judecati se refera la valoarea lor de
adevar, deoarece participantii la argumentare au pareri diferite cu privire la adevarul sau
falsitatea lor.
Astfel, cu privire la judecatile descriptive, interlocutorul are o parere ne-decisa, deci asigura o
valoare de adevar “posibila” descriptiilor noastre, care, pentru a se transforma in certitudini
trebuie probate cu argumente si verificate. Dezacordul cu privire la judecatile de valoare porneste
de la aprecierile , evaluarile diferite in legatura cu o situatie, datorita criteriilor diferite de
apreciere.
Exemplu: Drumul de legatura Baia Mare – Sighet peste Gutin
Avem 3 persoane: 1 politist,1 excursionist,1 sofer.
Dezacordul in ce priveste judecatile de prescriptie se datoreaza parerilor diferite despre o
prescriptie, despre un imperativ pe care il urmezi sau nu.
Exemplu: Fumatul. Avem 2 persoane: fumatorul si medicul.
O alta clasificare a judecatilor este sugerata de Pierre Blackburn, care distinge intre:
1. Judecati explicite – sunt cele care exprima un gand cu ajutorul limbajului natural
2. Judecati implicite – sunt date de deductiile sau implicatiile pe care o judecata le ingaduie.
Fiecare judecata explicita aduce cu sine o diversitate de judecati implicite, care apar in mintea
interlocutorului.
Exemplu:
I
Judecata explicita: “Caragiale s-a nascut prea devreme pentru timpul sau”. Se cere: care sunt
judecatile implicite ale judecatii de mai sus?
a. exista o discrepanta intre scrierile lui Caragiale si perceptia lor in timpul in care a trait.
b. timpul si societatea contemporane nu l-au inteles pe Caragiale
c. Caragiale s-a considerat un neinteles al timpului sau
II
Fie exclamatia “Ah, ce destept esti!”
Comporta exclamatia de ai sus o judecata explicita dar si implicita?

II. Argumente: Tipologie si Functionalitate

Analiza discursului argumentative aduce cu sine necesitatea unei investigatii cu privire la
natura argumentelor. Astfel, intr-o argumentare putem avea in vedere fapte, exemple, sau apelul
la o autoritate. Ca urmare, pot fi identificate 3 tipuri de argumente:
1. Argumente bazate pe fapte – Ce este un Fapt? In general faptul este asociat cu un decupaj al
realitatii, indifferent daca aceasta realitate exista ca atare sau este o fictiune. In ambele cazuri ne
folosim de fapte in toate domeniile care utilizeaza argumentarea. Astfel, argumentarea bazata pe
fapte este prezenta in : stiintele experimentale (fizica, chimie, biologiie,etc.), in medicina
(simptomele unei boli reprezinta fapte), in psihologie (pe baza faptelor psihologul stabileste tipul
de caracter, temperament,etc.), in sociologie (observarea faptelor petrecute in societate conduce
la ameliorarea tensiunilor, conflictelor,etc.), in istorie, in domeniul juridic (acuzarea unui individ
se face pe baza faptelor pe care le-a comis, apararea consta in dovedirea ca faptele comise nu
sunt atat de grave ), in domeniul politic ( se apeleaza atat la fapte reale, cat si la fapte fictionale ).

