Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ramona ARDELEAN
Distribuie cu:
Atît în lumea vizibilă, cît și în cea invizibilă, se poate vorbi de o vibrație sonoră primordială ce
traversează creația și o face posibilă. Această vibrație sonoră, sunetul, se prelungește în auz, ca
receptacul al sunetului, auditivul (capacitatea de a percepe sunete) devenind anterior vizualului și
altor simțuri. Căci dacă în ordine metafizică „La început a fost Cuvîntul“, vibrația sunetului,
atunci în ordine fizică la început a fost Auzul, receptaculul auditiv sau „casa“
sunetului/cuvîntului.
De altfel, în perioada intrauterină primul simț care se dezvoltă între a treia și a patra lună de viață
a fetusului este auzul, prin care micuța făptură „dansează“ și gravitează în jurul „tobei“ sau
bătăilor inimii mamei, apoi al vocii și cuvintelor acesteia, intrînd astfel în rezonanță cu pulsația
ritmului originar sau vibrația sonoră a vieții. De aceea, chiar după ce se naște, primul reper al
copilului rămîne tot de ordin auditiv, cîtă vreme plînsul și anxietatea de separare nu-i sînt
liniștite, ca primă terapie, decît la auzul modulațiilor sunetelor și bătăilor inimii mamei.
Auzul devine astfel sălașul lăuntric al paradisului sau infernului auditiv, specializat în receptarea
armoniei sau dizarmoniei sunetului, structurat la om sub formă de limbaj, auditivul avînd atît
potențialul creativ al unui limbaj al ordinii, echilibrului și armoniei, cît și potențialul distructiv al
unui „limbaj“ al dezordinii, dezechilibrului și dizarmoniei.
Cum gradul de cultură și civilizație al unui popor poate fi măsurat și după criterii mai subtile,
mai muzicale, cum ar fi criteriul auditiv, mă-ntreb atunci, după toate considerațiile de mai sus:
sîntem noi, românii, o entitate colectivă certată în mod fundamental cu paradisul auditiv, adică
cu paradisul lăuntric al ritmurilor și armoniilor sonore, avînd capacitatea auditivă profund
tulburată și suferind, deci, de o dizarmonie auditivă?
Și pe cine să-nvinuim pentru această dizarmonie sau carență a auzului paradiziac? Oare patria
sau inconștientul-mumă, care ne-a gestat și ne-a adus pe lume, să nu ne fi ocrotit cu căldură la
pieptul ei, să nu ne fi legănat volutele plînsului în note sau portative muzicale, să nu ne fi
prefăcut lacrimile în raze de soare, să nu ne fi mîngîiat cu povești și șoapte alintătoare, să nu ne fi
hrănit laptele cu visele, speranțele și aspirațiile înălțătoarelor cîntece, să nu ne fi inițiat în
„muzica sferelor“, astfel încît „toba“ bătăilor inimii ei să ne fi imprimat doar ritmul jos al
„existenței întru imediat“ și supraviețuire, nefiind animată de sufluri, ritmuri și sonorități mai
înalte prin care să ne fi inoculat în adînc comoara de neprețuit și de neșters a amintirii
paradisului?
Și dacă esența paradisului e armonia auditivă, atunci esența infernului va fi dizarmonia auditivă.
Neavînd „ureche“ pentru paradis, pentru perceperea vibrațiilor înalte ale unor armonii și octave
superioare, noi, românii, am plecat din păcate „urechea“ spre polul opus, al infernului auditiv,
constînd din vibrațiile joase ale dez-ordinii, diz-armoniei și dez-acordului, manifestate în norul de
zgomot, vacarm, vrajbă, discordie și haos ce ne astupă, ca un dop de ceară gros, auzul muzical al
paradisului.
Dacă avem în vedere și „etimologia“ cuvîntului România, mînia, provenind din grecescul și
latinescul mania, semnificînd starea de furie, iritare și irascibilitate, ba chiar, ca punct extrem, de
dezastru, calamitate sau năpastă, înțelegem mai bine atunci zarea joasă care ne întunecă și apasă.
Toată această dizarmonie auditivă, semn al unor traume ținînd de memoria auditivă a
„tropăirilor“ prin veacuri a invadatorilor barbari, turci, maghiari, fanarioți, comuniști și
democrați post-comuniști, cu tot cortegiul vociferărilor lor hulpave, corupte și certărețe, ne-a
inoculat, ca efect, disprețul și lipsa de respect pentru Cuvînt. Căci chiar dacă avem „ureche“
pentru cuvinte, nu avem deloc „ureche“ pentru Cuvînt (Principiu, Idee, Ideal, Cultură,
Civilizație), neavînd nici dorința, nici voința și, prin urmare, nici putința de a ne vehicula ideile
pe marile portative universale ale creației. O Românie suferind, deci, de surzenia Cuvîntului, dar
nu și de muțenia cuvintelor, o Românie de surdo-limbuți.
Nici copilașii din zariștea noastră nu sînt scutiți, din nefericire, de stridența ritmurilor și isteriilor
sonore, toate spectacolele, evenimentele și teatrele pentru copii, alături de recenta modă a
animatorilor chemați la diverse petreceri și aniversări, nemaiținînd cont de crearea unei
atmosfere de sărbătoare și magie, specifice raiului copilăriei, ci de familiarizarea cît mai timpurie
cu infernul țipetelor, urletelor și altor exagerări sonore, cu scopul mărturisit sau nu de a-i
„dezgheța“, dezinhiba și exterioriza pe copii.
Dar poate că ei au absorbit deja prin porii ființei lor atmosfera acestui smog sonor, fie de pe
vremea cînd, nenăscuți, înconjurau ca un halou nunțile părinților lor, fie cînd se roteau în
burticile mămicilor lor, fie, ca nou-născuți, participînd la botezurile lor. Căci nunțile și
botezurile, oameni buni, au la noi „tradiția“ unor evenimente sonore de proporții apocaliptice, în
care nu mai există nici un buton de reglare a stațiilor de sonorizare, decibelii amplificîndu-se la
plus infinit, într-o trepidație sau „tobă“ auditivă infernală ce des-ființează orice proximitate, orice
dialog și orice vecinătate, ca expresie a unei intimități auditive certate.
Și pentru că toate problemele noastre se reduc în fond la problema identității naționale, de care se
vorbește și se bate monedă de cînd ne știm, mă întreb atunci de ce nu se ia la modul cel mai
serios în considerare faptul că doar educarea auzului sau „urechii“ naționale poate conduce la
descoperirea adevăratului nostru sound, glas sau timbru sonor, dîndu-ne coloana sonoră sau
vertebrală a identității noastre naționale.
Ramona Ardelean este doctor în filozofie și lector universitar asociat al Facultății Tehnice de
Construcții din București. A publicat Scandalul nedreptății. Eseuri de metafizică morală, Editura
Fundației Academice Axis, Iași, 2016.