ETICA

ETICA
ETICA SI MORALA

Delimitări conceptuale.
Termenii etică şi morală au provin din două culturi diferite dar, în devenirea lor istorică, aflate
într-un proces de permanentă influență: cultura greacă şi cea latină. Termenul etică provine din filosofia
greacă (ethos = lăcaş, locuință, locuire şi ethicos = morav, obicei, caracter), în timp ce termenu l morală
provine din limba latină (mos- mores- moralis = morav, obicei, datină, obişnuință).
Inițial cei doi termeni au circulat cu relativ acelaşi înțeles; filosofia modernă şi contemporană
le-au separat semnificațiile, astfel că cei mai mulți eticieni consideră etica drept disciplina filosofică ce
studiază morala, în timp ce aceasta din urmă are semnificația de obiect al eticii, fenomen real, colectiv
şi individual, cuprinzînd valori, principii şi norme, aprecieri şi manifestări specifice relațiilor
interumane şi supuse exigenței opiniei publice şi conştiinței individuale. Aderența la acest punct de
vedere nu este unanimă, ea fiind mai pregnantă în rândul filosofilor cu afinități spre cultura greacă, în
timp ce romaniştii au preferat, o vreme, să interpreteze ştiința despre morală cu acelaşi termen:
filosofia morală sau pur şi simplu morală, cu sensul de ştiință.
În filosofia contemporană, interpretarea eticii ca ştiință despre morală a devenit predominantă.
Într-o accepţie clasică, etica reprezintă TEORIA MORALEI, ştiinţa ethos-ului adică ştiinţa
axată pe cercetarea moravurilor.
Morala are cel puţin trei sensuri:
- conduită şi comportament social, acte şi fapte morale;
- relaţii morale;
- norme, valori, principii, idei, convingeri, teorii, idealuri, sentimente morale.
Morala include:
(a). o dimensiune exterioară/obiectivă – exigenţele grupului şi ale societăţii faţă de indivizi (pentru a
exista o ordine socială, bazată pe cooperarea indivizilor în respectarea unui sistem de valori, norme şi
principii morale);
şi
(b). una interioară/subiectivă – asimilarea şi interiorizarea normelor, valorilor şi principiilor,
asumarea acestora ca model de conduită, în vederea unei integrări optime în societate.
Primul gânditor care a folosit termenul „etică” este Aristotel (sec. IV î. Hr.), termen pe care l-a
derivat din ethos în înţelesul de ştiinţă/teorie a moralei.
Lucrarea Etica Nicomahică este un adevărat manual de etică, domeniu considerat de Aristotel
ca făcând parte din categoria activităţilor practice.
Pentru Aristotel scopul suprem al oricărui efort uman este atingerea stării
de fericire (eudaimonia); este ceea ce „se caută mereu în sine, şi niciodată de dragul altuia”.
În accepţia sa de ştiinţă, etica s-a impus ulterior prin contribuţiile filosofilor greci şi
latini: Socrate, Zenon, Cleante, Chrysip, Epictet, Seneca, Marcus Aurelius.
Socrate este cel care a întemeiat autonomia moralei, bazată pe cunoaşterea de sine, ridicând
etica de la nivelul înţelepciunii populare la nivelul filosofic al tratării conceptuale. Omul este pentru
Socrate creator de valori etice, având ca model valorile eterne: prietenia, curajul, virtutea, cinstea,
puritatea etc.
Pentru stoici, etica ocupa un loc bine determinat în cadrul unui sistem care mai
conţinea fizica şi logica. Stoicii au cultivat o „morală de eroi”, cu apel la raţiune şi eliberarea de patimi,
la răbdare, renunţare şi virtute sublimă. Este celebră în acest sens deviza pusă în circulaţie de Epictet:
„sustine et abstine!” („rabdă şi stăpâneşte-te!”).

1
 ETICA

OMUL – FIINȚA MORALĂ

Ce gânduri ne trec prin minte când vedem imaginea unei căprioare devorate de lup?
Dar atunci când un tânăr sănătos şi robust se manifestă violent faţă de un copil sau un bătrân
lipsit de apărare? Putem învinovăţi pentru faptele lor, deopotrivă, şi pe lup şi pe tânăr?
Ar fi ridicol să acuzăm de imoralitate lupul înfometat care sfâşie căprioara, întrucât acesta este
modul lui firesc de a se hrăni, de a supravieţui. Animalele se supun instinctelor, sunt „ programate" , nu
au capacitatea de a decide, de a alege între bine şi rău. Ele sunt, deci, în afara moralităţii. Spre deosebire
de animal, tânărul despre care vorbim este o fiinţă raţională, are capacitatea de a aprecia, de a discerne
între bine şi rău. El ar fi trebuit să nu se lase pradă impulsurilor sale, să reziste prin voință tentației de a
deveni violent, chiar dacă, să presupunem, copilul în cauză era vinovat de săvârșirea unei fapte rele.
Voința tânărului nu a fost însă suficient de puternică pentru a-și putea învinge pornirea agresivă. Fapta
lui este imorală!
Morala reprezintă un ansamblu de aprecieri asupra binelui și a răului, a cinstei și necinstei, etc.
pe care individul sau grupul uman le face în legătură cu actele umane.
Voința = proces psihic de organizare a activității în vederea înfrângerii anumitor obstacole,
activitate orientată către realizarea unui scop propus (conștient). Viața morală presupune, deci, educarea
voinței! Educându-ne voința, vom putea să ne stăpânim mai bine, vom putea (controla) ține sub control
pornirile noastre agresive.
În concluzie, vorbim despre moralitate doar în cazul oamenilor, nu și al animalelor.
Aprecierea comportamentului din perspectiva moralităţii constituie apanajul exclusiv uman
(animalele nu pot fi judecate din acest punct de vedere).
Pentru ca un comportament să poată fi apreciat din perspectiva moralităţii el trebuie să
satisfacă următoarele condiţii:
-          să fie o acţiune iniţiată şi desfăşurată de un om;
-          omul să aibă posibilitatea de a alege liber între o acţiune sau alta;
-          alegerea să aibă la bază o serie de reguli sau principii care descriu situaţia sau contextul
alegerii.
Fiinţei umane îi aparţine, în mod esenţial, actul de valorizare a oamenilor şi
obiectelor care o înconjoară, a faptelor pe care le îndeplineşte. Valorizarea este, aşadar,
inerentă fiinţei umane. Teoria care se ocupă cu studiul valorilor se numeşte axiologie.
Raportându-se la sine, omul se valorizează ca fiinţă morală al cărei scop este atingerea
virtuţii. La întrebări precum „Ce este virtutea ?”, „Care sunt condiţiile unei vieţi morale?” va
răspunde ETICA – „cercetarea generală a ceea ce este bun” (G. E. Moore) – prin :
1. Teorii morale – care precizează:
a. Definiţiile conceptelor bine – rău, just – injust, drept – nedrept ş. a.
b. Principiile universale ale acţiunilor morale
2. Analize concrete – ale unor:
a. Situaţii de viaţă (etica aplicată)
b. Valori determinate de tradiţie (coduri morale)
MORALA este disciplina care răspunde la următoarele întrebări:
1. Care din acţiuni sunt bune şi care sunt rele ?
2. Care este scopul suprem al acţiunilor mele ?
3. Ce trebuie să fac ?
În aceste interogaţii accentul este pus pe valoarea de bine sau rău a unei acţiuni. În general, scopul
tuturor acţiunilor umane este FERICIREA, ale cărei mijloace de a o atinge sunt, însă, diferite: PRACTICAREA
PLĂCERII sau CĂUTAREA ÎNŢELEPCIUNII. Acţiunile care constau în aceste mijloace pentru atingerea fericirii
sunt bune, iar celelalte sunt rele.

