Capitolul 1.

Noţiuni introductive

1. Ce este logica?

Se pare că ştiinţa menită a fi baza oricărui demers cognitiv, comunicativ sau

argumentativ, care are sarcina de a stabili condiţiile necesare unei definiţii, riscă să rămână
fără o definiţie proprie. Asta deoarece, ca şi în filosofie, în logică gânditorii nu reuşesc să se
pună de acord în ceea ce priveşte obiectul primordial al acestei ştiinţe. Astfel definiţia dată de
părintele incontestabil al logicii, Aristotel, în „Organon”, potrivit căreia logica este o ştiinţă a
formelor gândirii corecte, aici intrând concepte, judecăţi sau raţionamente, este acceptată de
majoritatea gânditorilor, dar fiecare încearcă să sublinieze latura pe care o consideră mai
importantă a acesteia.
În acest sens Gheorghe Enescu afirmă că „într-un sens strict, logica (numită şi logică
formală) este studiul legilor formale ale raţionării, legi apte să ne ducă de la propoziţii
adevărate numai la propoziţii adevărate. Într-un sens mai larg, logica este studiul formelor de
raţionare apte să ne ducă de la propoziţii adevărate numai la propoziţii adevărate sau de la
propoziţii adevărate la propoziţii probabil adevărate.”1, iar Ion Petrovici defineşte logica drept
„ştiinţa condiţiilor indispensabile oricărui adevăr pentru a fi adevăr”.2
Dincolo de aceste definiţii se constată că logica este recunoscută unanim ca fiind o
ştiinţă, una a adevărului, care are o identitate proprie, construită de-a lungul timpului. Şi fiind
o ştiinţă, ea este una normativă, ceea ce înseamnă că beneficiază de o serie de norme şi
principii proprii care trebuie întotdeauna respectate. Astfel putem concluziona că logica este
o ştiinţă deoarece:
1) Are o serie de principii şi de legi proprii care trebuie neapărat respectate, dintre
care cele mai importante sunt: principiul identităţii, principiul non-contradicţiei,
principiul terţului-exclus şi principiul raţiunii suficiente;
2) Are o serie de metode proprii de cercetare şi investigare între care se disting:
metoda deductivă şi metoda inductivă;
3) Are un obiect propriu de studiu reprezentat de siguranţa şi corectitudinea
argumentelor noastre capabile să ne asigure certitudinea adevărului.

2. Scurtă istorie a logicii

Spuneam că părintele logicii este considerat Aristotel chiar dacă în cercetările sale
nu utilizează explicit termenul de logică, folosind fie termenul „analitic”, fie termenul
„dialectic”. Termenul logică creează mari dispute lingvistice privind originea sa greacă sau
latină. Astfel unii istorici ai logicii găsesc că termenul logică provine din grecescul „logos”
care poate fi atât „sermo” adică cuvânt sau expresie, cât şi „ratio” adică gând, idee, raţiune.
Alţii susţin că termenul logică provine din limba latină, fiind folosit pentru prima dată în
secolele II-III d. Hr. De către Alexandru din Aphrodisias.
Dincolo de aceste dispute semantice trebuie spus că preocupări de logică au existat
încă dinainte de Aristotel, chiar dacă nu se utilizau termenii atât de familiari astăzi. Să
încercăm, în cele ce urmează, să surprindem pe scurt această istorie a logicii.

a) Logica în Antichitate

Conform istoricului filosofiei John Burnet atunci când în secolul VII î. Hr. apar
primele preocupări de logică, aceasta se baza pe unele „demersuri spontane ale gândirii”. Abia

1
Ghe. Enescu „Tratat de logică” Editura Lider, Bucureşti, pag. 7
2
I. Petrovici „Teoria noţiunilor” Editura Polirom Iaşi 1998, pag. 40

5
după o lungă perioadă de timp gândirea va deveni o problemă filosofică şi formele ei vor
deveni un obiect propriu de studiu. Astfel primele preocupări de logică apar la reprezentanţii
şcolii ioniene: Thales, Anaximandru şi Anaximene, care, căutând să explice natura şi
fenomenele din natură, au descoperit anumite raporturi constante şi permanente, ajungând la
identificarea unor concepte precum: Fiinţă, Unu, Multiplu, Ordine, Principiu al lucrurilor, etc.
Urmează apoi Pitagora şi şcoala sa de filosofie care consideră că adevărata realitate
şi elementul explicativ al lumii constă în numere şi în proporţiile exprimate de acestea. Se
spune că Pitagora este primul gânditor care foloseşte definiţia şi care identifică un prim
principiu al tuturor lucrurilor, care este unitatea.
Mai târziu reprezentanţii şcolii eleate, în special Zenon, crează o metodă proprie
numită metoda reducerii la absurd care constă în a considera, în mod ipotetic, teza adversă
drept valabilă şi de a arăta apoi, prin argumentare, că ea ne conduce la contradicţii. Rămân
astfel cunoscute celebrele argumente ale lui Zenon intitulate: „Argumentul săgeţii”, „Achille
şi broasca ţestoasă” şi „Argumentul stadionului”.
Preocupări de logică apar şi la Heraclit, Anaxagora, Empedocle, Leucip şi Democrit,
dar ele nu au importanţa celor prezentate până acum.
Un loc aparte în istoria logicii prearistotelice îl are şcoala sofistă deoarece
reprezentanţii acesteia ignorau conceptele în sine pentru a ajunge la nişte jocuri de limbaj
cunoscute şi astăzi sub denumirea de sofisme. Sofismul este important şi datorită faptului că îl
dă istoriei logicii pe Socrate, care duce o luptă neîncetată împotriva sofisticii, arătând că tot ce
ne interesează este formarea şi natura conceptelor generale, care sunt principiile lucrurilor.
Socrate este,de altfel, primul gânditor care construieşte un procedeu metodologic având două
etape: ironia şi maieutica.
Urmează apoi Platon care construieşte primul sistem de logică al antichităţii greceşti,
sistem care cuprinde:
- analiza cunoaşterii: cu existenţa celor două lumi, a Ideilor şi a Obiectelor şi
fenomenelor.
- teoria Ideilor: cu studiul raportului dintre Unu şi Multiplu.
- dialectica: cu ansamblul operaţiilor prin care se stabilesc relaţiile între idei.
Trebuie menţionat, că deşi nu le-a sistematizat, Platon cunoştea foarte bine atât
silogismul cât şi principiile logice, precum şi raportul dintre gândire şi limbaj ceea ce îl face
să vorbească despre dialectică, ca fiind o ştiinţă.
Marele merit de a fundamenta, pentru prima dată, ştiinţa numită dialectică, îi revine
lui Aristotel. Scrierile sale de logică sunt grupate de către un discipol de-al său, Andronicus
din Rhodos, într-o colecţie ce se numeşte „Organon” şi care cuprinde:
- „Categoriile”: teoria referitoare la termeni;
- „Despre interpretare”: teoria propoziţiilor;
- „Analiticile prime”: teoria generală a silogismului;
- „Analiticile secunde”: teoria demonstraţiei;
- „Topicele”: teoria raţionamentului dialectic şi probabil;
- „Respingerile sofistice”: teoria raţionamentului fals.
Astfel, în „Organon”-ul aristotelic se găsesc referiri la toate temele care fac obiectul
de studiu al logicii: termeni, propoziţii, principii, raţionamente, etc. De accea nici o discuţie
logică nu este posibilă în afara sistemului lui Aristotel.
Problemele logice ridicate de Aristotel au mai fost discutate în Antichitate de către
reprezentanţii şcolii peripatetice, de stoici, de şcoala epicureică, precum şi de retorii şi
comentatorii romani.

b) Logica în Evul Mediu

În epoca medievală principalele preocupări de logică sunt subscrise preocupărilor

teologice, logica devenind o parte determinantă a scolasticii. Astfel, preocupări de logică apar

6
la gânditori precum Duns Scotus, Abelard, Occam, Raymundus Lullus, Albert cel Mare sau
Toma d’Aquino. Astfel, William of Occam este considerat părintele nominalismului,
Raymundus Lullus admite un realism transcendental, iar Toma d’Aquino foloseşte pentru
prima dată logica pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu.
Epoca medievală rămâne în istoria logicii prin principala problemă pe care o pune în
discuţie, şi anume problema universaliilor, adică problema naturii conceptelor generale,
problemă la soluţionarea căreia şi-au adus contribuţia toţi gânditorii medievali. De altfel
problema „certei universaliilor” reprezintă principala preocupare a istoriei gândirii medievale.

c) Logica în Renaştere

Epoca Renaşterii este importantă din punct de vedere logic deoarece acum se va
ajunge la o purificare a logicii lui Aristotel de interpretările şi denaturările scolastice, în
paralel cu redescoperirea logicii lui Platon care a fost „uitată” în perioada medievală. Astfel
studiile de logică sunt împărţite la început între scrierile lui Platon şi cele ale lui Aristotel,
pentru ca apoi să se treacă, odată cu mutarea centrului de interes din Italia în Franţa, spre
descoperirea unui nou aristotelism care va constitui baza logicii în epoca luminilor şi în toată
epoca modernă.

d) Logica în Epoca modernă

Epoca modernă este epoca în care apar primele sisteme coerente de logică, sisteme
care au ca punct de plecare necesitatea de a fundamenta logico-teoretic noile adevăruri
descoperite de ştiinţă. Astfel, nevoia explicării descoperirilor ştiinţifice a determinat o imensă
activitate de cercetare metodologică ce a dus în cele din urmă la schimbarea conceptului
clasic de metodă precum şi la descoperirea unor noi metode de cercetare şi investigare. În
acelaşi timp a avut loc şi o reevaluare critică a principiilor şi conceptelor logice existente până
în acel moment.
Sisteme logice în epoca modernă au construit Francis Bacon cu a sa metodă
experimentală, Réne Descartes cu a sa mathesis universalis, Immanuel Kant cu a sa diviziune
a logicii transcendentale în analitică, estetică şi dialectică, Hegel cu a sa metodă dialectică,
ş.a.m.d. Un loc aparte în istoria logicii în epoca modernă îl ocupă sistemul logic al lui Leibniz,
deoarece el reprezintă acum, ceea ce reprezenta Aristotel în Antichitate. Putem susţine două
idei în legătură cu sistemul logic al lui Leibniz:
1. Logica lui Leibniz este un fel de matematică universală;
2. Logica lui Leibniz, considerând invenţia silogismului ca una dintre cele mai
frumoase invenţii ale spiritului, deci fără a renega logica tradiţională, este o
logică mult mai complexă decât aceasta.3
În acest fel se deschid posibilităţi nenumărate logicii în perioada contemporană.

e) Logica în epoca contemporană

Am constatat pe parcursul acestui demers istoric că logica a evoluat atât prin

schimbarea metodelor de abordare, cât şi prin lărgirea obiectului şi diversificarea
preocupărilor, depăşind înţelesul dat domeniului de către Aristotel. Vorbim astăzi de logici,
nu de o logică, precum logica neformală, logica matematică, logica simbolică, logica
polivalentă, logica deontică, logica întrebărilor, ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, se constată că există
câte o logică ce însoţeşte orice obiect de activitate. Există astăzi o logică dialectică
reprezentată de Niels Bohr, Ferdinand Gonseth sau Teilhard de Chardin; o logică lingvistică
reprezentată de Ludwig Wittgenstein, o logică pozitivistă reprezentată de Carnap şi Tarski, o

3
A. Dumitriu „Istoria logicii” vol. III, Ed. Tehnică, Bucureşti 1997 pag. 162

7
logică matematică reprezentată de Frege şi Russell, o logică a cercetării reprezentată de K.R.
Popper, William van Orman Quine şi Norman Campbell, o logică materialistă reprezentată de
Marx şi Engels, o logică psihologistă reprezentată de Franz Brentano şi Wilhelm Wundt, o
logică fenomenologică reprezentată de Bernhard Bolzano şi Edmund Husserl, etc.
În epoca contemporană logica este în legătură permanentă cu toate celelalte domenii
de activitate, devenind o metodologie ce însoţeşte orice demers cognitiv.

3. Raporturile logicii cu alte ştiinţe

Trebuie spus, încă de la început, că nu putem individualiza logica de restul ştiinţelor,

deşi demersul acesta a fost încercat de mulţi gânditori începând cu Aristotel. Rămâne atunci
să încercăm să vedem care sunt legăturile pe care logica le are cu principalele domenii de
reflecţie asupra lumii.
1) Raporturile logicii cu filosofia
Pot fi explicate în trei coordonate generale:
1. Problema interacţiunii logicii cu filosofia: deoarece, pe de o parte, la modul general logica
este considerată ştiinţă filosofică, iar, pe de altă parte, în tradiţia anglo-saxonă se susţine
că orice problemă logică este implicit sau explicit, direct sau indirect, o problemă
filosofică;
2. Problema aplicaţiei propedeutice a logicii la construcţia filosofiei: deoarece toate ideile
filosofice sistematice sunt prezentate şi demonstrate pe baze pur logice;
3. Problema influenţei filosofiei asupra logicii: deoarece logica preia din filosofie
fundamente ontologice, fundamente epistemologice şi cognitive precum şi fundamente
etice şi ideologice.
2) Raporturile logicii cu etica
Care rezidă din faptul că logica foloseşte o serie de noţiuni precum corectitudine,
validitate, întemeiere, necesitate, generalitate care au şi sensuri etice nu doar sensuri logice.
3) Raporturile logicii cu politologia
Deoarece limbajul politic trebuie să se raporteze la definiţii corecte, clasificări şi
diviziuni obiective, inferenţe şi raţionamente corecte şi să nu folosească sofismele.
4) Raporturile logicii cu sociologia
Deoarece aceste două ştiinţe se condiţionează reciproc, pe de o parte, şi aplicaţiile
logicii în sociologie sunt diverse şi variate, pe de altă parte.
5) Raporturile logicii cu psihologia
Deoarece deşi se deosebesc prin obiect (psihologia studiază procesele gândirii), iar
logica rezultatele operaţiilor gândirii, operaţiile logice precum deducţia, implicaţia şi altele
sunt şi elemente de psihologie.
6) Raporturile logicii cu matematica
Se poate susţine că, în principal, logica este temeiul sau fundamentul matematicii,
iar matematica este modul de exprimare a unei părţi din logică. Logica se constituie ca
metateorie a matematicii, dar dimensiunea ei metalogică face parte şi ea din corpul logicii.
7) Raporturile logicii cu lingvistica
Care datorită filosofiei limbajului îmbracă mai multe forme: relaţia dintre gramatică
şi logică (semiologia); relaţia dintre limbaj şi logică (filosofia lui Wittgenstein); relaţia dintre
expresie şi raţiune (filosofia lui Frege şi filosofia lui Russell).4

4
mai multe informaţii despre raporturile logicii cu celelalte ştiinţe în Şt. Lanţos „Logica generală” Ed. Napoca
Star Cluj Napoca, 1999 pag. 21-43

8
 Capitolul 2. Principiile logice

După cum am văzut, logica, deşi consolidată relativ târziu ca disciplină autonomă,
este o ştiinţă care a pus întrebări încă din cele mai vechi timpuri. Odată cu epoca
contemporană logica are o dezvoltare puternică, desprinzându-se din ea mai multe discipline
aplicate, şi chiar cunoscând o diversificare pe diferite paliere: logică simbolică, logică modală,
logică polivalentă, etc.. Deoarece toate aceste ramuri ale logicii îşi trag seva din logica
clasică, aristotelică, o vom studia pe aceasta după următoarele secţiuni: principiile logice,
termeni sau noţiuni, logica propoziţiilor, raţionamentele.

1. Principiile logice

Este cunoscut faptul că ori ce ştiinţă, pentru a putea fi considerată ştiinţă, deci
disciplină autonomă, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, dintre care două mi se par
esenţiale: a) existenţa unor legi sau norme care trebuie neapărat respectate; b) existenţa unei
metode de cercetare şi investigare proprie. Faptul că logica este o ştiinţă de sine stătătoare este
un lucru recunoscut şi acceptat de către specialişti. Acest lucru înseamnă că cele două condiţii
mai sus amintite sunt îndeplinite. Şi într-adevăr logica are nu una, ci chiar două metode
proprii de cercetare şi investigare, şi aceste două metode sunt: metoda inductivă şi metoda
deductivă; şi logica are o serie de norme şi legi proprii care trebuie întotdeauna respectate şi
acestea sunt principiile logice. După cum s-a putut observa din scurtul istoric al logicii
prezentat anterior aceste principii au apărut, unele dintre ele, chiar din antichitate. Din
multitudinea de principii logice existente, patru sunt considerate fundamentale, şi acestea
sunt: principiul identităţii, principiul non-contradicţiei, principiul terţului-exclus şi principiul
raţiunii suficiente.
Chiar dacă Albert cel Mare considera logica „drept ştiinţa care ne învaţă principiile”,
trebuie subliniat faptul că majoritatea gânditorilor şi logicienilor au considerat că principiile
logice dau omului o gândire corectă, validă şi chiar adevărată.
Etimologia cuvântului principiu vine din limba latină unde întâlnim cuvintele
primus, principius sau princeps. În epoca contemporană cuvântul principiu dispune de mai
multe semnificaţii, după cum urmează:
1. Element sau factor prim sau primitiv într-un sistem;
2. Element principal sau necesar pentru sistem;
3. Element sau factor generator prin care un sistem există şi se manifestă în raport
cu alte sisteme.
„Logica defineşte principiile ca fiind legi fundamentale de maximă generalitate, din
care derivă şi pe care se întemeiază toate celelalte legi şi reguli logice. Principiile se definesc,
de asemenea, ca fiind categoriile de bază ale logicii. Termenul de categorie apare aici cu
sensul special, zis gnoseologic, de domeniu fundamental sau determinaţie de bază a unei
ştiinţe, în acest caz a logicii.”.5

2. Prezentarea principiilor logice

2.1. Principiul identităţii

Principiul identităţii a fost formulat în antichitate de Parmenide şi, tot atunci,

Aristotel a adăugat la această formulare expresiile „în acelaşi timp” şi „sub acelaşi raport”
aducându-l la formula cunoscută astăzi: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport orice lucru este
identic cu sine. Notarea în limbajul logicii, a acestui principiu se face prin formula:
A= id A
care este citită sub forma expresiei „A este identic cu A”.
5
Şt. Lanţoş „Logica generală” Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 1999, pag. 45

9
 „Condiţiile fundamentale în acelaşi timp şi sub acelaşi raport care
însoţesc formularea principiilor, condiţii numite de noi coordonatele fundamentale ale
logicii, cer doar ca într-un timp dat (timp în care noi reflectăm asupra lui) obiectul să fie
considerat ca rămânând identic cu sine. De asemenea, întrucât noi considerăm obiectul sub un
anumit raport, el este identic cu sine sub acest raport. De îndată ce schimbăm timpul sau
raportul (unghiul de vedere), evident, că obiectul devine altul.”6.
Principiul identităţii trebuie respectat deoarece o încălcare a lui duce la confuzii şi
chiar la obţinerea de concluzii false din premise adevărate, ca în cazul următorului
raţionament:
Şoarecele roade hârtia.
Şoarecele este un substantiv.
Un substantiv roade hârtia.
„în care cuvântul şoarece şi-a schimbat înţelesul şi sistemul de referinţă: dacă în prima
premisă acest cuvânt este numele unui animal, deci este considerat în sistemul de referinţă
gândire-realitate, în cea de-a doua premisă acest cuvânt stă pentru el însuşi, şi deci, acum,
sistemul de referinţă în care este luat coincide cu vocabularul limbii române.
Să mai notăm că, în cazul în care un obiect oarecare A se află în schimbare, el
continuă să rămână identic cu sine în sensul că tocmai A este cel care suportă acea
schimbare: de-a lungul vieţii sale, un om trece prin diferite stadii de vârstă (copil, adolescent,
tânăr, matur, bătrân) fără a înceta de a fi el însuşi, adică tocmai acel om care trece într-un fel
specific lui, prin diferite etape de vârstă.
În acest fel, respectarea principiului identităţii conferă gândirii şi expunerilor noastre
claritate şi precizie.”7

2.2. Principiul non-contradicţiei

Şi principiul non-contradicţiei îi este atribuit lui Aristotel care l-a preluat din
dialogurile lui Platon şi a făcut din el un principiu suprem al logicii. Acest principiu afirmă că
o propoziţie şi negaţia ei nu pot fi împreună adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, sau
– sub raport ontologic – “în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, un lucru este imposibil şi să fie
şi să nu fie.” Astfel o propoziţie notata cu P(x) şi negaţia ei notată cu P’(x) nu pot fi împreună
adevărate, lucru redat cu ajutorul formulei:
~ (P(x) & P’(x))
Scopul principal al principiului non-contradicţiei este de a înlătura contradicţia dintr-
un sistem de propoziţii, deci de a asigura coerenţa acestuia.
„Nerespectarea principiului non-contradicţiei duce la apariţia unei contradicţii
logice, cu alte cuvinte, a ideii că ar exista aievea un obiect căruia să-i revină, în acelaşi timp şi
sub acelaşi raport, două proprietăţi care se exclud reciproc, de exemplu, un număr care ar fi
deopotrivă, şi par, şi impar. Prezenţa unei contradicţii logice blochează orice posibilitate de a
mai separa adevărul de fals: despre un număr care este, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, şi
par şi impar, se poate afirma orice, chiar ceva absurd, pentru că, nu vom găsi nici un astfel de
număr pentru a arăta că el nu este aşa cum se spune că este.
Respectarea acestui principiu asigură coerenţa gândirii, capacitatea ei de a putea
diferenţia între adevăr şi fals şi are mare importanţă pentru întregul nostru efort de cunoaştere.
Pe de o parte, dacă într-o explicaţie sau demonstraţie s-a strecurat (s-a produs) o contradicţie
logică şi aceasta nu poate fi eliminată, acea explicaţie sau demonstraţie îşi pierde orice
valoare. Pe de altă parte, principiul non-contradicţiei este necesar în realizarea demonstraţiei
prin reducere la absurd.”8

