Morală Stoică şi Morală Creştină

Terminologie

Etica provine din filosofia greacă, ethicos însemnând morav, obicei sau caracter, în timp ce
termenul morală provine din limba latină, moralis şi înseamnă obicei, datina, obişnuinţă.1 Sunt şi
păreri ale filosofilor moderni care susţin ca etica este disciplina filosofică ce studiază morală. Cuvântul
‘’etica’’ este unul care suporta mai multe înţelesuri întrucât etica presupune o apreciere privind binele
sau raul acţiunilor oamenilor sau lucrurilor. Prin etica înţelegem şi acea formă de îmbunătăţire a
sinelui, de perfecţionare a eului, idee ce îşi are rădăcinile la Platon şi apare în filosofia antică în întreg
ansamblul ei.2

Morala este înţeleasă şi că un set de reguli, principii sau norme ce reglementează comportarea
şi relaţiile indivizilor între ei, în colectivitate, în funcţie de categoriile bine-rau, dreptate-nedreptate,
etc. şi a căror respectare se întemeiază pe propria conştiinţă şi pe opinia publică3. În timp ce etica sta la
baza acţiunilor noastre, moralitatea este acţiunea însăşi, împlinind premisele eticii. Multă lume crede
că moralitatea este ceva personal sau normativ, în timp ce etica serveşte ca model în diferenţierea
binelui de rău la nivel comunitar; de exemplu dacă cineva care trăieşte într-o comunitate, este personal
împotriva unui păcat acceptat de acea comunitate, spunem că morala respectivului este împotriva eticii
comunităţii. Mai mult termenul de moral este folosit mai ales în domeniul teologic, în timp ce etica se
foloseşte mai cu seamă în domenii precum medicina, drept, afaceri, înţelesul termenului servind ca şi
cod personal de conduită pentru cei care activează în domeniile respective4.

Stoicismul şi morală stoică

Stoicismul apare în timpul frământaturilor ce au urmat morţii lui Alexandru cel Mare şi a lui
Aristotel5. Este o şcoală filosofică fondată în Atena de către Zenon (333-261 i. Hr.) în jurul anului 300
i. Hr. În ceea ce priveşte denumirea de stoicism, numele derivă de la un portic cu coloane decorat cu

1
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/etica-si-deontologia-juridica/etica-disciplina-filosofica-a-moralei/,
15.11.2020.
2
HADOT, PIERRE. Exercitii spirituale si Filosofie Antica, Ed. Sf Nectarie, Arad, , 2015, p. 444.
3
OPREA, IOAN; PAMFIL CARMEN, Noul Dictionar Universal al limbii romane, Ed. Litera International, Bucuresti, 2009, p.
949.
4
https://www.britannica.com/story/what-do-eggs-have-to-do-with-easter
5
JAMES, RYAN, Live a life of virtue, complete guide of stoicism, Ed. Lightning Source INC, 2019, pp. 11-13.
scene cum ar fi distrugerea Troiei sau luptele dintre atenieni şi amazoane, loc unde Zenon discuta cu
ucenicii săi6. Timp de aproximativ cinci secole, stoicismul a fost o filosofie marcantă pentru cultura
greacă şi romană, influenţând mult şi creştinismul de început, ba chiar fiind considerat ca o alternativă
laică a creştinismului datorită valorilor etice asemănătoare în unele privinţe.

Cea mai mare influenţă a stoicilor nu a avut-o fizica sau logica, ci etica lor; primul şi
principalul principiu al stoicilor este a trăi în conformitate cu natura, deoarece omul deţine în Univers
un loc privilegiat ce îi determină natura şi menirea.

Stoicismul propovăduieşte ideea unei moralităţi ce derivă din legile naturii (legea naturii este
aceeaşi cu legea morală: trăieşte în acord cu natura!’’) şi pune accentul pe virtute şi iubire faţă de
orice fiinţă. Mai mult, stoicii spun că pasiunile trebuie anihilate nu doar reprimate, aceasta deoarece
numai omul virtuos poate avea parte de fericire, virtutea nefiind altceva decât un mod armonic de
purtare; totodată se pune accentul şi pe cunoaştere ca fiind cea care stă la baza moralităţii7. Patimile şi
afectele, ca plăcerea, tristeţea, dorinţa, teama, sunt iraţionale şi nefireşti şi trebuie eliminate, nu doar
stăpânite şi temperate; spune Seneca :’’ este liber cel ce scapă din propria sclavie…să îţi fii sclav ţie
însuţi constituie cea mai grea robie’’. 8

