Psihologia delincvenţei juvenile

1. Particularităţile psihologice ale infractorului minor

2. Cauzele şi factorii ce determină comportamentul antisocial la copii
3. Profilaxia, educarea şi reintegrarea socială a minorilor delincvenţi
Drumul foarte lung şi complex pe care îl parcurge copilul de la existenţa biologică la cea
socială este în esenţă, calea umanizării şi socializării acestuia. Acest fenomen de adâncă
transformare a copilului se realizează treptat prin extinderea şi perfecţionarea continuă a
relaţiilor cu mediul, ceea ce echivalează cu ridicarea sa de la conduitele inferioare la conduitele
superioare, sociale. Procesul de umanizare şi socializare a fiinţei umane nu este un fenomen
simplu, supus unei coordonări totale şi certe. În acest proces intervin un complex de factori care
favorizează dezvoltarea conduitelor fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. Ca urmare, diversele
manifestări exprimate în conduita copilului constituie criteriul de evaluare a nivelului de
conştiinţă pe care l-a atins şi gradul devierilor de comportament asimilate.

1. Particularităţile psihologice ale infractorului minor

Fenomenul delincvenţei juvenile este larg abordat antrenând cercetători din diverse
domenii: medical, sociologic, psihologic, criminalistic, juridic, conferindu-i investigaţie
interdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburări de
comportament (termen medical); tineri inadaptaţi (termen sociologic); „copii-problemă” (termen
psihopedagogic); minori delincvenţi (termen juridic) etc. Toţi aceşti termeni se referă la minori
care, într-un fel sau altul, au ajuns în conflict cu normele morale şi juridice valabile pentru
comunitatea în care trăiesc.
Delincvenţa juvenilă reprezintă un fenomen ce include totalitatea încălcărilor de norme
sociale săvârşite de către tineri sub 18 ani, încălcări sancţionate penal (Popescu-Neveanu, 1978)1.
Ea se referă, aşadar, la activităţile ilegale comise de copil sau adolescent.
Desigur, este absolut necesar să diferenţiem în cadrul categoriei largi de minori câteva
subcategorii. Astfel, minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei comit
infracţiuni. Cei cu vârsta între 14 şi 16 ani răspund juridic limitat, numai dacă se stabileşte
existenţa discernământului la expertiza psihojuridică. Minorii în vârsta de 16-18 ani răspund în
faţa legii cu condiţia prezenţei facultăţii de discernământ. Cu toate acestea, modul de sancţionare
şi, mai ales, cel de executare a pedepselor se deosebeşte de cele folosite pentru infractorii adulţi2.
Unii autori occidentali ca Empey T.L. (1982)3 consideră că noţiunea de delincvenţă este
relativ nouă, iar delincvenţa juvenilă este un fenomen social nou. Şi aceasta datorită faptului că
noţiunea respectivă nu a fost mult utilizată înainte de secolul XIX, iar până la sfârşitul secolul
XX nu au fost înfiinţate instanţe speciale pentru minori, atât de evidenţă, cât şi de reeducare.
Profilul psihologic al delincventului minor. Definirea delincvenţei juvenile a preocupat
un număr mare de cercetători, pornind de la evidenţierea caracteristicilor specifice unui „profil
psihologic” al acestuia. Astfel, au fost evidenţiate următoarele particularităţi psihologice:
1. înclinaţie către agresivitate fie latentă, fie manifestată, ce este bazată pe un fond de
ostilitate, pe negarea valorilor socialmente acceptate (munca);
2. instabilitate emoţională generată de carenţe educaţionale şi, în ultima instanţă, de
fragilitatea Eului. Tendinţele către instabilitate apar amplificate în cazul unor familii
1
Paul Popescu-Neveanu. Dicţionar de psihologie. Bucureşti, 1978.
2
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T.Butoi. Op.cit
3
Ibidem.
dezorganizate, caracterizate prin spirit de dezordine, conduite antisociale şi deficit afectiv,
contribuind uneori la agravarea comportamentului deviant şi la transformarea sa în
comportament propriu-zis.
3. inadaptare socială provenită din exagerarea sentimentului de insecuritate, pe care
minorul caută să-l suprime prin schimbarea frecventă a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea
formelor organizate de viaţă, de muncă;
4. duplicitate a conduitei manifestată în discordanţă dintre două planuri: unul cel al
comportamentului tainic, intim în care se instituie infracţiunea şi celălalt, nivelul
comportamental de relaţii cu societatea, prin care îşi trădează infracţiunea de cele mai multe ori;
5. dezechilibrul existenţional exprimat prin patimi, vicii, perversiuni.
V.Preda (1981)4 susţine, că în explicarea psihocomportamentului delincvenţilor minori
trebuie să se pornească de la conceptul de maturizare socială. Din această perspectivă infractorul
copil se caracterizează ca un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de
integrare în societate, care intră în conflict cu cerinţele unui anumit sistem valorico-normativ,
inclusiv cu normele juridice. Delincventul prezintă un deficit de socializare, determinat de
perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului socio-
cultural şi a proceselor de acomodare la acestea, prin acte de conduită acceptabile din punct de
vedere social-juridic.
La majoritatea făptaşilor se manifestă, în diverse moduri, caracter distorsionat al
maturizării sociale şi, implicit, al dezvoltării personalităţii. Astfel, întâlnim decalaje între nivelul
maturizării intelectuale, pe de o parte, şi nivelul dezvoltării afectiv motivaţionale şi caracterial-
acţionale, pe de altă parte, decalaje între nivelul intelectual al judecăţilor şi sentimentelor morale.
Abilităţile intelectuale scăzute predispun copiii la dificultăţi de adaptare şcolară şi fiecare
dintre acestea este asociată cu un comportament delincvent. Potenţialul intelectual redus este
asociat cu dificultăţi psihosociale, iar delincvenţa crescută reprezentând o manifestare a acestor
dificultăţi. Există cercetări care atestă faptul că minorii delincvenţi posedă deficienţe morale,
care-i împiedică să înţeleagă ce e bine şi ce e rău şi că limitele acestei aprecieri rămân la
latitudinea lor.
Cercetările au demonstrat5 un model, conform căruia comportamentul delincvent este
rezultatul unor întârzieri în dezvoltarea structurilor cognitive, postulând existenţa a cinci stadii în
dezvoltarea judecăţilor morale la copii. În stadiul 1 şi 2 (preconvenţional binele şi răul sunt larg
determinate în raporturi externe: întârzieri pozitive sau negative). În faza 1 copiii cedează în
favoarea autorităţii doar pentru a nu fi pedepsiţi. În stadiul 2 copiii au o conştiinţă naivă asupra a
ceea ce alţii doresc de la ei şi apreciază noţiunea de „bine” (pozitiv), doar în sensul acţiunilor ce
le satisfac dorinţele personale şi câteodată şi dorinţele altora. În etapele 3 şi 4 (convenţional)
asimilează regulile şi aşteptările familiei şi societăţii. Stadiul 3 defineşte binele ca pe nişte
acţiuni, care vin în întâmpinarea aşteptărilor celorlalţi. În stadiul 4 binele reprezintă acele acţiuni,
care se încadrează în ajutorarea la menţinerea ordinii sociale. Stadiul 5 (postconvenţional)
recunoaşte caracterul utilitar, dar arbitrar al legilor sociale şi apreciază că aceste legi pot fi
schimbate. V.Preda6 menţionează că în stadiul 2 adolescenţii sunt mai predispuşi activităţilor
delincvenţiale decât în stadiul 3, deoarece gândirea lor este egocentrică şi pragmatică, avaluând
avantajele şi dezavantajele acţiunii, doar din punctul lor de vedere.