6
Ghe. Enescu „Tratat de logică” Editura Lider Bucureşti pag. 85
7
P. Bieltz & D. Gheorghiu „Logica” Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997
8
idem 7

10
 2.3. Principiul terţului-exclus

Deşi cercetat de Aristotel de la care moştenim expresia “terţium non datum”,

principiul terţului-exclus îşi datorează formularea lui Leibniz care spune: “O propoziţie este -
în acelaşi timp şi sub acelaşi raport – sau adevărată sau neadevărată, sau acceptată sau
neacceptată, o a treia posibilitate nu există.” Pentru a putea simboliza acest principiu logic
folosim semnele: pentru acceptat şi
⊥

⊥
pentru neacceptat. Atunci simbolic, principiul
terţului-exclus arată astfel:
pv p

⊥
În legătură cu principiul terţului-exclus trebuie să facem o paranteză pentru a arăta
că el beneficiază de o formulare literară în cazul lui Russell în propoziţia: “Actualul rege al
Franţei este chel sau actualul rege al Franţei nu este chel.” “Or <<actualul rege al Franţei>>
este un termen vid şi deci nu vom găsi obiectul respectiv nici printre cei ce au chelie, nici
printre cei ce nu au chelie. O soluţie propusă este să considerăm că, prin definiţie, unui lucru
vid nu-i poate reveni o proprietate, că, deci, afirmaţia <<actualul rege al Franţei este chel>>
este falsă prin definiţie, în timp ce <<actualul rege al Franţei nu este chel>> este adevărată
prin definiţie.”9
Respectarea acestui principiu este indispensabilă deoarece în lipsa lui gândirea
umană poate crea confuzii sau poate deveni haotică şi dezordonată.
„Dar în legătură cu principiul terţului-exclus trebuie făcute câteva precizări
suplimentare:
1) Formulele ~p şi p nu sunt echivalente, adică, neacceptarea lui p într-o
⊥

situaţie dată nu înseamnă că în acea situaţie este automat acceptată negaţia lui p
2) Principiul terţului-exclus nu trebuie confundat cu principiul bivalenţei, după care,
orice propoziţie este sau adevărată sau falsă. Cu referire la valorile de adevăr proprii
propoziţiilor cognitive, terţul exclus, se formulează: oricare ar fi propoziţia, ea are
sau nu o anumită valoare de adevăr.(Principiul bivalenţei este doar o precizare
folosită pentru a arăta că în anumite condiţii analiza logică se va limita la discutarea
doar a acelor propoziţii cognitive care nu pot fi altfel decât sau adevărate, sau false,
orice alte propoziţii cognitive, de pildă cele nesigure, fiind pentru moment excluse
din discuţie)
3) Principiul terţului-exclus nu interzice ca o anumită propoziţie să fie simultan
acceptată în mai mult decât un singur sistem de propoziţii ceea ce contravine
principiului terţului-exclus este că, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, adică, relativ
la un anumit sistem de propoziţii, unei propoziţii oarecare să-i corespundă ambele
posibilităţi – şi acceptarea, şi neacceptarea – sau niciuna dintre aceste posibilităţi.
Tocmai de aceea respectarea principiului terţului-exclus asigură consecvenţa în
gândire, rigoarea demonstraţiilor .”10

2.4. Principiul raţiunii suficiente

Principiul raţiunii suficiente care spune că orice propoziţie pentru a fi acceptată

trebuie să beneficieze de un temei care să o justifice, beneficiază de o primă formulare
standard din partea lui Leibniz în “Monadologia” unde se afirmă că “principiul raţiunii
suficiente în virtutea căruia considerăm că nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o
propoziţie veridică, fără să existe un temei, o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa
şi nu altfel.”11
Tot potrivit lui Leibniz există trei tipuri de temeiuri care pot justifica o propoziţie: a)
necesar, dar nu şi suficient; b) suficient, dar nu şi necesar; c) necesar şi suficient. Fiind vorba
9
idem 1 pag. 93
10
idem 8
11
W. Leibniz „Monadologia” Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, pag. 63

11
însă, de principiul raţiunii suficiente primul dintre temeiurile menţionate îşi pierde
valabilitatea deoarece nu este şi suficient pentru a putea justifica o propoziţie. Rămân însă în
vigoare celelalte două temeiuri care pot fi redate astfel:
b) Dacă p atunci q
c) Dacă şi numai dacă p atunci q.
unde p şi q sunt propoziţii categorice, p fiind premisă, iar q concluzie.
„Principiul raţiunii suficiente admite drept corecte doar temeiurile suficiente, dar nu
şi necesare – caz în care relaţia dintre p şi q are următoarea formulare exactă:
Dacă p, atunci q
Şi pe acelea care sunt, deopotrivă, şi necesare şi suficiente – caz în care aceeaşi relaţie are însă
următoarea formulare exactă:
Dacă şi numai dacă p, atunci q.
Cu alte cuvinte, principiul raţiunii suficiente exclude ca fiind logic incorecte
(inacceptabile) temeiurile care deşi sunt necesare, nu sunt totuşi şi suficiente. În acest fel
respectarea principiului raţiunii suficiente asigură afirmaţiilor şi negaţiilor noastre un caracter
întemeiat, fundamentat, ceea ce reprezintă o însuşire de bază a gândirii şi a acţiunii raţionale,
ştiinţifice.”12

3. Formularea ontologică, gnoseologică şi logică a principiilor logice

Logica, în sens restrâns, şi filosofia, în sens larg, nu se aplică doar unui singur
domeniu al realităţii, ceea ce înseamnă că principiile logice vor avea mai întâi o formulare
ontologică vizând teoria existenţei care presupune raportarea principiilor logice la existenţa
unui obiect, apoi vor avea o formulare gnoseologică vizând teoria cunoaşterii, care presupune
raportarea principiilor logice la posibilitatea cunoaşterii unui obiect, pentru ca în final ele să
aibă şi o formulare logică raportată la existenţa unui subiect logic şi a unui predicat logic.
Astfel formulările principiilor logice sunt următoarele:
a) Sub aspect ontologic:
1. Principiul identităţii: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport un obiect adevărat este
adevărat
2. Principiul non-contradicţiei: este important ca acel obiect să aibă un anumit real
3. Principiul terţului-exclus: un obiect sau posedă sau nu posedă acea proprietate
4. Principiul raţiunii suficiente: orice obiect are un temei, orice efect are o cauză.
b) Sub aspect gnoseologic:
1. Principiul identităţii: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport un obiect cu o anumită
proprietate are acea proprietate
2. Principiul non-contradicţiei: este important ca o propoziţie să fie sau să nu fie
adevărată
3. Principiul terţului-exclus: un propoziţie este sau adevărată sau falsă, a treia
posibilitate fiind exclusă
4. Principiul raţiunii suficiente: orice propoziţie adevărată are un temei în alte
propoziţii adevărate.
c) Sub aspect logic:
1. Principiul identităţii: în acelaşi timp şi sub acelaşi scop un subiect care are un
predicat, are acel predicat
2. Principiul non-contradicţiei: este important ca un subiect să aibă şi să nu aibă
acelaşi predicat
3. Principiul terţului-exclus: un subiect sau are sau nu are un anumit predicat, a
treia posibilitate fiind exclusă

12
idem 10

12
 4. Principiul raţiunii suficiente: orice propoziţie trebuie să aibă un temei, chiar dacă
acest temei nu poate fi cunoscut.

4. Aspecte filosofice ale principiilor logice

Ca majoritatea problemelor logicii şi problema principiilor logice a generat vii

controverse şi dezbateri aprinse în special între logicieni, dar şi între filosofi. Aceste
controverse au ca punct de plecare faptul că nu toţi filosofii recunosc acestor principii logice
acel grad de generalitate capabil de a fundamenta o disciplină. Astfel sunt unii filosofi care
cer înlocuirea acestor principii logice cu altele, cum ar fi principiul bivalenţei, care să
definească mai bine obiectul şi problematica logicii. Alţi filosofi susţin cu tărie existenţa
acestor principii şi chiar luptă pentru o mai bună înţelegere a lor. Dar să discutăm pe rând
aceste probleme în ordinea în care am prezentat principiile logice.

Principiul identităţii

Filosoful austriac Ludwig Wittgenstein în lucrarea „Tractatus logico-philosophicus”

analizează problema principiului identităţii afirmând că acesta nu este o simplă tautologie
deoarece asigură o constantă a obiectelor, dincolo de schimbarea/ evoluţia lor. Astfel
aplicarea principiului identităţii ne arată că proprietăţile unui anumit obiect A sunt aceleaşi în
raport cu anumite coordonate, „în acelaşi timp” şi „sub acelaşi raport” dar el nu contrazice
principiul ontologic care se referă la relativitatea obiectelor. Adică obiectul nostru A poate
avea acum şi aici anumite proprietăţi respectând principiul identităţii şi poate avea alte
proprietăţi într-un alt timp şi într-un alt spaţiu, respectând principiul ontologic. Tot
Wittgenstein arată că principiul identităţii este important şi din punct de vedere lingvistic
deoarece el ne arată că noţiunile îşi păstrează înţelesul în cadrul aceluiaşi raţionament.
În conferinţa ţinută la 27 iunie 1957 cu ocazia aniversării a 500 de ani de la
înfiinţarea universităţii din Freiburg, conferinţă intitulată „Principiul identităţii”, filosoful
german Martin Heidegger susţine că formula de prezentare logică a principiului identităţii
generează confuzie, deoarece el numeşte, de fapt, egalitatea lui A cu A, egalitate la care
aparţin cel puţin doi. Astfel formula şi formularea principiului identităţii ar trebui modificată
pentru a arăta adevărata valoare logică a acestui principiu. „Formula mai potrivită pentru
principiul identităţii, A este A, spune prin urmare nu numai: Fiecare A este lui însuşi acelaşi,
ea spune mai degrabă: Cu el însuşi este fiecare A însuşi acelaşi”.13
La noi Lucian Blaga în „Experimentul şi spiritul matematic” diversifică problema
identităţii prin evidenţierea mai multor expresii ale identităţii, dintre care enumerăm:
1. Identitatea atenuantă: care corespunde identităţii prin diversitate.(oamenii sunt
identici în ciuda deosebirilor dintre ei);
2. Identitatea egalităţii matematice: care corespunde unei identităţii cantitativ-
numerică între obiecte.(un metru de stofă este egal cu un metru de lemn);
3. Identitatea contradictorie: care corespunde devenirii şi este afectată de curgerea
timpului.(un om este identic cu sine chiar dacă el se schimbă în timp).

Principiul non-contradicţiei

Deşi L. Wittgenstein afirmă că principala recomandare a principiului non-

contradicţiei este „să nu ne contrazicem pe noi înşine”, trebuie spus că, din punct de vedere
logic, respectiv matematic, este imposibil ca o proprietate să fie A şi non-A în acelaşi timp.
Ceea ce înseamnă că două propoziţii contradictorii nu pot fi în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport adevărate.

13
M. Heidegger „Principiul identităţii” editura Crater, Bucureşti 1991, pag. 10

13
 Dar principiul non-contradicţiei, ca şi principiul identităţii, ridică numeroase
probleme filosofice, dintre care cele mai importante sunt sintetizate de P. Botezatu în lucrarea
sa „Constituirea logicităţii”:
1. În ipoteza că ceva ar putea să fie şi să nu fie s-ar ajunge la estomparea tuturor
însuşirilor esenţiale şi deci toate ar fi accidentale, deoarece numai ceea ce este
accidental, şi contingent poate să fie şi să nu fie.
2. Dacă A este şi non-A, atunci toate lucrurile se confundă cu unul singur sau orice
lucru este oricare altul.
3. Când afirmi adevărul, afirmi automat şi falsul, fără să poţi descoperi eroarea.

Principiul terţului-exclus

Trebuie spus de la început că însuşi părintele logicii, Aristotel, nu este de acord în

totalitate cu acest principiu deoarece acesta nu se poate aplica colecţiilor infinite. Pe de altă
parte filosoful german Hegel, critică, în epoca modernă, principiul terţului exclus deoarece el
nu lasă loc distincţiei între propoziţii cu sens care pot fi adevărate sau false, şi propoziţii cu
sens care nu se supun nici unui principiu. Astfel putem admite principiul terţului exclus dacă
considerăm că un obiect nu este A sau non-A, dar poate deveni A sau non-A, a treia
posibilitate este o abstracţie care confundă realităţi abstracte cu realităţi palpabile.
Mai trebuie subliniat faptul că principiul terţului exclus corespunde funcţiei de
adevăr a disjuncţiei exclusive, ceea ce înseamnă că o propoziţie de forma „Mâine va răsări
soarele sau mâine nu va răsări soarele.” este adevărată, pentru că o a treia posibilitate nu
există.

Principiul raţiunii suficiente

Principiul raţiunii suficiente este principiul care a ridicat din punct de vedere logic,
cele mai multe probleme deoarece el poate fi interpretat atât din punct de vedere cauzalist, cât
şi din punct de vedere finalist. Încercând să soluţioneze acest paradox, filosoful german
Arthur Schopenhauer vorbeşte de existenţa a patru principii ale raţiunii suficiente, în funcţie
de domeniul în care are loc formularea, şi nu de un singur principiu al raţiunii suficiente.
Astfel cele patru formulări ale principiului raţiunii suficiente sunt:
a) Principiul raţiunii suficiente al devenirii: Orice stare e precedată de o altă stare
din care rezultă cu necesitate de îndată ce aceasta din urmă există.
b) Principiul raţiunii suficiente al existenţei: În orice spaţiu şi în orice timp
obiectele sunt legate între ele astfel încât se determină şi se condiţionează
reciproc.
c) Principiul raţiunii suficiente al acţiunii: Pentru orice acţiune existentă trebuie să
existe un temei, care poate fi nativ.
d) Principiul raţiunii suficiente al cunoaşterii: Dacă se prezintă o judecată ce trebuie
să aibă un temei logic atunci orice propoziţie are un temei.

14
 Capitolul 3. Termeni sau noţiuni

1. Caracterizare generală

Un mare domeniu al logicii clasice – alături de propoziţie – îl constituie termenii sau

noţiunile. De altfel există în logică, începând cu Aristotel, o demarcaţie clară între logica
termenilor şi logica propoziţiilor. Toate propoziţiile – atât cele cognitive cât şi cele compuse
sunt alcătuite din termeni sau noţiuni. „Se subliniază că deosebirile dintre ele (n.a. logica
termenilor şi logica propoziţiilor) nu sunt numai de ordin lingvistic: adică apelul la cuvinte
izolate, pentru termeni şi la cuvinte legate pentru propoziţii, ci şi de ordin logic, care,
bineînţeles se pun în evidenţă prin tratarea separată a fiecărei părţi.”14.

2. Definiţia noţiunii

Logica clasică a acceptat ca fundamentală următoarea definiţie: noţiunea (sau

termenul) este cea mai simplă formă logică ce reprezintă la nivelul gândirii orice obiect, sau
clasă de obiecte despre care ştim ceva. De-a lungul timpului, însă, au apărut mai multe alte
definiţii atribuite noţiunii care se cer a fi amintite:
a) Definiţia standard, obţinută prin contribuţie multidisciplinară spune că noţiunea
este forma de exprimare (reflectare) a însuşirilor şi proprietăţilor (notelor şi
determinanţilor) generale şi esenţiale (caracteristice sau proprii) ale unei clase de
obiecte.
b) Definiţia logicii matematice care aduce în centrul analizei logicii problema
conceptului de obiect, de care logica nu poate face abstracţie, consideră că
noţiunea este un ansamblu de determinări gândite dspre un obiect real sau
imaginat.
c) Definiţia semantică ne spune că noţiunea este sensul unui cuvânt, deschizând
prin aceasta mai multe dimensiuni:
1. analiza nivelului de formalizare a noţiunii,
2. descifrarea structurii bidimensionale a noţiunii, de unde rezultă şi relaţia
noţiunii cu sensul şi semnificaţia,
3. prezentarea raportului dintre noţiune şi cuvânt deoarece un cuvânt
oarecare are o mulţime de înţelesuri, înţelesuri care ne pun în încurcătură
când este vorba de logică sau matematică.

3. Structura noţiunii

Noţiunile logice se constituie delimitând însuşirile comune, esenţiale de cele

neesenţiale în urma unor operaţii ale gândirii cum ar fi: analiza, sinteza, abstractizarea sau
generalizarea. Orice noţiune are o anumită expresie lingvistică, are un anumit conţinut sau
înţeles, şi se aplică anumitor obiecte, adică are o sferă. Astfel conţinutul unei noţiuni, care se
mai numeşte şi intensiunea noţiunii, cuprinde totalitatea proprietăţilor noţiunii respective iar
sfera unei noţiuni care se numeşte şi extensiunea noţiunii, reprezintă totalitatea obiectelor
care au acele proprietăţi cuprinse în conţinutul noţiunii, cu alte cuvinte sfera reprezintă
totalitatea obiectelor la care se aplică noţiunea respectivă.
Pentru a lua un exemplu, să considerăm noţiunea „om”. În cazul ei conţinutul este
reprezentat de proprietăţile fundamentale ale elementelor noţiunii, în acest caz de trăsăturile
fundamentale ale oamenilor, cum ar fi: mers biped, limbaj articulat, raţiune superioară, etc iar
sfera este reprezentată de totalitatea elementelor care au (beneficiază de) aceste proprietăţi,
adică aproximativ 6.000.000.000 de elemente.
14
Şt. Lanţoş „Logica generală” Ed. Napoca star Cluj Napoca, 1999, pag. 45

15
 4. Raportul conţinut - sferă

În „Logica” sa P. Bieltz afirmă că sfera şi conţinutul noţiunii sunt elemente

corelative, iar interdependenţa lor constă dintr-un tip special de simetrie, care iasă în evidenţă
prin simpla comparare a definiţiilor celor două elemente din structura noţiunii:
Conţinut: element din structura noţiunii alcătuit din proprietăţile obiectelor care formează
sfera noţiunii.
Sferă: element din structura noţiunii alcătuit din obiectele ale căror proprietăţi formeză
conţinutul noţiunii.
Se poate observa astfel că între conţinutul şi sfera unei noţiuni există un raport de
dualitate, raport care duce la acceptarea anumitor discuţii în legătură cu noţiunea:
1) Cu cât creşte conţinutul unei noţiuni cu atât scade sfera noţiunii respective.
2) Există o ordonare a termenilor care vizează cuprinderea anumitor termeni în sfera altor
termeni.
3) O noţiune care cuprinde în sfera sa o altă noţiune este generalizarea spre specie.
4) Noţiunile de maximă generalitate se numesc specii maxime, iar noţiunile individuale (care
nu cuprind în sfera lor nici o altă noţiune) se numesc specii intime.
În legătură cu specificul unei noţiuni mai trebuie introduşi doi termeni, şi anume:
propriul unei noţiuni şi referinţa noţiunii. Apare astfel termenul accident care se atribuie
acelor note ale speciei care nu sunt şi note ale genului. Dar problema genului şi a speciei este
cu mult mai vastă deoarece: noţiunea subordonată unei alte noţiuni se numeşte noţiune specie,
iar noţiunea supraordonată este noţiunea gen. Între gen şi specie există tot un raport de
dualitate aşa cum există şi între conţinutul şi sfera unei noţini. Astfel:
Gen = noţiune care sub aspectul sferei cuprinde integral specia, iar sub cel al conţinutului
se cuprinde total în conţinutul speciei.
Specie = noţiune care sub aspectul conţinutului cuprinde integral genul, iar sub cel al sferei
se cuprinde total în sfera genului.
„Genul cel mai apropiat de o anumită specie se numeşte „genul proxim”, iar notele
care formează conţinutul său, purtând şi ele aceeaşi denumire, constituie o parte esenţială din
definiţia speciei. Cealaltă parte esenţială din definiţia speciei constă din notele existente în
conţinutul noţiunii specie şi prin care specia în cauză se deosebeşte atât de genul din care face
parte, cât şi de celelalte specii ale acestuia ansamblul acestor note purtând denumirea de
<<diferenţă specifică>>”.15 Astfel dacă luăm drept exemplu următoarele noţiuni: pătrat,
dreptunghi, paralelogram şi patrulater convex, constatăm că dreptunghi este genul proxim
pentru pătrat, paralelogramul este genul proxim pentru dreptunghi şi patrulater convex este
genul proxim pentru paralelogram. Diferenţa specifică reprezintă acele proprietăţi prin care
pătratul se deosebeşte atât de genul din care face parte, adică dreptunghiul, cât şi de celelalte
specii care intră în componenţa acesui gen. În acest caz diferenţa specifică o reprezintă faptul
că pătratul este dreptunghiul care are toate laturile egale.
Cel de-al doilea termen introdus, cel de referinţă, se referă la obiectul sau obiectele
la care se referă noţiunea respectivă. Astfel referinţa unei noţiuni poate fi reală atunci când
noţiunea se referă la un obiect real, cum este cazul noţiunii „carte” sau poate fi imaginară,
atunci când noţiunea se referă la un obiect non-real, adică fictiv, cum este cazul noţiunii
„fantomă”. Dar referinţa noţiunii trebuie legată întotdeauna de semnificaţia noţiunii deoarece
există termeni cu semnificaţie, dar fără referinţă reală, cum este cazul noţiunii „cerc-pătrat”.

