Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Andrei PLEŞU
Distribuie cu:
Tema spiritului critic și, mai ales, a modului în care românii îl exersează astăzi este constantă
în publicistica dlui Andrei Pleșu. Socotesc că este utilă recitirea împreună a unor fragmente
din aceste texte, publicate de fondatorul nostru la intervale destul de mari de timp unele de
altele. Obținem, astfel, o irezistibilă critică a spiritului critic de la noi. (S. V.)
● E bine să n-ai spirit critic? Nu e bine. Cine nu-l are trece, în ochii lumii, drept credul, naiv,
dezorientat sau, direct, prost. De cîte ori trebuie să iei o hotărîre, să-ţi dai cu părerea, să fii
eficient profesional, ai nevoie de spirit critic…
Românii par să stea foarte bine cu spiritul critic. Nu se lasă „fraieriţi“ de te miri cine. Ştiu ei
foarte bine cum stau lucrurile. În genere, faptul de a fi contra, de a te departaja de opinia
celorlalţi, de a bombăni edificat trece drept un simptom de „deşteptăciune“. Numai tontul
cedează impulsului de a fi „de acord“. Şi trebuie să recunoaştem că eseul, cronica gazetărească,
ba chiar şi construcţia filozofică valorifică abundent „motorul“ contradicţiei. Dacă ai ceva de zis,
o faci ca să te deosebeşti de alţii. Te afirmi prin ofensivă, te situezi împotriva curentului. Nu e
nimeni interesat să te vadă dînd din cap cumsecade, ori de cîte ori „preopinentul“ emite o
judecată.
Sînt cazuri, e drept, în care exerciţiul, fie şi abuziv, al spiritului critic e inevitabil: politicianul din
opoziţie e, în mod previzibil, în dezacord cu cel de la guvernare. Şi viceversa. Avocatul unei
părţi din proces e, necesarmente, în divergenţă cu avocatul părţii adverse. Nu mai vorbim de
situaţiile în care meseriaşul competent e obligat să evacueze erorile, inaptitudinile, falsele soluţii
ale incompetenţei.
Dar variantele cu adevărat maligne ale spiritului critic – prezente la tot pasul în viaţa noastră
publică – sînt de alt tip. Unii, inocenţi în aparenţă, sînt „contra“ pentru că li se pare „funny“: ne
jucăm, evităm cuminţenia burgheză, înregimentarea. Sîntem altfel! „Uite că eu nu sînt de acord,
e bine?“ E plicticos să cazi prea des la învoială. „Cool“ e să cultivi răzmeriţa veselă, zbenguiala
„fără prejudecăţi“ printre argumente „rezonabile“. Spiritul critic se dizolvă în spirit de frondă sau
în „hobby“ haios.
O sursă mai dramatică a spiritului critic este ura. Ţi se pune pata pe cineva şi pîndeşti, insomniac,
orice manifestare a respectivului, orice ieşire la rampă, pentru a-i sări la beregată. Nu contează
subiectul în discuţie, nu ne încurcăm în exigenţele bunei-credinţe, ale adevărului, ale dialogului
decent. Dăm la cap. Cu tot arsenalul de care dispunem: calomnii, injurii, epitete groase, bilanţuri
caricaturale etc. „Duşmanul“ scrie despre caise, tu vorbeşti despre nuci. Te legi de cum arată, de
dunga de la pantaloni, de frizură… Important e să dai cu el de toţi pereţii. Ura e bine slujită de
vanitate. De multe ori, vine dintr-o adîncă frustrare. Plutonierul se dă la colonel, convins că
ierarhia existentă e greşită: colonelul nu-şi merită gradul, iar plutonierul ar fi trebuit să fie
general, dacă lumea ar fi mai dreaptă. Pe de altă parte, „atacantul“ se fereşte să iasă la bătaie cu
pieptul deschis: loveşte din subterană, sub acoperire, fără riscuri. Psihanalitic vorbind, el ştie că
identitatea lui reală e nesemnificativă şi vulnerabilă. Prin urmare, recurge la camuflaj. E drept,
