Sunteți pe pagina 1din 8

Originile filosofiei europene

Originea gândirii de tip european


Filosofia=iubire de, înclinare spre, aspiraţie spre starea de înţelepciune
omul poate fi format pt a ajunge la acea stare ideală
Filosoful—prevăzător, clarvăzător
--legislator
--sfătuitor public
--vindecător(Empedocle)
--teoretician(mai târziu)
Discipolatul—prima formă de învăţământ, formă de transmitere a modului de a gândi înţelept.(Anaximandru discipolul
lui Thales)
Contemplaţia –vizează idei generale, inteligibile în sine
Gândirea teoretică—e de origine greacă
Panelenism-conştiinţă a superiorităţii civilizaţiei greceşti
Paideia—iradierea ideilor înţelepţilor şi transformarea în bunuri culturale comunitare
Constituirea şi răspândirea atitudinii teoretice
Răspândirea se realizează pe cale paideică—emanarea de valori de la şcolile filosofice. Sofiştii sunt filosofi
ambulanţi pe care cetăţile îi plăteau pt a-şi instrui conducătorii. Scrierile epice au realizat prima modelare a culturii
greceşti. Răspândirea ideilor se realiza până atunci pe cale orală—aezi, etc. Modelele răspândite erau cele aristocratice, ale
războinicilor. Modelul înţeleptului naşte un nou set de valori—cel al intelectualităţii şi produce o accelerare , accentuare a
gândirii teoretice, diferită de gândirea mitică.
În perioada presocratică există 3 orientări, 3 tipuri de atitudine teoretică, 3 moduri de a vedea lumea: Heraclit,
Pitagora, Parmenide.
Înţelepţii erau văzuţi ca eroi(heros).
Miracolul grecesc era un mod solidar de a proiecta tipurile, ideile.
Ştiinţă—cunoaşterea prin demers contemplativ
Teoria—cunoaşterea universalului
Discursul ontologic îşi are principiul în numele „fiinţă”(ου). Οusia(substanţă) indică individualul. Aristotel
leagă primele principii ale fiinţei ca fiind şi le leagă de substanţă—primele cauze.

„Filosofia e ştiinţa primelor principii ale fiinţei ca fiind”(Aristotel—Metafizica, cartea I). Această def are în
vedere 1)F ca ştiinţă(episteme)=cunoaşterea teoretică, un demers contemplativ. Pt Aristotel era important să găsească o
ştiinţă primă. Adică disciplinele teoretice(contemplarea principiilor inteligibile) să-şi tragă seva dintr-o primă filosofie. În
cartea 4 a Metafizicii ajunge la definirea ştiinţei prime(filos). Andronicus a adunat cursurile lui Aristotel şi a denumit
cartea despre filos primă metafizica(μετα τα φιζικα). Limbajul epic al lui Parmenide, aforistic al lui Heraclit, alegoric al
pitagoricienilor formau reprezentări despre lume. Ştiinţa se putea forma când termenii erau definiţi. De aici se forma
limbajul. Aristotel ajunge la def metafizicii pt că formează o tematică şi un limbaj compatibil cu spiritul critic. Când spune
„primele principii”=acele principii cele mai aproape de discursul ştiinţelor teoretice în genere. Principiul e fiinţa ca fiinţă
dar se bucură de o def tautologică nu extensivă. El spune că, dc despre „fiinţă” sau despre „unu” nu există discurs teoretic,
at despre „fiinţa ca fiind” există, căci „fiindul” este determinarea fiinţei. După ştiinţa pură urmează matematica pt că,
condiţia ca o ştiinţă să fie teoretică este ca ea să fie contemplativă, să aibă principii pe care să le vizeze obiectiv, şi care să
fie inteligibile în sine. (fizica—lumea sublunară).
„Tb să fie o ştiinţă supraordonată matematicii şi fizicii care să fie temeiul acestora.” Discursul lui ontologic are
principiul în fiinţălogosul despre oυ. Teoriile se pot forma în legătură cu diferitele semnificaţii ale „fiinţei ca fiind”. El
alege substanţa(prima dintre categorii) ca un substitut generic(ea indică individualul), iar celelalte categorii se referă la
substanţă(care e un subiect). Aristotel trimite principiile „fiinţei ca fiind” la substanţă. A nu se confunda aceste principii cu
principiile gândirii(principii universale comune).
Aristotel face şi o mini istorie a filos având în vedere def pe care el a dat-o filos. El avea nevoie de a constitui
istoric domeniul acestei ştiinţe teoretice. Înainte de el nu era un limbaj standard de aceea căutăm la cei vechi elemente de
sprijin nu teorii propriu-zise. Sunt doar reprezentări despre principiul sau despre principiile lumii. Ce l-a determinat pe
Aristotel să-l califice pe Thales ca primul filosof? Cheia e termenul arhé=principiu (origine). Grecii erau animişti(aveau o
lume animată) sau hilozoişti. Universul era divin. Fiecare loc era patronat de divinitate. Când vorbim de principiile lumii
vizibile ne referim la această reprezentare arhaică. Această lume ei o vedeau ordonată(cosmos) pe modelul complicat al
„organismului”. Această reprezentare pitagoricienii o vor numi principiul simpatiei=toate lucrurile participă la întreg. Arhé
se referă la lumea vizibilă ca temei de a fi una în sens organic şi ca principiu.
Thales—ca unul din înţelepţi, Aristotel îl înalţă la rangul de prim filosof. El a spus că arhé e apa(cartea I a
Metafizicii). Apa nu e doar ceva consubstanţial celorlalte, ci are şi caracter divin căci toate presupun existenţa acestui lucru
în substanţa lor. El e întemeietor la modul formal.

1
Preoţii de cult aveau demnitate specială pt că cercetau felul în care zeii şefi stipulau relaţiile lor cu oamenii. Ei
povesteau viaţa panteonului grec—pt a înţelege cum acţionau zeii. Cel mai cunoscut a fost Hesiod—Teogonia=istorie a
lumii acesteia cu plecarea dintr-o stare în care nu exista ordinea. În per arhaică grecii adorau Panteonul zeilor, ordinea şi o
glorificau. Cultul apolinic dezvoltă această direcţie dar conceptual, prin adorarea doar a ideii de ordine—moduri de a gândi
teoretic de mai târziu.
Arhé e un principiu(la Thales) care funcţionează în interiorul lumii vizibile. La Anaximandru e exterior lumii
vizibile(Apeiron vizează starea de amestec a elementelor.)Acest amestec e principiul lumilor ordonate, un fel de rezervor al
lumilor.