Pentru a fi eficienta, orice argumentare bazata pe fapte trebuie sa respecte o serie de principii:
a. faptele trebuie sa se adapteze tipului de auditoriu pe care il vizeaza argumentare, adica
un interlocutor reactioneaza favorabil la anumite fapte si nefavorabil la altele. A veni cu
argumente intr-un domeniu necunoscut publicului este o eroare de argumentare (descrierea
faptelor in termeni tehnici de stricta specialitate).
b. faptele aduse ca probe trebuie sa se coroboreze intre ele, adica argumentarea sa nu
cuprinda in acelasi timp fapte favorabile tezei, dar si fapte defavorabile tezei. In aceste cazuri
importanta este selectia faptelor care uneori poate fi interesata.
Exemplu: domeniul stiintific si domeniul juridic
c. faptele aduse ca probe in argumentare trebuie sa fie relevante, adica intre ele si teza
argumentarii trebuie sa fie o relatie de conditionare suficienta si necesara. In acest caz
subiectivitatea si tot ce tine de ea, ce este legat de ea (sentimente, interese, aspiratii) nu isi au
rostul, astfel, in domeniul stiintific se invoca obiectivitatea faptelor, adica corespondenta lor cu
realitatea, in alte domenii, cum ar fi morala, dreptul, political, domeniul religios, faptele invocate
trebuie sa fie in accord cu si cu interesele interlocutorului pentru a fi credibile.
2. Argumente bazate pe argumente/exemple
Exemplele apar in orice argumentare, le descoperi in discursurile politice, juridice. Intr-o
argumentare exemplele indeplinesc doua roluri importante:
1. Exemplele apar ca puncte de plecare ale generalizatilor
- in discursul politic utilizarea unui ex. prin care se arata incalcarea legilor de catre putere.
- in domeniul juridic utilizarea de catre acuzator a unui exemplu potrivit careia acuzatul X a
comis o fapta condamnabila.
- in domeniul stiintific sinile de tren se dilate la caldura
2. Exemplele constituie suportul unei ilustrari convingatoare. In orice argumentare forta de
ocnvingere a argumentelor este intarita prin ilustrarea unui exemplu care inchide discutia. Pentru
ca exemplul sa fie efficient intr-o argumentare trebuie sa respecte principii.
- exemplele trebuie imbinate cu alte tipuri de argumentare, deoarece nu putem obtine
generalizatori printr-un exemplu singular, de aceea in completarea lui avem nevoie de explicatii,
scrieri, fapte, invocarea valorilor.
- exemplele trebuie sa aiba o forta mai mare decat generalizarea la care sunt puse sa
contribuie, astfel un exemplu ales in religie, politica, etc, prin forta sa de sugestie are si o forta
generalizare mare.
3. Argumente bazate pe autoritate
Ce este autoritatea?
Medicul, psihologul, specialist financiar.
Autoritatea ar putea fi privita ca o persoana cu o competenta intr-un domeniu vizat, insa
