ETICA VIRTUȚII LA

ARISTOTEL

Elaborat de: Pleșca Galina

Politologie, Gr: 306
 ETICA VIRTUȚII ÎN OPERA LUI
ARISTOTEL
ARISTOTEL (384-322
î.Hr.) s-a născut la Stagira,
Primele scrieri despre

în Macedonia, ca fiu al lui

Etica Nicomahică
filosofia morală

Nicomachos,
medic la curtea regelui
macedonean Amynthas al
II-lea, bunicul lui
Etica Eudemică Alexandru Macedon. A
intrat în Academia
platoniciană la vârsta de 17
Magna Moralia ani şi a rămas acolo timp
de 20 de ani, până la
moartea lui Platon, când s-
a retras la Assos.
 PROBLEMA CENTRAL

Aristotel abordează problematica Platon era încredinţat că determinarea şi

etică care gravitează în jurul naturii cunoaşterea Binelui este suficientă
şi mijloacelor de realizare a binelui, pentru purificarea sufletului, că de
îndată ce cunoaştem / ne reamintim vom
instituit ca scop absolut spre care
şi realiza binele în toate acţiunile noastre.
tinde totul.
Aristotel face eforturi de a-şi delimita şi Mi-e prieten Platon, dar mai prieten adevărul”
preciza poziţia, de un bine nu doar dezirabil
ci şi realizabil în practică, deci de un bine
accesibil omului.
Aristotel va diferenţia binele în funcţie de particularitatea
situaţiilor
 DEPLINA REALIZARE A UMANULUI
ESTE TOTUNA CU A ATINGE BINELE
SUPREM
Finalitatea binelui este de căutat nu în lumea de dincolo, nu în dimensiuni ontologice
alternative, ci între graniţele cetăţii, realitate politică superioară şi accesibilă oricui.
Scopul conduitei bune nu se poate separa de scopul statului, şi în acelaşi fel moral nu
poate fi gândită decât în relaţie cu politica.
Ţelul cel mai înalt, spre care tinde orice efort uman, este atingerea stării de fericire
(etim. gr. eudaimonia – fericire, bunăstare, succes). Eudaimonia apare drept scop
central al tuturor sistemelor etice antice, care vor interpreta însă în mod diferit
conţinutul noţiunii.
 FERICIREA TREBUIE SĂ FIE
ASTFEL:
1. Un bine perfect şi autarhic (fiind scopul prin excelenţă al
tuturor actelor noastre, suficient sieşi, care nu are nevoie de
nimic altceva ce i-ar putea spori valoarea);

2. Principiul final ce se situează mai presus de elogii,

numărându-se printre bunurile desăvârşite şi demne de
veneraţie ce îi apropie pe oameni de condiţia divină;

3. Suprema frumuseţe – supremul bine – suprema plăcere,

formează o unitate ce nu poate fi disociată şi gândită decât
unitar;
 „FUNDAMENTUL VIRTUŢII NU ESTE
INTELECTUL, CI FACULTATEA DE A
DORI”
Virtutea etică este definită ca „măsura justă”, ca „linia Virtuţile dianoetice nu mai sunt în schimb medietăţi,
mediană”, ca punct de echilibru între două extreme, ceea ce pentru virtutea morală semnifică măsura justă,
adică între două vicii (excesul şi insuficienţa). Dacă în reprezintă pentru ele adevărul. Obiectul lor este
realitatea ei psihologică virtutea reprezintă o măsură constituit de către principiile prime, ele sunt în fapt
potrivită, în ordinea moralităţii ea reprezintă întotdeauna reguli drepte ale raţiunii ce condiţionează existenţa
o culme. Autorul preia şi duce mai departe tradiţia căii oricărei virtuţi etice, asigurându-i rectitudine morală.
drepte sau de mijloc. Pe parcursul Eticii Nicomahice Virtuţile dianoetice (înţelepciunea speculativă,
filosoful realizează analize remarcabile ale virtuţilor inteligenţa, înţelepciunea practică) sunt norme cu
etice: dreptatea, măreție sufletească, generozitatea, valoare de imperativ şi lege.
moderaţia, cumpătarea, mărinimia, curajul
 VIRTUTEA IN VIZIUNEA LUI
ARISTOTEL
• Lucrarea specifică omului constă în activitatea sufletului şi în actele ce se conformează
raţiunii, aprofundarea conceptului de virtute pleacă de la aprofundarea conceptului de suflet.
• Virtutea este o acţiune de voinţă făcută cu precugetare şi care constă în păstrarea drumului
de mijloc, ales de raţiune în mod liber, în urma unui discernământ. Principiul virtuţii nu este
în sine, cum cred mulţi, pura raţiune, ci este mai curând pasiunea
• „Cel mai bun indicator asupra al dispoziţiei interne a omului este senzaţia sa de plăcere sau
durere atunci când (în urma) realizează acte virtuase sau vicioase. Urmărirea (căutarea)
plăcerii şi evitarea durerii sunt principalele surse ale acţiunii vicioase”.
• Virtutea are de a face cu acţiuni şi sentimente şi toate acestea sunt însoţite de plăcere sau
durere. Durerea este însă cea care corectează acţiunea vicioasă. Tendinţa de a simţi plăcerea
în anumite lucruri este sădită în noi încă de la naştere; înclinăm (tindem) să judecăm toate
acţiunile noastre prin durerea sau plăcerea pe care o oferă.
 VIRTUTEA IN VIZIUNEA LUI
ARISTOTEL
Exerciţiul virtuţii presupune capacitatea de a acţiona liber. Aristotel ia în considerare condiţiile în care un
om devine responsabil pentru acţiunea sa. Doar pentru actele lor voluntare oamenii sunt blamaţi sau lăudaţi
pe când pentru actele involuntare oamenii pot avea parte „de iertare şi uneori chiar de compasiune.
„Se admite, în general, că involuntare sunt actele comise prin constrângere sau ignoranţă, dacă cineva acţionează
sub imperiul constrângerilor fizice exterioare sau al ignoranţei, el nu poate fi făcut responsabil. Frica poate diminua
caracterul voluntar al acţiunii.
Ignoranţa ce disculpă este ignoranţa circumstanţelor particulare. Acţiunea este voluntară atunci când originea ei este
în agent şi el cunoaşte circumstanţele în care actul are loc
 VIRTUȚIILE PROPUSE DE
ARISTOTEL

