PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII 1.1.

Introducere în psihologia personalităţii Începuturile studiului personalităţii pot fi regăsite în lucrările

lui Platon, Aristotel sau Descartes, însă apariţia domeniului ştiinţific al psihologiei personalităţii este
legată de obicei de apariţia lucrării lui Gordon Allport „Personality: A psychological Interperetation”, în
anul 1937. De-a lungul istoriei psihologiei ştiinţifice s-au remarcat mai multe abordări particulare ale
funcţionării psihicului şi implicit ale personalităţii. Printre perspectivele care au o influenţă distinctă în
acest sens se numără: abordarea psihanalitică, perspectiva trăsăturilor de personalitate, perspectiva
umanistă, perspectiva comportamentală şi abordarea cognitivă. Fiecare dintre ele s-a dezvoltat în timp,
beneficiind de contribuţiile unor remarcabili oameni de ştiinţă. În aceste perspective, cu toate că au
unele influenţe reciproce, se diferenţiază modele conceptuale particularizate care ghidează strategii de
cercetare distincte şi implementarea unor intervenţii practice specializate. Psihologia ca ştiinţă este
direct legată de înţelegerea personalităţii, metodele şi conceptele de explicare şi descriere a acesteia
având o valoare foarte mare în înţelegerea naturii complexe a comportamentului uman. Printre
obiectivele cursului de psihologie a personalităţii se numără: conturarea unui concept clar, integrat şi
unitar al personalităţii şi al structurii acesteia, identificarea aportului teoriilor relevante ale 10
personalităţii, construirea unei imagini comprehensive cu privire la psihopatologia personalităţii. 1.2.
Conceptul de personalitate Personalitatea are multe semnificaţii, conceptul având conţinuturi diferite în
funcţie de fiecare perspectivă ştiinţifică – iar în prezent existând mai mult de zece şcoli personologice.
Personalitatea se referă la modul caracteristic de a fi, de a gândi şi de a acţiona al unei persoane, ea este
constelaţia caracteristicilor tipice ale persoanei, trăsături care sunt observabile în medii sociale variate.
Cuvântul „personalitate” provine din cuvântul latin „persona”, care înseamnă „masca” purtată de
actorii de teatru în Grecia antică şi care a ajuns să însemne şi rolul jucat de aceştia. Prin urmare, la nivel
sumar, personalitatea este formată din acele trăsături pe care oamenii le afişează în viaţa socială. Însă la
nivel ştiinţific, semnificaţia personalităţii depăşeşte acest concept de „imagine socială superficială” şi
surprinde acele trăsături stabile, constante, definitorii ale unei persoane. Personalitatea cuprinde
aspectele importante şi relativ stabile ale comportamentului. Dacă luăm ca exemplu o persoană a cărei
personalitate include o trăsătură ce poate fi numită „extrem de timidă”, aceasta se va comporta cu
timiditate în multe situaţii diferite şi pe o perioadă importantă de timp. Însă pot exista şi excepţii,
persoana putând fi mai deschisă faţă de propria familie, faţă de o prietenă apropiată sau la petrecerea
zilei sale de naştere. Însă ea va avea de multe ori dificultăţi în relaţia cu alte persoane, dificultăţi care
vor 11 continua vreme de luni sau chiar ani şi care vor avea un efect semnificativ asupra stării sale de
bine. Unii teoreticieni susţin că personalitatea poate fi studiată numai prin observarea
comportamentului exterior, social. Cu toate acestea, majoritatea psihologilor definesc personalitatea ca
avându-şi originea în individ. Aceşti teoreticieni subliniază faptul că personalitatea ar putea exista în
absenţa altor persoane şi că ar putea avea aspecte care nu sunt vizibile. De altfel, existenţa şi
manifestarea omului în societate implică prezenţa mai multor ipostaze, delimitate conceptual sub forma
de: individ, individualitate, persoană, personalitate. În literatura de specialitate, individul este unitatea
biologică, diferenţiată prin intermediul independenţei organismului în relaţie cu mediul înconjurător.
Individul este un exemplar al unei specii, care nu poate fi divizat fără a-şi pierde specificitatea. În ceea
ce priveşte oamenii, integralitatea individului este asociată cu unicitatea sa, având în vedere că nu
există doi oameni identici din toate punctele de vedere. Individualitatea se referă la expresia
individului, diferenţierea şi particularizarea sa structural-funcţională, aşa cum se manifestă acesta în
plan biologic, dar şi psihologic. Persoana este o entitate psihosocială, determinată sociocultural prin
intermediul statutului social, al etniei, religiei etc., constituindu-se şi manifestându-se prin interacţiunea
omului cu mediul socio-cultural. Persoana se referă la acele însuşiri care conferă identitatea socială a
individului – nume, familie, profesie, etc. – şi care se asociază cu anumite drepturi şi obligaţii asumate
în cadrul unui sistem de relaţii sociale. Persoana este corespondentul în plan social al conceptului de 12
individ din plan biologic, iar conştiinţa de persoană se dezvoltă prin intermediul unui proces de
personalizare, de socializare şi de culturalizare. Personalitatea reprezintă modul specific de organizare a
trăsăturilor şi însuşirilor fizice, psihice şi psihosociale ale persoanei, asigurând adaptarea individului la
mediu. Ea are un rol central în raport cu celelalte ipostaze ale omului, asigurând continuitatea psihică şi
funcţionarea proceselor psihice. Personalitatea se referă la organizarea dinamică a tuturor conţinuturilor
psihice, închegate prin intermediul conştiinţei de sine în raport cu ceilalţi. 1.3. Definirea personalităţii I.