2
 ETICA

Principalele tipuri de etici:

I. TEORII MORALE
A. TELEOLOGICE (telos  scop, împlinire)
 Valoarea de bine a unei acţiuni este determinată de SCOPUL spre care tinde
 Sunt structurate pe ecuaţia mijloc – scop; atingerea fericirii, înţeleasă ca plăcere sau înţelepciune,
conferă valoare acţiunilor – mijloc.
 Sunt fixate asupra determinării conţinutului acţiunilor morale (plăcere, fericire, înţelepciune)
Aceste etici pot fi, la rândul lor:
1. HEDONISTE (hedone  plăcere)
Hedonismul este o doctrina etică ce identifică binele cu placerea. Termenul provine din limba
greaca: hedone = placere. Exemplu : filosofia sofiștilor, cirenaicilor (Aristip), epicurienilor.
 Împlinirea stării maxime de fericire este dată de absenţa durerii din corp şi a suferinţei din suflet
(Diogene, Aristip, Epicur, John Stuart Mill)

2. EUDAIMONISTE (eudaimonia  fericire)

 a. Eudemonismul rațional - Teoretizează căutarea raţională, guvernată de intelect, ca mijloc
privilegiat de căutare a fericirii; scopul vietii este fericirea. O viata fericita este o viata
conforma cu virtutea. Exemplu: etica lui Aristotel, a lui Platon.
 b. Eudemonismul teologic – scopul vieții e mântuirea sau împăcarea sufletului cu Dumnezeu –
Sf. Augustin, Sf. Toma d Aquino.

Obiecții la teoriile telelologice:

1. Nu ţin cont de forma sau legile cărora trebuie să li se supună o acţiune pentru a fi considerată
morală;
2. Nu stabilesc cadrul universal şi necesar în care orice acţiune, indiferent de conţinut, are valoare
morală.

B DEONTOLOGICE (deon, deontos  ceea ce se cade, ceea ce este necesar).

 Etica deontologica : constituirea unei teorii care sa conduca actiunea in functie de reguli
(principii normative) universale. Reprezentant : I. Kant.
 Moralitatea acțiunii e apreciată în funcție de împlinirea datoriei. Datoria trebuie împlinită în afara
oricărui interes personal și indiferent de consecințele sale.
 Respectarea datoriei e esențială, numai astfel, ca ființe morale, suntem demni de fericire.
 O acţiune, indiferent de conţinutul său, are valoare morală, adică este o acţiune bună, dacă este
guvernată de anumite PRINCIPII NORMATIVE, care-i asigură necesitatea şi universalitatea (Kant)
Obiecții: rigorismul excesiv – Kant consideră că într-o lume morală minciuna e un viciu de
neacceptat. Totuși, există situații când poate fi justificată.

Obiecţii aduse teoriilor morale:

1) Între domeniul practic şi cel teoretic există o diferenţă esenţială: nu întotdeauna PRINCIPIILE
MORALE (vezi etica deontologică) găsesc o reflectare adecvată în situaţiile concrete de viaţă (
eticile aplicate)
2) Universalismul nefondat: teoriile morale se adresează tuturor fiinţelor raţionale, neţinând seama de
CONTEXTUL CULTURAL căruia îi aparţine individul ( codurile morale)

ETICA APLICATĂ
Teoriile morale au constituit, adesea, obiectul criticii, pentru simplul motiv că între teorie şi
practică există o diferenţă fundamentală.
Etica aplicată confirmă că nu există un bine general valabil pentru toată lumea, chiar și teoriile
moralei tradiționale sunt divergente în privința binelui (datoria și utilitatea).
Etica aplicată are ca obiect studiul unor probleme morale controversate. Pentru ca o problemă să
constituie obiectul eticii aplicate, ea trebuie să îndeplinească simultan două condiţii: să fie o
problemă controversată (să fie argumente pro şi contra) şi să aibă caracter moral explicit.
Fac obiectul eticii aplicate acele probleme controversate care pun în dispută argumente pro și contra,
a. î. nu exită un principiu moral unic de soluționare.
Etica aplicată cercetează aspecte privind situații de viață concrete, reale, cum ar fi erica medicală
sau bioetica (eutanasia, avortul, clonarea), problemele ecologice, etica în afaceri etc.

