Alteritate și identitate

Ceea ce-l diferențiază pe om de restul viețuitoarelor constă în: cugetare, sociabilitate și

creația culturală. Alteritatea este un concept al filosofiei contemporane, care îș desemnează pe
celălalt, gândit ca altul cu totul diferit față de noi. În filosofia modernă clasică, celălalt era gândit ca
obiect, asemeni celorlalte obiecte existente în lume. Cu toate acestea, în filosofia contemporană,
tema celuilalt este regândită, astfel încât acestuia să i se ofere adevărata sa autenticitate.

Problema identității:

Există două orientări în cadrul acestei probleme:

(a) Unii filosofi susțin teza identității psihologice – aceeași conștiință, aceleași amintiri, aceleași
trăiri etc. (John Locke – secolul XVIII)
(b) Alți filosofi susțin teza identității corporale (numerică sau materială) (B.Williams)

Problema alterității:

Aristotel – numea omul un „animal social” / „ființă socială”

Blaise Pascal – compara omul cu o „trestie cugetătoare” – este fragil fizic, dar puternic prin
gândire.

Descartes – considera omul o ființă cugetătoare, care se îndoiește, înțelege, afirmă, neagă,
imaginează și simte. Cugetarea pornește de la la sintagma „mă-ndoiesc deci cuget, cuget deci exist”.

Henri Bergson – omul este „homo faber” (= făuritor de unelte cu scopul de a crea altceva)

Lucian Blaga – vede în „existența întru mister și pentru revelare” esența omului, iar
caracteristica animalelor este „existența întru imediat și pentru conservare”.

Astfel că, cele trei lucruri care îl diferențiază pe om de restul animalelor sunt: cugetarea,
sociabilitatea și creația culturală.
 Sensul vieții

Sensul vieții desemnează împlinirea posibilităților noastre prin faptele pe care le realizăm.
Problema sensului vieții reprezintă punctul central al antropologiei filosofice. Fericirea desemna,
încă din Antichitate, binele suprem (eudaimonie) și anume, problema fericirii ajunge să fie corelată c
morala și, astfel, se impune analiza ei din perspectivă etică. Analiza temei fericirii impune
diferențierea între mai mult tipuri de fericire: fericirea ca ideal realizabil și fericirea ca ideal
intangibil.

În cadrul conceptelor despre fericire ca ideal realizabil se pot sesiza două orientări majore:

(a) Fericirea este un ideal realizabil în timpul acestei vieți:

1. Hedoniștii – consideră că este o stare de plăcere senzorială (Epicur)
2. Eudaimoniștii – consideră că fericirea înseamnă plăcerea intelectuală sau
spirituală, dată de cunoaștere și înțelegere (Platon și Aristotel)
(b) Fericirea este un ideal realizabil după moarte (sau într-o viață viitoare) – este o
concepție care aparține creștinismului, conform căreia această viață este doar o
pregătire în vederea mântuirii și împlinirii într-o viață viitoare.

Ecleziastul – face parte din orientarea care susține că fericirea este realizabilă pe acest
pământ.
 Morala

Conceptele de bine și de rău

Încă din Antichitate, putem configura faptul că binele suprem rezidă în fericire. Prin urmare,
putem spune că acțiunea morală a omului este căutarea fericirii. Specificul omului poate fi surprins și
în calitatea sa de ființă morală, adică ființă care poate alege între bine și rău, în virtutea faptului că
este înzestrată cu liber-arbitru. Omul poate efectua alegerile între bine și rău deoarece este o ființă
care valorizează.

Valoarea desemnează tot ceea ce este prețuit sau dezirabil, reprezintă o calitate a lucrurilor
sau a persoanelor care sunt conforme cu o normă sau cu un scop. Principala caracteristică a valorilor
este polarizarea, adică împărțirea lor în valori pozitive (dorite și promovate) și valori negative
(nedorite, respinse), astfel încât rezultă cupluri de valori polare (opuse).

Conceptele de bine și de rău sunt proprii omului, care poate reflecta la conținutul valorice al
unei acțiuni, factorii care contribuie la realizarea unui scop fiind numiți „bine”, iar ceilalți fiind
numiți „rău”, astfel că unele acțiuni sunt morale, iar altele sunt imorale.