Dafinoiu (2002) afirma că personalitatea este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul
înţelegerii şi explicării modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează persoana ca organism
psihofiziologic. Până în prezent nu există o definiţie unanim acceptată a personalităţii, definiţiile
existente fiind influenţate semnificativ de orientarea ştiinţifică avută la bază. G. Allport, în lucrarea mai
sus menţionată (1937), trece în revistă peste 50 de definiţii ale personalităţii. Acestea au fost grupate
astfel (Allport, 1981): 1) Definiţii prin efectul extern – care abordează personalitatea ca o „sumă totală
a efectului produs de un individ asupra societăţii; deprinderi sau acţiuni care influenţează cu succes alţi
oameni; răspunsuri date de alţii unui individ considerat ca stimul; ce cred alţii despre tine (p. 35). 13 2)
Definiţii prin structura internă – care concep personalitatea ca o entitate obiectivă, cu o existenţă şi
istorie proprie. Un exemplu în acest sens este definiţia oferită de M. Prince, conform căruia
personalitatea este: „Suma totală a tuturor dispoziţiilor, impulsurilor, tendinţelor, dorinţelor şi
instinctelor biologice ale individului, precum şi a celor dobândite prin experienţă (Allport, 1981, p. 38).
3) Definiţii pozitiviste – care accentuează aspectele ce pot fi cunoscute în legătură cu personalitatea,
relevând de fapt percepţia oamenilor de ştiinţă în legătură cu aceasta. Carver şi Scheire (2000) au
sistematizat concepţiile despre personalitate astfel: - dispune de o organizare internă, nu reprezintă o
juxtapunere de elemente diferite; - este un proces dinamic, intern; - este un concept psihologic cu
fundamentare fiziologică; - constituie o forţă internă care determină persoana să adopte un anumit
comportament; - este formată din pattern-uri de reacţie recurente şi consistente; - influenţează, îşi pune
amprenta asupra proceselor psihice – gândire, memorie, imaginaţie, afectivitate, voinţă – şi se
manifestă prin intermediul comportamentului. Majoritatea definiţiilor personalităţii cuprind: 1) o
structură, o organizare internă abstractă derivată din observaţia 14 comportamentelor; 2) semnificaţia
diferenţelor individuale, a unicităţii fiecărei persoane; 3) dezvoltarea personalităţii de-a lungul
timpului, sub influenţa factorilor ereditari şi de mediu. Un exemplu autohton este definiţia lui M.
Drugaş (2006), care consideră personalitatea drept un sistem structurat şi ierarhizat, dinamic şi evolutiv,
constituit din subsistemul biologic, subsistemul psihic, subsistemul socio-cultural şi care asigură
individului o adaptare unică, originală la mediu. 1.4. Diferenţe de abordare în psihologia personalităţii
În cadrul psihologiei personalităţii se întâlnesc mai multe divergenţe metodologice, mai multe diferenţe
de abordare şi de conceptualizare. Printre cele mai controversate se numără divergenţa între orientarea
idiografică şi cea nomotetică, între abordarea dispoziţională – bazată pe trăsături – şi cea situaţională,
precum şi între cea biologistă şi cea sociologistă. Paradigma nomotetică pleacă de la prezumpţia că
diferenţele individuale pot fi descrise, explicate şi anticipate sub forma unor atribute sau criterii
predefinite. Astfel, personalitatea fiecărui individ poate fi descrisă în termenii unor niveluri diferite ale
aceloraşi „vectori”. Această abordare porneşte de la utilizarea metodelor de cercetare cantitative,
căutând explicaţii cauzale ale fenomenelor psihologice, elaborând şi promovând legi generale (nomos –
lege; nomothetikos – promulgare de legi). Un exemplu de astfel de abordare este Modelul Big-Five al
personalităţii, care oferă dovezi în favoarea unor concepte care se regăsesc în rândul 15 întregii
populaţii studiate şi care pot fi utilizate şi pentru studiul diferenţelor individuale şi pentru identificarea
aspectelor comune pentru două sau mai multe persoane. Paradigma idiografică pleacă de la prezumţia
că fiecare individ este unic, iar din acest motiv nu pot fi utilizate aceleaşi concepte pentru a fi descrise
două persoane diferite. Astfel, este nevoie de „vectori” diferiţi pentru a putea caracteriza personalitatea
fiecărui om în parte. Abordarea idiografică (idios – propriu, specific) porneşte de la explorarea
caracteristicilor specifice şi unice ale fiecărei persoane, utilizând metode calitative şi longitudinale de
investigare. Ea conduce la înţelegerea proceselor psihologice ale unei persoane particulare, putându-se
astfel oferi intervenţii terapeutice adaptate şi specifice. Este utilă în mod particular pentru studiul
dinamicii personalităţii, a modului de funcţionare şi dezvoltare a proceselor motivaţionale, cognitive,
emoţionale. Însă fără colectarea unor informaţii adiţionale din studiul altor cazuri, concluziile obţinute
prin intermediul metodologiei idiografice nu pot fi generalizate. Cele două abordări, cea nomotetică şi
cea idiografică, se completează reciproc, ambele fiind necesare şi utile în studiul personalităţii. O altă
distincţie în psihologia personalităţii se face între abordările dispoziţionale, bazate pe trăsături, şi cele
situaţionale. Cele dispoziţionale conceptualizează personalitatea în funcţie de trăsăturile, caracteristicile
esenţiale, constante şi invariabile care stau la baza modului de a gândi, simţi şi a acţiona al unei
persoane, într-un mod relativ independent de contextul în care aceasta se află. Abordările situaţionale
accentuează importanţa factorilor situaţionali asupra stărilor separate ale unei persoane.

