CURS 1 – Obiectul logicii

Logica este o știință foarte veche, poate cea mai veche. Cel dintâi tratat de logică
aparține lui Aristotel (384-322 î.e.n) și precede cu aproximativ o jumătate de veac Elementele
lui Euclid.

Aristotel nu și-a denumit disciplina ale cărei baze științifice le contura. Aristotel a
numit Analitică (Apodictică) partea care se ocupă cu raționamentul demonstrativ, Dialectică,
partea ce se ocupă cu raționamentul probabil și Eristică, ce se ocupă cu raționamentele false.
Corpul scrierilor de logică a lui Aristotel, așa cum ni s-a transmis prin tradiție de la sfârșitul
antichității, este alcătuit din șase cărți:

 Categoriile – teoria noțiunilor, a predicatelor cele mai generale, denumite „categorii”

 Despre interpretare – tratează teme speciale din teoria propozițiilor, și, în primul rând,
opoziția propozițiilor
 Analitica primă – teoria formală a silogismului
 Analitica secundă – teoria demonstrației
 Topica – despre raționamentele probabile (argumentarea)
 Respingerile sofistice – sofismele

Ansamblul de tratate de logică ale lui Aristotel a primit ulterior numele de Organon
(„instrument”). Titlurile și ordinea operelor aparține lui Andronicos din Rhodos (sec I î.e.n).
Termenul de „logică”, cu înțelesul actual, va fi fixat definitiv de Alexandru din Aphrodisias
(sec II e.n).

Logica studiază structura gândirii, făcând abstracție de legăturile acesteia cu obiectul

sau cu subiectul cunoașterii. Astfel, logica se referă la mecanismele pe care gândirea le pune
în joc atunci când se argumentează.

Ex: Dacă toate paralelogramele sunt trapeze și toate romburile sunt paralelograme, atunci
toate romburile sunt trapeze

 Dacă, atunci, și, sunt, toți = constante logice

 Ceilalți termeni = variabile logice
Schema acestui raționament este: Dacă toți M sunt P și toți S sunt M, atunci toți S sunt P.
 Variabilele gândirii reprezintă diferite forme ale gândirii. Astfel, S, P, M sunt termeni,
noțiuni sau concepte. Toți S sunt P este o propoziție (judecată), iar din unirea mai multor
propoziții rezulăt un raționament (inferență).

Logica este știința care studiază formele logice (noțiunea, judecata și raționamentul).
Din punct de vedere logic, gândirea constă din operații logice efectuate cu forme logice.
Structura gândirii, formele logice sau operațiile gândirii sunt expresii echivalente.

În secolul XIX, logicianul pozitivist polonez Jan Lukasiewicz (1878-1956) a protestat

împotriva calificării logicii drept știință a formelor gândirii. În primul rând, Lukasiewicz
declară că logica nu are nimic comun cu procesele de gândire, care sunt de resortul
psihologiei. În al doilea rând, expresia „formă a gândirii” este considerată fără sens deoarece
gândirea, fiind un fenomen psihic, nu posedă extensiune și deci nici formă. Logica este știința
unor relații și, mai ale, a relației de implicație.

Recunoaștem în acest protest atitudinea pozitivistă a logicianului polonez, care

urmărea să taie orice legătură între logică și psihologie. În realitate, distincția dintre forma și
conținutul gândirii este clar și poate fi menținută pentru caracterizarea obiectului logicii. În
aceeași schemă de inferență, de pildă a silogismului, putem introduce conținuturi diferite. În
virtutea formei inferența este validă sau nevalidă, iar după materie, inferența este adevărată
sau falsă. De aceea, logica mai poate fi numit și teoria inferenței valide.

Derivarea cunoștințelor se face cu ajutorul relației de implicație. Implicația există între

două propoziții atunci când una rezultă cu necesitate din cealaltă. Astfel, logica formală a mai
fost definită și ca știință a implicației.

