Procesul Caragiale- Caion, de la duel literar la acuzație de plagiat

Considerat de criticul literar G. Călinescu unul dintre cei mai mari dramaturgi români, I.
L. Caragiale, în ciuda notorietății pe care și-a dobândit-o datorită creațiilor sale literare, a fost
implicat într-un proces rămas celebru în istoria literaturii române, procesul Caragiale – Caion.
Astfel că, autorul ,,Scrisorii pierdute'' a fost acuzat în anul 1901, într-un articol din ,,Revista
literară'' de jurnalistul și poetul simbolist român Constantin Al. Ionescu, cunoscut și sub numele
de Caion, că ar fi plagiat drama ,,Năpasta" după piesa ,,Nenorocul", care aparținea unui autor
ungur, pe nume Kemeny Istvan.
Care ar fi motivele care au generat această acuzație adusă lui Caragiale?
Înainte de toate, trebuie remarcat faptul că firea ironică a dramaturgului i-a atras mulţi
duşmani. Adversitatea era cauzată, pe de o parte, de prestigiul literar pe care şi-l dobândise
acesta, iar pe de altă parte de invidia grafomanilor ce invadaseră publicaţiile vremii. Nu poate fi
trecută cu vederea nici duşmănia unor literaţi de seamă, dintre care se remarcă Alexandru
Macedonski, cel care l-a sprijinit şi inspirat în multe dintre acţiunile sale pe Caion. Procesul
Caragiale-Caion a avut şi evidente implicaţii politice. Chiar dacă marele dramaturg nu activa în
politică, era, totuși, unul dintre liderii literari ai „Junimii”, grupare conservatoare adversară făţişă
a liberalilor, pe care Caragiale îi critica în scrierile sale.
Cu toate acestea, adevăratul motiv pentru care dramaturgul a fost acuzat de plagiat a
izvorât pe fondul unui duel literar, inițiat, după spusele lui Caion, de către Caragiale, care
publicase în ziarul,,Moftul român” din 6 mai 1901, un articol intitulat ,,Un frizer-poet şi o damă
care trebuie să se scarpine-n cap”, ce conținea un comentariu ironic la adresa unui text trimis de
un tânăr preocupat prea mult de părul iubitei, care se semna cu pseudonimul Caion, și care era, în
realitate, Constantin Al. Ionescu. Ironia din articol avea să declanșeze o mare răzbunare pe care
Caragiale nu a anticipat-o. Constantin Al. Ionescu, tânarul publicist ironizat de Caragiale, prim-
redactor la ,,Revista Literară", a semnat, la data de 30 noiembrie 1901, un articol în care afirma
că nuvela lui Caragiale ,,Năpasta" este un plagiat după piesa ,,Nenorocul", scrisă de un autor
ungur numit Kemeny Istvan. Potrivit celor scrise de publicist în articol, piesa ungurului ar fi