Definitia si caracteristicile personalitatii

In viata de zi cu zi de multe ori sunt folositi termenii de persoana si personalitate, sensul

comun al acestuia din urma fiind o insusire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu.
Dar utilizarea lor ca termeni psihologici necesita o definire mai exacta a  personalitatii.

Se pune intrebarea „Ce este personalitaea?”. In opinia lui P.Fraisse istoria psihologiei, intre

anumite limite, se confunda cu istoria raspunsurilor la aceasta intrebare fundamentala.
Inainte de a defini personalitatea trebuie sa definim persoana.

Persoana inseamna individul uman concret. Personalitatea insa, este o constructie teoretica
elaborata de psihologie, in scopul intelegerii si explicarii modalitatilor de fiintare si
functionare ce caracterizeaza organismul psihofiziologic pe care il numim persoana umana.

In literatura de specialitate si nu numai, exista numeroase definitii ale personalitatii, fiecare

surprinzand cateva aspecte ale acestui concept atat de vast.

In 'Dictionar de Psihologie' de Norbert Sillamy personalitatea este definita asfel: “()

element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizeaza si o diferentiaza de o alta
persoana.”

Pentru sociologie personalitatea este “expresia socioculturala a individualitatii

umane.”  (“Dictionar de Sociologie” - coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu)

Intre nenumaratele definitii ale personalitatii, G. W. Allport da propria definitie in lucrarea

“Structura si dezvoltarea personalitatii', incercand cum spune “() nu sa definim obiectul in
functie de metodele noastre imperfecte'.

Personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului  a acelor sisteme

psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic.'

Pentru a intelege mai bine, vom explica in continuare conceptele din aceasta definitie, asa
cum a facut-o Allport:

Organizarea dinamica

“Problema centrala a psihologiei este organizarea mentala (formarea structurilor sau

ierarhiilor de idei si deprinderi, care ghideaza in mod dinamic activitatea). Integrarea si alte
procese organizationale sunt necesare pentru a explica dezvoltarea si structura personalitatii.
() Termenul implica si procesul reciproc de dezorganizare, mai ales la acele personalitati
anormale care sunt marcate de o dezintegrare progresivaa.”
Psihofizic

“Acest termen ne aminteste ca personalitatea nu este nici exclusiv mentala, nici exclusiv
nervoasa. Organizarea sa atrage dupa sine functionarea atat a “spiritului”, cat si a “trupului”
intr-o unitate inextricabila.”