Anaximandru
Miracolul grec—naşterea gândirii teoretice, trecerea de la căutarea principiilor lumii la discursul filosofic.
Anaximandros este discipol al lui Thales. Pt Anaximandros principiul nu e un element ci este ceva dincolo de
perceptibil, apeiron. Apeironul este indeterminat, în sensul de amestec pur(ex. Focul cu apa). El este rezervorul lumilor,
din el se nasc lumile ordonate. Condiţia ordinii este separată—nu pot să gândesc armonia cu privire la starea de amestec.
Ideii de apheiron şi de amestec îi este asociată ideea de mişcare eternă; aceasta este atributul esenţial al
apeironului(subiectul pt gr este dif de obiect). Nu exista dif între material şi spiritual, corporal şi acorporal. Gândirea
arhaică era animistă, divinitatea era în condiţie de imanenţă—întregul e unu şi divin. Apheiron e ceva analog termenului
evoluat de materie, numai că această materie este complet indeterminată. Întregul este unul şi divin. Mişcarea eternă se
produce după dreptate. Se produc procese de separare a elementelor şi în felul acesta apar cosmosurile, lumea vizibilă.
Cosmogeneza este asociată procesului fizic al separaţiei—elementele se unesc pe afinităţi şi se separă din amestec. La
Anaximandru, cosmogeneza ia forma unei cosmologii. Când echilibrul lumii se strică ea este absorbită în apheiron.
Schema cosmologică este o schemă teoretică. Apeironul era reprezentabil doar prin puterea minţii.
Heidegger l-a denumit pe Anaximandru filosof incipient, alături de Parmenide şi de Heraclit. Se pare că se
ocupa de geografie. A încercat să facă o hartă şi o dispunere a populaţiilor. De aici a ajuns la concluzia că tb să facă o
descriere a naşterii pământului(o istorie a cosmogenezei)—schema generării lumii. Astfel s-a produs schimbarea, trecerea
de la principii existente la principii „teoretice”. Reprezentare lui era atipică, nemitică şi explica existenţa lumii într-un
sistem de lumi(lumea era cilindrică şi avea o „cortină”). Între cosmos şi apheiron exista o relaţie.
Filosofii caută principiul dincolo de lumea vizibilă. Reprezentare era un inteligibil detaşat de simţuri,
nedemonstrabil prin ele.
Un discipol:Anaximenes—filosof care îi devansează atât pe Thales cât şi pe Anaximandru. El spune că
principiul este aerul. El este indeterminat în sensul apeironului—prin condensare şi rarefiere se poate transforma în altceva.
Starea pură este starea de nemişcare. Vântul(element cosmologic fundamental), condensarea, rarefierea fac ca aerul să fie
constituent al lumii în varietatea ei. Aerul în stare pură poate ilustra divinitatea.
Parmenide—gândirea prin reducţie; ştiinţa logosului(logosul despre ου); este condus de o zeiţă spre adevărul
divin.
Pitagoricienii—dezvoltă analogiile(analogon—gândirea prin asemănări)
Filosofii milesieni Anaximandru şi Anaximene au fost prima formă recognoscibilă a spiritului uman. La ei
principiul este divin. În spaţiul italic este vie prezenţa divinităţii. Milesienii au produs scheme—rudimentele
teoriei(contemplare a principiului şi a schemelor)
Una din condiţiile ca ceva să fie principiu e să fie consunbstanţial cu lumea.
Principiul e – etern
- divin
- substrat constitutiv—al lucrurilor individuale
--al lucrurilor variate
- unul
- identic cu sine(sau cel puţin recognoscibil într-o situaţie în care este identic cu sine)
Primii filosofi au adunat aceste caractere şi au problematizat profund principiul lumii(ceva care să îndeplinească
toate condiţiile). Sensul acestei căutări era înţelegerea divinităţii universale, a lumii, acordarea cu sensurile ei, dorinţa de a
fi în sensul lucrurilor. Grecii idealizau şi construiau tipare pt a scăpa de tulburările schimbărilor. Geometria reprezenta
plasarea în cadru, în contextul f. Precis al lumii vizibile. Problema era de fapt omul şi plasarea lui în lume.
Transpunerea din condiţia apeironului în cazul unui element comun, recognoscibil ca atare—aerul. Schema lui
Anaximene este una de interior, renunţă la filosofia lui Anaximandru. El face un model de a gândi—transpunerea de
modele(habitus în gândirea vechilor greci).
Tema principiului—mitică: problema constituirii lumii. Lumea vizibilă luată integral va fi considerată în
sine(cosmosul), renunţându-se la un anumit tip de alegorisme(Homer).
Şcoala pitagoriciană
Şcoala pitagoriciană este o sectă cultică care şi-a divinizat fondatorul—heros. Pitagorismul este o orientare în
gândirea lumii, fundamentată într-o scriere sfântă(hieros+logos). Ei au preluat prin Pitagora învăţături esoterice, secrete,
purtate de preoţii egipteni. Aceste gen de reflecţie este sincretic, nu este vorba de filosofie în sens pur, ci o viziune care

