TSF - Curs

Conf. dr.
Alina Zamoşteanu – Terapie Sistemică Familială – Curs
EVALUAREA INIŢIALĂ
Tehnica evaluării iniţiale are în vedere următoarele aspecte:

I. Primul apel telefonic al pacientului şi fixarea unei întrevederi;
II. Observarea înfăţişării şi a comportamentului pacientului, inclusiv modalitatea de a sosi şi de a fixa o
întâlnire;
III. Colectarea informaţiilor principale;
IV. Stabilirea şi protejarea structurii terapeutice;
V. Evaluarea gândirii psihologice;
VI. Împărtăşirea concluziilor diagnostice şi stabilirea recomandărilor terapeutice.
Acest proces de evaluare se întinde pe trei sesiuni de 45-50 minute fiecare şi este indicat să se
desfăşoare în zile consecutive.
I. Primul apel telefonic al pacientului şi fixarea unei întrevederi
Fără a exagera valoarea acestui prim contact, rolul său este important întrucât se pot forma
impresii, primele idei despre pacient şi ale pacientului despre psiholog (terapeut) şi chiar se poate acorda
un prim ajutor.
1. În general, aproximativ 15 minute sunt suficiente pentru a fixa o întâlnire şi pentru a atinge
punctele importante. În cazul în care este vorba despre o situaţie de urgenţă, timpul se poate prelungi. Se
acceptă ca terapeutul să îi telefoneze pacientului dacă atunci când este apelat nu are timp suficient
(aproximativ 15 minute) pentru a purta o conversaţie în linişte şi fără întreruperi.
2. Atenţia trebuie să fie centrată atât pe formă, cât şi pe conţinutul spuselor pacientului. Se poate
nota, de exemplu, faptul că pacientul este criptic şi reticent în a oferi informaţii, sau dimpotrivă, este
foarte vorbăreţ şi prezintă dificultăţi în a încheia conversaţia. Cu siguranţă, din această conversaţie nu pot
fi trase concluzii certe, deoarece nu poate fi realizată o confruntare cu pacientul, totuşi aceste fragmente
de informaţie trebuie înregistrate pentru a putea fi apoi confruntate cu datele obţinute în urma evaluării
propriu-zise.
 Caz. Un pacient fixează o întâlnire prin telefon. Deşi i se comunică adresa corect şi cu detalii,
insistă să afle dacă nu cumva locul unde se află amplasat cabinetul nu are o denumire specială
(de exemplu, Chrysler Building). Terapeutul înregistrează acest aspect ca şi curios. În cursul
şedinţelor, terapeutul observă că deşi pacientul este al doilea ca vârstă în fratrie el este cel care
poartă numele tatălui, recunoscând, că nu este ceva uzual. După o perioadă reiese că fratele mai
mare prezintă un retard intelectual, moment în care terapeutul lansează ipoteza următoare: „nu
1
Conf. dr. Alina Zamoşteanu – Terapie Sistemică Familială – Curs
cumva fratele mai mare a avut numele tatălui, dar ulterior, după ce i s-a descoperit retardul,
numele a fost schimbat?” În urma discutării acestei ipoteze, pacientul a început să povestească
despre vina pe care o simte faţă de fratele său mai mare pentru succesul pe care îl are. Prin
urmare, pacientul, în mod inconştient i-a oferit un indiciu terapeutului insistând cu întrebarea
dacă locaţia cabinetului nu are un nume mai mare, mai bun, decât un simplu număr.
Acest exemplu demonstrează că pacienţii ne oferă indicii asupra problematicii lor, uneori chiar la
primul telefon, permiţându-ne să formulăm primele ipoteze.
3. Un alt aspect permis este de a da voie pacientului să aleagă momentul primei întâlniri. Întrebări
de genul: „Cât de urgentă consideri că este situaţia?”, „Când v-aţi planificat să mă vedeţi?” îl ajută pe
pacient să îşi evalueze în mod realistic nevoile. Pe de altă parte, pacientul este astfel cooptat ca şi partener
în terapie (în sensul că trebuie să ia propriile decizii, nu să aştepte o soluţie din partea terapeutului).
4. O altă situaţie este legată de modul în care se poate descurca terapeutul cu un pacient care
încearcă să îşi impună propriile condiţii. Atitudinea terapeutului nu trebuie să fie foarte flexibilă, dar nici
de o rigiditate dogmatică, ci o aderare la principiile terapeutice de neutralitate, curiozitate, respect.
 Caz. O femeie telefonează pentru a fixa o întâlnire cu condiţia ca terapeutul să fie de acord cu
următoarele aspecte: nu îi va spune niciodată numele adevărat, îi va plăti numai cash, nu va fi
înregistrată în nici o evidenţă a terapeutului. La aceste solicitări, răspunsul terapeutului a fost:
„Nu pot să respect aceste condiţii, dar nu pot nici să le resping. Nu spun nici da, dar nu spun nici
nu. Sunt sigur că faci aceste solicitări dintr-un motiv extrem de important, dar pentru că nu
cunosc motivul, nu pot să fiu de acord cu tine. Acum, dacă eşti de acord cu faptul că nu am cum
să înţeleg ceva ce nu mi s-a explicat, aş fi bucuros să discutăm mai mult atunci când ne vom
întâlni.”
Important este să nu lăsăm pacienţii să îşi impună propriile reguli, dar nici să le întoarcem spatele,
doar pentru că dorim să ne impunem propriile reguli.
5. Alt aspect care trebuie precizat în cursul discuţiei telefonice se referă la eventualele constrângeri
care pot să apară. Dacă timpul scurs între apelul telefonic şi posibilitatea de a fixa întâlnirea este prea
îndelungat i se va comunica acest aspect pacientului, pentru ca să se poată gândi la eventualitatea de a
consulta un alt specialist. Nu este indicat să se înceapă o cură terapeutică în cazul în care după o şedinţă
terapeutul pleacă în concediu; i se poate comunica pacientului acest aspect şi este lăsat să decidă.
6. Comunicarea locaţiei de întâlnire trebuie să fie cât mai precisă, deoarece în momentul în care se
hotărăsc să telefoneze, pacienţii sunt centraţi pe propriile lor fantezii, rezistenţe şi este foarte probabil să
nu reţină exact datele.
2
II. Observarea înfăţişării şi a comportamentului pacientului, inclusiv modalitatea de a sosi şi de a

