I Noțiuni introductive

1.Definirea conceptului de personalitate

Ca realitate psihologică, personalitatea desemnează integralitatea psihologică de trăire și

manifestare a unei persoane, cadrul de referință global al incursiunilor clinice sau
psihoterapeutice, structura psihologică pe care se articulează cognițiile, trăirile afective, structura
intențională și acțională a unei peroane/individ, structură formată pe parcursul evoluției
personale și stabilă în timp. Personalitatea este structura personală individuală unică, cu o bază
onto-genetică, integrată în contextualitatea socio-istorico-culturală, cu o structură motivațională,
valoric/acțională parțial stabilă și parțial previzibilă.
Psihologii români dau diverse definiții :
-„îmbinarea unitară nonrepetitivă a însuşirilor psihologice – aptitudini, temperament,
caracter, sentimente predominante, motivele conduitei (suprema sinteză); suprema sinteză a
coeficientului de inteligenţă, caracter şi trăire emoţională, echilibru în temperament şi fire,
instruire şi educaţie în familie, şcoală, profesie şi naţiune” (Mărgineanu N., 1973);

-„organizarea interioară sintetică, unitară şi totodată individualizată a însuşirilor

psihologice, a structurilor şi cognitive şi atitudinale, a capacităţilor individuale, care îi determină
o adaptare specifică la mediu” (Tucicov Bogdan A.);

- „o sinteză ce defineşte subiectul uman considerat ca unitate biopsihosocială, ca purtător

al funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice..., un macrosistem al invarianţilor
informaţionali şi operaţionali ce se exprimă constant în conduită şi sunt definitorii sau
caracteristice pentru un subiect” (Paul Popescu Neveanu, 1969);

- „ansamblul sistemic şi deosebit de complex al trăsăturilor caracteristice ale omului

concret, în ceea ce are el original, individual, relativ stabil şi îl deosebeşte de ceilalţi” (Epuran
M., 1984).

Alte câteva definiții psihologice:

- G.W. Allport - o unitate originală a sistemelor dinamice prin care se efectuează adaptarea;
- R. Cattell - sistem al deprinderilor proprii, care permit o previziune asupra comportamentelor
acestuia;
- A. Kardiner - operează o distincție între personalitatea de bază și personalitatea de statut,
suprapusă primeia ce rezultâ din pozitia individului în sistemul social;
- G.H. Mead- un set de roluri sociale și valori interiorizate;
- C.L. Rogers- personalitatea se obiectivează în valori.

2.Delimitări conceptuale. Individ-individualitate, persoană-personalitate.

Termenul de individ : desemnează orice entitate indivizibilă care este determinată biologic.
Termenul este folosit în analiza nu numai a omului, ci a oricarui organism viu. ca ,,totalitate a
elementelor și însușirilor fizice, biochimice, biologice și psihofiziologice-înnăscute sau
dobândite care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediu”(M. Golu,
A. Dicu, 1972,p.239).
Individualitatea desemnează individul luat în ansamblul proprietăților sale distinctive și
originale. Fiecare individ are o individualitate, este acceptat ca unicitate, practic irepetabilă.
Persoana (lat. persona- mască, aparență), se referă explicit la modul specific de a fi al ființei
umană, întrunind a spectele de raționalitate, putere de decizie, aspectele psiho-morale,
relaționale. Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al individului în plan
biologic. El desemnează individul uman concret, într-un cadru relațional dat, așa cum este
perceput de cei din jur. În ansamblul însușirilor psihice, termenul de persoană pune accent pe
componentele de ordin superior conștient, omul este persoană în virtutea faptului ca se definește
în raport cu sine, în raport cu mediul și cu celelalte instanțe personale. Persoana este un produs al
dezvoltării în context axiologic, valoric, în ambianța social-istorică dată.
Similar cu individualitatea pentru individ, personalitatea vine să dea aspectul de
individualitate unică și irepetabilă unei persoane, este conceptul care cuprinde întregul sistem
al atributelor, structurilor și valorilor de care dispune o persoană la modul unic și irepetabil.
Peroanalitatea are un fundament bioconstituțional, psihic, socio-cultural ( familia/ structurile
parentale, având un rol fundamental în procesul de socializare primară)
Personalitatea, ca unitate bio-psiho-socială întrunește
- funția rațional/cognitivă - homo sapiens ;
 - funcția relațională și de comunicare - homo comunicans ;
- funcții decizionale și acționale /pragmatice - homo faber ;
- funcțiile axiologică/ religioasă/morală -homo valens/ homo religiosus.

