 1.

Perceptia este procesul psihic senzorial care reflectă în constiinta omului însușirile obiectelor
si  fenomenelor care actioneaza direct asupra organelor de simț.

La baza percepţiei stau reflexele condiţionate şi legăturile nervoase temporale, care se

formează în scoarţa emisferelor mari, când acţionează direct diferiţi stimulenţi

În perceptie are loc ordonarea si unificarea diferitelor senzatii în imagini integrale ale obiectelor si
fenomenelor respective. Împreuna cu senzatiile, perceptiile asigura orientarea senzoriala nemijlocita a
omului în lumea înconjuratoare.

 2. Percepția este interpretată ca activitate perceptiva, deoarece, fiind o etapa necesara a

cunoasterii, perceptiile sunt întotdeauna legate într-o masura mai mare sau mai mica de memorie,
gândire, imaginatie; ele sunt conditionate de atentie, au o anumita coloratura emotionala si sunt
stimulate si orientate selectiv de motivatie. Prin urmare, fiind un proces psihic cognitiv complex, ne
ajută la perceperea și cunoașterea lumii.

 3. Fazele și etapele activității perceptive. Fazele:

I. identificarea primară (recunoaștere semnalelor); II. Identificarea secundară (înțelegerea
semnalelor)

Etapele: I. detecția; II. descriminarea; III. rezoluția; IV. Identificarea; V. manipularea

I, II – sunt determinate sensorial; III, IV, V – presupun participarea învățării și experienței

 4. Percepția în psihol. cognitivă.

2 tipuri de tratare a informației perceptive:

1. Tratarea (procesarea) paralelă (Pandemonium, Selfridge,1959)

2. Procesarea serială (Gleitman, 1991; Feldman, 1993; etc.):

 5. Tratarea( procesarea) paralelă.

Este cel mai simplu tip de tratare a informatiilor perceptive îi apartine lui Selfridge (1959). El este
cunoscut sub denumirea de pandemonium si ajuta la explicarea modului în care analiza caracteristicilor
permite recunoasterea formelor.

 6. Procesarea serială.

Sunt doua modalitati de tratare a informatiilor, cunoscute sub denumirea de:

- bottom-up process (procesare dirijata de fapte) si

- top-down process (procesare dirijata de concept)

care explica procesarea seriala (Gleitman, 1991; Feldman, 1993).

Cele doua moduri de tratare a informatiilor implicate în perceptie sunt opuse.

 7. Procesarea informațiilor perceptive dirijată de fapte- bottom-up process

 Aceasta este pusa în functiune de receptionarea stimulului si se efectuiaza urmând un proces regulat si
logic pâna la cunoasterea stimulului. Fiecare dintre etapele implicate în analiza stimulului îsi executa
propria sa activitate, primind datele de intrare si apoi utilizându-le. Datele de iesire ale fiecarei etape sunt
practic date de intrare care vor declansa etapa urmatoare. într-un sistem dirijat prin fapte, spun cei doi
autori, nu se întâmpla nimic daca datele nu sunt furnizate la intrare. Procesele se deruleaza într-o maniera
bine determinata si duc inevitabil la un raspuns.

 8. . Procesarea informațiilor perceptive dirijată de concept- top- down process

Acest mod de procesare de la ceea ce se sconteaza a se percepe, este descendent, prin esenta constient
si dependent de reprezentarile cognitive si de cunostintele anterioare asupra lumii. Potrivit acestui n
mecanism, începem cu conceptualizarea a ceea ce ar putea reprezenta imaginea si abia apoi cautam
confirmari. Atunci când ni se prezintă o imagine formată din niște puncte albe și negre, concretizându-se
ce-i reprezintat de fapt în imagine. Atunci, continutul imaginii prinde contur si capata semnificatie. Asa
dar, daca stim ce privim, este foarte usor sa si vedem acel ceva.

 9. Ce reprezintă determinanții percepției.

Fiind un proces relational, perceptia este determinată în desfasurarea ei concreta de o următorii de

factori:

- factori exterior (obiectul, miscarea, organizarea etc);

- factori interiori (setul, atentia, motivatia);
- factori relationali (rezulta din interactiunea primelor doua categorii)

 10. Care sunt determinanții exteriori ai percepției.

În aceasta categorie intra caracteristicile stimulului (intensitate, durata, frecventa etc), dar si unele
particularitati ale contextului în care acesta apare (volumul câmpului perceptiv, omogenitatea si
heterogenitatea acestuia, raporturile spatio-temporale dintre stimuli etc)

 11. Care sunt determinanții interiori ai percepției.

Acesti factori sunt foarte numerosi, începând cu prezenta sau absenta atentiei si motivatiei si terminând
cu trasaturile dispozitionale de personalitate (foamea, setea, recompensele, pedepsele, valorile atribuite
obiectelor, valorile personale). Cei mai importanti sunt cei care se grupeaza în jurul motivatiei si setului. 

