Ciohodariu Robert Constantin

Clasa IX BFR
Istoria Logicii

Biografie
Anton Dumitriu s-a născut la Brăila, oraş în care urmează şcoala primară şi liceul.
Devine student al Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti avându-i drept profesori
pe: Gheorghe Ţiţeica, Dimitrie Pompei, Traian Lalescu, Octav Onicescu iar în 1929 obţine
licenţa în Matematici. Între 1929 şi1933 este profesor de matematică la o şcoală din Brăila
apoi între 1933 şi 1938 profesor la Liceul „Mihai Eminescu” din Bucureşti. În 1934, Anton
Dumitriu devine asistent la cursul de geometrie descriptivă de la Şcoala Politehnică din
Bucureşti.
Între timp studiază cursuri de filosofie şi în 1938 îşi susţine doctoratul în filosofie cu
teza Bazele filosofice ale ştiinţei în faţa unei comisii al cărei preşedinte a fost Constantin
Rădulescu-Motru. În acelaşi an devine asistent la cursul de Logică de la Facultatea de Litere
şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, parcurcând succesiv funcţiile de conferenţiar şi profesor
titular al catedrei de Logică. Timp de cinci ani (1942-1947) este directorul publicaţiei
universitare „Caiete de Filosofie” iar între 1944-1946 este directorul săptămânalului
„Democraţia”. A publicat atât în reviste româneşti (Revista de Filosofie, Revista Fundaţiilor
Regale, etc) cât şi străine (The Journal of History of Philosophy, Scientia, Notre Dame
Journal of Formal Logic, Il Contributo, etc)
Între 1946-1948 este deputat în Parlament dar în 1948 este înlăturat de la Universitate
împreună cu alţi profesori printre care C. Rădulescu Motru, I. Cartojan, etc. După 16 ani,
în 1964 este numit cercetător la Centrul de logică al Academiei iar mai târziu şeful sectorului
de cercetări privind logica clasică din cadrul Centrului.
A fost membru al Academiei Mediteranea del Dialogo din Roma, al Academiei
Marchese din Ancona şi al Centrului superior de Logică şi ştiinţă comparată, a fost profesor
onorific la Facultatea liberă de filosofie comparată din Paris şi la Institutul superior de ştiinţe
umane din Urbino.
Principalele lucrari ale lui Anton Dumitriu sunt: Valoarea metafizică a raţiunii, 1933;
Logica nouă, 1940; Logica polivalentă, 1943; Orient şi Occident, 1943; Paradoxurile logice,
1944; Curs de istoria logicii, 1947-1948; Soluţia paradoxurilor logico-matematice, 1968;
Mecanismul logic al matematicilor, 1968; Istoria logicii, 1969; Teoria logicii, 1973;
Philosophia mirabilis, 1974; Cartea întâlnirilor admirabile, 1981; Alétheia, 1984; Eseuri,
1986; Culturi eleate şi culturi heracleitice, 1987; Homo universalis. Încercare asupra naturii
realitǎţii umane, Editura Eminescu, 1990.

Logica este cuvânt derivat din termenul elin λόγος (logos). În limba greacă veche
expresia „logos” avea următoarele înţelesuri: cuvânt, idee, raţiune, ordine.
Logica este o specie a cunoaşterii exacte. Obiectul cunoaşterii sale este forma abstractă
a gândirii umane. În studiul formelor gândirii umane logica separă forma de conţinutul
informaţional, afectiv şi volitiv precum şi de mijlocul exteriorizării formei gândului adică
limba naturală luând în cercetare numai forma intelectivă, cognitivă, raţională, obiectivă a
gândirii considerând mijlocul de comunicare ca element convenţional. Odată făcută această
primă separaţie logica efectuează a doua operaţie: separarea formelor corecte de cele
incorecte adică a celor valide de cele nevalide. În continuare se ocupă preponderent de
cercetarea formelor valide de gândire. Scopul final este practic, deoarece există nevoia
individuală şi socială de eficienţă a gândirii aplicate.