fixa o întâlnire
Al doilea mare domeniu în evaluarea iniţială are în vedere aspecte care ţin de comportamentul
pacientului, de înfăţişarea sa, modul în care soseşte la primul interviu. Sunt de notat următoarele situaţii:
• Este pacientul îmbrăcat corespunzător?
• Cum este igiena sa personală?
• Manifestă anumite manierisme, prezintă cicatrice, tatuaje?
• Este nervos, supărat, bucuros, furios?
• Vine la timp?
• Vine prea târziu, sau prea devreme?
• Vine la o oră complet diferită faţă de ora la care a fost stabilită întâlnirea? De ce?
 Caz. O pacientă fixează o întâlnire la telefon. După ce terapeutul îi explică aproximativ 20 de
minute unde să ajungă, pacienta îl sună pentru a-i spune că îl caută cu disperare în clădirea de
alături fără să îl găsească. Terapeutul îi explică greşeala şi fixează împreună o altă întrevedere.
Cu o zi înaintea întrevederii fixate, în momentul în care îşi conduce spre ieşire ultimul pacient,
terapeutul o găseşte stând supărată în sala de aşteptare, pacienta spunându-i că „se simte umilită
pentru că a fost abuzată în acest mod” de către el. Terapeutul îi explică cea de a doua greşeală şi
fixează o a treia întâlnire. Cele două greşeli sunt notate în ideea că semnificaţia lor va fi relevată
pe parcursul terapiei. La cea de-a treia întâlnire fixată, pacienta soseşte la timp şi relatează ca
simptome: dezinteres sexual, o constantă furie faţă de bărbaţi, stări depresive cu ocazionale
gânduri suicidare. Dezvăluie că tatăl său, de care era foarte ataşată a părăsit brusc familia la
vârsta de 5 ani a pacientei şi de atunci îl caută mereu fără să îl găsească, iar la vârsta de 8 ani
mama s-a recăsătorit şi de atunci a fost abuzată sexual de tatăl vitreg. În acest moment,
terapeutul îi explică legătura dintre aceste două aspecte şi cele două greşeli ale ei: prima legată
de faptul că îl căuta frenetic, iar a doua legată de faptul că se simţea „abuzată” de către terapeut.
Ceea ce este de reţinut este că aceste „confuzii”, acte ratate au întotdeauna o semnificaţie şi nu
trebuie ignorate, indicat fiind să fie aduse în discuţie la prima şedinţă.
Alte aspecte care trebuie să atragă atenţia:
• Sosirea unui pacient adult în terapie (care nu este psihotic, organic) în compania unei rude sau a
unui prieten: este paranoia? anxietate? slăbiciune a Eului? punerea în act a unor fantezii
inconştiente?
• Sosirea unui pacient încărcat cu foarte multe lucruri (sacoşe, plase etc.);
• Prima impresie pe care şi-o face terapeutul despre pacient trebuie notată, pentru ca ulterior să
poată fi comparată cu datele obţinute.
III. Colectarea informaţiilor principale
3
Este indicat să se combine explorarea simptomatologiei prezente cu studierea organizării de

ansamblu a personalităţii, urmărind inteligenţa, flexibilitatea, capacitatea de a realiza o alianţă terapeutică,
deteriorări sau întârzieri în dezvoltarea intelectuală.
Colectarea informaţiilor poate fi realizată în trei paşi:
1. Explorarea simptomelor prezente ale pacientului. „Sunt interesat să aud ce te aduce aici, care
este natura dificultăţilor sau a problemelor, ce aştepţi de la tratament şi unde te afli acum în această
perspectivă.” Pentru unii pacienţi, cei „sofisticaţi”, acest enunţ poate să le pară prea comprehensiv, pentru
alţii, cei anxioşi, enunţul poate să pară intimidant. Se poate începe, în acest caz, cu o întrebare mai
modestă: „Care pare să fie problema care te-a adus aici?” Această întrebare îi va permite pacientului să
descrie principalele sale dificultăţi. După 5-10 minute de expunere, terapeutul trebuie să sumarizeze cele
spuse de pacient, organizând astfel toate problemele acestuia. „Din cele ce mi-ai spus până acum, mi se
pare că este vorba despre trei aspecte: primul, depresia, incluzând neajutorare şi gânduri ocazionale de
suicid; în al doilea rând, neînţelegeri cu familia, incluzând neacceptarea prietenului şi a locului de
reşedinţă; în al treilea rând, confuzia vizavi de continuarea şcolii sau întreruperea ei.
O asemenea intervenţie îl ajută pe pacient să îşi organizeze gândurile, îi demonstrează că
terapeutul a început deja să lucreze şi oferindu-i principalele aspecte care îi provoacă distress i se asigură
un oarecare control asupra acestora. Cu toate acestea, pacientului i se poate limita libertatea de exprimare,
dar acest lucru se poate remedia ulterior în interviu prin întrebări deschise.
După identificarea principalelor simptome, urmează detalierea acestora. Întrebările trebuie
adresate în mod direct, pentru a evita ca pacientul să devină tangenţial, explorând, în acelaşi timp,
posibila prezenţă a unor simptome secundare. În cazul tulburării depresive, pacientul poate să manifeste şi
ideaţie suicidară, abuz de alcool, incapacitatea de a-şi îngriji copiii, episoade maniacale. După realizarea
acestui pas, urmează stabilirea conexiunii între faptele relatate şi formularea primelor ipoteze, la acest
nivel nefiind comunicate pacientului.
2. Al doilea pas constă în identificarea modului de organizare al personalităţii. Prezenţa psihozei
sau a organicităţii orientează interviul într-o direcţie psihiatrică, eliminând acest al doilea pas, al cărui
scop este să facă distincţia între un nivel nevrotic sau un nivel borderline al personalităţii.
Pe lângă markerii specifici celor două tulburări, poate fi lansată următoarea întrebare: „Acum,
după ce mi-aţi relatat despre dificultăţile pe care le aveţi, v-aţi putea descrie dvs. ca persoană?” În
descrierea pe care o oferă pacientul, accentul trebuie să cadă pe: claritate versus confuzie, soliditate
versus gol interior, masculinitate versus feminitate. Chiar dacă pacientul nu poate să ofere o descriere
coerentă de sine, nu trebuie concluzionat că este vorba despre o tulburare de identitate. Acest aspect poate
fi determinat de prezenţa anxietăţii, întârziere intelectuală, abilităţi verbale scăzute, inteligenţă scăzută.
3. Al treilea pas vizează obţinerea unei istorii a familiei (incluzând prevalenţa tulburărilor
psihotice majore, suicid, adicţie), precum şi o scurtă descriere cronologică a vieţii pacientului. De regulă,
4
o predispoziţie ereditară spre boli psihice severe sau traumele din copilărie se asociază cu tulburări grave
ale personalităţii.
Existenţa unor anumite caracteristici în descrierile membrilor familiei sugerează separarea de
obiectul primar, ceea ce denotă o slabă organizare a personalităţii. Aceste caracteristici includ:
• o accentuare a sentimentelor şi a punctelor de vedere asupra persoanei descrise, mai degrabă decât
o accentuare a atributelor independente ale respectivei persoane: „Nu îmi place de soţul meu” vs.
„Soţul meu este un avocat de 33 de ani, care…” sau „Îmi iubesc soţia” vs. „Soţia mea este din
Timişoara şi…”;
• un verdict extrem şi încărcat afectiv faţă de un echilibru care permite sentimente amestecate: „Ea
este minunată” vs. „Soţia mea este în general dezagreabilă, iritabilă, dar este o talentată pianistă şi
o bucătăreasă de excepţie”, „Este un porc” vs. „Tatăl meu este un om muncitor, decent, dar
dificil”;
• o inabilitate de a vedea motivaţii la ceilalţi independent de sentimentele acestora faţă de el: „Soţia
mea nu se îngrijeşte, deoarece ştie că prin asta mă răneşte şi desigur nu mă iubeşte” vs. „Ea face
acest lucru deoarece provine dintr-o familie săracă”.
Principalul aspect nu este acela că „explicaţiile” pacientului sunt, de fapt, corecte, ci doar că acestea arată
capacitatea de a considera că alţii pot avea propriile motive.
Istoricul vieţii pacientului ne ajută să identificăm anumite pattern-uri care întreţin simptomele, iar
acestea odată ce au fost identificate trebuie comunicate pacientului, pentru a afla opinia sa vizavi de
aceste aspecte.
Prin urmare, evaluatorul, până în acest punct al evaluării iniţiale, a obţinut informaţii despre:
1. simptomele prezente;
2. organizarea personalităţii;
3. istoricul familial şi personal al pacientului.
Din acest moment se pot lansa primele ipoteze, care pot fi prezentate pacientului şi discutate
împreună cu acesta.
IV. Stabilirea şi protejarea structurii terapeutice
O altă sarcină importantă în cadrul evaluării iniţiale este de a menţine structura terapiei (regulile
terapiei). Un pacient naiv sau care prezintă anumite tulburări psihopatologice poate încerca să încalce
regulile terapiei sau poate încerca să îşi impună propriile reguli. Nu există un ghid privitor la situaţiile de
acest gen care pot să apară, există însă câteva situaţii tipice.
O situaţie aparent minoră, dar frecventă, este cererea formulată din partea pacientului de fuma în
timpul evaluării. În asemenea situaţii, terapeutul poate răspunde: „Nu, nu poţi să fumezi o ţigară. Dacă
doreşti, îţi voi explica motivele.” În cazul în care pacientul doreşte să afle motivele: „Pentru tipul de
muncă pe care îl vom face astăzi un anume grad de tensiune este necesar. Anxietatea pe care tu o resimţi
5
este un combustibil pentru munca noastră şi dacă vei fuma vei diminua acest combustibil.” Pe unii dintre
pacienţi îi putem invita să fie atenţi asupra momentului în care au solicitat să fumeze (de ce tocmai în acel
moment, despre ce se vorbea, ce asociaţii au apărut în mintea pacientului, ce simţea în acel moment). Pe
de altă parte, dacă cererea vine de la un pacient care pare realmente panicat, sau care are manifestări
psihotice, i se poate permite să fumeze, fără a lăsa să devină un obicei.
Un aspect mai serios apare atunci când pacientul refuză să ofere informaţii care să permită
identificare sa, dar în acelaşi timp insistă să vorbească despre problemele sale şi să solicite ajutor.
 Caz. Un pacient care a solicitat o întrevedere nu doreşte să i se cunoască adevăratul nume. La
întrebarea terapeutului de ce nu îi poate spune numele adevărat, afirmă că este implicat într-o
operaţiune guvernamentală şi necunoscându-l pe evaluator nu ştie dacă este de încredere; în
acelaşi timp, afirmă că se simte prost pentru că nu poate să fie sincer. De aici rezultă că în ciuda
tulburărilor sale de personalitate, pacientul îşi dorea să fie onest cu terapeutul. În această
situaţie, evaluatorul a afirmat că este de acord cu faptul că nu poate fi considerat în mod automat
de încredere, întrebându-l pe pacient dacă acesta consideră că va putea să îi comunice adevăratul
nume pe parcursul evaluării. Răspunsul a fost: „Da, desigur.”
 Caz. Un pacient venit în terapie afirmă că nu îşi poate comunica numele adevărat, deoarece
lucrează ca şofer pentru o familie de oameni înstăriţi, a căror identitate nu are voie să o divulge.
Ulterior, pe parcursul terapiei comunică un nume şi o adresă, care se dovedesc a fi false, iar
istoria se repetă de trei ori. Terapeutul întrerupe evaluarea.
Tehnica utilizată în ambele cazuri a fost identică: menţinerea curiozităţii, flexibilitate, onestitate,
confruntarea defenselor patologice, apelarea la sectorul sănătos al personalităţii pacientului, stabilirea de
limite ferme.
Cel de al doilea pacient a fost pierdut datorită alterării grave a personalităţii sale, neputând forma
o alianţă terapeutică. Încheierea evaluării a părut cea mai bună soluţie, deoarece nimic din ceea ce ar fi
spus pacientul pe parcursul terapiei nu putea fi credibil, fiind sub semnul întrebării.
În cazul în care un pacient vorbeşte despre un plan de suicid bine pus la punct, chiar de la primul
interviu, paşii descrişi până acum nu mai sunt urmaţi, fiind vorba despre o situaţie de urgenţă.
 Caz. După câteva minute de la începerea evaluării iniţiale o pacientă afirmă că în seara zilei
respective se va sinucide, având totul cumpărat în acest scop şi, prin urmare, evaluarea este
inutilă. Terapeutul îi răspunde: „Ai dreptate, nu are nici un sens să vorbim mai departe, ceea ce
trebuie să fac eu este să te ajut să te internezi în spital, unde să urmezi un tratament adecvat.” (în
situaţiile de urgenţă se intervine medicamentos, ulterior terapeutic).
În concluzie, ideea este de a păstra structura terapiei, începând de la lucruri minore, cum ar fi
fumatul, până la lucruri majore, ca ascunderea identităţii.
6
V. Evaluarea gândirii psihologice
Conceptul de gândire psihologică are în vedere trei componente (Reiser, 1971):