competenta sa se fie cunoscuta de ceilalti. In postura de autoritate se gasesc persoanele, dar aici
se mai gasesc valabile si legile. Cand facem apel la autoritate trebuie sa tinem cont de:
1. Limitele cunoasterii individuale, oricat de dotata ar fi o persoana, ea nu este competenta in
toate domeniile.
 2. Discrepanta dintre real si ideal, de cele mai multe ori, individual este nemultumit de propria
persoana, de realitatea din jur, si in acest caz el face apel la modele cu rol de autoritate. Fiecare
autoritate devine un model demn de urmat si numai invocarea numelui unor astfel de autoritati
determina anumite grade de convingere si adeziune din partea publicului.
In apelul la autoritate trebuie sa tinem cont de :
1. Atunci cand facem apel la autoritate trebuie noi sa fim convinsi ca persoana ca atare chiar este
o autoritate in domeniu.
2. Autoritatea trebuie invocata la locul potrivit, in care este recunoscuta ca model si de ceilalti.
3. Autoritatea trebuie invocata la timpul potrivit in sensul caa nu ne putem invocaa drept
autoritati, persoane indepartate ca timp atunci cand avem autoritati contemporane.
In ultimul timp apelul la autoritatea persoanei s-a institutionalizat, adica institutiile publice sau
private isi asigura serviciile unor experti (expertul de imagine, purtatorul de cuvant, PR).
Autoritatea este reprezentata in argumentari si de valoare. In morala avem: bine, rau.
Fiecare domeniu are propriile valori, iar invocarea acestora sa un plus de existent discursului.
De exemplu:
intr-un discurs politic : In numele democratiei.
domeniul juridic: In numele dreptatii.
Legile pot constitui o autoritate (conform legii, potrivit reglementarilor).
Clasificarea argumentelor in argumente bazate pe fapte, exemple si autoritate a avut drept
criteriu natura argumentelor.
Tipologia argumentelor cuprinde si alte clasificari in functie de alte criterii:
1. In functie de relatia dintre argumentator si auditoriu identificam argumentari monologale
( auditor e doar receptor pasiv), argumentare dialogala ( auditorul intervine si influenteaza
mersul argumentarii, uneori poate fi chiar oponent).
2. In functie de atitudinea argumentatorului si auditorului fata de teza de opinie aflata in
discutie si de producerea de temeiuri pentru sustinerea ei putem deosebi argumentari pro si
argumentari polemice. In argumentarea pro se propun temeiuri in favoarea accetarii tezei
(opiniei) in discutie. In argumentarea polemica se urmareste rasturnarea unei teze, respingerea
unei opinii prin fabricarea contra-argumentelor.
3. In functie de supunerea la reguli dinainte stabilite, argumentarile libere si cu reguli
prestabilite.
4. In functie de domeniul din care face parte teza identificam: argumentari stiintifice,
filosofice, istorice, politice.