Sisteme

“Un sistem (orice sistem) este un complex de elemente intr-o interactiune reciproca. O
deprindere este un sistem, la fel si un sentiment, o trasatura, un concept , un stil de
comportare. Aceste sisteme exista in mod latent in organism chiar cand nu actioneaza.
Sistemele sunt 'potentialul nostru de activitate”.

Determina

“Personalitatea este ceva si face ceva. Sistemele psihofizice latente motiveaza sau
directioneaza o activitate si o gandire specifica atunci cand intra in actiune. Toate sistemele
care compun personalitatea trebuie considerate ca tendinte determinate. Ele exercita o
influenta directoare asupra tuturor actelor

adoptative si expresive prin care personalitatea ajunge sa fie cunoscuta.”

Caracteristic

“Orice comportament si orice gandire sunt caracteristice persoanei si () sunt unice pentru
aceasta.”

Comportament si gandire

“Acesti doi termeni constituie o eticheta pentru a desemna tot ceea ce poate un individ sa
faca (). Ele sunt moduri de adaptare si desfasurare provocate de situatia ambientala in care
ne aflam, totdeauna selectionate si conduse de sistemele psihofizice care alcatuiesc
personalitatea noastra.”

In “Dictionar de Psihologie”, editura Babel 1997, coordonat de Ursula Schiopu

comportamentul si gandirea 'se refera la disponibilitatile generale si caracteristice pe care le
exprima o persoana (fata de altele) si care contureaza identitatea ei specifica.”

Psihanaliza a fost  dezvoltata de Sigmund Freud (1856 - 1939), ca o modalitate de a

explora continutul si mecanismele vietii mentale umane. Pregatirea sa l-a facut sa aprecieze
importanta factorilor biologici (natura) si a experientei sociale (educatia) pentru dezvoltarea
si mentinerea personalitatii umane.

Freud credea ca exista necesitati umane universale care ajuta la ghidarea  si modelarea
comportamentului uman. Unul este eros “instictul vetii”, nevoia oamenilor de a stabili legaturi
intre ei si altul este thanatos “instinctul mortii”, baza inclinatiei agresive.
In opinia lui Freud, personalitatea este compusa din trei elemente id-ul (sinele), supraeul
(superego) si eul (ego).

Id-ul constituie impusurile noastre biologice, universale care cer satisfacere imediata.

Supraeul este constiinta, id-ul reprezentat in personalitate.

Eul este partea persoanei care este in contact cu realitatea.

Personalitatea e vazuta sub aspect dinamic, adica miscarea ”energiei psihice”, a libido-ului
intre cele trei instante psihice.

Personalitatea umana se dezvolta printr-o serie de stadii succesive, universale cu substrat

biologic si legate de varsta pe care Freud le-a numit “stadiile dezvoltarii psiho-sexuale”.

Primul stadiu este stadiul oral (1 an) in care sugarul cauta placere prin acte orale (suptul,
muscatul).

Al doilea stadiu este stadiul anal (2 ani) cand apare controlul intestinelor si al vezicii urinare.

Al treilea stadiu este stadiul falic (3-5 ani) este perioada constientizarii sexuale initiale, sau
altfel spus conflictul Oedipal.

Al patrulea stadiu este stadiul latentiei (5 ani–pubertate) in care este important

dezvoltarea  fizica si deprinderile intelectuale.

Al cincilea stadiu  este stadiul genital cand apare sexualitatea matura.

Freud mai pune accent pe sursele inconstiente si emotionale ale dezvoltarii copilului care
contribuie la stabilirea timpurie a aspectelor functionale ale personalitatii, aspectelor afective
ale socializarii.

Din numeroasele definitii ale personalitatii se desprind cateva caracteristici ale acestuia,

care evidentiaza faptul ca personalitatea este o structura (Perron,R.,1985):

v    Globalitatea

Personalitatea unei persoane este constituita din ansamblul de caracteristici care permite
descrierea  si identificarea ei printre celelalte. Insa nu trebuie sa uitam ca omul este unic prin
fiecare persoana. Acest lucru inseamna ca unicitatea individului se contureaza intr-o
personalitate unica insa asemanatoare pe anumite criterii, cu personalitatile altor indivizi.

v    coerenta:

Majoritatea teoriilor admit ideea existentei unei anume organizari si interdependente a

elementelor componente ale personalitatii. Dar cand in comportamentul unei persoane apar
acte neobisnuite ele contravin acestor teorii. Personalitatea nu este un ansamblu de elemente
juxtapuse, ci un sistem functional format din elemente interdependente.

v    permanenta (stabilitatea) temporala:

Desi o persoana se transforma, se dezvolta, ea isi pastreaza identitatea sa psihica. Omul are
constiinta existentei sale, sentimentul continuitatii si a identitatii personale de-a lungul
intregii sale vieti.