2
porneşte de la mistere, lucruri care trebuiesc vizate în ele însele şi descifrate. Pitagorismul este un gen filosofic care îmbină
mistica înaltă cu speculaţia filosofică.
2 elemente tematice fundamentale care se îmbină şi reprez referinţele esenţiale ale demersului teoretic
pitagorician: --învăţăturile cultului apolinic:armonie(a întregului), limită, măsură
--pp arhaic al simpatiei—faptul că unul, întregul este format din părţi înrudite funcţional(reprez de
tip organicist). Toate părţile participă la întreg, la perfecţiunea întregului.
Pitagaorismul era un mod de gândire.
Pitagoricienii erau organizaţi în confrerii, trăiau în comun după reguli de ascultare şi aveau o filosofie practică
de mănăstire. În cadrul şcolii erau două ramuri:--o parte se ocupa de partea ritualică(mistică profundă şi indicibilă; făceau
legăminte de tăcere);
--O altă parte erau matematicii(mathemata—învăţături) şi
dezvoltau aceste învăţături împreună. Acestea aveau car secret ţi erau rodul unei iniţieri şi didactic f subtile:aritmetica,
geometria, astronomia, armonia muzicală. Acestea erau considerate într-o unitate desăvârşită şi în corespondenţă pt că se
bazau pe principii ireductibile—numerele.
Numărul e considerat principiu în sensul că întemeiază structura întregii lumi—numărul geometric,
reprezentat. Ei considerau nr. paradigme inteligibile în sine şi calculau raporturi între părţile sale constituente în care
desluşeau structuri esenţiale întregului cosmos. Mistica lor era legată de aceste gen de contemplaţie, de adevărurile pe care
le relevă şi asemănările pe care le descopereau între lumea nr. şi lumea vizibilă, sensibilă. Pitagoricienii considerau ca pp
ale numerelor UNUL şi DIADA NEDEFINITĂ(doimea indefinită) –căutau el ireductibile ale comune atât generării lumii
inteligibilelor cât şi lumii vizibile.
UNU—ca principiu în rel cu DOIMEA formează TRIADA(TREIMEA). În stilul lor speculativ au asociat unu cu
punctul şi principiul masculin.
DIADA—au asociat-o cu linia şi cu principiul feminin.
Unul şi diada sunt principii generative(Ar. –Metafizica ). Mai multe pb: Dc Ar a trivializat doctrina pitagoriciană?Dc
doctrina piatagoriciană era mai subtilă în realizarea analogiilor? Pitagoricienii au avut longevitate şi şcoala a suferit
numeroase modificări în funcţie de relaţiile dintre polisurile greceşti.
- Primul pitagorism
- Pitagorismul de generaţia a II-a—Philolaos
Pitagoricienii au inxtrat în conflict cu aristocraţii din cetăţi—mişcare de revoltă împotriva autorităţilor şi comunităţile lor
au fost distruse(arse). Învăţăturile lor cu privire la numere au produs o imensă impresie în culturile greceşti, iar „analogia”
a contribuit la reformarea paideiei greceşti.
ÎNVĂŢĂTURILE—numerele principii erau de ordin divin. Învăţăturile se bazau pe un izomorfism structural
între nr, figuri, raporturi, sunete şi figuri astronomice(armonia muzicală şi muzica sferelor). Matematicii studiau aceste
asemănări şi încercau să înţeleagă lumea în această bază.
Între aceste învăţături şi lumea vizibilă erau stabilite raporturi de corespondenţă ca şi când aceasta ar fi fost încifrată şi ar fi
putut fi studiată în toate secretele ei pornind de la matematică. Învăţământul esoteric matematic a avut o covârşitoare
influenţă în gândirea greacă, mai toţi filosofii având această iniţiere mistică şi intelectuală(ex. Parmenide, Platon etc.)
IDEEA PRINCIPIULUI—Ce configuraţie capătă ideea de principiu prin pitagorism?
--Ce legătură au cu originile filosofiei europene?
Pt prima dată în filosofia gr, principiul e căutat dincolo de lumea vizibilă şi dincolo de reprezentările cu privire
la lumea vizibilă în ansamblul ei. Nr ca principiu este un inteligibil revelabil spiritului, sufletului uman; el poate fi
contemplat folosind facultăţile intelective omeneşti şi se poate ajunge la adevăruri eterne(mesajul primului pitagorism). Dc
Aristotel are dreptate şi nr e doar principiu al lumii se ajunge la o cosmogonie simplificată.; dc e vorba de nr ca principii
inteligibile în sine, esenţe ale cosmosului, at întreg discursul se fondează pe principiu,este mediat de principiul în sine.
Ideea că, despre principiu există un singur mod de a gândi şi că acesta este fondat în contemplarea lor directă, este o linie
forte în gândirea teoretică. De aceea sistemul este o referinţă.
Pitagorismul, parmenidismul şi heracliteismul sunt 3 moduri de a gândi lumea diferite dar întemeietoare pt
gândirea filosofică; punerea lor în dezbatere s-a realizat în platonism. Pitagorismul dezvoltă gândirea prin analogie,
parmenidismul dezvoltă gândirea prin absolut(punerea în paranteză a impresiilor şi opiniilor) iar heracliteismul este un
panteism filosofic care propune un principiu divin, o raţiune universală. Pitagorismul este cel mai influent pt că dezv
ştiinţelor a fost mai întâi legată de înţelegerea prin asemănări şi mai apoi de cea absolută. Ideea principiului capătă o
delimitare surprinzătoare şi începe să capete substanţă filosofică.
Ce însemna a filosofa în acea perioadă? A filosofa în acea perioadă însemna a căuta principiile lumii, temeiul lumii în
întregul ei, dincolo de lumea vizibilă, fie prin construcţie, fie prin descoperirea secretelor nr geometrice adică prin
studierea structurilor eterne, a paradigmelor pe care le reprez nr. Contemplare înseamnă a vedea dincolo de ce vedem, a
vedea cu ochii minţii; adevărul, secretul lumii este ascuns, el poate fi descoperit prin puterea minţii, prin intelectualitate.
INTERESUL—MUTAŢIILE ÎN GÂNDIRE. PRINCIPALA MUTAŢIE—DESPRINDEREA DE ARHAITATE PRIN
INTELECTUALITATE. Modul de a gândi întregul în principiul lui. Învăţămintele pitagorice sunt cele care iau forma
teoriei. Dezvoltările teoretice în pitagorism sunt legate de nr şi de situaţiile în care nr devine principiu şi explicaţie(ex.
Armonia muzicală). Contemplarea :vizarea unui el(nr) şi studierea relaţiilor care au car universal şi etern ce vor fi un model

