LOGICĂ

Condiţii fundamentale de raţionalitate

Corectitudinea sau validitatea argumentelor, ca şi calitatea şi eficienţa activităţii

intelectuale, a activităţii teoretice în general, depinde de respectarea unor restricţii speciale.
Cele mai importante dintre acestea sunt cunoscute sub denumirea de "principii logice" sau
"condiţii fundamentale de raţionalitate". Denumirea principii logice ţine de logica
tradiţională.

Paranteză: Prima lucrare de logică "serioasă" datează de acum aproximativ 2000 de

ani, are şase volume şi îi aparţine lui Aristotel; se numeşte Organum (însemnînd instrument
sau unealtă), denumirea fiind dată de elevii lui Aristotel, fiindcă principiile de logică erau
considerate unelte.
De atunci, în cercetările de logică nu a existat întrerupere; momentul de vîrf îl
reprezintă Evul Mediu clasic, unul dintre cei mai mari logicieni ai acelei perioade fiind
William de Ockham (luat ca model de Umberto Eco pentru un personaj din "Numele
Trandafirului").
De această tradiţie, care se poate considera încheiată la mijlocul secolului XIX, este
legat numele de "principii logice".

I. Principiul identităţii
Este cea mai generală condiţie de raţionalitate, pentru că se referă la orice fel de
rezultat al activităţii teoretice şi poate fi extins de la gîndire la limbaj. Simbolic, acest
principiu poate fi formulat astfel: A este A. Această formulă vrea să sublinieze că:
Într-un demers teoretic, ideile utilizate, cuvintele prin care ne exprimăm trebuie să-şi
conserve exact acelaşi înţeles, acelaşi conţinut, aceleaşi particularităţi, aceeaşi valoare.
Cuvîntul "este" folosit în această formulă are doar acest înţeles. Nu putem spune
A=A, pentru că, dacă nu introducem o convenţie (restricţie) prin care folosim semnul "="
pentru "este", atunci "=" înseamnă doar o similitudine din punct de vedere cantitativ.
Această condiţie de raţionalitate este importantă deoarece o eventuală nerespectare
conduce automat la confuzii teoretice, la ambiguitate, echivocitate, neclaritate, iar în cazul
argumentelor ne poate conduce de la premise adevărate la concluzii false.
Exemplu:
P1: Şoarecele roade hîrtia.
P2. Şoarecele este un substantiv.
C: Un substantiv roade hîrtia.

Argumentul de mai sus este nevalid, deoarece cuvîntul şoarece şi-a schimbat sensul
şi valoarea: în P1 el este denumire pentru un animal, iar în P2 este doar parte de vorbire.
Respectarea principiului identităţii asigură activităţii intelectuale cel puţin două
calităţi remarcabile: claritatea şi precizia.

Paranteză: Un mare filosof de la sfîrşitul Evului Mediu - începutul epocii moderne,

anume Descartes, a scris o lucrare prin care încerca să explice cum trebuie procedat pentru a
avea rezultate optime în activitatea de cercetare: "Reguli pentru îndrumarea intelectului". O
primă regulă prezentată în această lucrare este aceea a ideilor clare şi distincte.

1
 Următoarele trei condiţii de raţionalitate se referă la relaţii, raporturi între propoziţii.
Primele două vizează raportul de opoziţie dintre propoziţii şi, de aceea, trebuie tratate
împreună.

II. Principiul necontradicţiei. Principiul terţului exclus.

Considerăm trei perechi de propoziţii: perechea A, perechea B şi perechea C.
Perechea A:
1. Dan este student la psihologie.
2. Dan nu este student la psihologie.
Propoziţiile 1 şi 2 care formează perechea A nu pot fi adevărate împreună. Două
propoziţii de acest fel, care nu pot fi simultan adevărate, sunt reciproc inconsistente. Dar cele
două propoziţii care formează perechea A nu pot fi nici împreună false. Cum ele nu pot fi nici
împreună adevărate, nici împreună false, vom spune că cele două propoziţii sunt reciproc
contradictorii (mai mult decît reciproc inconsistente). Între cele două propoziţii există un
raport de contradicţie.
În cazul a două propoziţii reciproc contradictorii, dacă una din ele e adevărată,
automat cealaltă este falsă, şi dacă una e falsă, automat cealaltă e adevărată.