1
ajuns în Romania în 1848, fiind tradusă de Alexandru Bogdan. Caion aduce ca argument pentru
plagiat câteva replici din piesa maghiară. De asemenea, în următorul număr al revistei, Caion
face un rezumat al piesei maghiare punând pe două coloane replici din ambele piese, semnând
articolul: „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat!” și concluzionează că dramaturgul român a
copiat integral opera lui Kemeny, schimbând doar titlul.. Răzbunările impulsive continuă în
,,Forţa morală”, un ,,ziar enciclopedic” cu o durată de 15 numere (28 octombrie 1901 – 17
februarie 1902) unde, din când în când, Macedonski semna câte o poezie, un articol de teorie
literară, pe lângă alţi colaboratori obscuri. Caragiale l-a cunoscut pe Macedonski în redacţia
„Ghimpele”, în 1871, unde dramaturgul era redactor, iar poetul doar colaborator. Duelul literar a
început în 1893, în ,,Moftul român”, ziarul lui Caragiale, unde pastişele macedonskiene precum
şi autorul lor au fost desfiinţate cu sarcasm de către autorul ,,Scrisorii pierdute”. Pe baza
atitudinii lui Caragiale, Caion este primit cu braţele deschise în redacţia ziarului ,,Forţa morală”
de către Macedonski, unde susţine plagiatul precum şi interesele lui Macedonski și publică, sub
pseudonimul Luciliu, articole cu atacuri împotriva dramaturgului.
Caragiale știa că este acuzat pe nedrept, că este atacat doar pentru că există niște orgolii
nestinse. A publicat în 1890 ,,Năpasta” și nu înțelegea de ce tocmai după doisprezece ani, este
acuzat?! Povestește tuturor prietenilor cum a scris singura sa dramă: se afla, cu niște prieteni,
într-o excursie, pe valea Oltului, când s-au oprit în satul Tigveni, pe malul Topologului. În
cârciumă, grupul s-a minunat de frumusețea unei sătence. La ieșire au dat peste câțiva tineri, care
au observat că „pentru fata asta o să se facă moarte de om”. Astfel a luat naștere drama pentru
care a fost acuzat Caragiale de plagiat.
În urma apariției celui de-al doilea articol, care era semnat: ,,Caragiale nu a plagiat, a
copiat!'' autorul ,,Năpastei'' a decis să-l dea în judecată pe Caion pentru calomnie. Ca să-și facă
dreptate în instanta și să-și recupereze onoarea împroșcată cu noroi de acuzatiile tânărului Caion,
Caragiale apelează la bunul său amic, avocat celebru, Barbu Ștefanescu Delavrancea:
,,Dragă Barbu,

Rogu-te să treci pe la mine în astă seară pentru a-ți arăta petiția ce vreau să o prezint d-lui
președinte al Curtii cu Juri, împotriva lui Th. Stoenescu (n.r. - directorul ziarului) și a acelui
blestemat de Caion, care crede că prin invențiuni și îndrăzneli de limbaj poți distruge o muncă
cinstită și nepătată. Nu știu dacă ai citit al doilea articol, care este de o îndrăzneală fără pereche
în publicistica românească. Dar să vedem ce vor face când vor trebui să raspunda de faptele lor.

2
Mă stapanesc, însă nu mai merge, e prea-prea, ca să nu zic foarte-foarte, așa cum trebuie să fie cu
acești neciopliti scribuleți.

Cu dragoste de frate, Iancu"

Delavrancea îl sfătuieşte să depună o plângere Preşedintelui Curţii cu Juraţi de Ilfov
pentru defăimare şi calomnie și, de asemenea, să alăture cele două numere ale revistelor, în felul
acesta deschizându-se un proces împotriva autorului articolelor publicate şi a directorului
revistei, Th. Stoenescu.
Prima înfățișare în procesul Caragiale-Caion a fost fixată pentru data de 11 martie 1902.
Între timp, Caragiale făcuse o deplasare în Ungaria, pentru a demonstra că acuzatiile lui Caion nu
aveau susțineri reale. Treizeci și trei de scriitori unguri pe nume Kelemy descoperise Caragiale în
țara vecină, însa niciunul nu era Istvan, iar în fața instanței, Delavrancea se pregătea să susțină că
cel despre care vorbea Caion nici măcar nu există. Scandalul plagiatului lui Caragiale și procesul
de calomnie căpătaseră proporțiile evenimenului anului și așa se face că, în ziua procesului, un
public numeros a venit să asiste la confruntarea în instanță dintre Caragiale și Caion. Președintele
Curții de Jurii a dispus ca în sală să se intre pe bază de bilet.
La primul termen pentru judecarea procesului, grefierul a înaintat Curţii o cerere spre
amânarea procesului din motive medicale. În certificatul medical, Caion suferea de „gripă cu
formă nervoasă”. Avocatul lui Th. Stoenescu cere ca procesul să nu se amâne deoarece clientul
său doreşte să fie judecat, depunând câteva foi prin care aducea argumente despre cum a fost
indus în eroare de către Caion, tocmai ca să publice în revista sa acele articole calomniatoare la
adresa lui Caragiale. Prin Procesul verbal de şedinţă, 21 din 11 martie 1902, Th. Stoenescu a fost
scos din cauză, dispunându-se ca inculpatul C.A. Ionescu, cunoscut și sub numele de Caion să fie
judecat în contumacie (absenţă nejustificată).
Dat fiind faptul că procesul a continuat în absența acuzatului, a urmat memorabila
pledoarie a lui Barbu Delavrancea în susţinerea lui I.L.Caragiale.
Iată cîteva secvenţe din cuvântarea avocatului B. Şt. Delavrancea, apărătorul
dramaturgului roman:
,,Cum domnilor? Un popor întreg admiră pe Caragiale …. Admiraţia trece peste Carpaţi.
Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să-l acuze, sprijinit de
falsuri, că operele lui sunt jafuri literare? Dar asta înseamnă a izbi în credinţa, în admiraţiunea şi
în faţa românilor! Şi ce s-ar întîmpla dacă criticul impostor n-ar fi fost prins? Ce s-ar fi întîmplat