Cursul V
Analiza logica a tehnicilor de argumentare
Orice argumentare cuprinde argumentele prin care se cauta dovedirea, intemeierea unei teze,
ipoteze.
Argumentele (fapte, exemple, autoritati) sunt aduse in atentia interlocutorului cu ajutorul
autoritatilor, argumentele pot fi de observatie, presaptine.
 Argumentele si judecatile argumentative constituie continutul argumentarii specific fiecarui
domeniu (juridic, politic, religios)
Propozitiile argumentative purtatoare ale problelor intr-o constructive argumentative sunt
organizate cu ajutorul unor forme de rationament numite tehnici de argumentare.

Tehnicile de argumentare se clasifica in doua categorii:

1. Tehnici de argumentare deductive – Aristotel in “ Analitica Prima” prezinta doua
exigente pe care trebuie sa le indeplineasca tehnicile deductive de argumentare.
a. Argumentul (premisele sau temeiul) constituie conditia suficienta a tezei, adica nu mai
trebuie nimic altceva in afara de argument pentru a sustine (proba) sau (teza).
b. Teza (concluzia) este consecinta necesara a argumentarilor (temeiurilor), adica
argumentele fiind date, teza este demonstrate
Prima exigenta e o conditie care stabileste ca trebuie sa aduce atatea argumente cate sunt
suficiente pentru intemeierea tezei ( nici mai putine, nici mai multe).
Cea de a doua se refera la obligativitatea inchiderii argumentarii, adica daca argumentele sunt
suficiente, atunci disputa in legatura cu teza se considera incheiata, indifferent de optiunile
individuale ale participantilor.
a. Tehnici deductive silogistice de argumentare – orice argumentare constituita dupa
modelul lui Taulmin, poate di transcrisa sub forma unui Silogism.
Silogismul reprezinta o forma deductiva de rationament in care de la propozitii cu un
grad de generalitate mare coboram la propozitii cu un grad de generalitate mai mic, adica
coboram de la general la particular. Silogismul este alcatuit din 3 propozitii, 2 premise
(fundament+temei (W,R)) si o concluzie (T). Prima premise numita premise majora corespunde
fundamentului din modelul Toulmin. A doua premise numita premise minora corespunde
temeiului (R) din modelul Toulmin, iar concluzia corespunde tezei lui Toulmin.
De cele mai multe ori in argumentarea curenta silogismul nu apare in forma complete (adica
majora, minora, concluzie), ci de cele mai multe ori apare sub forma prescurtata a entimemei, pe
care Aristotel o numea in antichitate silogism retoric. Entimema este o forma de exprimare
prescurtata din care lipseste o propozitie:
- daca lipseste premisa majora avem entimema de gradul I
- daca lipseste premisa minora avem o entimema de gradul II
- daca lipseste concluzia avem o entimema de gradul II
b. Tehnici de argumentare inferentiale – ele se intemeiaza pe relatiile de adevar, care exista
intre propozitiile ce constituie premisele argumentarii. Ca premise sunt utilizate propozitii
compuse.
Propozitiile compuse sunt compuse din:
a. Variabile propozitionale – care reprezinta propozitiile mai simple din component acestora.
Acestea se noteaza (in calcului propozitional) cu litere mici de la sfarsitul alfabetului.
b. Operatii logice (operatori logici):
Negatia – ~P (non P). In text negatia este reprezentata prin cuvintele: nu, nu este adevarat, etc.
Conjunctia – p^q (si, iar, dar)
Disjunctia – p q (sau, ori)
Implicatia – p→q (daca…., atunci…) (p implica q)
Echivalenta – pq (daca si numai daca P, atunci “q”)
Incompatibilitatea – p/q
Aceste tehnici in functie de scopul pentru care sunt utilizate, sunt de doua feluri:
A. Tehnici deductive inferentiale de sustinere a tezei – acestea sunt de trei feluri:
1. Bazate pe implicatie – sunt acelea care au printre premise una sau mai multe propozitii
implicative.
Exemplu:
Premisa I: Daca (un numar >10)-p, atunci (el este >5)-q.
Premisa II: Numarul 15 >10. - p
Concluzia: Deci numarul 15>5. - q
Modus ponendo-pones
2. Bazate pe disjunctie – sunt forme de rationament in care una dintre premise este o propozitie
disjunctiva.
Exemplu:
Premisa I: Calatoriile se fac pe jos sau cu masina.
Premisa II: Calatoria de azi nu se face pe jos.
Concluzia: Deci, calatoria de azi se face cu masina.
Modus tollendo-pones
3. Bazate pe implicatii si disjunctii (dileme) – aceste tehnici pot avea premise formate atat din
propozitii implicative, cat si disjunctive. Cele mai cunoscute rationamente de acest tip sunt
dilemele.
Exemplul 1:
Premisa I: Daca merg la film, atunci il voi vedea pe Florin Piersic.
Premisa II: Daca merg la teatru, atunci il voi vedea pe Florin Piersic.
Premisa III: Dar, eu merg la film sau la teatru.
Concluzia: Deci, eu il voi vedea pe Florin Piersic.
Dilema Simpla
Exemplul 2:
Premisa I: Daca merg la film, atunci il vad pe Florin Piersic
Premisa II: Daca merg la repetitie, atunci voi sustine recitalul.
Premisa III: Eu merg la film sau la repetitie.
Concluzia: Deci, Il vad pe Florin Piersic sau susntin recitalul.
Dilema complexa

