Negarea de sine într o eră a 

neatenției
CrossRoads Uncategorized august 8, 2019 5 minute

de Dean Abbott

Ne punem problema dacă telefoanele inteligente nu cumva ne-au modificat în vreun fel
fundamental natura umană, dar bine-ar fi să ne întrebăm de ce eram atât de vulnerabili la
dependențe, atunci când au apărut smartfoanele. Tehnologia amplifică, dar nu schimbă ceea ce
suntem. Suntem ființe cu o dorință profundă și durabilă de a evita realul. Încercăm să fugim de
conștientizarea propriului sine și a lui Dumnezeu, prin distragerea și refuzul atenției.

Am început să predau studenților mei de licență chiar când lumea veche lua sfârșit. Primul meu
semestru plin la clasă a început la doar câteva săptămâni după ce Steve Jobs scosese la iveală
primul telefon inteligent: smartfonul. Acele câteva semestre dinainte ca tehnologia să se
răspândească peste tot, au fost, în retrospectivă, perioada de asfințit a atenției studenților. Îmi
aduc aminte prima dată când am văzut un student jucând un joc video pe un dispozitiv de
buzunar, într-o toaletă din campus. Oricât de ciudat ar părea, n-am văzut în asta un semn că
predarea la clasă avea să se schimbe o dată pentru totdeauna. În anii care au trecut de atunci,
timpul petrecut în clasă a devenit tot mai mult un câmp de bătălie, în care profesorii se luptă să
câștige atenția studenților în dauna a orice altceva există pe Internet, adică  în dauna a ceea ce în
ziua de azi înseamnă practic tot ce există în lume.

Tehnologia este acum ubicuă și studenții nu se deosebesc cu nimic de ceilalți în privința

dependenței lor de telefoanele mobile. Întrebarea fundamentală este de ce, când jucăriile acestea
au apărut în scenă, am fost cu toții atât de vulnerabili la atracția lor? Răspunsul rezidă în natura
noastră.

Studenții sunt un simbol al societății în ansamblul ei, pentru că, în pofida a ce vor să sugereze
unele dovezi, studenții sunt ființe umane și, ca atare, au aceeași alcătuire morală și spirituală ca
noi. Am fi tentați, probabil, să credem că tehnologia a schimbat această natură umană
elementară. N-a schimbat-o.

Tehnologia amplifică, dar nu schimbă ceea ce suntem. Suntem ființe cu o profundă și stăruitoare
dorință de a evita realul. Încercăm să eludăm conștientizarea propriului sine și a lui Dumnezeu
prin distragerea și refuzul atenției – o idee pe care a formulat-o Pascal cu secole în urmă, când a
observat că toate necazurile din lume își au punctul de plecare în neputința omului de a sta singur
între patru pereți, fără să vorbească. Nu s-au schimbat prea multe de pe vremea lui Pascal.

În ziua de azi, foamea noastră de ceva care să ne distragă atenția a intrat în hiper-viteză. Aproape
toți căpătăm o dependență covârșitoare de stimularea constantă și intensă, resimțită ca
normalitate. O viață care să merite trăită, suntem convinși acum, este cea lipsită de chiar și un
singur moment de tăcere. Credem că suntem mai norocoși decât înaintașii noștri pentru că putem
evada cu ușurință, ori de câte ori suntem amenințați de liniște. În buzunare purtăm cu noi un mic
aparat de distragere a atenției, special destinat să ne scoată și din cele mai fugare clipe de
singurătate, disconfort sau chiar și simplă plictiseală.

Aceste distrageri ne oferă recompense reale, chiar dacă temporare. Dar la fel de mult suntem
atrași spre ele prin ceea ele ce ne permit să evităm, nu doar de eventualele amuzamente pe care
ni le oferă. Mai presus de toate, permanenta distragere ne protejează de orice reflecție serioasă
asupra propriului caracter, a viciilor cărora le cedăm cu ușurință și a virtuților spre care s-ar
cuveni să năzuim. Ca să ne cunoaștem caracterul moral și să ne înfruntăm deschis defectele, este
nevoie de reflecție și conștientizare susținute, iar condiția preliminară obligatorie pentru ambele
este liniștea, absența zgomotului. Iar dată fiind propensiunea spre a ne conduce la o confruntare
cu neajunsurile, liniștea este exact ceea ce evităm. Nu vrem să stăm față în față cu noi înșine, iar
astăzi întreaga noastră societate conspiră la a ne ajuta să ne scutească de această confruntare
incomodă.

Dependența noastră de distragerea atenției este doar partea de la suprafață a unui puț mai adânc
al negării. Rezultatele se văd cu ochiul liber în viețile noastre personale. Tendința noastră de a
refuza să admitem adevărul despre defectele noastre de caracter, chiar și atunci când asemenea
lipsuri le sunt limpezi celor din jur, se numără printre cele mai devastatoare forme de refuz al
recunoașterii sinelui. Când nu ne putem admite propriile vicii, puterea lor crește – și, pe măsură
ce devin mai puternice, răul pe care-l pot face devine și el mai mare.

Rădăcina comună a tuturor instanțelor de negare și distragere pernicioasă nu este tehnologia, ci

frica lăuntrică de a ne vedea pe noi înșine așa cum suntem. Preferăm de-o mie de ori să ne vedem
așa cum ne închipuim că suntem. Când ceilalți refuză să intre în acest joc, frica aceea devine cu
ușurință mânie – ne înfuriem pe ei că ne-au dat de gol. Strădania de a ne dezbăra de năravuri și
de a ajunge la împăcarea pe care n-o poate aduce decât viața onestă ne cere să facem exact
opusul: să ne privim în față neajunsurile și defectele, chiar dacă aceasta înseamnă să îndurăm, un
timp, disconfortul realității neplăcute. Prea mulți dintre noi rămânem prinși în menghina
propriilor vicii, pur și simplu pentru că am căpătat obieciul reflex și automat de a evita
recunoașterea lor. Nu-i nevoie decât să vârâm iute mâna în buzunar sau să derulăm cu degetul
mare pe ecran.

Rezultatul este o lâncezeală acră specifică epocii noastre. Conversația, întâlnirile întâmplătoare
cu oameni străini, frumusețea maiestuoasă a naturii, aveau altădată mai multe ocazii să ne atragă
într-o confruntare cu noi înșine. Astăzi, puterea lor a fost redusă de un ecran – atât de atotprezent
și irezistibil, încât ne simțim orfani fără el. Măsura în care rămânem dependenți de fluxul
constant al distragerii este măsura în care evităm să ne cunoaștem pe noi înșine. Gradul în care
ne evităm pe noi înșine definește amploarea tragediei noastre, căci cunoașterea de sine este cheia
realizării în fapt a potențialului nostru moral și spiritual. Doar având curajul de ne concentra
atenția, putem evolua. Altfel, vom rătăci veșnic în cercuri, cu ochii lipiți de o viziune a vieții care
sclipește, dar în cele din urmă nu duce nicăieri.

Traducere după https://theimaginativeconservative.org/2019/06/self-denial-age-distraction-dean-

abbott.html