3
 ETICA

BINELE ȘI RĂUL
Omul trăieşte nu numai într-o lume naturală, ci şi într-o lume morală, moralitatea acţiunilor
sale contribuind la definirea omului ca fiinţă liberă. Dacă legile naturii îl supun necondiţionat pe om
(determinismul natural), legile morale presupun liberul arbitru, omul având capacitatea de a decide, de a
alege între bine şi rău, drept sau nedrept etc, devenind, astfel, hotno valens (subiect axiologic,
purtător şi generator al valorilor). De regulă, prin valoare (în limba latină, valor, de la vaiere, înseamnă
a fi bun purtător, a valora) înţelegem o calitate a lucrurilor sau a persoanelor, a comportamentelor care
sunt sau nu conforme cu o normă sau un scop (ideal) şi care le face în mod particular demne de
stimă. S-a spus că valoarea reprezintă tot ceea ce este dezirabil (şi nu numai ceea ce este „dorit"), însă
ea este cea care îi uneşte pe oameni, care „se distribuie fără să se împartă" şi adesea a fost
confundată cu bunurile (vezi textul lui C. Noica). Observăm că reacţionăm diferit de la o situaţie la
alta şi ne întrebăm care este fundamentul alegerilor noastre. Fără îndoială că răspunsul poate fi
exprimat prin expresia „valoarea este fundamentul alegerilor noastre". Ceea ce alegem poate să fie
rezultatul unei decizii prompte, iar alteori să fie rezultatul unui proces îndelungat determinat de
divergenţele de opinii cu privire la rezultatul opţiunii noastre, însă fiecare dintre noi poate să spună că,
la un moment dat, un lucru este mai important decât altul, că un lucru preţuieşte mai mult decât altul, că
unele fapte sunt mai demne decât altele şi ele trebuie alese. Putem vorbi despre o polarizare a
valorilor în funcţie de centrul nostru de interes: unele valori sunt considerate pozitive (plăcute, dorite,
promovate ), iar altele sunt negative (neplăcute, nedorite, care trebuie evitate). Astfel, se constituie
cuplurile de valori polare: bun-râu, drept-nedrept, frumos-urât, adevărat-fals etc. înţelese însă în sens
obiectiv şi nu subiectiv.
Problema binelui şi a răului este proprie numai omului şi ea apare atunci când reflectăm
asupra raportului dintre scopurile noastre şi starea de fapt, iar din punct de vedere moral, factorii care
contribuie la realizarea scopului sunt numiţi bine, iar ceilalţi sunt numiţi rău. Astfel, unele
comportamente sunt apreciate ca fiind bune, corecte, juste, în timp ce altele sunt considerate rele,
greşite, vicioase. Problema moralităţii acţiunilor noastre nu poate fi pusă însă decât în contextul
liberului arbitru, a libertăţii de decizie, dar şi a fericirii. Omul, în calitate de agent raţional, urmăreşte
realizarea binelui, a acelui bine care nu este niciodată mijloc pentru altceva şi care îi este suficient sieşi
şi conferă demnitate vieţii. în domeniul vieţii politice, binele comunităţii este superior binelui
individual, iar fericirea pare sâ fie scopul pe care îl vrem în sine şi în funcţie de care dorim alte
lucruri (vezi textul lui Aristotel). întrucât teoriile morale au la bază conceptele de bine şi de rău, orice
critică a surselor moralei va viza aceste concepte. Plecând de la analiza etimologică a termenilor de bine
şi de rău, Nietzsche consideră că cei doi termeni stau la baza a două tipuri de morală (de sclavi şi de
stăpâni), iar la baza semnificaţiilor de astăzi ale conceptelor de bine şi de rău stă revoluţia sclavilor în
morală. Omul simplu, sclavul, dominat de resentimente faţă de nobili (aristocraţi) va numi rău bunul
celeilalte morale. Spre deosebire de Nietzsche, Immanuel Kant va considera că toate conceptele morale
îşi au originea a priori în raţiune, deoarece legile morale trebuie să fie valabile pentru orice fiinţă
raţională.
Morala (în limba latină, mores, înseamnă moravuri, moralis, moral) semnifică, la nivelul
cunoaşterii comune, un ansamblu de reguli de conduită şi de valori promovate de către societate sau
de către un anumit grup. în fllosofle, termenul dobândeşte semnificaţia de doctrină, teorie
obţinută prin reflecţie raţională asupra scopurilor pe care omul trebuie să şi le propună şi asupra
mijloacelor necesare pentru a le îndeplini. Cu viaţa morală a omului se ocupă filosofia moralei, dar şi
morala religioasă. Morala include conştiinţa morală (structurată în raport cu un sistem de valori,
principii şi idealuri morale), relaţiile morale dintre oameni şi normele morale, dar şi codurile ce le
reglementează (de exemplu, pentru ca un comportament, să fie apreciat ca moral, trebuie ca raportarea
să se facă la o valoare, principiu, regulă sau ideal moral, este vorba de ceva pe care omul trebuie
să-1 facă într-o anumită situaţie dată, acest lucru fiind rezultatul unei alegeri într-un anumit context
social sau situaţie).
Provenind din limba greacă, din termenul ethos, moravuri, etica este înţeleasă în sens
obişnuit drept termen sinonim cu cel de morală sau de practică care are drept scop fericirea,
determinarea condiţiilor unor vieţi fericite sau este o reflecţie asupra unor probleme morale. In
filosofic termenul dobândeşte diferite semnificaţii de la un autor la altul, considerându-se uneori că
etica se materializează în valori, pe când morala este lege. Problemele etice raportate la instituţiile
statului vor implica problema dreptăţii (distribuirea bunurilor şi asigurarea egalităţii între oameni), a
libertăţii (analiza formelor de guvernământ care garantează sau încalcă valorile umane considerate
a fi fundamentale) şi a fericirii. Etica sau filosofia practică (teoria filosofică asupra moralei), ca
domeniu al filosofiei, se ocupă cu studiul moralei elaborând studii şi teorii despre natura, funcţia şi
valoarea judecăţilor morale, ea arătând cum trebuie să acţioneze omul atât în relaţia cu sine, dar şi cu
semenii şi cu mediul înconjurător.
La întrebările Ce este virtutea?, Care sunt condiţiile unei vieţi moralei răspunde etica, fie prin
intermediul teoriilor morale care determină semnificaţia conceptelor de bine şi de rău sau principiile
universale ale acţiunilor morale, fie prin analiza unor situaţii concrete de viaţă (etica aplicată) sau unor

4
 ETICA

valori determinate de tradiţie (coduri morale).