Perechea B:
1. Dan are 1,80m.
2. Dan are minimum 1,90m.
Propoziţiile 1 şi 2 ale perechii B sunt reciproc consistente (adică nu pot fi simultan
adevărate), dar ele pot fi simultan false. Adică între ele nu există un raport de contradicţie, dar
totuşi există un raport de opoziţie. Raportul de opoziţie caracteristic perechii B se numeşte
raport de contrarietate (propoziţiile 1 şi 2 sunt reciproc contrare).
Observaţie: Opoziţia contrară este puţin mai slabă decît opoziţia contradictorie.

Atît în cazul perechii de propoziţii A, cît şi în cazul perechii B, pentru a studia

raportul de opoziţie apelăm la
Principiul necontradicţiei: Dacă avem două propoziţii astfel încît una afirmă un
lucru despre un anumit obiect, iar cealaltă neagă indirect sau direct acelaşi lucru despre
acelaşi obiect, cele două propoziţii sunt reciproc inconsistente.
În cazul raportului de opoziţie de la nivelul perechii A (adică raport de contradicţie),
pe lîngă principiul necontradicţiei funcţionează şi
Principiul terţului exclus: Orice propoziţie aflată într-un raport de opoziţie cu o
altă propoziţie este sau adevărată, sau falsă. Terţul este exclus.

Aceste două principii asigură, fiecare dintre ele, alte calităţi remarcabile ale
demersurilor teoretice:
- principiul necontradicţiei asigură coerenţa (sau consistenţa) demersurilor raţionale.
În construcţiile teoretice nu trebuie să existe nici măcar două propoziţii care să fie reciproc
inconsistente.
- principiul terţului exclus asigură rigoarea şi consecvenţa demonstraţiei. Legat de
acest aspect, una din cele mai generale şi mai temeinice forme de demonstraţie, anume
reducerea la absurd, se bazează pe principiul terţului exclus.

Paranteză: Leibnitz afirma că "principiul necontradicţiei este cel mai important dintre
toate condiţiile fundamentale de raţionalitate". Pentru a înţelege de ce, să presupunem că
există o figură geometrică anume, care să fie simultan şi cerc, şi pătrat. Luînd ca premise
afirmaţiile "Figura G este cerc" şi "Figura G este pătrat", dacă lăsăm deoparte principiul
necontradicţiei şi considerăm ambele propoziţii despre figura G adevărate, ajungem într-un

2
adevărat "coşmar": nu vom mai putea respinge nici un fel de afirmaţie despre cercurile pătrate
(de pildă, ar trebui să acceptăm afirmaţii de tipul "cercurile pătrate au coadă lungă şi blană
verde").

Această formularea principiului necontradicţiei şi a principiului terţului exclus nu

necesită nici un fel de precizări suplimentare dacă ne situăm în contextul logicii bivalente
(adică al logicii elementare, în care se iau în considerare ca variante posibile doar două:
adevărul şi falsitatea). În raport cu logica elementară există o multitudine de alte discipline
logice, numite logici polivalente. Cazul minim este logica trivalentă, pornită de la Aristotel în
capitolul IX, "Capitolul bătăliei navale", în care constată că există propoziţii despre care nu se
poate spune nici că sunt adevărate, nici că sunt false:
P1: Mîine va fi o bătălie navală.
P2: Mîine nu va fi o bătălie navală.
Aceste două propoziţii nu sunt nici adevărate, nici false, şi atunci devine discutabil
dacă P1 şi P2 sunt contradictorii, inconsistente. Soluţia acestei probleme a venit după un
secol, de la Chrisippos: nu este obligaţia logicianului să spună dacă P1 şi P2 sunt adevărate
sau false. Pentru logician este clar că ele nu vor putea fi amîndouă adevărate sau amîndouă
false.