În sensul simțului comun, morala reprezintă un ansamblu de reguli de comportament și valori

promovate de o societatea sau un grup. În sesn filosofic, morala reprezintă doctrina sau teoria care
analizează prin reflecție rațională scopurile pe care trebuie să le atingă omul și mijloacele necesare
acestora.

În filosofie, morala se mai numeșe și etică, înțeleasă ca parte practică a moralei, care vizează
fericirea (sau probleme cu caracter moral).
 Tipuri de etică

În funcție de modul în care se poate ajunge la fericirea, putem deosebi între mai multe tipuri
de etică:

(a) Etici teleologice – care vizează căutarea fericirii ca scop:

1. Etica eudaimonistă – potrivit căreia fericirea este căutată ca activitate
intelectuală a sufletului, ținând de rațiune (Platon, Artistotel)
2. Etica hedonistă – potrivit căreia fericirea înseamnă absența durerii și prezența
plăcerilor senzoriale (Epicur)
(b) Etica deontologică – specifică filosofiei moderne, schimbă eticile de tip tradițional, în
sensul că nu mai caută conținuturi concrete vizate ca scop (ex: fericirea), ci
configurează principii morale, pe cât posibile universale, în funcție de care să putem
evalua moralitatea conținuturilor noastre (Kant)
(c) Probleme de etică aplicată – este specifică filosofiei contemporane și este un demers
de tip inductiv și reflexiv, în sensul că pornește de la situații concrete de viață, pe care
le analizează și propune soluții. Printre temele abordate se numără: avortul, clonarea,
eutanasia, modificările genetice.

A. Etica nicomahică

Aristotel își expune concepția morală în lucrarea „Etica nicomahică”. În etica antică se
promovează ca și concept central virtutea, însă conceptul de virtute nu avea înțelesul actual, ci
semnifica adecvarea dintre esența unui lucru și funcția pe care acesta o îndeplinește. De exemplu,
virtutea unui topor era de a tăia lemne, a animalului era de a se hrăni, iar atunci se ridică întrebarea:
„Care era virtutea pentru om?”. În acest context, pentru Aristotel, virtutea omului este identificarea
unui bine ultim, iar acel bine trebuia să fie ceva ce este totdeauna scop în sine și niciodată mijloc.
Acel ceva ce îndeplinește aceste condiții este fericirea, iar la Aristotel este gândită ca activitatea
intelectuală care împlinește natura rațională a omului: „fericirea este activitatea sufletului conformă
cu virtutea” (Aristotel).

John Stuart Mill – concepția lui este una de tip hedonist, ceea ce a reprezentat o curiozitate
în epocă, deoarece filosoful a trăit în secolul al XIX-lea, iar concepția hedonistă este proprie
filosofiei antice. Mill este reprezentantul utilitarismului, care este un curent al filosofiei ce
promovează ca valoare supremă pentru om utilitatea, considerând că o acțiune este bună dacă este
utilă, dacă aduce folos. Mill îți expune concepția morală în lucrarea „Utilitarismul”, principiul
„utilitarism” sugerând că moralitatea acțiunilor depinde de măsura în care acestea aduc, sau nu,
fericire. Astfel că valoarea morală a unei acțiuni depinde de plăcerea pe care o produce.

B. Etica deontologică: specifică filosofiei moderne

Immanuel Kant este considerat unul dintre cei mai mari filosofi moderni. Acesta elaborează
teoria morală, profesând o etică de tip deontologic care, spre deosebire de eticile de tip hedonist sau
eudaimonist, nu mai caută conținuturi concrete, cum ar fi binele ultim sau fericirea, ci caută principii
universal valabile, în conformitate cu care putem decide moralitatea unei acțiuni. Primul pas în acest
demers este înlocuirea conceptului de fericire cu cel de datorie. Potrivit lui Kant, omul săvârșește
două tipuri de acțiuni:

(a) Acțiuni din înclinație (din instinct) – ex: conservarea vieții

(b) Acțiuni din datorie (izvorâte din rațiunea practică sau conștiință) – ex: iubirea
dușmanului

Singurele acțiuni care au conținut moral sunt cele săvârșite din datorie, iar acestea trebuie să
fie conforme cu legea morală.

Potrivit lui Kant, legea morală nu este impusă din afară, ci voința noastră își dă sieși legi și le
respectă, prin urmare „voința este autonomă”.