Originea conceptelor de bine și rău. Două tipuri de morală

(Friedrich Nietzsche)
Conştient de „priveliştea dezgustătoare a degenerării, a pipernicirii (morale), a vestejirii şi
otrăvirii” culturale specifice Europei timpului său (simptom vizibil cu precădere în cultura
germană), Friedrich Nietzsche declamă profetic „ora de aur a biruinţei” („sunt destinat să
înfăptuiesc ţeluri mari”), anunţând reconsiderarea sau reevaluarea tuturor valorilor
(lb.germ. die Umwertung aller Werte). Reconsiderarea valorilor reprezintă un proiect vital de
al cărui succes depinde însăşi viitorul omenirii:
„Problema originii valorilor morale reprezintă pentru mine o problemă de prim rang,
deoarece ea condiţionează viitorul omenirii”. Adversar de rigueur al pseudo-valorilor
consacrate, autorul Genealogiei moralei optează pentru distrugerea sistemelor de valori ale
metafizicii tradiţionale (a oricărui sistem idealist consacrat):
„A răsturna idolii (cuvântul meu pentru ‹‹idealuri››) face parte… din meşteşugul meu”
(Ecce Homo). Menirea lui dobândeşte virtuţile unui demers deopotrivă pedagogic şi terapeutic,
prin care îşi propune să „reînveţe” omenirea cultul adevăratelor valori:
„Ceea ce omenirea a examinat până acum cu seriozitate nu sunt nici măcar realităţi, sunt
simple plăsmuiri sau, pentru a spune lucrurilor pe nume, minciuni izvorâte din instinctele rele
ale naturilor bolnave, dăunătoare în cel mai adânc sens al cuvântului. Aşa sunt toate noţiunile
de ‹‹Dumnezeu››, ‹‹suflet››, ‹‹virtute››, ‹‹păcat››, ‹‹lumea de dincolo››, ‹‹adevăr››, ‹‹viaţă
veşnică››…” („pentru că oamenii cei mai dăunători au fost consideraţi mari, pentru că am fost
învăţaţi să dispreţuim lucrurile ‹‹mărunte››, vreau să spun aspectele esenţiale ale vieţii
însăşi…”).
Declaraţia de război adresată construcţiilor teoretice idealiste este motivată de faptul că ele
discreditează manifestările „omeneşti, prea-omeneşti” („acolo unde voi vedeţi lucruri ideale, eu
văd omenescul, o, doar prea omenescul…”): instinctul, pasiunile, simţurile, nevoile primare,
manifestările trupului, pe care le-au înlocuit cu credinţa iluministă în raţiunea (ratio)
omniscientă. Timpul bolii, al degenerescenţei, al oboselii şi al „ofilirii morale” trebuie să
dispară!, declară cu fermitate nihilistul german care, precum un luptător de gherilă, iese din
subteranele unei culturii decadente (lumea subterană a idealului), cu făclia în mâini, pentru a-i
dinamita edificiul.
„Distrugător al moralei”, Nietzsche filosofează cu ciocanul: „sunt tăria ciocanului, însăşi
bucuria de a distruge”. Precum personajul mitologiei nordice, Siegfried, cel care „izbind cu
ciocanul pe nicovală” făureşte „sabia ce avea să salveze omenirea de zeii însetaţi de putere”):
„(…) mă mână mereu spre om dorinţa mea arzătoare de creaţie; aşa cum este mânat ciocanul
spre piatră. Ah, voi oameni, o statuie îmi doarme în piatră, statuia statuilor! Ah, de ce trebuie
să doarmă în cea mai dură, în cea mai urâtă piatră! Şi acum ciocanul meu se dezlănţuie
înfiorător împotriva temniţei sale. Din piatră sar aşchii: ce-mi pasă mie! Vreau s-o desăvârşesc,
căci a venit la mine o umbră. – cel mai tainic şi mai uşor dintre toate lucrurile a venit o dată la
mine! Frumuseţea supraomului a venit la mine ca umbră: ce-mi mai pasă de zei!…”. Ţinta
„efortului demolator”? Pseudo-valorile unor „cornute savante”, „rumegătoarele academice”,
aşa-zişii oameni „moderni”, „buni”, „spiritele total vicioase (…) mincinoase până în
străfunduri”, creştinii şi „alţi nihilişti”. Dispreţului faţă de aceştia îi ia locul respectul pentru
„căutătorii îndrăzneţi”, „cei care navighează cu pânzele viclene pe mări înspăimântătoare”, cei
„îmbătaţi de taine”, care „iubesc clar-obscurul” şi al căror suflet „este atras cu flaute de orice
abis”. Ostilităţile îndreptate împotriva moralei încep cu Aurora (Morgenröte, 1881):
„Cu Aurora am început cel dintâi lupta cu morala dispreţului de sine”. „Mângâiată” de această
auroră, umanitatea dobândeşte şansa eliberării de tirania moralei, fiind astfel pregătită să
accepte „tot ceea ce a fost până acum interzis, dispreţuit, blestemat”. Ce-şi propune Nietzsche
prin scrierea unei astfel de cărţi? Să pregătească omenirii „o clipă de supremă întoarcere spre
sine, o mare amiază în care priveşte înapoi şi înainte”.

5
 ETICA

Autorul propune înlocuirea moralei decadente a sclavilor (spiritul de gloată/turmă), cu

morala stăpânilor (cei distinşi, puternici, superiori prin poziţie şi spirit): „Dezgustul de oameni,
de gloată, a fost întotdeauna primejdia cea mai mare pentru mine…” (individualism). Morala
milei, a compasiunii  este concepută ca o ameninţare pentru omenire, o ispitire a acesteia către
neant. Simţămintele duioase şi melancolice sunt semne prevestitoare ale sfârşitului, simptome
ale unei boli care riscă să ameninţe viaţa însăşi. Filosoful devine astfel un fiziolog, un
medic/terapeut, „scormonitor în drojdia societăţii”, cu scopul declarat de a-i diagnostica relele
(demască astfel morala şi metafizica platonico-creştină) şi pentru a propune remedii. În fond,
morala stăpânilor este un astfel de remediu.

Sclavul (particularităţi): Stăpânul (aristocratul):

• voinţă slabă, reactivă;
• om al resentimentului: neputincios,
oprimat, subjugat de sentimente otrăvite
şi duşmănoase;
• vulgarizează (anatemizează) existenţa
(viaţa), o devalorizează;
• calomniator al instinctelor
• acceptă pasiv valorile (semn al
declinului şi diminuării forţei);
• lipsă de gust, falsă virtute şi dreptate,
victima unei infirmităţi culturale
Morala sclavilor: „secătuieşte, risipeşte
culoarea şi urâţeşte…”;
Simbol (metaforă): câmpia, suprafaţa plană,
şesul…
• de obârşie/rasă nobilă;
• spirit integru, plin de vigoare, forţă, energie, care
iubeşte viaţa (vitalism);
• fire activă, dinamică – pentru care fericirea nu poate
fi despărţită de acţiune;
• curajul său se manifestă prin înfruntarea falselor
valori transmise de tradiţie dar şi prin iubirea
resimţită faţă de duşmani; capabil de o îndrăzneală
nebunească, absurdă;
• instituie propriile valori;
• deţine instinctul fundamental al naturilor puternice;
• reneagă compasiunea, mila – care sunt un fel de
simpatie paralizantă, ce confirmă nefericirea şi
dezastrul.
Morala stăpânilor: „morala autocontrolului” („vigoarea
şi energia individuală emană numai din
autocunoaştere şi stăpânire de sine”);
Simbol (metaforă): muntele, înălţimile…

