VIRTUTEA – calea

spre fericire
Etica greaca are in centru termenii:

Fericire = eudaimonia

Virtute = arete
 VIRTUTE = Însușire dominantă a caracterului, care
îl face mai bun pe individul uman, din punct de
vedere moral, intelectual sau al unui tip specific de
activitate; integritate morală. ♦ Înclinație spre un
anumit fel de fapte morale; calitate morală. 2. (În loc.
prep.) În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a...
– Din lat. virtus, -utis (cu unele sensuri după fr. vertu).
Platon si Aristotel – oamenii pot fi posesori ai virtutii – acel ceva in
care exceleaza sau ar trebui sa exceleze.

Platon – omul nu e rau de la natura, doar din ignoranta

● Virtutea este suficienta pentru fericire

● Virtutea – stiinta care ne invata sa ne folosim cu chibzuinta

anumite insusiri, care altfel pot fi ori utile, ori daunatoare.

● Virtuti cardinale: curaj, cumpatare, intelepciune, dreptate

Aristotel – il critica pe Platon – este imposibil sa reduci tot ce este
bine la o singura forma

Exista bine in activitate, arta, medicina, strategie

Binele – acel ceva in vederea caruia se fac toate celelalte (

medicina- sanatatea)

Binele suprem – fericirea

Virtuti rationale – intelepciune, intelegere, cumpatare

Virtuti morale – generozitate, masura, bunatate.

De la eudaimonia la beatitudo

Augustin – cine poseda pe Dumnezeu, acela este fericit

Ideile eterne si adevarurile morale au caracter vesnic

Raul nu face parte din ordinea creata de Dumnezeu

Raul – o privare de bine, lipsa, neimplinire

Omul, avand liber arbitru, alege bine sau rau; cei drepti – rasplatiti,
cei rai - pedepsiti
Toma d’Aquino
Sursa filosofiei sale – gandirea aristotelica

Da un sens supranatural copului virtutii: de la fericire

(euidaimonia) la binecuvantare (beatitudo) = unirea eterna cu
Dumnezeu

Virtuti naturale: curaj, modestie

Virtuti supranaturale: credinta, speranta, iubire

Beatitudinea adevarata – contemplarea cu Dumnezeu

Leibniz
- identificarea binelui cu Dumnezeu
- problema todicee – lucrare ce avea drept scop sa il disculpe pe
Dumnezeu pentru ca a creat o lume imperfecta, in care exista
raul.

Dumnezeu:
- fiinta necesara, substanta originara simpla,
- atotputernica
- putea produce doar ceea ce este cel mai bun
- ca sursa a tot ceea ce este bun,
- nu poate fi sursa raului si uratului, doar sursa a existentelor si
posibilitatilor.

● Lipsa de perfectiune – rezulta din limitarea creaturii

Lectura suplimentara

Aristotel

- Virtutea este calea supremă către fericire, fericirea fiind activitatea conformă cu virtutea (1098b).
Fericirea este binele perfect, suprem, scop în sine căci nu vrem fericirea sau binele pentru altceva, în
schimb sănătatea, plăcerea, inteligența, onoarea le vrem pentru a fi fericiți
- Este virtutea naturală sau contra naturii?
- Nu, noi avem posibilitatea de a le primi și de a le perfecționa prin deprindere (1102b). Virtuțile le
dobândim prin activitate, prin învățare, nu doar prin propria înțelepciune practică, prin propria
rațiune, ci ajutați de prieteni sau de educatori, de legislatori și de cei care practică arta politicii, dacă
au înțelepciune de acest fel ori și dacă noi reușim s-o cunoaștem.
- Dar cum se nasc dispozițiile habituale, adică virtuțile sau viciile?
- Prin maniere asemănătoare de a acționa (1103b).
- Dar care este diferența dintre ele?
- Virtutea este un habitus care desăvârșește omul și opera acestuia, viciul dimpotrivă. Raportată la
plăceri virtutea este calea măsurată în ce le privește putând face lucruri frumoase legate de ele,
viciosul ajunge la vătămare, rușine, durere, plecând de la ele (1104b).
- Virtutea este calea mediană între exces și insuficiența viciului, ea este măsura justă, rectitudinea,
este medietatea între extreme (1106b). Virtutea este un habitus voluntar obținut în urma găsirii
deliberate a măsurii juste în diferite situații prin rațiunea practică (1106b, 1107a, 1111b, 1112a).
 - Fiecare act virtuos este voluntar, dar dispoziția de a fi virtuos n-o putem controla decât la început,
însă modul cum folosim dispoziția habituală depinde tot de noi, adică are tot un caracter voluntar
(1114b, 1115a).
Curajul este linia de mijloc între teamă și temeritate, îndrăzneală nebună. Spunem doar prin
asemănare, în mod impropriu, curajos în a înfrunta dezonoarea, sărăcia, boala, lipsa prietenilor,
moartea căci ele nu sunt neapărat consecința viciilor. Nici cel care se teme de violențele împotriva
copiilor sau soției nu este laș (1115a).
Dar cine este curajosul?
Cel care înfruntă pericolele, cum ar fi pe câmpul de luptă sau pe mare.
Este curajosul fără teamă?
Nu, acesta e temerarul. Curajosul are teamă pentru ce trebuie și când este necesar, dar nebunul fără
frică sau cel de o îndrăzneală nebună pare că n-are frică, deși uneori este doar o aparență, fiind doar
un imitator de fațadă al curajosului, pentru a face bravadă (1115b). El este impetuos, pornit pe fapte
mari, dar în mijlocul pericolelor poate trece la extrema, în care îi este teamă excesivă, pe când
curajosul este calm, prompt în acțiune și suportă cu fermitate pericolul și eventuala suferință.
Să mori pentru a fugi de sărăcie, din nefericirea în dragoste sau din cauza altei suferințe este un act
de curaj? Nu, de fapt lașul abandonează lupta, din slăbiciune o face, lipsindu-i încrederea și
fermitatea curajosului, el nu moare pentru că așa este frumos, cum este moartea unui erou (1116a).
Eroismul este ceva rar în secolul XXI, ceva mai apropiat? Se mai vorbește de curajul civic al cetățenilor
ce nu se dau înapoi din fața pericolelor create prin înfruntarea conducătorilor, legilor, pedepselor
(1116a).