În concluzie, logica ne învață cum să verificăm corectitudinea gândirii cu ajutorul

unor criterii formale, fără să fie nevoie să cercetăm conținutul gândiri. Această posibilitate de
verificare este importantă în practică, deoarece corectitudinea gândirii este una dintre
condițiile cunoașterii adevărului. Nu putem ajunge la adevăr dacă se încalcă legile formelor
gândiri. Corectitudinea gândirii este o condiție necesară a cunoașterii, nu însă și suficientă,
așa cum vom constata pe parcurs.
 Curs II – Principiile logicii tradiționale

Corectitudinea gândirii este condiţionată de respectarea legilor de raţionare, legi

logice. Spre deosebire de legile celorlalte ştiinţe, legi ce au un caracter limitat la un domeniu
specific, legile logice, ca legi ale gândirii, sunt adevărate „pentru toate lumile posibile”.
Adevărul lor nu depinde de nici un fel de condiţie, ci sunt etern valabile. Ele se exprimă în
tautologii (de la grecescul tauton = acelaşi), formule întotdeauna adevărate. Legile elementare
care guvernează şi gândirea comună se numesc principii logice.

1. PRINCIPIUL IDENTITĂŢII (A=id A)

Aristotel a examinat cu atenție problemele identității în legătură cu teoria noțiunilor și

cu teoria definiției. El a definit astfel identitatea: „De aici reiese limpede că identitatea este un
fel de unitate, o unitate de existență a unei pluralități sau aceea care rezultă din considerarea
mai multor lucruri ca unul, ca atunci când spunem că un lucru este identic cu sine, caz în care
același lucru este socotit ca două lucruri” (Aristotel, Metafizica, V 9). Tot Aristotel distinge
între trei tipuri de identitate: identitate în număr (mai multe nume desemnează același
obiect); identitatea în specie (interspecifică) și identitatea în gen (intergenerică).

Cel care a formulat cu claritate principiul identității a fost Leibniz: „Fiecare lucru este
ceea ce este. Și în atâtea exemple câte vreți A este A, B este B” (G.W.Leibniz, Noi eseuri
asupra intelectul uman, IV, II, 1).

Principiul identități nu este un truism sau o tautologie. Fomula „A este A” precizează

că A (un obiect, o noțiune), este el însuși și nu este totodată altceva. El nu se referă la simpla
relație de identitate dintre obiecte sau noțiuni, ci enunță ceva profund, persistența substanței,
a esenței lucrului, dincolo de vicisitudinile accidentelor. Omul este om și nimic altceva.

Argumentarea corectă nu ar fi posibilă fără respectarea principiului identității. Nu

putem face un pas înainte pe calea raționării, dacă, referindu-ne la ceva, înțelegem de fapt
altceva.

Principiul identității reclamă ca noțiunile să își păstreze înțelesul, într-un demers

rațional. O noțiune este identică cu ea însăși, atunci când reprezintă același obiect. Dacă
obiectul a suferit transformări, și noțiunea trebuie să suporte modificări similare.

Exigenţele ridicate de respectarea acestui principiu sunt:

 a) definirea corectă a noţiunilor; Utilizarea improprie sau imprecisă a noţiunilor generează
ambiguităţi semantice sau situaţii ilare (vezi declaraţia parlamentarului: ”Azi am avut o
activitate foarte lucrativă”; “Această lege am aprobat-o fortuit”); În cazul demersurilor
ştiinţifice, definirea termenilor (construirea conceptelor ştiinţifice) este operaţie
fundamentală. Totuşi, dinamica ştiinţei face ca numeroase concepte să-şi aştepte încă o
definire precisă. Pot fi definite fără echivoc toate noţiunile? Evident că nu.
b) precizarea accepţiunii, a sensului în care utilizăm noţiunea. Noţiuni ca fericire, iubire,
terorişti, naţionalişti, revoluţie ridică în primul rând probleme de ordin logico-semantic şi
abia apoi ontice; fără o prealabilă precizare a sensului noţiunii, discuţiile nu-şi au rostul.
c) păstrarea aceluiaşi sens pentru o noţiune pe parcursul unui demers raţional. Arma
predilectă a sofiştilor era comutarea de sens: “Cine sunt cei ce învaţă, cei ce ştiu sau cei ce nu
ştiu?” întreabă sofistul Euthydemos. Oricum va răspunde tânărul Clenias, tot va fi dezminţit
de sofist prin comutarea de sens a termenilor cei ce ştiu, respectiv neştiutorii. Nici ştiinţa şi
filosofia nu au fost scutite de astfel de imprecizii interpretative: vezi comutarea de sens în
cazul termenilor: relaţii de incertitudine - relaţii de indeterminare - indeterminism -
acauzalitate.