Definirea conceptului de personalitate

Cunoasterea personalitatii este cu siguranta una dintre cele mai mari aventuri, care pe de o parte a animat
atat curiozitatea omului de rand, cat si pe a celui de stiinta, pe de alta parte a avut o miza pragmatica, cat si
una gnoseologica. Intrebarea fundamentala care s-a pus a fost aceea daca realizarea unei astfel de nazuinte
este sau nu posibila, iar daca da, prin ce instrumente? Cercetarile secolului trecut au adus suficiente dovezi
care atesta ca un astfel de demers este intr-adevar posibil, desi nivelul de profunzime stiintifica ramane inca
destul de superficial. Peripetiile cunoasterii personalitatii au inceput sa apara atunci cand s-a pus problema
instrumentelor, metodelor si strategiilor care sa permita finalizarea unui astfel de demers. La acest nivel,
cercetarea s-a polarizat, conducand la aparitia unor orientari conflictuale.

Personalitatea, ca sistem hipercomplex, dinamic, deschis, de tip probabilist, pentru a putea fi masurata, a
fost necesar sa fie descompusa in unitati elementare. Ofertele alternative nu au intarziat sa apara. Unii autori
au propus focalizarea cercetarii pe constelatiile motivationale, altii pe cele valorice, unii pe dispozitii sau
trasaturi, altii pe constructe, variabile-persoana, roluri sociale etc. Diversitatea a devenit curand dezarmata,
cercetarea personalitatii luad mai degraba aspectul unor preocupari heteroclite. Treptat, solutiile teoretico-
metodologice alternative s-au grupat in cateva modele de referinta. Insa odata cu dezvoltarea uneia sau
alteia dintre aceste directii de abordare, s-a dezlantuit si competitivitatea conflictuala, care a devenit
coordonata de definitie a unui intreg secol de cercetare a personalitatii. O diferentiere majora intre modele
alternative a constituit-o nivelul de plasare a cauzelor si modul consecvent de conceptualizare a consistentei
comportamentale de manifestare a personalitatii. Fiecare dintre acestea a accentuat selectiv fie forta
variabilelor interne, fie pe cea a variabilelor situationale, fie interactiunea dintre acestea in determinarea
comportamentului persoanei

Termenul de „personalitate”, derivat de la „persoana”, isi are originea in limba latina, unde
cuvantul persona  desemna initial masca folosita de actori in teatrul antic. Mai tarziu, acest cuvant a dobandit
intelesuri multiple, functionand in mai toate limbile moderne cu inteles polisemantic: aspectul exterior al
omului, amintind de intelesul originar (masca); rolul jucat de un actor, functia sociala indeplinita de un om;
actorul insusi joaca un rol, ca si omul care indeplineste o functie sociala, cea ce ofera valoare omului,
calitatile lui.

Cele patru sensuri ale termenului de personalitate, cronologic delimitate de psihologul Jean Stroetzel,
fondatorul „Institutului francez de opinie publica” ne conduc la concluzia ca personalitatea poate fi definita
atat „din exterior”, ca efect produs de un individ asupra celorlalti (ansamblul trasaturilor si conduitelor
umane care provoaca raspunsuri psihocomportamentale din partea altora), cat si „din interior”, ca structura
intima a elementelor biologice innascute (instincte, trebuinte, tip de activitate nervoasa superioara etc.),
psihologice (limbaj, imaginatie, gandire etc.) si socio-morale, achizitionate in procesul socializarii (norme
comportamentale, valori sociale, convingeri, idealuri etc.). De-a lungul secolelor, in reflectiile despre om si in
investigarea stiintifica a personalitatii s-au adunat argumente pentru ambele perspective. Impresia produsa
in public de prezenta cuiva a fost asociata – nivelul simtului comun – cu doza de personalitate, care, de la
caz la caz, poate fi mai mare sau mai mica. Se spune despre unii oameni – evident, gresit – ca sunt lipsiti de
personalitate. Cel mai umil dintre semenii nostri, cel pe care nimeni nu-l baga in seama, are o personalitate
proprie, cu toate ca nu-i impresioneaza pe cei din jur. Despre altii, lumea spune ca au „multa personalitate”.
In realitate, acestia ingenuncheaza trasaturi de personalitate considerate optime intr-o societate data,
atragand, prin prezenta si actiunea lor, atentia publicului. Asadar, faptele dau masura personalitatii umane.
Suntem asa cum ne apreciaza ceilalti. Stima pe care ne-o arata colegii, oamenii impreuna cu care muncim si
alaturi de care traim reflecta pana la un punct personalitatea noastra. Daca vremurile ne sunt potrivnice si
munca nu ne este apreciata inseamna ca nu avem personalitate? Si invers, daca imprejurarile sociale ne
propulseaza spre piscuri reprezinta aceasta dovada puterii personalitatii noastre? In „Cugetari”, marele
nostru istoric Nicolae Iorga (1871-1940) remarca: „Sunt unele personalitati sarace care, prinzand in ele
curentele mari ale societatii in care traiesc, devin torente uriase, care inlatura cele mai mari piedici. Te miri
apoi inaintea unui om linistit si slab, auzind ce a savarsit acesta”