Fericirea este văzută ca şi scopul suprem al oricărei tendinţe omeneşti, dar această fericire şi în
general scopul tuturor acţiunilor şi dorinţelor omului, constau în viaţa coordonată, iar virtutea supremă
fiind deci viaţa care corespunde cu natura’’, potrivit lui Cleantes. Când e fericit, stoicul nu simte
plăcere ci bucurie pentru că el e situat mai presus de lucruri şi pasiuni şi deci poate fi fericit în orice
circumstanţă a vieţii9.

Scopul moral ultim al stoicismului este definit de armonia dintre natura individuală şi cea
universală, ori a fi virtuos înseamnă de fapt a trăi conform acestei naturi sau raţiuni universale. Astfel
că stoicismul se arată a fi adversar instinctelor şi afectelor omului, plăcerilor şi poftelor, deoarece
acestea privează omul de armonia amintită şi îi răpesc libertatea, transformându-l în sclav; aici sunt
vizate teama, mânia, până şi mila.

Omul trebuie să se lase ghidat doar de raţiune; raţiunea joacă un rol important în existenţa
omului deoarece este cea care îl diferenţiază pe om de celelalte fiinţe, raţiunea omului fiind un
fragment al Raţiunii divine. Viaţa stoică este caracterizată de simplitate, indiferență faţă de impulsurile
externe şi pasivitate faţă de orice întâmplare exterioară sau pasiune, nimic nemaiputând tulbura liniştea
sufletului stoicului.

6
CHIRA, VASILE, suport curs, p.1
7
Ibidem.
8
COPLESTON, FREDERICK, Istoria Filosofiei, Grecia si Roma, Ed. ALL, Bucuresti, 2008, pp. 348-349.
9
Ibidem, pp. 355-358.
 Un alt aspect al moralităţii care merită subliniat este cu privire la neexistenta unei căi de mijloc
în ceea ce priveste virtutea: ori eşti virtuos, ori eşti ‘’nebun’’(omul în care raţiunea este adormită).
Valorile de bază sunt: intuiţia, curajul, autocontrolul şi dreptatea: cine posedă una dintre virtuți, le
poseda pe toate pentru că aceste virtuţi alcătuiesc un tot, deci nu există gradaţii ale virtuţilor, fie eşti
virtuos în întregime, fie nu eşti virtuos deloc10.

Virtutea este mereu pozitivă, bună, iar lipsa ei este văzută ca fiind ceva negativ, rău; în natură
nu este nimic rău, ci răul se află doar în comportamentul omului, datorită alegerii lui în mod deliberat a
ceea ce îi dăunează. Nimeni nu poate face rău omului ci omul este singurul responsabil de aceasta,
făcându-se vinovat atunci când nu trăieşte conform legilor naturii; putem afirma şi că stoicismul învaţă
cum să construieşti un caracter nobil11.

Conform stoicilor doar virtutea este un bine în adevăratul sens al cuvântului, orice nu e nici
virtute şi nici viciu nu poate fi nici bun şi nici rău ci doar indiferent. Seneca spunea că ‘’virtutea este o
dispoziţie armonioasă, un lucru care merită să fie ales pentru el însuşi, nu din speranţă sau teamă sau
vreun alt motiv din afara’’12

Stoicul trăieşte o viaţă simplă dar nu simplistă; toate bunurile lumii şi tot ceea ce înseamnă
poftă sau plăcere sunt respinse deoarece nu fac altceva decât să îl înrobească pe om. De asemenea în
aceeaşi categorie intră şi faima sau gloria şi nu în ultimul rând prietenia şi iubirea. Dacă cineva face
aceasta, se poate afirma că a ajuns un înţelept ceea ce echivalează cu atingerea celei mai înalte virtuţi,
deoarece a fi înţelept înseamnă de fapt a fi liber. Un astfel de om îşi este sieşi suficient, el nu mai
depinde de nici un factor extern, pentru că nimic nu îi mai poate tulbura sufletul.13