În logica modernă, principiul identității apare în mai multe ipostaze:

 Ca o lege specială a calculelor logice, care afirmă că orice variabilă este echivalentă cu ea
însăși: p↔p
 În tehnica definiției: definiția este o relație de identitate între două noțiuni

2. Principiul non-contradicției

(̴ (Px și Pˈx))1 – se respinge predicarea cu referire la unul și același subiect al unor proprietăți
care se resping reciproc.
- în același timp și sub același raport, o propoziție nu poate fi și adevărată și falsă

Ex: cerc-pătrat e o contradicție; la fel și propoziția „Este adevărat și fals în același timp că
afară plouă”.

1
Se citește „nu este posibil Px și Pˈx ”
 A fost definit prima oară de către Aristotel: „(…) este peste putință ca unuia și
aceluiași subiect să i se potrivească și totodată să nu i se potrivească sub același raport unul și
același predicat…Acest principiu e cel mai sigur dintre toate, căci el surprinde în sine
caracteristicile arătate mai sus. Într-adevăr, e peste putință ca un om să-și poată închipui că
unul și același lucru este și totodată nu este” (Aristotel, Metafizica, IV, 3, 1005 b, 19).
Leibniz consideră că cerința noncontradicției este forma negativă a identității și îi
conferă o formulare generală, care asociază și exigența terțului exclus: „o propoziție este sau
adevărată sau falsă”. Aceasta se scindează în două enunțuri: „o propoziție nu poate fi
adevărată și falsă în același timp” (principiul contradicției) și „nu se poate ca o propoziție să
nu fie nici adevărată nici falsă” (principiul terțului exclus) (G.W. Leibniz, op. cit, L II).
Cu privire la lucruri și proprietăți, vom afirma că este imposibil ca un lucru să posede
și să nu posede aceeași proprietate (în același timp și sub același raport). Considerând
propozițiile și valoarea lor alethică, obținem aserțiunea că este imposibil ca o propoziție să fie
și să nu fie adevărată (în același timp și sub același raport). Iar în contextul sistemelor
logice, vom susține că este imposibil ca o formulă bine formată să fie și să nu fie o teză a
sistemului (în același timp și sub același raport).
Aristotel a considerat că cerința necontradicției, în calitate de principiu, nu poate fi
demonstrat, fiind imposibil s-o deducem dintr-o lege mai generală. Valabilitatea ei poate fi
demonstrată numai pe cale indirectă, prin procedeul reducerii la absurd. Astfel, dacă am
presupune că principiul nu ar fi valabil ar rezulta mai multe ipoteze absurde:

 Ar dispărea însușirile esențiale ale lucrurilor. Toate însușirile ar fi accidentale, deoarece

numai accidentalul poate să fie și să nu fie.
 Toate lucrurile s-ar cufunda într-unul singur. Dacă A este non-A, atunci este și non B, deci
este și B
 Adevărul nu s-ar deosebi de fals, fiindcă toată lumea ar spune adevărul și falsul în același
timp
Rezultă că principiul noncontradicției reprezintă o condiție necesară a gândirii logice.

Respectarea principiului noncontradicţiei generează consecvenţă gândirii şi

argumentării. Evident, necontrazicerea vizează un discurs anume şi nu o consecvenţă illo
tempore. Kant spunea în acest sens că numai nebunii nu se contrazic. A-ţi accepta erorile, a te
 dezminţi, a reveni asupra crezurilor proprii este semn al consecvenţei cu adevărul. Şi, o ştim
de la Aristotel, prietenia adevărului este mai presus de prietenia prietenului.

3. Principiul terțului exclus (tertium non datur) ((˫p w ̴ ˫p)2

Stipulează că două propoziții contradictorii nu pot fi ambele false, în același timp și

sub același raport. Una dintre ele este în mod obligatoriu adevărată. Este imposibil ca un
atribut nici să aparțină nici să nu aparțină unui subiect: omne A est aut B aut non-B. Din
două aserțiuni contradictorii, una trebuie să fie adevărată. (Principiul noncontradicției
formulează cerința opusă: nu pot fi ambele adevărate, una trebuie să fie falsă).
Aristotel nu-l tratează întotdeauna ca un principiu, ci îl formulează uneori în raport cu
problema intermediarilor: „Dar nu e cu putință nici ca să existe un termen mijlociu între cele
două membre extreme ale unei contradicții, ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie
afirmat sau negat fiecare predicat” (Aristotel, Metafizica, IV 7, 1011b). Alteori se referă la el
ca la un principiu: „Principiul că un predicat trebuie să fie ori afirmat, ori negat despre un
subiect este cerut de demonstrația care utilizează reducerea la imposibil” (Aristotel, Analitica
secundă, Organon III, I, 11, 77 a)
Similar celorlalte principii, terțul exclus poate fi formulat la trei niveluri:

 Ontologic: este necesar ca un lucru să posede sau să nu posede o anumită proprietate

 Semantic: este necesar ca o propoziție să fie sau să nu fie adevărată
 Sintactic: este necesar ca o formulă bine formată să fie sau să nu fie o teză a sistemului

Ex. Unii oameni sunt drepţi/ Unii oameni nu sunt drepţi. În acest exemplu propoziţiile nu pot
fi împreună false, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, putând fi însă adevărate.

Principalele deosebiri între principiul noncontradicției și cel al terțului exclus ar fi:

 Dacă principiul noncontradicţiei afirmă o imposibilitate, nu se poate p şi non-p, principiul

terţului exclus afirmă o necesitate, trebuie să fie p sau non-p.
Principiul noncontradicţiei stabileşte falsul unei teze, iar principiul terţului exclus stabileşte
adevărul unei teze.
2
Se citește „sau este acceptat sau nu este acceptat p”
 Principiul noncontradicţiei cere ca predicatele să se excludă dar nu le limitează numărul.
Ex: Balena este mamifer (nu peşte, pasăre, reptilă, batracian)

Principiul terţului exclus nu cere ca predicatele să se excludă, dar le limitează numărul

la două.

Cele două principii se pot combina în aşa-numitul principiu al bivalenţei: Orice

propoziţie este sau adevărată sau falsă, terţul este exclus

Împreună, cele două principii (principiul noncontradicţiei şi cel al terţului exclus)

fundamentează demonstraţia prin reducere la absurd. Acest principiu este o reflectare în
planul gândirii a principiului cauzalităţii, conform căruia nu există fenomen lipsit de cauză.
Formularea lui explicită aparţine lui Leibniz:

a) nici un efect nu e lipsit de cauză

b) nimic nu există fără raţiune (nihil est sine ratione)

Aristotel demonstrează valoarea terțului exclus tot prin reducerea la absurd. Astfel,
dacă principiul nu ar fi valabil, ar însemna să admitem consecințe absurde și în primul rând să
acceptăm ideea că există intermediare între termenii opuși: între afirmație și negație, între
adevăr și fals, între număr par și număr impar s.a.m.d

Matematica intuiționistă și constructivistă a dovedit că terțul exclus nu este

indispensabil argumentării științifice. Se construiesc sistemele logice și teorii fără acest
suport. S-a elaborat chiar și matematica fără negație. Asemenea investigații sunt utile,
ajutându-ne să înțelegem mai bine rolul principiilor logice în argumentare. Dar în practica
limbajului științific, terțul exclus realizează performanțe ce nu pot fi trecute cu vederea.
Principiul ne permite să ocolim dificultăți mari, să înaintăm mai repede pe terenul
demonstrațiilor. La obiecțiile intuiționismului, David Hilbert a răspuns că a interzice
matematicienilor să utilizeze terțul exclus ar fi ca și cum li s-ar lua astronomilor telescopul
sau li s-ar interzice boxerilor să folosească pumnii.

4. PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE (principiul condiționării)

A fost formulat de G.W.Leibniz, reprezentând cheia de boltă a filosofiei sale.

Afirmarea acestui principiu este condiționat de distincția pe care o operează gânditorul
german între vérité de raison și vérité de fait: „Există de asemenea două feluri de adevăruri,
 cele de raționament și cele de fapt. Adevărurile de raționament sunt necesare și opusul lor e
imposibil, iar cele de fapt sunt contingente și opusul lor este posibil. Când un adevăr este
necesar, îi putem găsi temeiul prin analiză, rezolvându-l în idei și adevăruri mai simple, până
ajungem la cele primitive” (G.W.Leibniz, Monadologia, în Opere filosofice, vol. , Editura
Științific, București, 1972, p. 515)
Situația adevărurilor de rațiune este reglementată de principiul noncontradicției, în
timp ce poziția adevărurilor de fapt este determinată de principiul rațiunii suficiente:
„Raționamentele noastre sunt întemeiate pe două mari principii: principiul contradicției, în
virtutea căruia socotim fals tot ce cuprinde în sine o contradicție, și adevărat, ceea ce este
opus falsului, adică în contradicție cu acesta; și principiul rațiunii suficiente, în virtutea căruia
considerăm că nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nicio propoziție veridică, fără să
existe un temei, o rațiune suficientă pentru care lucrurile sunt așa și nu altfel, deși temeiurile
acestea de cele mai multe ori nu ne pot fi cunoscute.” (op. cit, p. 514)

Mulți logicieni preferă însă să numească acest principiu, ca principiu al condiționării,

prin care orice lucru este dependent în existența și manifestările sale de existența și
manifestarea altor lucruri. Este ceea ce se numește interdependența sau conexiunea
universală.