1. senzitivitate faţă de înţelesurile simbolice şi faţă de asemănările situaţionale între evenimente şi
contextul istoric;
2. empatie faţă de oameni, în particular faţă de experienţele lor afective;
3. interes şi curiozitate faţă de comportamentul uman şi faţă de motivele care stau la baza acestuia.
Lower, Escool şi Huxster (1972) descriu „gândirea psihologică” ca fiind „capacitatea de insight,
introspecţie, intuiţie, verbalizare, capacitatea de a-şi aminti visele, fanteziile, capacitatea de a sesiza
transferul sau conflictele interne, senzitivitate faţă de propriile sentimente.” Prin urmare, această „gândire
psihologică” reprezintă o calitate cât se poate de favorabilă pentru un proces terapeutic, de aceea
evaluarea ei reprezintă unul dintre scopurile primului interviu, căutând la pacient următoarele aspecte:
• capacitatea de a prezenta o povestire, care, pe măsură ce se desfăşoară, devine mai profundă,
dobândeşte mai multă coerenţă şi devine textual mai substanţială;
• capacitatea de a prezenta această povestire fără a avea nevoie de prea multe încurajări din partea
terapeutului, arătând în acelaşi timp că este conectat la propria lui poveste;
• capacitatea de a evoca amintiri cu efecte adecvate;
• capacitatea de e realiza că are o viaţă psihică inconştientă;
• capacitatea de a da înapoi, chiar dacă doar momentan, de la auto-experimentare şi de a-şi observa
la modul reflectiv experienţa deja dobândită (sau spontan, sau cu ajutorul unei simple interpretări
din partea evaluatorului);
• capacitatea, sau mai degrabă dorinţa de a accepta şi de a manipula responsabilitatea crescândă
pentru el însuşi;
• imaginaţia;
• impresia generală… ceva profund ce poate fi recunoscut, dar, în final, nedefinibil în întregime,
referitor la experienţa evaluatorului vizavi de consultaţie, în sensul că aceasta a fost completă,
intensă.
Pentru a rezuma, gândirea psihologică poate fi evaluată prin următoarele aspecte:
1. capacitatea de a reflecta asupra propriei persoane, care poate fi evidenţiată prin oferirea de către
pacient a unei istorii personale coerente, cu rezonanţă afectivă, precum şi prin abilitatea de a fi
conştient (sau de a deveni conştient pe parcursul primei evaluări) de conflictele interne;
2. interes faţă de propria viaţă psihică, interes care poate fi evaluat prin deţinerea unui jurnal intim şi
prin menţionarea în mod spontan a viselor şi a fanteziilor pe parcursul primei evaluări;
3. credinţă în cauzalitatea psihică, ce poate fi evidenţiată prin explicaţia psihologică oferită de către
pacient pentru anumite boli fizice, anumite accidente etc.;
7
4. abilitatea de a accepta ambiguitatea şi posibilitatea de apariţia a unei şanse în realitatea externă,

