Tehnica argumentării deductive

Voi prezenta în rândurile ce urmează tipurile de argumente împreună cu definiția

acestora, iar ulterior voi expune mai pe larg tehnica argumentelor deductive.

Argumentele pot fi împărțite în două mari grupe:

1. Argumente inductive;
2. Argumente deductive.

Prin definiție, un argument deductiv este un argument în care se presupune că

premisele sprijină concluzia astfel încât este imposibil ca premisele să fie adevărate iar
concluzia să fie falsă. În astfel de argumente se presupune că concluzia urmează sau rezultă
în mod necesar din premise.
Cât despre argumentul inductiv, el este un argument în care se presupune că premisele
sprijină concluzia astfel încât este puţin probabil, dar nu imposibil, ca premisele să fie
adevărate, iar concluzia să fie falsă. În argumentele inductive se presupune că concluzia
urmează sau rezultă din premise, dar cu o anumită probabilitate.
Astfel, putem observa faptul că argumentele deductive sunt argumente care presupun
un mod de raţionare necesitarist, în timp ce argumentele inductive sunt argumente care
presupun un mod de raţionare probabilist.

Tehnica argumentării deductive

Deducţia este tipul de raţionament care merge de la general la particular.

Argumentările deductive sunt considerate în general drept cele mai exacte și mai
convingătoare. Ele asigură dovezi concludente pentru concluziile lor și sunt fie valide, fie
invalide.
Tehnica argumentării deductive porneşte de la anumite propoziţii iniţiale şi conduce,
dacă este în mod riguros condus, la consecinţe care rezultă din acestea în mod necesar.
Un raționament de tip deductiv este reprezentat de silogisme. Silogismul este un tip de
deducție în care o propoziție denumită concluzie, rezultă din două sau mai multe propoziții cu
denumirea de premisă. El este format din propoziții categorice.
Pentru a înțelege mai bine acest tip de argumentare, avem ca exemplu silogismul
următor:

Toți elevii din clasa X poartă uniformă.

Mihai este elev al clasei X. BARBARA-aaa
Prin urmare, Mihai poartă uniformă.

Primele două propoziţii constituie premisele raţionamentului. Prima este o lege

generală, numită majoră. Cea de-a doua este un fapt particular, numit minoră, iar ce-a de-a
treia este concluzia, rezultată bineînțeles din premise.
 Se observă imediat că cele trei propoziţii ale silogismului conţin în total trei termeni,
repartizaţi doi câte doi. Distingem termenul major (uniformă), termenul mediu (elevii clasei
X) şi termenul minor (Mihai). După locul acestor termeni în premise, găsim patru figuri
posibile. Exemplul prezentat mai sus aparţine figurii întâi, în care termenul mediu este
subiectul majorei şi predicatul (sau, dacă preferăm, atributul) minorei. Dar termenul mediu ar
putea fi şi predicatul celor două premise (figura a doua), subiectul ambelor (figura a treia) sau
predicatul majorei şi subiectul minorei (figura a patra).

MP PM MP PM
SM SM MS MS
SP SP SP SP

Figura I Figura II Figura III Figura IV

Silogistica mai distinge şi modurile, adică aranjarea termenilor după variabilele

universală / particulară şi afirmativă / negativă, ceea ce dă propoziţiile universale afirmative
(a), universale negative (e), particulare afirmative (i) şi particulare negative (o). Aceste notaţii
sub formă de vocale datează din timpul scolasticii. Combinarea figurilor şi a modurilor
permite deci teoretic 256 de posibilităţi, dintre care numai 19 sunt valide în realitate. Ele sunt
denumite cu cuvinte latineşti formate pornind de la vocalele de mai sus. Astfel, exemplul
nostru este sub forma Barbara (a, a, a) deoarece cele trei propozţii sunt toate universale
afirmative.

Interesul silogisticii este de a demonstra validitatea raţionamentelor deductive

independent de conţinutul propoziţiilor, cu condiţia să fie respectat principiul
extensionalităţii.

Sofismele

Există un număr de capcane care trebuie evitate în construirea unei argumentări

deductive. Acestea sunt cunoscute ca sofisme. Un sofism este un "defect" logic care face ca o
argumentare să fie slabă sau invalidă. Se poate critica mai mult decât validitatea unei
argumentări. Argumentările sunt prezentate aproape întotdeauna cu un scop precis în minte –
astfel că intenția argumentării ar putea fi și ea demnă de criticat.
Avem exemplul sofismului -“Niciun scoţian adevărat” (în engleză, No true Scotsman)
este un termen creat de Antony Flew, un filosof britanic, în cartea “Thinking About
Thinking“ şi are următoarea formă:

Argumentul – Niciun scoţian nu pune zahăr în cafea;

Răspuns – Dar unchiului meu, care este scoţian, îi place să pună zahăr în cafea;
Contra-argumentul/Concluzia – În acest caz, unchiul tău nu este un adevărat scoţian.
 Sofismele pot afecta serios capacitatea noastră de a stabili adevărul. Fie că sunt
comise din greşeală în cursul procesului de gândire, fie că sunt folosite deliberat în efortul de
a-i manipula pe alţii, nici unul dintre ele nu oferă motive legitime pentru adevărul concluziei
lor. Cunoscând ce sunt sofismele suntem protejaţi în ambele cazuri. Dacă putem identifica
câteva din cele mai obişnuite raţionamente incorecte probabilitatea să le folosim noi înşine
sau să fim înşelaţi de alţii este mai mică. Mintea logică trebuie să poată distinge între sofisme
persuasive şi raţionamente convingătoare.

SIMONA RATEA
JURNALISM, ANUL I

___________________________________________________________________________
BIBLIOGRAFIE

ARGUMENTAREA, Aspecte generale, Pierre Oleron

RETORICA SI ARGUMENTARE, Jean Jacques Roubrieux
www.wikipedia.ro
LOGICĂ ȘI ARGUMENTARE, Adrian Balaș Laurenţiu Teodor Honfăr-Brumă