3
pt adevăr. Grecii încercau să găsească adevăruri eterne care să nu intre sub incidenţa întâmplării. În filos vor fi căutate
adevăruri asemănătoare, eterne din credinţa că ceea ce este etern este determinant pt ceea ce este efemer. Pitagoricienii sunt
exemplari pt că au cultivat acest model ce a migrat în paideia greacă. Învăţăturile au supravieţuit în comunităţi închise cum
ar fi cele masonice care se foloseau de secretele pitagoricienilor. Dincolo de car lor explicit, aceste învăţături cultivau
secretul. Pitagoricienii au fost şi eminenţi profesori. Învăţăturile erau cultivate în interiorul sectei, dar ei erau dascăli şi
sfătuitori publici şi aveau o legătură strânsă cu tinerii.
Pitagorismul ilustrează primele dezv de tip teoretic. Modelul pitagorician a devenit o valoare activă în paideia gr. A face
filos nu mai însemna doar a fi inspirat de divinitate ci a fi învăţat. Propuneau misticismul. Heraclit a cultivat genul
oracular. Specific pitagorismului e coagularea, închegarea sistemului, a cercetării gândirii. El e o referinţă esenţială în
gândirea filosofică, primul unde învăţăturile devin sistem de gândire şi vedere a lumii.
Învăţăturile cu privire la suflet
—metempsihoză
--metempsihomatoză
--sufletul era nemuritor; migraţia sufletului(origine orientală)
--reprez pitagorice despre suflet corespund misticii şi învăţăturilor morale pt că există sancţiuni şi pedepse dar şi
răsplată
--Dc erai învăţat sufletul se desprindea de trup după moarte mai uşor
Este primul model complex de sistematicitate. Mistică înaltă + educare a gândirii discursive, prin raţionalism.
Pitagorismul a fost începutul gândirii teoretice şi al filosofiei, într-un fel. E la concurenţă cu parmenidismul, care are o
direcţie dif. Gândirea formală îşi are sursa atât în pitagorism cât şi în parmenidism. Ea va deveni axa gândirii teoretice.

Parmenide
Termenul de principiu trece din gândirea mitologică în cea filosofică. Milesienii sunt cei care fac primii paşi—
„o cercetare independentă asupra reprezentărilor mitico-religioase”—„spre” principiu. Poemul lui parmenide este un
moment esenţial în istoria gândirii filosofice. Parmenidismul este p de plecare al gândirii formale de tip analitic.
Pitagaorismul –dezv gândirea prin analogie în timp ce Parmenide dezv gândirea în termeni absoluţi. Discursul lui
întemeietor spune că pe calea adevărului tb să punem în paranteză tot ce derivă din cunoaşterea pe calea simţurilor. Platon
propune aceeaşi metodă ca formă de cercetare a primelor principii. Aceeaşi metodă va fi cerecetată şi în perioada
medievală, şi în cea modernă şi chiar în cea actuală. Se pare că Parmenide a fost discipolulu lui Xenofan(Încep tuturor
lucrurilor este Unu). Nu se ştie dc Parmenide a preluat această idee de la Xenofan sau dc bătrânul Xenofan a vorbit despre
ea de la Parmenide.
Parmenide este un deschizător de drumuri şi există numeroşi cercetători care îl revendică ca întemeietor. Owen
susţine că Parmenide este precursorul şcolii de gândire analitică. Fiinţa nu este un principiu în sens milesian, ci în rap cu
adevărul, cu discursul filosofic.
Poemul este o scriere onto-poetică surprinzătoare prin poziţia sa teoretică. Este scris în hexametru dactilic de inspiraţie
homerică şi hesiodică şi are o natură esoterică.
Fragm I—Are la început un car alegoric şi e o prezentare a unei călătorii spirituale pe care o face omul cunoscător—
trecerea din lumea muritorilor într-un spaţiu eteric, având drept călăuze pe heliade(copile ale soarelui). La porţile dintre
adevăr şi spaţiul comun, străjuite de dreptate, îl aşteaptă zeiţa(personaj central al poemului), purtătoare de învăţături dar şi
a unei didactici speciale. E vorba de o introducere într-o învăţătură care contrazice bunul-simţ—introducerea e un fel de
captatio benevolentia. Se vorbeşte despre cale(odos), temă cu lungă istorie în filosofie(de aici vine şi problema
metodologiei—methodos). Calea e prez după model mitic(Homer, Hesiod). Odată ajuns la această poartă este întâmpinat
de zeiţă. Cheile le ţine Dreptatea „cea greu pedepsitoare”. Dreptatea şi necesitatea erau strâns asociate în gândirea mitică
gr., iar Binele era sinonim cu adevărul. La Bine poţi ajunge doar prin constrângerea necesităţii. Adevărul se confundă cu
această cale. Odată intrat pe această cale opinia şi impresia dispar definitiv. Ceea ce guvernează pe această cale este
dreptatea strictă, necesitatea. De aici înainte totul e solid, fix(„cuie”, „piroane”). Parmenide are o idee bine def cu privire la
term „peras”(tehnică de fixare a odgoanelor). În mod poetic Parmenide sugerează fixitatea căii, guvernarea necesităţii în
sens absolut.
Zeiţa de la bun început e tranşantă:lumea muritorilor e „orbecăială”, călătoria e o elevare spre cunoaşterea de tip divin.
Este un drum pornit de la întuneric spre lumină-„luminescenţa”, pozitivitatea fiinţei. Părerile în care nu avem motive să
avem încredere sunt pretutindeni şi împăienjenesc gândirea. De aceea tb să părăsim acest teren. Opiniile nu sunt o cale.
Fragm II—2 căi—„este”
--„nu este”
Aceste două căi pot fi gândite, concepute. Calea care spune „este” poate fi urmată, cea care spune „nu este” este închisă
cunoaşterii. Situaţia în care se spune „este” dar se admite şi „nu este” nu poate fi concepută, gândită(„oameni bicefali”).
Aceasta este o situaţie hibridă între cele două căi şi reprezintă opinia muritorilor; ea derivă dintr-o încălcare a regulilor şi
necesităţii(deşi se spune este, admite şi ceva care nu este). Parmenide are în vedere determinarea temporală. „Este” la
prezent este proiectat în eternitate. Nu putem vorbi despre ceva care a fost sau va fi şi nu este(cum admit muritorii).
Adevărurile pe care le avem în vedere sunt adevăruri eterne, adevăruri care nu îşi schimbă poziţia în eternitate. Un detaliu
semnificativ este absenţa pronumelui personal. Nu se referă la ceva anume. Modul de citire al acestei particule tb să ţină