Paranteză pentru înţelegerea logicilor polivalente.

Să presupunem situaţia ipotetică a unei curse cu patru cai, A, B, C şi D. Pariurile
urmează un model simplu: investeşti 100.000 lei pentru calul cîştigător; dacă ghiceşti,
primeşti de două ori suma investită.
Un jucător mai slab de minte ar putea judeca astfel: "Ce mare lucru, o sută de mii de
lei. Pariez cîte o sută de mii pe fiecare cal; în felul acesta, indiferent care cal cîştigă, cîştig şi
eu." Dacă procedează astfel şi investeşte în toţi patru caii, practic va pierde două sute de mii
(investeşte patru sute, dar cîştigă doar două sute pentru calul cîştigător). Dacă investeşte în
doar trei cai, pierde fie trei sute de mii (dacă nu ghiceşte învingătorul), fie o sută, dacă-l
ghiceşte. Dacă investeşte în doi cai, ori îşi recuperează investiţia ghicind învingătorul, ori
pierde banii investiţi. Înţeleptul pariază pe un singur cal: astfel, el ştie că ori va avea o
pierdere minimă (o sută de mii), ori va cîştiga.
Să luăm următoarele propoziţii:
P1: Cîştigă calul A.
P2: Cîştigă calul B.
P3: Cîştigă calul C.
P4: Cîştigă calul D.
Aceste patru propoziţii sunt incerte, cu grade diferite de incertitudine. Acestora li se
mai adaugă două propoziţii, dintre care una este categoric adevărată, iar cealaltă categoric
falsă ("Un cal va cîştiga cursa" şi "Nici un cal nu va cîştiga cursa"). Dar asupra valorii de
adevăr a propoziţiilor P1, P2, P3 şi P4 nu există certitudine. La fel, în fizica cuantică, spre
exemplu, nu există certitudini cu privire la stările şi proprietăţile fenomenelor studiate.
Vorbim aşadar despre logici polivalente.

Există două feluri de logică polivalentă:

- standard, obţinută prin adăugări succesive de elemente intermediare din logica
elementară;
- ne-standard
Logica "fuzzy", aplicată la fenomenele psihice, are oricîte grade de incertitudine, dar
nu are nici un grad de certitudine.
În condiţiile logicilor polivalente de orice tip, principiul terţului exclus se formulează
astfel: Fie o propoziţie oarecare; ea are sau nu are o anumită valoare.

3
 Pentru distincţia între logica elementară şi logicile polivalente se recurge la o
precizare, anume "principiul n-valenţe". Dacă n=2, avem o logică bivalentă (elementară).
Dacă n2, avem o logică polivalentă.
În cazul logicii elementare există coincidenţă între principiul bivalenţei şi principiul
terţului exclus.
Închidem paranteza.

Perechea C:
1. Bucureştiul are cel puţin două milioane de locuitori.
2. Bucureştiul are cel mult două milioane de locuitori.
Propoziţiile 1 şi 2 pot fi amîndouă adevărate (dacă Bucureştiul are exact două
milioane de locuitori), dar nu pot fi amîndouă false. Propoziţiile 1 şi 2 sunt reciproc
consistente. Între ele nu există raport de contradicţie sau de contrarietate. Dar, fiindcă nu pot
fi ambele false, sun opuse una alteia.
Tipul de opoziţie existent în cazul perechii C este invers faţă de cel existent în cazul
perechii B. Acest raport de opoziţie se numeşte raport de subcontrarietate.

Concluzie: Dacă două propoziţii nu pot fi dintr-un punct de vedere la fel, spunem că
susţinerea uneia implică negarea, sub acel aspect, a celeilalte. Există cel puţin trei tipuri de
negaţie: contradictorie, contrară şi subcontrară.