 12. Care sunt determinanții relaționali ai percepției.

Relatia directa dintre particularitatile stimulului si cele ale starii subiective influenteaza în si mai mare
masura perceptia. Perceptia este "o tranzactie, un fel de interrelatie sau schimb între organism si mediu,
dar in care fiecare parte a situatiei intervine ca participant activ si îsi datoreaza existenta tocmai acestei
participari active"

 13. Ce reprezintă mecanismele percepției.

Pentru ca si cea mai simpla perceptie sa fie eficienta este nevoie ca subiectul sa puna în functiune o serie
de mecanisme. Ele au funcția de a asigura cunoașterea profundă a obiectelor și fenomenelor, favorizează
constanța percepției, facilitează percepția cauzalității și diminuiază erorile. Se împart în mecanisme
senzoriale și mecanisme intelectuale ale percepției.
  14. Mecanismele senzoriale ale percepției:
I. Explorarea perceptivă;
II. Gruparea.

 15. Mecanismele intelectuale ale percepției:

I. Anticiprea;
II. Schenatizarea;
III. Organizarea.

 16. Ce reprezintă mecanismul explorării perceptive.

Explorarea este un mecanism senzorial al percepției și reprezintă ansamblul acțiunilor efectuate cu

scopul cunoasterii in timp ce organismul viu utilizeaza capacitatile sale de observare a mediului. A explora
perceptiv un obiect, înseamna a intra treptat în contact cu el, fie prin intermediul unui organ de simt, fie
prin cooperarea mai multor organe de simt. Explorarea presupune actiuni de tatonare, cautare, analiza,
comparare. Cu cat în procesul explorarii sunt antrenate mai multe organe de simt, cu atât obiectul va fi
reflectat mai bine, în integralitatea insusirilor lui.

 17. Ce reprezintă mecanismul grupării perceptive.

Gruparea este un mecanism senzorial al percepției și reprezintă tendință a elementelor componente ale
unui stimul sau ale câmpului perceptiv de a se organiza spontan în ansambluri (structuri) de elemente.
Figuri compuse din diverse elemente, pot da nastere la interpretari diferite, la persoane diferite, în functie
de tipul de referinta. 

 18. Ce reprezintă mecanismul anticipării perceptive.

În cursul perceptiei se pot naste o serie de atitudini anticipatoare sau pot intra în functiune diverse
anticipari propriu-zise preexistente. Anticiparea este un mecanism intelectual al percepției și reprezintă
aspectul(caracteristică) unei scheme perceptive(mod de desfășurare a percepției) care modifică percepția.

 19. Ce reprezintă mecanismul schematizării perceptive.

Mecanismul intellectual al percepției- schematizarea este generalizarea dupa o structura comuna sau
schema a unei activitati senzorio-motorii ca urmare a repetarii ei. Consta si în legarea perceptiilor
anterioare de cele ulterioare.

 20. Ce reprezintă mecanismul organizării interioare a cîmpului perceptive.

Transformarea activitatii perceptive are loc nu numai datorita prezentei anticiparilor si schematizarilor, ci
si ca urmare a organizarii interne a schemelor perceptive, cu ajutorul unor preinterferente. Daca o schema
perceptiva are caracteristicile a, b, c este suficient sa se perceapa clar a si b pentru ca si c sa fie
perceput ( asi b il implica pe c printr-un fel de preinferenta).

 21. Legile generale ale percepției:

Studiul mecanismelor perceptive senzoriale si intelectuale, în afara faptului ca ajuta la întelegerea mai
nuantata a naturii si dinamici perceptiei, contribuie si la elaborarea unor legi generale ale perceptiei.
Acestea sunt:
  1,22. Legea integralității perceptive- exprima faptul ca perceptia creeaza constiinta unitatii si
integralitatii obiectului, ea operand nu cu însusiri izolate ale obiectelor, ci cu obiecte unitare.
Unitatea imaginii perceptive, provine din unitatea obiectului. Gradul de elaborare al unitatii
perceptive, poate fi pus în evidenta, prin rapiditatea perceptiei sau prin rezistenta imagini
perceptive, fie la modificarea obiectelor, fie la eliminarea unor elemente ale acestora.

 2,23 Legea structuralității perceptive-  arata ca însusirile obiectului, numai împreuna organizate si
ierarhizate, creeaza efecte de perceptie. Totodata, ea releva faptul ca nu toate însusirile obiectului
sunt la fel de importante pentru perceperea lui, ci cele care dispun de cea mai mare încarcatura
emotionala, criteriul fiind cel al informatiei continute.
 3,24 Legea selectivității perceptive- este expresia caracterului activ al omului în timpul perceperii,
al faptului ca nu toate obiectele sunt percepute, ci doar acelea care au semnificatie pentru individ.
Selectivitatea daca este bine facuta se poate asocia fie cu sărăcirea percepției, fie cu deformarea
perceptiei.
 4,25 Legea constanței perceptive- consta în mentinerea invarianței imaginii, chiar si atunci când
exista variatii, ale obiectului perceput. Daca imaginea perceptiva si-ar schimba valoarea cea mai
mica si mai neînsemnata variatie a insusirilor obiectului-stimul, si a pozitiei lui în câmpul perceptiv,
atunci diferentierea si identificarea lui ar fi mult îngreunate.
 5,26 Legea semnificației obiectului percepției-  semnaleaza faptul ca se percep mai bine, mai rapid
si mai corect, obiectele care au o  anumita semnificatie, valoare pentru obiect decât cele
indiferente.
 6,27 Legea proiectivității imaginii perceptive- precizeaza faptul ca desi imaginea perceptiva se
elaboreaza cortical, ea este proiectata la nivelul obiectului.