4
seama că este vorba de un prezent continuu. Cele două căi sunt admise simultan. Calea a doua poate fi concepută dar nu
este calea adevărată. Dc vrem să ajungem la adevăr tb să renunţăm la tot ceea ce era în mintea njoastră până atunci.
Dihotomia dintre căi este absolută.
Aceste 2 formule pot avea 3 sensuri:--în sens existenţial
--în sens veritativ
--în sens copulativ
Condiţia este ca vb să fie la prezent fără nimic care să îl determine(atribut, subiect).Fiinţa este un „este” permanent.
Aceste „este” cere o determinare dar nu poate avea o dterminare. Fiinţa este; fiinţa este ceea ce este. Subiectul îl întâlnim
într-o singură situaţie, ca participiu –eon=fiinţa(este permanent). Articularea vb este cu eon
Este începutul metafizicii, pt că atunci când căile sunt numite „este” cere o determinare. Parmenide spune „fiinţa este” cu
alte cuvinte „ceea ce este”. A nu se confunda cu „existenţa”=ceea ce apare, ceea ce se iveşte; „este” e de natură ascunsă,
adevărul e ascuns în tot ceea ce ne înconjoară, de aparenţe, cunoştinţe, datele simţurilor. Determinarea vb „este”(ei nai)
este din aceeaşi sferă a verbului—este un participiu substantivizat. Fără o determinare ar fi fost inexplicabilă problema
căilor. Această didactică face inteligibilă calea.
Fragm IV
Îndemnul „contemplă!” are sensul de „a vedea”, dar nu din perspectivă senzorială; a vedea luminând, prin gândire, prin
nous care are aici un rol instrumental. Cele depărtate şi cele absente referă la gândire, sunt puternic prezente gândirii ca
instrument—a trece dincolo de aparenţe(în acel timp „logos” avea un sens destul de precis. A vedea cele absente, cele
prezente gândirii dar ascunse de senzaţiile noastre echivalează cu trecerea dincolo de aparenţe). Descoperirea fiinţei nu se
face discursiv(prin cuvânt), ci se face prin nous, prin aceasrtă facultate de a lumina. Pe calea fiinţei, prin gândire,
descoperim adevărul. „Este” nu acceptă multiplicitatea, nu e divizibil. Pe această cale nici armonia(Kosmosul) nu este
posibilă pt că reprez părţi şi relaţii între părţi. A fi pe calea lui este echivalează cu a dobândi adevărul dincolo de aparenţe,
prin nous. Calea care spune „este” nu are nevoie de cuvinte până la apariţia fiinţei. Calea însăşi este fiinţă. Fragm III—A
gândi e totuna cu a fi(a gândi=a pune în lumină ceea ce e etern).
Fragm VI
Este instituit subiectul discursului, al descrierii fiinţei în sine prin participiul ον. Avem posibilitatea de a lua „fiinţa” în
pozitivitatea absolută. Determinările vor fi deduse din intersecţia cu principiul, ideea căii. Se ajunge la punerea fiinţei ca
adevăr în sine, etern, ca referinţă absolută pt orice fele de discurs.
Această doctrină a avut o istorie destul de simplă. Nu s-ar fi întâmplat nimic în gândirea speculativă dc Platon nu ar fi
revenit asupra acestui stil. Va fi constitutivă unui anumit tip de formalism. „Este” în condiţia lui „este etern” este un tip de
adevăr intransformabil, matematic. Exigenţa lui Parmenide cu privire la el este de această natură. De aceea nu admite două
forme, două nume, contrariile pt că ele ar introduce nefiinţa pe calea adevărului şi ar distruge fiinţa. Problema gravă era
cum să împartă UNU cu MULTIPLICITATEA. Căile sunt pt a trece dincolo de aparenţe spre un inteligibil în sine.
Fragm III
Stabilirea ordinii fragmentelor poemului parmenidian este un problematică. Se ştie că poemul a avut două părţi dar nu se
cunoaşte ordinea fragmentelor.
Astfel există două posibilităţi de interpretare a fragm III:
--să considerăm versul obscur, să-l ignorăm
--să încercăm să-l corelăm cu alte fragmente.
Funcţia lui nous este de ghidare, una instrumentală. Identitatea dintre cale şi fiinţă. Dc există vorbire doar despre a fi—
nu există gândire dincolo de a fi. Putem concepe calea care spune „nu este” dar ea nu există în fapt. Calea convingerii este
plină de fiinţă. Pt fiinţă nu ai nevoie de vorbe, de discurs, de semne pt a da de conştiinţa fiinţei. Nous-ul este o facultate
specială de aceea a gândi e totuna cu a fi. Doar prin acest instrument avem ghidarea gândirii pe calea adevărului—
unificarea lui a gândi(diferit de a concepe) cu a fi(prin valoarea lui nous). Fiinţa e luată în sine şi în absolut. Pb didacticii
discursului: Parmenide vorbeşte despre cele două căi, folosind un prezent permanent al verbului „a fi” care nu are subiect,
e complet indeterminat. El primeşte abia în fragm IV şi VI un participiu tot al lui „este”. E vorba de o reprezentare
tautologică, numai că vb la participiu=fiinţa –fiinţa este—„a fi” ajunge o copulă—numai ceea ce este este. Pe calea
convingerii ajungem la adevăr, dar calea e plină de fiinţă. Parmenide refuză ideea existenţei a două forme, orice
diferenţiere, orice divizare. Cum pot pe calea lui UNU să ignor diversitatea lumii? Parmenide spune că pe „calea” opiniei
acestea există, opiniile reflectă acestea, dar pe calea adevărului nu.
Singura posibilitate de a ne gândi la fiinţă este de a ne-o reprezenta într-un fel. Premisa este „este”. „Este” e un prezent
care nu poate fi gândit decât ca etern, independent de timp(singura coordonată în care poate exista este eternitatea).
Teorema este un „este” etern de acest tip. „Este” nu suportă modularea—în prezent, trecut şi viitor, pt a nu lăsa loc
celeilalte căi care spune „nu este”. Pe calea adevărului calea care spune „nu este2 este blocată cunoaşterii. Doar opinia
admite şi „este” şi „nu este”. Opiniile referă la contrarii, multiplu, individual pt că se pot concepe în acelaşi timp şi „este”
şi „nu este”. „A gândi cu două capete” înseamnă a admite generarea şi coruperea. Principiul nu este temei al devenirii, care
este negată de Parmenide(nu poţi spune că ceva este şi nu va mai exista peste un timp).
Muritorii(BICEFALII) nu numai că pot să conceapă 2 căi dar şi merg pe ambele deodată, „rătăcesc”. Nu se poate merge
decât pe o cale străjuită de dreptate care e a adevărului. Fiinţa e ceva ascuns pt că pe noi ne atacă aparenţele, ceea ce e dat