5. Tipuri de noţiuni

Există două tipuri logice de clasificare a noţiunilor, în funcţie de conţinut, respectiv

în funcţie de sferă, tipuri care au la bază următoarele criterii logice:

15
idem 7 pag. 21

16
 1. Structura bilaterală a noţiunii sau raportul între conţinut şi sferă
2. Combinaţia sau sinteza intensiunii şi extensiunii
3. Tipul operaţiei de construire şi definire a noţiunii
4. Anumite predicate luate în considerare, cum ar fi predicatele de relaţie, de
inerenţă, dispoziţionale
5. Forma de cunoaştere: empirică sau teoretică, prin care se realizează clasificarea.

a) Clasificarea noţiunilor după SFERĂ

I. Noţiuni vide sau nevide (reale)

O noţiune este vidă numai dacă sfera sa nu conţine nici un element în caz contrar
noţiunea este nevidă. Astfel noţiunile centaur, inorog, cel mai mare număr natural, cer-pătrat
sunt noţiuni vide iar noţiunile om, număr, planetă sunt noţiuni nevide (reale).
Logica contemporană diversifică problema noţiunilor vide sau nevide prin A.
Meinong care subliniază următoarele.
1. Noţiunile nevide sau reale sunt termenii cu extensiune reală sau, altfel spus, noţiunile care
cuprind indivizi în sferele lor
2. Noţiunile vide se definesc în opoziţie cu noţiunile nevide, adică sunt considerate vide sau
nule noţiunile care nu cuprind indivizi în sfera lor. Aceste noţiuni se împart în mai multe
categorii:
a) Mulţimea vidă: categorie a matematicii moderne, a cărei unică proprietate este
aceea că, dacă este inclusă sau exclusă dintr-o noţiune, nu-i schimbă
extensiunea
b) Noţiunile vide sau faptic vide (Ex. Pegas, Muntele de aur) care sunt doar faptic
vide sau vide numai în raport cu experienţa noastră, şi nu cu experienţa în
general. „Potrivit acestei concepţii putem emite judecăţi şi cu ajutorul unor
expresii care nu au existenţă reală cum ar fi expresia Muntele de aur.
Afirmând că muntele de aur nu există – argumenta Meinong – este evident că
există un lucru despre care pretindeţi că nu există, şi anume muntele de aur ca
atare, muntele de aur trebuie să existe într-o lume platonică a fiinţei, căci în cazul
contrar judecata după care muntele de aur nu există n-ar avea sens.”16
c) Noţiunile vide sau logic vide de tipul cerc-pătrat care sunt logic imposibile
deoarece nu respectă, în principal legea non-contradicţiei.

II. Noţiuni individuale sau generale

O noţiune este individuală numai dacă reprezintă în plan logic un singur obiect, şi
generală, numai dacă reprezintă în plan logic cel puţin două obiecte. Astfel noţiunile capitala
României, număr prim divizibil cu doi, sunt noţiuni individuale, iar noţiunile de capitală şi
număr prim sunt noţiuni generale.
Arstotel a identificat uneori generalul şi universalul fie cu esenţa, fie cu ceea ce este
comun între obiectele aceleiaşi clase. În această privinţă logicienii precizează că:
a) generalul se opune individualului
b) generalul începe cu clasa care cuprinde mai mult de un individ
c) generalul este de diferite grade
d) generalul este constituit din particular şi universal
e) noţiunile generale se clasifică ierarhic în următoarele trei grupe:
1. Noţiuni care sunt numai gen
2. Noţiuni care sunt numai specii
3. Noţiuni care sunt şi gen şi specie.17
16
I. Scheau „Limbaj şi analiză”, Ed. Continental Alba Iulia, 1999, pag. 33-34
17
Şt. Lanţoş „Logica generală” Ed. Napoca Star, Cluj Napoca 1999, pag. 89-90

17
III. Noţiuni colective sau divizive (distributive)
O noţiune este colectivă dacă redă în plan logic o singură colecţie de obiecte
(individual-colectivă) sau o clasă de astfel de colecţii (general-colectivă). O noţiune este
divizivă numai dacă sfera ei s-a format prin selectarea obiectelor care o alcătuiesc, unul câte
unul, pe baza unor proprietăţi ce aparţin fiecăruia dintre aceste obiecte. Astfel noţiunea
Pădurea Letea este o noţiune individual-colectivă noţiunile pădure, bibliotecă, armată sunt
noţiuni general-colective, iar noţiunile creion, figură geometrică, număr prim sunt noţiuni
divizive.
Definitoriu pentru noţiunile colective este faptul că predicatele clasei nu afectează
fiecare membru al clasei. Ele sunt predicate ale ansamblului sau ale întregului sistem. Relaţia
dintre clasă şi elementele ei – în cazul noţiunilor colective – nu este generică, ci de la întreg la
parte sau de la element la sistem.

IV. Noţiuni precise sau vagi (imprecise)

O noţiune este precisă numai dacă pentru oricare obiect putem decide că el aparţine
sau nu sferei sale în caz contrar noţiunea este vagă. Astel noţiunile dreptunghi, figură
geometrică, element chimic sunt noţiuni precise iar noţiunile tânăr, bun, frumos sunt noţiuni
imprecise (vagi).
O noţiune este precisă (clară) dacă obiectele care îi compun sfera pot fi recunoscute şi
deosebite de altele. Similar, se defineşte şi noţiunea distinctă, ca fiind noţiunea care
beneficiază de cunoaşterea notelor ei esenţiale. Este confuză noţiunea ale cărei note sunt
cunoscute superficial sau incomplet.18

b) Clasificarea noţiunilor după CONŢINUT

I. Noţiuni abstracte sau concrete

O noţiune este abstractă dacă redă o însuşire considerată în sine (izolat), ca nelegată de
un obiect. În caz contrar, dacă noţiunea redă una sau mai multe însuşiri ca aparţinând unui
obiect ea este concretă. Astfel, o noţiune oarecare, de exemplu noţiunea curaj, poate fi atât
abstractă dacă ne referim la sensul general, cât şi concretă dacă ne referim la un sens
particular ca, de exemplu, curajul lui Gheorghe.
Bertrand Russell arată că împărţirea noţiunilor în abstracte şi concrete este pusă sub
semnul îndoielii din cel puţin două motive:
a) Nu este posibilă delimitarea noţiunilor abstracte de cele concrete, din moment
ce, prin natura ei orice noţiune este abstractă, adică ţine de lumea conceptelor şi
abstracţiilor
b) Invers, se pretinde că sunt reale şi veritabile numai noţiunile concrete, căci cele
abstracte nu pot fi detaşate de construcţiile fantasmagorice sau himerice.

II. Noţiuni absolute sau relative

O noţiune este absolută dacă redă proprietăţi ce aparţin unor obiecte, chiar dacă aceste
obiecte ar fi considerate ca izolate unele de altele. O noţiune este relativă dacă redă relaţii
(legături) între două sau mai multe obiecte. Astfel noţiunile om, număr par, carte sunt noţiuni
absolute iar noţiunile sinonim, tată, însoţitor sunt noţiuni relative.
Logica contemporană manifestă tendinţa de a renunţa la gruparea anterioară a
noţiunilor, şi de a le reduce la delimitarea dintre termenii absoluţi şi relativi. Considerăm că
cele două grupe sunt apropiate, nu identice. Printre altele între ele se semnalează deosebirea
că grupa anterioară se constituie din noţiuni corespunzătoare mai multor categorii
morfologice-gramaticale: substantiv, verb, adjectiv, prepoziţie, etc. Termenii absoluţi sau
relativi se referă numai la substantive sau noţiuni fixate în substantive.

18
idem 17

18
III. Noţiuni independente sau dependente (corelative)
Două noţiuni sunt independente numai dacă una dintre ele nu o antrenează pe cealaltă
şi nici negaţia celeilalte în caz contrar noţiunile sunt corelative. Astfel cuplurile de noţiuni
greutate şi culoare, triunghi şi patrulater sunt noţiuni independente iar cuplurile de noţiuni
absolut-relativ, cauză-efect, pozitiv-negativ sunt noţiuni corelative.
Termenii care n-au sens decât prin raportare la alţi termeni (substantive) sunt
consideraţi termeni corelativi. Aşa sunt termenii de tată şi fiu, soţ-soţie. Observăm că nu intră
în discuţie prepoziţiile, conjuncţiile sau semnele de operaţii.
De aceeaşi grupare ţin şi termenii contrari care se definesc numai prin opoziţie, ca, de
exemplu, drept-nedrept, afirmativ-negativ, cauză-efect, antecedent-consecvent. Ca termeni
corelativi pot fi gândiţi numai împreună sau, cum spunea I. Petrovici, se cheamă unii pe alţii.
Termenii contrari se deosebesc de cei extremi (independenţi): alb-negru, dulce-amar,
deoarece aceştia din urmă pot fi gândiţi şi separat sau de sine stătător.19

IV. Noţiuni pozitive sau negative

O noţiune este pozitivă dacă redă prezenţa uneia sau mai multor însuşiri la un obiect
sau clasă de obiecte, şi este negativă dacă, dimpotrivă, redă privarea obiectului sau clasei de
obiecte de o însuşire. Astfel noţiunile roşu sau vertebrat sunt noţiuni pozitive, iar noţiunile
orb, nesimetric, nevertebrat sunt noţiuni negative.
Noţiunile afirmative şi negative sunt nu numai corelative, ci şi opuse, atât sub formă
de contrarii, cât şi de contradicţie.
Scrierile de logică surprind faptul că, de regulă, diferenţa dintre noţiunile pozitive şi
negative poate fi terminologică sau de expresie lingvistică, existând însă şi notabile excepţii
se semnalează astfel noţiuni negative redate în termeni lingvistici pozitivi, ca de exemplu,
bolnav există noţiuni pozitive exprimate în termeni de formă negativă de exemplu: anticorpi,
incoruptibil. Unele expresii terminologice, ca cea de infinit şi nemărginit exprimă noţiuni
pozitive sau negative, în funcţie de o anumită interpretare a conţinutului noţiunii.

6. Raporturi între noţiuni

Raporturile între noţiuni pot fi de mai multe feluri în funcţie de criteriul ales. Cea mai
importantă clasificare logică împarte raporturile între noţiuni în două categorii: raporturi de
concordanţă şi raporturi de opoziţie.

a) Raporturile de concordanţă între noţiuni

Raporturile de concordanţă între două noţiuni A şi B apar atunci când cele două
noţiuni au cel puţin un element comun şi ele pot fi raporturi de identitate, raporturi de
ordonare şi raporturi de încrucişare.

I. Raporturi de identitate
Noţiunile A şi B sunt în raport de identitate dacă şi numai dacă sferele lor coincid
perfect. Astfel noţiunile număr par şi număr divizibil cu 2, sau Mihai Eminescu şi autorul
Luceafărului sunt în raport de identitate, raport redat cu ajutorul diagramelor Euler, prin două
cercuri concentrice suprapuse total:

A, B

19
idem 18

19
 De reţinut că identitatea extensională dintre două noţiuni nu înseamnă cu necesitate şi
identitate intensivă. Astfel, potrivit exemplului lui Titu Maiorescu, noţiunea de rumegător şi
noţiunea bisulcat (copită despicată în două) sunt identice ca sferă, dar diferă ca şi complex
sonor şi ca şi conţinut.

II. Raporturi de ordonare

Două noţiuni se află în raport de ordonare dacă sfera uneia se include total în sfera
celeilalte fără însă ca sferele lor să coincidă. Astfel noţiunile număr natural şi număr întreg,
trandafir şi plantă sunt în raport de ordonare. Sub forma diagramelor Euler raportul se
exprimă astfel:

B
Toţi analiştii remarcă două expresii ale acestui raport. a) subordonare, adică de la gen
la specie, şi b) supraordonare: de la specie la gen. Deci relaţia este descendentă: în care
adevărul se deplasează de la gen la specie, şi ascendentă: în care falsul urcă de la specie la
gen.
Logica modernă încearcă să evite o confuzie a logicii clasice: cea dintre relaţia
generică şi cea tipologică, sau cea operată în raport de diferite ordine. Analiştii constată că, în
această privinţă, limbajul este ambiguu, ceea ce face să confundăm ierarhia generică şi
clasială cu suprapunerea diferitelor ordine. Pentru a evita consecinţele confundării speciilor şi
ordinelor, B. Russell elaborează mult comentata teorie a tipurilor.
„Teoria tipurilor este denumire dată de Bertrand Russell încercării sale de soluţionare
a paradoxurilor logice. Problema aceasta, a paradoxurilor logice, nu este însă nouă, ea a fost
pusă pentru prima dată în antichitate de către Epimenide cretanul care afirmă că „Toţi cretanii
sunt mincinoşi”, întrebându-se apoi dacă a minţit sau nu. Rezolvarea acestui paradox poate fi
următoarea:
1) Dacă Epimenide minte, atunci este o minciună că el minte, şi în consecinţă el
spune adevărul
2) Dar dacă spune adevărul, el minte, căci face ceea ce spune.”20

III. Raporturi de încrucişare

Noţiunile A şi B sunt în raport de încrucişare, dacă şi numai dacă ele coincid doar
printr-o parte a sferei lor, fiecare deosebindu-se de cealaltă prin câte o altă parte a sferei sale.
Astfel noţiunile număr par şi număr divizibil cu 5 sunt în raport de încrucişare. Cu ajutorul
diagramelor Euler raportul poate fi redat astfel:

A B

Susţinerea prin exemple sau concretizări a raportului de încrucişare este simplă şi

chiar banală el corespunde, bunăoară, noţiunilor de student şi sportiv. În propoziţie se
formulează: Unii studenţi sunt sportivi sau Unii sportivi sunt studenţi sau Unii studenţi sunt
unii sportivi. Prin utilizarea cuantificării Unii se ajunge cu siguranţă la judecăţi particulare,
definitive, care, spre deosebire de altele, numite judecăţi provizorii, şi care pot să evolueze
spre judecăţi universale, cele definitive rămân în permanenţă judecăţi particulare. 21

20
idem 16
21
idem 19

20
 b) Raporturi de opoziţie între noţiuni

Raporturile de opoziţie între două noţiuni A şi B apar atunci când cele două noţiuni nu
au elemente comune şi ele pot fi raporturi de contrarietate sau raporturi de contradicţie.

I. Raporturi de contrarietate
Noţiunile A şi B sunt contrare dacă şi numai dacă oricare ar fi obiectul ales acesta nu
face parte, dar poate lipsi în acelaşi timp, din sfera ambelor. Astfel noţiunile fag şi stejar, cerc
şi pătrat sunt în raport de contrarietate. Cu ajutorul diagramelor Euler raportul de contrarietate
poate fi reprezentat astfel:
cx

A B

Raportul de contrarietate este fundamentat de principiul non-contradicţiei şi el există

între speciile unui gen, dar numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
1. Genul respectiv conţine cel puţin trei specii,
2. Nici una dintre aceste specii nu este nici gen şi nici specie pentru oricare din
celelalte.
Astfel, genul culoare fundamentală are trei specii: roşu, galben şi albastru oricare
dintre aceste specii formează o pereche de noţiuni contrare: nici un obiect nu este în acelaşi
timp, de pildă, şi roşu şi galben, dar poate să nu fie în acelaşi timp, nici roşu şi nici galben.
De reţinut că două noţiuni aflate în raport de contrarietate nu pot fi afirmate, dar pot fi negate
în acelaşi timp, despre acelaşi subiect logic.22

II. Raporturi de contradicţie

Noţiunile A şi B sunt contradictorii dacă şi numai dacă oricare ar fi obiectul ales
acesta nici nu face parte, dar nici nu lipseşte, în acelaşi timp din sfera ambelor. Astfel
noţiunile număr par şi număr impar, vertebrat şi nevertebrat sunt în raport de contradicţie,
raport ce poate fi reprezentat cu ajutorul diagramelor Euler astfel:

A B

Noţiunile se găsesc în relaţii de contrarietate în două situaţii semnificative:

1) Când între cele două noţiuni A şi B se instituie intermediari, ca de exemplu între A (alb) şi
B (negru) pot interveni diferite nuanţe de gri sau cenuşiu
2) Când noţiunea A este negată în mai multe variante sau replici, de exemplu: culoarea albă
este negată de toate culorile deosebite de ea.23

7. Operaţii cu noţiuni

Cele mai cunoscute operaţii cu noţiuni – operaţii asupra cărora vom insista şi noi pe
parcursul cursului – sunt definiţia, clasificarea şi diviziunea. Dar pe lângă aceste operaţii
logice există o serie de operaţii secundare cu noţiuni, care însă se cer amintite.
Astfel, potrivit lui Ştefan Lanţoş există trei categorii de operaţii cu noţiuni: (1) operaţii
multidisciplinare care cuprind aprehendarea şi conceptualizarea, (2) operaţii logice care
cuprind clasificarea, diviziunea, generalizarea, specificarea, analiza şi sinteza, şi (3) definiţia.

22
P. Bieltz „Logica” Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1997
23
idem 21

21
 Operaţii multidisciplinare

Operaţiile multidisciplinare sunt două: aprehendarea (aprehensiunea) şi

conceptualizarea (conceperea).
Aprehendarea poate fi considerată o operaţie în care intervin filosofia, epistemologia,
psihologia şi logica. Astfel la Aristotel aprehendarea reprezintă posibilitatea intelectului de a
surprinde în potenţă ce este o noţiune, sau în alţi termeni, care este semnificaţia şi sensul ei.
Pentru Kant aprehendarea este o categorie importantă a filosofiei sale, însemnând
intuirea directă a reprezentărilor de spaţiu şi timp.
Frege pretinde că duce aprehendarea în domeniul logicii pure, fiind definită ca
determinare a gândului obiectiv, logic, fără raportare în afară şi care îşi menţine acordul cu
sine în virtutea principiului non-contradicţiei.
Conceptualizarea este o operaţie non.discursivă de intuire, producere şi aplicare a
conceptului.
Pentru Kant conceptualizarea este facultatea intelectului de a gândi numai cu ajutorul
conceptelor, nu şi a intuiţiei.
La Frege operaţia de conceptualizare este tot una cu cea de predicare, sau de a atribui
un predicat sau chiar un nume dar nu pe cale psihologică discursivă, ci ca aplicaţie directă
sau ca a marca ceva.

Operaţii logice

În cazul operaţiilor logice vom lăsa deoparte operaţiile de clasificare şi diviziune de

care ne vom ocupa mai târziu şi vom aminti acum celelalte operaţii logice cu noţiuni:
generalizarea, specificarea, analiza, sinteza, abstractizarea şi concretizarea.
1. Generalizarea apare în logică cu următoarele sensuri bine conturate:
a) Generalizarea inductivă care corespunde generalizărilor amplificatoare de diferite
niveluri. (constă în saltul de la unii la toţi)
b) Generalizarea în plan conceptual care vizează trecerea de la o noţiune particulară
cu sferă mai redusă la una universală sau cu sferă mai mare.
c) Generalizarea ca reuniune sau combinare de clase: clasa bărbaţilor + clasa femeilor
formează clasa generală a oamenilor.
2. Specificarea este operaţia constructivă de obţinere a speciei din gen. Este o operaţie
biunivocă, deci se pot desprinde mai multe specii din acelaşi gen.
3. Determinarea care are mai multe niveluri:
a) Determinarea este considerată ca fiind reversul generalizării.
b) Determinarea mai poate fi operaţia de adăugare la gen a unor noi note, specifice
speciei.
c) Determinarea este operaţia de trecere de la planul sintactic la cel semantic, prin
evidenţierea înţelesurilor sau sensurilor informative a unor limbaje abstracte.
d) Cognitiv determinarea este distingerea proprietăţilor intensiunii şi a elementelor
extensiunii, clasei sau sferei consistente.
e) Determinarea are şi sens de definiţie.
f) Ontic, determinarea este sinonimă cu cauzalitatea sau condiţionarea necesară şi
suficientă a unui lucru de către altul.
4. Abstractizarea poate însemna nu numai avans pe linia formalizării ci şi ipostazierea,
adică ruperea sau dezlipirea formei de conţinut sau însuşirile şi relaţiile de obiecte, lucruri.
5. Concretizarea constă în raport cu ipostazierea, din eliminarea abstracţiilor, interpretărilor
sau înlocuirea variabilelor abstracte cu constante descriptive sau concrete.
6. Interpretarea este stabilirea unei corespondenţe între sisteme diferite ca nivel de
abstractizare.

22
7. Idealizarea poate fi considerată şi ca o formă de abstractizare reflectantă deşi este
operaţia prin care formăm concepte la limită.
8. Analiza este operaţia de descompunere a întregului în părţile lui.
9. Sinteza este operaţia de compunere a întregului din părţile lui.
Analiza şi sinteza nu sunt operaţii pur simetrice şi nici pur reversibile, căci părţile
rezultate nu repetă toate proprietăţile întregului şi întregul nu este exact suma părţilor. Prin
analiză se obţin noţiuni având note proprii inexistente la noţiunea întregului. Sinteza conduce
la descoperirea structurii, concept definit ca fiind tocmai integralitatea sistemelor. 24

Definiţia

1. Caracterizare generală

Numim definiţie operaţia logică de determinare a însuşirilor unui obiect, de precizare a

conţinutului şi sferei unei noţiuni sau a înţelesului şi a ariei de aplicabilitate a unui cuvânt.
Structura definiţiei: orice definiţie este alcătuită din punct de vedere logic din trei
componente:
a) Definitul: care constă din noţiunea sau noţiunile care formează obiectul definiţiei
b) Definitorul: care constă în ceea ce se spune despre obiectul definiţiei
c) Relaţia de definire: care se notează =df .
Astfel formula logică a definiţiei este:
A=dfB
unde A este definitul, iar B este definitorul.
Pentru a ilustra structura definiţiei vom lua următorul exemplu:
Cal =df mamifer domestic erbivor de talie mare, caracterizat prin copita nedespicată, folosit la
călărit şi tracţiune.
În acest caz noţiunea „cal” reprezintă obiectul definiţiei şi formează definitul, iar
noţiunea „mamifer domestic erbivor de talie mare, caracterizat prin copita nedespicată, folosit
la călărit şi tracţiune” reprezintă ceea ce se spune despre obiectul definiţiei şi formează
definitorul.
2. Corectitudinea în definire

Pentru ca o definiţie să fie corectă din punct de vedere logic ea trebuie să respecte o
serie de reguli, numite reguli generale ale definiţiei care se împart în două categorii: a) reguli
generale ale definiţiei şi b) reguli speciale ale definiţiei.

a) Reguli generale ale definiţiei

1. Regula adecvării: adică definitorul trebuie să fie alcătuit astfel încât să corespundă
întregului definit şi numai lui. În cazul încălcării acestei reguli apar două erori:
✓ Definiţia este prea îngustă: adică definitorul se referă la ceva mai puţin decât este
definitul
✓ Definiţia este prea largă: adică definitorul se referă la ceva mai mult decât este
definitul.
Astfel o definiţie va fi corectă din punct de vedere logic numai dacă, între definit şi
definitor va exista un raport de identitate. În cazul în care între definit (A) şi definitor (B)
există un raport de ordonare se comite una din cele două erori precizate anterior, adică
definiţia este fie prea largă, fie prea îngustă.
Exemplificând putem spune că definiţia „se numeşte pasăre orice animal care posedă
aripi şi pene şi care zboară” este prea îngustă deoarece pinguinii şi struţii nu zboară.