fără a se simţi obligat să explice tot;
5. capacitatea de a sesiza înţelesuri simbolice pusă în evidenţă prin răspunsuri pozitive la
interpretări.
1. Caz. Un pacient vine în terapie pentru prima evaluare şi intră răzând spunând că nu ştie pentru
ce şi-a adus cu el umbrela, deoarece afară este o zi însorită. Terapeutul îi răspunde că poate vor
descoperi acest lucru împreună pe parcursul terapiei. Descriind suferinţa pentru care a venit,
pacientul enumără: stări de depresie, lipsă de somn, tulburări gastro-intestinale. Ulterior, afirmă
că de fapt aceste simptome nu reprezintă adevăratul motiv al venirii în terapie, ci este vorba
despre o perversiune sexuală, despre care nu ştie nici măcar soţia sa şi de care îi este foarte
ruşine. Terapeutul îi spune că poate rolul umbrelei este de a-l apăra de criticismul său. Pacientul
a început să râdă şi a adăugat că în comentariul referitor la ziua însorită arăta de asemenea
siguranţa lui că nu va ploua, adică terapeutul nu îl va critica (această reacţie indică o bogată
gândire psihologică, evidenţiată de capacitatea sa de a sesiza înţelesuri simbolice; o reacţie de
blocaj ar fi indicat o săracă gândire psihologică).
În determinarea gândirii psihologice trebuie să se ţină cont de două situaţii:
1. existenţa numai a unui aspect dintre cele enunţate nu înseamnă că este vorba despre o gândire
psihologică;
2. absenţa unor aspecte dintre cele enunţate poate fi determinată de anxietatea primei evaluări şi nu
neapărat de o gândire psihologică slabă.
VI. Împărtăşirea concluziilor diagnostice şi stabilirea recomandărilor terapeutice
Evaluarea iniţială se află în faza terminală, în momentul în care:

• esenţa informaţiei a fost colectată;
• a fost dezvoltată o ipoteză de lucru referitoare la suferinţa pacientului;
• a fost evaluată gândirea psihologică.
În acest moment, evaluatorul poate comunica pacientului concluziile sale, într-un limbaj cât mai
accesibil pentru acesta, putându-i explica şi modul în care a ajuns la aceste concluzii.
Uneori, concluziile nu pot fi comunicate după evaluarea iniţială, fiind necesare întrevederi
suplimentare, investigaţii suplimentare (teste, examene de laborator etc.)
Există pacienţi care doresc să afle denumirea diagnosticului. Se pot explora motivele pentru care
pacientul are nevoie de această etichetă, dar trebuie să i-l comunicăm deoarece este dreptul său să ştie
acest diagnostic.
8
Următorul pas este de a discuta strategia tratamentului (terapiei) cu pacientul explicând şi

