Capodopere în dialog (III)

Andrei PLEŞU

Aparut in Dilema veche, nr. 867, 19 - 25 noiembrie 2020

Leonardo – Rembrandt
Renașterea a fost, între altele, o tinerească ofensivă asupra lumii vizibile. Dar a sfîrșit prin a
descoperi, mulțumită unor „combatanți” ca Leonardo da Vinci, că vizibilul pur, neînsoțit de
nevăzutul gîndului, e insuficient, precar, inexpresiv. Fascinat de ceea ce apare dinaintea ochilor
săi, pictorul înțelege, totuși, că ceea ce apare nu e decît apariție, univers secund, oglindire, adică,
la limită, aparență.  Pictura ajunge, astfel, conștientă de marele paradox pe care se întemeiază.
Ea face o vibrantă reverență vizibilului, dar trebuie, în egală măsură, să-l relativizeze, să-i
atenueze suveranitatea, tatonînd și dincolo de prestigiul senzorialității sale.

Rostul binecunoscutului sfumato leonardesc tocmai acesta este: să așeze, asupra lucrurilor, un

voal de incertitudine, o aromă de evanescență. Lumea – pare să spună Leonardo, cum spun și
unii biologi ai vremii noastre – e ceva minunat și... întîmplător. Putea foarte bine să nu fie.

Cu două sute de ani mai tîrziu, un artist al Țărilor de Jos, Rembrandt, avea să propună un adevăr
de alt ordin: lumea, va spune el, e ceva splendid uneori, trist cîteodată, dar necesar întotdeauna.
Nu se putea să nu fie. Pentru a percepe ideea unui lucru – e de părere Leonardo – trebuie să-l
privești printre gene, cu pleoapele strînse, sau în ceasul amurgului, cînd pleoapa însăși a zilei e
strînsă. Pentru a percepe ideea unui lucru, răspunde Rembrandt, trebuie, dimpotrivă, să cobori,
fără prejudecăți, cu ochi limpede, în materia umilă a acelui lucru, în derizoriul lui. Toată pictura
lui Rembrandt este un seducător discurs despre monumentalitatea, despre îndreptățirea
ontologică a derizoriului, după cum pictura lui Leonardo era un discurs despre derizoriul
monumentalității.

Sfumato-ului leonardesc, Rembrandt îi opune clarobscurul. Toate cîte sînt plutesc într-o ceață
care le relativizează, afirmă filosofia sfumato-ului. Toate cîte sînt sînt o luptă între lumină și
umbră, care le sublimează – spune filosofia clarobscurului. Toate cîte sînt au, de jur împrejur, un
ocean de neființă – crede Leonardo, platonizînd; toate cîte sînt au în jur un ocean al posibilului,
preferă să creadă Rembrandt. Destinul aparențelor este, inevitabil, dispariția, observă Leonardo.
Destinul aparențelor este, inevitabil, transfigurarea – e de părere Rembrandt. Vizibilul ne este dat
ca să-l depășim, spune Leonardo. Vizibilul ne este dat ca să-l împlinim, spune Rembrandt.
Lumea concretă este un accident al spiritului – e de părere Leonardo. Lumea concretă e
confirmarea prin oglindire a spiritului – socotește Rembrandt. Umbra este sfîrșitul lucrurilor –
susține sfumato-ul. Umbra este începutul lucrurilor, materia primă a luminii – declară
clarobscurul. Ideile sînt modelul lucrurilor, instalate, cu oarecare răceală, pe un cer abstract –
sună opțiunea „metafizică” a lui Leonardo. Dimpotrivă, ideile sînt „motorul” viu al lucrurilor,
instalat în chiar inima lor – sună „crezul” lui Rembrandt și e un fapt că toate figurile sale par
luminate dinăuntru, iradiante.

