Argumentarea corectă
 - de la premise la concluzie -
 
    Dicţionarele definesc logica drept "ştiinţa raţionării juste". Logica ne permite să analizăm
argumentele sau părţile raţionării şi să aflăm dacă sunt corecte sau nu. Nu trebuie să stăpânim
ştiinţa logicii pentru a argumenta. Dar dacă cunoaştem câte cava despre ea, ne va fi mai uşor să
recunoaştem argumentele invalide.
    Există mai multe tipuri de logică, având fiecare reguli proprii, avantaje şi dezavantaje specifice.
Aici vom discuta despre logica simplă (booleană), din cauza locului general pe care-l ocupă şi a
uşurinţei cu care poate fi înţeleasă. Când spunem că ceva este 'logic', înţelegem de obicei acest tip
de logică.
 
Ce nu este logica
    Este util să menţionăm mai întâi două lucruri care nu sunt logica.
    În primul rând, raţionarea logică nu este o lege absolută care guvernează universul. De multe
ori în trecut oamenii au concluzionat că din cauză că ceva este imposibil din punct de vedere logic
(având în vedere ştiinţa zilei), trebuie să fie imposibil, punct. S-a crezut de asemenea că geometria
euclidiană este o lege universală. Era aparent o deducţie logică. Astăzi ştim că regulile geometriei
euclidiene nu sunt universale.
    În al doilea rând, logica nu este un set de reguli care guvernează comportamentul uman.
Oamenii pot avea scopuri aflate în conflict logic. De exemplu:
X vrea să vorbească cu şeful.
Şeful este Y.
Deci X vrea să vorbească cu Y.
    Nu tocmai! X vrea probabil să-l evite pe Y datorită unui conflict personal, ceea ce înseamnă că
raţionamentul nu este aplicabil în viaţă.
   
Argumentări
    Argumentarea este o serie înlănţuită de afirmaţii care duc la stabilirea unei propoziţii definite.
Există multe tipuri de argumentări;
- argumentarea deductivă. Argumentările deductive sunt considerate în general drept cele mai
exacte şi mai convingătoare. Ele asigură dovezi concludente pentru concluziile lor şi sunt
fievalide, fie invalide.
   -Argumentările deductive au trei părţi: premise, implicaţii şi concluzii. Totuşi, înainte de a
putea analiza în detaliu aceste părţi, trebuie să trecem în revistă "cărămizile" cu care se construieşte
o argumentare deductivă: propoziţiile.
 
Propoziţii
    O propoziţie este o afirmaţie care este, fie adevărată, fie falsă. Propoziţia este înţelesul
afirmaţiei, nu ordinea specifică a cuvintelor folosite pentru a se transmite înţelesul respectiv.
    De exemplu, "există un număr prim mai mare ca doi" este o propoziţie (falsă în acest caz). "Un
număr prim mai mare ca doi există" este aceeaşi propoziţie, cu cuvintele în altă ordine.
    Din nefericire, este foarte uşor să se schimbe fără intenţie sensul unei afirmaţii prin reordonarea
cuvintelor ei. În general este mai sigur să se considere drept semnificativă ordinea cuvintelor într-o
propoziţie.
   

Premise
    O argumentare deductivă cere întotdeauna un număr de afirmaţii iniţiale acceptate ca
adevărate. Ele sunt numite premise şi sunt presupunerile pe care se bazează argumentarea. Sau,
altfel spus, motivele pentru acceptarea concluziei argumentării. Premisele sunt premise doar în
contextul unei argumentări anume; în alte argumentări ele ar putea fi concluzii.
    Premisele unei argumentări trebuie să fie întotdeauna stabilite în mod explicit; acesta este
principiul audiatur et altera pars. Nestabilirea premiselor este privită adesea cu suspiciune şi
reduce probabilitatea de acceptare a argumentării.
    Premisele unei argumentări sunt introduse de obicei prin cuvinte ca "Acceptând că...",
"Deoarece...", "Fiind evident că...", "Fiindcă....", etc. Este necesar să se obţină acordul părţii
"adverse" asupra premiselor argumentării înainte de a trece la aceasta.
 
Implicaţii
    Odată ce premisele au fost acceptate, se poate trece la argumentare printr-un proces din aproape
în aproape numit implicaţie sau deducţie.
În implicaţie, se începe cu una sau mai multe propoziţii acceptate; apoi acestea se folosesc pentru a
deduce o nouă propoziţie. Dacă implicaţia este validă, acea propoziţie ar trebui să fie şi ea
acceptată. Noua propoziţie se poate folosi în continuare ca bază pentru o altă implicaţie.
    Astfel, la început, se pot face deducţii doar din premisele iniţiale ale argumentării. Dar, pe măsură
ce argumentarea înaintează, numnărul afirmaţiilor disponibile pentru deducţii creşte.
    Paşii deductivi se identifică adesea prin expresii ca "deci..." sau "aceasta implică..."
 
Concluzie
    Concluzia este rezultatul ultimei deducţii. Este o concluzie doar în contextul argumentării
respective; în altă argumentare ar putea fi o premisă.
    Concluzia se spune că este afirmată pe baza premiselor şi a implicaţiilor lor. Acesta este un punct
sensibil care cere detaliere.
 