4
V. Preda. Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială. Bucureşti, 1981.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
 Soţii Sheldon şi Eleanor Glueck (1983)7, studiind cu ajutorul unei echipe
interdisciplinare un lot de 500 de minori delincvenţi şi un lot de 500 de minori nedelincvenţi (lot-
martor, care erau corespunzători ca vârstă, sex, statut socio-economic, apartenenţă etnică) au
evidenţiat, în linii generale, că minorii infractori se deosebesc de nedelincvenţi prin următoarele
caracteristici:
 din punct de vedere fizic, delincvenţii sunt (cu precădere) de constituţie
mezomorfică (sunt solizi, au forţă musculară mare etc.);
 ca temperament sunt energici, neastâmpăraţi, impulsivi, extraverţi, agresivi,
distructivi (adesea sadici);
 au atitudini ostile, sfidătoare, sunt încăpăţânaţi şi plini de resentimente, de
suspiciuni, dornici să se afirme în grup, cu spirit de aventură, neconvenţionali, nesupuşi
autorităţilor;
 din punct de vedere psihologic, tind spre exprimări directe, socio-cultural
provin în proporţii mult mai mari decât cei din grupul de control, din familii neînţelegătoare,
neafective, instabile, lipsite de ţinută morală etc.
Peters J.S.8 scrie în urma efectuării unor cercetări empirice, că nevârstnicii şi tinerii care
au venit în conflict cu normele legal-morale prezintă drept caracteristici distincte: atitudini
nefavorabile faţă de lege şi muncă, atitudini necorespunzătoare faţă de ei înşişi, de părinţi şi alte
persoane. Delincventul este un individ care aparent manifestă un surplus de experienţe neplăcute
şi care simte că trăieşte într-o lume neconfortabilă, ameninţătoare. Calitatea lui de autoapreciere
pare să fie subminată, de aceea el nu pierde nimic dacă este criticat sau chiar încarcerat. Neavând
vreun statut social de apărare, teama de a-l suprima nu-l motivează să facă eforturi pentru a se
conforma normelor sociale. În special, fie că a avut prea multe contacte neplăcute cu alţi oameni,
fie pe toţi îi consideră asemănători, el nu-i apreciază pe alţii şi din această cauză nici nu pune
prea mult preţ pe opinia lor. Acest set de atitudini influenţează prin dificultate stabilirea de
contacte cu el, în vederea încercării de a-l reeduca.
Pe lângă caracteristicile menţionate, A.Rădulescu (1996)9 atrage atenţia şi la următoarele
trăsături psihologice dominante ale personalităţii minorului delincvent:
1. Imaturitate socială este incapacitatea minorului delincvent de a-şi ajusta
comportamentul în mod activ şi dinamic la cerinţele, normele, regulile societăţii. Imaturitatea
socială semnifică carenţa de asimilare (învăţare) şi interiorizare a normelor, regulilor mediului
socio-cultural şi insuficienţa de acomodare la aceste norme prin acte de comportament
socialmente acceptabile. Acest „deficit de socializare” (imaturitate socială) se caracterizează
prin:
 decalajul dintre dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea afectiv-motivaţională sau
caracterială;
 falsa percepţie a celorlalţi, tendinţe de a-i sesiza deformat, neobişnuit de ceilalţi.
Prevalează ideea că toţi îi sunt ostili, îi vor rău, nimeni nu-l ajută;
 respingerea, neacceptarea societăţii, a colectivităţii. Au aversiune faţă de tot ceea
ce înseamnă cultura obişnuită prin respingerea a ceea ce gândesc şi fac ceilalţi tineri
(nedelincvenţi), sunt sceptici şi mereu în opoziţie cu autorităţile, neîncrezători în relaţiile cu cei
ce deţin autoritatea (şcoala, poliţia);