Informaţiile privind operaţiile cu noţiuni sunt conforme cu Şt. Lanţoş „Logica generală” Ed. Napoca Star Cluj
24

Napoca 1999

23
2. Regula evitării circularităţii: adică definitorul nu trebuie să conţină în alcătuirea sa pe
definit şi nici să utilizeze definitul pentru propria sa definire. Astfel definiţia „pilot este acea
persoană care pilotează o aeronavă” este circulară deoarece definitul, cuvântul pilot, apare şi
în definitor.
3. Regula definirii afirmative: adică definitorul trebuie să precizeze ce este definitul şi nu să
arate ceea ce nu este acesta. Astfel pentru a da o definiţie corectă înţelegerea ar trebui să fie
definită drept „comuniune de idei şi de sentimente”, nu lipsa înţelegerii.
4. Regula clarităţii: adică definitorul nu trebuie să conţină termeni confuzi, necunoscuţi sau
noţiuni vide; definitorul nu trebuie să includă termeni figuraţi, metafore, figuri de stil;
definitorul trebuie să se limiteze strict la acele elemente care formează un temei suficient
pentru identificarea definitului.
Exemple în acest sens sunt: cămilă =df corabie a deşertului sau arhitectură = df muzică
îngheţată, definiţii care nu sunt corecte din punct de vedere logic deoarece sunt definiţii
metaforice.
5. Regula consistenţei adică definiţia trebuie să nu intre în raport de opoziţie cu o alt definiţie
sau propoziţie acceptată în acel moment în domeniul din care face şi ea parte. Astfel dacă dăm
astăzi o definiţie în fizică ea nu trebuie să intre în contradicţie logică cu o altă definiţie (ex.
definiţia gravitaţiei) acceptată ca adevărată în acel domeniu. În cazul în care se va întâmpla
acest lucru, definiţia noastră va fi respinsă ca incorectă din punct de vedere logic.

b) Reguli speciale ale definiţiei

1. Regula exprimării esenţei: adică o definiţie bună a unui termen exprimă proprietăţile
esnţiale ale obiectului la care se referă termenul. Astfel o definiţie corectă din punct de vedere
logic este următoarea: om =df fiinţă raţională, caracterizată prin poziţie bipedă şi limbaj
articulat, doarece exprimă trăsăturile esenţiale ale termenului om. În schimb definiţia omul= df
animal biped, fără pene şi cu unghii late este incorectă deoarece trăsăturile – fără pene şi cu
unghii late – nu sunt esenţiale pentru definit.
2. Regula eliminării: adică temenul definit trebuie să poată fi eliminat în sistemul în care este
definit. De exemplu, într-un sistem sociologic unde avem direct termeni primitivi „femeie”,
„soţ”, „căsătorit”, putem defini văduvă drept „femeie căsătorită al cărei soţ a decedat”. Este
clar că vom putea astfel elimina termenul văduvă, de exemplu, din propoziţia „Unele văduve
au copii.”, prin înlocuirea acestuia cu definiţia de mai sus, obţinând astfel o expresie
echivalentă semantic „Unele femei căsătorite ale căror soţi au decedat, au copii.”
3. Regula contextualizării: adică o bună definiţie clarifică şi contextul în care termenul
definit poate fi utilizat. Aici sunt vizaţi în primul rând termenii care au mai multe înţelesuri, în
funcţie de contextul în care apar. Astel termenul „Ban” poate însemna în funcţie de context fie
„unitate monetară”, fie „titlu de mare dregător în Ţara Românească, după secolul al XV-lea”.
4. Regula obiectivităţii: adică o definiţie trebuie să facă apel la o terminologie afectivă
(personală). Un exemplu de încălcare a obiectivităţii avem în cazuri precum „Comunismul
reprezintă acea invenţie strălucitoare a lui Karl Marx şi a altor vizionari politici, în urma
căreia prin desfiinţarea proprietăţii private bogăţia naţională devine bunul comun al tuturor
membrilor unei societăţi.”25

3. Tipuri de definiţii

Toate definiţiile care respectă regulile prezentate anterior sunt definiţii corecte din
punct de vedere logic şi deci ele trebuie clasificate. Există două criterii de clasificare a
definiţiilor: după obiectul definiţiei şi după procedura de definire.

25
informaţii conform D.O. Ştefănescu, S. Costreie, A. Miroiu „Logică şi argumentare” Editura Humanitas,
Bucureşti 1999

24
 a) După obiectul definiţiei

După obiectul definiţiei, definiţiile se împart în definiţii reale, şi definiţii nominale.

Astfel definiţiile reale sunt acele definiţii al căror obiect este o noţiune, despre care ştim că
este corespondentul în plan logic al unei clase de obiecte. Iar definiţiile nominale sunt acele
definiţii al căror obiect este un nume care materializează o noţiune. Definiţiile nominale se
împart în două categorii:

1. Definiţiile lexicale: atunci când se precizează toate sensurile cu care poate fi folosit un
cuvânt într-o limbă. De exemplu definiţia: automobil = df autovehicul cu caroserie
închisă sau deschisă, cu suspensie elastică, pe cel puţin patru roţi pneumatice, folosit
la tansportul de persoane, de animale sau de materiale (DEX).
2. Definiţii stipulative: care corespund următoarelor situaţii:
✓ O desoperire sau o construcţie nouă care impune introducerea unui nume nou.
Exemplu: Sputnik =df satelit artificial al Pământului, construit şi lansat de
Uniunea Sovietică;
✓ Un înţeles nou pentru un cuvânt deja existent. Exemplu: Apollo = df program
spaţial american de explorare a Lunii cu ajutorul unor nave cosmice cu echipaj,
dintre care Apollo 11 a permis, la 20 iulie 1969, aselenizarea primilor oameni;
✓ Folosirea unui cuvânt cu mai multe înţelesuri. Exemplu: Putere = df (în
matematică) produsul rezultat prin multiplicarea unui număr cu el însuşi;
✓ Prescurtare. Exemplu: ONU =df Organizaţia Naţiunilor Unite.

b) După procedura de definire

După procedura de definire există cinci tipuri de definiţii după cum urmează:

1. Definiţii prin gen proxim şi diferenţă specifică: sunt acele definiţii care arată
asemănările şi deosebirile dintre obiectul definiţiei şi alte obiecte. Astfel în cazul
definiţiei, gheaţă =df apă îngheţată, termenul apă este genul proxim, iar termenul
îngheţată este diferenţa specifică.
2. Definiţii operaţionale: sunt acele definiţii al căror definitor îndică o serie de operaţii,
experimente sau date, care luate împreună, sunt suficiente pentru identificarea
definitului. Un exemplu poate fi noţiunea de activitate cerebrală: un subiect prezintă
activitate cerebrală dacă şi numai dacă, ataşându-se un electroencefalograf subiectului
în cauză, acesta indică unele variaţii.
3. Definiţii genetice: sunt acele definiţii al căror definitor indică sursa din care provine
obiectul definit şi felul în care acesta este format. Exemplu: prin cerc se înţelege acea
figură geometrică reprezentând mulţimea punctelor rezultate în urma intersecţiei unei
sfere cu un plan.
4. Definiţii enumerative: sunt acele definiţii în care precizarea definitului se face prin
enumerarea completă sau parţială în definitor a obiectelor sau a subclaselor de obiecte
care fac parte din clasa redată de definit. Exemplu: Ocean se referă la: Atlantic,
Pacific, Indian şi Arctic.
5. Definiţii ostensive: sunt acele definiţii în care precizarea definitului se face indicând
efectiv obiecte care fac parte din clasa redată de definit. Exemplu: Triunghiul este .26

26
idem 22 şi 25

25
 Clasificarea

1. Caracterizare generală

Unii logicieni consideră că logica clasică, aristotelică ar trebui să se numească de

fapt logică clasială, datorită importanţei pe care o are operaţia de clasificare în cadrul acestui
sistem logic. Astfel, potrivit lui Ştefan Lanţoş, temeiurile unei astfel de generalizări sunt:
a) Evidenţierea structurii clasiale a obiectelor reale, ca şi a tuturor obiectelor logice;
b) În posibilitatea reducerii relaţiilor dintre lucruri la raporturi clasiale şi, prin aceasta
substituirea principală a enunţurilor ipotetico-condiţionale, cu enunţuri asertotice-
categorice;
c) Se admite că toate operaţiile logice prezintă finalitatea clasială.
Dar, consecinţele acestei interpretări clasiale a logicii lui Aristotel sunt multiple:
1) Toate operaţiile şi formele logicii clasice sunt, în ultimă instanţă, operaţii de clasificare,
deci conceperea, judecarea şi raţionarea stabilesc clase de diferite extensiuni;
2) Ele determină teoretic grupări şi separaţii sau delimitări ascendente şi descendente: adică
ordonate pe linia genului, speciei şi individului;
3) Ele realizează incluziuni, excluziuni, expulzări, şi, mai general, raporturi de apartenenţă
clasială;
4) Prin operaţiile de clasificare se pot confecţiona imagini, etichetări, marcări, indexări,
clasări, etc.27
2. Definiţia clasificării

Clasificarea este operaţia logică prin care noţiuni mai puţin generale sunt grupate, în
baza unor note din conţinutul lor, în noţiuni mai generale. Astfel putem spune că operaţiei
logice de clasificare îi corespunde procesul raţional de formare a claselor (mulţimilor), adică
reuniunea obiectelor individuale în clase de obiecte, a claselor de obiecte în clase de clase de
obiecte, şi aşa mai departe.

3. Structura clasificării

Orice clasificare logică presupune trei componente:

a) Elementele clasificării: adică noţiunile ce vor fi supuse clasificării şi care formează
obiectul clasificării, în multe cazuri ele fiind noţiuni individuale;
b) Clasele clasificării: adică noţiunile obţinute în urma operaţiei de clasificare;
c) Criteriul clasificării: adică proprietăţile în baza cărora se realizează gruparea elementelor
clasificării în clase.
Astfel, pentru a exemplifica să considerăm că avem următoarele elemente ale
clasificării: leu, tigru, râmă, melc, râs, urs, vierme, leopard, etc.; şi criteriul clasificării este
prezenţa sau absenţa coloanei vertebrale. În funcţie de acest criteriu vor rezulta două clase ale
clasificării şi anume: clasa vertebratelor şi clasa nevertebratelor. Odată stabilite cele trei
componente ale clasificării, se iau pe rând elementele clasificării şi, în funcţie de criteriul
clasificării, acestea sunt grupate în una din cele două clase ale clasificării. În urma operaţiei
logice de clasificare rezultă următoarea alcătuire:
VERTEBRATE NEVERTEBRATE
leu râmă
tigru melc
râs vierme
urs
leopard
27
idem 24 pag. 95

26
 De reţinut că pornind de la anumite noţiuni ca elemente ale clasificării, ele pot fi
grupate treptat, pe baza unor noi criterii, în clase din ce în ce mai generale, până ajungem la
noţiuni atât de generale, încât nu mai pot fi grupate pe noţiuni mai generale decât ele, întrucât
nu dispunem de asemenea noţiuni.28

4. Regulile clasificării

Pentru ca o clasificare să fie corectă din punct de vedere logic, ea trebuie să respecte
o serie de reguli:
a) Regula criteriului: adică la acelaşi nivel al clasificării criteriul să fie unic. Dacă nu se
respectă această regulă, clasificarea este greşită deoarece între clasele care se formează
apar raporturi de concordanţă, lucru ce nu este admis. Dar trebuie spus, că aceleaşi
elemente ale clasificării pot fi clasificate, succesiv, după mai mult criterii.De exemplu:
animalele considerate mai sus drept elemente ale clasificării pot fi clasificate şi în
funcţie de criteriul formei de nutriţie, atunci clasele clasificării vor fi: carnivore,
ierbivore, omnivore.
b) Regula terţului exclus: adică pentru orice element al clasificării este adevărat că
acesta satisface sau nu satisface criteriul clasificării, a treia posibilitate fiind exclusă
(Enescu). Sau, altfel spus, asemănările dintre elementele unei clase trebuie să fie mai
importante decât deosebirile dintre ele. În condiţiile nerespectării acestei reguli, nu
este exclusă posibilitatea de a aşeza în aceeaşi clasă elemente care, prin însuşirile lor,
sunt reciproc incompatibile, ceea ce ar însemna o încălcare a principiului non-
contradicţiei. (P. Bieltz)
c) Regula excluderii claselor: adică la acelaşi nivel al clasificării între clasele obţinute
trebuie să existe exclusiv raporturi de opoziţie. Aceasta înseamnă că nici unul din
elementele clasificării nu trebuie aşezat în două clase în acelaşi timp.
d) Regula completitudinii clasificării: adică clasificarea trebuie să fie completă, ceea ce
înseamnă că ea nu trebuie să lase rest, adică fiecare din elementele clasificării trebuie
inclus într-o clasă. În cazul în care unul singur dintre elementele clasificării rămâne pe
dinafară clasificarea nu este corectă din punct de vedere logic deoarece ea este
incompletă.

5. Tipuri de clasificare

Ca şi în cazul definiţiei, o clasificare care respectă toate regulile prezentate mai sus
este corectă din punct de vedere logic şi ea trebuie clasificată. Există mai multe tipuri de
clasificare, dintre care le amintim pe cele mai importante.
a) Clasificare naturală sau artificială: P. Bieltz consideră că nu poate fi luată în calcul
decât împărţirea clasificărilor în naturale sau artificiale. Astfel o clasificare este
naturală dacă şi numai dacă criteriul clasificării redă însuşirea esenţială pentru
elementele clasificării; şi este artificială dacă şi numai dacă gruparea elemenetelor în
clase se face pe baza unor însuşiri neesenţiale pentru elementele clasificării, dar
convenabile pentru organizarea acestora în vederea realizării unor deziderate practice,
pentru moment sau pentru o perioadă mai lungă de timp.
b) Clasificare cognitivă sau pragmatică: Ghe. Enescu vorbeşte de existenţa unor
numeroase tipuri de clasificare. Astfel clasificarea cognitivă este acea clasificare care
redă clase reale sau posibile în virtutea unor criterii obiective (cum sunt clasificările în
matematică şi ştiinţele naturii), iar clasificarea pragmatică este clasificarea realizată
după anumite convenţii (ca de exemplu clasificarea concediilor din punct de vedere
juridic).

28
idem 15 pag. 33-34

27
 c) Clasificare inductivă sau teoretică. Şi acest tip de împărţire a clasificărilor îi aparţine
tot lui Ghe. Enescu şi spune că clasificarea inductivă se obţine pe baza comparaţiei şi
generalizării, iar clasificarea teoretică se obţine prin combinarea unor proprietăţi
generale (tabloul elementelor al lui Mendeleev, criteriul: greutate atomică).
d) Clasificare cardinală sau ordinală: Într-o clasificare cardinală se are în vedere doar
simpla împărţire cantitativă a elementelor universului clasificării în clase, fără a se
urmări o relaţie calitativă între acestea, în timp ce, într-o clasificare ordinală, pe lângă
numărarea obiectelor repartizate într-o clasă sau alta, obiectele aflate în clase diferite
pot fi ordonate în funcţie de criteriul calitativ şi de criteriul cantitativ.
e) Clasificare dihotomică sau politomică: Într-o clasificare dihotomică elemetele
domeniului clasificării vor fi împărţite în numai două clase, în timp ce într-o
clasificare politomică acestea vor fi distribuite în mai mult de două clase.
f) Clasificare structurală şi clasificare istorică: Într-o clasificare de tip structural nu se
ţine cont de geneza elementelor în cauză, în timp ce într-o clasificare istorică se ţine
cont de momentul apariţiei elementelor în cauză.

6.Teoria lui Wittgenstein cu privire la clasificare

O concepţie aparte în legătură cu clasificarea, dar şi cu celelalte operaţii logice cu

noţiuni o are filosoful austriac L. Wittgenstein. Astfel el delimitează obiectele în trei clase
după cum urmează:
✓ Clasa stărilor de fapte;
✓ Clasa propoziţiilor despre stări de fapte;
✓ Clasa propoziţiilor despre propoziţii despre stări de fapte.
Această diferenţiere este benefică şi utilă în momentul în care are în vedere relaţia
pe linia gen-specie, dar îşi arată tenta inovatoare atunci când are în vedere relaţia pe linia
parte-întreg, deoarece atunci operaţiile de diferenţiere, integrare, analiză şi sinteză ar fi
operaţii supuse clasificării. Astfel:
a) Diferenţierea este operaţia logică prin care trecem de la un termen care se referă la
întreg la un termen care se referă la o parte a întregului;
b) Integrarea este o operaţie logică prin care trecem de la un termen care se referă la o
parte a întregului la un termen care se referă la întreg.
c) Analiza este operaţia logică prin care trecem de la un termen care se referă la un
întreg la termeni care se referă la părţile sale;
d) Sinteza este oparţia logică prin care trecem de la mulţimea termenilor care se referă la
părţile unui întreg la termenul întregului.

Diviziunea

1. Caracterizare generală

În sens larg se spune că diviziunea este operaţia înversă clasificării fiind numită
drept clasificare analitică, iar în sens restrâns diviziunea este operaţia logică prin care, pornind
de la o noţiune generală, dezvăluim: mai întâi speciile şi apoi subspeciile ei şi putem continua
astfel, din treaptă în treaptă până ce punem în evidenţă obiectele individuale care aparţin
clasei reprezentată de noţiunea iniţială.
Structura diviziunii este identică cu structura clasificării numai că este în sens
invers:
a) Divizatul sau obiectul diviziunii: care reprezintă noţinea ce urmează a fi supusă
diviziunii;
b) Fundamentul diviziunii: care reprezintă proprietatea sau proprietăţile în baza
cărora are loc diviziunea;

28
 c) Membrii sau elementele diviziunii: care reprezintă noţiunile obţinute în urma
diviziunii.
Astfel dacă am lua ca exemplu cazul definiţiei ca obiect al diviziunii şi am considera
fundamentul diviziunii drept obiectul definiţiei (definitul) am spune că obţinem ca membrii ai
diviziunii elementele definiţii reale şi definiţii nominale. Situaţia se repetă în cazul definiţiilor
nominale şi rezultă două subspecii care sunt definiţiile lexicale şi definiţiile stipulative.
Schematic diviziunea arată astfel:

Definiţii

Definiţii reale Definiţii nominale

Definiţii lexicale Definiţii stipulative

2. Regulile diviziunii

Similitudinea diviziunii cu clasificarea continuă şi în ceea ce priveşte regulile

operaţiei logice de diviziune. Astfel trei dintre cele patru reguli ale clasificării se aplică şi
diviziunii, iar cea de-a patra regulă suferă o mutaţie de sens:
a) Regula fundamentului: adică la acelaşi nivel al diviziunii fundamentul diviziunii
trebuie să fie unic;
b) Regula excluderii claselor: adică la acelaşi nivel al diviziunii între speciile care
reprezintă membrii diviziunii trebuie să existe un raport de opoziţie (contrarietate sau
contradicţie);
c) Regula completitudinii diviziunii: adică diviziunea trebuie să fie completă; altfel
spus, membrii diviziunii trebuie să epuizeze obiectul diviziunii, adică, grupaţi laolaltă,
ei trebuie să formeze o extensiune identică cu cea a noţiunii iniţiale;
d) Regula evitării saltului: adică diviziunea nu trebuie să facă salturi, ea trebuie să fie
operată astfel încât noţiunile de pe o treaptă a diviziunii să-şi afle pe treapta imediat
anterioară propriul gen proxim şi nu un gen mai îndepărtat decât acesta. În cazul
nerespectării acestei reguli apare pericolul ca diviziunea să nu mai fie completă,
pierzându-şi astfel capacitatea de a fi un mijloc eficace în organizarea riguros
ştiinţifică a unui ansamblu de noţiuni (Bieltz).

3. Tipuri de diviziuni

Spre deosebire de clasificare unde aveam mai multe categorii de clasificări, în cazul
diviziunii există un singur criteriu de clasificare a acestora şi acesta este în funcţie de numărul
membrilor diviziunii. Avem astfel diviziuni dihotomice, trihotomice, tetratomice, etc. Se va
reţine că în cazul diviziunii dihotomice, între membrii diviziunii avem un raport de
contradicţie, în timp ce în cazul diviziunilor politomice între membrii diviziunii avem raport
de contrarietate.

29
 Capitolul 4. Propoziţii categorice

Problema propoziţiilor, şi a identificării lor cu judecăţile sau raţionamentele, au fost

preocupări ale logicii încă din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Astfel stoicii sau Aristotel
în „Organon” au tratat problema propoziţiilor. În logica clasică există două tipuri
fundamentale de propoziţii: a) simple, alcătuite din subiect logic şi predicat logic, care se mai
numesc şi categorice; b) compuse, alcătuite din propoziţii simple cu ajutorul conectorilor
propoziţionali. Pentru început să discutăm problema propoziţiilor categorice.