unii au inconştienţa să semneze în nume propriu, ceea ce sporeşte confuzia. Constaţi că cineva
care nu se poate lăuda (decît în mintea lui) cu vreo performanţă profesională, morală, politică are
tupeul, vag paranoic, de a face ordine de jur împrejur. Neantul se bosumflă dinaintea realului. E
totodată ridicol şi, prin repetiţie, extrem de plictisitor. Pentru că, de îndată ce vezi semnătura sau
pseudonimul, de îndată ce întîrzii cîteva clipe pe cutare post de televiziune, te poţi dispensa de
text sau de emisiune. Ştii dinainte despre ce va fi vorba… („Chipuri ale spiritului critic“,
adevărul
.ro, 19 decembrie 2015)
Comentatorul român, fie el jurnalist, politician sau simplu alegător, are mereu ceva de obiectat: e
prost dispus şi sceptic. Îmi spun mereu că e normal să fie aşa, după atîţia ani de obidă mută şi de
literatură omagială. Uneori însă poftesc la un dram de bucurie genuină, la un mic efort de
luciditate pozitivă. Pentru că bombăneala încetează, adesea, să mai fie un joc dialectic, un
condiment acid al convivialităţii. Ea devine un viciu. Ca mai toate viciile, şi viciul acesta rezultă
din supralicitarea unor virtuţi.
Mai întîi, spiritul critic e resimţit ca simptom al inteligenţei. Numai proştii sînt mulţumiţi. Dacă
se discută ceva, orice, iar dumneata, în loc să-ţi dai cu părerea iritat, în loc să combaţi energic, te
arăţi conciliant, înclinat să vezi partea bună a lucrurilor, se cheamă că eşti sărac cu duhul, nătîng,
adormit… O minte trează e o minte în ebuliţiune: disecă, retează, condamnă. Inteligenţa e, prin
definiţie, un „ce“ nervos, o voce irepresibilă care strigă din rărunchi, la tot pasul: „Aşa nu se mai
poate!“ Degeaba eşti inteligent dacă nu eşti mai inteligent decît ceilalţi, decît „dumnealor“.
Degeaba eşti inteligent dacă nu eşti supărat şi agresiv.
O altă prejudecată asociază spiritul critic cu gîndirea independentă. Obiectez, deci nu mă las
înregimentat! Nu merg cu turma, nu mă las păcălit, nu ader la opiniile altora. Nici o doctrină nu
mă intimidează, nici o autoritate nu mă inhibă. Judec „cu capul meu“. Sînt obiectiv. Nu mă
reprezint decît pe mine… („Spiritul critic“, Dilema veche, nr. 261, februarie 2009)
● În baia de negativitate în care ne scăldăm zilnic, spiritul critic încetează să mai fie o virtute.
Devine o boală. Aproape că e mai bună credulitatea… Prizat în supradoză, spiritul critic
blochează înţelegerea, stimulează proasta dispoziţie şi inhibă instinctul participării la viaţa
comunitară. E mereu inadecvat, pieziş, incapabil să valorifice inteligenţa altfel decît ca instanţă
judiciară. În loc să asculţi, confecţionezi, în gînd, contraargumente; în loc să reflectezi, adopţi
morga severă a judecătorului; în loc să intri în joc, bombăni, steril, de pe margine. Spiritul critic
ca strategie a refuzului e o deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea,
euforia deşteptăciunii proprii. E un fel de a opune viului, infinit ramificat, omogenitatea unui
neant care îşi extrage criteriile din el însuşi. A cultiva, fără încetare, spiritul critic e a te păstra,
programatic, „în afară“, a nu răspunde nici unei chemări, nici unei invitaţii. „Nu“ e mereu mai la
îndemînă decît „da“. Distanţa demolatoare dislocă orice tentativă de apropiere. Dialogul e
imposibil. Nu e deloc profitabil să forţezi capacitatea de înţelegere a celor care, prin exerciţiul
aproape mecanic al spiritului critic, se zidesc, încăpăţînaţi, în afara încercării de a înţelege…