7
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi. Op.cit
8
Ibidem.
9
A. Rădulescu. Psihologia delincventului minor. Bucureşti, 1996.
  dificultăţi profunde în autoprezentare caracterizate prin asociabilitate şi amoralitate,
apatie faţă de simpatizare sau respingere faţă de sine; este indiferent la aprecierile celorlalţi şi
aprobarea societăţii.
2. Imaturitate afectivă – se caracterizează prin:
 predominarea afectelor asupra raţiunii (gândirii);
 predominarea afectelor primare (mânia) şi slaba dezvoltare a emoţiilor şi
sentimentelor superioare (îndeosebi a celor morale);
 carenţă de dezvoltare a autocontrolului afectiv (nu-şi pot stăpâni reacţiile emoţionale,
mânia, furia), absenţa inhibiţiei;
 insuficientă autonomie afectivă, sugestibilitatea este majorată, sunt influenţabili, se
„contaminează” (de rău) uşor în grup.
3. Imaturitate caracterologică – se exprimă prin:
 exagerarea unor motive personale, egoiste, obiectuale;
 absenţa sau insuficienţa unor motivelor spirituale;
 atitudinea necorespunzătoare faţă de sine, absenţa nevoii de respect faţă de sine;
 atitudinea respingătoare faţă de muncă, sunt indiferenţi, indolenţi, manifestă dispreţ
faţă de activităţi sociale, doresc „viaţă uşoară”;
4. În acest context de menţionat că specificul delincvenţilor minori este toleranţa redusă
la frustrare exprimată prin trebuinţe fiziologice, tensiune afectivă puternică, dorinţa majorată de
relaxare, reacţii dezordonate, comportament superficial, anarhic, agresiv, violent.
5.Agresivitatea sporită, fiind explicată prin premisele psihologice generate de mediile
care determină agresiune şi ostilitate, dictatura educativă. În contextul interpretării psihanalitice,
agresivitatea este considerată ca rezultat al „barierilor” impuse tendinţelor instinctuale.
Analizând influenţa primii copilării şi a procesului de socializare timpurie, S.Freud punea un
accent deosebit pe aspectele de frustrare şi de agresivitate, considerându-le ca efecte nemijlocite
ale eşecului de rezolvare a conflictului oedipian din cadrul familiei, datorat fie carenţelor
afective materne, fie supraafectivităţii materne, fie unei imagini paterne inadecvate sau
inexistente. Traumatismul suferit în perioada copilăriei reapare mai târziu, la adolescentă, sub
forma crizei de identitate, care facilitează comportamente de încălcare a normei morale ce
perturbează Eul şi relaţia sa cu altul.
6. Tulburări intelectuale. Procentul de delincvenţi din rândul celor cu tulburări
intelectuale este mare. Gravitatea faptelor comise corelează, de asemenea, cu nivelul redus de
inteligenţă. Acest unghi de vedere poate fi explicat prin caracteristicile:
a) persoana cu retard mintal trăieşte mai mult în prezent, acţionează mai ales la
presiunea titanică a impulsurilor şi trebuinţelor prezente;
b) criticismul redus al gândirii determină dificultăţi sau imposibilitatea de anticipare
a urmărilor actului comis;
c) absenţa emoţiilor sau înclinaţiilor altruiste sau/şi de simpatizare;
d) slaba inhibiţie, lipsa frânelor în comportament;
e) sugestibilitatea mărită.
Deficienţa mintală nu este neapărat o trăsătură a delincventului juvenil. Există
delincvenţi chiar cu o inteligenţă superioară, dat fiind faptul că unele delicte nici nu pot fi
săvârşite fără o inteligenţă cel puţin medie (furt, jaf).
Evidenţierea caracteristicilor psihologice specifice personalităţii delincventului minor
prezintă o mare importanţă pentru organizarea activităţii recuperative de către organul de drept,
care trebuie să intervină în direcţia restructurării şi rearmonizării profilului acestuia. Influenţele
educative, reeducative şi recuperative trebuie să pătrundă adânc în subcultura de personalitate a
minorului delincvent, prin utilizarea activă şi adecvată a unor metode şi procedee eficiente10.