Ipoteza constructiei notiunii de personalitate „din exterior” contine mai mult decat un graunte de adevar, dar
nu adevarul in intregime. Aceasta ipoteza trebuie intregita cu completarea ei, care vizeaza structura interna
a personalitatii, mai ales avand in vedere ca majoritatea filosofilor si savantilor admit si acorda credit
perspectivei interioare.

Astfel, Ralf M. Linton (1893-1953), fost profesor de antropologie culturala la universitatile Wincosin,
Columbia si Yale (S.U.A), caracteriza personalitatea ca fiind „agregatul organizat de procese si stari psihice
apartinand individului”. Intr-un mod asemanator defineste personalitatea si Gordon W. Allport (1897-1967),
profesor de psihologie la Universitatea Harvard (in perioada 1930-1967). In prima din lucrarile sale, devenite
puncte de referinta in domeniu, Gordon W. Allport definea personalitatea ca „organizarea dinamica a
sistemelor psihofizice care determina adaptarea originala a individului la mediul sau”. [4] Reluand tema intr-
o alta lucrare, tradusa si in limba romana, psihologul american include si alte note definitorii: „personalitatea
este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gandirea si
comportamentul sau caracteristic”.

Conceptul de „personalitate” este intalnit in toate stiintele socio-umane si in filozofie. De fiecare data se
releva aspectele specifice, unghiul de abordare fiind schimbat, fapt ce impune cu atat mai mult convergenta
perspectivelor. Filozofia are in vedere „omul”, „esenta umana”. In psihologie se vorbeste de „persoana”,
„personaj”, „personalitate” si de tulburarile de personalitate. In sociologie se utilizeaza frecvent termenul de
„personalitate sociala”, accentuandu-se importanta elementelor socio-gene din structura intima a omului:
interiorizarea normelor si valorilor in procesul socializarii, insusirea „modelului cultural”, formarea idealurilor,
dezvoltarea constiintei. De asemenea, in sociologie si mai ales in antropologia culturala si sociala, are o larga
circulatie termenul de „personalitate de baza”, definit de A. Kardiner ca „acea configuratie a personalitatii
care este impartasita de majoritatea membrilor societatii ca rezultat al experientelor timpurii pe care ei le au
in comun. Principalele elemente ale personalitatii de baza sunt: tehnicile de gandire, sistemele de securitate,
constand in modalitatile de protectie institutionalizate la care recurge individul pentru a rezista anxietatilor
produse de frustrare, supraeu si atitudinile religioase.

Termenii de „persoana” si „personalitate” sunt atat de utilizati in limbajul cotidian, incat fiecare are
sentimentul utilizarii lor corecte in cele mai diverse situatii. In schimb, utilizarea lor ca termeni ai stiintei
psihologice pune atatea probleme incat, parafrazandu-l pe P. Fraisse, am putea spune ca istoria psihologiei
se confunda (intre anumite limite) cu istoria raspunsurilor la intrebarea „Ce este personalitatea?”.
Raspunsurile au fost atat de diferite, incat ne putem intreba, pe drept cuvant, daca toti autorii respectivi
vorbeau despre acelasi lucru. Se impune mai intai sa deosebim persoana de personalitate. Termenul de
„persoana” desemneaza individul uman concret. „Personalitatea”, dimpotriva, este o constructie teoretica
elaborata de psihologie in scopul intelegerii si explicarii – la nivelul teoriei stiintifice – a modalitatii de fiintare
si functionare ce caracterizeaza organismul psihofiziologic pe care il numim persoana amara.