Pentru Leonardo, obiectele sînt o „imitație” a universalului; pentru Rembrandt, ele sînt întrupări
ale universalului. Rembrandt este, prin excelență, un pictor al universalului concret, un artist
aplecat cu afecțiune asupra lumii văzute, după ce, cu două veacuri în urmă, Leonardo fusese mai
degrabă înclinat să reducă văzutul la nevăzut. Am putea spune că, față de el, episodul
rembrandtian seamănă cu o „întoarcere a fiului risipitor” la disciplina „paternă” a realului.

Spiritualitatea tandră a lui Rembrandt față de spiritualitatea severă a lui Leonardo se exprimă
contrastant, dacă observăm atent un detaliu tehnic, în aparență banal. Leonardo practică așa-
numita „manieră linsă”, care nu lasă să se vadă, în lucrarea finită, dinamica dramatică a
pensulației. Pensulația e, cu alte cuvinte, disimulată, culoarea desfășurîndu-se în fața noastră ca
un strat neted, omogen, continuu. La Rembrandt ne confruntăm, dimpotrivă, cu expresivitatea
nedisimulată a tușei: pigmentul capătă corporalitate, musculatură. Gestul pictorului se citește
nemijlocit în materia picturii, e unul dintre miracolele artei de a picta: de aproape, percepem o
aglomerare biciuitoare de tușe, iar de la distanță – un chip viu...

Începînd cu Rembrandt, calea către Van Gogh și mai departe (către pictura gestuală de astăzi)
este deschisă. Deosebirea dintre maniera linsă și pictura de tușă e totuna cu deosebirea dintre un
finisaj scrupulos și un savant non-finit, dintre rigoare academică și expresivitate temperamentală.
Asta nu înseamnă că Leonardo poate fi calificat drept „academist”. E cunoscută rezerva pe care
i-o stîrneau lucrările șlefuite meșteșugărește. Adesea, amîna indefinit încheierea unui tablou și,
de altfel, multe dintre lucrările sale (ca, de pildă, Adorația Magilor, de la Galeria Uffizi din
Florența) au rămas neterminate. „Modernul” Leonardo iubea, s-ar zice, proiectul, schița
pregătitoare, mai mult decît produsul final. E drept, spre deosebire de unii „moderni”, nu i-ar fi
trecut niciodată prin cap să „livreze” stricta spontaneitate drept operă ultimă... El sugerează,
doar, că obsesia finisajului e ridicolă, prezumțioasă, într-o lume a trecerii fără sfîrșit. Pentru
Rembrandt însă, tocmai nesfîrșitul trecerii e obiectul firesc al finitului plastic. Precaritatea e cea
care trebuie captată, fixată, eternizată. Pentru că tocmai ea e ipostaza mundană a eternității.
„Finitul” unei picturi este atins, pentru Rembrandt, cînd pictura cu pricina reproduce exact non-
finitul constitutiv al lumii, ca pe ceva cu atît mai prețios, cu cît se prezintă sub o înfățișare mai
modestă.

Universul lui Leonardo are sunetul clar, vag aristocratic, al unei exemplare ceremonii: severități
de protocol, conversații sacral moralizatoare, surîsuri stranii adresate unui nicăieri plin de
promisiuni, ordine ierarhică, îndemnuri ezoterice. Universul lui Rembrandt evocă un ceremonial
mai puțin solemn – cel puțin la prima vedere –, dar, în fond, la fel de exigent: ceremonialul de o
complicată simplitate al omenescului, adunînd laolaltă pietatea universului domestic, a
cotidianului, a spiritului anonim. „Un baroc al zdrenței” – s-a putut spune. Contingență devenită
piatră prețioasă. A fost nevoie ca pictura să-și tempereze aura de „noblețe” cîștigată în veacul al
XV-lea italienesc pentru ca, în veacul al XVII-lea olandez, ea să cîștige dimensiunea sublimului
imanent. A fost nevoie ca Rembrandt să fie ceea ce Leonardo însuși ar fi devenit, probabil, după
încă două sute de ani de „trecere” istorică.