Psihologia şcolarului greu educabil

Alfred Adler

Ed. IRI, Buc. 1995

Este imposibil de dat un răspuns neadecvat cerinţelor logice ale vieţii în societate fără ca greşelile să
fie plătite, fie că este vorba de boli, de degenerări grave, fie de atrofii psihice de tot felul. Este limpede
că acestea sunt consecinţele greşelilor făcute, aproximativ în sensul a ceea ce blamează Emerson atunci
când observă că noi vrem să evităm urmările greşelilor şi nu greşelile însuşi.
Orice om are atitudinea sa faţă de viaţă Singura noastră cerinţă este ca o asemenea concepţie
despre lume să fie axată pe sentimentul de comuniune; în această cauză esenţa filosofică a psihologiei
individuale. Ne străduim să facem din aceasta piatra unghiulară a psihologiei pe care o profesăm, pe
baza învăţămintelor trase din erorile comise de indivizi sau de mase. Nu putem fi de acord cu cei care
cred că totul ar putea fi salvat în cazul înlăturării dificultăţilor. Soluţia nu poate veni decât din partea
sentimentului de comuniune, în care îşi are originea forţa creatoare a individului. Mama este o
mediatoare indispensabilă pentru viaţă; ea este aceea care trebuie să cultive sentimentul de comuniune,
să-l călăuzească şi să-l orienteze către ceilalţi. Există însă puncte de frecare primejdioase, unde
dezvoltarea poate eşua, ca de exemplu atunci când mama nu are un autentic spirit de cooperare, aşa
încât nu este deloc capabilă să dezvolte sentimentul de comuniune; sau când nu cooperează decât cu
propriul ei copil, ca şi cu alţii. În acest caz îşi leagă atât de strâns copilul de dânsa, încât compromite
evoluţia ulterioară a acestuia.
Ponderea copiilor răsfăţaţi este enormă şi nu cred că exagerez spunând că 50 – 60% din totalul copiilor
sunt dependenţi şi lipsiţi de iniţiativă. Slava această de dependenţă se manifestă pe parcursul întregii
vieţi, care pentru dânşii este mult prea grea. Nu vădesc nici o încredere în ei înşişi.
Urmează apoi candidaţii la sinucidere, care ne demonstrează cât de slab este interesul lor pentru
cooperare, cât de puţin curaj au în faţa greutăţii vieţii. Datele statistice sunt departe de a dezvălui
amploarea acestui rău. Faceţi să crească preţul grâului şi veţi avea de îndată mai multe sinucideri, lăsaţi
să se deterioreze condiţiile de locuit şi unde veţi găsi o imensă masă de oameni înclinaţi spre latura
antisocială a vieţii. Dispoziţia de a dezerta este enormă?
Există conjuncturi în care copilul înţelege ceea ce pedagogului i-a rămas neînţeles. Nu este de ajuns să
fii un prieten al gradului uman, un consilier binevoitor; toţi procedează în acelaşi fel. Asemenea
educatori le fac copiilor viaţa agreabilă, nu contenesc cu laudele, închipuindu-şi că vor ajunge la
rezultate prin farmecul personalităţii lor.
Este inutil să evocăm controversa asupra chestiunii dacă trebuie să facă blândeţea sau severitatea.
Numai prin modestie vom reuşi să avem acces la sufletul omenesc. Ţine de artă să-l câştigi pe cineva
de partea ta, să trezeşti în el anumite sentimente, să-l faci să asculte şi să înţeleagă ceea ce i se explică,
iar această artă este indispensabilă acelora care lucrează cu copiii. Arta constă în a-l face pe cineva să
înţeleagă ceea ce am înţeles noi, căci există oameni tobă de carte, dar total incapabili să-şi comunice
didactic ştiinţa. Cei care beneficiază de un anumit contact cu oamenii vor avea o sarcină mai uşoară,
dat fiind faptul că în relaţiile cotidiene cu oamenii, ei au învăţat să se explice. Aceasta este sarcina
principală a consilierului de psihologie individuală.
Educaţia copilului

A te relaţiona cu ceilalţi ca şi cum ar fi extrem de vulnerabili, gata să se sfărâme în bucăţi la cea mai
mică adiere înseamnă, pe termen lung, a-i slăbi realmente şi a le lichida definitiv orice şansă de
interacţiune spontană. Această eroare este în mod particular distructivă în relaţia părinte-copil, când
adultul, în numele grijii şi dragostei părinteşti, evită să-şi exprime nemulţumirea, iritarea sau furia,
oricât de întemeiate ar fi, paralizat de gândul că micuţa fiinţă s-ar putea evapora din cauza şocului. În
realitate, copiii au resurse nebănuite de a face faţă mesajelor emoţionale puternice, mai ales atunci
când atunci când acestea sunt generate, în mod evident, de poznele, nebuniile sau catastrofele produse
de inocentele lor minţi. A-i priva, în astfel de cazuri, de reacţii clare şi oneşti, înseamnă a-i menţine
într-un stadiu infantil şi a le consolida ideea, oarecum foarte dragă, că pe lumea asta poţi face foarte
mult fără a te simţi responsabil, ba mai mult, se va găsi întotdeauna cineva (mama şi tata acum,
partenerul de cuplu sau terapeutul mai târziu) care să plătească oalele sparte. Cu siguranţă exprimarea
onestă a trăirilor va determina un anumit disconfort, dar acesta nu va fi altceva decât preţul plătit
pentru a-l aduce pe copil mai aproape de realitatea relaţiei şi a-i activa propriile modalităţi de a face
faţă furiei şi înfruntărilor directe, ajutându-l astfel să devină un viitor adult puternic şi curajos, care nu
va părăsi cu viteza fulgerului un dialog din care lipsesc menajamentele şi tradiţionalele ipocrizii
sociale. Dincolo de acestea, datorită fundamentalei sale sensibilităţi, copilul este un fin detector al
variaţiilor tensiunii emoţionale din adult. În absenţa exprimării explicite şi directe a acestora, el va
învăţa să le manipuleze cu o dibăcie ce-l poate face pe însuşi Machiavelli să dorească să se nască din
nou pentru a-şi completa cunoştinţele.