5
de senzaţie, cunoaşterea e împiedicată de toate aceste prezenţe. Noi putem ajunge la ea doar eliberându-ne de acestea, de
aparenţe. Cunoaşterea e posibilă cu ajutorul instrumentului nous.
Fragm VIII
Iniţierea divină a muritorului Parmenide pe calea adevărului.
Fiinţa:-neivită
-nenăscută
-nepieritoare
-întreagă
-unică
-neclintită
-împlinită
-indivizibilă
-continuă
-una(nemultiplă)
-omogenă
-plină de fiinţă
-nemişcată(interior şi exterior)
-limitată
-sferică(perfecţiunea)
Reprezentarea fiinţei este doar o descriere a fiinţei. Majoritatea reprezentărilor sunt negative. Fiinţa nu este inteligibilă
decât pe coordonatele eternităţii—acum „este”. E de nerostit şi de negândit că nu este—nu există cuvânt pt nefiinţă.
Parmenide doreşte să scoată din câmpul gândirii „nu este” pt că duce cu gândul la timp , la curgere. Fiinţa e indivizibilă,un
continuu care e prezent. Cele „două forme” reprezintă contrariile. Ce-ar fi determinat nefiinţa să crească? Fiinţa nu poate
da naştere unei alte fiinţe. Dreptatea este necesitatea constrângătoare, cumplită, reprezintă constrângerile căii, nu poate fi
concepută separat. Zeiţa este o reprezentare pe calea opiniei, este o alegorie. Ea îi adresează îndemnuri pedagogice. Pe
calea opiniei avem nevoie de alegorii pt a ne îndruma pe calea adevărului. Fiinţa este închisă, întreavgă, perfectă, nu i se
mai poate adăuga nimic. Este „limitată”—în sensul exterior e mărginită(e sferică) dar interiorul nu e limitat. Orice punct
este marcat de limită, peirata. Este exclusă orice devenire. Nu este altfel la margine decât în altă parte.
Gândirea noastră este un „arc electric” între contrarii.
Parmenidismul --disciplină de atingere a adevărului
Heracliteismului moduri de gândire --raţionalitatea lumii întregi
Pitagorismul --analogii numere-lucrurile lumii sensibile
Aristotel—gândire diaporematică, are în vedere aporiile—ipoteză
-rezolvare
Fiinţa este neivită în sensul de nenăscută; o proiectăm pe coordonata eternităţii, asociată cu perfecţiunea, rotunditatea şi
limita.
Sfera—simbolul perfecţiunii şi faptul de a fi ceva încheiat(teleion). Ceva perfect nu se mai poate transforma în altceva şi
nu poate lua naştere din ceva imperfect.
Este—Ceea ce noi numim fiinţă este determinarea lui este, subiectivizarea lui „estin”, la participiu „eon”; este
permanent, nu avem voie să modulăm la trecut sau la viitor pt că facem loc nefiinţei(interdicţia zeiţei). Calea care spune
„nu este” este conceptibilă dar e închisă.
Problema originii dincolo de reprezentările mitologice, cosmogonice. Parmenide spune că fiinţa e pe coordonata
eternităţii—toate reprezentările privitoare la timp dispar, iar participiul indică această prezenţă permanentă, identică cu
sine. Nu există nici o fisură care să permită intrarea nefiinţei în discurs. Naşterea duce la regresia la infinit. Infinitudinea e
o construcţie conceptuală. Dc admit că fiinţa s-a născut din altceva admit şi alteritatea, admit nefiinţa. Nici spaţiul nu e
definit—oricare punct din sfera fiinţei e determinat şi fix oriunde ar fi(peirata—limită, fixare rigidă). Fiinţa e laolaltă cu
fiinţa şi nu putem distinge spaţial—procesul de individuaţie nu este permis. Punerea în paranteză a determinărilor spaţio-
temporale face posibilă cunoaşterea fiinţei în pozitivitatea sa. Lipsa timpului şi a spaţiului duce fiinţa spre absolut. E un
mod de a gândi. Parmenide vizează fiinţa ca reprezentare în absolut.
UNICĂ- Dc ar admite multiplicitatea ar admite devenirea şi nefiinţa. Pe calea convingerii nu putem admite 2 semne pt
că acceptăm nefiinţa conceptibilă—cădem pe calea opiniei.
ÎNTREAGĂ—în interior e un continuum
OMOGENĂ—nu există diferenţe calitative; e de fapt plină pe tiparul solidului geometric
LIMITATĂ,
ROTUNDĂ—formulă simbolică. Fiinţa nu e compusă din elemente. Marginea nu e un înveliş ci formă. Deşi limitată nu
se poate vorbi de un dincolo de fiinţă pt că s-ar admite nefiinţa.. Parmenide face o modelare a fiinţei de tip formal. Este o
analogie cu atomul democritian. Parmenide ajunge la această reprezentare călăuzit de zeiţă ca şi cum ar ajunge la adevărul
în sine care nu poate fi nici gândit, nici văzut, nici spus. Cale prin care se apropie de adevăr.
Heidegger: „Parmenide este unul din cei trei filosofi incipienţi.” Prin indicarea căii adevărului el face un început.
Problema e: era necesar sau a fost un accident istoric faptul că Platon a reluat şi a centrat problema filosofică în jurul

6
fiinţei? Platon a reluat tematica din poemul parmenidian dpdv critic şi teoretic şi a centrat-o pe tema fiinţei. Critica pe care
o face Platon în Parmenide deschide calea metafizicii distrugând prejudecăţile. Platon admite însă multiplicitatea-paricidul
platonician. Platon şi Aristotel fac din fiinţă un termen istoric de care va fi legată identitatea filosofiei însăşi. Fiinţa este
principiul oricărui discurs filosofic.
Parmenide:”fiinţa ca fiinţă”(discurs închis)
Aristotel:”fiinţa ca fiind ceva...(permite extensia)—premisele dezvoltării teoriei categoriilor—„fiinţa ca fiind substanţă”