Principiul condiționării se diversifică pe niveluri:

 Ontologic: orice proprietate este condiționată de alte proprietăți (pe care se și întemeiază)
 Semantic: orice adevăr este condiționat de alte adevăruri (pe care se și întemeiază)
 Sintactic: orice teoremă este condiționată de alte teoreme (pe care se și întemeiază)

Relația de condiționare dintre lucruri, respectiv dintre propoziții, se desfășoară între

doi termeni: condiția (ceea ce condiționează, temeiul) și condiționatul sau consecința (ceea
ce este condiționat, întemeiat de condiția respectivă). În context propozițional, condiționarea
se relevă în împrejurarea că valoarea de adevăr a propoziției condiționante este asociată cu
valoarea de adevăr a propoziției condiționate. Condiția necesară este condiția sine qua non,
în absența căreia nu apare consecința, dar care nu o poate întemeia. Ex: Dacă nu posed
imunitate, atunci mă pot îmbolnăvi. Condiția suficientă este aceea care declanșează
consecințe, dar nu numai ea. Ex: Pneumonia este cazat de pneumococ, dar nu numai de
acesta. Condiția necesară și suficientă satisface ambele cerințe: determină ea singură
consecința. Ex: Caracterul par al cifrei ultime a unui număr asigură, și numai el,
divizibilitatea prin doi a numărului.
 Condiționarea se exprimă în logică prin propoziții condiționale: dacă p, atunci q.
condiționarea necesară se recunoaște prin expresia: „dacă nu”, condiționarea suficientă prin
„dacă”, iar condiționarea necesară și suficientă prin „dacă și numai dacă”.

Din perspectiva logicii vom pretinde ca orice adevăr, pentru a fi întemeiat, să se

sprijine pe alte adevăruri. Raţionamentul constituie un produs al principiului raţiunii
suficiente. Teoria demonstraţiei este regizată de acest principiu. Dintre cele patru categorii de
raţiuni ce pot fi invocate pentru susţinerea unei teze, prin combinarea necesarului cu
suficientul, doar cele suficiente sunt acceptate ca fiind valide:

a) suficient şi nenecesar: ” Într-un circuit închis, reacţia chimică dintr-o pilă generează curent
electric”.
b) suficient şi necesar: “Într-un triunghi la unghiuri egale se opun laturi egale”.

Cerinţa acestui principiu este de a ne fundamenta, întemeia, justifica susţinerile.

O propoziție reprezintă un temei necesar pentru alta, dacă fără adevărul ei, nu se
poate dovedi adevărul celei din urmă. Ex: Ca să pot promova un examen, trebuie să îl susțin
(numai dacă p, atunci q)

O propoziție reprezintă un temei suficient pentru alta atunci când p fiind, adevărată,
q nu poate fi falsă Ex: Dacă am promovat examenul, cu siguranță l-am susținut (dacă p,
atunci q)

O propoziție reprezintă un temei și necesar, și suficient pentru alta, dacă: 1. Fără

adevărul uneia nu se poate susține adevărul celeilalte; 2. Este de ajuns adevărul uneia,
pentru a susține adevărul celeilalte. (dacă și numai dacă p, atunci q)

Ex: Este necesar și suficient să știm că o figură are trei laturi egale pentru a conchide că
aceasta este un triunghi echilateral.

Principiul rațiunii suficiente, aplicat consecvent, ne recomandă, pe de o parte, să nu

acceptăm ca adevăruri aserțiuni nedemonstrate, ș pe de altă parte, să acceptăm propoziții
demonstrate, acelea pentru care ni se oferă temeiuri suficiente. Aceste două reguli
caracterizează spiritul științific, care are la bază aplicarea acestui principiu al rațiunii. El stă și
la baza gândirii critice, în sensul de a nu acorda încrederea noastră cu ușurință oricăror păreri
și să credem numai ceea ce este întemeiat suficient.