La aplicarea legilor date de propria noastră voință, veghează rațiunea practică sau conștiința.
Legea morală trebuia să fie ridicată de la nivelul particular la rang de universalitate, iar acest lucru se
întâmplă în forma imperativului categoric, considerat ca lege universală și necesară cu caracter de
obligativitate.

Spre finalul carierei sale, Kant formulează imperativul categoric astfel: acționează astfel încât
omul să fie considerat mereu scop, și niciodată mijloc. Un astfel de principiu moral, de tipul
imperativului categoric, face posibilă evaluarea moralității sau imoralității acțiunilor noastre.

C. Etica aplicată:

Este specifică filosofiei contemporane și studiază probleme controversate care pot accepta
argumente pro sau contra și care vizează probleme concrete de viașă, de natură și etică. Se ajunge la
acest tip de etică deoarece există o discrepanță între teorie și practică din eticile de tip clasic. Datorită
faptului că pleacă de la situații concrete de viață, etica aplicată este una de tip inductiv și reflexiv,
pornind cu analiza de la particular la general.

Una dintre problemele abordate de etica aplicată este cea a avortului, în toata morala clasică
acesta fiind condamnat sau blamat, deoarece etica suporta influența creștinismului. În societatea
contemporană se pune, însă, problema dacă avortul este cau nu infanticid, iar acest lucru revine la a
ne gândi dacă fătul în stare intra-uterină deține sau nu calitatea de persoană. Argumentele pro-avort
sunt: situația femeilor din țările sărace la care sunt prezente frecvent sarcini involuntar, care măresc
sărăcia și rata mortalității infantile. OMS apreciază că, anual, mor circa 200.000 de femei din cauza
avorturilor ilegale. Argumente contra avortului: cele care vin pe linia relgiei creștine, care consideră
avortul ca un păcat capital, fiind de fapt omucidere sau infanticid.

O altă problemă a eticii eplicate este eutanasia. Etinmologic, eutanasia = thanatos (moarte) +
eu (frumos). Pornind de la acest sens, termenul a fost folosit pe parcursul a mai multor secole cu
sensul de „moarte dulce”. În secolul XIX primește sensul de „a omorî din milă”. La ora actuală,
eutanasia desemnează, în principiu, actul de a ucide o anumită persoană la cererea ei, în condițiile în
care suferă de boli incurabile sau suportă anumite suferințe cumplite. Tema eutanasiei ridică o mare
problemă morală pentru că medicul încalcă jurământul lui hipocrate. Astfel că, anumite țări europene
au pus în discuție problema legalizării eutanasiei (ex: Olanda – 1970 – lege care permite medicilor să
practica eutanasia). După 1994, Australia și anumite state din SUA au adoptat legi similare. Putem
vorbi de 3 tipuri de eutanasie:

(a) Voluntară – când persoana își exprimă acordul în acest sens

(b) Nevoluntară – persoana nu poate alege între viață și moarte în mod independent
(c) Involuntară – se aplică unei persoana care ar fi putut să-și exprime acordul, dar nu l-a
dat, fie că nu i s-a cerut, fie că l-a refuzat.

Toate aceste tipuri pot fi împărțite, la rândul lor, în:

(a) Eutanasie activă – când persoanei îi este aplicată înjecția letală

(b) Eutanasie inactivă – când persoana este lăsată să moară prin intreruperea medicației

Evoluția ingineriei genetice a avut consecințe pozitive asupra sănătății populației, dar,
simultan, ridică și anumite probleme morale atunci când vorbim despre utilizarea testelor genetice ca
mijloc de control sau pentru realizarea de selecții genetice. Din aceste motive, în 1986, Parlamentul
European a recomandat statelor europene să interzică ectogeneza (= sarcina în întregime artificială),
crearea de ființe identice prin clonarea în scopul selecției rasiale, implantarea unui embrion dintr-o
specie în uterul unei femele din altă specie sau invers, fuzionarea gameților umani cu cei din alte
specii, crearea de copii cu material genetic de la persoane de același sex, alegerea prin manipulări
genetice a sexului copilului.
 Politica
Libertate și responsabilitate social-politică

Conceptul de libertate reprezintă o piatră de încercare pentru filosofi, deoarece, deși libertatea
ne este familiară, este dificil să i se formuleze o definiție. Cel mai adesea, înțelegem libertatea într-un
sens negativ, ca absență a constrângerilor. Prin raportare la diversele tipuri de constrângere la care
este supus individul, se pot identifica diverse tipuri de libertate: libertate politică, libertate
economică, libertate socială, libertate religioasă, libertate individuală, libertate de conștiință, libertate
colectivă etc.