Geneza logicii s-a produs în antichitate în lumea Greciei sclavagiste.Necesitatea
studierii raţionale a gândirii a fost determinată de intensificarea preocupărilor de cunoaştere
ştiinţifică a lumii faptuite de învăţaţii elini.Astfel Democrit aproximativ între anii 460-370
î.e.n. pornind de la cercetările naturii a fost determinat să studieze inducţia, analogia, ipoteza
şi a formulat legea raţiunii suficiente. Democrit admitea două feluri de cunoştinţe.
1) Cunoştinţe căpătate cu ajutorul inteligenţei.
2) Cunoştinţe obţinute cu ajutorul simţurilor. Iată cum se exprimă însuşi Democrit: „Există
două forme de cunoştinţe:
o cunoştinţă pură şi legitimă şi alta impură şi obscură. Văzul, auzul, gustul, mirosul şi pipăitul
aparţin acestei ultime forme. Dar cunoştinţa pură este complet distinctă".
Cunoştinţa pură este mult mai fină şi ne pune în legătură cu adevărata natură a lucrurilor, care
sînt atomii.
Într-unul din fragmentele rămase de la el, Democrit lămureşte aceste idei astfel:
„Aparenţă culoarea, aparenţă dulcele, aparenţă amarul; în realitate nimic decît atomii şi
vidul".
Ceea ce prezintă aici un interes deosebit este că pentru cercetarea lucrurilor Democrit
oferă un criteriu, iar acesta este gîndirea. Dar ceea ce este şi mai interesant constă în faptul că
termenul prin care desemnează gîndirea, în aceste fragmente, este evvoia = conceptul (de
unde şi observaţia lui Aristotel, pe care am menţionat-o mai sus, că Democrit a definit prima
dată conceptul)
În continuare la constituirea logicii şi-au adus contribuţia filosofii sofişti prin practica
demonstraţiei. Gânditorul Socrate aproximativ între 469-399 î.e.n. prin centrarea reflecţiei pe
suflet a adâncit preocuparea pentru modurile de gândire.Discipolul lui Socrate, Platon
aproximativ între anii 427-347 î.e.n. ocupându-se de studiul genurilor supreme ale ideilor a
încercat o clasificare a categoriilor şi formularea unor legi ale logicii.Logica a fost structurată,
sintetizată şi expusă într-o formă durabilă de către filozoful Aristotel (circa 384-322 î.e.n.).
Aristotel a revizuit şi generalizat cunoştinţele de până la el despre formele gândirii fiind
primul gânditor care a scris o operă centrată special pe studiul gândirii omului.A considerat că
formele centrale ale gândirii sunt noţiunea, judecata şi raţionamentul.Filozofii stoici au
contribuit la dezvoltarea logicii prin apropierea ei de retorică şi gramatică.
Logica a luat, în decursul dezvoltării ei, mai multe aspecte, a fost concepută în diverse
moduri şi a fost formulată în chip diferit. Atît în ceea ce priveşte concepţia generală despre
logică cît şi în ceea ce priveşte dezvoltarea tehnicii acestei discipline, găsim diferenţe mari de
la o epocă la alta. Formulările logicii matematice actuale, de exemplu, sînt mult deosebite de
formulările lui Aristotel; concepţia formalistă a logicienilor-mate-matieieni este iarăşi
fundamental deosebită de concepţia „formelor logice" a logicienilor scolastici etc. Dar, de la
prima vedere, aceste aspecte se impun toate logicianului, ca fiind obiectul unic al studiului
său, obiect care are astfel un caracter de însumare a tot ceea ce s-a făcut în acest domeniu. Iar
acest caracter caleidoscopic şi polivalent, logica îl are prin însăşi natura ei de a nu fi o ştiinţă
terminată şi desăvîrşită, cum credea Kant, ci o ştiinţă în continuă devenire, care se amplifică
prin însăşi istoria ei. Logica este tocmai propria ei devenire, logica este istoria ei. Fiecare
epocă a dezvoltat un anumit mod de a gîndi, datorită unor factori specifici ai timpului
respectiv; istoria logicii este tocmai însumarea tuturor acestor moduri de a gîndi, care
formează o serie convergentă.