B. Tehnici deductive inferentiale de respingere a tezei – exista si tehnici de argumentare prin

intermediul carora o teza este respinsa. Ele au ca suport tot propozitiile compuse in calitate de
premise, dar pun in valoare alte relatii. Tehnicile de respingere a tezei sunt:
1. Bazate pe implicatie
Exemplu:
Premisa I: Daca un numar este >10, atunci el este >5.
Premisa II: Numarul 4 nu este >10.
Concluzia: Deci, numarul 4 nu este >5.
Modus Tollendo-tolens
2. Bazate pe incompatibilitate
Exemplu:
Premisa I: Actiunile sunt obligatorii sau interzise.
Premisa II: Frecventarea scolii primare este o actiune obligatorie.
Concluzia: Deci, frecventarea scolii primare nu este o actiune interzisa.
Modus Ponendo-tolens
3. Bazate pe implicatie si pe disjunctie(care poate ajunge pana la incompatibilitate)(numite si
dileme)
Exemplul 1:
Premisa I: Daca merg la film, atunci il voi vedea pe Florin Piersic.
Premisa II: Daca merg la film, atunci ma intalnesc cu colega de curs.
Premisa III: Dar, nu l-am vazut pe Florin Piersic sau nu m-am intalnit cu colega de curs.
Concluzia: Deci, nu am fost la film.
Dilema simpla(din acelasi antecedent rezulta consecventi diferiti)
Exemplul 2:
Premisa I: Daca merg la film, atunci il voi vedea pe Florin Piersic.
Premisa II: Daca merg la repetitie, atunci voi sustine recitalul.
Premisa III: Dar, nu l-am vazut pe Florin Piersic sau nu am sustinut recitalul.
Concluzia: Deci, nu am fost nici la film sau nu am fost la repetitie.
Dilema complexa (din antecedent diferiti, rezulta consecventi diferiti).
Dilemele pot fi constructive, atunci cand prin ele se sustine teza, si distructive, cand prin ele
se respinge teza.
2. Tehnici de argumentare inductive
Daca in deductive mersul gandirii este de la general la particular ( ca urmare trecerea de
la premise la concluzie este necesara), specificul tehnicilor inductive este cu totul altul. La
nivelul acestora trecerea de la premise la concluzie se intemeiaza pe trecerea de la
particular la general si are un caracter de probabilitate mai mic sau mai mare (de fapt acest
lucru este specificul gandirii inductive). Desi cunoscuta din antichitate, Aristotel o
aminteste in “Topica”, inductia este achizitia modernitatii, contribuind la dezvoltarea
metodologiei stiintelor experimentale si a demersului logic in general. Francis Bacon este
considerat intemeietorul logicii inductive moderne. Conturul metodei inductive in
articulatiile ei actuale a fost trasat de John Stuart Mill, filosof si logician englez din secolul
XIX.
Tipologia tehnicilor de argumentare inductive
Au fost identificare urmatoarele tehnici:
a. inductia completa (unde sunt enumerate toti termenii unei clase) – in cazul acesta, concluzia,
desi se fundamenteaza pe analiza cazurilor individuale si desi este o propozitie universal (toti m
sunt p), ea ramane certa, adica rezulta cu necessitate din premisele inferentei. Pentru a avea o
inductie completa trebuie indeplinite doua conditii:
1. Clasa “m” trebuie sa contina un numar nu prea mare si finit de elemente
2. Toate elementele clasei “m” trebuie sa fie cercetate in legatura cu proprietatea “p”
