Școala părinţilor şi cursuri pentru părinţi şi familie

Materialul face o incursiune în subiectul educației parentale. Educația parentală este la fel de importantă
ca și educația copiilor. Dacă vrei să ajuți un copil care provine dintr-o comunitate marginalizată să
evolueze și să progreseze, este obligatoriu să lucrezi cu toți factorii decisivi care își pot pune amprenta
asupra oportunităților de viață viitoare sau lipsa acestora, în mod special în ceea ce îi priveşte pe
părinții acestora.

Specialiştii în dezvoltarea umană au evidenţiat importanţa şi rolul familiei, cu precădere al părinţilor în

formarea şi dezvoltarea armonioasă a copilului precum şi dificultăţile în îndeplinirea rolurilor parentale
generate de situaţia socio-economica precară în care trăiesc. Familiile care trăiesc într-un mediu de viaţă
marcat de lipsuri, de deprivări multiple (lipsa unui sprijin economic, sărăcie, şomaj pe termen lung al
părinţilor, dificultăţi majore în satisfacerea nevoilor umane de bază) dezvoltă şi transmit copiilor un set de
valori, de principii despre lume şi viaţa, diferit de familiile care au resurse suficiente materiale,
economice, educaţionale etc. Ruby K.Payne analizează un model mental al sărăciei şi influenţele asupra
vieţii de familie. De asemenea, situaţia precară a familiei si a persoanelor din grupuri vulnerabile poate
constitui un factor de risc pentru apariţia la copii a unor comportamente deviante, cu tendinţe spre
infracţionalitate juvenilă, consum de substanţe, abandon şcolar, parentalitate precoce, neglijare şi abuz în
familie şi pot conduce la formarea la copil a unor trăsături psiho-comportamentale (lipsa încrederii în
sine, timiditatea, neîncrederea în ceilalţi, dezvoltarea deficitară a inteligenţei, limbajului şi capacităţii de
concentrare, participarea redusă la viaţa socială sau chiar - in cazuri extreme - agresivitatea, abuzul de
substanţe, alte comportamente deviante şi inserţie socio-profesionalaa redusă la vârsta adultă).

Este benefică acţiunea preventivă de participare a părinţilor la un program de educaţie parentală adresat
familiilor/părinţilor din grupurile vulnerabile centrate pe îmbunătăţirea relaţiei cu copiii, dezvoltarea
competenţelor parentale, corelată cu celelate măsuri şi acţiuni comunitare de combatere a sărăciei.
Obiectivele pe termen mediu şi lung sunt de a sprijini formarea personalităţii armonioase a copiilor, de a
creşte şi de a stimula gradul de integrare socio-economica a următoarelor generaţii şi de a schimba
modelul mental al sărăciei transmis de la o generaţia la alta şi prin practicile parentale. Poate avea impact
pozitiv pe termen lung asupra evoluţiei grupurilor vulnerabile, prin susţinerea dezvoltării competenţelor
parentale a adulţilor din grupul vulnerabil. Modelele mentale ale parentalității se transmit de la o
generaţie la alta, prin dezvoltarea competenţelor parentale se poate întrerupe acest ciclu de transmitere
transgeneraţională, pentru că a educa pe copii înseamnă a le transmite valori, modele de comportament,
stereotipuri, prejudecăţi, atât cu conotaţie pozitivă cât şi negativă. Acestea sunt transmise, preluate şi puse
în practică în mod inconştient, uneori fără rea intenţie însă a conştientiza ceea ce au transmis prin educaţie
părinţii copiilor este un pas important în schimbarea modelului mental al copiilor, al actualei generaţii.
Relaţia părinţi-copii sănătoasă are la baza competenţa parentală, definită ca „un sistem de cunoştinţe,
priceperi, capacităţi, deprinderi şi abilităţi susţinute de trăsături de personalitate specifice şi care îi permit
părintelui să îndeplinească cu succes responsabilităţile parentale, să prevină şi să depăşească situaţiile de
criză în favoarea dezvoltării copilului şi, astfel, să atingă obiectivele activităţilor educative” 1. Abilităţile şi

1
Glăveanu, Simona Maria, Rezistenţa la stress,resursă a competenţei parentale, Revista de Psihologie, vol. 58, nr. 1, Ianuarie – Martie 2012,
Bucureşti, pp 2

Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Capital Uman
competenţele parentale se formează încă din copilărie, fie după modelul părinţilor/familiei de origine fie
prin respingere acestuia, însă modul în care părinţii îi educă pe copii, metodele folosite uneori fără a fi
conştientizate relevă un model mental al părinţilor, bazat pe valori şi o filosofie despre lume şi viaţa.