1. Caracterizare generală

Propoziţiile categorice sunt cele mai simple propoziţii în care un termen se enunţa sau
se neagă despre un alt termen. Orice propoziţie categorică are în componenţă un subiect logic
(lucrul despre care se vorbeşte în propoziţie) şi un predicat logic (lucrurile ce se spun despre
subiectul logic). Propoziţiile categorice se notează cu litere (p,q,r,s,t...) şi au valoare de
adevăr:
a) adevărat: care se notează cu A sau 1;
b) fals: care se notează cu F sau 0;
c) nesigur sau probabil: care se notează cu ?.
Dacă avem următoarele propoziţii:
Metalele sunt bune conducătoare de electricitate.
Insectele sunt patrupede.
Numărul stelelor din galaxia noastră este par.
putem spune că prima propoziţie este adevărată, a doua propoziţie este falsă, în timp ce a treia
propoziţie este nesigură. În limbaj formal putem nota acest lucru astfel:
p1=1 p=1
p2=0 sau q=0
p3=? r=?
Deoarece subiectul logic şi predicatul logic nu pot forma singuri o propoziţie
categorică, lor trebuie să li se aplice două tipuri de operaţii:
a) operaţii privind calitatea propoziţiei categorice care sunt reprezentate de copulă
sau cuvânt de legătură şi care se pune între subiectul logic şi predicatul logic.
Astfel propoziţiile categorice pot fi afirmative de forma S este P sau negative de
forma S nu este P.
b) Operaţii privind cantitatea propoziţiei categorice care sunt reprezentate de
cuantificatori. Cuantificatorii (şi implicit propoziţiile) pot fi:
- universali: toţi, toate;
- particulari: unii, unele;
- individuali: acesta, aceasta.
Cuantificatorii se pun în faţa subiectului logic, la începutul unei propoziţii categorice.
În legătură cu principalele componente ale propoziţiei categorice apar anumite
precizări suplimentare. Aceste precizări—în viziunea lui Şt. Lanţoş—sunt următoarele:
1. Subiectul logic: nu dispune încă de o definiţie adecvată, de aceea, exegeţii se
limitează în special la descrierea caracteristicilor de bază ale acestui termen. O
atare caracteristică este aceea că subiectul este de fapt termenul despre care
vorbeşte predicatul.
2. Predicatul logic: este termenul fără de care nu există propoziţie categorică. Prin
predicat se realizează sau se operează afirmaţiile despre altceva. El predică,
afirmă, enunţă sau asertează ceva despre subiect. Până în prezent s-au impus
următoarele manifestari mai importante ale predicatului:
a) Predicatul cuprins sau inerent subiectului: Corpul are dimensiuni.;

30
 b) Predicatul sintetic sau care îmbogăţeşte subiectul: Omul este o vietate.;
c) Predicatul de la însuşiri poliadice sau predicatul de relaţie.
3. Copula: este un semn sincategorematic, deci nu are înţeles de sine stătător. Copula
poate lua următoarele sensuri:
a) Sensul existenţial ca în expresia „Socrate este.” Propoziţia ne spune că
omul Socrate există aievea în actualitatea dată, adică în carne şi oase.
b) Sensul propriu-zis predicativ al lui este apare în propoziţia „Socrate este
filosof”, deci are atributul de filosof.
c) Sensul intensiv al cuvântului de legătură este; Socrate este funcţie de
însuşirea de filosof; F(x) unde x este Socrate iar F este Filosof.
d) Sensul extensiv (de apartenenţă) se enunţă prin aceeaşi propoziţie ca la b):
„Socrate este filosof”, dar se poate citi în limbajul claselor: „Socrate
aparţine clasei filosofilor”, simbolizat x  A.
e) Sensul de identitate: „Socrate este Socrate.”, adică admirativ – filosoful
Socrate nu se putea dezice de el.
f) Sensul relaţional (sau de comparaţie): „Socrate este contemporan cu
Platon.”(adică ei au fost prieteni).29

2. Clasificarea propoziţiilor categorice

În funcţie de copulă şi cuantificatori avem mai multe tipuri de propoziţii categorice.

Formula Reprezentare
Denumire Simbol Citire Formula
generală grafică (Euler)

S
Universal
A SaP Toţi S sunt P. S~P = 0
afirmativă P

Universal
E SeP Toţi S nu sunt P. SP = 0
negativă S P

Particular S P
I SiP Unii S sunt P. SP ≠ 0
afirmativă

Particular S P
O SoP Unii S nu sunt P. S~P ≠ 0
negativă

Individual
Acest S este P.
afirmativă

Individual
Acest S nu este P.
negativă

După cum se poate observa propoziţiile individuale nu au simboluri logice deoarece

ele se comportă în logică precum propoziţiile universale. Dar mai multe despre această

29
idem 27 pag. 126-129

31
situaţie şi despre alte probleme privind trecerea de la limbajul natural la cel logic în paragraful
următor.

3. Unele probleme privind traducerea propoziţiilor limbajului natural

în propoziţii categorice

„Se cuvine să observăm că în cazul unei propoziţii categorice forma logică poate diferi
de cea gramaticală. Din punct de vedere gramatical cuantificatorii logici fac parte din subiect,
în timp ce din punct de vedere logic aceştia vor fi trataţi în mod diferit. Asemănător, din
punct de vedere gramatical copula este asimilată predicatului propoziţiei, în timp ce din
perspectivă logică acestea reprezintă elemente distincte.
Printr-o asemenea încercare de traducere a unui enunţ din limbajul natural în limbajul
logicii termenilor, se încearcă eliminarea ambiguităţilor şi neclarităţilor inerente oricărei
formulări dintr-un limbaj natural. Deşi puţine enunţuri dintr-un astfel de limbaj sunt de găsit
într-una din formele standard ale propoziţiilor categorice, foarte multe pot fi traduse într-o
astfel de formă. Traducerea trebuie să conserve înţelesul propoziţiei iniţiale, modificările
privind nu atât conţinutul acesteia, cât forma sa lingvistică. Important este ca prin traducere să
apară explicit cele patru elemenete ale unei propoziţii categorice: cuantificatorul, subiectul,
copula şi predicatul:
1) Propoziţii individuale: Acest tip de propoziţii este în general asimilat propoziţiilor
universale, considerându-se că termenul subiect are ca extensiune o mulţime cu un
singur element. De exemplu „Socrate este muritor.” Se traduce prin „Toate
persoanele identice cu Socrate sunt persoane muritoare.”.
2) Absenţa cuantificatorilor: Multe enunţuri din limbajul natural nu au cuantificatori
formulaţi în mod explicit. Aceştia pot fi introduşi doar în măsura în care înţelesul
propoziţiei rămâne neschimbat. De exemplu: „Există tigrii la grădina zoologică”
devine „Unii tigri sunt animale la grădina zoologică.”.
3) Cuantificatori nonstandard: Pe lângă cuantificatorii standard, limbajul natural mai
face apel la o multitudine de alţi cuantifiatori precum : mulţi, majoritatea, câţiva,
puţini, oricine, etc. Aceştia pot fi standardizaţi în felul umător: „Orice persoană
majoră a împlinit 18 ani.” Devine „Toate persoanele majore sunt persoane care au
împinit 18 ani.”.
4) Enunţuri condiţionale: dv e tipul „Dacă - atunci”,. Dacă antecedentul şi
consecventul unui enunţ condiţional au în vedere acelaşi lucru, enunţul poate fi
tradus într-o propoziţie categorică standard care se referă la aceleaşi obiecte. De
exemplu: „Dacă este o lăcustă, atunci e insectă.” se traduce prin „Toate lăcustele
sunt insecte.”
5) Enunţuri exclusive: enunţurile în care găsim expresii de tipul: doar, numai, nici
unul cu excepţia, etc. Încercarea de a le traduce în propoziţii categorice ne conduce
de cele mai multe ori la confundarea termenului subiect cu termenul predicat.
Aceste confuzii pot fi înlăturate dacă vom traduce mai întâi enunţul exclusiv în
unul condiţional, pentru ca apoi să-i dăm o formă categorică. De exemplu, enunţul
„Doar persoanele autorizate au acces la cabina pilotului” revine la a spune că
„Dacă o persoană are acces la cabina pilotului, atunci aceasta este o persoană
autorizată.” Astfel traducerea într-o propoziţie categorică va fi: „Toate persoanele
care au acces la cabina pilotului sunt persoane autorizate.”
6) Enunţuri exceptive: „Toţi cu excepţia lui S sunt P.”. Acestea nu pot fi traduse
printr-o singură propoziţie categorică, ci printr-o pereche de astfel de propoziţii.
De exemplu „Toţi cu excepţia profesorilor au intrat în grevă.” se traduce prin
combinaţia de propoziţii categorice „Nici un profesor nu a intrat în grevă” şi „Toţi
non-profesorii au intrat în grevă.”.”30
30
D. O. Ştefănescu, S. Costreie, A. Miroiu „Logică şi argumentare” Ed. Humanitas pag. 52-54

32
 4. Raporturi între propoziţii categorice

Cele mai importante tipuri de raporturi între propoziţiile categorice sunt următoarele:
a) Raport de contradicţie: Două propoziţii se află în raport de contradicţie dacă nu pot fi
împreună nici false, nici adevărate; adică adevărul uneia dintre ele atrage după sine
falsitatea celeilalte şi invers;
b) Raport de contrarietate: Două propoziţii se află în raport de contrarietate dacă nu pot fi
simultan adevărate, dar pot fi simultan false;
c) Raport de subcontrarietate: două propoziţii se află în raport de subcontrarietate dacă
nu pot fi simultan false, adică cel puţin una dintre ele este adevărată, posibil chiar
ambele;
d) Raport de subalternare: care apare în cazul propoziţiilor de aceeaşi calitate.
Logicianul medieval BOETHIUS(480-524) a schematizat aceste raporturi cu ajutorul
unei figuri geometrice, un pătrat, care îi poartă numele:

SaP SeP
contrarietate

subalternare
subalternare

subcontrarietate
SiP SoP
Pătratul lui Boethius

În concluzie putem sistematiza rezultatele aplicării pătratului lui Boethius sub forma
unui tabel, în care, cunoscând valoarea de adevăr a propoziţiei categorice din prima
coloană, putem vedea ce alte valori de adevăr ale propoziţiilor corespunzătoare
acesteia putem cunoaşte în urma raporturilor prezentate mai sus. În cazul în care apare
semnul ?, înseamnă că nu putem deduce nimic cu certitudine privitor la valoarea de
adevăr a acelei propoziţii.

SaP adevărată SeP falsă SiP adevărată SoP falsă

SaP falsă SeP ? SiP ? SoP adevărată
SeP adevărată SaP falsă SiP falsă SoP adevărată
SeP falsă SaP ? SiP adevărată SoP ?
SiP adevărată SaP ? SeP falsă SoP ?
SiP falsă SaP falsă SeP adevărată SoP adevărată
SoP adevărată SaP falsă SeP ? SiP ?
SoP falsă SaP adevărată SeP falsă SiP adevărată

5. Inferenţe cu propoziţii categorice

Numim inferenţă operaţia logică prin care din una sau mai multe propoziţii numite
premise obţinem o concluzie. Termenul de inferenţă – conform lui Şt. Lanţoş – nu apare ca
atare în limbajul obişnuit, el fiind înlocuit de o sumedenie de cuvinte sinonime ca: extracţie,

33
răsărire, scoatere a ceva la iveală, urmare, etc. În logică are ca sinonime: decurgerea,
derivarea, consecuţia, deducţia, a rezulta, a urma (Aristotel) ca în construcţia propoziţională:
„Dacă A şi B, atunci urmează C.”(Analiticele prime).
De interes pentru analizele noastre ulterioare este distincţia între două grupuri de
inferenţe:
a) Inferenţe nemijlocite sau imediate, care sunt inferenţele directe alcătuite dintr-o
premisă şi o concluzie;
b) Inferenţe mijlocite sau mediate, care sunt inferenţele indirecte alcătuite din două sau
mai multe premise şi o concluzie, dintre care cea mai cunoscută este silogismul.
Ne vom oupa aici de inferenţele nemijlocite cu propoziţii categorice, caracterizate prin aceea
că dintr-o singură propoziţie categorică asumată ca premisă, concluzia, la rândul ei, tot
propoziţie categorică, este derivată direct, fără nici un pas intermediar.
Dar, înainte de a vedea care sunt principalele tipuri de inferenţe cu propoziţii
categorice, trebuie să mai lămurim o chestiune, şi anume, problema distribuirii termenilor .

6. Problema distribuirii termenilor

Problema distribuirii termenilor are la bază o lege logică ce spune că „niciodată

concluzia nu depăşeşte - ca şi grad de generalitate – premisa.” Aceasta înseamnă că niciodată
dintr-o propoziţie partiulară nu putem deduce o propoziţie universală. Precizări:
a) Dacă unul dintre termenii unei propoziţii categorice este luat în totalitatea sferei sale,
el va fi numit termen distribuit, iar dacă este luat doar într-o parte a sferei sale, el va fi
numit termen nedistribuit. De aici pot rezulta două concluzii:
1. Subiectul logic (S) este distribuit în propoziţiile universale şi este nedistribuit
în propoziţiile particulare;
2. Predicatul logic (P) este distribuit în propoziţiile negative şi este nedistribuit în
propoziţiile afirmative. Dacă notăm distribuitul cu + şi nedistribuitul cu -,
situaţia problemei distribuirii termenilor arată schematic astfel:

Termenii
S P
Propoziţia
SaP + -
SeP + +
SiP - -
SoP - +
b) Validitatea inferenţelor imediate cu propoziţii categorice depinde de respectarea
următoarei legi logice numită lege a distribuirii termenilor conform căreia: nici unul
dintre termenii concluziei nu poate să apară ca distribuit în concluzie dacă nu a fost
distribuit în premisa din care face parte.
În legătura cu problema distribuirii termenilor trebuie spus că ea suferă diferite
nuanţări în funcţie de propoziţia categorică luată în discuţie. Vom prezenta în continuare
aceste nuanţări aşa cum apar ele în lucrarea „Logica generală” a lui Şt. Lanţoş.
1. Propoziţii universal afirmative (SaP)
a) Subiectul logic:
✓ Subiectul este, în principiu distribuit în acest tip de judecată, fapt ce
decurge din cuantificatorul universal „toţi”, ca în exemplul: „Toţi oamenii
sunt muritori.”, deci calitatea de muritor revine întregii sfere a indivizilor
umani.
✓ Subiectul este distribuit şi în cazul în care cuantificatorul nu se formulează,
dar se subînţelege, de exemplu „Oamenii sunt muritori.”

34
 b) Predicatul logic:
✓ Regula generală este că predicatul nu este distribuit în propoziţiile
universal afirmative. Aşa cum rezultă din exemplul de mai sus, oamenii nu
epuizează sfera a tot ce este muritor. Deci, predicatul nu este distribuit
atunci când sfera este mai cuprinzătoare decât cea a subiectului;
✓ Prin excepţie, predicatul este distribuit când are aceeaşi sferă cu subiectul.
De exemplu „Toţi studenţii anului III sunt la curs.”, „Toţi cei de la curs
sunt studenţii anului III.”.
✓ Predicatul este distribuit şi atunci când exprimă o însuşire care aparţine
exclusiv subiectului, bunăoară în judecata „Omul este animal raţional.”
2. Propoziţii universal negative (SeP)
✓ Raportul este mult mai simplu şi mai clar, deoarece subiectul este distribuit
fiindcă se exclude total din sfera predicatului. De exemplu „Nici un student
nu este şomer.” Tot aşa, predicatul este distribuit pentru că se neagă total
din sfera subiectului. În exemplul anterior este valabilă şi inversa acelui
exemplu, adică „Nici un şomer nu se găseşte printre studenţi.”
3. Propoziţii particular afirmative (SiP)
✓ În principiu, prin acel unii, aceste judecăţi prezintă un raport încrucişat
privind sfera subiectului şi predicatului. Aşadar, de regulă, nici predicatul,
nici subiectul nu sunt distribuiţi într-o asemenea judecată.
✓ Se semnalează, ca excepţie, cazul distribuirii predicatului, valabil în
situaţia în care acesta are o sferă subordonată celei a subiectului. În
judecata „Unii sportivi sunt handbalişti.”, predicatul este distribuit pentru
că „Toţi handbaliştii sunt sportivi.”
4. Propoziţii particular negative (SoP)
✓ În această judecată subiectul se exclude parţial din sfera predicatului, adică
nu este distribuit nici „de regulă” şi nici „prin excepţie”. Ca în exemplul
„Unii studenţi nu sunt sportivi.”: „Alţi studenţi pot fi sportivi.” Dar este
fals că „Toţi studenţii sunt sportivi.”31

7. Conversiunea, obversiunea şi contrapoziţia

Cele mai cunoscute inferenţe imediate cu propoziţii categorice sunt conversiunea,

obversiunea şi contrapoziţia, operaţii pe care le vom studia în cele ce urmează.
1. Conversiunea: este acea inferenţă imediată în care termenii unei propoziţii
categorice îşi schimbă reciproc funcţiile. Astfel o propoziţie de forma SP devine
prin conversiune una de forma PS.
Conversiunile sunt:
c
SaP PiS – conversiune prin accident
c
SeP PeS – conversiune simplă
c
SiP PiS – conversiune simplă
SoP - nu are conversă.
Exemplu: Toţi oamenii sunt muritori.
c
SaP PiS
Unii muritori sunt oameni.
Precizare: există două tipuri de conversiune:

31
idem 29 pag. 187

35
 a) Conversiune simplă: în care conversa este o propoziţie categorică de aceeaşi
cantitate cu premisa din care a fost derivată (cazurile SeP şi SiP). În cazul
conversiunii simple, între premisă şi concluzie avem o echivalenţă logică, în
sensul că cele două propoziţii au aceeaşi valoare de adevăr.
b) Conversiune prin accident: în care premisa este o propoziţie universală iar
concluzia este o propoziţie particulară (cazul SaP). În cazul conversiunii prin
accident, este imposibil ca premisa să fie adevărată iar concluzia falsă.

2. Obversiunea: este acea inferenţă imediată în care o propoziţie de forma SP se

transformă într-o propoziţie de forma SP.
Obversiunile sunt:
o
SaP SeP
o
SeP SaP
o
SiP SoP
o
SoP SiP
Exemplu: Toţi oamenii sunt muritori.
o
SaP SeP
Toţi oamenii nu sunt ne-muritori.
În cazul obversiunii trebuie făcute următoarele precizări:
a) Obversiunea schimbă calitatea propoziţiilor categorice, dar păstrează
cantitatea;
b) Obversiunea schimbă calitatea predicatului, dar păstrează calitatea subiectului;
c) În cazul obversiunii premisa şi concluzia au aceeaşi valoare de adevăr.

3. Contrapoziţia: este inferenţa imediată prin care dintr-o propoziţie categorică se

obţine o altă propoziţie categorică de aceeaşi calitate, al cărei predicat este
contradictoriul subiectului din prima propoziţie şi al cărei subiect este
contradictoriul predicatului din prima propoziţie. Astfel o propoziţie de forma SP
devine o propoziţie de forma PS.
Contrapoziţiile sunt:
co
SaP PaS
co
SeP PoS
co
SiP nu are contrapusă
co
SoP PoS
Exemplu: Toţi oamenii sunt muritori.
co
SaP PaS
Toţi ne-muritori sunt non-oameni.
Ca şi în cazul conversiunii şi în cazul contrapoziţiei există două tipuri:
a) Contrapoziţie simplă: în care contrapusa este propoziţie categorică de aceeaşi
calitate cu premisa din care a fost obţinută (SaP şi SoP);
b) Contrapoziţie prin accident: în care premisa este o propoziţie universală iar
concluzia este o propoziţie particulară (SeP)

Există numeroşi logicieni precum P. Botezatu care consideră că pe lângă celelalte

operaţii cu propoziţii categorice prezentate deja (conversiune, obversiune şi contrapoziţie)
există şi o a patra operaţie logică şi anume inversiunea. Prin inversiune se înţelege operaţia
logică prin care se trece de la o propoziţie cu termeni pozitivi la o propoziţie cu termeni
negativi. Deoarece nu o considerăm propriu-zis o operaţie logică nu vom insista mai mult
asupra ei.

