Dintre toate aşa-zisele probleme ale filozofiei, cea a adevărului-corespondenţă este, poate, cea mai

mult discutată. Asta se întâmplă pentru că adoptarea unei poziţii pro sau contra acestei teorii are
efecte importante asupra vieţilor noastre, asupra felului în care ne descriem şi asupra modului în
care producem legi, i.e. norme de convieţuire. Altfel spus, nu e indiferent dacă legislaţia care oferă
cadrul pentru obţinerea unui trai bun în comunitate pare cumva impusă de „natură” sau dacă
această legislaţie e doar rezultatul conversaţiei dintre membrii unei societăţii date.

În mare, teoria corespondenţei spune că noţiunile pe care le utilizăm sunt impuse sau nu de
Realitate, că aceste noţiuni corespund Realităţii, faptelor, etc. şi numai în măsura în care se întâmplă
asta putem spune despre ele că sunt adevărate sau nu. Pe scurt, teoria susţine că limbajul ori, în
Modernitate, mintea, reprezintă, mai mult sau mai puţin fidel, Realitatea. Dacă zicem că o noţiune
sau o lege e adevărată, înseamnă, în termenii teoriei corespondenţei, că ea reprezintă cu acurateţe
Realitatea, că îi corespunde. De aceea, atunci când susţinem această teorie, tindem să aşezăm
majuscula la începutul cuvântului Adevăr.

Această teorie a fost atacată de-a lungul timpului ori de câte ori a fost formulată. Au existat relativişti
şi în dialogurile platoniciene; există şi astăzi. Kant a propus trucul cu lucrul-în-sine, crezând că astfel
rezolvă problema. Dar cele mai puternice lovituri la adresa acestei teorii au fost date, recent, de
gânditori iconoclaşti ca Wittgenstein, Sellars, Quine, Davidson şi Rorty. Dintre aceştia, ultimul a
propus cea mai radicală atitudine, sugerând că, de vreme ce corespondenţa mai degrabă încurcă
decât lămureşte, am face bine să renunţăm cu totul la cuvântul Adevăr, evitând să-l mai folosim.
Aceasta este ceea ce se numeşte o atitudine neo-pragmatistă sau, cum voi arăta, ironistă faţă de
teoria adevărului-corespondenţă.

Înainte de a prezenta viziunea ironistă, trebuie să spun că această problemă nu e pusă în termenii
realism-antirealism şi că ironistul nu e un sceptic! Toată disputa se poartă între reprezentaţionalist şi
cel care e împotriva lui. Ideea atacată ar fi aceea după care, în termenii lui Simon Blackburn, lumea
„solicită să se vorbească despre ea într-un fel sau în altul” (S. Blackburn, Adevărul. Călăuza rătăciţilor,
Polirom, p. 106). Or, lumea nu vorbeşte, limbaj nu există decât pentru oameni.

Mai departe, antireprezentaţionalistul nu critică „puterea” de a reprezenta a minţii sau a limbajului,

ci atacă ideea după care ar exista o descriere privilegiată a Realităţii, una impusă de Realitatea însăşi
care le invalidează automat pe celelalte, una care reuşeşte să surprindă Realitatea „aşa cum este ea
în sine, în mod intrinsec, etc.”. Strategia pe care o va adopta un ironist e una tipică lui Nietzsche.
Atunci când face genealogia conceptelor noastre morale, germanul se abţine de la a propune o
viziune proprie, o viziunea de urmat, privilegiată, mai bună pentru a folosi acele concepte. Nietzsche
vrea doar să ne arate că acele concepte nu sunt universale, că, din moment ce în trecut au fost
folosite într-un fel cu totul diferit, de aici rezultă că ele nu au ceea ce se numeşte o esenţă anistorică,
specifică, imuabilă, care să reuşească să treacă prin timp nemodificată. El rezistă tentaţiei de a oferi o
altă viziune, „din afară”, asupra conceptelor morale. Această strategie e adoptată de ironist atunci
când atacă reprezentaţionalismul.

Acesta va accepta că, de exemplu, razele de lumină se lovesc de retina lui Galilei atunci când el se
uită prin lunetă pentru a observa „ceva” în jurul lui Jupiter. Dar, spune ironistul, aceste „date” nu-i
spun lui Galilei de fapt nimic. Ele nu-l constrâng să le interpreteze într-un anumit fel, astfel încânt
savantul să conchidă irefutabil că, pe lângă Jupiter, gravitează mai mulţi sateliţi. Punctele de lumină
de lângă Jupiter pot fi orice; Galilei e cel care alege cum să le numească. Pe scurt, poziţia ironistului
sună cam aşa: putem accepta că există stimuli care ne fac să avem opinii, dar aceştia nu ne pot învăţa
în nici un fel cum să discriminăm între opiniile – multiple – pe care le formăm.
Într-un text din Philosophy and Social Hope, Rorty sugerează că ne-ar fi mai util să vorbim de lucruri
la fel cum vorbim despre numere. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: atunci când vorbim de
numere, nu ne gândim că ele ar avea o esenţă, ceva intrinsec ce trebuie reprezentat; numerele sunt
definite doar prin relaţie cu alte numere. 17, în exemplul lui Rorty, poate fi descris în diverse feluri: ca
suma lui 10 şi 7, ca diferenţa dintre 37 şi 20, ca radical din 289, etc. Nici una dintre aceste descrieri nu
e mai bună decât alta. Nu există, pe de altă parte, nici o „şaptesprezecitate” ascunsă în spatele
acestor descrieri care să-i confere uneia un privilegiu asupra alteia. Tot ce avem nevoie, în cazul
numerelor, e să folosim, atunci când avem un scop anume, o anumită descriere.

Atunci când vom încerca să vorbim şi de lucruri la fel vom înceta să mai vedem esenţe, reprezentări
care oferă statut privilegiat descrierilor, făcându-ne treaba la fel de bine ca şi înainte.

Ceea ce spune ironistul e că vocabularul reprezentaţionalist ar trebui abandonat din moment ce, aşa
cum au arătat Wittgenstein, Putnam şi Davidson, nu putem ieşi din noi înşine, adoptând o poziţie de
tipul „ochiul lui Dumnezeu”, pentru a stabili care credinţă reprezintă mai bine Realitatea şi care nu.