Implicaţia în detaliu

    Se poate construi o argumentare validă din premise adevărate şi să se ajungă la o concluzie
adevărată. Se poate construi de asemenea o argumentare validă din premise false şi să se ajungă
la o concluzie falsă.
    Partea complicată este că se poate porni de la premise false, să se treacă prin implicaţii valide şi
să se ajungă la o concluzie adevărată. Ca în exemplul:
 Premisă: Toţi peştii trăiesc în ocean
 Premisă: Balenele sunt peşti
 Concluzie: Deci balenele trăiesc în ocean
    Există totuşi un lucru care nu se poate face: să se pornească de la premise adevărate, să se
treacă prin implicaţii deductive valide şi să se ajungă la o concluzie falsă.
    Putem pune aceste rezultate într-un "tabel de adevăr" pentru implicaţie. Smbolul "=>" înseamnă
implicaţie; "A" este premisa, "B" concluzia.

Tabelul de adevăr pentru implicaţie

Premisă Concluzie Implicaţie

A B A => B

falsă falsă adevărată

falsă adevărată adevărată

adevărată falsă falsă

adevărată adevărată adevărată




 Dacă premisele sunt false şi implicaţia validă, concluzia poate fi adevărată sau falsă (liniile 1
şi 2)
 Dacă premisele sunt adevărate şi concluzia falsă, implicaţiile trebuie să fie invalide (linia 3)
 Dacă premisele sunt adevărate şi implicaţiile valide, concluzia trebuie să fie adevărată (linia
4)

    Astfel faptul că o argumentare este validă nu înseamnă în mod necesar că concluzia ei este
bună -- putea să fi pornit de la premise false.
    Dacă o argumentare este validă şi în plus a pornit de la premise adevărate, atunci este numită o
argumentare solidă. O argumentare solidă trebuie să ajungă la o concluzie adevărată.
 
Examplu de argumentare
    Aici este un exemplu de argumentare care este validă, şi care ar putea să fie sau să nu fie solidă:
1. Premisă: Orice eveniment are o cauză
2. Premisă: Universul are un început
3. Premisă: Toate începuturile implică un eveniment
4. Implicaţie: Aceasta implică că începutul universului a implicat un eveniment
5. Implicaţie: Deci începutul universului a avut o cauză
6. Concluzie: Universul a avut o cauză
    Propoziţia de la linia 4 este o implicaţie a liniilor 2 şi 3. Linia 1 este folosită apoi, împreună cu
propoziţia dedusă în linia 4, pentru a implica o nouă propoziţie în linia 5. Resultatul implicaţiei din
linia 5 este reafirmat apoi (într-o formă uşor simplificată) ca şi concluzie.
    Uneori argumentările nu urmează tiparul descris mai sus. De exemplu, concluziile se pot afirma
mai întâi şi apoi să fie justificate. Este valid, dar poate crea puţină confuzie.
    Ca să complice lucrurile şi mai mult, unele afirmaţii arată ca nişte argumentări, dar nu sunt.
Exemplu: Dacă Biblia este exactă, Isus trebuie să fi fost fie dement, fie un mincinos maliţios, fie Fiul
lui Dumnezeu." Aceasta nu este o argumentare; este o afirmaţie condiţională care nu indică nici
măcar premisele necesare pentru susţinerea concluziei ei.
    O argumentare, de asemenea, nu este acelaşi lucru cu o explicare. Încercând să argumenteze că
Albert Einstein credea în Dumnezeu, cineva ar putea spune: "Einstein a făcut renumita lui afirmaţie:
'Dumnezeu n-a dat cu zarul', din cauza credinţei lui în Dumnezeu". Aceasta ar putea arăta ca un
argument relevant, dar nu este; este o explicare a afirmaţiei lui Einstein. Pentru a verifica că aşa
stau lucrurile să menţionăm că o afirmaţie de forma "X din cauza lui Y" poate fi schimbată în
afirmaţia echivalentă "Y deci X." Făcând astfel, obţinem: "Einstein credea în Dumnezeu, deci el a
făcut afirmaţia lui renumită 'Dumnezeu n-a dat cu zarul'. Acum este clar că afirmaţia care arăta ca un
argument, presupune ca premisă chiar rezultatul pe care înceacă să-l dovedească, ca să explice
cuvintele lui Einstein. În realitate, Einstein n-a crezut într-un Dumnezeu personal preocupat de
problemele oamenilor.
 
Limitele argumentării
    Am văzut în ce constă structura unei argumentări deductive solide, de la premise la concluzii.
Trebuie adăugat că concluzia unei argumentări logice valide este numai atât de adevărată pe cât
sunt premisele de la care pleacă. Logica în sine nu rezolvă problema verificării aserţiunilor de bază
pe care se sprijină argumentele; pentru aceasta este nevoie de un alt instrument şi acesta este
verificarea ştiinţifică.
 
Sofismele
    Există un număr de capcane care trebuie evitate în construirea unei argumentări deductive.
Acestea sunt cunoscute ca sofisme. Un sofism este un "defect" logic care face ca o argumentare să
fie slabă sau invalidă. Se poate critica mai mult decât validitatea unei argumentări. Argumentările
sunt prezentate aproape întotdeauna cu un scop precis în minte - astfel că intenţia argumentării ar
putea fi şi ea demnă de criticat.