36
 8. Aplicaţii ale conversiunii şi obversiunii

În încheierea capitolului consacrat propoziţiilor categorice vom discuta despre

aplicaţiile conversiunii şi obversiunii, aşa cum apar acestea în „Logica” lui P. Bieltz, deoarece
– de cele mai multe ori în limbaj logic, dintr-o propoziţie categorică nu pot fi deduse doar
propoziţii imediate (prin conversiune, obversiune şi contrapoziţie), ci şi propoziţii mediate
(prin aplicări succesive ale operaţiilor de conversiune şi obversiune).
Întotdeauna şirul aplicării operaţiilor de conversiune şi obversiune se opreşte atunci
când ajungem la o propoziţie particular negativă, care, conform tabelelor de operaţii logice,
nu mai poate fi convertivă. „Aceasta explică faptul că celor două universale le corespund câte
două serii distincte de transformări – prima debutează cu o conversiune, iar a doua cu o
obversiune – în timp ce în cazul fiecărei particulare avem câte o singură serie de
transformări.”.32
Rezultă astfel cele mai cunoscute serii de operaţii:
SaP c PiS o P oS
SaP o
S eP c
P e S o
P aS c
S iP o
S o P
SeP c
PeS o
P aS c
S iP o
S oP
SeP O
S aP c
P i S o
P oS
SiP c
P i S o
P oS
SoP o
S iP c
Pi S o
P oS
Rămân pe dinafară două cazuri în care nu se pot aplica aceste transformări ale
propoziţiilor prin conversiune şi obversiune şi anume:
a) Cazul propoziţiei Si P dacă începem cu o obversiune pentru că ajungem la o
propoziţie SoP care nu mai poate fi convertită;
b) Cazul propoziţiei SoP care nu poate fi convertită lucru arătat deja în momentul
prezentării formulelor de conversiune.
În concluzie putem susţine că dintr-o propoziţie categorică rezultă, prin operaţii logice,
mai mule alte propoziţii categorice: unele direct prin aplicarea operaţiilor logice de
conversiune, obversiune şi contrapoziţie; altele indirect prin aplicaţiile conversiunii şi
obversiunii. Pentru a arăta doar un exemplu trebuie spus că din propoziţia SaP rezultă
următoarele propoziţii:
a) Direct: P i S – conversiune;
S eP – obversiune;
P aS – contrapoziţie
b) indirect: P oS – aplicaţii ale conversiunii
S o P – } şi obversiunii

32
idem 28 pag. 49

37
 Capitolul 5. Propoziţii compuse

1. Propoziţiile compuse şi funcţiile de adevăr

Propoziţiile compuse sunt forme logice obţinute prin aplicarea anumitor operaţi logice
la valorile de adevăr ale unor propoziţii simple. Propoziţiile compuse sunt numite funcţii de
adevăr.
O funcţie de adevăr cuprinde:
a) variabile propoziţionale: care sunt propoziţiile elementare notate p,q,r,s,t,.....;
b) operatori propoziţionali: care unesc propoziţiile simple şi care sunt: negaţia, conjuncţia,
disjuncţia, implicaţia şi echivalenţa.
Pentru a putea discuta principalele funcţii de adevăr, corespunzătoare operatorilor
propoziţionali enumeraţi anterior, să presupunem următoarele propoziţii:
1. Citesc.
2. Nu citesc.
3. Citesc şi mănânc.
4. Citesc sau mănânc.
5. Dacă citesc atunci mănânc.
6. Dacă şi numai dacă citesc atunci mănânc.
1.În primul caz există o singură propoziţie „citesc” care este o propoziţie afirmativă şi
se notează, aşa cum am spus, cu literele p,q,r,s,t.... .
2.Negaţia (non) este falsă dacă propoziţia este adevărată şi este adevărată dacă
propoziţia este falsă. O propoziţie şi negaţia sa nu pot fi ambele adevărate.
non-p se notează ¬ p, ~p,p
Tabelul de adevăr:
p ~p
1 0
0 1

3.Conjuncţia (şi): o conjuncţie este adevărată dacă şi numai dacă toate componentele
sale sunt adevărate; când cel puţin o componentă este falsă ea este falsă.
p şi q se notează p&q
Tabelul de adevăr:
p q p&q
1 1 1
0 1 0
1 0 0
0 0 0

4.Disjuncţia (sau): o disjuncţie este falsă dacă şi numai dacă toate componentele sale
sunt false; când cel puţin o componentă este adevărată, ea este adevărată. Există două tipuri de
disjuncţii: exclusivistă şi neexclusivistă sau inclusivă.
Disjuncţia inclusivă (neexclusivistă)
p sau q se notează pq
Tabelul de adevăr:
p q pq
1 1 1
0 1 1
1 0 1
0 0 0

38
 Disjuncţia exclusivistă
sau p sau q se notează p w q
Tabelul de adevăr:

p q pwq
1 1 0
0 1 1
1 0 1
0 0 0

5.Implicaţia (dacă … atunci): o implicaţie este falsă numai dacă antecedentul ei este
adevărat, iar consecventul ei este fals; în rest implicaţia este adevărată.
p implică q

dacă p atunci q
} se notează p→q

Tabelul de adevăr:

p q p→q
1 1 1
0 1 1
1 0 0
0 0 1

6.Echivalenţa (dacă şi numai dacă … atunci): O echivalenţă este adevărată numai dacă
cele două componente ale sale au aceeaşi valoare de adevăr, altfel echivalenţa este falsă.
p echivalent cu q pq

dacă şi numai dacă p atunci q

} se notează
pq
Tabelul de adevăr:

p q pq
1 1 1
0 1 0
1 0 0
0 0 1

În încheiere putem spune că numărul de cazuri posibile se calculează cu formula N =

2 unde n este numărul de propoziţii. Astfel, tabelul de adevăr al unei propoziţii compuse
n

alcătuită dintr-o singură variabilă propoziţională va avea două cazuri, adică propoziţia poate fi
adevărată sau falsă; tabelul de adevăr al unei propoziţii compuse alcătuită din două variabile
propoziţionale va avea patru cazuri, în funcţie de valorile de adevăr ale celor două
componente; propoziţia compusă cu trei variabile propoziţionale va avea opt cazuri, ş.a.m.d..
În cazul unei formule cu opt cazuri, tabelul de adevăr va avea opt rânduri (linii).
Pentru a ne asigura ca în acest tabel avem toate combinaţiile posibile, fără repetiţii şi fără
omisiuni, procedăm astfel:
✓ scriem sub variabila p alternativ 1 şi 0 până la epuizarea numărului de
rânduri;
✓ scriem sub variabila q alternativ perechi de 1 şi 0 până la epuizarea
numărului de rânduri;
✓ scriem sub variabila r de patru ori valoarea 1 şi de patru ori valoarea 0.

39
 În acest caz capul de tabel arată astfel:
p q r
1 1 1
0 1 1
1 0 1
0 0 1
1 1 0
0 1 0
1 0 0
0 0 0

În cazul propoziţiilor compuse alcătuite din patru, cinci sau mai multe variabile
propoziţionale se adaugă celelalte variabile acestea fiind notate cu multiplu de patru: 8,16,32
...

2. Clasificarea formulelor în logica propoziţiilor compuse

Propoziţiile compuse - după cum am văzut – nu sunt alcătuite doar din două propoziţii
simple între care există un operator propoziţional,ele pot fi rezultatul mai multor variabile
propoziţionale şi al aplicării mai multor operatori propoziţionali. Toate operaţiile apărute în
cazul propoziţiilor compuse se rezolvă după cum s-a arătat mai sus. În funcţie de rezultatul
final al calculului propoziţional, propoziţia este clasificată după cum urmează:
1. Tautologii: atunci când propoziţia compusă este adevărată indiferent de valoarea
de adevăr a propoziţiilor elementare care o alcătuiesc. Tautologiile se mai numesc
şi legi logice. Exemplu:

p → (p  q)
1 1 1 1 1
0 1 0 1 1
1 1 1 1 0
0 1 0 0 0

2. Formule contingente: o formulă poate fi contingentă dacă, în funcţie de valorile de

adevăr ale componentelor sale, uneori este adevărată alteori falsă. Exemplu:

(p  q) → p
1 1 1 1 1
0 1 1 0 0
1 1 0 1 1
0 0 0 1 0

3. Formule inconsistente: o formulă este inconsistentă dacă este falsă indiferent de

valorile de adevăr ale componentelor sale. Exemplu:

p & ~ p
1 0 0 1
0 0 1 0

3. Proprietăţile principalilor operatori propoziţionali

Fiecare operator propoziţional studiat are o serie de proprietăţi redate cu ajutorul unor
formule care sunt tautologii din punct de vedere logic.

40
a) Negaţia:
1. Legea necontradicţiei: o propoziţie şi negaţia sa nu pot fi împreună adevărate.
~ (p & ~ p)
2. Legea terţului exclus: este adevărată fie o propoziţie, fie negaţia sa, a treia
posibilitate fiind exclusă.
p~p
3. Legea dublei negaţii: dubla negaţie este echivalentă logic cu o afirmaţie.
~ ~p  p

b) Conjuncţia:
1. Idempotenţa: apariţia repetată a unei variabile propoziţionale într-o conjuncţie nu
are nici o importanţă.
(p & p)  p
2. Comutativitatea: ordinea termenilor într-o conjuncţie este indiferentă.
(p & q)  (q & p)
3. Asociativitatea: gruparea termenilor conjuncţiei este indiferentă.
[(p & q) & r]  [p & (q & r)]
4. Contragerea: o conjuncţie implică pe oricare din termenii săi.
(p & q) → p sau (p & q) → q

c) Disjuncţia:
1. Idempotenţa: (p  p)  p
2. Comutativitatea: (p  q)  (q  p)
3. Asociativitatea: [(p  q)  r]  [p  (q  r)]
4. Extinderea: o disjuncţie este implicată de oricare din termenii săi:
p → (p  q) sau q → (p  q)

d) Implicaţia:
1. Reflexivitatea: orice formulă se implică pe sine.
p→p
2. Tranzitivitatea: dacă o formulă implică o altă formulă, care la rândul ei implică o a
treia formulă, atunci prima formulă o implică pe a treia.
[(p → q) & (q → r)] → (p → r)
3. Transpoziţia: dacă şi numai dacă o formulă implică o altă formulă, atunci negaţia
celei de-a doua implică negaţia primei formule.
(p → q)  (~q → ~ p)
Observaţie: implicaţia poate fi tradusă prin disjuncţie şi negaţie sau prin conjuncţie şi
negaţie cu ajutorul formulelor:
(p → q)  (~p  q)
(p → q)  ~(p & ~ q)

e) Echivalenţa:
1. Reflexivitatea: p  p
2. Tranzitivitatea: [(p  q) & (q  r)] → (p  r)
3. Transpoziţia: (p  q)  (~q  ~ p)
4. Simetria: ordinea termenilor echivalenţi este indiferentă (p  q)  (q  p)
Observaţie: raportul dintre echivalenţă şi implicaţie este redat de următoarea lege
logică, care arată că echivalenţa este o implicaţie reciprocă.
(p  q)  [(p → q) & (q → p)]

41
 4. Inferenţe cu propoziţii compuse

Ca şi propoziţiile simple şi propoziţiile compuse pot sta la baza unor inferenţe. Aceste
inferenţe cu propoziţii compuse, în funcţie de operatorul propoziţional care stă la bază, pot fi
ipotetico-categorice şi disjunctivo-categorice.
a) Inferenţe ipotetico-categorice
Inferenţele ipotetico-categorice sunt acele inferenţe în care prima premisă este o
implicaţie, iar cea de-a doua constă fie din antecedent sau din negarea antecedentului, fie
din consecvent sau din negarea consecventului.

A→B A→B A→B A→B

A . A . B B
B B A A
Modul PONENS Eroarea negării Eroarea afirmării Modul TOLLENS
afirmativ antecedentului consecventului negativ
(PONENDO- (TOLLENDO-
PONENS) TOLLENS)

Cele două moduri valide, modul Ponens respectiv modul Tollens pot fi traduse după
cum urmează:
Modul ponens (p → q) & p → q
Modul tollens (p → q) &  q → p

b) Inferenţe disjunctivo-categorice
Inferenţele disjunctivo-categorice sunt acele inferenţe în care prima premisă este o
disjuncţie, iar cea de-a doua constă fie dintr-o componentă, fie din negaţia unei
componente a disjuncţiei iniţiale.

AwB AwB AvB

A . A . A .
B B B
Modul Ponendo-Tollens Modul Tollendo-Ponens
(afirmativo-negativ) (negativo-afirmativ)

Şi aceste inferenţe pot fi traduse după cum urmează:

Modul ponendo-tollens (p w q) & p → q
Modul tollendo-polens (p w q) & p → q respectiv
(p v q) & p → q

5. Metode de probare a validităţii inferenţelor cu propoziţii compuse

Există două metode fundamentale de probare a validităţii inferenţelor cu propoziţii

compuse: a) metoda tabelelor de adevăr, care mai este numită şi metoda matriceală, care poate
fi aplicată până la propoziţiile compuse formate din trei variabile propoziţionale; b) metoda
reducerii la absurd, care mai este numită şi metoda tabelelor de adevăr parţiale, care poate fi
aplicată propoziţiilor compuse alcătuite din cel puţin trei variabile propoziţionale.

a) Metoda matriceală: „Această metodă se bazează pe faptul că, prin definiţie, este
imposibil ca premisele unei inferenţe valide să fie adevărate şi concluzia să fie falsă.
Pentru aplicarea metodei matriceale se construieşte un tabel de adevăr în care sunt
trecute valorile de adevăr ale variabilelor propoziţionale şi se calculează valoarea
finală a propoziţiei compuse. Inferenţa testată este validă numai dacă nu există nici un
42
 rând (nici o linie) pe care toate formulele premiselor au valoarea 1, iar formula
concluziei are valoarea 0; dacă există cel puţin un rând de acest fel, inferenţa este
nevalidă.”33

(p → q)  (~ p → ~ q)
1 1 1 1 0 1 1 0 1
0 1 1 0 1 0 0 0 1
1 0 0 1 0 1 1 1 0
0 1 0 1 1 0 1 1 0
formulă contingentă

b) Metoda tabelelor de adevăr parţiale: această metodă se bazează pe proprietatea

implicaţiei logice de a nu admite cazul în care antecedentul acesteia este adevărat şi
consecventul fals. Presupunem deci, prin reducere la absurd, că antecedentul este
adevărat iar consecventul fals. Dacă în urma acestei presupuneri ajungem la o
contradicţie logică rezultă că presupunerea iniţială a fost falsă, deci că formula în
cauză este validă.34

[(p → q) & (~ p → r) & (r → s)] → (q v s)

0 1 0 1 1 0 1 0 1 0 1 0 0 0 0 0
0 0 0 1

33
idem 32 pag. 71
34
idem 30 pag. 74

43
 Capitolul 6. Raţionamente corecte

Atunci când am vorbit de inferenţe cu propoziţii categorice spuneam că, din punct de
vedere logic, inferenţele se împart în două categorii:
a) inferenţe imediate: alcătuite doar din două propoziţii categorice dintre care una este
premisă iar cealaltă este concluzie;
b) inferenţe mediate: alcătuite din două sau mai multe premise şi o concluzie.
Acum ne vom ocupa de inferenţele mediate care, pentru a putea fi clasificate din punct
de vedere logic, sunt supuse unui nou criteriu şi anume validitatea lor. Astfel inferenţele
mediate se împart în două categorii:
1. raţionamente corecte: care pot fi deductive (silogismul şi demonstraţia) sau inductive
(metodele de cercetare inductivă şi analogia);
2. Raţionamente eronate: sofismele.
Vom studia teoria raţionamentelor logice după această clasificare: mai întâi
raţionamentele corecte apoi raţionamentele eronate.

1. Raţionamente deductive

1.1. Silogismul
1.1.1. Ce este silogismul?

În sens aristotelic silogismul este acea inferenţă mediată alcătuită din trei propoziţii
categorice din care două sunt premise, iar a treia este concluzie. Cele două premise au un
termen comun, iar concluzia conţine termenii necomuni ai premiselor.
Conform „Logicii generale” a lui Şt. Lanţoş „în opinia logicienilor, există mai multe
tentative de prescriere a sensului conceptului de silogism:
1. În accepţie logică, după stoici mai ales, silogismul este identic cu raţionamentul;
2. Frecvent, silogismul este definit ca inferenţă de la universal la particular şi individual.
Această definiţie, în ciuda aparenţei, nu este suficient de acoperitoare, deoarece cele
mai perfecte forme de silogism nu conchid de la universal la particular individual, ci
prin moduri generale, deşi descendente ele se mişcă în domeniul universalului şi al
claselor generale.
3. Aristotel precizează că silogismul este o vorbire în care, dacă ceva a fost dat,
altceva decât datul urmează cu necesitatea din cea ce a fost dat.35
4. Cea mai sigură şi operaţională definiţie a silogismului pare a fi cea numită structurală:
silogismul categoric este raţionamentul deductiv alcătuit numai din trei componente
terminologice şi trei propoziţii, adică judecăţi, dintre care două sunt premisele şi a
treia este concluzia.”36

1.1.2. Structura silogismului

M P
Toţi oamenii sunt muritori
S M
Socrate este om.
S P
Socrate este muritor.
a) termenul „oameni” este termenul mediu al unui silogism categoric. El apare în ambele
premise, dar nu apare în concluzie. Termenul mediu este un element de legătură, el
punând în relaţie ceilalţi doi termeni ai silogismului;
35
Aristotel „Analiticele prime” I, 1, 24a
36
idem 31 pag. 201

44
 b) termenul „muritori” este termenul major al unui silogism categoric. El este predicatul
concluziei şi predicatul premisei care îl conţine, premisă care se numeşte premisă
majoră;
c) Termenul „Socrate” este termenul minor al unui silogism categoric. El este subiectul
concluziei şi subiectul premisei care îl conţine, premisă care se numeşte premisă
minoră.
„Termenii participanţi la compunerea silogismului dispun de diferite denumiri, in
denumirea cărora se are în vedere:
a) criteriul extensiunii sau al subordonării sferice: astfel termenului cu sfera cea mai
largă – numit cel major – i se subordonează termenul mediu, şi acestuia termenul
minor;
P
M
S
b) criteriul poziţiei relative într-o aşezare liniară: prin care distingem termenii extremi,
deci cei din poziţia iniţială şi terminală a fiecărei propoziţii, care, cu excepţia celor din
concluzie, se schimbă în funcţie de figură, sau mai precis determină figura silogistică;
c) criteriul funcţiei logice: adică de subiect şi predicat în premise şi concluzie. De regulă
termenul iniţial este subiect, iar cel terminal este predicat al unei propoziţii. Funcţia de
subiect şi predicat este legată de poziţie, dar se schimbă în raport cu criteriul a) şi b) şi
cu unele operaţii la care sunt supuse propoziţiile, de exemplu prin conversiune.” 37

1.1.3. Figuri şi moduri silogistice

Construirea silogismelor se poate face după două criterii:

a) Poziţia celor trei termeni ai silogismului în premise şi în concluzie: care ne dă patru
figuri silogistice:

MP PM MP PM
SM SM MS MS
SP SP SP SP
1 2 3 4
În acest caz figura 1 este considerată de logicieni figura silogistică perfectă deoarece:
1. este figura în care pot fi demonstrate, sub formă de concluzie, oricare dintre
cele patru tipuri de propoziţii categorice: A, E, I, O;
2. numai în această figură termenul mediu este gen pentru termenul minor şi
specie pentru termenul major.
b) Calitatea şi cantitatea propoziţiilor categorice cu rol de premise şi de concluzie într-un
silogism oarecare, avem 64 de moduri silogistice în fiecare figură silogistică luate
separat. În total există 256 de moduri silogistice dintre care doar 24 sunt logic corecte
(valide).
1.1.4. Legile silogismului

Explicaţia faptului că din 256 de moduri silogistice doar 24 sunt logic corecte rezidă
din faptul că există numeroase legi ale silogismului care trebuie respectate toate în acelaşi
timp. Legile silogismului se împart în două categorii: a) legile generale ale silogismului care
se referă la termeni; b) legile speciale sau particulare ale silogismului care se referă la fiecare
figură silogistică în parte. Dar să discutăm pe rând:

37
idem 36 pag. 206

45
 a) Legile generale ale silogismului

În număr de şapte, legile generale ale silogismului exprimă cerinţele principiilor logice
pentru acest tip de inferenţă deductivă.
1. Într-un silogism valid există trei şi numai trei termeni. Această lege este deosebit de
importantă în cazul exemplelor de silogism şi nu al schemelor redate simbolic, unde
existenţa a numai trei termeni este asigurată direct de respectarea definiţiei
silogismului. Nerespectarea acestei legi înseamnă o încălcare a principiului identităţii,
explicându-se astfel de ce o inferenţă este nevalidă (a se vedea exemplul cu şoarecele
de la principiul identităţii).
2. În cel puţin una din premise, termenul mediu apare ca termen distribuit. Astfel spus,
cel puţin una din premise trebuie să dezvăluie întreaga extensiune a lui M. Atunci când
termenul mediu apare ca nedistribuit în ambele premise, inferenţa este nevalidă,
deoarece există cel puţin o situaţie în care din premise adevărate ar rezulta o concluzie
falsă.
3. Niciunul din termenii extremi ai silogismului nu poate să apară ca distribuit în
concluzie dacă nu a apărut ca distribuit şi în premisă. Această lege reia, în condiţiile
silogismului, legea distribuirii termenilor din cadrul inferenţelor imediate cu propoziţii
categorice.
4. Din două premise afirmative rezultă o concluzie afirmativă. Ambele premise fiind
afirmative, la nivelul lor termenii extremi se află în raport de concordanţă, punctul de
coincidenţă dintre ei fiind termenul mediu. În aceste condiţii, dacă concluzia ar fi
negativă, ea ar exprima un raport de opoziţie între termenii extremi, ceea ce ar duce la
încălcarea principiului noncontradicţiei.
5. Cel puţin o premisă este afirmativă. Altfel spus, dacă ambele premise sunt negative,
silogismul este nevalid deoarece nu se poate spune nimic despre raportul dintre S şi P,
ceea ce înseamnă că nu se poate deduce o concluzie. Aceasta înseamnă că premisele
nu oferă o raţiune suficientă pentru concluzie, silogismul fiind nevalid deoarece
încalcă principiul raţiunii suficiente.
6. Cel puţin o premisă este universală. Altfel spus, un silogism în care ambele premise ar
fi particulare este nevalid deoarece orice s-ar spune despre raportul dintre S şi P
această propoziţie ar încălca fie regula , fie regula .
7. Silogismul urmează partea mai slabă a premiselor. Pentru a putea discuta această lege
generală a silogismului trebuie să precizăm ce se înţelege prin parte tare, respectiv
parte slabă a unui silogism. Astfel partea tare a unui silogism este dată de: a)
propoziţia generală în raport cu propoziţia particulară; b) propoziţia afirmativă în
raport cu propoziţia negativă; iar partea slabă a unui silogism este dată de: a)
propoziţia particulară în raport cu propoziţia generală; b) propoziţia negativă în raport
cu propoziţia afirmativă. Astfel această regulă generală a silogismului cunoaşte o
dublă formulare:
i) din premise calitativ diferite (una afirmativă şi alta negativă) rezultă o
concluzie negativă;
ii) din premise cantitativ diferite (una universală şi alta particulară) rezultăo
concluzie particulară.
(pentru demonstrarea legilor generale ale silogismului a se vedea P. Bieltz
„Logica” pag. 54-55)

b) Legile speciale sau particulare ale silogismului

Pe lângă legile generale ale silogismului prezentate anterior există şi o seri de legi
speciale sau particulare ale silogismului, legi care se aplică fiecare la o anumită figură.