2. Cauzele şi factorii ce determină un comportament antisocial la copii

Ca structură individual organizată, personalitatea se adaptează condiţiilor obiective şi
relaţiilor sociale din mediul înconjurător (colectiv, grup social) prin procesele de asimilare a
informaţiilor, a cerinţelor şi normelor moral juridice şi de acomodare la acest anturaj.
Acceptând acest punct de vedere, este necesar de specificat că în perturbarea proceselor
de acumulare şi adaptare, care presupun tulburări ale factorilor psihici şi ale condiţiilor
psihosociale, trebuie căutate cauzele inadaptării sociale în general, deci şi cauzele delincvenţei
juvenile.
Printre factorii neuropsihici11 implicaţi în distabilizarea mecanismelor, reacţiilor,
proceselor de acomodare la mediul sociocultural şi, respectiv, fiind suportul etiologic al
delincvenţei juvenile pot fi menţionaţi:
1.Disfuncţii cerebrale, relevate cu ajutorul electroencefalografului (EEG). Investigaţiile
desfăşurate (M.Kimura şi L.Nakazama, V.Dragomirescu)12 în scop de a evidenţia traseele
electroencefalografice la copiii delincvenţi au demonstrat prezenţa anomaliilor EEG la 82 %
minori (retardare neuropsihică de câţiva ani, tulburări de ordin psihologic, hipersensibilitate
neurală, anomalii de tip epileptic).
Unii autori (D.Silverman, M.Schachter)13 consideră că motivele anormalităţilor sunt
situaţiile conflictuale, microleziuni ale structurilor cerebrale, influenţa factorilor fizico-chimici,
matabolici sau psihologici. În şirul cauzelor menţionate putem adăuga şi starea sănătăţii mamei
în timpul sarcinii (consumul de băuturi alcoolice, droguri, consumul de diverse substanţe, stres
excesiv).
2.Deficienţe intelectuale. Printre copiii care manifestă conduită delictuoasă este mare
numărul celor cu carenţe serioase ale dezvoltării intelectuale. Capacităţile intelectuale reduse
împiedică mai ales în anticiparea consecinţelor şi implicaţiilor acţiunilor întreprinse14.
Criticismul redus al gândirii, dificultăţile de anticipare pe plan mintal a consecinţelor infracţiunii,
absenţa emoţiilor şi înclinaţiilor altruiste şi simpatetice, slaba inhibiţie, prin urmare,
incapacitatea de a-şi autodirija tendinţele şi impulsiunile, reprezintă o serie de particularităţi
psihice, care în anumite împrejurări generează sau condiţionează mai uşor la copil conduită
delincvenţială, decât la cei cu nivel intelectual sporit. Totodată, deficienţele intelectuale sunt
însoţite de insuficienţă în dezvoltarea funcţiilor psihice (comunicare, gândire, memorie etc.),
interese primitive, autocontrol redus. Cauzalitatea deficienţei intelectuale este exprimată de
influenţa mediului de trai asupra copilului, insuficienţa educaţiei, unele patologii fiziologice şi
psihice (ale organelor auditive, vizuale, stările astenice), retardul mintal etc.
3.Dereglări ale afectivităţii - sunt caracterizate prin insuficienţă de maturizare afectivă şi
predominarea emoţiilor inferioare.
Insuficienţa afectivă la minori delincvenţi se caracterizează prin lipsa unei autonomii
afective, ceea ce duce la creşterea sugestibilităţii; insuficienţa dezvoltării autocontrolului afectiv,
exteriorizată de reducere a nivelului de cunoaştere şi capacitate de stăpânire a reactivităţii