Rap dintre unu şi multiplu


Semnele
Cele 2 forme—contrariile, gândirea prin opoziţie; creează un câmp de reprezentări, un lat univers, cel al muritorilor
--pb unităţii contrariilor
Parmenide, în raport cu pitagoricienii, spune că diada nedefinită nu există, cu atât mai puţin multiplul. Celor două forme
muritorii le-au dat semne(reprezentări) Fiecare imagine era corelată. Focul era asociat cu luminescenţa. Un universal era
cuplat într-un complex al semnificărilor, presupune o bogăţie de determinaţii, nu e o noţiune abstractă. Foc şi noapte,
luminescenţă şi tenebros, pozitivitatea în sine şi negativitatea în sine—reprezintă cele două căi la limita lor.
Conştienţa fiinţei(superioritatea cunoaşterii pe calea adevărului) este diferită de conştiinţa fiinţei.
Lumea sensibilă există dar e trecătoare. Descrierea ei ţine de părerile nesigure ale oamenilor.

În filosofia clasică—originile filosofiei europene au existat 3 moduri de a gândi, nu teorii cu caracter de sistem. În
viziunea greacă lumea sensibilă este văzută ca un întreg, veşnic dinamic, ale cărui părţi sunt în armonie. Pe de altă parte
avem viziunile despre principii inteligibile care explică unitatea cosmosului.
Heraclit—viziune organicistă—2 principii contrarii, în armonie, în devenire stăpânite de un logos universal care
presupune raţiune;Este o viziune panteistă care se înscrie în tradiţia elenismului.
Pitagorismul—stabileşte analogii între principii şi lumea sensibilă.
Dc gândirea modernă este una obiectivă, dintr-un punct de vedere ştiinţific, gândirea greacă era „subiectiv colectivă”.
Lumea era gândită ca un întreg, în perspectivă cosmologică şi integerală. Se raportau într-un mod unitar la lumea sensibilă.
Impresiile contau ca realităţi.
Pitagoricienii studiau raportul proporţiilor unor entităţi—numerele. Ele reprezintă unităţi în sine şi relaţiile dintre ele sunt
perene. Studiul unitar pe care îl fac între aritmetică, geometrie, armonia muzicală ne dă amănunte despre paradigmele în
sine. Ei admit existenţa unei lumi sensibile, conform principiului simpatiei. Numerele sunt echivalente ideilor platoniciene.
Numerele sunt legate condiţional şi formează un întreg. Cosmosul divin este încifrat—se bazează pe raporturi şi proporţii
divine. Analogia între numere şi lucrurile din cosmos pornea de la ideea că există un izomorfism bazat pe proporţii(idee
apolinică).
Parmenide—calea adevărului nu are de-a face cu lumea vizibilă, ascunsă muritorilor rătăciţi între opinii. Lumea vizibilă
are un grad de existenţă f mic.
Aceste moduri de a viza lumea ca întreg, de a gândi reprezintă pt noi o tematizare la limită. Platon va relua temele şi cele
3 moduri de a vedea lumea ca Unu şi va duce lucrurile mult mai departe—va tematiza urmărind formarea unui limbaj
specific acestui mod de gândire.
Platonismul
Platon fusese pitagoreic şi spre sfârşitul vieţii sale revine la anumite formule ale lor. Pt Platon, cea mai importantă
problemă este existenţa în sine a Ideilor. Ele sunt asemănătoare numerelor pitagoreice, sunt universalii care există în sine.
Nu se pot face relaţii între ele şi altceva, pt a le cunoaşte nu ai nevoie de altceva. Ele sunt inteligibile în sine. Ideile sunt de
multe feluri, de la cunoştinţe la genurile supreme, la Binele suprem. Există o ierarhie a ideilor la Platon; relaţiile dintre ele
sunt necesare, eterne, pozitive. Ele presupun un fel de logică dincolo de gândirea omenească. În viziunea despre lume se
menţine concepţia heraclitică(curgerea e totul).
Putem justifica o relaţie între cele două lumi? Aceasta este o chestiune de fond problema reducându-se la problema
raportului dintre Unu şi Multiplu. Există relaţii între lumea ideilor şi lumea sensibilă? (dialogul Parmenide). În Sofistul în
care Platon discută despre Fiinţă şi Nefiinţă, Platon situează problema în Fiinţă, dar admite multiplicitatea ideilor—
paricidul(renunţă la ideea parmenidiană). Aceste moduri de vedea lumea sunt transpuse într-o amplă „scenografie” de
Platon. El pune marile idei presocratice în dezbatere. Dezbaterea formează un limbaj specific—limbajul filosofiei ca
disciplină teoretică. Pt Platon cunoaşterea teoretică vizează lumea ideilor. Contemplarea(Republica) reprez vizarea în chip
direct a Ideilor şi a relaţiilor dintre ele. Episteme reprez această contemplare. Viziunea lui asupra lumii ideilor este pe de-o
parte pitagoreică iar pe de altă parte este parmenidiană. Cert e că filosofia şi viaţa însăşi au ca obiectiv cunoaşterea
disciplinată a genurilor şi contemplarea Ideii de Bine din care se nasc Ideea de Drept, Ordine, Rânduială etc. Cu excepţia
lui Heraclit şi a lui Aristotel concepţia generală este că nu există cunoaştere adevărată despre lumea sensibilă pt că nu are
consistenţă.
Originile gândirii teoretice sunt aceste modele şi sinteza lor platoniciană. Platon încearcă să vadă cum poate fi întemeiată
cunoaşterea adevărată. Filoasofia „ca teorie a Fiinţei” a fost preluată de fapt de Platon. Fiinţa ca fiinţă e miezul discursului
dar nu poate fi cunoscută nemijlocit, în schimb poate fi cunoscută printr-un discurs teoretic. Problema cunoaşterii prin
discurs teoretic presupune toate dificultăţile înţelegerii ei ca Unu. Unu şi fiinţa sunt termeni corelativi.