Prin dezvoltarea competenţelor parentale, se pun bazele unui mediu educativ care să favorizeze la copii
(la generaţia viitoare) formarea unui model mental bazat pe reuşită, pe depăşirea obstacolelor şi pe
capabilităţile, pe resursele pe care copiii şi părinţi le au deja. Formarea şi dezvoltarea competenţei
parentale începe încă din perdioada intrauterină, şi implică atât adulţii ca persoane, ca individualitate cât
şi adulţii deveniţi părinţi (adulţii în rolul de părinte) cu un set de abilităţi intelectuale, afective, sociale, un
mod specific de interacţiune părinţi-copii şi un stil parental diferit. Rolurile parentale se formează o dată
cu naşterea copiilor, la baza exercitării acestora se află comportamentele şi abilităţile părinţilor de a
satisface adecvat nevoile de bază ale copilului (siguranţă, îngrijire, control, afecţiune, disciplină,
stimularea dezvoltării copilului). Gradul de dezvoltare a competenţelor parentale influenţează în mare
măsură formarea personalităţii copilului de-a lungul etapelor de dezvoltare şi maturizare şi îndeplinirea
responsabilităţilor parentale. Competenţa parentală include, după unii autori:
-”abilități ale părinților de a încuraja în mod activ satisfacerea nevoilor copilului, de a facilita
petrecerea timpului personal și cu celălalt părinte, de a implica activ copiii în activități sociale și
extrafamiliale cu scopul de a încuraja dezvoltarea abilităților sociale și a competenței morale ale
acestora și implicarea copilului în mod direct în activitățile familiei recunoscându-i astfel poziția
de membru dorit și special (Kelly & Emery, 2003),
-“abilitatea de a identifica și înțelege nevoile de dezvoltare și psihologice ale copilului și de a
răspunde activ și prioritar la satisfacerea acestora într-un mod adaptativ (Ackerman &
Schondorf, 1994; Rohman, Saks & Lou, 1987; Schutz et al., 1989),
- “abilitatea de a observa acurat comportamentele individuale ale copiilor și de a le corecta
atunci când acestea sunt dezadaptative, comunicând empatic și înțelegător” (Bray, 1991; Fisher
& Fisher, 1986).

Dificultăţile sociale, economice, culturale şi de altă natură specifice mediului în care trăieşte familia,
izolarea geografică, apartenenţa familiei la un gup vulnerabil, îşi pun amprenta asupra modului de viaţă,
asupra relaţiilor de familie şi a integrării în comunitate, favorizând manifestarea anumitor caracteristici
psihosociale ale părinţilor. Complementar acestor dificultăţi provenite din mediul de viaţă al familiei,
competenţa parentală este influenţată şi de o serie de factori comportamentali neadecvaţi, consideraţi
factori de risc ai părinţilor faţă de copii:

1. Factorii sociali cu risc crescut de abuz ca urmare a stresului asociat sărăciei, parţial controlabili de
către persoană/familie:
- şomajul, nivelul scăzut de trai al familiei, lipsa statutului profesional al părinţilor, conflicte/violenţă în
cuplu, nivel scăzut de şcolarizare/educaţie;
- familia aparţine unui grup vulnerabil, ceea ce are consecinţe negative asupra integrării în comunitate,
insecuritate personală, izolare socială şi culturală, frustrare şi creşte posibilitatea apariţiei unor
comportamente negative ale adulţilor (consum de alcool sau de substanţe, violenţă, neglijarea şi abuzul
asupra copiilor);

Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Capital Uman
- schimbări în structura familiei, prin divorţ, separarea părinţilor, concubinaj, locuirea împreună a două
generaţii de familie, monoparentalitate, familii recompuse;
- dificultăţi financiare majore, venituri insuficiente sau fluctuante, administrare ineficientă a bugetului;
- impedimente în accesarea serviciilor sociale comunitare sau lipsa acestor servicii în zonă.