Libertatea face parte din categoria conceptelor corelative (care nu pot fi gândite în lipsa
semnificației altui concept). Aceasta este absența limitelor, definiția libertății în sens clasic.
Libertatea este limitată în momentul în care se afirmă că natura sau omul sunt supuși unei relații
cauză-efect. Întrucât acțiunile oamenilor și evenimentele naturale sunt determinate de o cauză, atunci
ele nu sunt libere (determinism).

Filosofia creștină consideră divinitatea ca fiind creatoarea lumii și a omului, Dacă este așa,
înseamnă că ele nu sunt libere, singura formă de libertate a omului ar rămâne libertatea intelectului,
prin conștientizarea limitelor. Intelectul convertește necesitatea în libertate, prin înțelegerea adecvată
a naturii divine, astfel că omul devine liber în Dumnezeu.

Vasile cel Mare și apoi Sf.Augustin recunosc omului liberul-arbitru, adică libertatea sa de a
alege între posibilitățile ce i se oferă, astfel răul și eroarea sunt alegeri greșite de care omul este
direct responsabil.

Exercitarea libertății presupune și manifestarea responsabilității, care presupune asumarea

consecințelor alegerilor personale, ale propriilor fapte. Omul este responsabil față de propria
libertate.

Isaiah Berlin (1909-1907) – „Patru eseuri despre libertate”:

Este un reprezentant de seamă al filosofiei politice engleze contemporane. În această lucrare

rezumă tipurile de libertate, identificând două direcții majore:

(a) Libertatea negativă – individul este liber prin neintervenția celorlalți și a statului
asupra lui, adică libertatea înseamnă absența constrângerilor exterioare impuse de
 partea politică sau de alți indivizi. Acest tip de libertate este funcțional cât timp statul
nu se implică, nu intervine asupra vieții individului (sau este redus la un minim garant
al libertății individuale).
(b) Libertatea pozitivă – acel tip de libertate care constă în realizarea condițiilor
presupuse de libertatea individuală, prin intervenția sporită a statului în viața socială a
individului.

Libertatea și conceptele corelative

Libertate și capacitate – poate fi interpretată pornind de la faptul că o anumită persoană

acționează într-un anumit context social, unde are capacitatea de a face ceva. Putem fi liberi să facem
ceva, dar nu avem capacitatea, astfel că libertatea este dependentă de capacitățile noastre de acțiune.

Libertate și resurse – un anumit individ poate să aibă resurse, dar să nu dețină libertatea de a
le utiliza (sau invers), astfel încât putem vorbi de libertate materială și libertate formală.

Libertate și individ – libertatea poate să depindă de individul însuși sau de ceilalți

Tema sensurilor dreptății

(a) Dreptatea procedurală:

Înseamnă realizarea dreptății prin respectarea și aplicarea corectă a legilor. În acest sens,
dreptatea se referă la lege, echitate și imparțialitate. Filosoful german Fr.Hayek (secolul XX) a
prezentat în lucrarea „Drumul către robie” concepția sa despre realizarea dreptății. Potrivit acestuia,
dreptatea ia forma „domniei legii”. Cu toate că „domnia legii” limitează libertatea individului, în
sensul de a nu-l lăsa să facă tot ceea ce dorește, totuși ea este cea care asigură libertatea individului
de a-și împlini sau căuta scopurile și dorințele personale. Pe lângă asigurarea dreptății, „domnia
legii” are consecințe politice, ea fiind și o condiție pentru o țară liberă într-un regim politic în care
legea se respectă, iar cetățenii se simt protejați, atât de ceilalți, cât și de propria guvernare.

Conceptului de drept procedural i s-au adus două obiecții:

 1. Legile în sine pot fi nedrepte, deoarece sunt realizate de oameni, iar oamenii sunt
imperfecți.
2. Aplicarea incorectă a legii poate genera nedreptăți, încălcând principiul egalității de
șansă.