3. Abordări în studiul personalității.

În studiul psihologic al personalității la ora actuală sunt două direcții de bază de abordare :
- factorială, preocupată de identificarea și stabilirea corelațiilor dintre trăsături;
- structurală, preocupată de surprinderea organizării globale a personalității, de
identificarea profilelor de personalitate.
Exemple de abordări ale personalității în diferitele școli psihologice :
- biologică cu accent pe structurile ereditare, activitatea S.N.C., temperament, evoluție
ontogenetică și adaptare (ex: Eysenck; Buss; Kagan);
- cognitiv/comportamentală cu accent pe structurile cognitive, constructe personale,
autoeficacitate, modelarea prin exemplu ( ex: Kelly; Bandura)
- umanistă cu accent pe autorealizare, creativitate, libertate, flow (curgere), structure valorice
morale ( ex: Maslow; Rogers)
- psihodinamică cu accent pe dinamica inconștientă, libido, conflicte, fixații ( ex. Freud; Adler;
Jung; Horney; Fromm)
- factorială cu accent pe trăsăturile de personalitate, tipologie, factori comuni (Allport ;Cattell)

O teorie a personalității devine paradigmatică atunci când căstigă atenția psihologilor,

sugerând idei noi, noi cercetări. De exemplu, teoria lui S. Freud a condus psihologii la
organizarea gandirii lor despre comportamental uman in jurul unor concepte ca: inconstient, Id /
Ego / Superego. Dar capacitatea de analiză e limitată, nu putem prezice la modul absolut aspecte
de baza ale comportamentului uman cum ar fi agresiunea criminala, stabilitatea relatiilor de
dragoste, succesul ocupational.
Un criteriu al normalităţii psihice este echilibrul dintre comportamentele constante,
consecvente, reflectate de modelul trăsăturilor şi comportamentele inconsistente, inconsecvente,
ca rezultat al factorilor situaţionali (Gross R., 1995).
Andrei Cosmovici grupeaza teoriile personalitatii in 3 mari categorii:
- Teorii ale trăsăturilor.
 - Teoriile psihodinamice.
- Teorii ale comportamentului
-
4. Teoriile trăsăturilor și tipologice în evoluția lor istorică. Relația cu celelalte teorii

În aceste teorii se definește trăsătura ca o tendință constantă de a reacționa la situații.