III. Principiul raţiunii suficiente

Acest principiu este legat de raportul între propoziţiile aflate în construcţia unui
argument, adică între premise şi concluzie. La nivel general, acest principiu este legat de
actele de justificare, de motivare.
Considerăm două propoziţii oarecare, p şi q. Presupunem că propoziţia p este folosită
ca o justificare/motivaţie pentru propoziţia q. Se pune întrebarea dacă există mai multe grade
de justificare (temei).

Exemple:
1. Propoziţia p: Eminescu şi Creangă au fost contemporani.
Propoziţia q: Eminescu şi Creangă au fost prieteni.

Dacă p este adevărată, q poate să fie falsă. Dacă q este adevărată, p nu poate să fie
falsă. De aici deducem că există două feluri de justificare.
Propoziţia p, în raport cu propoziţia q, este temei necesar, dar nu şi suficient. Adică e
obligatoriu ca Eminescu şi Creangă să fi fost contemporani ca să poată fi prieteni; dar, pe de
altă parte, puteau fi contemporani fără să fi fost prieteni.
Propoziţia q, în raport cu propoziţia q, este temei suficient, dar nu şi necesar. Adică
este suficient ca Eminescu şi Creangă să fi fost prieteni pentru certitudinea că ei au fost
contemporani, dar nu este neapărat necesar să fi fost prieteni pentru a fi contemporani.

2. Propoziţia p: Triunghiul T are toate laturile egale.

Propoziţia q: Triunghiul T are toate unghiurile egale.

Propoziţia p, în raport cu propoziţia q, este temei necesar şi suficient.

Propoziţia q, în raport cu propoziţia p, este temei necesar şi suficient.

Info: premisă vine din lat. premito, care înseamnă "pus înainte".

4
 Chrisippos scris peste 200 de lucrări de logică, din care s-au păstrat doar
fragmente; uimitor este că astăzi, aceste lucrări au aplicaţii în construcţia calculatoarelor!

[Pagină în construcţie]

Erori logice formale

Erorile logice formale sunt acele raţionamentele care sunt invalide datorită unor erori în
formalismul lor logic. Toate erorile formale sunt forme specifice de Non sequitur.
Non sequitur tradus din latină înseamnă "nu decurge". În logica formală un argument este
non sequitur în cazul în care concluzia nu reiese din premise. Trebuie subliniat că în cazul
unui non sequitur concluzia poate fi fie falsă, fie adevărată, dar argumentul este o eroare
logică deoarece concluzia nu rezultă din premise.
 Apelul la legislaţie (appeal to law): un argument care implică faptul că legislaţia este
un imperativ moral. Legile sunt valori ale societăţii care au nevoie de definire şi
consecinţe pentru a păstra standardul şi tradiţia societăţii. E mai dificil să vezi problemele
etice ale propriei societăţi decât ale alteia. Membrul unei societăţi contemporane nu va
avea o problemă în a rcunoaşte că apărarea sclaviei în vechiul Sud al Statelor Unite prin
definirea sclavilor ca fiinţe sub-umane era greşită.

Exemplu: „Imigraţia ilegală e pedepsită prin lege, deci e imorală.”

 Apelul la probabilitate (Appeal to probability): Apelul la probabilitate este o eroare
logică adesea folosită impreună cu alte erori logice. Se comite atunci când se consideră că
doar pentru faptul că ceva poate să se întâmple, cu siguranţă acel lucru se va întampla.
Acest raţionament este ilogic indiferent de probabilitatea evenimentului în dicuţie.
Eroarea logică este adesea folosită în a exploata paranoia persoanelor. Aceasta este
premisa pe care se bazează Legea lui Murphy.

Forma argumentului este următoarea:

Posibil P.
Prin urmare, P.
Un exemplu celebru este pasajul cu drobul de sare din povestea "Prostia omenească" de Ion
Creangă .
— Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
— Când şi cum?
— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
— Îl văd. Şi?
— De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!
 Argument din eroare logică sau ad logicam (argument from fallacy): dacă într-un
argument se extrage în mod eronat o concluzie, atunci concluzia trebuie să fie falsă.