3
dacă nu adunam noi această mulţime de probe? O mîndrie a ţării ar fi fost vestejită, nu numai
Caragiale înfierat! Şi ce idee şi-ar fi făcut străinii de noi românii? Că suntem un popor care
sărbătorim pungaşii, că gloriile noastre se întemeiază pe jaf, că giul nostru este o ruşine, că n-
avem conştiinţă, nici demnitate”?
„Pe un Caragiale, care și-a închinat viața întreagă dramaturgiei naționale, a-l acuza că a furat
capetele lui de operă, va să zică a-i păta onoarea lui, a-i împuțina mijloacele lui de existență, a-i
spulbera chiar și rațiunea lui de a fi fost până astăzi și de a fi de astăzi înainte”.
Interesându-se despre Caion și adunând probele necesare, Delavrancea reușește să
convingă publicul că are de-a face cu o persoană ale cărei afirmații nu sunt demne de luat în
considerare: „Să nu credeți că acest domnișor este la prima ispravă în asemenea porniri. A, nu!
Trecutul său e ilustru, ca toată tinerețea. Nu e nici la începutul și cred că nici la isprăvitul acestei
strălucite cariere”
Caion (Constantin Al. Ionescu) este cercetat meticulous de justiție, care îi cere, printre
altele, să depună în termen o traducere fidelă, legalizată de Ministerul Afacerilor Străine, a piesei
inexistentului Kemeny Istvan, pe care Caragiale ar fi plagiat-o. Evident, nu poate produce
aceasta probă și este condamnat, explică jurnalistul și scriitorul alexăndrean Gheorghe Filip.
Prin decizia Curții din 11 martie 1902, Caion a fost condamnat la trei luni de închisoare, 500 de
lei amendă și 10.000 de lei despăgubiri civile.
Pentru că a fost judecat în lipsa sa, Caion a contestat decizia și procesul a continuat, astfel
că, o nouă înfățisare a fost fixată pentru luna iunie 1902. O comisie formată din doisprezece
judecători şi un preşedinte deschide şedinţa. La apelul nominal, Caragiale este reprezentat de
Barbu Ștefănescu Delavrancea, iar Caion de patru avocați. Interesul publicului pentru cel de-al
doilea termen al procesului a fost la fel de mare, astfel că intrarea la procesul anului s-a făcut, de
asemenea, pe bază de bilet. Caion s-a prezentat de data aceasta însoțit de patru avocați și cu o
mare surpriză, căci întrebat de jurați: ,,Stăruiești, domnule Caion, că domnul Caragiale e
plagiator?", Caion răspunde: ,,Stăruiesc că domnul Caragiale a plagiat. Domnia sa, prin ,,Moftul
român'', m-a insultat o vară întreagă. Am vrut ca, prin glumă, să-l fac să mă dea în judecată.
Kemeny Istvan nu este decât Tolstoi. Caragiale a plagiat din Tolstoi". Prin urmare, Caion susține că
Caragiale a plagiat Năpasta o dramă a lui Leon Tolstoi, numită Puterea Întunecimei și, drept
probă, lasă la dosarul cauzei un exemplar al ei în limba franceză.