(b) Dreptatea socială:

Apare ca alternativă la ideea de dreptate procedurală și sugerează că, pe lângă respectarea

legilor, mai trebuie să intervină și anumite principii morale pentru ca societatea să fie dreaptă, adică
să asigure tuturor acces egal la un nivel de trai decent (asistența socială, medicală etc.). Conceptul de
dreptate socială cunoaște mai multe variante:

1. Dreptatea ca egalitate economică – specifică viziunii marxiste despre societate, aplicată în

regimurile comuniste și bazându-se pe ideea egalizării și uniformizării indivizilor din punct
de vedere economic. Conform lui Marx, bunurile se distribuie corect într-o societate după
nevoie; cum nevoile sunt în principal egale, atunci ei trebuie să fie egali și economic. Astfel
că, după Marx, bunurile trebuie „împărțite de la fiecare după capacități, la fiecare după
nevoie”.
2. Dreptatea pe baza meritelor – în lucrarea „Politica”, Aristotel pornește de la ideea că în orice
domeniu de activitate există calități care trebuie avute în vedere și care îi recomandă pe
indivizi pentru domeniul respectiv. Pe baza acestei prezumții, Aristotel lansează teza potrivit
căreia dreptatea se realizează într-o societate când bunurile sunt distribuite după merite.
Aristotel ilustrează această teză prin exemplul alocării flautului: dacă am avea un flaut, ar fi
normal să-l dăm celui care se va folosi mai bine de el, fără a ține cont de alte criterii precum:
sărăcia, noblețea, frumusețea etc. În acest context, Aristotel identifică posibilele merite sau
calități pe care trebuie să le dețină un om politic: noblețea, libertatea, averea, justiția, vitejia.
Conviețuirea indivizilor într-un stat trebuie să se fundamenteze pe ideea realizării dreptății pe
bază de merite, iar orice lege care nu ține cont de acest principiu este coruptă.
3. Dreptatea ca echitate – J.Rawls – filosof contemporan englez, își prezintă concepția asupra
dreptății în lucrarea „O teorie a dreptății”. Ideea dreptății ca echitate se bazează pe două
principii: a) indivizii care participă la o practică în baza dreptului la libertate trebuie să aibă
egalitate de acces și de șanse și b) Inegalitățile sociale trebuie respinse dacă nu conduc la
avantajul tututor, în sensul de a avea posibilitatea de acces la funcții și posturi. Pentru filosof,
dreptatea este un compus format din 3 idei: libertate, egalitate și recompensă. El
argumentează că, deși e de dorit să avem cât mai puține inegalități, totuși dreptate există în
 societate atunci când există și inegalități, cu condiția ca acestea să reprezinte expresia
efortului și a talentului indivizilor.

Teorii politice

În privința raportului stat-cetățean, există o multitudine de teorii politice pe care le putem

configura astfel: la extreme (anarhismul și etatismul), iar, între acestea, există nenumărate teorii,
dintre care, relevantă ca echilibru, este liberalismul.

A. Anarhismul:

În filosofia politică, termenul de anarhism are mai multe variante, dar este diferit de utilizarea
în limbaj comun, în sens de dezordine politică și socială. În principiu, anarhismul este teoria care
consideră că societatea poate fi organizată fără autoritatea coercitivă a statului. Acesta nu respinge
orice formă de autoritate, ci recunoaște autoritatea specialiștilor în domeniu. Concepțiile anarhiste
critică și resping cele două justificări care se aduc de obicei în favoarea statului: statul îndeplinește
funcții sociale utile și că autoritatea statală este legimită prin consimțământul cetățenilor.

B. Etatismul:

Vizează o serie de teorii politice care consideră că în raportul stat-cetățean, statul este cel mai
important, fiind punctul central care conduce și modelează societatea. Etatismul are în interiorul său
variante diferite: cea a lui Platon, a lui Hegel, dar și a lui Karl Marx.

Platon (sec. V a.Chr) – precizează că cetatea ideală trebuie pusă pe primul plan în raport cu
indivizii, ea fiind una ierarhizată, iar indivizii trebuie să fie atent selecționați pentru funcțiile pe care
le îndeplinesc. Odată ajunși în postură decizională, ei recuperează autoritatea cărora ceilalți trebuie
să se supună. Concepția politică a lui Platon imaginează cetățeanul în postura de supus guvernării,
ilustrând o concepție etatistă. Concepția lui Platon rămâne o utopie din punct de vedere politic.