10
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi. Op.cit.
11
V. Preda. Op. cit.
12
Ibidem.
13
Ibidem.
14
N. Mitrofan, V.Zdrenghea, T.Butoi. Op. cit.
emoţionale; slaba dezvoltare a emoţiilor superioare. În completarea a celor menţionate s-au mai
evidenţiat stare de frustrare, conflicte emoţionale, instabilitate şi indiferenţă afectivă, instabilitate
emotiv-acţională15.
Tulburările de afectivitate sunt consecinţe ale educaţiei neafectuoase, indiferenţa
emoţională a părinţilor faţă de odraslele lor, respingerea (neglijarea) minorului din colectivul de
copii, unele patologii ale sistemului cortical.
4.Tulburări caracteriale. Un studiu al copiilor delincvenţi a demonstrat că 42%
manifestau disfuncţii de caracter pronunţate, 50% - uşoare, 8 % - nu aveau astfel de dereglări.
Tulburările caracteriale în formă de simptome apar în copilăria timpurie prin comportament
rebel, opozant, agresiv, uneori dominat de furie, distrugere şi spargere cu violenţă a jucăriilor şi a
altor obiecte, manifestat de o mare sustragere de atenţie. Tulburările caracteriale sunt evidenţiate
prin impulsivitate şi agresivitate, subestimarea greşelilor, indolenţă, indiferenţă şi dispreţ,
opoziţie şi respingere a normelor social juridice, tendinţe egoncentrice.
Etiologia tulburărilor caracteriale este determinată de insuficienţa educaţiei afective,
morale, intelectuale. Totodată insensibilitatea părinţilor din familiile conflictuale pot genera
conduită însoţită de caracterul dificil.
Colaboratorul de poliţie trebuie să ţină cont de factorii ce au destabilizat conduita morală
a copiilor şi să manifeste atitudine conştiincioasă, plină de afectivitate şi susţinere pe parcursul
investigării delictelor şi discuţiei cu minorii.
Nu este nici o îndoială că asupra formării copilului delincvent influenţează nu numai
factorii neuropsihici, dar şi o serie de cauze sociale, biologice.
În acest context, pot fi menţionate motive psihosociale de declanşare a fenomenului
infracţional printre copii: influenţa mass-mediei, consumul băuturilor alcoolice de către părinţi,
climatul socio-moral conflictual din familie, insuficienţa de educaţie, lipsa dragostei părinteşti,
neglijarea copilului ca personalitate, abuzul fizic, prezenţa unor patologii ale sistemului nervos,
molestarea sexuală a copiilor, condiţiile economice precare etc.
Factorii şi cauzele genezei conduitei antisociale la copii vor fi puncte reper în elaborarea
metodelor de reeducare şi recuperare socială eficiente.
Continuând analiza profilului personalităţii copilului infractor, P.Golu, M.Zlate,
E.Verza16 specifică că tulburările de comportament au cea mai mare frecvenţă între 14-16 ani, ca
apoi să se atenueze, iar la vârsta adultă manifestările caracteriopate să devină stabile şi cu
repercusiuni tot mai pregnant antisociale. Faţă de fete, afirmările băieţilor sunt mai evidente, mai
zgomotoase, cu implicaţii complexe şi cu frecvenţă mai mare. De cele mai multe ori, în
handicapurile de comportament la copii şi tineri se produc o serie de modificări ce au o evoluţie
de la simplu la complex. Deseori se manifestă abateri comportamentale simple, dar care
semnifică formarea particularităţilor negative ale personalităţii cum este, de exemplu, minciuna.
În perioada antepreşcolară, minciuna nu denotă un caracter negativ, ci o formă de adaptare la
condiţiile nou-ivite şi imitarea persoanelor din jur, dar cu timpul se poate transforma într-o
caracteristică negativă a personalităţii. În minciună subiectul separă realul de ireal, prezentându-l
pe ultimul într-o manieră plauzibilă cu scopul fie de a induce în eroare pe alţii, fie de a-şi motiva
sieşi propriul comportament faţă de normele cunoscute cu care intră în contradicţie ori doreşte să
le evite.