6
 ETICA

TEORII MORALE

ETICA TELEOLOGICĂ.
ETICA ARISTOTELICA. Eudaimonismul

Aristotel (384-322 î.H.), Etica nicomahică

Binele, scop final
Orice artă şi orice doctrină, tot aşa orice acţiune şi orice hotărâre pare a râvni un bine: de aceea
nimerit s-a spus că binele este ceva râvnit de toate. Dar vedem o deosebire a scopurilor. (...)
Căci, deşi acest bine este acelaşi pentru individ şi pentru comunitate, totuşi lucru mai mare şi
mai perfect trebuie să fie a întemeia şi păstra binele comunităţii. Fireşte că cineva poate fi mulţumit
chiar când îl poate ajuta pe un singur om să dobândească adevărata bunăstare, dar mai frumos şi mai
divin este totuşi, când poate înfăptui aceasta pentru un popor sau pentru un stat. Spre această ţintă se
îndreaptă disciplina de faţă, ea fiind o parte a doctrinei politice. (...)
Binele ar avea două înţelesuri: unul ar fi bine în sine, celălalt ar fi un bine întemeiat pe binele
în sine. Să despărţim acuma binele în sine de ceea ce-i util şi să vedem, dacă e numit după o
singură idee. Ce însuşire trebuie să aibă spre a fi bine în sine? Să fie aceea că e dorit şi pentru sine,
numai cum e cugetarea, vederea, anumite bucurii şi onoruri? Căci, chiar dacă dorim aceste lucruri de
dragul altui lucru, totuşi le putem socoti ca aparţinând binelui în sine. Sau n-ar fi nimic altceva decât
numai ideea? In acest caz, ea ar fi de prisos ca prototip. Dacă însă şi lucrurile amintite ar fi bune în sine,
conceptul bunătăţii trebuie să se ivească în toate în chip univoc, tot aşa ca şi conceptul alb în zăpadă sau
în albul de plumb. Dar, la onoare, prudenţă, plăcere, ca bunuri, acest concept e, în fiecare caz, altfel şi
deosebit. Binele deci nu este nimic comun, ceva ce ar cădea sub o idee. (...)
Cum scopurile sunt fără îndoială numeroase şi cum multe din ele nu le vrem decât de dragul
altor scopuri, (...) e limpede că nu toate sunt scopuri finale, pe când doar binele cel mai înalt trebuie
să fie un scop final şi ceva desăvârşit. Dacă există deci numai un scop final, atunci trebuie să fie
cel căutat, iar dacă mai multe, acela dintre ele care e scop final în înţelesul cel mai înalt. Ca scop final
în înţeles mai înalt considerăm ceea ce e dorit pentru sine faţă de ceea ce e râvnit pentru altceva
cât şi pentru sine, prin urmare ca scop final absolut şi ca absolut desăvârşit e considerat ceea ce
totdeauna e voit pentru sine şi niciodată pentru altceva. O astfel de însuşire pare să aibă însă
înainte de toate fericirea. Pe ea o vrem totdeauna pentru sine, niciodată pentru altceva, pe când
onoarea, plăcerea, inteligenţa şi orice virtute le vrem ce-i drept şi pentru sine (căci deşi n-am avea
nimic de la ele, totuşi aceste lucruri le-a dori), totuşi le mai vrem şi de dragul fericirii, convinşi
fiind că vom deveni chiar prin ele părtaşi la fericire. Fericirea însă nimeni nu o vrea de dragul
acelor bunuri şi în general de dragul niciunui alt lucru.
(...) binele uman este activitatea sufletului potrivită cu virtutea, iar dacă există mai
multe virtuţi: activitatea potrivită cu cea mai bună şi mai perfecta virtute. La acestea trebuie însă
să se mai adauge ca aceasta să dureze o viaţă plină; căci aşa cum o rândunică şi o zi încă nu
fac o primăvară, aşa nici o zi sau un răstimp scurt încă nu face pe nimeni deplin fericit.

.
În cadrul gândirii antice greceşti, ETICA sau FILOSOFIA PRACTICĂ, era constituită în jurul problemei
virtuţii, care desemna adecvarea desăvârşită dintre esenţa unui lucru şi scopul acţiunii îndeplinite de acel
lucru. (spre deosebire de semnificaţia modernă de calitate morală). De exemplu, virtutea unui topor este de a
tăia, virtutea unui orator este de a spune adevărul etc. Astfel, definirea naturii virtuţii presupune conceptele de
acţiune şi scop. În acest context apar următoarele întrebări:
1) Care este acţiunea specifică, adecvată naturii umane ?
2) Care este scopul acţiunii, care exprimă esenţa umană ?
La aceste întrebări încearcă să răspundă ARISTOTEL (384-322 i.H.) în etica sa eudaimonistă
(sau studiu despre caracterul omenesc, cum o numeşte el ). Etica eudaimonistă este una teleologică, ce
justifică şi explică valorile etice prin raportare la scopul ultim - fericirea.
Dacă activitatea caracteristică a plantei este viaţa nutritivă, cea a animalului este dorinţa,
pentru Stagirit omul este, esenţial, un agent raţional, a cărui viaţă este ghidată de raţiunea practică spre
atingerea binelui ultim: „În orice acţiune sau în orice decizie, binele reprezintă scopul, căci în vederea
lui se fac toate.”
În acest caz, alte întrebări se prefigurează:
a) Care este acel bine prin care se împlineşte natura noastră raţională ?

7
 ETICA

b) Care este acel bine ultim – niciodată ales ca mijloc pentru altceva – şi suficient sieşi
– conferind demnitate vieţii ?
Aristotel va răspunde astfel, în Etica Nicomahică: „…desăvârşit în mod absolut este scopul urmărit
întotdeauna pentru sine şi niciodată pentru altceva”; acest scop – dorit în sine şi în funcţie de care
dorim alte lucruri – este FERICIREA, care constă în „virtute în general sau într-o anumită virtute”.
Dar, în timp ce virtuţi precum onoarea, vitejia sau inteligenţa sunt de dorit atât pentru sine,
cât şi de dragul fericirii, pentru faptul ca prin ele se ajunge la fericire, fericirea este dorită doar pentru
sine şi niciodată pentru altceva. O viata fericita este cea dusa conform cu virtutea, este viata dedicata
efortului de a indeplini un anumit obiectiv.
Fericirea este acea ACTIVITATE, acel BINE care împlineşte natura raţională a omului şi care
depăşeşte statutul plăcerii – scop doar pentru sclavi sau animale – şi al bogăţiei – care este mijloc, nu
scop. Fericirea ca scop în sine actualizează natura esenţială a omului - aceea de agent raţional, de
fiinţă care acţionează condusă de raţiunea practică.
În domeniul idealurilor umane, fericirea beneficiază de valorizarea unui scop în sine şi este
conformă cu raţiunea întrucât corespunde facultăţii superioare a sufletului. Astfel, se stabileşte o
armonie între virtute si fericire, deoarece plăcerea si jocul (relaxarea) se subordonează virtuţii în
realizarea fericirii.
Onoarea, inteligenţa, plăcerea sunt bunuri imperfecte si intermediare fericirii, care este o
activitate desăvârşită.
Asa cum fiinţa este actuală, fericirea este o stare actuală, nu doar potentă, care îşi este
autosuficientă.
Fericirea dobândeşte realitate numai într-o activitate serioasă şi nu prin joc, care este mai
degrabă repaus. Este lipsit de sens să se conceapă munca in vederea relaxării, deoarece relaxarea este
definită ca lipsa activităţii şi mijloc în vederea reluării muncii. Astfel, fixând domeniul fericirii ca
activitate perfectă şi străină de joc, Aristotel o defineşte ca viaţa conformă cu raţiunea, iar într-o
ierarhie a facultăţilor sufletului, partea lui superioară ar procura cel mai uşor fericirea deoarece ei îi
revine activitatea conformă virtuţilor intelectuale.

8
 ETICA

ETICA TELELOGICĂ. HEDONISMUL

Într-un sens larg, hedonismul desemnează atitudinea celui care iubeşte fără măsură
plăcerile simţurilor, chiar până a le sacrifica orice moralitate (precum Don Juan). În sens
filosofic, acesta reprezintă acea doctrină care face din PLĂCERE binele suveran, ultim al
omului, care circumscrie sfera acţiunilor dezirabile.
Plăcerea şi absenţa durerii sunt scopuri exterioare acţiunii şi funcţionează ca nişte
reguli prin care se determină domeniul moralităţii.
În acest sens, MORALITATEA aparţine strict acţiunilor concrete, dar în măsura în care
aceasta conduce la atingerea fericirii.
Fericirea conferă semnificaţie morală actelor umane. Acţiunile ca atare nu mai au,
aşadar, valoare în sine. Singura sursă de valoare morală este plăcerea, valoarea fiind acum o
consecinţă a dobândirii plăcerii şi a evitării durerii.
În Grecia antică, acest curent a fost reprezentat de Şcoala cirenaică (fondată de Aristip
din Cirene) şi de cea epicureică (marcată de filosofia lui Epicur).