Are următoarea formă generală:

Dacă P, atunci Q.
P este un argument eronat.
Atunci, Q este fals.
Exemple:
Popescu: "Toate pisicile sunt animale. Miţi e un animal. Asta înseamnă că Miţi este o pisică."
Ionescu: "Ah tocmai ai comis o eroarea de deducţie. Îmi pare rău, nu ai dreptate, înseamnă că
Miţi nu este o pisică."

5
Popescu: "Bine — O să-ţi dovedesc că sunt ardelean - uite eu vorbesc româneşte asta
înseamnă că sunt ardelean".
Ionescu: "Da dar şi moldovenii, oltenii şi alţii vorbesc româneşte. Ai comis eroarea logică a
grupării, presupunând că toţi cei care vorbesc româneşte sunt neapărat ardeleni. Asta
înseamnă că nu eşti ardelean."

Bineînţeles simplul fapt că argumentul din eroare logică poate fi invocat împotriva unui
argument nu înseamnă că de asemenea în mod automat se "dovedeşte" şi argumentul, ca şi
cum acesta ar fi el însuşi un argument din eroare logică.
Un exemplu pentru acest fel greşit de a raţiona este următorul:
Georgescu: Presupunearea lui Ionescu că Miţi nu este o pisică este un argument din eroare
logică. Asta înseamnă că Miţi trebuie neapărat să fie pisică
 Afirmaţia goală sau Ipse-dixit (bare assertion): premisa unui argument este asumată
ca fiind adevărată doar pentru că spune că este adevărată.

Are forma:
X afirmă propoziţia A.
X afirmă că X nu minte.
În concluzie: A este adevărat.
Exemple:
“Ateii sunt depresivi şi trişti.”
“Luna e goală pe dinăuntru.”

Conjuncţia ilogică: are loc atunci când se presupune că anume condiţii sunt mai probabile
decât o singură condiţie generală
Linda are 31 de ani, e singură, comunicativă şi foarte inteligentă. Are un masterat în filozofie.
Când era studentă era preocupată de problema discriminării şi de justiţia socială şi a participat
la mitinguri anti-nucleare.
Ce e mai probabil?
Linda e casieriţă la o bancă.
Linda e casieriţă la o bancă şi activă în mişcarea feministă.
85% din cei întrebaţi au ales varianta 2. Dar probabilitatea ca sele două lucruri să se întâmple
simultan (în conjuncţie) e mereu mai mică sau egală cu probabilitatea ca oricare dintre
evenimente să se întâmple de unul singur. Cei mai mulţi răspund greşit pentru că opţiunea 2
pare mai “reprezentaivă” pentru Linda având în vedere descrierea, deşi e în mod evident mai
puţin probabil din punct de vedere matematic.
 Corelative ilogice .

O conjunctie corelativă e o relaţie între două afirmaţii unde una trebuie să fie falsă şi cealaltă
adevărată. Este cunoscuta ca “principiul terţului exclus”.
Exemplu
Fido e un câine
Fido nu e un câine.
Trebuie aleasă varianta corectă dintre aceste două posibilităţi.
o Negarea corelativei: încearcarea introducerii unui alternative când de fapt nu
există vreuna.

De exemplu:
Poliţistul: “Ai furat sau nu banii?”
Suspectul: “…incepi cu presupunerea că banii există….”

6
În context această alternativă nu e validă: indiferent de existenţa banilor, suspectul fie i-a
furat, fie nu.
Pentru a determina dacă s-a comis o falaciozitate trebuie să privim contextul. Esenţa negarii
corelativei e introducerea unei false alternative într-un context care nu o acceptă, dar ar putea
fi citită ca un argument (în afara logicii) cum că acest context e invalid.
Exemplu:
Ori toate merele sunt verzi, ori unele nu sunt verzi. Dar ce facem cu merele care sunt şi rosii şi
verzi?
Prima afirmaţie e din punct de vedere logic adevărată, dar nu exclude posibilitatea de a pune
la îndoială dacă dihotomia e potrivită contextului.
Exemple:
Actor1: “Furnicile nu sunt mici, pentru că sunt mai mari decât bacteriile.
Actor2: “Dar şi bacteriile sunt mici.”
Actor1: “Nu, bacteriile sunt mai mari decât viruşii. Orice este mai mare decât altceva, deci
nimic nu e mic.”