 28. Percepțiile simple (monomodale)

Percepțiile simple, ca și senzațiile, pot fi clasificate după analizatorul predominant implicând realizarea
lor. Ele sunt: vizuale, auditive, gustative, olfactive, tactile, kinestezice. Percepțiile simple sunt
complementare. În plan cognitive, informația furnizată de fiecare modalitate perceptivă despre unul și
alelași obiect contribuie la întregirea și adâncirea cunoașterii acestuia.

 29. Percepții complexe (intermodale și plurumodale)

Percepțiile complexe sunt rezultatul interacțiunii diferitor categorii de percepții simple, care asigură
reproducerea obiectului în totalitatea și unitatea însușirilor și părților sale componente.

 30. Rolul motricității în funcționarea percepției

Datorită diversității caracteristicilor spațiale ale stimulilor (poziții, distanțe, configurații), în mecanismele
tuturor modalităților perceptive se include ca verigă obligatorie motricitatea și kinestezia. Acestea
îndeplinesc un rol dublu:

- de reglare și orientare a organului de simț periferic în direcția stimulului cu stabilirea contactului

de receptare;
- de facilitare a extragerii informației și organizare serial- dinamică a influxului nervos.
  31. Ce reprezintă percepția spațiului. Prin perceptia spatiului întelegem reflectarea senzorial-
intuitiva a însusirilor spatiale ale lucrurilor (marimea si forma), a relatiilor spatiale dintre ele
(dispunerea lor unele fata de altele si fata de subiectul care percepe), a miscarii lor (viteza de
deplasarea unora fata de altele si fata de subiect). Perceptia spatiului este o conditie necesara a
orientarii practice a omului în lumea înconjuratoare.

 32. Care sunt caracteristicile percepției spațiului visual. Perceperea mărimii obiectului se
determină datorită mărimii imaginii obiectului pe retina ochiului și departarea acestuia de ochii
observatorului. Recunoașterea depărtării obiectului are loc datorită a 2 mecanisme:
- acomodarea- se referă la predispunerea, schimbarea curburii cristalinului ochiului în
dependență de depărtarea obiectului.
- convergența- presupune reducerea axelor vizuale ale ochilor la un anumit obiect sau într-un
anumit punct al spațiului visual.

 33. Care sunt caracteristicile percepției spațiului auditiv. Percepția spațiului auditiv se referă la
localizarea sunetelor, determinarea direcției și distanței la care este situată o sursă sonoră (sus- jos,
față- spate, dreapta- stânga)

 34. Care sunt caracteristicile percepției spațiului tactile- kinestezic.

Prin intermediul senzatiilor tactil-kinestezic se realizeaza doua structuri informationale: modelul

informational al eului fizic (conturul schemei corporale), ca unitate functional dinamica delimitata de
obiectele mediului extern si sistemul modelelor informationale ale obiectelor perceptibile (referitoare la
forma, volum, duritate). Sub unghiul gradului de adecvare la real, desigur, nevazatorii sunt dezavantajati,
intrucat trebuie sa se limiteze doar la senzatiile tactile si kinestezice privind aceste modele informationale,
in timp ce la vazatori aceste senzatii se conjuga, in diverse moduri, cu cele vizuale.

 35. Ce reprezintă percepția timpului- consta în reflectarea duratei obiective, a vitezei si a

succesiunii evenimentelor realitatii. La baza perceptiei timpului se afla alternanta ritmica a excitatiei
si inhibitiei în scoarta cerebrala. La percepția duratei joacă rolul o mulțime de factori: vârsta,
atitudinea, natura și caracterul sarcinii, motivația, starea emoțională, atenția și așteptările
subiectului etc.

 36. Ce reprezintă percepția mișcării- consta în reflectarea modificarilor survenite în pozitia pe care
o ocupa obiectele într-un anumit interval de timp. Mecanismele perceptiei miscarii sunt
foarte  complexe: are loc o îmbinare a informatiilor spatiale si temporale. Participa, într-un sistem,
diferiti analizatori: vizual, kinestezic, auditiv, vestibular, cutanat etc. Poate fi reală sau aparetă.

 37.Ce este percepția subliminală.

Percepția subliminală(inconștientă)- are loc atunci, când informația depășește pragul fiziologic, dar nu
ajunge la pragul percepției conștiente. În procesul de comunicare omul percepe inconștient semnalele
non- verbale ( mimica, gesturile, intonația, et.)

 38. Ce este percepția extrasenzorială.

Scar și Vander Zanden(1987) arată, că această convingere a posedării unor abilități exasenzoriale apar la
oameni în urma trăiriiunor unor experiențe personale intense, mai ales de ordin afectiv, care nu pot fi
explicate științific, sau în urma unor coincidențe ale unor evenimente.