Astfel concluzia are un caracter necesar si nu probabil.
b. inductia incompleta (amplificatoare) – in acest caz sunt cercetate doar o parte dintre
elementele (x1-xn) clasei “m”, insa rezultatul se extrapoleaza la toti membrii clasei “m”. De aici
si caracterul probabil al concluziei. Concluzia are grade diferite de probabilitate. Cu cat sunt
investigate mai multe cazuri ale clasei “m”, constatandu-se prezenta sau absenta proprietatii “p,
cu atat gradul de probabilitate al concluziei este mai mare.
c. inductia prin simpla enumerare – consta in trecerea in revista a unui numar cat mai mare de
cazuri dintre care nici unul nu contrazice rezultatul la care tindem.
Exemplu:
“Antonia, Carmen, Ioana, Sanda, sunt secretare in institutia noastra si fiecare dintre ele este
sociabila.”
“Probabil ca toate secretarele din institutia noastra sunt sociabila.”
d. inductia prin analogie – este o tehnica de argumentare inductiva in care mersul gandirii este de
la singular la singular si se intemeiaza pe relatia de asemanare (relatia de asemanare nu este o
relatie de identitate)
Exemplu:
“Rezultatul celui de al Doilea Razboi Mondial va fi o victorie a aliatilor, fiindca si Primul Razboi
Mondial s-a incheiat tot cu o victorie a aliatilor.”
Argumentare regresiva (pentru ca teza precede temeiul)
Fundamentul, dupa modelul lui Toulmin: “Deoarece exista asemanari semnificative intre primul
si al doilea razboi mondial.”
Concluzia, teza intemeiata printr-o teza bazata pe analogie are grade diferite de probabilitate in
functie de elementele care determina relatia de asemanare dintre obiectele vizate. Cu cat
aspectele asemenatoare tin de esenta obiectelor, cu atat probabilitatea concluziei va fi mai mare.
Daca aspectele sunt accidentale/conjuncturale (nu tin de esenta celor doua obiecte),
probabilitatea concluziei va fi mai mica.
Exemplu:
“x;y”
“x are proprietatile p1-pn”
“y are proprietatile p1- p(n-1)
“Probabil Y are si proprietatea pn”
Caracteristica “xn” se numeste caracteristica transferabila. Astfel un argument prim analogie
este cu atat mai tare, cu cat caracteristicile commune sunt mai relevante pentru caracteristica
transferabila. Importanta este si profunzimea asemanarii obiectelor intre care se face analogia.
e. inductia stiintifica
Erorile care se pot comite in cazul tehnicilor de argumentare inductive sunt:
a. Generalizarea pripita – se comite atunci cand se trage o concluzie in conditiile in care
esantionul ales este format dintr-un numar insufficient de obiecte.
De exemplu: “Toti stangacii sunt talentati, pentru ca Leonardo Da Vinci si Picasso au fost
stangaci.” Este o eroare a inductiei incomplete.
b. Falsa analogie (sau a analogiei slabe) – se comite in cazul in care caracteristicile commune
sunt irelevante pentru caracteristica transferabila. Ca urmare asemanarea dintre obiecte este
superficiala.
De exemplu: “Adrian are 1,80 m inaltime, parul saten, ochii albastri, si este un bun sahist.”
“Tudor are si el 1,80, parul saten, ochii albastri, putem conchide ca si Tudor este un bun sahist.”