“Aş da bani săracilor, dar cred că universal e atât de bogat încât nimeni nu poate fi cu
adevărat sărac.”
 Necesitatea ilogică
 Falsa dilemă: se afirmă că doar două alternative există, când de fapt sunt mai multe de
două.
 Problema este-trebuie: greşita inferenţă în care ceva este într-un mod sau altul şi deci
trebuie să fie în acel mod.
 Naturalism ilogic
 Dovada negativă: pentru că premisa nu se poate arăta ca fiind adevărată, rezultă că
trebuie să fie falsă.
 Non sequitur: concluzia nu rezultă din premise.

Erori logice propoziţionale

 Apelul la disjuncţie: se concluzionează că o disjunţie logică e falsă doarece cealaltă
disjunţie logică e adevărată.
 Afirmarea consecventului: antecedentul într-un indicativ condiţional se declară ca
fiind adevărat deoarece consecventul este adevărat.
 Negarea antecedentului: consecventul într-un indicativ condiţional e declarat ca fiind
fals deoarece antecedentul e fals.

Erori logice de cuantificare

 Reprezentarea existenţială: un argument are două premise universale şi o concluzie
particulară, dar din premise nu se poate stabili valoarea de adevăr a concluziei.
 Conversia ilicită: dacă o propoziţie e adevărată se concluzionează că şi inversa este
adevărată.
 Dovadă prin exemplu: una sau mai multe exemple sunt date ca suport pentru o
afirmaţie generală.

Erori logice silogistice

Erorile logice silogistice sunt erori logice ce se comit în silogisme.
 Concluzia afirmativă din premisa negativă:
 Premisele exclusive: ambele premise sunt negative.

7
 Eroarea logică a celor patru termeni: un silogism categorial are patru termeni.
 Termenul major ilicit
 Termenul minor ilicit
 Temernul de mijloc ilicit
 Silogismul categorial

Erori logice informale

Erorile logice informale sunt argumente invalide datorită altor raţiuni decât cele legate de
formalismul logic.
 Apelul la repetiţie (argumentum ad nauseam): repetarea unui argument invalid în
speranţa că în final va fi acceptat.
 Argumentul circular, (circulus in probando, petitio principii, cercul vicios): unde
concluzia unui argument este implicit sau explicit asumată în unul din premise.

 Cauza şi consecinţa circulară: o consecinţă a unui fenomen este considerată ca fiind
cauza fenomenului.
 Cauza singulară: se consideră că doar o singură cauză simplă este responsabilă pentru
o situaţie, când de fapt sunt mai multe cauze.
 Comparaţia incompletă: comparaţia nu ia in considerare alte aspecte importante pentru
similitudinea obiectelor sau fenomenelor.
 Comparaţia inconsistentă: se compară caracteristici necomparabile ale unor obiecte
sau fenomene.
 Distribuţia ilogică: se consideră că nu exită diferenţe între un termen în sens distributiv
(referitor la toţi membri clasei) şi colectiv (referitor la clasă ca întreg).
o Compoziţia ilogică: asumpţia că întregul are o proprietate doar pentru faptul că
diferite componente au acea proprietate.
o Diviziunea ilogică: asumpţia că diferite părţi ale întregului au o proprietate
doar pentru că întregul are acea proprietate.
 Dovada prin prolixitate (argumentum verbosium) (proof by intimidation): supunerea
altora la un argument prea complex şi prolix pentru a putea fi tratat în detaliu la modul
rezonabil.
 Echivocarea: folosirea incorectă a cuvintelor care au mai multe înţelesuri.
 Ecologia ilogică
 Eroarea jucătorului: incorecta opinie cum că probabilitatea unui eveniment aleator
poate fi influenţată de (sau dedusă din) alte evenimente independente.
 Falsa atribuire: apelul la surse irelevante, necalificate, nedefinite, părtinitoare sau chiar
fabricate pentru a suţine un argument.
o Citatul scos din context: un pasaj este estras din context cu intenţia de a
distorsiona înţelesul intenţionat.
 Falsul compromis: în cazul unor alternative opuse se consideră că o cale de mijloc e
mai bună.
 Istoricul ilogic
 Întrebarea complexă (presupoziţia ilogica, întrebarea încărcată, plurium
interrogationum)
 Mutarea ştachetei: respingere a unor contra-argumente prin ridicarea arbitrară a
criteriilor de acceptare a unor evidenţe.