În încercarea de a defini personalitatea, s-a apelat la acest concept al trăsăturilor încă de pe
vremea lui Hipocrate (460-370 î.e.n.), care în funție de anumite trăsături diferenţiază indivizii în
patru tipuri diferite denumite temperamente.
Teoriile tipologice - au dominat psihologia în perioada anterioară curentului behaviorist și
psihanalizei. Ele ofera o imagine sumară, limitată asupra persoanei. Tipurile reprezintă aspecte
parțiale ale personalității care bazându-se pe date morfologice ce ignoră aspectele socio-culturale
si de mediu.
Psihicul în aceste teorii ar fi influențat de constituția biologica. Exemple de tipologii:
- Hippocrate diferenţiază indivizii în patru tipuri diferite denumite temperamente:
sangvinic, coleric, melancolic şi flegmatic
- Sheldon cu tipurile constituționale: endomorf, mezomorf, ectomorf.
Hans Eysenk (1916 –1997) dezvoltă o teorie empirică, psihometrică şi identifică trei trăsături
generale şi universale ale personalităţii: nevrozismul şi extraversia, psihotismul. Teoria Gigant
Three (Eysenck & Eysenck, 1985)
Wilhelm Wundt (1832-1920), Ivan Pavlov (1849-1936) şi Karl Jung (1871-1961) au fost
influenţaţi de vechile tipologii greceşti.
Jung (1921) a fost primul care a susţinut, în termenii proceselor psihodinamice, principalele
diferenţe tipologice între: introverţi şi extraverţi.
Cattell (1957) bazat pe lipsa de stabilitate a trăsăturilor a ajuns la ideea că personalitatea ar
putea fi mai bine descrisă prin stările de comportament, argumentul fiind că indivizii pot
răspunde la aceeaşi situaţie în moduri diferite. Eşecul dinamicii datelor longitudinale în
identificarea de corelaţii stabile poate fi considerat un argument al teoriei stărilor.
Dezvoltarea teoriilor personalităţii, cu ajutorul trăsăturilor, se datorează metodologiilor
empirice riguroase. Până la urmă s-a constatat că variaţia trăsăturilor de personalitate este mică
în decursul vieţii unui individ. Argumente suplimentare au venit din partea studiilor genetice,
care au dat prioritate trăsăturilor în pofida mediului înconjurători S-a format astfel un consens în
privinţa evaluării statistice a unor factori, care pot măsura personalitatea şi s-a apelat la
taxonomie pentru denumirea lor. Numărul factorilor variază de la o teorie la alta.
Lupta dintre adepţii trăsăturilor de personalitate şi ai stărilor pare să-i favorizeze pe primii.
Marea victorie a adus-o teoria Big Five (Costa & McCrae, 1992).
1. extraversie
2. agreabilitate
3. constiinciozitate - responsabilitate
4. stabilitate emotionala
5. factor cultural - intelectual (creativitate, inventivitate, deschidere spre, experienta).
Criticile la adresa acestor teorii susțin că răspunsul unui individ într-o situație dată nu poate fi
apreciat pe baza trăsăturilor ci pe baza răspunsurilor anterioare în situații similare (G. Ionescu).
Teoriile trăsăturilor nu prezintă influența mediului în formarea personalității (C. Havameanu,
2000). De aceea pentru o bună analiză a personalității testele bazate pe teoriile trăsăturilor sunt
completate de interviul clinic, testele proiective, studiul de ansamblu al factorilor genetici, ai
influenței de mediu socio-cultural.

Teoriile psihodinamice

Au apărut odată cu teoria psihanalitică a lui Freud, fiind urmate și de școlile psihanalitice de
după el. Explică structurile personalității pe baza stadiilor psihosexuale și ale fixațiilor
patologice, pe baza teoriei conflictului și complexelor și al dinamicii instanțelor psihice.
Orientează explicațiile spre aspectul motivațional și al reacțiilor defensive. Din punctul de vedere
al validității conceptuale se pune problema testării știintifice a ipotezelor derivate din teoria
psihanalitică (C. Havarneanu, 2000). Freud nu a fost preocupat de validarea empirică. Criticile
aduse teoriilor psihodinamice sunt că nu furnizeaza detalii asupra materialului clinic in maniera
expusă de pacient pentru a putea ține seama de ele la interpretare. Aceste materiale nu sunt
supuse unei tehnici replicabile necesare pentru evaluarea procedurii, nu se intervine de obicei în
colectarea, și evaluarea datelor, se fac extrapolări neprecise si generalizări nesistematice.
Ele sunt folosite atât în evaluările clinice cât și în psihoterapie, în paralel cu testele bazate pe
teoriile trăsăturilor se folosesc metode de evaluare proiective care au la bază în mare parte teorii
psihanalitice și comportamentale
Teoriile comportamentului

Au fost fundamentate de J. B. Watson cu psihologia centrată pe comportament, pe răspunsul

dat de subiecți la factorii externi. În teoria lui Watson nu există loc pentru forțe conștiente sau
inconștiente care nu pot fi manipulate sau măsurate. Pentru behavioristi,
personalitatea nu este nimic mai mult decat o acumulare de răspunsuri
învățate la stimuli, un sistem de obișnuințe. B. F. Skinner, Albert Bandura si Julien Rotter sunt
teoreticienii care au elaborat diferite teorii ale comportamentului.