2. Factorii psihologici, care ţin de părinţi sau de familie şi sunt în controlul persoanei/familiei:
- imaturitate emoţională, limitând exercitarea eficientă a rolului de părinte;
- preluarea de către părinţi a modelului de viaţă din familiile de origine (model abuziv, model mental de
sărăcie, neimplicare în educarea copiilor);
- părinţi rigizi, hiperautoritari sau hiperproctectori cu consecinţe asupra evoluţiei armonioase a copiilor;
- impulsivitate, control scăzut al impulsurilor, violenţă inclusiv violenţă domestică;
- istoric de consum de alcool sau de substanţe;
- lipsa informaţiilor despre dezvoltarea normală a copilului, despre metode eficiente de educare a
copilului.

3. Expunerea copiilor la modelele de comportament din anturaj . Comportamentele umane se învaţă,

încă din primii ani de viaţă copilul învaţă despre lume şi viaţa prin:
- observarea adulţilor/părinţilor sau a celorlalţi copii (fraţi, surori, colegi de grădiniţă/şcoală);
- prin imitarea comportamentelor persoanelor din mediul de viaţă, în principal părinţii/ membrii familiei;
- prin modelul de comportament oferit de adulţi sau de ceilalţi copii din anturaj;
- prin consecinţele pe care un comportament le are asupra lui şi asupra persoanelor din anturajul său.

4. Stilul parental, definit ca “ansamblul strategiilor și acțiunilor utilizate de părinți în vederea creșterii și
educării copilului“ (Baumrind, 1991) reprezintă atât un factor de risc pentru dezvoltarea unor
comportamente problematice la copii cât şi un set de resurse ale părintelui, care pot fi folosite în
modelarea interacţiunii cu copiii. Astfel, conştientizarea stilului parental are o consecinţă pozitivă asupra
interacţiunilor părinţi-copii şi oferă oportunitatea de a îmbunătăţi strategiile de disciplinare a copilului,
stilul de comunicare, controlul comportamental şi disponibilitatea emoţională a părintelui în relaţie cu
copiii. Stilurile parentale după tipologia lui Baumrind (1971) sunt:

Stilul autoritar, restrictiv: părinţii oferă puţine explicaţii copilului, impune reguli stricte şi are exigenţe
mari, practică metode punitive de disciplinare a copilului, limitează autonomia copilului, descurajează
comunicarea şi empatia cu copilul. Ca efecte, copiii îşi formează abilităţi sociale deficitare, pot adopta
comportamente de risc la adolescenţă (consum de alcool şi de droguri, fuga de acasă) şi pregăteşte copilul
pentru confruntarea cu situaţiile agresive în viitor.

Stil permisiv: părintele se consultă cu copilul în luarea deciziilor, îi oferă explicaţii despre regulile din
familie, are cerinţe şi responsabilităţi puţine de la copil, aplică în mică măsură disciplinarea şi impunerea
de limite copilului, evită să controleze copilul, permiţându-i să îşi coordoneze singur activităţile.
Consecinţele pozitive asupra copilului sunt încurajarea independenţei, a curajului, a dorinţei de a explora,
iar cele negative pot fi imaturitatea emoţională, dificultăţi în acceptarea regulilor şi a restricţiilor.

Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Capital Uman
Stil ferm: părintele are aşteptări realiste şi mature de la copil, îl ajuta să îşi controleze emoţiile, să îşi
dezvolte independenţa, stabileşte limite şi reguli de comportament clare, stimulează asumarea
responsabilităţilor pentru propriile acţiuni. Copiii educaţi în stil ferm, devin independenţi, curioşi,
autonomi în viaţa adultă.

Stil neglijent: părintele stabileşte exigenţe puţine, se implică minim emoţional în relaţia cu copilul, este
dezinteresat faţă de părerile copilului, oferă suport material copilului dar suportul emoţional şi social este
redus. Copiii devin retraşi, nesiguri, cu nevoia de a fi acceptaţi şi de obţine atenţie din partea adulţilor, au
aspiraţii scăzute şi pot manifesta comportamente de risc.