motivele pentru care a fost aleasă aceasta. Apoi trebuie verificată, împreună cu pacientul, fezabilitatea
tratamentului (dacă timpul îi permite, aspectele financiare etc.).
În general, este bine ca pacientul să fie lăsat aproximativ două săptămâni după interviu, pentru a
avea timp să prelucreze informaţiile, să se gândească la planul de tratament şi abia apoi să se fixeze o altă
întâlnire.
Întrebări frecvente
- Când nu poate fi luat un pacient în terapie? Când nu dispune de bani, de timp, nu este suficient de
bolnav pentru a urma o terapie.
- Când poate fi introdus un pacient în terapie intensivă? Atunci când urmează să îşi schimbe reşedinţa
într-un alt oraş, să facă o intervenţie majoră în viaţă.
- Când nu este bine ca un pacient să fie inclus într-un program de terapie intensiv? Când are puternice
tendinţe antisociale, slabă capacitate de verbalizare, inteligenţă slabă, consumă droguri sau alcool.
- Când trebuie un pacient să fie tratat în spital? În cazul psihozelor care nu sunt în remisiune, în cazul
unui risc suicidar. Uneori terapeutul poate să nu fie sigur de riscul suicidar, dar prezenţa următoarelor
aspecte reprezintă factori de risc în acest sens: depresie severă, boală fizică sau diformitate, viaţă
socială dezorganizată între anomie şi izolare, abuz de droguri, consum de alcool. Când sunt prezente
trei dintre aceste aspecte există un potenţial risc suicidar, de aceea este indicat ca pacientul să fie
internat.
FIŞA TELEFONICĂ – PRIMA „ÎNTÂLNIRE” CU FAMILIA
(Di Blasio, P., Fischer, J.M., Prata, G., 1987)
Stabilirea unei fişe telefonice constă în adunarea informaţiilor indispensabile pentru pregătirea
primei şedinţe cu familia. O conversaţie telefonică purtată cu abilitate permite identificarea şi asamblarea
fenomenelor particulare de interacţiune legate de modalităţile specifice de organizare ale sistemului
familial. Este vorba despre pattern-urile istorice repetitive, de cele mai multe ori disfuncţionale, ce
caracterizează maniera în care familia intră în contact cu echipa terapeutică. În această situaţie, de
9
conversaţie telefonică, familia ca un sistem distinct faţă de sistemul terapeutic îşi dezvăluie modalităţile
specifice de interacţiune, jocul lor specific, fără a fi influenţată de terapie.
Începerea unei şedinţe de terapie fără informaţii, fără ipoteze referitoare la prezenţa unor eventuale
pattern-uri disfuncţionale istorice îl expune pe terapeut la riscul de a nu recunoaşte aceste pattern-uri şi la
imposibilitatea de a le evita, putând ajunge la a-şi pierde rolul terapeutic.
Elaborarea unei fişe relaţionale, care conţine nu doar datele standard, ci şi informaţii semnificative
asupra diverselor relaţii îi permite terapeutului să înceapă o şedinţă bine pregătit pentru a putea evita
riscul de a se alia manevrelor disfuncţionale pe care sistemul familial încearcă să le dezvolte în raport cu
sistemul terapeutic.
Pentru a ilustra cele afirmate mai sus, putem lua ca exemplu cererea pentru începerea unei terapii
din partea unui bărbat pentru sora sa bolnavă, bărbat care se bucură de un mare prestigiu în familia sa.
Această situaţie ne indică existenţa unui pattern istoric disfuncţional legat de apariţia simptomelor.
Implicarea acestui frate în problemele familiei, autoritatea sa îi permite terapeutului să concluzioneze că
acesta ocupă în cadrul sistemului o poziţie ne-filială. Această informaţie crucială conţinută în fişa
telefonică a fost aprofundată de terapeut în prima şedinţă evitând în acest mod jocul care a perpetuat
simptomele pacientei.
Acordarea unei întrevederi directe unui singur membru al familiei pentru a pregăti fişa relaţională
presupune o serie de riscuri, în sensul că ceilalţi membrii ai familiei pot să se prezinte la prima şedinţă de
terapie cu bănuiala sau presupunerea că echipa terapeutică a fost deja influenţată. Această bănuială poate
să existe chiar în urma unei discuţii telefonice cu un membru al sistemului familial. Pentru a înlătura
bănuielile, terapeutul trebuie să înceapă prin a se adresa părintelui care nu a telefonat şi să îi informeze
clar pe toţi ceilalţi participanţi la terapie asupra datelor conţinute în fişă.
Răspunsul la cererea familiei de a-i fixa rapid o întrevedere, limitându-ne astfel la câteva
informaţii esenţiale în ideea că le vom aduna pe parcursul primei întrevederi reprezintă un punct de
vedere eronat, sau, în orice caz, un demers riscant şi dificil. De exemplu, în cazul unei situaţii de divorţ, în
care copilul a fost încredinţat mamei, lipsesc informaţiile necesare, care să ne permită să stabilim dacă îl
invităm sau nu pe tată, la fel cum nu putem decide ce membrii din familia lărgită putem să invităm la
şedinţă.
Uneori este indicat şi mai puţin anxiogen să invităm şi alte persoane în acelaşi timp cu familia la
prima şedinţă, explicând că terapeuţii au nevoie de sprijinul tuturor persoanelor care pot să îi ajute să
cunoască mai bine problema (referent, învăţător, asistent social etc.), în şedinţele ulterioare, grupul
familial urmând să se articuleze în funcţie de situaţii, probleme, ipoteze şi evenimente. Invers, făcând apel
la aceştia în şedinţele următoare poate să sugereze o situaţie de tip „judiciar”, vizând căutarea mărturiilor
şi a vinovaţilor.
Discuţia telefonică ajută pentru a determina la ce nivel al sistemului lărgit de comunicare trebuie
să înceapă relaţia terapeutică. Pin urmare, discuţia telefonică este utilă pentru:
10
1. adunarea informaţiilor care să permită trasarea unei prime „hărţi” a relaţiilor, pe baza căreia:
o se formulează ipotezele care vor fi verificate în cursul şedinţei;
o se decide ce persoane vor fi invitate în prima şedinţă.
2. determinarea pattern-urilor disfuncţionale tipice şi recurente care se manifestau deja înaintea
formulării cererii de terapie şi care au tendinţa de a apărea în cursul terapiei;
3. comunicarea modalităţilor terapeutice de lucru şi, implicit, a criteriilor fundamentale pe care se
bazează întreaga terapie; definirea regulilor contractului terapeutic.
Pentru conduita discuţiei telefonice este esenţial să se menţină o poziţie neutră care să dejoace
eventualele tentative de manipulare sau de coalizare din partea interlocutorului. Din acest motiv, discuţia
telefonică trebuie să fie purtată de un membru al echipei de terapeutice (nu de o asistentă, secretară etc.).
Întrebările din cursul discuţiei telefonice sunt astfel formulate încât să vehiculeze şi să solicite o
serie de informaţii, care reprezintă mai mult decât o simplă recoltare de date. Întrebările sunt centrate în
mod esenţial asupra relaţiilor. Ele sunt formulate în aşa fel încât să apară „diferenţele”. De exemplu, o
mare importanţă este acordată investigării legăturilor care unesc diferiţi membrii ai familiei nucleare între
ei, cu familia lărgită, precum şi eventualele modificări ale acestor legături intervenite după apariţia
simptomului. De regulă, persoana care apelează pentru stabilirea unei întrevederi este unul dintre părinţi.
Acesta are tendinţa, în cursul prezentării propriei versiuni asupra situaţiei, de a se centra asupra
simptomelor pacientului şi de a-şi expune propria opinie asupra cauzelor maladiei. Acestei logici lineare
terapeutul îi opune o viziune centrată asupra relaţiilor interpersonale, caută să identifice persoane şi relaţii
realmente semnificative; se străduiesc să identifice adevăraţii protagonişti ai jocului.
Abilitatea terapeutului constă în a conduce investigaţia cu interlocutorul incluzând progresiv alţi
membrii ai sistemului, menţinându-şi o poziţie neutră vizavi de fiecare membru al sistemului. Menţinerea
acestei neutralităţi implică evitarea întrebărilor care ar putea să îl determine pe interlocutor să comenteze,
să judece comportamentele, opiniile şi sentimentele membrilor absenţi ai familiei. În caz contrar, apare
riscul de a-l situa pe interlocutor într-o poziţie de co-terapeut vizavi de celelalte persoane.
Terapeutul îi solicită interlocutorului numai descrierea faptelor şi a comportamentelor. Poate
întreba, de exemplu, dacă pacientul îi vede mai des pe bunicii materni sau pe cei paterni, cu ce frecvenţă
familia nucleară se întâlneşte cu membrii familiei lărgite, cine preia iniţiativa acestor întâlniri, cine vine în
vizită la cine, cine telefonează cui, evidenţiind astfel o serie de informaţii importante, dar fără a cere
opinia interlocutorului faţă de aceste aspecte (de exemplu, „Jean se calmează numai dacă unchiul său
patern este cu el.”).
Pentru a rezuma, în cursul conversaţiei terapeutul nu este doar un receptor pasiv al informaţiilor,
ci caută în mod activ informaţiile, stabilind legături între fenomenele descrise. Numai în acest mod poate
procura informaţiile indispensabile pentru a putea formula o ipoteză sistemică, adică o ipoteză care să ţină
cont de toţi membrii familiei şi care furnizează o supoziţie vizavi de funcţionarea relaţională globală a
sistemului. În cursul acestei faze preliminare şi ca urmare a lecturării fişei telefonice, echipa terapeutică
11
va încerca să îşi facă o idee asupra jocului relaţional care se desfăşoară între familia nucleară şi familia
lărgită, înainte de a decide pe cine să invite la prima şedinţă. Această decizie reprezintă prima intervenţie
ca răspuns la cererea pentru terapie: intervenţie care plasează terapeutul în poziţia celui care defineşte
regulile relaţiei şi ale contextului terapeutic. Prin urmare, terapeuţii caută să identifice pattern-urile
disfuncţionale ale jocului, care apar în afara contactului terapeutic, pentru a nu se lăsa implicaţi sau
asociaţi la regulile relaţiei care susţin simptomul.
Fişa telefonică relaţională (Familia Bălan)
Referent: Dr. George, care în data de 20.01.05 a făcut externarea „pacientei identificate” după un
tratament de trei săptămâni fără a obţine rezultate, sfătuind familia să meargă la o consultaţie de terapie
familială.
Apelant: Tatăl pacientei, care telefonează în 18.11.05.
Motivul cererii pentru terapie familială: Nadia, fata cea mai mare, de 15 ani, prezintă de 2 ani
simptomele anorexiei mentale; are 1,72m şi 38kg; prezintă amenoree de 1 an şi jumătate.
Numele familiei: Bălan
Adresa şi numărul de telefon al familiei:
Compoziţia familiei nucleare

Tată: Ioan, 44 ani. Inginer proiectant, proprietarul şi directorul unei firme cu cincizeci de angajaţi.
Activitatea sa nu îl obligă să călătorească, dar este foarte puţin acasă datorită responsabilităţilor
profesionale şi datorită implicării sale în politică.
Mama: Sorina, 38 ani. Casnică. Are o diplomă de secretară şi a lucrat până la naşterea Nadiei. Conform
afirmaţiilor soţului, regretă faptul că nu a mai lucrat, chiar dacă ea a făcut această alegere.
Data căsătoriei: 12.05.1978
Copii în ordinea naşterii:
Nadia: 25.02.1969. Are doi ani de studii lingvistice. A fost întotdeauna o elevă bună şi înainte de
apariţia anorexiei practica diferite sporturi.
Ana: 13 ani, este în al treilea an de gimnaziu, fiind o bună elevă. A avut o sănătate puţin fragilă în
copilărie,
Silvia: 11 ani, este în primul an de liceu, fiind o foarte bună elevă.
Coabitanţi: bunica paternă a locuit cu familia o scurtă perioadă, până în 1988 anul în care a decedat.
Compoziţia familiei de origine