Hegel (1770-1831) – filosof german cu preocupări de filosofie a istoriei, a dreptului, politice

și logice. Concepția sa pleacă de la prezumția că istoria umanității înseamnă realizarea (manifestarea)
„spiritului absolut” (principiu metafizic). Spiritul absolut se manifestă în formă dialectică, urmând 3
etape: 1. Teza (apariția și afirmarea) 2. Antiteza (negarea, distrugerea) și 3. Sinteza (refacerea,
renașterea). Acest proces se desfășoară la infinit. Statul ca formă concretă în istoria popoarelor este,
la rândul lui, manifestarea spiritului absolut, prin urmare el are existență absolută și obiectivă, fiind
deasupra indivizilor și a intereselor lor subiective. Din acest motiv, statul urmărește binele absolut
(general), iar indivizii trebuie să înțeleagă acest lucru și să i se supună.

Karl Marx (1818-1883) – filosof german, la orogine evreu, este considerat întemeietorul
doctrinei socialiste, fundamentată pe concepția pe care el o numește „materialism dialectic și istoric”.
Marx consideră că relațiile sociale sunt relații de producție, orice individ fiind producător și
consumator de bunuri pentru a-și satisface nevoile. În societatea capitalistă pe care Marx o supune
unei critici severe, se iscă permanent conflicte între burghezie (deținătorii mijloacelor de producție)
și clasa muncitoare, care e nevoită să-și vândă forța de muncă, transformând-o în marfă.
Dezavantajul major al muncitorului în sistemul capitalist este că acesta este alienat, înstrăinat de sine,
dar și de produsul muncii sale. Conflictele generate de acest model determină revoluții și schimbări
sociale, iar soluția este identificată de Marx prin trecerea la modelul de producție socialist, apoi
comunist. Acest model e unul prin excelență etatist, deoarece societatea trebuie să se subordoneze
statului, iar misiunea acestuia este de a asigura egalizarea și uniformizarea indivizilor. Marxismul a
fost o concepție etatistă utopică în momentul aplicării ei, tocmai pentru că în raportul stat-cetățean,
cetățeanul nu se poate supune orbește statului, pentru că i se anulează drepturile și libertățile
fundamentale.

C. Liberalismul:

În filosofia modernă se regândește practic raportul stat-cetățean, accentul căzând pe cetățean,

în acest sens etatismul fiind revocat. Liberalismul este o concepție politică fundaentată pe
următoarele idei: afirmarea și respectarea drepturilor și libertăților omului, postularea libertății ca
valoare fundamentală, reducerea funcției statului la aceea de garant al drepturilor fundamentale ale
omului, afirmarea statului de dret, afirmarea toleranței pentru diferență, afirmarea democrației ca
regim politic în care se manifestă liberalismul.

J.S.Mill („Despre libertate”) – pune bazele liberalismului politic. Primul pas constă în
definirea conceptului de libertate în sensul că libertatea fiecărui individ este egală cu libertatea
celorlalți și fiecare are dreptul la un spațiu privat în care are psoibilitatea să-și afrme drepturile și
libertățile și să-și caute fericirea, dar până în punctul în care să nu îi lezeze pe ceilalți. În momentul
în care individul depășește spațiul libertății sale și lezează libertatea altui individ, statul poate
interveni legitim pentru restricționarea libertății individului. Potrivit lui Mill, orice funcție atribuită în
plus statului decât aceea de garant al liberății individuale este riscantă, deoarece poate conduce la
etatism și la birocratizarea sistemului, care este dificil de dislocat, iar efectele sale asupra
cetățeanului rezidă în restrângerea drepturilor și libertăților sale.

Karl Jaspers (1883-1969) – filosof german, cu preocupări de filosofie istorică și politică

(Originea și sensul istoriei). Liberalismul său se fundamentează pe conceptul de legitimitate, în
special pe cel de guvernare legitimă. În cazul guvernării, e considerată legitimă, dacă ajunge la
putere ca expresie a voinței cetățenești și dacă guvernează având consensul acestora. Consecința
legitimității este ordinea socială, astfel încât, legitimitatea rămâne singura modalitate prin care
puterea nu își lezează cetățenii pentru că depind de ei.