15
Ibidem.
16
P. Golu, M. Zlate, E. Verza. Psihologia copilului. Bucureşti 1998.
 Cu implicaţii dintre cele mai grave în tulburările de comportament este furtul. În
ontogeneza timpurie, furtul se manifestă sub o formă incipientă prin însuşirea forţată sau brutală
a jucăriei partenerului, ca mai târziu să se transforme în însuşirea pe furiş a obiectului dorit, cu o
nuanţă de laşitate. Studiile din domeniul psihologiei delincvenţei juvenile evidenţiază faptul că la
baza majorităţii furturilor se află un sentiment de frustrare cu pronunţate note de anxietate.
Vagabondajul constituie o deteriorare comportamentală gravă, cu o evoluţie
spectaculoasă ce este dublată de alte forme aberante, cum ar fi prostituţia. O serie de cercetări
menţionează influenţele negative exercitate asupra copilului, având ca sorginte relaţiile
anormale dintre părinţi. Acestea sunt: atmosfera morală nefavorabilă, destrămarea familiei,
decesul unuia dintre părinţi sau a ambilor, prezenţa unui părinte vitreg, alcoolismul părinţilor,
antecedente penale etc. Fenomenele respective pot fi provocate de o situaţie biopsihologică sau
de una economico-socială necorespunzătoare. Se impune să fim atenţi şi la situaţiile accidentale
ce se pot ivi pe un teren de tensiune psihologică, favorabil producerii actului corespunzător cu
efecte asupra comportamentelor ulterioare.
În raport cu furtul, jaful este o formă de comportament foarte gravă şi are loc sub
ameninţare sau ca act de violenţă. Situaţia comportamentală este cu atât mai tragică şi mai
complexă, când jaful se produce în bandă, ceea ce evidenţiază caracteristici de personalităţi
dezarmonice.
Este semnificativă legătura dintre fuga de acasă şi vagabondajul ca forme de manifestare
ale unui comportament tulburat. Mai frecvent, un asemenea fenomen se depistează la copiii
introvertiţi, emotivi, anxioşi, dar şi la cei care se găsesc la polul opus: instabili psihic, agitaţi,
frustraţi afectiv, neadaptaţi la colectiv, conflictuali şi labili.
Fuga de acasă, conform lui D. Banciu, S. Rădulescu, reprezintă o reacţie la momentele
dramatice intervenite în cadrul familiei sau la stimulii negativi din mediul şcolar. Fuga
adolescentului (comportamentul de evaziune) cuprinde trei forme mai importante:
a) voiajul (considerat ca un fenomen normal, stimulat de curiozitatea adolescentului
şi dorinţa de vedea locuri noi;
b) fuga propriu-zisă (manifestată în situaţii conflictuale şi situaţii stresante: abandon,
maltratare, lipsă de speranţă, dorinţa de răzbunare faşă de părinţi);
c) fenomenul „drumului” sau „vagabondaj” (tendinţa adolescentului de a părăsi
definitiv familia sau mediul social, scopul drumului având doar un rol secundar).
Motivaţia hedonistă a fugii (tendinţa aventurii în scopul căutării unor satisfacţii) este
tipică acelor adolescenţi caracterizaţi de tulburări pubere şi adolescentine, pentru care nevoia de
a fugi se manifestă ca o angoasă temporară, capabilă de a se substitui nevoii de acţiune.
Adolescenţii fugari au următoarele caracteristici: a) gradul ridicat de nevrotism, concretizat în
tendinţele de slabă adaptabilitate şi lipsă de integrare a personalităţii; b) tendinţe de anxietate
difuză, constând în ambivalenţă atitudinală, dorinţa de a trăi conform proiectelor personale de
viaţă, dublată de îngrijorarea provocată de angajamentele condiţionate de aceste proiecte;
oscilaţia între inacţiune şi nevoia de acţiune; c) insatisfacţii resimţite în legătură cu stimulentele
oferite de mediul proximal; decalaje existente între aspiraţiile personale şi exigenţele mediului;
d) contacte interpersonale slabe în mediul proximal şi conflicte frecvente cu acest mediu; e)
dorinţa de evaziune, în scopul stabilirii unor contacte interpersonale noi.

3. Profilaxia, educarea şi reintegrarea socială a minorilor delincvenţi

 Pornind de la premisa că este mai uşor să se prevină un rău, un fenomen negativ, decât să
fie înlăturat, este necesar ca şi în activitatea de consultare a fenomenului de delincvenţă juvenilă
să se pună accentul pe prevenire.
În principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile – principiile de la
Riyadh (Rezoluţia 45/112)17 se menţionează „Prevenirea delincvenţei juvenile este partea
esenţială de combatere a criminalităţii în societate. Prin implicarea în activităţi legale cu utilitate
socială şi prin adoptarea unei orientări umaniste faţă de societate şi a unei concepţii similare
asupra vieţii, tinerii însuşesc atitudini necriminogene”.
În acest context, activitatea de prevenire a infracţionalităţii reprezintă ansamblul
măsurilor de natură socio-economică şi politică, cultural-educativă, administrativă, ştiinţifică şi
tehnică, medicală etc., luată în scopul înlăturării cauzelor care le generează şi a condiţiilor care
favorizează săvârşirea infracţiunilor18. Această definiţie pune în evidenţă importanţa cercetării
sociologice, psihologice, criminologice pentru cunoaşterea motivaţiei şi condiţiilor ce determină
fenomenul infracţional, acesta cunoscându-se, devine posibilă în luarea măsurilor pentru a-i
înlătura efectele.
În activitatea de prevenire, un rol important îl are popularizarea legilor şi înţelegerea lor
de către toţi cetăţenii, explicarea sensului acestora pentru a nu se invoca necunoaşterea. Educaţia
şi instruirea făcute în diversele medii în care trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea oamenii,
constituie o altă modalitate de prevenire a fenomenului infracţional.
Deasemenea, încercând să anticipeze evoluţia manifestărilor delincvente, prognoza
utilizată în criminologie îşi aduce contribuţia la prevenirea infracţionalităţii.
Cunoaşterea legii de către tineri este o altă modalitate de prevenire a acţiunilor
antisociale. Pentru a nu încălca legea, este necesară mai întâi cunoaşterea ei. Aceasta devine o
condiţie „sine qua non”, a respectării normelor şi realizării prevederilor legislative. Un rol
deosebit îl deţine mass-media în asigurarea persoanelor tinere la accesul de informaţii şi la
materiale din diverse surse naţionale şi internaţionale. De asemenea, în şcoli şi licee ar fi
necesare ore de educaţie juridică, elevii şi tinerii având posibilitatea să se familiarizeze cu faptele
incriminate de lege.
Instruirea şi educarea reprezintă condiţii esenţiale în prevenirea fenomenului delincvenţei
juvenile. Principalele instanţe de şcolarizare sunt familia, şcoala, grupul de prieteni, mijloacele
de informare, practicile şi instituţiile de informare culturală. Delincvenţa juvenilă fiind de fapt un
şoc de şcolarizare, datorată unei socializări „negative”, se impune ca pentru integrarea socială,
pentru socializarea „pozitivă” să se execute un control social. Aceasta reprezintă ansamblul de
instituţii, reguli, norme, măsuri, sancţiuni, mijloace de influenţare sau de pedepsire care au rolul
de a face respectate modelele de norme recunoscute social şi permise în societate, potrivit cu
exigenţele unei situaţii, cu structurile şi rolurile fiecărui individ19.
Acţiunea de control social având caracter preventiv, trebuie să acorde o deosebită atenţie
acestei manifestări de către toate instituţiile şi organele în măsură să desfăşoare controlul
respectiv. Trebuie de considerat importante grupurile stradale care au influenţă negativă prin
manifestări de devianţă şi predelincvenţă asupra minorilor, tinerilor, care au tendinţă de
marginalizare, mediile familiilor dezorganizate.