Niciun scoţian adevărat: refutarea generalizării prin particularizare defectuoasă.
 Pledoaria specială: evidenţierea unei excepţii de la o regulă fără a se justifica excepţia.
 Reificarea: o abstracţie este tratată ca şi cum ar reprezenta ceva concret.

8
 Transferul sarcinii dovezii: se plasează îndatorirea de a dovedi ceva de partea
oponentului.
 Eroarea soluţiei perfecte: argument prin care se insistă că există o soluţie perfectă
şi/sau soluţia propusă ar trebui respinsă deoarece părţi ale problemei vor continua să
existe după ce a fost implementată.

Stil în loc de substanţă: se critică modul în care a fost expus un argument nu validitatea
sa.
 [modifică]

Cauze îndoielnice
 Corelarea implică legătură cauzală (Cum hoc ergo propter hoc)
 Succesiunea implică legătură cauzală (Post hoc ergo propter hoc): se afirmă că
deoarece un eveniment s-a produs după un altul, rezultă că primul a fost cauza celui de-al
doilea.

Erori de relevanţă
 Ipoteza Ad hoc
 Ad hominem: atacul la persoană mai degrabă decât la argument.
 Apelul la autoritate: o aserţiune e considerată adevărată datorită poziţiei sau autorităţii
persoanei care face aserţiunea.
 Apelul la emoţie: se manipuleze emoţiile celor din audienţă, în loc să se folosească
raţionamente valide.

o Apelul la ridicol: este un specific apel la emoţie în care se ridiculizează opinia

oponentului.
o Apelul la frică: un specific apel la emoţie în care se induce frica faţă de partea
opusă.
o Apelul la măgulire: un specific apel la emoţie în care se face uz de măgulire
pentru a câştiga suport.
o Apelul la milă (ad misericordiam): un specific apel la emoţie în care se face uz
de milă în argumentaţie.
o Apelul la ranchiună: un specific apel la emoţie în care se face uz de ranchiună
şi resentimente pentru câştigarea suportului.

 Apelul la forţă (ad baculum): se argumentează prin folosirea ameninţării, constrângerii

şi a forţei faţă de oponent.
 Apelul la majoritate (apelul la popularitate, ad populum): o afirmaţie este susţinută ca
fiind adevărată deoarece multă lume crede că este adevărată.
 Apelul la noutate: se consideră că ceva este superior sau mai bun doar pentru că este
mai nou sau modern.
 Apelul la tradiţie (ad antiquitatem): se consideră că ceva este corect doarece are o
lungă tradiţie la bază.
 Argumentul irelevant (Ignoratio elenchi sau Heringul roşu): se prezintă un argument
care susţine validitatea unei afirmaţii diferite de cea care se presupunea să fie susţinută.
 Falsa analogie: compararea a două lucruri care par similare dar au proprietăţi diferite.
 Gândirea deziderativă: formarea unor credinţe în concordanţă cu ceea ce este plăcut a
se imagina în loc să se apeleze la evidenţe sau raţiune.

9
 Om de paie: argumentare prin denaturarea opiniei oponentului.

Generalizări defectuoase
 Eşantionul părtinitor: formarea eronată a unui eşantion statistic al unei populaţii.
 Jumătăţi de adevăr
 Generalizarea pripită: generalizare inductivă bazată pe evidenţe insuficiente

10