Chiar dacă legile sunt imperfecte sau alegerile pot fi controlate, legitimitatea rămâne singura
cale prin care individul să fie ferit de abuzurile puterii de stat.
 Cunoașterea

Problema întemeierii cunoașterii poate fi formulată, filosofic, prin două interogații: Ce este
cunoașterea? Care sunt sursele cunoașterii? Cunoașterea este procesul prin care omul, în calitate de
subiect cunoscător, asimilează informațional lumea în calitate de obiect cunoscut, astfel, cunoașterea
presupune simultan două elemente: subiectul cognitiv și obiectul cunoașterii; în care se stabilește o
relație cognitiv-informațională, posibilă datorită proceselor gândirii și limbajului, astfel încât
obținem cunoștințe. Ramura filosofiei care studiază teoria cunoașterii se numește gnoseologie.
Începând cu filosofia modernă, pentru teoria cunoașterii se mai folosește și termenul de
epistemologie, ca teorie a cunoașterii științifice.

Cunoașterea mai poate fi înțeleasă și prin intermediul rezultatului ei, care este cunoștința, și
reprezintă o propoziție sau o judecată care conține informații dobândite fie prin cunoașterea comună,
fie prin cunoașterea științifică.

Platon pune problema celor două sruse ale cunoașterii, arătând că experiența bazată pe simțuri
ne furnizează doar simple păreri și, prin urmare, ne poate înșela. Oamenii confundă cu ușurință
simpla opinie și cunoașterea, iar filosofia poate deveni o modalitate de educare a caracteristicilor firii
umane, prin intermediul cunoașterii.

Mitul peșterii, al lui Platon, sugerează că există două mari surse în formarea opiniilor:
experiența și rațiunea, iar ideile pe care ni le formăm cu ajutorul experienței, prin intermediul
simșurilor, sunt simple păreri (doxa), cunoștințele adevărate (episteme) realizându-se doar cu
ajutorul intelectului. Pentru cunoașterea oferită de simțuri, Platon folosește metafora „umbrelor”,
care sunt înșelătoare și țin omul prizonier în ignoranță. Cunoașterea veritabilă este cea care vine pe
cale rațională, intelectuală, fiind simbolizată, metaforic, prin lumina soarelui și numită, inteligibil,
„ceea ce este”.

Sursele cunoașterii:

În filosofia modernă intervine o celebră dispută între 2 tendințe filosofice: raționalismul și

empirismul
 (a) Empirismul:

Este un curent filosofic care are ca domeniu de cercetare fie simțurile, fie informațiile care
provin din simțuri, considerând că doar experiența senzorială poate furniza adevărul unei opinii.
(John Locke, David Hume).

John Locke (1632-1704) – filosof englez de la începutul filosofiei moderne („Eseu asupra
intelectului omenesc”), filosof empirist care consideră că omul, la naștere, nu posedă nicio
cunoașterea, mintea sa fiind precum o coală albă de hârtie care urmează să fie înzestrată cu
cunoștințe dobândite din experiență, pe parcursul vieții. După acesta, există două izvoare ale
cunoașterii: senzația și reflecția.

Senzația – depinde de simțuri și constă în receptarea percepțiilor despre lucruri (ex: senzația
de gust, sunet, lumină etc.)

Reflecția – constă în percepții asupra propriilor noastre stări interioare (ex: ideea de memorie,
emoție, atenție etc.)

Pentru Locke există idei furnizate de conlucrarea senzațiilor cu reflecția, precum: plăcerea,
durerea, puterea etc.

(b) Raționalismul:

Este un curent filosofic care care ca obiect de studiu rațiunea și ideile înnăscute independente
de experiența senzorială. Potrivit raționaliștilor, doar pe cale rațională putem obține cunoștințe
adevărate. (Descartes, Spinoza, Lebnitz)

Descartes (1596-1650) – filosof și matematician, principala lui preocupare fiind să ajungă la

certitudine și adevăr, căutând un adevăr absolut, indiscutabil. Primul pas în acest demers este
îndoială metodică, adică Descartes contestă veridicitatea tuturor cunoștințelor, atât a celor provenite
din simțuri (pentru că ele ne înșală), cât și a celor provenite din rațiune și intelect (chiar și rațiunea și
intelectul pot greși, în forma paralogismelor). În actul îndoierii metodice, Descartes realizează că
pentru a contesta cunoștințele trebie să intervină gândirea, astfel că rezultă prima parte a „cogito”-
ului cartezian „Mă-ndoiesc, deci cuget” (Dubito ergo cugito). Actul cugetării nu se poate realiza
abstract, ci trebuie să existe un sub purtător al gândirii, prin urmare gândirea presupune existența,
astfel că rezultă a doua parte a cogito-ului: „cuget, deci exist” (cogito ergo sum). Acesta este
adevărul prim și incontestabil la care dorește să ajungă Descartes: DUBITO ERGO COGITO,
COGITO ERGO SUM, SUM DEUS EST.
 Forme de cunoaștere și tipuri de adevăr

