Facultatea de Psihologie Universitatea Tibiscus

Master Psihoterapii și Psihologie Clinică

Anul I

Psihoterapie adleriana

Prof. coordonator: Amalia Marinca

Masterand: Viziteu (Puskas) Monica

Timișoara
2023
 REFERAT: Tipuri de esec in viata. Semnificatia sinuciderii
Sensul Vietii, Alfred Adler

Adler considera ca sentimentele de inferioritate reprezinta un mobil de baza al comportamentului

uman. Sentimentul de inferioritate este specific tuturor oamenilor si nu reprezinta un semn de
slabiciune. Dezvoltarea si progresul fiintei umane are la baza tendinta de a compensa o
inferioritate reala sau imaginara. Acest proces incepe in copilarie atunci cand copilul isi da
seama de puterea parintilor, de care este total dependent, cat si de faptul ca este inutil sa li se
opuna acestora. Copilul dezvolta sentimente de inferioritate fata de oamenii mai mari si mai
puternici din mediu. De sentimentele de inferioritate nu se poate scapa, iar ele au chiar un
caracter necesar pentru ca reprezinta o forta motivatorie pentru evolutia fiintei umane. Atunci
cand copilul nu reuseste sa compenseze sentimentele de inferioritate, acestea se intensifica si
produc ceea ce Adler numea, COMPLEX DE INFERIORITATE, definit ca: "incapacitatea de a-
si rezolva problemele de viata'.

Suicidul si tentative de suicid sunt, de obicei, expresia unor tulburari instinctive-afective foarte
profunde, unele dintre cele mai frecvente reactii antisociale. Aparand la varsta copilariei, el
creste brusc in adolescenta.

"Singura problema filozofica intr-adevar serioasa "(Alber Camus), sinuciderea este, de

asemenea, cea mai impresionanta enigma a psihologiei. Ea domina, prin totalitatea implicatiilor
sale (medicale, sociale, juridice, religioase) ansamblul stiintelor antropologice. Alfred Adler
considera ca ea este favorizata de "carentele sentimentului de comunicare " si apare pe fondul
unei melancolii.
"Din punct de vedere psihologic si psihopatologic, suicidul reprezinta o autodistructie specifica,
o reactie comportamentala de tip antisocial ce implica factorul individual, instinctiv, dar si
cauzele psihopatologice specifice: delirul, halucinatille, ideile ipohondriace, starile obsesive-
fobice, melancolia "(Conf.univ.dr.Tudorel Butoi - "Sinuciderea - un paradox ", Ed. Stiintele
Medicale, 2002).

Autorul subliniază faptul că opinia familiei, în primul rând a mamei, opinie generatoare de
atitudine în relația cu copilul, este esențială pentru dezvoltarea unei relații ulterioare de
comunicare a copilului, începând cu frații în propria familie, apoi cu colegii de grădiniță, școală,
serviciu etc. Așadar, “sensul vieții” apare în mica copilărie. Opinia mamei și a întregii familii cu
privire la cum să-și crească și educe copilul va influența formarea acestuia corespunzător
atitudinii juste sau mai puțin juste în raport cu imperativele vieții (atitudinea față de semeni;
profesia; dragostea).

Cu toţii ştim ce este acela un copil răsfăţat. De obicei, oamenii nu spun despre sine dacă au fost
răsfăţaţi sau dacă se simt vinovaţi că au răsfăţat la râdul lor pe cineva. Deşi toată lumea înţelege
destul de bine că răsfăţul nu este, chiar, sănătos, totuşi majoritatea copiilor sunt răsfăţaţi. Dacă ar
fi să estimez proporţia copiilor răsfăţaţi, aş putea spune că ei sunt în jur de 80 de procente.
Câteodată, întâlnim oameni care au citit mult despre acest subiect, şi tot nu pot rezista tentaţiei de
a răsfăţa un copil. Aici putem vedea o tendinţă egoistă în răsfăţarea unui copil deoarece dorinţa
celui care răsfaţă vine din sentimentul său că este un mic dumnezeu care are puterea să
controleze copilul. Dacă vedem un copil căruia îi este teamă să stea singur, putem fi siguri că
avem de a face cu un copil care a fost răsfăţat. Dacă întâlnim un copil căruia îi este frică de
întuneric, mai ales atunci când este lăsat singur, putem fi siguri că a fost răsfăţat pentru că el nu
mai simte starea de conectare. Dacă un copil nu vrea să meargă la culcare, putem fi siguri că el
este răsfăţat şi nu vrea să fie separat de mama lui. El vrea să fie lăsată uşa deschisă sau să rămână
cu lumina aprinsă, el este un copil răsfăţat.