Cunoscute sub diverse denumiri “şcoala părinţilor”, “cursuri pentru părinţi şi familie”, “program de
dezvoltare a abilitaţilor parentale”, “programele de educaţie parentală” au cunoscut în România o
popularitate şi o participare pe scară largă a părinţilor din mediul rural şi din mediul urban. Au proliferat
atât programe de educaţie parentală validate ştiinţific şi utilizate în multe tari (“Cercul Siguranţei”,
“Triplu P”, Metoda “Eu pot”), cât şi programe dezvoltate de specialiştii romani, pornind de la practica lor
de consiliere cu părinţii şi copiii. Programele de educaţie parentală au ca scop sprijinirea părinţilor şi a
familiei în dezvoltarea unor comportamente parentale eficiente în relaţia cu copilul/cu copiii, care să le
ofere modele de acţiune în situaţii cotidiene sau problematice dar şi să reducă, să elimine acele
comportamente ale părintelui care influenţează negativ dezvoltarea copilului. Scopul educaţiei parentale
este “de a dezvolta relaţiile dintre părinţi şi copii prin încurajarea comportamentelor de sprijin ale
părinţilor şi modificarea comportamentelor nonproductive sau vătămătoare (Small, 1990) 2.” Small (1990)
consideră că părinţii pot fi susţinuţi în exercitarea resposabilităţilor parentale prin educaţie parentală şi
sprijin parental.

Educaţia parentală se adresează părinţilor, contribuind la îmbuntăţirea competenţelor parentale, prin

oferta de informaţii despre dezvoltarea copilului, cunoaşterea şi însuşirea unor metode eficiente de
creştere a copiilor, contribuind astfel la reducerea dificultăţilor întâmpinate de părinţi în viaţa de zi cu zi.
Sprijinul parental are ca scop creşterea capacităţii părinţilor de a utiliza şi accesa resurse exterioare
familiei pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii în familie. Este insuficient ca părinţii să participe la
programele de educaţie parentală, să primească informaţii pentru a-şi schimba un comportament, este
necesar să se asigure cadrul unei învăţări comportamentale eficiente pentru părinţi, să se susţină motivaţia
pentru a aplica informaţiile primite la curs, să se stimuleze conştientizarea practicilor parentale şi
necesitatea schimbării acestora.

Când începe educaţia parentală? Specialiştii în dezvoltarea copilului recomandă participarea viitorilor
părinţi la cursuri de pregătire pentru rolul de părinte. Participarea viitorilor părinţi la cursuri de pregătire
susţine însuşirea şi practicarea unor comportamente adecvate în creşterea şi educarea copilului, reduce
riscul neglijării copilului şi stresul parental. Un alt avantaj al participării viitorilor părinţi la cursuri de
educaţie parentală este conştientizarea modelului de educaţie pe care l-au primit de la părinţi şi a
practicilor parentale. Cunoaşterea nevoilor copilului, a reperelor dezvoltării psihosociale sprijină părinţii

2
Cojocaru, Ştefan, Cojocaru, Claudia, Educaţia parentală în România, Studiu realizat în cadrul proiectului „Centrul pentru Copilărie şi
Parentalitate, Holt România, Iaşi, 2011

Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Capital Uman
în a avea aşteptări realiste faţă de copil/de copii, focalizarea pe nevoile copilului şi nu pe ale adultului în
educarea copilului. Cursurile de educaţie parentală se adresează viitorilor părinţi, părinţilor cu unul/mai
mulţi copii, membrilor familiei copilului, bunicilor, persoanelor care au în îngrijire copii (asistenţi
maternali profesionişti, persoane/familii care au în plasament familial copii, părinţi adoptivi sau în
procedura de adopţie, persoane care au în îngrijire copii cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate),
părinţilor cu copii cu probleme de dezvoltare.