Logica matematică apare, în primul rînd, ca un mecanism automat, ca un sistem de
piese articulate ca într-o maşină şi care va funcţiona pentru a produce formule noi într-un mod
mecanic. Apariţia acestui mecanism logic într-o epocă predominantă de mecanisme şi maşini
este cu totul naturală şi aparţine esenţial şi natural gîndirii acestei epoci. O asemenea logică
nu ar fi putut fi imaginată de greci. Idealul lor nu era să facă maşini; tipul ideal de om al
epocii greceşti erau eroul şi înţeleptul; tipul ideal al epocii noastre îl constituie savantul şi
inginerul, omul constructor de maşini şi unelte. La treapta de evoluţie pe care se găseşte astăzi
omenirea, logica matematică este o producţie naturală şi utilă a omului savant şi inginer:
descoperirea ei în epoca grecească, de exemplu, ar fi fost considerată probabil ca o simplă
curiozitate şi nu ar fi servit la nimic, nefiind un produs natural al epocii considerate.
In acest sens sînt demne de consemnat interesantele observaţii ale prof. Ed. G. Ballard
de la Tulane University (New Orleans), care confirmă, în întregime, afirmaţiile de mai sus.
Sfîrşitul Renaşterii şi începutul timpurilor moderne au impus un „model-de-gîndire" (thought-
model) luat după maşină, care la data aceea a devenit tipul modelului-de-gîndire. Lumea era
considerată ca o maşină şi convenţiile prin care se făcea clară funcţionarea unei maşini
trebuiau să explice şi funcţia universului. (Ed. G. Ballard: Reason and Convention, p. 23,
„Tulane Studies in Philosophy", voi. I, 1964).
Astfel gîndirea logică nu mai este obligată decît la a formula diverse convenţii, care să
asigure buna funcţionare a mecanismului construit. Este ceea ce face astăzi logica
matematică. Ea face un anumit lucru util, care nu este însă ceea ce urmărea logica lui Aristotel
şi nu este nici ceea ce urmăreşte logica dialectică. Dar ea face parte din domeniul logicii. Prin
urmare, spre deosebire de alte ştiinţe, a căror istorie este de domeniul, ca să spunem aşa, al
arheologiei, istoria logicii este obiectul însuşi al acestei ştiinţe, şi o cunoaştere aprofundată a
acestei discipline nu poate fi obţinută decît prin cunoaşterea tuturor momentelor ei.
În prezent logica există pe mai multe nivele de structurare.Se practică logica de bază în
care coexistă logica tradiţională, aristotelică sau generală şi logica modernă, matematică sau
simbolică numită şi logistică.Alături de logica de bază s-au iniţiat şi dezvoltat cercetări
speciale de logică în conexiune sau în baza altor discipline ştiinţifice dând naştere unor logici
speciale.Asupra sistemelor logice tradiţionale şi moderne în special s-au dezvoltat cercetările
logice care le depăşesc sub aspectul generalităţii, cercetări reunite sub numele de
metalogică.Reflecţiile cele mai generale asupra logicii actuale se fac asupra conceptelor
logice fundamentale, asupra condiţiilor şi metodelor formale şi asupra finalităţii logicii,
reflecţii ce poartă denumirea de filozofia logicii sau logică filozofică.
Există însă logicieni care consideră că numai aspectul logicii cultivat de ei este valabil,
celelalte fiind doar încercări rudimentare de a prefigura momentul acceptat de ei, comparînd
de exemplu etapele istorice ale logicii faţă de aceea admisă, cu ceea ce înseamnă alchimia faţă
de chimie sau astrologia faţă de astronomie, adică încercări neştiinţifice.
Poziţia aceasta exclusivistă este profesată astăzi în special de către unii dintre
logicienii-matematicieni. Pentru foarte mulţi dintre aceştia nu există decît o singură logică—
logica matematică—celelalte logici (clasică, dialectică) fiind sau concepţii pur filozofice, sau
încercări rudimentare de a se apropia de unele rezultate ale logicii matematice pe care le-a
prefigurat într-un mod vag.