Intemeietorul şcolii cirenaice este Aristip din Cirene (cca 435-360 i.Hr.), care a fost
contemporan cu Platon; acesta a fost influenţat de Protagoras, sofist a cărei filosofie s-ar putea reduce
la ideea ca "Omul este măsura tuturor lucrurilor, a acelora, care sunt cum sunt, a acelora care nu
sunt, cum nu sunt". Sensul acestei idei este acela că întreaga cunoaştere se află în percepţie.
Influenţat de Protagoras, Aristip susţine că tot ceea ce poate fi cunoscut este numai percepţie
subiectivă. Din această pricină, Aristip este mereu amintit de Sextus Empiricus, fiindcă în acest
senzualism se află dealtfel şi originea scepticismului.
Cirenaicii admiteau că ei pot avea senzaţii de durere, de plăcere etc, dar ei negau că se poate şti
ce sunt aceste senzaţii. Cu aceasta afirmaţie, filosofii cirenaici devin antemergatorii agnosticismului
modern, asa cum va fi reprezentat de un J. Locke, Huxley si chiar de Kant.
Aristip transforma filosofia în etică. Cirenaicii imparteau etica in cinci parti : prima parte
trateaza despre ceea ce este demn de nazuit si ceea ce este fara de nici o valoare, a doua despre afecte,
a treia despre actiuni, a patra despre cauzele lucrurilor, a cincea despre argumente si criteriile logice.
Cel mai înalt bun pentru Aristip este plăcerea clipei. El pretuieste orice fel de plăcere, deşi,
după unele relatări, el ar fi preţuit mai mult plăcerile corporale. Aristip se afla aproape de conceptia
chiar si a lui Epicur, care vedea tocmai in lipsa durerilor cel mai înalt bun.
Pentru cirenaic orice mijloc ce produce sentimentul placerii, este justificat. Totusi înţeleptul
trebuie să se îngrijească, ca nu cumva o plăcere sa fie urmată de o neplăcere şi mai mare. Atât a mai
pastrat Aristip din ideile etice ale maestrului său Socrate.
În locul stapânirii de sine şi cunoaşterii de sine el a pus cântărirea cu sânge rece a plăcerilor,
ce pot fi gustate si neplăcerilor ce sunt posibile.
Aristip stie sa preţuiască şi cultura, şi bogăţia. El înţelegea prin cultivare si cultura
deprinderea corectă in conducerea înţeleaptă a vieţii.
Este interesant faptul ca Aristip - spre deosebire de sofişti - face o distinctie intre ceea ce este
corect din punct de vedere al naturii si din punctul de vedere al moralei. El nu recunoaste ca valabil
decât punctul de vedere din urmă. Dar fără să recunoască prin aceasta că ar exista valori morale eterne,
cum credea Socrate, Aristip recunoaşte anumite principii morale numai fiindcă ii era frică,
nerecunoaşterea acestora putându-i produce neplăceri.
Faţă de stat şi de societatea omenească, Aristip e complet indiferent, din pricina că, prin
filosofia sa, el s-ar simţi în orice stat acasă. Cirenaicii dispreţuiesc orice lege ce i-ar împiedica să guste
anumite plăceri.

9
 ETICA

EPICURISMUL este doctrina morală a lui Epicur și a discipolilor săi bazată pe teoria etică a
fericirii raționale a individului.
Termenul epicurianism este, etimologic, un substantiv format pornind de la numele lui Epicur.
Sensul extins al termenului face referire la o căutare exclusivă și excesivă a plăcerii. În sens strict, se
referă la o doctrină a lui Epicur și a discipolilor săi (spre exemplu,Lucrețiu), fondată pe baza idealului
de înțelepciune potrivit căruia fericirea, adică liniștea sufletului (ataraxia) este scopul moralei; această
doctrină ne învață să nu ne fie teamă nici de zei, nici de moarte (conform materialismului) și să căutăm
plăcerile simple și naturale ale vieții (conform hedonismului).
Filosofia lui Epicur este construită din trei părţi:
1. Kanonika (Logica), necesară pentru distingerea adevărului de fals
2. Physika (Fizica), ce propune o explicaţie filosofică a naturii
3. Ethika (Etica), care tratează despre condiţiile vieţii fericite.
Ordinea acestor trei părţi este importantă: ea corespunde sistemului lui Epicur. Etica este în fapt
scopul filosofiei, care are ca fundament fizica: ea oferă, graţiei canonice, cunoaşterea naturii, care îi va
permite înţeleptului să fie fericit.
Urmând învăţăturile lui Democrit, Epicur propune explicaţia atomistă a naturii: lumea este
compusă din elemente minuscule şi indivizibile, atomii. Pentru Epicur, numai această concepţie despre
natură poate fonda morala autentică, adică ataraxia (în gr., absenţa tulburării), eliberându-ne de
mitologiile populare, de spaimele deşarte şi de superstiţiile care se alimentează în realitate din ignoranţa
noastra cu privire la natura lucrurilor. Astfel, dacă zeii sunt indiferenţi, nu avem de ce să ne temem de
ei. Dacă sufletul nu este decât un compus material de atomi, nu avem de ce să ne temem nici în legatură
cu călătoria lui în regatul morţii, sau în legătură cu diferitele reîncarnări, credinţe obişnuite pentru greci.
Nu avem, de asemenea, de ce să ne temem de moarte, care este descompunerea compusului material
din care suntem alcătuiţi, corp şi suflet, şi care nu este deci, decât privare de senzaţii. " Moartea nu
înseamnă nimic pentru noi", căci atunci când suntem noi, ea nu este, iar când survine, noi nu mai
suntem.
Întrucât nu există lumea de dincolo, fericirea înțeleptului trebuie să se realizeze în această lume.
Senzația, care este criteriul cunoașterii, este, de asemenea, și ghidul care ne face să căutăm plăcerea și
să fugim de durere. Această fericire va consta deci în satisfacerea plăcerilor, printre care, acelea ale
inteligenței. Morala epicurianistă este un hedonism care nu constituie o apologie a plăcerii și a lipsei de
măsură, ci o promovare a unei juste reglementări a plăcerilor, viața înțeleptului fiind temperată,
contemplativă și virtuoasă.