“Clorul este monovalent”

“Fluorul este monovalent”
“Bromul este monovalent”
“Iodul este monovalent”
“Astachinul este monovalent”
“Clor,Fluor, Brom, Iod, Ast si numai ele sunt halogene”
“Toti halogenii sunt monovalenti”

Cursul VI
Evaluarea argumentarii
Evaluarea argumentarii este catalogala. Fiecare dintre participant propune o constructie
argumentativa (locutorul) sau o alternative la constructia alternative propusa, numit
interlocutorul. Daca aceste propuneri argumentative sunt corecte, adica respecta cerintele
rationalitatii, atunci disputa critica se desfasoara in cadrele normalitatii. Apare insa intrebarea
“Cum ne dam seama daca locutorul/interlocutorul joaca “cinstit” intr-o argumentare?”.
Raspunsul la aceasta intrebare implica evaluarea argumentarii.
Evaluarea argumentarii se realizeaza in functie de anumite criterii:
1. Criterii ale corectitudinii materiale – tin de continutul argumentarii
Evaluarea validitatii (corectitudinii) materiale a argumentarii.
Materia argumentarii este constituita din argumente care se concretizeaza in judecati
argumentative si au rol de temei sau premise ale argumentarii. In alegerea argumentarilor trebuie
sa tinem cont de 3 criterii:
a. Criteriul veridicitatii – are in vedere adevarul propozitiilor care formeaza temeiul
argumentarii. Determinarea valorii de adevar a temeiurilor se realizeaza pe doua cai:
1. Calea observatiei empirice/ a intuitiei (ma uit pe geam si vad cum stau llucrurile) – in urma
careia determinam prin simpla observatie adevarul factual. Este cea mai raspandita forma de
stabilire a adevarului sau falsitatii probelor/temeiurilor. Este utilizata in argumentarea cotidiana,
in argumentarea stiintifica, etc. Stabilirea adevarului se face in doua feluri: fie in mod
direct(acum si aici observ), fie in mod indirect.
Exemplul 1:
“Conferinta la care am asistat nu a fost interesanta deoarece in sala erau doar 10 persoane.”
Adevarul se stabileste in mod direct.
Exemplul 2:
“Napoleon a fost un mare strateg militar fiindca a obtinut o victorie stralucita la Austerlitz.”
Adevarul se stabileste in mod indirect, deoarece cel care utilizeaza temeiul nu a constatat el
insusi adevarul sau falsitatea probelor, ci a cercetat si studiat marturiile epocii.
2. Calea analizei formale – in urma careia determinam adevarul formal. O mare parte dintre
cunostintele noastre nu pot fi intemeiate pe cale empirica(prin observatie). Este cazul unor stiinte
(matematica, fizica superioara) care lucreaza cu constructii ideale, fara corespondent in realitatea
sensibila/palpabila. Aceste constructii ideale apartin strict rationalitatii, depasind oservatia sau
intuitia. In acest caz, determinarea adevarului sau falsitatii probelor se face pec ale strict logica,
prin analiza tehnicilor utilizate.
b. Criteriul suficientei – are in vedere importanta probelor pentru reusita argumentarii. Adica,
daca sunt date probele/temeiurile, este suficient ca teza sa fie fundamentata, nu trebuie nimic in
plus, nimic in minus (Aristotel: “sunt suficiente probele”). De retinunt ca nu numarul probelor
este definitoriu intr-o argumentare, ci relevanta lor.
c. Criteriul acceptabilitatii – relatie dialogala, argumentarea este un demers intre doi sau mai
multi indivizi, care se angajeaza cu intreaga lor personalitate. Fiecare foloseste propozitii
opinabile (orice propozitie opinabila este alcatuita dintr-un modus si un dictum), care exprima
atitudinea individului care le pune in circulatie. Criteriul acceptabilitatii temeiurilor are in vedere
dimensiunea psihologica a argumentarii, deoarece urmareste sa clarifice conditiile potrivit carora
unele argumente conving, altele nu. Acest criteriu abordeaza problema factorilor care conduc la
succesul argumentarii. Criteriul stabileste ce temeiuri/probe/premise sunt acceptabile sau
inacceptaabile, credibile sau nu. Este foarte important sa stabilim acest lucru, deoarece nu putem
inainta in argumentare daca interlocutorul nostru nu le accepta sau prezinta suspiciuni/indoieli in
legatura cu ele.
Au fost identificate o serie de conditii ale acceptabilitatii temeiurilor:
1. O proba/un temei/o premisa este acceptabila daca ea reprezinta un adevar incontestabil.
2. O proba/un temei/o premisa este acceptabila daca informatia transmisa apartine “cunoasterii
commune” (cunoasterea impartasita de o masa mare de persoane). In acest context interlocutorul
respinge cu greu o informatie impartasita de mai multi oameni.
3. O proba/un temei/o premisa este acceptabila daca ea este rezultatul unei marturii credibile (asa
a spus, asa a considerat). Invocarea unor marturii ce apartin unor autoritati in domeniu va fi
intotdeauna acceptata de interlocutor. Invocarea autoritatii ca temei se foloseste in stiinta, religie,
morala, arta.
In respectarea criteriului acceptabilitatii trebuie sa urmarim ca premisele, temeiurile, probele sa
nu se contrazica reciproc. In caz contrar argumentarea este incoerenta, inacceptabila.

Exemplu:
(T) Elevul Ionescu are rezultate slabe la invatatura < - (R) fiindca Ionescu este lenes
^
(W) Toti elevii lenesi au rezultate slabe la invatatura

2. Criterii ale corectitudinii formale – au in atentie analiza tehnicilor de argumentare