Cred că, acum, înţelegem ce are în minte un astfel de copil. Ţelul său este de a se simţi împlinit,
iar împlinirea lui presupune ca întotdeauna să fie sprijinit şi că este dependent de o altă persoană,
folosind această persoană pentru atingerea scopurilor lui. Astfel, pentru că el este antrenat
permanent în această situaţie de răsfăţ, copilul îşi dezvoltă toate caracteristicile care ţin de scopul
său de împlinire: să ajungă în centrul atenţiei, să găsească în mod constant câte ceva prin care să
îi dea mamei o ocupaţie, asigurându-se de prezenţa şi atenţia ei. El este nerăbdător, îi tiranizează
pe ceilalţi, ca să obţină numai ce vrea el, convins fiind de dreptatea lui. Asemenea copii cresc
într-o lumea imaginară, în care, simplul fapt că ei trăiesc, înseamnă că întotdeauna trebuie să li se
facă pe plac. Modalitatea unui copil răsfăţat de a-şi vedea viaţa, nu este în mod sigur sănătoasă.
Şi adesea auzim: „La ce să mă aştept? Ce poate viaţa să îmi ofere? Eu cu ce mă aleg?”, iar ăsta
este semnul unui copil răsfăţat; oamenii adaptaţi social nu pun astfel de întrebări. Ei ştiu că din
viaţa lor fac parte şi lucrurile convenabile şi plăcute, dar şi cele neconvenabile. Ei ştiu că nu li se
cuvine totul şi că, în principiu, au ajuns unde sunt în viaţă şi cu contribuţia celorlaţi.
Conştientizarea acestui fapt reprezintă cea mai mare diferenţă între cei care sunt social adaptaţi şi
cei care doar aşteaptă de la alţii să li se dea. Adler priveste răsfăţul ca fiind la originea multora
dintre nereuşitele în viaţă: copii-problemă, oameni nevrotici, bolnavi mintal, alcoolici, devianţi
sexual sau criminali. Au experimentat cu toţii şocuri în trecut, însă se comportă ca şi cum ar fi
şocaţi în mod constant, iar şi iar, de fiecare dată. Refuză să coopereze; se dau bătuţi.

Psihiatrii asociază conduita autodistructivă cu tulburările depresive. Iar teoriile sociologice

definesc sinuciderea ca pe un fapt social, ca pe o modalitate de evadare din viata sociala (Popa,
2013, 53). Există trei modele care explică conduita autodistructivă, si anume:
[1] modelul medical, care propune o explicatie lineara, sustinand că suicidul poate fi un efect la o
cauză precum tulburările psihologice sau psihopatologice, în functie de nivelul de gravitate al
acestora;

[2] modelul psihologic explică actul suicidar din prisma relatiilor interpersonale, punând mare
importanta pe procesul de socializare primară, din prisma relationarii disfunctionale care
împiedică satisfacerea unor nevoi psihologice esentiale si care îngreunează maturizarea psiho-
afectivă a individului;

[3] modelul bio-psiho-social încearcă să explice afectiunile psihice în functie de 7 factori

genetici care asociati cu vulnerabilitatea de natură psihologică si social pot conduce la suicid
(Cosman, 2008, 16).

Din punctul meu de vedere, sinuciderea reprezintă o problema sociala pe care specialistii o pot
întâlni în activitatea lor având în vedere faptul că acestia lucrează cu persoane vulnerabile care se
află în situatii dificile de viata. Consider că acesta trebuie pregătit pentru astfel de situatii
deoarece suicidul este un subiect delicat care trebuie tratat cu foarte mare seriozitate.

In continuare voi prezenta in acest caz acest fenomen si factorii de risc care duc la acest
comportament.