10
 ETICA

ETICA TELELOGICĂ. Utilitarismul sau doctrina morală a celei mai mari

fericiri (plăceri)
JOHN STUART MILL (1806-1873) este un reprezentant al eticii hedoniste. Hedonismul său,
cunoscut sub numele de UTILITARISM (teorie conform căreia o acţiune este dreaptă în măsura în
care creşte utilitatea unei stări de fapt ce priveşte un individ sau o comunitate), este însă unul modern,
diferit de cel antic.
Utilitarismul este o teorie morală care permite o evaluare a acţiunilor indivizilor şi are două
dimensiuni esenţiale: un criteriu al binelui şi al răului, un imperativ moral – maximizează binele, o
regulă de evaluare a acţiunii morale conform acestui criteriu.
Utilitarismul formulează răspunsuri la întrebări de forma: „ce trebuie făcut”, „ce trebuie să
admirăm”, „cum e bine să trăim” cu ajutorul unor termeni împrumutaţi din economie gen – maximizare
(a utilităţii, a fericirii), profit (obţinerea plăcerii).
Utilitarismul lui Mill se revendică de la cel al lui Jeremy Bentham (1748-1803), care pleacă de la
principiul potrivit căruia interesul personal, utilitatea (sau PRINCIPIUL CELEI MAI MARI
FERICIRI,, cum o numeşte Mill ) este criteriu, fundament al valorilor morale, motorul unic al acţiunilor
umane.
O acţiune este bună în măsura în care contribuie la fericirea unui număr cât mai mare de oameni.
„Prin nefericire se înţelege durerea şi privarea de plăcere” (Utilitarismul).
Mill nu abandonează teoria lui Bentham şi acceptă utilitatea ca fiind un principiu al valorilor
morale motiv pentru care o acţiune poate fi judecată în funcţie de fericirea pe care o aduce unui anumit
număr de indivizi.
Spre deosebire de Jeremy Bentham, Mill accentuează diferenţa dintre plăceri şi imaginează o
ierarhie a plăcerilor care ar sta la baza conceptului de fericire. Mill nu este un hedonist (hedonismul
privit ca o „doctrină a porcilor”), el vorbeşte de două categorii de plăceri: trupeşti şi spirituale. Ultimele
sunt dezirabile, căci spune acesta, sunt superioare calitativ plăcerilor trupeşti, deci implicit conduc la o
fericire mai mare.
Teoria lui Bentham (un utilitarism egoist) este considerată rudimentară şi indezirabilă unei
societăţi, astfel încât Mill introduce PRINCIPIUL DIFERENŢIERII CALITATIVE A
VALORILOR care susţine:
a) cu cât o valoare este dezirabilă de o majoritate, cu atât este superioară
celorlalte;
b) deoarece omul deţine un simţ al demnităţii înnăscut, plăcerile care îi vor
ghida acţiunile sunt izvorâte din facultăţile superioare ale individului, din facultăţile spiritului, fiind
superioare simplelor plăceri trupeşti.
Pentru Mill utilitatea este fundamentul moralei. Conform acestui principiu acţiunile sunt corecte
proporţional cu tendinţa lor de a promova fericirea şi sunt incorecte în măsura în care tind să producă
inversul fericirii. Prin noţiunea de fericire Mill înţelege prezenţa plăcerii şi absenţa durerii, dar termenul
de plăcere trebuie înţeles într-o accepţiune generală care nu înseamnă doar plăcere fizică, ci şi
„plăcerea frumosului, a decorativului, a delectării”. (John Stuart Mill)
Mill îşi construeşte propria viziune despre utilitarism având în vedere distincţia bine personal -
bine public. Acesta este un alt punct în care utilitarismul lui Mill se deosebeşte de cel al lui Bentham,
motiv pentru care utilitarismul lui Mill este numit şi Utilitarism altruist. Deşi Mill este conştient că un
obiectiv ca acela de a ajusta binele personal în funcţie de binele public este un demers dificil care nu
poate fi atins cu uşurinţă, el consideră că sacrificiul unui individ poate fi considerat cea mai înaltă
virtute.
Mill rezolvă disputa legată de stabilirea celei mai mari fericiri afirmând că fiecare poate hotărî
numai pentru sine, astfel încât dominaţia intelectului asupra plăcerii corporale generează continua
insatisfacţie de sine, care potenţează căutarea maximei fericiri, fără să o cenzureze.
Doctrina utilitaristă a lui Mill fixează un spaţiu de libertate fiecărui individ, astfel că:
o indivizii coexistă armonios într-o societate în care fiecare caută plăcerea
o nu se poate justifica imixtiunea celorlalţi sau a statului în viaţa individului
o în această sferă, omul este capabil să-şi urmărească realizarea fericirii
Gândirea lui Mill a marcat profund concepţia liberalismului politic şi economic englez.

John Stuart Mill consideră că toate acţiunile omului sunt îndreptate către obţinerea plăcerii şi
evitarea suferinţei. Dintr-o perspectivă morală, sunt juste, bune sau dezirabile numai acel acţiuni care

11
 ETICA

pot să conducă la maximizarea fericirii: „(…) acţiunile sunt juste în măsura în care tind să promoveze
fericirea şi injuste în măsura în care tind să producă opusul fericirii. Prin fericire se înţelege plăcerea şi
absenţa durerii; prin nefericire, durerea şi privarea de plăcere (…) plăcerea şi eliberarea de durere sunt
singurele lucruri pe care ni le putem dori ca scopuri; (…) toate lucrurile pe care le putem dori sunt de
dorit fie pentru plăcerea care le este inerentă, fie ca mijloace pentru promovarea plăcerii şi eliminarea
durerii” (Utilitarianism, II).
În viziune utilitaristă, moralitatea unei acţiuni poate fi apreciată numai prin capacitatea acesteia de
a genera fericire celui care o întreprinde (prin consecinţele ei). Însă există un risc în acest moment:
acela de a crede că fericirea ţine de subiect şi mai puţin de raporturile acestuia cu ceilalţi. Sfera
egoismului poate fi depăşită în sensul unei utilităţi superioare, care face să intervină considerente de
ordin social. Fericirea individului depinde de măsura în care acesta reuşeşte să producă fericire
celorlalţi: „Standardul utilitarist (…) nu este cea mai mare fericire a agentului, ci cea mai mare cantitate
de fericire în general; iar dacă se poate pune la îndoială dacă un caracter nobil e întotdeauna fericit
datorită nobleţei lui, nu există nicio îndoială că el face ca alţi oameni să fie mai fericiţi şi că lumea în
general câştigă imens prin el” (Utilitarianism, II).
Mill distinge între plăceri pe baza criteriului cantitativ şi calitativ, al beneficiilor/avantajelor pe
care acestea le pot procura. Astfel, plăcerile spirituale (care angajează facultăţile superioare) sunt
dezirabile şi mai valoroase decât cele fizice, corporale, prin durată, intensitate şi certitudine. Când face
din cantitate şi calitate criterii de diferenţiere a plăcerilor, Mill are în vedere faptul că atunci când mai
mulţi oameni preferă o anumită plăcere, ea poate fi considerată dezirabilă comparativ cu altele:
„(…) dacă între două plăceri există una faţă de care toţi sau aproape toţi cei care le-au trăit pe
amândouă îşi exprimă o preferinţă hotărâtă, independent de orice sentiment de datorie morală de a o
prefera, atunci aceea este plăcerea mai dezirabilă.”
Deşi admite că persoanele instruite sunt vulnerabile mai mult decât ignoranţii în faţa suferinţei şi a
nefericirii, Mill consideră totuşi că un om cult, refuză plăcerile inferioare întrucât este înzestrat cu
nobleţe sufletească, un „simţ al demnităţii”, chiar dacă acestea pot să-i aducă satisfacţii imediate. Iar
dacă o astfel de fiinţă superior înzestrată ar putea fi momentan nemulţumită, totuşi ceea ce-l desparte de
fiinţele inferioare este conştiinţa imperfecţiunii fericirii şi abilitatea de a suporta în mod raţional această
imperfecţiune.