Majoritatea filozofilor si psihologilor (cu exceptia pozitivistilor moderni) prefera sa defineasca personalitatea
ca o entitate obiectiva, ca ceva care exista „cu adevarat”. Ei admit ca persoana este deschisa lumii
inconjuratoare, ca este influentata de aceasta si o influenteaza la fiecare pas. Totusi, o personalitate isi are
propria sa istorie si propria sa existenta; nu trebuie confundata cu societatea si nici cu perceptiile pe care alti
oameni le au despre ea. Astfel, William Stern, care era atat filozof, cat si psiholog vorbeste despre
personalitate ca o „entitate multiforma dinamica”. El adauga ca „nimeni nu dobandeste vreodata o unitate
perfecta, ci doar tinde mereu spre acest scop”. [7]

Unii autori adauga o nota de „valoare” acestui tip de definitie. Personalitatea este ceva ce trebuie apreciat.
Astfel, Goethe vorbeste despre personalitate ca despre singurul lucru din lume care are „o valoare suprema”.
Iar filozofia morala a lui Kant se bazeaza pe aceeasi convingere. Orice in viata poate fi folosit de oameni ca
mijloc in vederea unui scop – in afara de personalitate. Nimeni nu poate exploata pe celalalt. Integritatea
personalitatii trebuie respectata pentru totdeauna. Etica iudeo-crestina a initiat aceasta linie de gandire. [8]

Desi, de obicei, psihologii occidentali acorda o mare valoare si integritatii personalitatii (intrucat ea este, in
definitiv, crezul democratiei), definitiile lor sunt mai putin exaltate. Ei suprima orice incercare de evaluare si
dau un simplu enunt descriptiv. Un exemplu tipic este urmatorul. Personalitatea este:

Suma totala a tuturor dispozitiilor, impulsurilor, tendintelor, dorintelor si instinctelor biologice innascute ale
individului, precum si a dispozitiilor si tendintelor dobandite prin experienta

Desi aceasta definitie priveste personalitatea ca un dat accesibil studiului, ea nu reuseste sa sublinieze
integrarea in structura a numeroaselor parti componente inregistrate. Definitia e reprezentativa pentru ceea
ce putem numi definitii ale personalitatii de tipul omnibuz sau „sac de carpe”. Urmatoarea definitie este mai
„structurala”:

„Personalitatea este intreaga organizare mentala a fiintei umane in orice stadiu al dezvoltarii sale. Ea
imbratiseaza fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate si fiecare
atitudine care s-a format in cursul vietii cuiva”. [10]

Asemanatoare este si urmatoarea definitie :

„Personalitatea este ansamblul organizat al proceselor si starilor psihologice apartinand individului”. [11]
Unele definitii subliniaza factorul cognitiv subiectiv care participa la organizarea interna, afirmand ca
personalitatea este:

„O schema unificata a experientei, o organizare de valori care sunt compatibile intre ele”. [12]
Ceea ce cunoastem despre personalitate sunt numai „operatiile” noastre. Daca administram un test de
personalitate si obtinem cutare si cutare scor, acestea sunt operatiile noastre, adica metoda noastra. De
aceea, din punct de vedere pozitivist, personalitatea interna este un mit, „un simplu construct legat de un
nume propriu”. Cel mai bun lucru pe care il putem face este sa incercam sa formulam ipoteze despre ea – sa
o „conceptualizam”. Conceptualizarea nu trebuie sa treaca dincolo de metodele stiintifice pe care le utilizam.

Un exemplu de asemenea definitie operationala este urmatorul. Personalitatea este:

“Conceptualizarea cea mai adecvata a comportamentului unei persoane in toate detaliile sale, pe care omul

de stiinta o poate da la un moment dat”.[13]

Notam aici o asemanare cu definitiile prin „efect extern”. Personalitatea nu este ceea ce cineva are, ci este
perceptia altcuiva, in cazul acesta, a omului de stiinta. Cu alte cuvinte, personalitatea este un „construct”,
ceva gandit dar care nu exista realmente „colo undeva”.