Programele de dezvoltare a abilităţilor parentale au la bază principiile3 de împuternicire a

părinţilor/familiilor, de a valorifica resursele pe care le deţin deja şi de a transmite mesajul că schimbarea
comportamentelor este posibilă şi se poate face cu succes:
ü competenţele parentale sunt învăţate, nu înnăscute, şi pot fi îmbunătăţite;
ü nu există părintele perfect, care nu face greşeli în educaţia copilului;
ü fiecare părinte are capacitatea de a fi un bun părinte pentru copii săi;
ü părinţii învaţă unii de la alţii;
ü fiecare părinte are nevoie de susţinere şi de ghidare în însuşirea abilităţilor noi;
ü părinţii deţin abilităţi şi resurse valoroase ce pot fi dezvoltate;
ü fiecare copil este unic, fiecare familie este diferită şi are nevoie de soluţii diferite;
ü părinţii pot să se implice în conceperea programelor de educaţie parentală.

Serviciile de educaţie parentală sunt derulate la nivel judeţean şi/sau local de DGASPC /SPAS în cadrul
unor centre de zi pentru copii, centre de zi de sprijin şi consiliere pentru părinţi sau în alte structuri ca
servicii pentru părinţi, centre de consiliere pentru prevenirea separării copilului de familie, pentru
prevenirea şi consilierea copilului şi a familiei în situaţii de abuz, etc.
Forme de organizare şi desfăşurare:
ü cursuri/ateliere pentru părinţi pe etape de vârsta ale copilului: îngrijirea şi sănătatea copilului;
dezvoltarea copilului pe etape de vârstă (motric, intelectual, limbaj, social, timp liber, emoţional,
joc), metode de educare a copilului, dificultăţi specifice etapelor de vârstă şi recomandări de
gestionare pentru părinţi, prevenirea abuzului şi a neglijării asupra copilului, nevoile copilului,
drepturile copilului;
ü organizarea unor grupuri de sprijin pentru anumite categorii de părinţi/familii cu risc de abandon
al copilului, de exemplu;
ü organizarea unor întâlniri cu specialişti (din domeniul medical, advocacy,), cu teme de discuţie
prestabilite;
ü organizarea unor activităţi comune părinţi-copii în scopul consolidării relaţiei parentale (excursii,
vizite la muzee, parcuri, voluntariat, confecţionarea de obiecte decorative);
ü cursuri de educaţie prenatală;
ü grupuri de autocunoaştere pentru părinţi sau cu teme specifice (divorţ, adopţie, abuz, etc.);

În România, o cercetare efectuată 4 asupra programelor de educare parentală a constatat că acestea au fost
orientate cu precădere către familiile vulnerabile şi defavorizate cu principalul argument că în aceste
3
Boca, Cristina Ana Maria, Ulrich, Cătălina, Lică, Carmen, Ştefănescu, Doina Olga, Centre de resurse pentru educaţie şi dezvoltare. Ghid de
organizare, funcţionare şi implementare a serviciilor, Editura Centrul Step by Step, Bucureşti, 2009

Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Capital Uman
familii copilul/copiii prezintă un risc crescut de abuz, neglijare, exploatare prin muncă, separare de părinţi
(munca în străinătate), nerespectarea drepturilor fundamentale sunt mai numeroase în zonele rurale.
Participarea părinţilor si a familiilor la aceste programe a fost susţinută prin proiecte ale organizaţiilor
neguvernamentale şi prin servicii dezvoltate de DGASPC-uri, cu rezultate pozitive. Deşi sunt
incontestabile beneficiile educaţiei parentale pentru familiile vulnerabile şi defavorizate, în situaţia
familiilor care trăiesc în sărăcie, dezvoltarea competenţelor parentale este benefică dar insuficientă, este
necesar ca educaţia parentală să se coreleze cu alte servicii care să ţintească şi integrarea părinţilor în
activităţi producătoare de venit, calificarea profesională a părinţilor şi incluziunea socială. Rezultatele
programelor de educaţie parentală (respectiv schimbarea comportamentului părintelui faţă de copil) sunt
influenţate în mod direct de o serie de factori:

 mediul social, cultural de viaţă al părinţilor, educaţia pe care părinţii au primit-o în copilărie;
 de concepţia despre viaţă, valorile, principiile de viaţă ale părinţilor şi cele vehiculate în anturajul
familei;
 prejudecăţi, stereotipuri;
 cunoştinţe anterioare despre educaţia şi dezvoltarea copilului;
 starea de sănătate fizică şi psihică a părinţilor, conflicte între părinţi, conflicte între părinţii şi
bunicii copiilor;
 factorii de stres la nivelul familiei: lipsa locului de muncă, insuficienţa resurselor, boala;
 capacitatea părinţilor şi motivaţia de a însuşi şi aplica ce au învăţat la cursuri;
 nivelul de dezvoltare a unor abilităţi generale de relaţionare, de comunicare,de rezolvare de
conflicte.