46
 1. Figura I este guvernată de axioma ‚Dictum de omni et dictum de nullo’ care exprimă
că „ceea ce este valabil despre toţi este valabil şi despre fiecare în parte”. Astfel ea
poate fi:
a) Afirmativă (dictum de omni): regulă valabilă pentru toate cazurile din clasa M;
b) Negativă (dictum de nullo): pentru clasa M nu e valabilă regula; obiectului S
care face pare din clasa M nu i se aplică această regulă.
Din această axiomă generală rezultă două reguli particulare ale silogismelor din figura
I, şi anume:
1) Minora să fie afirmativă.
2) Majora să fie universală.
2. Figura a II-a este guvernată de axioma ‚Dictum de diverso’ care exprimă că dacă toate
obiectele unei clase au o însuşire şi alte obiecte nu au această însuşire, atunci aceste
obiecte nu fac parte din acea clasă. Şi din această axiomă generală rezultă două reguli
particulare ale silogismelor din figura a II-a, şi anume:
1) Majora să fie universală.
2) O premisă să fie negativă.
3. Figura a III-a este guvernată de axioma de derivare din silogism a unei concluzii
afirmative care poate fi:
a) Afirmativă: dacă anumite obiecte au o însuşire şi sunt obiecte ale unei clase,
atunci anumite obiecte ale acelei clase posedă acea însuşire (Dictum de
exemplo).
b) Negativă: dacă acele obiecte nu au o însuşire şi dacă acele obiecte sunt obiecte
ale unei clase atunci unele obiecte ale acelei clase nu posedă acea însuşire
(Dictum de excepto).
Din această axiomă generală rezultă două reguli particulare ale silogismelor din figura
a III-a, şi anume:
1) Minora să fie afirmativă.
2) Concluzia să fie particulară.
4. Regula a IV-a este guvernată de axioma genului proxim care cere să indicăm în
interiorul unui gen o anumită specie.
Din această axiomă generală rezultă două reguli particulare ale silogismelor din figura
a IV-a, şi anume:
1) Concluzia este sau particulară sau negativă, sau particulară şi negativă;
2) Concluzia nu poate fi o propoziţie universal afirmativă.

1.1.5. Moduri silogistice valide

Conform „Logicii” lui P. Bieltz pentru a stabili cele 24 de moduri silogistice valide din
totalul de 256 trebuie să parcurgem următorul plan:
1) Pentru fiecare figură în parte se determină condiţiile speciale pe care ea trebuie să le
îndeplinească pentru a fi asigurată respectarea tuturor legilor generale ale silogismului
(lucru făcut de noi în paragraful anterior pentru fiecare figură in parte);
2) Odată stabilite legile speciale ale figurii, cu ajutorul lor se determină ce combinaţii de
propoziţii A, E, I, O pot apărea ca premise în figura respectivă. Astfel, dacă în figura I
majora este universală, ea nu poate fi decât o propoziţie A sau E, iar dacă minora este
afirmativă, ea nu poate fi decât o propoziţie A sau I. De aici, pentru premisele primei
figuri, nu putem avea decât următoarele patru combinaţii: oa, ea, ai, ei;
3) Odată stabilite combinaţiile de premise admise de o figură, cu ajutorul legilor generale
sunt determinate concluziile care rezultă din aceste premise.
Aplicând astfel acest procedeu obţinem cele şase moduri silogistice subordonate în
fiecare figură. Acestea sunt:

47
a) În figura I: aaa, aai, eae, eao, aii, eio. Dintre acestea patru sunt considerate moduri de
bază, iar două sunt considerate moduri subalterne.
Moduri de bază

MaP MaP MeP MeP

SaM SiM SaM SiM
SaP SiP SeP SoP
bArbArA dArII cElArEnt fErIO

Moduri subalterne

MaP MeP
SaM SaM
SiP SoP
bArbArI cElArOnt

Mai putem specifica faptul că în cazul figurii în situaţii speciale mai pot fi derivate ca
valide două moduri silogistice indirecte:

MaP MeP
SaM SaM
SiP SeP
bArAlIpton cElAntEs

b) În figura a II-a: eae, aee, eio, aoo, eao, aeo. Dintre acestea patru sunt considerate
moduri de bază, iar două sunt considerate moduri subalterne.
Moduri de bază

PaM PeM PaM PeM

SeM SaM SoM SiM
SeP SeP SoP SoP
cAmEstrEs cEsArE bArOcO fEstInO

Moduri subalterne

PaM PeM
SeM SaM
SoP SoP
cAmEstrOp cEsArO

c) În figura a III-a: aai, aii, eao, eio, iai, oao. De precizat că în figura a treia toate
modurile silogistice valide sunt moduri de bază, neexistând moduri subalterne:

MaP MaP MeP MeP MiP MoP

MaS MiS MaS MiS MaS MaS
SiP SiP SoP SoP SiP SoP
dAlAtI dAtIsI fElAptOn fErIsOn dIsAnIs bOcArdO

d) În figura a IV-a: aai, aee, eao, eio, iai, aeo. De precizat că în figura a IV-a există cinci
moduri silogistice de bază şi un mod silogistic subaltern;

48
 Moduri de bază

PaM PaM PeM PeM PiM

MaS MeS MaS MiS MaS
SiP SeP SoP SoP SiP
brAmAntIp cAmEnEs fEsApO frEsIsOm dInArIs

Moduri subalterne

PaM
MeS
SoP
cAmEnOp

1.1.6. Metode de probare a validităţii silogismelor

Există numeroase metode de probare a validităţii silogismelor dintre care cele mai
importante sunt:metoda diagramelor Venn şi metoda reducerii la absurd. De precizat că aceste
metode vin să se substituie metodei de bază reprezentată de verificarea respectării legilor
generale ale silogismului.

a) Metoda diagramelor VENN

Înainte de a trece la aplicarea metodelor de probare a validităţii silogismelor este
obligatorie aducerea silogismului la forma de exprimare standard şi, pe această bază,
precizarea schemei de inferenţă şi a modului silogistic care îi corespunde.
Pentru aplicarea metodei diagramelor Venn se construieşte mai întâi o diagramă
alcătuită din cele trei cercuri intersectate, fiecare cerc reprezentând unul din cei trei termeni ai
silogismului:

M P

Pe această diagramă sunt reprezentate grafic premisele silogismului a cărui validitate

trebuie verificată. Modul silogistic corespunzător este valid dacă şi numai dacă prin
reprezentarea grafică a premiselor rezultă automat reprezentarea grafică a concluziei.
Exemplu:
Silogismul aii - 1
Schema de inferenţă:

MaP
SiM
SiP

49
 Metoda diagramelor Venn:

M P

Deoarece apare o zonă haşurată de două ori silogismul nostru aii - 1 este valid.
Trebuie precizat că în acest caz am haşurat partea comună reprezentată de propoziţiile
categorice, dar, aceeaşi metodă se poate aplica şi haşurând partea diferită, care nu este
reprezentată de propoziţiile categorice. În cel de-al doilea caz metoda diagramelor Venn arată
astfel:

M
M P
xx

Se observă că şi astfel silogismul nostru este valid.

b) Metoda reducerii la absurd.

Această metodă de demonstraţie se bazează pe unul sau mai multe adevăruri deja
demonstrate sau date ca atare şi debutează prin a presupune adevărată contradictoria
propoziţiei (tezei) care trebuie demonstrată. Dacă în final contradictoria propoziţiei (tezei) de
demonstrat se dovedeşte falsă, atunci, conform raportului de contradicţie, rezultă cu necesitate
că propoziţia (teza) dată spre demostraţie este adevărată, adică exact ceea ce trebuia
demonstrat.
Exemplu iai – 3
Schema de inferenţă
MiP
MaS
SiP
Considerăm că premisele MiP şi MaS sunt adevărate, iar concluzia SiP este falsă.
Dacă concluzia SiP este falsă, atunci contradictoria concluziei SeP este adevărată.
Cu ajutorul propoziţiei SeP şi a uneia din premisele modului silogistic iniţial trebuie să
construim un silogism valid în figura I. Singura premisă ce poate fi folosită este propoziţia
MaS. Astfel se obţine silogismul:
SeP
MaS
MeP
care este valid în figura I. Aceasta înseamnă că propoziţia MeP este adevărată. Dar ea intră în
contradicţie logică cu cealaltă premisă a silogismului nostru, propoziţia MiP. Deoarece cele
două propoziţii nu pot fi împreună adevărate rezultă că propoziţia MeP este falsă. Aceasta
înseamnă că şi propoziţia SeP este falsă. Deci, conform raportului de contradicţie propoziţia
concluzie a silogismului nostru SiP este adevărată, ceea ce înseamnă că toate propoziţiile care
alcătuiesc silogismul iniţial sunt adevărate, ceea ce înseamnă că silogismul nostru iai este
valid. Ceea ce era de demonstrat. (Pentru mai multe informaţii vezi P. Bieltz „Logica”, Şt.
Lanţoş „Logica generală” sau A. Marga „Curs de logică”)
50
 1.1.7. Forme speciale de argumentare silogistică

Există situaţii în care un singur silogism nu este suficient pentru a susţine o idee şi, de
aceea, trebuie să apelăm la forme speciale de argumentare silogistică numite polisilogisme.
Un polisilogism este alcătuit din mai multe silogisme care participă la întemeierea unei
propoziţii, între care există o legătură de felul următor: concluzia primului silogism devine
premisă în cel de-al doilea, concluzia celui de-al doilea devine premisă în cel de-al treilea şi
aşa mai departe, până la ultimul silogism. În acest caz concluzia care nu mai devine premisă
într-un alt silogism se numeşte concluzie finală a polisilogismului.
Exemplu de polisiogism (conform P. Bieltz)
Toţi oamenii fericiţi cred în ceva.
Nici un om care crede în ceva nu este lipsit de idealuri.
Nici un om lipsit de idealuri nu este fericit.
Toţi cei lipsiţi de preocupări sunt lipsiţi de idealuri.
Nici un om lipsit de preocupări nu este fericit.
Toţi oamenii inactivi sunt lipsiţi de preocupări.
Nici un om inactiv nu este fericit.
Schema de inferenţă

PaM1
M1eM2
M2eP
M3aM2
M3eP
SaM3
SeP

1.1.8. Tipuri de silogisme

Există, pe lângă silogismele categorice, deja studiate, o serie de silogisme particulare

care trebuie precizate.
1. Silogismele ipotetice: sunt acele silogisme în care cel puţin o premisă este ipotetică
(de forma dacă ... atunci). Există două tipuri de silogisme ipotetice:
a) Silogismul ipotetico-categoric: care are premisa majoră o propoziţie ipotetică
iar premisa minoră o propoziţie categorică. Aceste silogisme sunt modul
Tollens şi modul Ponens studiate ca şi inferenţe cu propoziţii compuse;
b) Silogismul ipotetic proporiu-zis: în care nu numai premisele sunt ipotetice ci şi
concluzia. În acest caz derivarea concluziei din premise se face în baza unei
axiome care afirmă că: consecinţa consecinţei este consecinţa concluziei.
2. Silogisme disjunctive: sunt acele silogisme în care majora este o propoziţie
disjunctivă care enumeră toate alternativele posibile, iar minora este o propoziţie
categorică ce elimină unele alternative. Concluzia va fi în acest caz tot o propoziţie
categorică. Există două tipuri de silogisme disjunctive numite modul Tollendo-Ponens
şi modul Ponendo-Tollens, studiate, de asemenea în cazul inferenţelor cu propoziţii
compuse.
3. Silogisme de relaţie: sunt acele silogisme în care toate componentele sunt propoziţii
de relaţie care fac transferul unei însuşiri constatate la unele lucruri asupra altor
lucruri. Există mai multe tipuri de silogisme de relaţie dintre care amintim: silogismele
de egalitate, silogismele de substituţie, silogismele de comparaţie, silogismele de
subsumare, silogismele de grad, silogismele de poziţie, silogismele de rudenie,
ş.a.m.d..

51
 1.2. Demonstraţia38

Considerând raţionamentul deductiv acel raţionament care poate fi caracterizat drept

valid sau nevalid, spunem că în cazul unui raţionament deductiv valid este imposibil să afirmi
premisele şi să negi concluzia fără să ajungi la o contradicţie logică. Pe lângă silogism, mai
există însă un alt tip de raţionament deductiv valid şi acesta este demonstraţia.

1.2.1. Definiţia

Spunem că un raţionament este o demonstraţie atunci când este obţinut din

premise adevărate şi din axiome.

1.2.2. Structură

Demonstraţia este alcătuită din:

a) Teza de demonstrat: reprezintă concluzia pe care trebuie să o obţinem;
b) Fundamentul demonstraţiei: reprezintă acele definiţii, axiome, teoreme care ne
folosesc pe parcursul demonstraţiei;
c) Procedeul demonstraţiei: reprezintă acele inferenţe valide care apar în cadrul
demonstraţiei;
d) Sistemul demonstrativ: reprezintă inferenţa prin care este dedusă teza din fundamentul
demonstraţiei.

1.2.3. Clasificare

Demonstraţiile pot fi de două feluri:

a) Demonstraţii directe: atunci când adevărul tezei de demonstrat este dedus din adevărul
propoziţiilor fundamentului;
b) Demonstraţii indirecte: atunci când adevărul tezei de demonstrat este dedus din
falsitatea contradictoriei tezei care a fost dedusă din adevărul propoziţiilor
fundamentului.

1.2.4. Regulile de validitate a demonstraţiei

1. Teza trebuie să fie o propoziţie formulată în mod clar şi precis;

2. Teza trebuie să rămână aceeaşi pe tot parcursul demonstraţiei;
3. Fundamentul trebuie să conţină numai propoziţii adevărate;
4. Fundamentul trebuie să fie o raţiune suficientă pentru teză;
5. Teza trebuie să rezulte cu necesitate din fundament;
6. Sistemul demonstrativ trebuie să fie consistent.

2. Raţionamente inductive

În cazul raţionamentelor inductive concluzia are un anumit grad de probabilitate,

generat de două cauze:
a) Premisele nu conţin suficiente date pentru a putea fundamenta concluzia;
b) Operaţia logică efectuată nu permite inferarea cu necesitate a concluziei din premise.
Inferenţele inductive se caracterizează prin două procedee:
1. Amplificarea: deoarece apare ceva nou care amplifică experienţa.
2. Generalizarea: deoarece trecem de la cazuri particulare la o lege sau un
principiu general.
38
Demonstraţia şi raţionamentele inductive vor fi tratate în conformitate cu idem 34

52
 2.1. Metode de cercetare inductivă

Metodele de cercetare inductivă sunt următoarele:

1. Metoda concordanţei: Dacă două sau mai multe circumstanţe ale unui anumit fenomen
au comună numai o caracteristică (a) şi în toate circumstanţele rămâne constant un
singur parametru (A), această caracteristică este cauza menţinerii fenomenului la acel
parametru.
ABC abc
ADE ade
AFG afg
A a
2. Metoda diferenţei: Dacă o circumstanţă (A) în care un fenomen este prezent şi o alta în
care este absent au aceleaşi caracteristici, afară de una (a), care apare în primul caz şi
dispare în al doilea, atunci această caracteristică este cauza fenomenului.
ABCD abcd
BCD bcd
A a
3. Metoda variaţiilor concomitente: Dacă prin analiza comparată a mai multor
circumstanţe ale unui anumit fenomen variază una dintre caracteristicile acestuia (c) în
funcţie de un anumit parametru (C), atunci se conchide existenţa unei concordanţe
între circumstanţă şi parametru.
ABC1DE abc1de
ABC2DE abc2de
ABC3DE abc3de
C c
4. Metoda rămăşiţelor: Dacă în cazul unui fenomen li s-a asociat deja majorităţii
parametrilor săi o anumită caracteristică atunci restul parametrilor rămaşi li se va
asocia în mod cauzal restul de caracteristici.
ABCDE abcde
A este cauza lui a
B este cauza lui b
D este cauza lui d
E este cauza lui e
C este cauza lui c

2.2. Analogia

Analogia constă în presupoziţia că dacă două lucruri se aseamănă în anumite privinţe,

atunci este probabil să prezinte asemănări şi în alte privinţe. Orice asemănare între două
elemente ne determină să credem că dacă unul dintre ele are o proprietate atunci foarte
probabil o va avea şi celălalt.
Raţionamentul prin analogie poate fi caracterizat drept o inferenţă inductivă prin care
se deduce ceva în legătură cu un obiect sau fapt particular pe baza asemănării cu altul.
Un raţionament prin analogie este cu atât mai plauzibil cu cât:
1. Trăsăturile comune ale obiectelor sunt proprietăţi fundamentale ale acestora;
2. Obiectele în cauză au mai degrabă trăsături comune decât diferenţe;
3. Trăsăturile comune ale obiectelor sunt mai importante decât deosebirile;
4. Trăsăturile comune sunt mai uşor de identificat şi de precizat;
5. Mulţimea obiectelor comparate este mare şi variată;
6. Concluzia este mai restrânsă decât ceea ce se susţine despre obiectul respectiv.

53
 Capitolul 7. Raţionamente eronate: sofismele39

Nerespectarea principiilor şi legilor logice duce la erori de raţionare sau argumentare,

care se numesc sofisme. Prin sofism înţelegem acea eroare de raţionare sau argumentare
produsă cu bună ştiinţă, intenţionat, cu scopul de a înşela. Sofismele se împart în două
categorii:
a) sofisme formale: acele argumente care sunt incorecte deoarece încalcă legile formale
ale validităţii, ceea ce înseamnă că o propoziţie este considerată adevărată deşi ea este
falsă şi viceversa.
b) Sofisme informale: care au alte cauze decât sofismele formale şi se împart în mai
multe categorii:
1. sofismele de relevanţă;
2. sofismele de limbaj;
3. sofismele circularităţii;
4. sofismele supoziţiei neîntemeiate;
5. sofismele dovezilor insuficiente.

1. Sofismele de relevanţă

Sofismele de relevanţă sunt acele sofisme în care premisele sunt adevărate dar ele nu
sunt relevante pentru stabilirea concluziei. Principalele sofisme de relevanţă sunt următoarele:
a) Argumentum ad hominem: atunci când criticăm persoana care prezintă argumentul şi
nu argumentul însuşi. Acesta poate fi:
i. Argumentum ad hominem abuziv: îndreptat împotriva accidentelor nefericite
din viaţa persoanei care prezintă argumentul;
ii. Argumentum ad hominem circumstanţial: îndreptat împotriva intereselor
personale urmărite de cel care susţine argumentul;
iii. Argumentum ad hominem special: îndreptat împotriva unui alt argumentum ad
hominem susţinut de o altă persoană.
2. Argumentum ad ignorantiam: atunci când luăm ca argument în favoarea unei teze
imposibilitatea demonstrării contrariului acesteia. Acest tip de sofism poate fi formulat
în două moduri:
1. O propoziţie este adevărată deoarece nimeni nu a demonstrat că este falsă;
2. O propoziţie este falsă deoarece nimeni nu a demonstrat că este adevărată.
3. Argumentum ad verecundiam: atunci când folosim sistematic opiniile şi argumentele
acelora pe care îi considerăm mai îndreptăţiţi decât noi să judece şi să evalueze
dovezile care sunt produse în favoarea unor opinii sau argumente. Acesta poate fi:
1. Autoritatea cuprinzătoare: deoarece specialistul a spus astfel, aşa trebuie să fie;
2. Autoritatea dogmatică: „aşa s-a stabilit”;
3. Autoritatea rău plasată: supralicitând opinia cuiva dincolo de domeniul său de
competenţă;
4. Autoritatea deformată: invocăm o autoritate dar îi denaturăm informaţiile,
rupându-le de context;
5. Autoritatea venerabilă: ai lua pe cei din trecut ca autorităţi de nediscutat;
6. Autoritatea fixă: a postula o autoritate şi a refuza orice se abate de la forma
acesteia;
7. Eroarea conversă a autorităţii: a ascunde toate meritele celor din trecut.
4. Argumentum ad populum: se produce atunci când cineva stabileşte o concluzie prin
apel la opiniile mulţimii.

39
Pentru problema Sofismelor am selectat – după Bieltz, Marga & Miroiu – principalele categorii de sofisme

54
5. Argumentum ad misericordiam: constă în înlocuirea apelului la dovezi cu apelul la
mila pe care ar urma să o declanşeze în noi situaţia celui în favoarea căruia se
argumentează.
6. Argumentum ad baculum: atunci când în locul dovezilor se apelează la forţă (fizică,
dar poate fi şi frică sau intimidare).

2. Sofismele de limbaj

Sofismele de limbaj sunt următoarele:

a) Echivocaţia: reprezintă folosirea în sensuri diferite a unui cuvânt pe parcursul unei
argumentări.
b) Amfibolia: apare atunci când într-o argumentare folosim o expresie ambiguă din punct
de vedere sintactic.
c) Diviziunea: apare atunci când se face transferul unei proprietăţi de la întreg la parte.
d) Compoziţia: apare atunci când se face transferul unei proprietăţi de la parte la întreg,
compoziţia fiind operaţia logică inversă diviziunii.