O privire generala asupra definitiilor date personalitatii evidentiaza cateva caracteristici ale acestora:
Globalitatea: personalitatea cuiva este constituita din ansamblul de caracteristici care permit descrierea
acestei persoane, identificarea ei printre celelalte. Orice constructie teoretica valida referitoare la
personalitate trebuie sa permita, prin operationalizarea conceptelor sale, descrierea conduitelor si
aspectelor psihofizice care fac din orice fiinta umana un exemplar unic.
Coerenta: majoritatea teoriilor postuleaza ideea existentei unei anume organizari si interdependente a
elementelor componente ale personalitatii. Cand in comportamentul cuiva apar acte neobisnuite, ele
surprind deoarece contravin acestui principiu; incercand sa explicam, sa intelegem actiunile curajoase
ale unei persoane timide, nu facem altceva decat sa reducem incoerenta initiala utilizand modele
propuse de o anume teorie a personalitatii. Postulatul coerentei este indispensabil studiului structurilor
de personalitate si al dezvoltarii lor. Personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un
sistem functional format din elemente interdependente. De aici rezulta o a treia caracteristica:
Permanenta (stabilitatea) temporala: daca personalitatea este un sistem functional, in virtutea coerentei
sale, acestea genereaza legi de organizare a caror actiune este permanenta. Deci o persoana se
transforma, se dezvolta, ea isi pastreaza identitatea sa psihica. Fiinta umana are constiinta existentei
sale, sentimentul continuitatii si identitatii personale, in ciuda transformarilor pe care le sufera de-a
lungul intregii sale vieti.[14]
Cele trei caracteristici – globalitate, coerenta, permanenta – evidentiaza faptul ca personalitatea este o
structura. Una dintre definitiile care evidentiaza cel mai bine caracteristicile este cea data de Allport:
„Personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care
determina gandirea si comportamentul sau caracteristic”.[15]
Teoriile stiintifice asupra personalitatii isi propun mai multe obiective: descrierea conduitei prin apelul
la diverse taxomii, explicarea respectivei conduite prin utilizarea informatiilor referitoare la influentele
de diverse tipuri (ereditare si de mediu) si predictia conduitei in situatii tipice. Avand in vedere
interactiunea dintre teorie si metode, putem afirma ca obiectivele metodelor de evaluare ale
personalitatii sunt aceleasi: descrierea, explicatia si predictia.

Romeo Zeno Cretu – Evaluarea personalitatii: modele alternative, Editura Polirom, Iasi, 2005, p. 13;
Septimiu Chelcea – Personalitate si societate in tranzitie, Editura Stiinta si Tehnica, 1994, p. 9;

Septimiu Chelcea – Personalitate si societate in tranzitie, Editura Stiinta si Tehnica, 1994, p. 10-11;

Allport W. Gordon – Personality.  A Psyhological Interpretation, New York, 1937, p. 48;

Allport W. Gordon – Personality.  A Psyhological Interpretation, New York, 1937, apud. Septimiu

Chelcea – Personalitate si societate in tranzitie, Editura Stiinta si Tehnica, 1994, p. 12;

Septimiu Chelcea – Personalitate si societate in tranzitie, Editura Stiinta si Tehnica, 1994, p. 12-13;

W. Stern – Die menschliche. PersonUchkeit, Leipzig, Barth, p. 4, apud. Allport W. Gordon – Structura si
dezvoltarea personalitatii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1991, p. 37;
Allport W. Gordon – Structura si dezvoltarea personalitatii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1991,
p. 37;

M. Prince – Thc unconscious, ed. rev.; New York, Macmillan, 1924, p. 532, apud. Allport W. Gordon
– Structura si dezvoltarea personalitatii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1991, p. 38;

H.C. Warren and L. Carmichael – Elements of human psychology, ed. rev.; Boston, Houghton Mifflin, 1930,
p. 333, apud. Allport W. Gordon Gordon – Structura si dezvoltarea personalitatii, Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 1991, p. 38;

R. Linton – The cultural background of personaldy, New York, Appleton - Century - Crofts, 1945, p. 84, apud.
Allport W. Gordon Gordon – Structura si dezvoltarea personalitatii, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1991, p. 38;

P. Lock y – Self-consistency: a theory of personality, New York, Island, 1945, p. 90, apud. Allport W. Gordon
– Structura si dezvoltarea personalitatii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1991, p. 38;

D. McC1el1and – Personality, New York, Sloane, 1951, p. 69. Problema in discutie este studiata de C. S. Hali
and G. Lindzey – Theones of personality, New York, Wiley, 1945, p. 9, apud. Allport W. Gordon – Structura si
dezvoltarea personalitatii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1991, p. 39;

Ion Dafinoiu – Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observatia si interviul, Editura Polirom, Iasi,
2002, p. 32;

Allport W. Gordon – Structura si dezvoltarea personalitatii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1991,
p. 40