Familia soţului: Tatăl este mort în 1985, iar mama în 1988. Ioan este cel mai mic frate din cinici, doi
dintre aceştia fiind decedaţi de mai mulţi ani. Au rămas în viaţă: Laurenţiu, 57 ani, căsătorit, doi copii.
Marcel, 46 ani, căsătorit, doi copii adoptaţi. Contactele între fraţi sunt foarte rare, iar verişorii se întâlnesc
extrem de rar.
12
Familia soţiei: tatăl, Radu, 65 ani, mama, Eliza, 64 ani, locuiesc la trei km de familia Bălan de care sunt
foarte ataşaţi şi de care o frecventează cu regularitate. De doi ani, din cauza dificultăţii de a se deplasa,
mama a rărit vizitele, dar telefonează des. De când Nadia este anorexică, Sorina este cea care îşi vizitează
mama aproape în fiecare zi. Tatăl, în schimb, vine în fiecare zi la familia Bălan. Părinţii au o foarte mare
influenţă asupra Sorinei, pe care o determină să facă ceea ce vor ei. În familia Bălan, deciziile sunt luate
de către bunici, mai mult decât de soţul Sorinei. Bunicii şi Sorina sunt convinşi că Nadia este „posedată”.
Au consultat un vraci, care a evocat morţii şi care i-a sfătuit să se roage. Această cură a durat aproximativ
teri luni, fără nici un rezultat. În trecut, mai consultaseră alţi vrăjitori şi alţi medici. Nadia a fost
întotdeauna sceptică faţă de aceste „terapii”.
Problema: anorexia Nadiei şi comportamentul său care au rămas neschimbate de-a lungul celor doi ani,
în ciuda tentativelor terapeutice întreprinse: doi terapeuţi individuali, primul pe durata a şase luni, cel de
al doilea pe durata a cincisprezece luni, două şedinţe pe săptămână. Între cei doi a fost la vrăjitori. Înainte
de a intra în spital, Nadia a fost supusă unor practici magice executate de către un medium. În toată
perioada spitalizării, micile ameliorări erau urmate de căderi. După externare, se îmbracă drăguţ, se
machiază şi uneori iasă cu surorile. Nici o modificare în ceea ce priveşte alimentaţia: refuză mâncarea,
uzează de laxative şi vomită din când în când. Medicul i-a prescris neuroleptice pe care le ia cu
regularitate.
Convocare: familia nucleară şi bunicii materni.
Aspecte asupra cărora trebuie să se focalizeze discuţia telefonică:
A. Primul aspect vizează referentul şi modalităţile prin care familia a fost trimisă în terapie. În prezenţa
acestor referenţi, care pot fi membrii ai familiei sau referenţi exteriori (medici, psihologi, psihoterapeuţi,
prieteni etc.) care sunt foarte implicaţi în jocul familial, terapia nu poate şi nici nu trebuie să înceapă până
când nu se găseşte o strategie care să rezolve impasul generat de implicarea acestora. În general,
referentul a devenit parte participantă a jocului disfuncţional, care a produs simptomul.
În cazul familiei Bălan, poziţia referentului este diferită. Indicaţia pentru terapie provine de la un
medic, care nu a avut nici un contact cu familia în afara spitalizării. Este vorba, de un specialist exterior
familiei, care nu are nici o legătură de prietenie sau psihoterapeutică cu familia. Indicaţia pentru terapie a
fost imediat acceptată de către tată şi probabil reutilizată împotriva bunicului. Doar în şedinţele
următoare, însă, va putea fi verificată ipoteza conform căreia interesul tatălui pentru tratament nu decurge
doar din speranţa sa de a-şi vindeca fata, ci şi din dorinţa de a descalifica practicile de vrăjitorie, realizate
la sfatul bunicului, care intervenea astfel în deciziile familiei.
B. Al doilea aspect are în vedere compoziţia familiei nucleare. Dincolo de datele biografice, nivel şcolar,
experienţă profesională este necesar să se aprofundeze anumite teme, adesea sursă a conflictelor latente
sau deschise, în jurul cărora se organizează manevrele şi contra-manevrele, care determină jocul să fie tot
13
mai complex şi mai repetitiv. Sunt avute în vedere schimbările sau întreruperile în activitatea profesională
a unuia sau a altuia dintre soţi, călătorii profesionale frecvente, schimbarea locului de reşedinţă,
coabitarea sau locuirea în apropierea bunicilor sau a altor membrii ai familiei.
Asupra acestor aspecte, fişa familiei Bălan ne informează că soţul are mari angajamente
profesionale şi politice în afara familiei, iar soţia sa casnică nu a avut prea multe alegeri de făcut la
naşterea Nadiei la nouă luni după căsătoriei, iar naşterea celorlalţi copii i-a ocupat tot timpul. Acest lucru
ne semnalează o insatisfacţie profundă şi veche a soţiei, dar investigaţiile trebuie lărgite asupra întregii
familii (bunici) pentru a înţelege conflictul latent existent în cuplu. Identificăm, de asemenea, o legătură
puternică între Sorina şi părinţii ei, legătură care pare a fi o coaliţie din care soţul este exclus. În acest
stadiu este dificil de afirmat dacă implicarea prea mare a soţului în activitatea sa profesională a împins-o
pe soţie spre aceste legături cu părinţii, sau invers, menţinerea acestor legături după căsătorie l-a
determinat pe soţ să privilegieze activităţile extra-familiale.
Se poate lansa ipoteza că prima sarcină a Sorinei, intervenită imediat după căsătorie şi care a
perturbat constituirea unei relaţii de cuplu, a determinat-o, pe de o parte, pe Sorina să renunţe la locul de
muncă şi să îşi întărească legăturile cu părinţii, care erau dispuşi să se ocupe de fata şi de nepoţica lor, pe
de altă parte, l-a determinat pe tatăl – în lumina noilor responsabilităţi paterne - să îşi intensifice
activităţile profesionale. În ceea ce priveşte poziţia Nadiei, se poate emite ipoteza că de-a lungul timpului
aceasta s-a cristalizat sub forma locului situat între doi parteneri ai conflictului. Răul relaţional a crescut
progresiv pentru această fată care se simţea deconfirmată ca existenţă de către părinţii ei, prin faptul că
aceştia o utilizau ca şi pretext pentru bătăliile între cele două câmpuri. Adevăratul interes al fiecărei dintre
cele două părţi ale conflictului era înfrângerea adversarului şi fiica lor. Explozia simptomelor anorexice
este un semn al rebeliunii Nadiei contra acestei stări de fapt, precum şi afirmarea puterii sale anorexice
asupra celor două părţi (părinţii): în fapt, nici unul dintre cei doi combatanţi nu au putut să o determine să
mănânce, fie că au recurs la vrăjitorie, fie că au recurs la medicină. Sigur că este vorba despre o iluzie a
puterii, deoarece comportându-se astfel ea rămâne în interiorul jocului, în care ea reprezintă pionul între
cele două părţi ale conflictului, în plus, pentru ea apărând şi agravarea simptomului. Un alt fapt important
relevat prin fişă este coabitarea ocazională cu bunica paternă până în 1988. Acest lucru indică faptul că şi
soţul a avut legături puternice cu familia sa de origine, care contrabalansa probabil legăturile puternice
între soţie şi părinţii acesteia.
C. Un al treilea aspect important are în vedere identificarea posibililor coabitanţi, fie că sunt bunici sau
alţi membrii ai familiei. Aceşti coabitanţi, la fel ca şi ceilalţi membrii ai familiei fac parte din sistemul
care susţine simptomul şi din acest motiv trebuie să fie invitaţi la prima şedinţă. Introducerea unui nou
personaj la un moment dat în istoria familială provoacă inevitabil reorganizarea relaţiilor. Această
reorganizare antrenează o modificare a echilibrului sistemului, formarea unor noi alianţe şi coaliţii
susceptibile să exacerbeze un conflict latent sau chiar să fie cauza acestui conflict. De exemplu, se poate
14
întâmpla ca la un moment dat un membru al familiei de origine (bunic) să joace rolul unui substitut
parental vizavi de membrii celei de a treia generaţii (nepoţi); se pot crea între membrii generaţiilor diferite
coaliţii simple (de exemplu, bunic şi propria sa fiică) sau încrucişate (bunic – noră). Pentru a putea
evidenţia aceste aspecte, trebuie să urmărim anumite comportamente, cum ar fi de exemplu: frecvenţa
vizitelor, cum se produc vizitele, cine telefonează cui, de câte ori etc.
În situaţia familiei Bălan, contactele între bunicii materni şi familie sunt foarte frecvente, aceştia
având o puternică influenţă asupra fiicei lor Sorina şi, de asemenea, având o putere de decizie mai mare
decât tatăl. Bunicul reprezintă elementul de legătură între soţia sa bolnavă şi restul familiei. Se poate
lansa ipoteza că rolurile parentale sunt asumate de către Sorina şi de către tatăl acesteia, cu excluderea
soţului. Acesta a specificat la telefon că fiica sa a fost tratată, împotriva părerii exprimate de el, prin
practici de vrăjitorie, aspect decis de soţia şi de socrul său.
D. Abia după adunarea acestor informaţii, putem să ne gândim la problema care reprezintă subiectul
cererii formulate pentru terapie. Terapeutul va fi în măsură, în acest moment, să releve coincidenţe între
anumite evenimente şi apariţia simptomelor, putând să adreseze interlocutorului întrebări specifice
suplimentare asupra efectului pe care îl are comportamentul simptomatic la nivelul reţelei relaţionale. De
exemplu: Acest comportament a îndepărtat anumite persoane de familie sau a apropiat anumite persoane
de familie? Cineva din familie are sarcina să îl controleze pe pacient?
În familia Bălan, simptomele au apărut cu aproape doi ani înainte de începerea terapiei şi coincid,
pe de o parte, cu mişcarea de autonomizare legată de adolescenţa pacientei, pe de altă parte cu scăderea
intensităţii legăturilor cu bunicii materni, datorită bolii bunicii. Simptomele au ca scop reapropierea
bunicilor şi mai ales reimplicarea bunicului matern în problemele familiei.
E. La finalul conversaţiei telefonice terapeutul stabileşte bazele unei prime definiri a contractului
terapeutic. Se asigură că ceilalţi membrii sunt la curent cu cererea pentru terapie şi se informează de
poziţia lor faţă de această cerere. Anunţă că numărul maxim de şedinţe este de zece şi că intervalul dintre
şedinţe este de minim o lună de zile. Descrie modalităţile de lucru: existenţa unei oglinzi, camere video,
precum şi rolul supervizorilor din spatele oglinzii. De asemenea, specifică faptul că informaţiile obţinute
în urma discuţiei telefonice vor fi analizate în echipă şi se va decide ce alte persoane în afara familiei
nucleare şi a eventualilor alţi coabitanţi vor fi invitaţi să participe la prima şedinţă. I se solicită
interlocutorilor să comunice toate aceste aspecte şi celorlalţi membrii ai familiei şi i se cere să telefoneze
pentru a se stabili prima întrevedere. Când familia va telefona pentru a programa întrevederea, terapeutul
anunţă care sunt persoanele care vor veni la şedinţă.
Concluzii
Informaţiile adunate în urma conversaţiei telefonice permit:
15
1. formularea ipotezelor iniţiale asupra jocului în curs şi stabilirea aspectelor ce vor trebui verificate
în şedinţă;
2. deciderea căror membrii ai familiei lărgite vor fi invitaţi la prima şedinţă;
3. înţelegerea anumitor pattern-uri disfuncţionale şi repetitive apărute în relaţia cu echipa terapeutică,
la care aceasta nu trebuie să se asocieze.
În cazul familiei Bălan, motivul pentru care bunicii materni au fost invitaţi la prima şedinţă este
legat de coaliţia existentă între soţie, Sorina şi părinţii săi, mai precis tatăl său. În prima şedinţa va fi
utilizată prezenţa bunicilor pentru a reconstitui relaţia cuplului cu familiile de origine respective, precum
şi tipurile de legături actuale şi trecute între bunici şi nepoţi. Se va investiga poziţia soţului în interiorul
jocului. În timpul discuţiei telefonice, acesta o acuza pe soţia sa că este fragilă şi dependentă de părinţii
săi şi încearcă să stabilească o alianţă cu terapeutul încercând să îl facă să se pronunţe contra practicilor
de vrăjitorie alese de către bunic. Terapeutul sistemic trebuie să se întrebe care sunt constrângerile, dictate
de către jocul relaţional, care îl determină pe soţ, care este şeful familiei, să nu opună propria sa autoritate
contra celei a bunicilor şi care sunt motivele pentru care caută o alianţă cu terapeutul. Este posibil să se
avanseze ipoteza unei lupte ascunse între ginere şi socru, care se exprimă în acest moment sub forma unei
lupte pentru a reuşi să găsească cea mai bună terapie pentru pacientă. Alternarea terapiei individuale cu
practicile de vrăjitorie „impuse” de către bunic lasă să se înţeleagă faptul că în jocul dintre cei doi este
rândul ginerelui să facă o mişcare. El trebuie să preia iniţiativa şi să caute un tratament adecvat, în timp ce
soţia şi socrul său vor trece în rol de spectatori, mai mult sau mai puţin critici şi sabotori. Cu siguranţă
acest pattern repetitiv şi distructiv se manifestă în cererea de terapie familială. Este evident faptul că acest
pattern funcţionează independent de voinţa fiecăruia de a cuceri pacienta şi este la fel de evident, că
vizavi de această problemă terapeutul riscă să se lase implicat şi să se asocieze acestei modalităţi
disfuncţionale. Acesta ar putea face eroarea de a devaloriza metodele empirice sau magice, provocând
astfel un boicot silenţios al terapiei familiale de către mama şi bunicii pacientei. La această încercare de a
se alia, terapeutul poate furniza următorul răspuns: „În ceea ce priveşte problema pe care aţi ridicat-o sunt
convins că orice decizie luaţi în calitate de şef al familiei nu poate să îi provoace rău în nici un fel fetei
dvs.” Pe lângă faptul că se evită stabilirea uneia alianţe, răspunsul reprezintă o primă intervenţie
terapeutică, vizând restabilirea nivelurilor ierarhice în familie (ginerele fiind capul familiei şi nu socrul
său).
Pentru a concluziona, fişa relaţională telefonică reprezintă un ajutor preţios nu doar pentru
identificarea pistelor ce trebuie urmărite, ci mai ales pentru a descoperi la timp acele piste ce trebuie
evitate.
16
EVALUAREA FAMILIEI
Ghid de orientare pentru primul interviu familial