Stoicismul mai învaţă că omul nu poate controla tot ceea ce se întâmplă în jurul său, dar poate
controla modul în care reacţionează la ceea ce se întâmplă; aceste idei ne ajută să înţelegem că lumea
este imprevizibilă şi că noi nu facem altceva decât să devenim nefericiţi atunci când realizăm că nu
avem nici un control asupra acestor fenomene, însă important este să fim fericiţi în interiorul nostru,
statornici şi puternici chiar dacă în jurul nostru este haos. Toate acestea pe fondul în care omul dă vina
pe evenimentele exterioare pentru suferinţa sa, ori stoicii afirmă că omul trebuie să se bazeze pe sine şi
nu pe cele exterioare care nu pot fi mereu controlate.14

Pentru un stoic e extrem de importantă recunoaşterea faptului că nu putem controla tot ce se

întâmplă în viaţa noastră; soluţia este ca lucrurile să fie lăsate să decurgă potrivit legii naturii şi
emoţiile să fie controlate; de exemplu se poate încerca prevenirea îmbolnăvirii printr-o alimentaţie
sănătoasă, îmbrăcăminte adecvată, etc., dar cu toate acestea, se întâmplă ca omul să se îmbolnăvească.
10
COPLESTON, FREDERICK, Istoria Filosofiei, Grecia si Roma, Ed. ALL, Bucuresti, 2008, p. 356.
11
WIEGARDT, ERIK, The stoic handbook, Wordsmith Press, San Diego, 2009, p.5.
12
SENECA, Ep., 107, II [‘’destinul il poarta pe bine voitor, pe rau voitor il duce cu forta’’]
13
CHIRA, VASILE, Suport Curs, p.4.
14
JAMES, RYAN, Stoicism, introduction to the stoic way of life, SD Publishing LLC, 2018, p.12.
Astfel că doar gândurile, părerile şi propriile acţiuni sunt sub controlul nostru, însă modul în care
reacţionează oamenii, sau situaţiile ce ni se întâmplă în viaţa de zi cu zi sunt complet în afară stăpânirii
noastre.

A fi fericit nu înseamnă doar a reduce experienţele care te fac să te simţi neplăcut ci a face şi
altora vieţile mai bune, indiferent dacă vorbim de familie şi prieteni sau necunoscuţi şi chiar dacă nu
sunt gesturi măreţe .15

Seneca credea că până ce omul nu va învăţa să renunţe la emoţiile sale, nu va putea duce o
viaţă fericită; în una din cele mai renumite lucrări ale sale, intitulată „Despre viaţă fericită”, enumeră
câteva „reguli” ce pot fi folosite pentru a atinge acest ideal stoic ce are ca scop fericirea. Acestea sunt:

-voi privi asupra comediei şi a morţii cu acelaşi sentiment (având aceeaşi trăire);

-voi dispreţui bogăţiile, iar dacă le voi avea, va fi ca şi când nu le-aş avea;

-voi considera toate pământurile ca fiind ale mele, iar proprietăţile mele ca fiind ale întregii
lumi;

-nu îmi voi păstra averile şi nici nu le voi risipi nebuneşte;

-voi face totul potrivit conştiinţei mele şi nu conform opiniei publice;

-imi voi trata la fel prietenii şi duşmanii, într-un mod plăcut şi gentil, şi voi ierta înainte de a mi
se cere aceasta;

-voi renunţa la viaţa când natura o va cere şi îi voi chema pe toţi să îmi fie martori că am trăit
potrivit unei conştiinţe bune şi că am urmat mereu binele16.

Principiul stoicismului stă în spatele unui „triunghi al fericirii” : eudaimonia este nucleul
acestui triunghi şi ultimul ţel al vieţii pentru toţi filosofii şi ceea ce vrem de fapt fiecare dintre noi; cum
se poate obţine această? Prin virtutea morală; trebuie astupat acel gol aflat între ceea ce suntem
capabili să facem şi ceea ce facem de fapt, să fim deci cea mai bună versiune a noastră în fiecare
împrejurare şi clipă a vieţii, trăind în armonie şi în concordanţă cu cele mai profunde valori.