Forme de cunoaștere:

1. Bertrand Russel (1872-1970) – filosof englez, cu preocupări în domeniul științei,

gnoseologiei etc. („Problemele filosofiei”). Pentru acesta, există două forme de cunoaștere: a
lucrurilor și a adevărurilor.
(a) Cunoașterea lucrurilor poate fi expectată în două direcții:
 Dacă prin lucru înțelegem date senzoriale, amintiri, gânduri sau noțșiuni
obișnuite, prin introspecție (ex: trăiri particulare, conștiința propriilor noastre
gânduri) avem de a face cu un tip de cunoaștere prin experiență nemijlocită.
 Dacă prin lucru înțelegem obiecte fizice sau mintea altor oameni, atunci avem
de a face cu o cunoaștere prin descriere sau prin nume și cuvinte comune, iar
aceasta depășește experiența nemijlocită, fiind una mijlocită.
(b) Cunoașterea adevărului este exclusiv rațională și are ca obiect principiile logice sau
legile gândirii. Este un fel de cunoaștere tot nemijlocită, dar nu se bazează pe nimic
din experiență, fiind independentă și anterioară experienței, deci „a priori”.

2. Immanuel Kant (1724-1804) – momentul Kant este cel mai important în evoluția teoriei
cunoașterii, deoarece este considerat filosoful care a reușit să realizeze sinteza între empirism
și raționalism. Primul pas al demersului kantian este considerentul că disputa dintre empirism
și raționalism nu rezolvă problemele cunoașterii, deoarece supremația rațiunii sau senzațiile
nu conferă pe deplin adevărul unei opinii. Constatarea lui Kant este că orice cunoaștere
începe cu experiența, dar ea nu provine total din aceasta. Pentru a demonstra această
afirmație, Kant distinge între mai multe tipuri de judecăți:

(a) După sursa de proveniență:

 Judecăți a posteriori – provenite din experiență; cunoștințe empirice venite pe
cale senzorială, considerate contingente. (ex: Mărul este roșu)
 Judecăți a priori – permergătoare, constitutive și condiționează orice
experiență; sunt independente de experiență și rațiune și sunt necesare (ex:
Cuget, deci exist. Dumnezeu există. Etc.)
 (b) După raportul dintre S și P:
 Judecăți sintetice – în care P adaugă ceva lui S, iar Kant le nuemște „judecăți
extensive” (îmbogățesc cunoașterea)
 Judecăți analitice – în care P este conținut deja în S și nu face decât să-l
explice, care se mai numesc și „judecăți explicative” (tautologice).
Ex: celibatarul este bărbatul necăsătorit.

Până în acest punct se poate considera că raționaliștii susțin cunoașterea exprimată prin
judecăți a priori și analitice, în timp ce empiriștii susțin cunoașterea prin judecăți a posteriori și
sintetice.

Combinând judecățile, Kant aduce o soluție-sinteză prin care, practic, îmbină raționalismul cu
empirismul, în forma judecăților sintetice a priori. Acestea sunt cele mai valoroase judecăți deoarece,
fiind sintetice, îmbogățesc și extind cunoașterea, dar fiind a priori, au surse pur raționale, fiind
cunoștințe certe și necesare. (ex: 2+2 = 4)

Teorii despre adevăr:

(a) Teoria adevărului corespondență – este prima teorie asupra adevărului elaborată din
Antichitate de Aristotel. El a încercat să găsească o fundamentare a adevărului pe baza
experienței. Mai exact, adevărul unei judecăți se stabilește dacă există o concordanță
între ceea ce exprimă enunțul și starea de fapt din realitate. Teoria lui a fost preluată
de filosofi medievali și dezvoltată, în special de Sf.Toma de Aquino, de la care
provine și denumirea de „adevăr corespondență”. Filosofii medievali au reformat
definiția adevărului, precizând ca acesta este adecvarea dintre lucru și intelect.
(b) Teoria adevărului coerență – a apărut în filosofia modernă
(c) Teoria pragmatică a adevărului