3. Sofismele circularităţii

Sofismele circularităţii sunt următoarele:

a) Petiţio principi sau argumentul circular: apare ori de câte ori se argumentează că o
propoziţie este adevărată pentru că este adevărată.
b) Expresiile circulare: presupun că ceea ce este de demonstrat a fost deja demonstrat.
c) Întrebarea complexă: apare atunci când este formulată o întrebare care are ca supoziţie
un răspuns la o altă întrebare care nu a fost pusă şi la care nu s-a răspuns.
d) Afirmarea repetată: se produce atunci când cineva nu aduce dovezi în favoarea unei
idei ci încearcă impunerea ei prin repetare, care creează o bază psihologică pentru
acceptarea necritică a ei.

4. Sofismele supoziţiei neîntemeiate

Sofismele supoziţiei neîntemeiate sunt următoarele:

a) Falsa dilemă: apare atunci când se prezintă doar două cazuri posibile în situaţii în care
există mai mult de două cazuri.
b) Bifurcaţia: apare atunci când se presupune că sunt posibile numai două alternative,
într-o situaţie în care există, de fapt, mai mult de două alternative.
c) Inconsistenţa: apare atunci când se pleacă de la premise inconsistente considerate
valide care sunt lipsite de utilitate deoarece din ele se poate trage orice concluzie.

5. Sofismele dovezilor insuficiente

Sofismele dovezilor insuficiente sunt următoarele:

a) Generalizarea pripită: avem suficiente apare atunci când facem o apreciere generală
fără să avem suficiente dovezi.
b) Cauza falsă: apare atunci când ceea ce precede este considerat cauză pentru ceea ce
urmează.

55
 Capitolul 8. Forme ale logicii contemporane

1. Prezentarea logicii simbolice

La sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX apare preocuparea privind introducerea unui
nou limbaj, unul simbolic care să rezolve problemele ridicate de limbajul uzual. Acest nou
limbaj simbolic stă la baza noii direcţii în logică numită logică simbolică.
Pentru a defini în câteva fraze logica simbolică am spune că ea este acea disciplină
care se ocupă cu studiul noului limbaj simbolic şi se deosebeşte de logica clasică prin faptul
ca studiază formele logice abstracte, prin intermediul funcţiilor logice, iar metoda sa specifică
este calculul logic.

1.1. Limbajul simbolic

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX apare în filosofie, în

general, şi în logică în particular, o nouă preocupare, preocupare privind introducerea unui
nou limbaj care să fie diferit şi în acelaşi timp, să depăşească limbajul uzual sau natural.
Problema nu e nouă deoarece ea începe odată cu Descartes în încercarea acestuia de a elabora
o “mathesis universalis“ şi continuă cu Leibniz care a “formulat în mod matematic o serie de
legi logice şi a schiţat posibilitatea unei axiomatici logice formaliste“. 40
Din această cauză filosofii şi logicienii contemporani au depus tot efortul necesar
pentru constituirea acestui nou limbaj, punctul de plecare constituindu-l jumătatea secolului
trecut când Boole şi de’Morgan încearcă să introducă matematica în logică, şi continuă cu M.
S. Peirce, G. Frege, Peano, B. Russell, A. Church. Se încearcă crearea acestui nou limbaj,
deoarece în cadrul limbajului natural apar o serie de echivocităţi logice datorate multiplelor
posibilităţi de exprimare. “Instrument al gândirii concrete, limbajul natural este un instrument
conceptual de fixare, exprimare şi comunicare, socialmente determinat, capabil să exprime
diversitatea infinită a conţinuturilor concrete de cunoaştere. Tocmai datorită acestor
posibilităţi multiple de exprimare şi comunicare limbajul natural este adesea imprecis,
echivoc din punct de vedere logic.“ 41
Această echivocitate a limbajului natural iese foarte bine în evidenţă în cazul
cuvintelor care sunt piatră de temelie a noului limbaj numit simbolic: nume, sens, semn,
semnificaţie, denotat, descripţie, etc. Vom lua spre exemplificare cuvântul semn care în
limbajul natural are opt înţelesuri 1) tot ce arată, ceea ce indică ceva; 2) gest mişcare care
exprimă un gând, o intenţie, o stare sufletească sau sugerează cuiva o acţiune; 3) notă
specifică, trăsătură distinctă după care se recunoaşte o fiinţă, semnalment, însemnare făcută pe
un lucru sau animal, cu scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaşte; 4) obiect
aşezat într-un anumit loc sau într-un anumit fel pentru a marca sau despărţi ceva; indicator; 5)
ceea ce se vede undeva sau pe ceva după o atingere sau o apăsare: urmă, pată; 6) unitate dintre
sens şi o indicaţie grafică; 7) simbol, emblemă; 8) tot ceea ce evoca o persoană, un lucru sau
un fapt: amintire. 42
Se observă foarte clar că un cuvânt oarecare are o mulţime de înţelesuri, înţelesuri care
ne pun în încurcătură când este vorba de logică sau matematică. Ideea creaţiei acestui nou
limbaj ne pare, în acest caz mult mai necesară.
Căutând să vedem cum sunt definite cuvintele amintite, despre care spuneam că sunt
baza limbajului simbolic, în logică, am fost surprinşi să aflăm faptul că ni se spune că aceste
cuvinte au, şi aici, înţelesuri şi utilizări diferite în funcţie de autorul care le-a folosit, ba, mai
mult, în unele cazuri nici măcar nu există definiţii generale ci doar presupuneri.43

40
G. Enescu, “Logica simbolică”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1971, pag. 10
41
M. Balaiş, “Logica simbolică”, curs la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj Napoca, vol. I, pag. 1-2
42
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia 1975
43
s-a consultat "Dicţionarul de Filosofie şi Logică" al lui Antony Flew, Editura Humanitas, Bucureşti 1996;

56
 Este de aceea foarte greu de făcut un demers asemeni celui propus, acela de a vorbi
despre semnificaţie, fără a menţiona etapele în care a apărut acest nou limbaj şi care sunt
înţelesurile care au fost date cuvintelor amintite44.
Într-o prima etapă se situează teoriile lui Frege şi Church care încearcă să definească
unele concepte. Astfel numele este definit drept forma sub care apare o expresie într-o limbă.
În lucrarea sa "Despre sens şi semnificaţie" Frege face distincţia între sens "adică modul în
care este dat obiectul" şi semnificaţie (desemnat, referinţă) adică "un obiect de o speţă
oarecare, nu neapărat perceptibil". Potrivit concepţiei sale un nume are atât sens cât şi
semnificaţie. Continuând teoria lui Frege, Church înlocuieşte semnificaţia cu denotatul, adică
ceea ce denotă un nume. Astfel, "acelaşi denotat poate fi exprimat prin mai multe nume:
1) Marx;
2) Întemeietorul materialismului dialectic;
3) Autorul "Capitalului";
4) Prietenul lui Fr. Engels.
Toate aceste nume au acelaşi denotat, dar se deosebesc între ele prin faptul că fiecare
ne spune altceva despre denotatul respectiv [...]. Spunem că aceste nume se deosebesc între
ele prin sensul lor şi se aseamănă prin denotatul lor. Sensul reprezintă, după Church înţelesul
numelui, ceea ce determină denotatul, conceptul denotatului".45
A doua etapă o reprezintă teoria sintetică a semnificaţiei dată de Bunge potrivit căreia
semnificaţia este unitatea dintre sens şi referinţă. Noutatea pe care o introduce aceasta în
logică este teoria nivelelor universului cognitiv. Astfel avem trei nivele:
a) Nivelul lingvistic: care cuprinde expresiile limbajului (natural sau simbolic);
b) Nivelul logic: care cuprinde constructele logice;
c) Nivelul epistemic: care cuprinde semnificaţiile constructelor respective.
Este un pas foarte important făcut în logică, deoarece se face pentru prima dată
distincţie clară între constructe şi semnificaţia lor, care ambele, sunt diferite de expresiile
lingvistice care le simbolizează.
A treia etapă este diferenţa care se va face, începând de acum, între limbajul-obiect şi
metalimbaj. Această distincţie nu este bine pusă în evidenţă de limbajul natural dar este foarte
importantă în cazul limbajului simbolic deoarece duce la înlăturarea paradoxurilor semantice
de genul:
Şoarecele roade hârtia.
Şoarecele este un substantiv.
În primul caz deoarece ne referim direct la obiectul despre care vorbim (şoarecele)
avem de-a face cu un limbaj-obiect, în timp ce în al doilea caz ne referim la limbajul-obiect şi
avem un metalimbaj.46
Este foarte clară acum necesitatea introducerii unui nou limbaj, un limbaj
simbolic care să ne ferească de confuzii, limbaj în cadrul căruia să fie definite conceptele
amintite la început, dar şi un limbaj în care să putem face diferenţa între limbaj-obiect şi
metalimbaj.

1.2. Funcţie logică

Termenul funcţie este preluat de logicienii contemporani din matematică, unde funcţia
arăta că fiecărui element al unei mulţimi i se poate asocia un singur element al unei alte
mulţimi. Funcţia matematică era notată cu f(x) unde x era o variabilă. G. Frege este cel care
introduce primul funcţia matematică în logică sub forma Φ(Γ) unde Φ este funcţia iar Γ este

44
demersul este făcut de M. Balaiş în cursul de "Logică simbolică" vol. I pag. 4-9 şi noi vom surprinde doar
momentele esenţiale.
45
idem 44 pag. 5
46
mai multe referiri la această distincţie între limbaj-obiect şi metalimbaj se găsesc în M. Balaiş, Curs de
"Logică simbolică" vol. I, pag. 10-11.

57
argumentul. Astăzi funcţia logică este acea funcţie al cărui domeniu este alcătuit dintr-o
mulţime de obiecte sau indivizi logici, iar codomeniul este format direct sau indirect din
mulţimea valorilor funcţiei: adevărat sau fals. “Funcţia logică se defineşte pe domeniul
obiectelor logice, care pot desemna orice entităţi susceptibile de a fi specificate printr-o
însuşire sau relaţionare. Obiectele logice pot desemna orice: obiecte, proprietăţi, relaţii,
indivizi, clase, inclusiv valori logice. Tocmai datorită extensiunii de maximă generalitate a
obiectului logic, domeniul de definiţie al funcţiei logice este mai abstract şi mai general decât
cel al funcţiei matematice. Codomeniul funcţiei logice este format din mulţimea valorilor
logice – adevărul şi falsul – care de asemenea, au caracter mai general decât valorile numerice
care constituie codomeniul funcţiei matematice.”.47
De altfel cea mai completă definiţie dată logicii simbolice este cea a lui
Gheorghe Enescu potrivit căreia: “numim funcţie logică acea funcţie care se defineşte pe o
mulţime de obiecte logice şi ia valori pe mulţimea valorilor logice – adevărul şi falsul.”.48
Funcţiile logice sunt de două feluri: a) funcţii extensionale în cadrul cărora
domeniul şi codomeniul reprezintă valori logice, din care cauză ele mai sunt numite şi funcţii
de adevăr; b) funcţii intenţionale care au drept domeniu o mulţime de indivizi logici şi
primesc valori pe mulţimea enunţurilor sau propoziţiilor, din care cauză mai sunt numite şi
funcţii propoziţionale.
Datorită acestei împărţiri a funcţiilor logice există două capitole mari ale logicii
simbolice: teoria funcţiilor de adevăr şi logica predicatelor.

1.3. Calculul logic

Calculul este o nouă noţiune care aparţine atât matematicii cât şi logicii. “Prin
calcul, în general, se înţelege orice operaţie sau sistem de operaţii cu semne şi simboluri pe
baza unor reguli strict determinate.”49 Dacă acest calcul respectă unele legi sau teoreme din
matematică avem calcul matematic, iar dacă respectă regulile logicii avem calcul logic. În
acest sens definiţia calculului logic dată de Mircea Balaiş spune că acesta “reprezintă un
sistem de operaţii cu simboluri logice pe baza unor reguli strict determinate care exprimă
exigenţele legilor logice.”50 Acest calcul logic presupune atât formalizarea: trecerea teoriei
sub formă de calcul; cât şi simbolizarea: înlocuirea unor cuvinte şi expresii verbale cu
simboluri. De asemenea calculele pot fi fie sintactice, fie semantice, fie mixte sintactico-
semantice.

1.4. Importanţa logicii simbolice

Deşi mulţi gânditori s-au dovedit la început sceptici în legătură cu logica simbolică, pe
parcursul secolului XX aceasta şi-a câştigat un loc meritat în apanajul ştiinţelor, având unele
avantaje faţă de logica clasică. Fiind văzută ca o triadă: limbaj simbolic – funcţie logică –
calcul logic; logica simbolică ne permite: 1) o exprimare simplă, concisă, economică (datorită
introducerii limbajului simbolic); 2) o posibilitate de demonstrare riguroasă dar, în acelaşi
timp simplă şi economică (datorită introducerii funcţiei logice); 3) o verificare directă şi
permanentă a calculelor (datorită introducerii calculului logic). Prin aceste componente logica
simbolică restructurează logica clasică făcând-o mai viabilă şi mai riguroasă. Şi dacă acest
lucru – transpunerea logicii clasice în logică simbolică – a fost posibil aici, de ce nu ar fi el
posibil şi în domeniul matematicii?

47
M. Balaiş “Curs de logică simbolică” Curs la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj Napoca, vol. I pag. 15-16
48
Gh. Enescu “Logică simbolică” Editura Ştiinţifică Bucureşti 1971 pag. 73
49
idem 47 pag. 17
50
idem 49 pag. 17

58
 2. Logica predicatelor

Am văzut, în una din secţiunile precedente, că există două tipuri de propoziţii:

categorice şi compuse. În limbajul uzual însă, mai există o categorie de propoziţii numite
propoziţii complexe, care nu pot fi reduse nici la propoziţiile categorice şi nici la propoziţiile
compuse. Acestea fac însă obiectul de studiu al ultimei mari secţiuni a logicii clasice şi anume
a ceea ce numim logica predicatelor. Denumirea de logica predicatelor provine de la faptul că
elementele fundamentale ale limbajului acestui capitol al logicii îl constituie literele predicat
sau predicate (F, G, H …). De altfel limbajul logicii predicatelor este alcătuit din mai multe
formule după cum urmează: 1) variabile individuale care desemnează obiecte nedeterminate şi
se notează cu litere minuscule de la sfârşitul alfabetului latin: x, y, z …; 2) litere predicat sau
simboluri predicative care desemnează expresii incomplete în care apar nume de însuşiri sau
expresii incomplete în care apar nume de relaţii, ele se notează – aşa cum am mai spus – cu
litere majuscule F, G, H … . Predicatele care se aplică unui obiect sau unui individ se numesc
monadice, iar cele care se aplică mai multor indivizi se numesc n-adice sau poliadice (diadice,
triadice); 3) cuantorii universal (x pentru orice x) şi existenţial (x – există x); 4) Scheme
predicat care pot fi scheme de funcţii propoziţionale (ex. F(x), H(x,y,z)) sau scheme de
propoziţii (x F(x), x G(x)). Schemele pot fi închise sau deschise, unde cele deschise nu
conţin cuantori iar cele închise conţin cuantori. Cu ajutorul acestor componente, dar şi cu
ajutorul operatorilor propoziţionali, orice propoziţie compusă poate fi trecută în limbajul
logicii predicatelor.

59
 Bibliografie

1. *** “Filosofie contemporană” Editura Garamond, Bucureşti 1995

2. *** “Logică şi filosofie” Editura Politică, Bucureşti 1966
3. Balaiş, Mircea “Logică simbolică” Curs la Universitatea Babeş Bolyai Cluj Napoca
4. Balaiş, Mircea “Unicitate şi existenţă în teoria descripţiilor” în “Probleme de logică” vol.
IX Editura Academiei, Bucureşti 1986
5. Bieltz, Petre “Principiul dualităţii în logica formală” Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1974
6. Bieltz,Petre, Gheorghiu,Dumitru “Logica” Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
1997
7. Boboc, Alexandru “Filosofie contemporană” Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
1995
8. Boboc, Alexandru “Hermeneutică şi ontologie” Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1999
9. Boboc, Alexandru “Limbaj şi ontologie” Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1997
10. Botezatu, Petre “Introducere în logică” Editura Polirom, Iaşi 1997
11. Botezatu, Petre “Semiotică şi negaţie” Editura Junimea, Iaşi 1973
12. Candiescu, Călin “O interpretare logico-semantică a predicaţiei, descripţiilor şi numelor
proprii” în “Probleme de logică” vol. IX Editura Academiei, Bucureşti 1986
13. Carnap, Rudolf “Semnificaţie şi necesitate” Editura Dacia, Cluj Napoca 1972
14. Curry, H. B. “Outlines of a Formalist Philosophy of Mathematics” Amsterdam 1951
15. Delacampagne, Christian “Istoria filosofiei în secolul XX” Editura Babel, Bucureşti 1998
16. Dima, Teodor “Criteriologia adevărului” în “Adevăruri despre adevăr” Editura Junimea,
Iaşi 1981
17. Dima, Teodor “Explicaţie şi înţelegere” Editura Graphix, Iaşi 1994
18. Dima, Teodor “Între prudenţă şi eroare” Editura Junimea, Iaşi 1978
19. Dima, Teodor “Logică şi probabilitate” în “Probleme de logică” vol. X Editura
Academiei, Bucureşti 1993
20. Dima, Teodor “Metode inductive” Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1975
21. Dumitriu, Anton “Istoria logicii” Editura Tehnică, Bucureşti 1998
22. Dumitriu, Anton “Logica polivalentă” Editura Enciclopedică Română, Bucureşti 1971
23. Dumitriu, Anton “Teoria logicii” Editura Academiei R.S.R., Bucureşti 1973
24. Dumitru, Mircea “Identitate şi lumi posibile” în “Probleme de logică” vol. X Editura
Academiei, Bucureşti 1993
25. Enescu, Gheorghe “Logică simbolică” Editura Ştiinţifică Bucureşti 1971

60
26. Enescu, Gheorghe “Tratat de logică” Editura Lider, Bucureşti 1997
27. Flew, Anthony “Dicţionar de filosofie şi logică” Editura Humanitas, Bucureşti 1996
28. Grayling, A. C. “Wittgenstein” Editura Humanitas, Bucureşti 1996
29. Janik, A. & Toulmin, St. “Viena lui Wittgenstein” Editura Humanitas, Bucureşti 1998
30. Ladriere, J. “Les limitations internes des formalismes” Louvain, Paris 1957
31. Lanţoş, Stefan “Logica generală” Editura Napoca Star, Cluj Napoca 1999
32. Marga, Andrei “Filosofie contemporană” curs la Universitatea Babeş Bolyai Cluj Napoca
33. Marga, Andrei “Introducere în filosofia contemporană” Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti 1988
34. Mc Guinness, B. “Wittgenstein A Life” Duck Worth, London 1988
35. Petrovici, Ion “Teoria noţiunilor” Editura Polirom, Iaşi 1998
36. Petru, Ioan “Axiomatica” Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1980
37. Petru, Ioan “Logică şi metalogică” Editura Junimea, Iaşi 1983
38. Pîrvu, Ilie “Semantica şi logica ştiinţei” Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1974
39. Popa, Cornel “Teoria definiţiei” Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1972
40. Quine, Willard von Orman “World and Objects” The M.I.T. Press, Cambridge Mass, 1960
41. Scheau, Ioan “Limbaj şi analiză” Editura Continental, Alba Iulia 1999
42. Shand, John “Introducere în filosofia occidentală” Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti 1998
43. Ştefănescu, D.O., Costreie, S., Miroiu, A. „Logică şi argumentare” Editura Humanitas,
Bucureşti 1999
44. Surdu, Alexandru “Actualitatea relaţiei gândire-limbaj. Teoria formelor predicative”
Editura Academiei, Bucureşti 1989
45. Ţurlea, Marin “Construcţia axiomaticii şi matematicii” Editura Academiei Române,
Bucureşti 1998
46. Vasiliu, Emanuel “Elemente de filosofie a limbajului” Editura Academiei Române,
Bucureşti 1995
47. Vieru, Sorin “Asertabilitate şi adevăr” în “Probleme de logică” vol. X Editura Academiei,
Bucureşti 1993
48. Vieru, Sorin “Conceptul cunoaşterii şi unele logici epistemice” în “Probleme de logică”
vol. IX Editura Academiei, Bucureşti 1986

61
 Cuprins

I. Noțiuni introductive 5

Ce este logica 5

Scurtă istorie a logicii 5

Raporturile logicii cu alte științe 8

II. Principiile logice 9

Principiile logice 9

Prezentarea principiilor logice 9

Formularea ontologică, gnosologică și logică a principiilor 12

logice
Aspecte filosofice ale principiilor logice 13

III. Termeni sau noțiuni 15

Caracterizare generală 15

Definiția noțiunii 15

Structura noțiunii 15

Raportul conținut – sferă 16

Tipuri de noțiuni 16

Raporturi între noțiuni 19

Operații cu noțiuni 21

IV. Propoziții categorice 30

Caracterizare generală 30

Clasificarea propozițiilor categorice 31

Unele probleme privind traducerea propozițiilor limbajului 32

natural în propoziții categorice
Raporturi între propozițiile categorice 33

Inferențe cu propoziții categorice 33

Problema distribuirii termenilor 34

Conversiunea, obversiunea și contrapoziția 35

62
 Aplicații ale conversiunii și obversiunii 37

V. Propoziții compuse 38

Propoziții compuse și funcțiile de adevăr 38

Clasificarea formulelor în logica propozițiilor compuse 40

Proprietățile principalilor operatori propoziționali 40

Inferențe cu propoziții compuse 42

Metode de probare a validității inferențelor cu propoziții 42

compuse
VI. Raționamente corecte 44

Raționamente deductive 44

Raționamente inductive 52

VII: Raționamente eronate 54

Sofismele de relevanță 54

Sofismele de limbaj 54

Sofismele circularității 55

Sofismele supoziției neîntemeiate 55

Sofismele dovezilor insuficiente 55

VIII: Forme ale logicii contemporane 56

Prezentarea logicii simbolice 56

Logica predicatelor 59

Bibliografie 60

Cuprins 62

63