Iată cum văd logica clasică unii dintre cei mai importanţi logisticienî actuali.
Pentru Rudolf Carnap, logica veche era săracă în conţinut, inutilă din punct de vedere
practic, pe cînd logistica are o mare bogăţie de conţinut şi aplicabilitate practică multilaterală.
Logica veche, „muribundă din cauza anemiei ei" a primit, după el, o lovitură de moarte cînd
s-a văzut că ea ajunge la paradoxe pe care nu le poate înlătura şi pe care numai logistica a fost
în. stare să le învingă (R. Carnap: Abriss der Logistik, 1, Wien, 1926).
(Carnap uită însă că orice sistem logistic ajunge la paradoxe şi pentru a le evita trebuie să
admită ipoteze convenţionale suplimentare).
Pentru H. Scholz, logistica este „prima logică formală exactă", cu alte cuvinte tot ce s-
a încercat pînă la această formă a logicii sînt numai forme inexacte (H. Scholz: Geschichte
der Lo'gik, p. 58, Berlin, 1931).
 În general, părerea logisticienilor este că nu există decît o singură logică, care a fost
dezvoltată începînd de pe la jumătatea secolului trecut, sub formă matematică, ajungînd abia
astăzi la forma cu adevărat ştiinţifică de „sistem logico-matematic".
Aceasta este părerea lui Bochenski (Formale Logik, Freiburg-Miinchen, 1956), a lui
Lukasiewicz (Elements of Mathematical Logic, Pergamon Press 1963) etc.
Din fericire această poziţie extremistă nu aparţine tuturor logisticienilor şi H. B. Curry,
unul dintre cei mai mari logicieni-matematicieni contemporani, scrie: „Logica matematică
este o ramură a matematicilor care are în foarte mare măsură aceeaşi relaţie cu analiza şi
critica gîndirii, tot atît pe cît are geometria cu ştiinţa spaţiului" (Foundations of Mathematical
Logik, p. 2, New York, 1963). Dar această logică matematică nu epuizează, după el, domeniul
logic, căci el mai constată că există încă: logica filozofică, care studiază normele sau
principiile raţionamentului valabil, logica ca teorie, cum este logica modală, logica clasică,
logica matriceală, logica aristotelică, logica kantiană etc.
Rangul egal, dat „teoriilor de logică" de către Curry, ni se pare just, şi socotim că nu se poate
vorbi în acest domeniu de o preeminenţă a uneia din formele luate într-o epocă de către
logică, sau de preeminenţa unuia din „orizonturile" logicii.
Sîntem astfel îndreptăţiţi să considerăm diversele modalităţi ale logicii în diverse
momente istorice, ca fiind valabile şi complementare, fiecare aspect, chiar dacă s-ar opune
celorlalte, completînd semnificaţia lor. In felul acesta, conceptul de istoricitate a logicii se
luminează în complementaritatea feţelor istorice ale logicii.
Pe linia aceasta trebuie situată încercarea lui Leo Gabriel de a formula ideea unei „logici
integrale", adică logică a întregului (Leo Gabriel: Integrale Logic, Wien, 1965).
Istoria logicii a căutat să pună în evidenţă tocmai lucrul acesta: Complementaritatea
tuturor momentelor ei, a tuturor „orizonturilor", sau a tuturor „înfăţişărilor" ei (Gestalte, cum
le desemnează Bochenski). Numai această complementaritate — adică numai istoria logicii
— poate să ne ducă la o înţelegere integrală a acestei discipline.
Logica, în sensul ei originar de Logos, apare astfel ca avînd posibilităţ multiple de
explicitare. Fiecare din aceste explicitări nu este decît un moment al devenirii Logosului, care
— aşa cum spunea Heraclit — „se măreşte pe sine" prin propria lui dezvoltare în timp.
Fiecare din aceste modalităţi are sensul şi valoarea ei, arătînd încă o faţă a raţiunii universale
care se reflectă în raţiunea omului.