Ce conţine un program de dezvoltare a abilităţilor parentale/şcoala părintilor?

Programele de educaţie parentală, indiferent de denumirea lor şi de provenienţă, locală sau internaţională
au o serie de obiective comune:
ü stimularea responsabilităţii parentale, în mod egal la ambii părinţi;
ü comunicarea eficientă şi pozitivă cu copiii;
ü soluţionarea nonviolentă a conflictelor între copii, şi între părinţi-copii;
ü implicarea copilului în luarea deciziilor;
ü însuşirea unor tehnici de gestionare a stresului părintelui;
ü conştientizează părinţii în legătură cu rolul lui în educaţia copilului;
ü sprjină părinţii în exercitarea eficientă a responsabilităţilor părinteşti;
ü oferă noi abilităţi părinţilor, relaţia bazată pe respect, apreciere reciprocă;
ü stimulează formarea unei relaţii de ataşament securizant părinte-copil;
ü ajută părintele să înveţe metode noi, neabuzive, de educare a copilului;
ü reducerea riscului de neglijare şi abuz asupra copilului.

4
Cojocaru, Ştefan , Cojocaru, Claudia, Educaţia parentală în România, Studiu realizat în cadrul proiectului „Centrul pentru Copilărie şi
Parentalitate, Holt România, Iaşi, 2011

Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Capital Uman
Un program de dezvoltare a abilităţilor parentale “şcoala părinţilor” conţine informaţii de bază utile
părinţilor/viitorilor părinţi/familiei în comunicarea cu copilul şi în a face faţă cu succes unor
comportamante provocatoare ale copilului, comportamente care sunt, de cele mai multe ori, normale
pentru vârsta copilului, dar dificile pentru familia copilului.

Cursurile pentru părinţi “şcoala părinţilor” sunt concepute în acord cu etapele de dezvoltare a copilului şi
cu:
a) Nevoile copilului, corespunzătoare fiecărei etape de dezvoltare (nevoile de hrană, de căldură, de somn,
de educaţie, de a fi iubit, de a comunica, de a socializa,etc.). Părinţii sunt îndrumaţi să cunoască şi să
înţeleagă nevoile copilului în funcţie de vârstă, să răspundă adecvat nevoilor copilului, să prevină
neglijarea şi abuzul asupra copilului (Legea nr.274/2004 actualizata 2019, privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului).

b) Reperele dezvoltării copilului (0-3 ani, 3-6 ani, 6-10 ani, 10-14 ani, 14-18 ani): dezvoltare intelectuală
şi a limbajului, dezvoltare socială, emoţională/afectivă, motorie, morală.

c) Interesele specifice: interese pentru joc (tipuri de joc, jucarii-cum şi cu ce se joacă un copil), interesele
pentru citit/lectură/ poveşti, interesele de socializare cu copiii şi cu adulţii, şi altele.

d) Cum pot să susţină părinţii dezvoltarea armonioasă a copilului? În funcţie de vârsta copilului,
părinţii învaţă cum să se joace cu copilul, cum şi ce să vorbească cu copilul, cum să aplaneze certurile
între copii, cum să îl înveţe să mănânce/să se îmbrace singur, cum să îl pregătească pentru începerea
şcolii/a grădiniţei.

e) Motive de îngrijorare pentru părinte, sunt acele comportamente dificile ale copilului care necesită
sfatul unui specialist (medic, logoped, psiholog).

f) Sfaturi practie pentru părinţi referitoare la dificultăţile de comunicare cu copilul/copiii pe etape de

vârstă.

g) Drepturile copilului - informaţii pentru părinţi şi copii prevăzute în Legea nr.274/2004 actualizata
2019, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Capital Uman