4
Cu toate acestea, se dovedește că nici această acuzație nu-i întemeiată, că este tot o fabulație a lui
Caion. Cu privire la plagiatul după Nenorocul, am remarcat că reclamantul Caion recunoște că
acuzațiile referitoare la plagiatul după autorul ungur au fost o farsă, Kemeny Istvan fiind o
invenție, iar opera în chirilică este tiparită de el, la tipografie, special pentru farsă: ,,Domnul
Caragiale s-a purtat nedemn cu mine, iar eu am vrut să mă răzbun. ", a mai spus Caion.

În timpul procesului, ca să apere calomniatorul, își face apariția o somitate a vremii,

profesorul Tanoviceanu, un adevărat Justinian al dreptului penal român, instigat de Macedonski.
Prin procesul verbal al audienţei Curţii, Instanţa, după dezbateri de două zile, a luat în
considerare Ordinul prescris de art. 227 cod penal, aducând verdict de achitare, iar în urma
acestui verdict, Preşedintele Curţii pronunţă achitarea lui Caion.
Marele dramaturg, trist, dar generos, a afirmat: „Bine că l-a achitat! Nu vreau răzbunare,
nici câştig moral. Am avut satisfacţia dorită, iar fapta lui n-am condamnat-o decât ca pe o
impertinenţă”.
Lovit în plin de decizia de achitare a lui Caion, autorul ,,Năpastei” se exilează la Berlin
de unde-i scrie bunului său prieten Vlahuţă: „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest loc de viaţă
străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am mai văzut, să mai sufăr pentru
ceea ce am mai suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile care conduc viaţa publică, otrăvindu-te cu
privirile lor stupide şi bănuitoare, aceiaşi juraţi care pierd intenţionat procese sau achită pe
nedrept. Nu dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu
ai mei, şi nu am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul sunt
vicii demne de compătimit. Semnat: Iancu.”
Puțini știu că marele dramaturg roman, I. L. Caragiale, și-a părăsit țara pentru a-și petrece
restul zilelor în Germania, din cauza amărăciunii pricinuite de experiența judiciară și
pseudoliterară dată de procesul Caragiale-Caion. Societatea contemporană lui, prezentată cu
luciditate și sarcasm inegalabil, acea lume a ,,miticilor'', a părăsit-o din cauza atacurilor la adresa
talentului său, afirmând că ,,nu am ce căuta într-o țară unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iară
munca și talentul sunt viții demne de compătimit''.

Patricia-Loredana Condurache

5
https://www.ziarulmetropolis.ro/procesul-caragiale-caion-de-la-duel-literar-la-acuze-de-plagiat/

https://www.academia.edu/32455744/REFERAT_PROCESUL_CARAGIALE-_CAION

https://adevarul.ro/locale/alexandria/caragiale-acuzatiile-plagiat-culisele-unui-proces-zguduitor-intra-
bilet-l-a-facut-nenea-iancu-plece-definitiv-tara-1_558414becfbe376e35730da2/index.html

https://adevarul.ro/locale/suceava/plagiatul-carea-fost-acuzat-caragiale-s-a-incheiat-scandalul-anii-
1900-1_589eec085ab6550cb85d9d1c/index.html

https://a1.ro/premium/azi-lam-dat-afara-pe-caragiale-din-romania-nu-mai-pot-trai-aici-e-prea-grea-
duhoarea-id849418.html

https://teatrulamicrofon.wordpress.com/2017/08/09/procesul-caragiale-caion-1973/