Concentrarea pe ceea ce putem controla şi acceptarea în acelaşi timp a evenimentelor pe care

nu le putem controla, pentru că evoluţia noastră constă în alegerile pe care le facem şi nu în
evenimentele exterioare propriu-zise. Asumarea responsabilităţii este ultimul punct ce delimitează
acest triunghi, datorită faptului că binele şi răul provin doar din interiorul nostru şi deci învăţăm că nu

15
Ibidem, p. 20.
16
SENECA, On the Happy Life, Ed. Vigeo Press, 2018, p. 23.
evenimentele ne fac nefericiţi ci interpretarea acestora de către noi. Natura vrea ca noi să prosperăm în
viaţă, din cauza aceasta, omul are plantat în sine, ca o sămânţă acest potenţial spre virtute17.

Raul Moral: potrivit stoicilor nici o acţiune nu este rea sau condamnabilă în sine, ci intenţia
este ceea ce face acţiunea rea, deoarece acţiunea ca entitate fizică este indiferentă: de exemplu,
acţiunea fizică, elementul pozitiv, este aceeaşi în cazul în care cineva ar fi împuşcat cu intenţii
criminale ca şi în cazul în care cineva ar fi împuşcat într-o luptă pe timp de război; deci răul moral luat
ca atare nu poate fi o entitate pozitivă dat fiind faptul că acest lucru s-ar reflecta asupra Creatorului
care este sursa întregii existenţe. Cu alte cuvinte răul moral este absenţa unei rânduieli drepte în voinţa
omului, voinţa care se află astfel în contradicție cu dreapta raţiune. Omul e capabil şi de bine şi de rău
la fel cum are capacitatea de a simţi plăcere sau durere, întrucât acestea nu se exclud una pe cealaltă.18

De asemenea moartea nu reprezintă un rău pentru că este o lege a naturii şi stoicismul învaţă
că nici una dintre legile naturii nu reprezintă ceva rău; nimic altceva nu este moartea decât un moment
al vieţii, iar viaţa este un bine fiind o activitate pură.19 Mai mult această acceptare a morţii şi în general
a tuturor fenomenelor care se manifestă indiferent de voinţa noastră sau de puterea noastră de a
acţiona împotriva, face ca sufletul să nu mai fie tulburat şi deci să aibă pace, ducându-l pe om în
braţele fericirii deoarece binele este împăcat cu răul şi viaţa cu moartea.

Stoicii admit existenta a patru pasiuni fundamentale, plăcerea, durerea, teamă şi dorinţă, care se
reduc la primele două deoarece omul se teme de durere şi doreşte plăcerea; dar tocmai această plăcere
mult râvnita nu este un bine pentru că ea nu corespunde înclinaţiilor veritabile ale naturii. Pe de altă
parte nu este nici un lucru indiferent ci un rău, aceasta pentru că, plăcerea consta într-o relaxare a
tensiunii propriei raţiuni şi într-o întrerupere a vieţii însăşi.

Deci dacă virtutea este unicul bine, atunci unicul rău este viciul. Totuşi libertatea de a fi
virtuos presupune şi libertatea de a păcătui, astfel că dacă e bine pentru om să aibă libertatea morală e
şi mai bine pentru acesta să aleagă virtutea în mod liber chiar dacă aceasta implica posibilitatea
viciului, deoarece nu presupune în mod necesar actualizarea posibilităţii viciului. Deci este mai bine că
omul să fie liber şi astfel să aibă posibilitatea de a păcătui decât să fie lipsit de libertate dar şi mai bine
este că omul să îşi folosească libertatea pentru a alege acele acte virtuoase.

Cum este trăită această filosofie în viaţa de zi cu zi? Poate cineva să se supună acestui sistem
spartan de vieţuire? De pildă istoricul Theodor Mommsen îi numeşte pe stoici farisei, deoarece nimeni
nu a trăit la modul desăvârşit conform învăţăturilor stoice, nici măcar filosofii stoici cei mai severi (în
ciuda faptului că au existat şi oameni ca Seneca sau Lucanus care au murit pentru crezul lor ); iar
doctrina o caracterizează ca fiind doar o înşiruire de noţiuni goale; în mod similar şi Kafka, cel care a
17
SALZEGEBER, JONAS, The little book of stoicism, Ed. Salzgeber, 2019, pp. 48-52.
18
COPLESTON, FREDERICK, Istoria Filosofiei, Grecia si Roma, Ed. ALL, Bucuresti, 2008, p. 350.
19
Ibidem, pp. 348-349.
influenţat în mod considerabil mişcarea culturală existenţiala, punând accentul pe individualitatea şi
libertatea individului, susţine că etica filosofiei stoice prezintă şi contradicţii, mai ales că viaţa
instinctuală a omului face parte din natura umană, viaţa fiind voinţă şi sentiment, nu doar raţiune.