Există cel puţin trei critici care se pot face la adresa utilitarismului:
(1). dificultatea practică de a-l aplica – căci în ce fel am putea determina cu acurateţe fericirea pe
care e probabil s-o producă o acţiune individuală sau o regulă generală?
(2). caracterul lui inechitabil: se poate întâmpla ca fericirea majorităţii să poată fi obţinută cel mai
eficace prin sacrificarea unei minorităţi inocente sau printr-o instituţie evident nedreaptă, cum este
sclavia?; şi
(3). unilateralitatea sa, constând în faptul că moralitatea este analizată exclusiv prin prisma
acţiunilor şi a consecinţelor lor, niciodată prin cea a motivelor sau a intenţiilor.

12
 ETICA

ETICA DEONTOLOGICĂ
Principalul reprezentant al eticii deontologice este IMMANUEL KANT (22 aprilie 1724 -
d. 12 februarie 1804). El înlocuieşte eticile teleologice - centrate asupra identificării de
conţinuturi particulare pentru fericire (plăcere, raţiune) – cu o concepţie asupra moralei
prin care se caută FORME (UNIVERSALE) ALE ACTELOR MORALE.
Morala kantiană dezvoltă notele specifice ale unei gândiri deontologice, fără să facă
abstracţie de implicările interioare care fac posibilă fericirea.
Ca scop subiectiv, fericirea implică realizarea dorinţelor, dar împlinirea înclinaţiilor
umane poate conduce şi spre scopuri derizorii. De aceea, înainte de a căuta fericirea trebuie să
ne întrebăm dacă merităm să fim fericiţi.
Conceptul central de fericire este înlocuit cu cel de DATORIE: „… necesitate impusă
nemijlocit, prin raţiunea omului, de a acţiona conform unei legi a acesteia.”
Aceasta caracterizează orice acţiune îndeplinită în mod necesar din respect pentru legea
care nu este determinata de o instanta superioara - legea morală. Prin ea nu se precizează un
anumit conţinut – a fi virtuos, a fi curajos. LEGEA MORALĂ nu este determinată de vreo
instanţă superioară, ea aparţine, ca principiu, propriei mele voinţe. VOINŢA îşi dă sieşi
maxime (principii de acţiune, reguli, imperative, ordine), maxime care sunt valabile doar in
masura in care pot fi adoptate ca lege universala, cărora să se supună orice acţiuni izvorâte din
voinţă.
Criticând hedonismul, pentru că plăcerea este determinată sensibil, şi eudaimonismul,
pentru că depinde de o voinţă eteronomă, Immanuel Kant susţine că acţiunile care au valoare
morală sunt doar acelea care rezultă dintr-o voinţă autonomă, care îşi urmează doar propriile
sale principii.
Acest aspect surprinde ceea ce Kant numeşte AUTONOMIA VOINŢEI: „O acţiune făcută
din datorie îşi are valoarea morală nu în scopul care trebuie atins prin ea, ci în maxima ce
este determinată; această valoare nu depinde de realitatea obiectului acţiunii, ci doar de
principiul voliţiei al voinţei, în virtutea căruia a fost împlinită acţiunea, fără a ţine seama de
nici unul obiectele râvnirii .” (Critica raţiunii practice)
Conform PRINCIPIULUI AUTONOMIEI VOINTEI, fericirea presupune virtute
exercitată din datorie, iar pentru a fi demni de fericire trebuie ca prin raţiune să ne învingem
înclinaţiile.
Pentru ca maximele (să nu furi, să nu minţi…) să nu devină particulare – adaptate doar
unei anumite situaţii, ca imperative ipotetice, exprimate sub forma „dacă …, atunci …”, adică
precizându-se şi scopul urmărit, şi mijloacele folosite pentru a-l atinge – ele trebuie considerate
ca fiind valabile doar în măsura în care pot fi adoptate ca lege universală, de întreaga
umanitate. Astfel, ele devin IMPERATIVE CATEGORICE.
Guvernată de imperativul categoric, o acţiune oarecare a unui om poate deveni oricând o
acţiune universală a umanităţii: „ … acţionează numai conform acelei maxime prin care să
poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală” (Critica raţiunii practice) sau „acţionează
astfel încât să foloseşti umanitatea, atât în persoana ta, cât şi în persoana altuia, întotdeauna
în acelaşi timp ca scop şi niciodată numai ca mijloc.” (Bazele metafizicii moravurilor ).
Aşadar, prin MORALA DATORIEI, imperativul categoric devine unicul principiu normativ
al acţiunii şi impune recunoaşterea şi respectarea umanităţii în persoana fiecăruia, adică să
sesizăm în fiecare dintre noi umanitatea ca principiu normativ.1

1
Datorie: „această necesitate, impusă nemijlocit, prin raţiunea omului, de a acţiona conform unei legi a
acesteia.” (Imm. Kant)

13
 ETICA

ETICA LUI KANT este întemeiată pe raţiune, care ca raţiune practică , fă ră a o putea
demonstra, ne impune totuşi legea morală, imperativul categoric, care ne apare prin el însuşi
evident, necesar şi general valabil: "Acţionează în aşa fel încâ t maxima voinţei tale să poată servi
oricâ nd în acelaşi timp ca principiu al unei legiferă ri generale".
Din legea morală derivă datoria, dar şi putinţa de a o îndeplini. Ca aparţinâ nd lumii
fenomenale, în care totul e supus cauzalită ţii, s-ar pă rea că omul nu e liber, ci acţiunea lui este
strict şi întru totul determinată. Legea morală însă , prin însuşi caracterul ei imperativ, care se
impune necondiţionat conştiinţei noastre, ne arată că şi putem să o îndeplinim, deci că suntem
liberi în voinţa noastră să o îndeplinim, într-adevă r, potrivit filozofiei lui Kant, omul aparţine la
două lumi. Ca cetă ţean al lumii empirice, fenomenale, sensibile, suntem determinaţi de principiul
cauzalită ţii, dai ca cetă ţeni ai lumii lucrului în sine, ai lumii noumenale, inteligibile, în care
cauzalitatea nu mai are nici un rol, suntem liberi. Ideea de libertate reiese, deci, din legea morală
şi constituie un postulat al raţiunii practice. Dar raţiunea practică mai postulează două idei: aceea
de nemurire şi aceea de existenţă a lui Dumnezeu, că ci perfecţia morală nefiind posibil de
îndeplinit în această lume tiranizată de simţuri, trebuie să presupunem, să postulă m, continuarea
existenţei noastre după moarte, câ nd apropierea de perfecţiunea morală va fi posibilă . Existenţa
lui Dumnezeu o postulă m din trebuinţa morală pe care o simţim de a crede în existenţa unei
cauze a întregii naturi, şi care, fiind deosebită de natură , "să conţină temeiul"... acordului exact al
fericirii cu moralitatea.

14