7
În opinia lui Aristotel fiinţa se bucură de numeroase semnificaţii în limbaj ca fiind ceva sau altceva. Teoria Fiinţei va fi
mijlocită de teoria fiindului, acel model de interpretare a lumii prin primele principii şi cauze. Modelul aristotelic vizează
modelul individual, substanţa, universal pt orice individual Substanţa este subiectul, prima dintre categorii. Toate celelalte
categorii referă la substanţă. Substanţa este înţeleasă ca Unu. În momentul în care substanţa nu mai e unitate, nu mai e
definită ca Unu îşi pierde condiţia de substanţă, nu mai poate fi definită ca substanţă. Teoria celor 4 cauze. Oricare
substanţă are cele 4 categorii, pp constitutive(materială, formală, eficientă, finală). Atât viziunea platoniciană cât şi cea
aristotelică propun un mod de a gândi teoretic şi o clasificare a domeniilor gândirii teoretice, a ştiinţelor. Ştiinţele teoretice
sunt ştiinţele care vizează primele principii—relaţiile dintre eidos-uri(Platon) şi vizează inteligibile în sine, adevăruri cu car
veşnic
--primele cauze(Aristotel)
La Aristotel accentul cade pe individual, dar într-un mod aparte. Substanţa e un termen generic pt universal. Orice
individual are substanţă—unitatea esenţei cu forma. Substanţa conţine toate determinările—cauzele şi atributele substanţei
reprez determinările esenţiale ale acestei substanţe. Modul teoretic de a viza individualul e la rândul lui universal. Orice
individual e numit substanţă şi are caracteristici stabile, exprimă unitatea esenţei cu forma şi poate fi definit—prin aceasta
devine inteligibil. Substanţa este unitatea determinărilor esenţiale şi accidentale.
În cazul lui Platon şi Aristotel avem de-a face cu moduri de analiză de tip teoretic(cunoaşterea a ceea ce e universal).
Lumea poate fi prinsă în adevărul ei. Nu contează că Socrate este muritor, el poate fi caracterizat ca substanţă cu
determinări esenţiale—teoria tipurilor.
Gândirea teoretică—gândeşte ipotetic folosind argumente şi o metodă. Gândirea discursivă însăşi este ipotetică, raportată
la limită—aporiile.
Dezvoltările teoretice ale ideii de substanţă.
Aristotel este înaintea lui Platon prin formă. El gândeşte prin contrapunerea argumentelor. Formarea limbajului s-a
produs prin gândirea în proximitatea universalului. Platon şi Aristotel supun temele exerciţiului critic în urma căruia se
formează un limbaj tehnic precis. Viziunea teoretică apare în urma exersării acestui limbaj. Apelul la mit şi alegorie nu
dihzolvă rigoarea gândirii platoniciene. Atunci când se ajunge la aporie Platon apelează la sugestie pt a ieşi din aporie.
Este important mersul gândirii pt a dezascunde adevăruri cu caracter universal.
Tema cursului—raportul între F. şi constituirea gândirii teoretice, bazată pe logică şi rigoare. F e un mod de gândire.
Tematica presocraticilor este tematica primelor principii. Astfel gândirea devine reflexivă, se gândeşte pe sine, condiţiile
sale limită, gândeşte calea care să conducă la adevăr. Cum putem să înţelegem lumea ca Unu,etern , nemişcător? Acest
Unu este temeiul în legătură cu care gândirea poate dezvolta teorii care să conţină adevăruri. S-a ajuns la constituirea unei
gândiri teoretice –ca adevăr, aletheia
-ca limbaj—trecerea de la limbajul alegoric la limbajul riguros, teoretizant=naşterea filosofiei. Limbajul
face posibil exerciţiul filosofic.
Platon—sistematizare a aporiilor, problemelor, categoriilor.
Aristotel—sistematizare a disciplinelor filosofiei, inventează o logică. Discursul teoretic se numeşte filosofie(3
discipline)—filosofia primă—metafizica
--filosofiile secunde—fizica—studiază lumea vizibilă în principiile ei(Despre generare şi corupere)
--matematica—referă la obiecte inteligibile—numerele; nu e marcată de schimbările lumii
înconjurătoare; prin ea putem inteligibiliza lumea vizibilă.
--transferul de adevăr se face de la primele principii în jos, spre lumea sensibilă
Gândirea aristotelică este încununarea unei progresii a gândirii critice—Filosofia e în esenţă gândire critică şi prin
aceasta teoretică. Aristotel mai admite şi disciplinele practice sau poietice care studiază viaţa socială(etica, politica). Aceste
domenii sunt la rândul lor cuprinse în relaţiile de necesitate şi de transfer de adevăr.
Pitagorismul a precedat Academia şi Lyceumul şi le-a concurat în timp.
Geneza filosofiei e indisolubil legată de spiritul european, fiind formativă. Era o formă de instruire a generaţiilor şi de
păstrare a limbii, tradiţiilor(există un mod de a gândi mitologic). Modelele puse în circulaţie de epopeile homerice erau cele
ale aristocraţiei, erau modele superioare de înţelegere a valorilor şi au contribuit la modelarea tipurilor. Modelul
înţeleptului este efectul paideic al epopeilor homerice. S-a creat un panteon al înţelepţilor greci, printr-o raportare de tip
heros(erou) urmat de o proiectare a filosofului ca heros. Ceea ce spune înţeleptul circulă fie pe cale orală, fie pe cale scrisă
şi are un rol paideic. Prin sofişti, prin eleaţi, fenomenul paideic a luat amploare în societatea greacă. Şcolile mari filosofice
au dus filosofia la vârful cetăţilor, dând o nouă formă structurii care a fost preluată şi resemnificată de cultura romană.
Meritul transpunerii termenilor filosofici greceşti în limba latină l-a avut Cicero, favorizând dezvoltarea şcolilor de gândire
romane(stoicismul şi epicureismul). Sunt orientări târzii care îndreaptă filosofia greacă spre idealul perfecţiunii. Direcţia
stoică şi cea epicureică vizau individul uman şi posibilitatea lui de a ajunge la formele superioare. Important e că s-a creat
un model de cultură care aparent s-a stins în sec VI-VII prin destrămarea Imperiului Roman şi sub presiunea popoarelor
migratoare. Manifestarea spiritului creştin în Imperiul Roman a produs o resurecţie de tip creştin—recompunere în ordine
spirituală. În cultura bizantină se menţine spiritul grec. Sfinţii Părinţi, la sfârşitul mileniului I, procedează la o readucere în
prim plan a valorilor greceşti ce va deveni puternică dpdv formativ în Europa de Sud şi Europa Centrală—Scolastica.