17
Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile, 1990.
18
V. Ursa. Criminologie. Partea generală, Cluj-Napoca, 1999.
19
D. Banciu, I.Vlăduţ. Sociologie juridică. Chişinău, 2004.
 Este necesară, de asemenea, îmbunătăţirea asistenţei educative pentru familiile minorilor
cu problemele socio-economice, culturale şi cu antecedente penale. Ar trebui să existe „şcoli ale
părinţilor”, instituţii în care pur şi simplu părinţii să înveţe cum să-şi educe copiii.
Un rol important îl are opinia publică prin poziţia pe care o adoptă faţă de faptele
antisociale. Astfel, este cert că opinia publică dezaprobă categoric faptele prin care se încalcă
legea penală. Colaboratorii organelor afacerilor interne sunt cei care apără liniştea şi ordinea
publică şi contribuie la activitatea de prevenire şi control social, la educare opiniei publice în
direcţia adoptării unei atitudini intransigente faţă de orice abatere şi încălcare a normelor de
convieţuire socială.
Ca o sinteză a materialului de mai sus, se poate face o clasificare a măsurilor profilactice,
evidenţiind principalele tipuri de măsuri preventive care vizează delincvenţa juvenilă. Profilaxia
delincvenţei juvenile cuprinde totalitatea măsurilor care trebuie luate în vederea prevenirii
conduitelor antisociale, prin intervenţia asupra cauzelor şi condiţiilor care pot genera actele
deviante.
Printre aceste măsuri pot fi următoarele20:
 măsuri psihosociologice şi biopedagogice – urmăresc realizarea unor intenţii socio-
familiale pozitive prin remedierea precoce a condiţiilor nefavorabile de microclimat. Ele au un
caracter de asistenţă socială şi au ca indicaţie majoră suplinirea familiei în absenţa fizică a
acesteia sau când este depăşită ca funcţie educativă.
 măsuri psihoprofesionale – rezultă din cele analizate anterior şi au drept scop, prevenirea
riscurilor de eşec adoptiv prin alegerea necorespunzătoare a unei profesiuni în dezacord cu
înclinaţiile, aptitudinile, preferinţele şi capacităţile psihosomatice ale copilului. Aceste măsuri
sunt strâns legate de orientarea şcolară şi profesională, însă ele acţionează şi după încadrarea
tinerilor în producţie prin crearea unui climat socio-profesional simulativ cu multiple valenţe
formative.
 măsuri medico-psihologice şi psihiatrice sunt desfăşurate pentru a se opune acţiunii
cauzelor de ordin individual, organogene sau neuropsihiatrice, care predispun şi se traduc în
condiţii favorabile conduitei deviante. Măsurile de educaţie sanitară şi psihopedagogice trebuie
să prevină familia asupra semnificaţiilor pe care le pot avea diversele tulburări de caracter şi
conduită ale copilului. Se impune, deci, depărtarea timpurie a unor astfel de minori care au
predispoziţie spre delincvenţă.
 măsuri juridico-sociale – se execută în scopul prevenirii generale şi speciale, care se
realizează prin stabilirea în lege a faptelor calificate drept infracţiuni (membrii societăţii
înştiinţaţi asupra consecinţelor săvârşirii unor astfel de fapte) şi prin corecta încadrare judiciară.
Aceste măsuri se realizează cu ajutorul activităţii organelor de drept, în colaborare cu
organele de stat, cu cetăţenii şi prin acţiunile de popularizare şi explicare a legilor.
Instituţiile de educare a minorilor delincvenţi din punct de vedere a societăţii, sunt cele
de integrare totală a inadaptatului. Din moment ce recurge la o instanţă educaţională specială, aşa
cum sunt cerinţele de reeducare, se recunoaşte implicit şi explicit că mecanismele şi funcţiile
integrării sociale sunt perturbatoare. Deci, scopul procesului de terapie educaţională este acela de
a restabili funcţionarea optimă a mecanismelor şi funcţiilor integratoare ale personalităţii
minorului.
Din nefericire, perturbarea procesului de integrare socială duce, de foarte multe ori, la
perceperea eronată a normalităţii sociale, iar de aici până la comiterea unor infracţiuni este foarte