• - această virtute este legată, ca orice altă

virtute, de efectul plăcerii şi durerii.
Dar, spre deosebire de teza generală
potrivit căreia virtutea ar fi însoţită de

Curajul plăcere şi viciul de durere, Aristotel

conchide la un moment dat că virtutea
curajului este asociată cu durerea.
• nu în orice virtute acţiunea este însoţită
de plăcere
Prezenta fricii Lașitatea
• Să-ţi fie teamă de ce trebuie (boală, sărăcie, moarte) • A te teme de ce nu trebuie: se teme în mod excesiv, şi
de ce nu trebuie, şi într-un mod nepotrivit;
• Să-ţi fie teamă când trebuie: de moartea de pe câmpul • A te teme când nu trebuie: soldaţii de profesie devin
de luptă când te afli în faţa celor mai mari şi mai laşi când pericolul îi copleşeşte şi când sunt inferiori
glorioase pericole; prin număr şi dotare militară;

• Să-ţi fie teamă pentru ce trebuie: pentru frumosul • A te teme pentru ce nu trebuie: a îndura moartea
moral, pentru curajul însuşi, nu pentru că eşti pentru a fugi de un rău, de suferinţă.
constrâns: omul curajos înfruntă pericolele pentru că
este frumos să o facă şi a nu o face este dezonorant.
De aici primul lucru care ne rezultă este că omul curajos este singurul capabil de bună deliberare, adică de
strunirea fricii atât cât trebuie, pentru cine trebuie şi cât timp trebuie.
 TIPURI APARENTE DE CURAJ
• Este curajul ce înfruntă pericolul în vederea dobândirii... de a câştiga onoruri
Curajul civic şi de a scăpa de dezonoare

• el apare la soldaţii de profesie, atunci când îşi pierd încrederea datorată

Curajul experienţei experienţei, ei devin mai repede laşi decât soldaţii-cetăţeni care rămân pe loc
până la ultima suflare căci pentru ei fuga este dezonorant

Curajul inspirat de mânie sau • în care curajoşi par şi cei ce, sub impulsul ei, sunt asemenea fiarelor ce se
aruncă asupra celor care le-au rănit pentru că şi ele acţionează într-un anumit
durere fel atunci când sunt stârnite de durere

Curajul temperamentului • cel mai natural şi, dacă este însoţit de o alegere raţională şi de o motivaţie,
devine curaj adevărat
sanguinic
• este asemenea cu curajul celor aflaţi în stare de ebrietate, stare ce le insuflă
Curajul ignoranței încredere.
 ALTE VIRTUȚII PROPUSE DE
ARISTOTEL

Virtuțiile expuse de Aristotel

BLÂNDEŢEA– reprezintă calea de
mijloc între irascibilitate şi apatie”.
MĂREŢIA SUFLETEASCĂ - este
Aristotel afirmă că omul blând
un fel de coroană a virtuţilor pentru
iubeşte starea de netulburare şi nu se
că ea le presupune pe celelalte şi le
lasă dus de pasiune, ci resimte mânia
dă strălucire. Ţelul tuturor acţiunilor
în mod just şi justificat şi împotriva
sale este onoarea, pe care o acordăm
cui trebuie pe o anumită durată de
în special divinităţii
timp şi în anumite împrejurări pe care
le dictează raţiunea.
DREPTATEA- dintre toate virtuţile
etice, fiind cea mai importantă. Într-
un înţeles general, dreptatea este
respectul faţă de legea Statului, şi
fiindcă legea statului acoperă întreaga
arie a vieţii morale, dreptatea
cuprinde, în acest sens, oarecum toate
virtuţile fiindcă cel ce respectă toate
legile este omul cu adevărat virtuos.
 CONCLUZIE

Subliniind importanţa determinantă a distincţiei dintre simpla posesiune a virtuţii şi

actualizarea ei, Aristotel a mutat accentul pe actul moral, impunând ideea că obiectul eticii este
acţiunea şi nu teoria, utilitatea ei constând nu în imparţiala cunoaştere a virtuţii (ca la Platon de
exemplu), ci în indicarea modului de a o pune în aplicare. Prin urmare, autorul Eticii
Nicomahice, nu numai că nu a pus între paranteze valoarea moralei şi a eticii, ci le-a ridicat
prestigiul şi le-a înzestrat cu funcţii practice, le-a pus în relaţie indisolubilă cu politica şi le-a
conferit un rol determinant în societate.