Stoicismul, chiar dacă propovăduieşte un ideal măreţ, este totuşi o negaţie a condiţiei umane,
motiv pentru care reprezentanţii stoicismului roman dar şi cei din perioada mijlocie, accepta şi o cale
de mijloc, clasificând oamenii nu doar ca virtuoşi sau ‘’nebuni’’ ci admiţând existenţa şi a celor care
doresc să progreseze în virtute20.

Morala Creştină

Nucleul moralei creştine nu stă în abordarea tipică a diferitelor teme sau chestiuni particulare ci
în trăirea lor duhovnicească; când viaţa este privită din perspectiva lumească învăţătura Evangheliei
pare de nerealizat şi peste puterea omului de a fi împlinită, dar dacă se priveşte şi se orientează viaţa
spre Hristos atunci nimic nu e mai firesc decât învăţătura aceasta. Evanghelia lui Hristos proclamă
eliberarea de lume şi de lucrurile lumii, pentru că omul este chemat la viaţa cea adevărată. Morala
creştină are un caracter universal călăuzind omul spre libertatea Duhului21. De asemenea și stoicismul
susține că toți oamenii sunt egali, întrucât potrivit originii lor, fiecare e participant la rațiunea divină și
deci are dreptul la libertate, iar urmând legile naturii, poate fi fericit.22

Legea morală firească este acea lege întipărită de Dumnezeu în inima omului odată cu crearea
lui şi care poate fi descoperită prin lumina naturală a minţii omeneşti; prin aceasta omul poate deosebi
binele de rău, virtutea de păcat, dreptatea de nedreptate. Cele 10 porunci stau la temelia vieţii morale
creştine: tânărul ce-L întrebase pe Hristos ce să facă pentru a moşteni viaţa cea veşnică, află că trebuie
să păzească poruncile (Mt. 19,17); cu toate acestea însă înţelegerea acestor porunci se face doar în
lumina Noului Testament, adică în lumina legii morale evanghelice.23

Sf Pavel spune că Legea Vechiului Testament era „sfântă şi dreaptă şi bună” (Rom. 7,12) dar
cu toate acestea numai „călăuză spre Hristos” (Gal. 3,24). Rolul acesteia era de a a trezi în om
conştiinţa stării de păcătoşenie şi în acelaşi timp dorinţa de îndreptare, de mântuire, de a vedea păcatul
şi de a dori virtutea. Cu alte cuvinte ea dă cunoştinţa păcatului dar nu şi puterea de a îl birui: „din
faptele Legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui căci prin lege vine cunoştinţa păcatului” (Rom
3,20). Astfel putem afirma că legea morală a Vechiului Testament avea nevoie de desăvârşirea adusă
de Hristos prin Legea morală a Noului Testament, prin Jertfa Sa pe cruce, ulterior prin Sfintele Taine,
a iubirii desăvârşite, a relaţiei parinte-fiu dintre Dumnezeu şi om24. Creştinul trebuie să îşi trăiască

20
CHIRA, VASILE, suport curs, pp. 5-6.
21
MANTZARIDIS, GEORGIOS, Morala crestina, Ed. Bizantina, Bucuresti, 2006, pp. 69-73.
22
CHIRA, VASILE, suport curs, p.7.
23
INVATATURA DE CREDINTA ORTODOXA, Ed. Doxologia, 2009, p.334.
24
Ibidem, pp. 335-336.
viaţa potrivit principiilor morale deoarece împlinirea lor e în concordanţă cu voia lui Dumnezeu şi deci
va dobândi mântuirea sufletului25.

C. S. Lewis spune că sunt 7 virtuţi pe care le are omul dintre care patru sunt numite cardinale,
anume prudența, cumpătarea, dreptatea şi curajul, iar celelalte trei sunt virtuţile teologice, credinţa,
nădejdea şi dragostea. Prudenţa se caracterizează prin eforul de a gândi, a fi înţelept, mai ales că şi în
Sfânta Scriptură se spune ‘’ Fiţi blânzi ca porumbeii şi înţelepţi precum şerpii.’’