20
I.Gârleanu. Coordonate psihosociale ale delincvenţei juvenile în perioada de tranziţie. Timişoara, 1996.
puţin. Făcând o relaţie de corespondenţă între cerinţele sociale şi cele ale individului, putem
stabili că societatea solicită de la centrele, instituţiile de educaţie a delincvenţilor minori să
remodeleze personalitatea minorului ca aceasta să devină integratoare şi eficientă.
Indiferent dacă punctul de vedere privitor la terapia educaţională a minorului delincvent
care cade sub incidenţa legii penale este acceptat de toţi, asupra unui principiu sigur trebuie să
fim de acord: instituţia de terapie reeducaţională nu poate fi variabilă decât dacă existenţa ei
generează procesul de restructurare a personalităţii delincventului; astfel rămâne o instituţie de
asistenţă, ori de presiune şi pedeapsă.
Din acest punct de vedere, centrele de reeducare trebuie să reprezinte:
 un câmp existenţial în care sensul relaţiilor interpersonale şi cu mediul ambiant
sunt gata să garanteze maximum de securitate internă şi externă a minorului;
 un context activ de revalorificare şi restructurare a imaginii de sine;
 o colectivitate a cărei activitate solicită coparticiparea şi cooperarea;
 un generator de forţe morale şi modele axiologice;
 un model anticipativ al devenirii sociale;
 şi nu în cele din urmă, o instituţie deschisă faţă de societate cu un colectiv uman în
care să se înveţe şi să se dezvolte marele sentimente superioare şi sociale;
 o instituţie care oferă asistenţă psihologică eficientă.
În cadrul procesului de resocializare, reinserţia socială a minorilor delincvenţi poate fi
considerată cea mai complexă componentă, deoarece de reuşita acestea depinde statutul social al
tânărului redat societăţii. Eficienţa reintegrării sociale a minorilor se constituie ca fiind cea mai
certă dovadă a justiţiei şi eficienţei sancţiunii aplicate. În foarte multe cazuri, după executarea
unei măsuri educative, întoarcerea minorului în mediul criminogen care l-a format poate fi
nefastă pentru el, impunându-se cu necesitate înfiinţarea unei instituţii de ocrotire, care să
supravegheze prin educatori-specialişti comportamentul preexecutoriu al minorului şi să propună
în funcţie de caz măsuri corespunzătoare.
Strategia de reinserţie a minorului poate fi explicată în patru etape:
I. reinserţie familială – se încearcă în foarte multe cazuri atragerea familiilor în procesul
complex instructiv-educativ (vizite ale părinţilor în centrul de reeducare, şedinţe cu părinţii);
II. reinserţie profesională – prin încadrarea minorului într-o activitate utilă
corespunzătoare aptitudinilor şi pregătirii sale profesionale;
III. reinserţia comportamentală – care constă în capacitatea şi disponibilitatea minorului
de a se integra în contextul economic social;
IV. reinserţia socială – ca formă finală şi globală a reintegrării şi reuşitei sociale a
minorului.
O altă acţiune educaţională forte există în centrele de reeducare, dar şi în sistemul
penitenciar este educaţia religioasă, care în momentul de faţă are un rol cheie în a reda speranţele
celor internaţi.
În concluzie: sub aspect psihologic delincventul minor este acel nevârstnic ale cărui
necesităţi biologice, afective, intelectuale, educative şi sociale nu au fost satisfăcute la timp şi în
mod corespunzător normelor culturale existente.

Sugestii psihologice referitoare la audierea

minorului delincvent

1. ajutaţi-l să-şi exprime emoţiile;

2. provocaţi-l la discuţii pe diferite teme, pentru a vorbi mult;
3. comunicaţi ca să înţeleagă conflictul în care este implicat;
4. adresaţi întrebări şi formulaţi fraze, în funcţie de nivelul intelectual al copilului;
5. asiguraţi minorului prezenţa psihologului sau pedagogului;
6. audiaţi minorul nu mai mult de 2 ore;
7. evitaţi întrebările sugestibile;
8. evitaţi expresiile comportamentale nonverbale critice;
9. nu vă enervaţi, dacă minorul exprimă retragere sau afecte emoţionale;
10. copilul poate fi întrerupt din cele relatate, doar pentru a concretiza ce vrea să spună;
11. creaţi atmosferă de încredere prin anturaj luminos;
12. concretizaţi cât mai multă informaţie despre familie, interese ale minorului;
13. în cazul relatării de imagini fantastice, se repetă întrebarea;
14. dacă minte intenţionat, se concretizează informaţia prin adresarea întrebărilor
concrete;
15. se evită majorarea tonului şi agresivitatea verbală, etichetarea;
16. se realizează discuţii prealabile privitor la familie, interese, pasiuni.