Cumpătarea se înţelege ca nedepăşirea limitei cu referire la plăcere în general; creştinul poate

să renunţe la anumite lucruri dintr-un motiv sau altul, cum ar fi alcoolul, produsele de provenienţă
animală etc., însă atunci când consideră că acestea sunt rele în ele însele sau mai rău, începe să îi
judece sau desconsidere pe cei care le acceptă, acesta se transformă într-un exclusivist, şi nu mai are
nimic în comun cu virtutea. Cât despre justiţie, aceasta include sinceritatea, corectitudinea, respectarea
cuvântului sau toleranta, în timp ce curajul include două forme: atunci când se înfruntă un pericol şi în
momentul traversării unei perioade dificile, având aici ca şi termen înrudit dârzenia.

Dragostea din punct de vedere creştin, nu este o simplă emoţie; dragostea este ceva diferit de
afecţiune, aceasta în condiţiile în care cineva arata afecţiune doar pentru un grup restrâns de oameni.
Creştinul autentic tratează fiecare om într-o manieră plină de dragoste. Nădejdea este văzută ca o
continuă aşteptare a vieţii viitoare dar nu ca o formă de evadare sau iluzie; aceasta virtute se afla strâns
legată de cea a credinţei care acceptă învăţăturile propovăduite de creştinism şi de a rămâne statornic
în ciuda emoţiilor schimbătoare.26

Moralitatea creştină se referă la trei lucruri: la corectitudinea şi armonia între oameni, la ceea
ce am putea numi armonizarea lucrurilor ce ţin de sfera interioară a omului şi la scopul general al vieţii
în întreg ansamblul: cu alte cuvinte, relaţia cu semenul, cu el însuşi şi cu Cel care l-a creat adică cu
Dumnezeu. Astfel că prin standardele morale creştine nu trebuie să se înţeleagă doar lupta pentru
corectitudine între oameni în general ci trebuie avut în vedere că moralitatea se referă şi la celelalte
aspecte amintite, altfel am vorbi doar de o moralitate aparentă.

Morală creştină nu e doar o simplă împlinire de către om a unor datorii ci este o împletire a
acestora cu iubirea jertfelnică şi dăruitoare. Şi morala creştină are ca scop fericirea omului ca şi cea
stoica, dar această fericire începe aici pe pământ şi continuă în viaţa de dincolo; cât despre firea cea
căzută a omului, aceasta se restaurează doar cu ajutorul harului divin. Şi stoicismul vorbeşte de
fericirea omului dar aceasta nu este adevărata mântuire şi nu se poate ridica la măreţia actului de
mântuire în Iisus Hristos, potrivit moralei creştine.

25
Invatatura de credinta crestina ortodoxa, Ed, Instirutului Biblic si de misiune ortodoxa, Bucuresti, 2015, p.367.
26
LEWIS, C.S., Mere Christianity, Ed. HarperOne, 2009, pp 106-123.
 Sigur că şi creştinismul şi stoicismul propovăduiesc virtutea, lucru care nu ar trebui să ne mire
dat fiind faptul că fiecare om se împărtăşeşte într-o măsură mai mare sau mai mică de harul divin, deci
şi filosofii păgâni au avut acel impuls spre cunoaştere a adevărului divin prin revelaţia naturală.

De pildă aceasta nerespectare a legilor naturii din care rezultă suferinţa, este formulată şi de sf.
Maxim Mărturisitorul atunci când se referă la rău : ‘’[…] Ci ca să-l cuprind într-o definiţie, voi spune
că răul este abaterea lucrării puterilor (facultăţilor) sădite în fire de la scopul lor şi altceva nimic. Sau
iarăşi, răul este mişcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei
judecăţi greşite. Iar scop numesc cauza celor ce sunt, după care se doresc în chip firesc toate, chiar
dacă chipul bunăvoinţei şi înduplecând cu viclenie pe om să-şi mişte dorinţa spre altceva din cele ce
sunt şi nu spre cauză, a sădit în el necunoştinţa cauzei.”27

27
SF MAXIM MARTURISITORUL, Raspunsuri catre Talasie, Filocalia vol 3, ed. Humanitas, Bucuresti, 2009, pp. 80-81.