(după Weber T., McKeever J.E., Mc Daniel S., 1985)
Primul interviu este un proces care include o serie de aspecte care preced şi care urmează primei
întâlniri cu familia. Sunt descrise doisprezece etape în derularea interviului iniţial:
I. Primul contact telefonic
II. Formularea ipotezelor.
III. Primirea.
IV. Faza socială.
V. Identificarea problemelor.
VI. Observarea pattern-urilor familiale.
VII. Definirea scopurilor.
VIII. Contractul.
IX. Lista de control.
X. Revizuirea ipotezelor.
XI. Contactarea referentului.
XII. Adunarea altor informaţii.
Această formă a primului interviu uzează de o serie de proceduri strategice şi structurale. Ghidul
este indicat mai ales pentru terapeuţii familiali începători, servind ca bază, pe care aceştia îşi pot dezvolta
propriul stil.
Terapeutul familial începător se confruntă cu o problemă bizară. În câmpul terapiei familiale
există o serie de cărţi, jurnale, programe de trainig, workshop-uri. Cu toate acestea, volumul şi
diversitatea acestor resurse, în loc să aducă o clarificare, poate genera confuzie. Această confuzie
privitoare la primul interviu este aparentă mai ales când un terapeut anxios sau deconcentrat este obligat
să preia conducerea şedinţei, să condenseze multitudinea opţiunilor clinice în practică, să realizeze un
interviu structurat cu un grup de străini. În mod normal, un începător se va întreba înaintea întrevederii cu
familia: „Cum să procedez?”, „De unde să încep?”, „Ce să fac după ce încep?”, „Ce trebuie să încerc să
realizez?”.
17
Haley nota vizavi de modul de a începe o terapie: „dacă terapia înseamnă să termini în mod
adecvat, trebuie să şi începi în mod adecvat prin negocierea unei probleme solvabile şi prin descoperirea
situaţilor sociale care fac această problemă să fie necesară. „A începe în mod adecvat” fără a devia şi fără
a te încurca în detalii irelevante este o provocare atât pentru terapeutul începător, cât şi pentru cel
experimentat.
Recunoscând importanţa pivotară a primului interviu familial, Haley a scris un capitol intitulat
„Cum să conducem primul interviu familial”, apărut în 1976 în „Terapia axată pe rezolvarea
problemelor”.
Interviul care va fi prezentat în continuare, axat pe concepte ale orientării structurale şi strategice a
fost elaborat în mod special pentru terapeuţii începători, care preferă, de regulă, un interviu structurat pe
problemele principale. Indiferent cât de util va fi acest interviu, trebuie specificat faptul că nu oferă o
structură ce poate fi urmată pas cu pas în întâlnirea cu familia, având o valoare orientativă.
Interviul iniţial cu familia are în vedere patru obiective primare:

1. Întâlnirea familiei, acomodarea la stilul membrilor familiei şi crearea unei atmosfere în care
membrii familiei să simtă că beneficiază de suport.
2. Organizarea interviului în aşa fel încât membrii familiei să înceapă să câştige încredere în modul
de lucru al terapeutului/terapeuţilor.
3. Adunarea informaţiilor asupra problemei astfel încât tranzacţiile familiei în raport cu această
problemă să înceapă să se clarifice.
4. Negocierea unui contract terapeutic, stimularea familiei în definirea obiectivelor şi a schimbărilor
dorite.
Ghidul ce va fi prezentat este adaptat în vederea atingerii acestor patru obiective primare. Deşi a
fost construit pentru a servi întrevederii familiale, poate fi cu uşurinţă adaptat pentru terapia de cuplu sau
pentru şedinţe individuale. De notat că acest interviu conţine şi o fază de pre-interviu, cât şi o fază de
post-interviu. Este important ca după adunarea informaţiilor, acestea să fie revăzute pentru a se putea
stabili un plan adecvat de tratament.
Deşi etapele interviului sunt foarte bine delimitate, atât ca şi conţinut, cât şi ca timp, în timpul
şedinţelor este nevoie de o mare flexibilitate şi sensibilitate din partea terapeutului pentru ca lucrurile să
decurgă în mod natural.
Utilizarea acestui interviu necesită o formare în terapia familială sau, în cazul în care specialistul
nu are o asemenea formare, poate fi aplicat cu o atentă supervizare.
Etapele primului interviu
I. Primul contact telefonic

Scopul discuţiei telefonice este de a lua un prim contact cu familia şi de a stabili primul interviu.
18
1. Adunarea unor informaţii bazale, incluzând nume, adresă, numere de telefon.

2. Solicitarea unei scurte descrieri a problemei.
3. Identificarea membrilor care locuiesc împreună, precum şi a altor persoane implicate în problemă
(incluzând referentul).
4. Contractul pentru primul interviu, incluzând:
• Cine va veni (dacă persoana de contact opune rezistenţă la a aduce întreaga familie) la prima
şedinţă? Fiecare întâlnire cu membrii familiei vizează problema în cauză şi de aceea trebuie să
vină întreaga familie.
• Data şi perioada cât va dura interviul.
• Locaţia unde se va desfăşura interviul, incluzând modalitatea de a verifica şi de a obţine
informaţii suplimentare în cazul în care nu găsesc locul stabilit.
• Onorariul pentru prima întrevedere.
5. Dacă familia nu a hotărât singură să vină în terapie şi referentul a telefonat înaintea familiei:
• Clarificarea modului în care referentul înţelege problema.
• Clarificarea cererii referentului (consultaţie, terapie familială etc.).
• Stabilirea acordului asupra modului in care vor fi urmate informaţiile oferite de către referent.
Indiferent dacă referentul sună înainte sau după interviu, contactul cu aceasta trebuie făcut
după interviu.
II. Formularea ipotezelor

Scopul acestei faze este de a elabora ipotezele iniţiale, care să ajute la explorarea problemelor în
primul interviu.
1. Stabilirea primelor ipoteze, care vor fi testate în cursul interviului (aceste ipoteze vor fi extinse şi
revizuite pe măsură ce vor fi adunate noi informaţii în cursul tratamentului).
• Determinarea ciclului de viaţă în care se află familia şi a potenţialelor probleme specifice
acestuia.
• Pe această fundamentare, construirea ipotezelor, in funcţie de cine este referentul, tonul
emoţional utilizat de persoana de contact la telefon, persoana identificată drept pacient de către
familie. O cunoaştere a teoriei terapiei familiale, precum şi supervizarea sunt absolut necesare
pentru a putea formula ipoteze testabile. Terapeuţii începători nu trebuie să se aştepte să
formuleze de la început ipoteze de o mare acurateţe, această calitate se va dezvolta odată cu
experienţa şi supervizarea.
2. Dezvoltarea unei strategii pentru primul interviu, incluzând întrebări specifice, observaţii sau
sarcini care vor ajuta la adunarea de informaţii şi la testarea ipotezelor.
19
3. Deşi se elaborează primele ipoteze şi se stabileşte strategia de lucru, terapeutul trebuie să rămână
deschis faţă de unicitatea fiecărei familii şi faţă de informaţiile care servesc drept suport pentru
ipoteze alternative.
III. Primirea (aproximativ 5 minute)

Deoarece pentru majoritatea oamenilor este dificil să vină în terapie, obiectivul aceste faze este de
a-i primi şi de a-i identifica pe membrii familiei, de a le prezenta cadrul terapiei, terapeutul sau terapeuţii.
1. Prezintă-te persoanei de contact şi celorlalţi adulţi veniţi în terapie. Strânge mână şi salută fiecare
membru al familiei (salutul trebuie să fie apropiat de vârsta fiecăruia, de exemplu pentru adulţi
trebuie utilizat numele de familie; asigură-te că ai luat contact cu toţi copiii, indiferent de vârsta
acestora).
2. Invită membrii familiei să se aşeze unde doresc (utilizează această informaţie în scop diagnostic).
3. Familiarizează familia cu încăperea unde se desfăşoară şedinţa (video, oglindă de observare, unde
sunt localizate jucăriile pentru copii) precum şi cu regulile de desfăşurare a şedinţei (durata
sesiunii, întreruperile în vedere discuţiilor între specialişti etc.).
4. Dacă se înregistrează audio sau video trebuie obţinută permisiunea verbală de la adulţii din
încăpere (semnăturile pentru consens pot fi obţinute după terminarea şedinţei).
IV. Faza socială (aproximativ 5 minute)

Scopul fazei sociale este de a construi un cadru pentru familie care să nu cuprindă aspecte
referitoare la tratament, de a–i cunoaşte mai bine şi de a-i ajuta să se simtă cât mai confortabil.
1. Ajută familia să se simtă confortabil, angajând o conversaţie informală, urmată de introducerea:
„M-ar ajuta dacă aş obţine pentru început câteva informaţii despre dumneavoastră”.
2. Sporeşte contactul cu fiecare membru al familiei solicitând informaţii demografice de la fiecare
dintre aceştia, precum: vârstă, şcoală sau muncă, educaţie, durata căsătoriei etc. Caută să găseşti
ceva interesant la fiecare persoană. Găseşte o oportunitate să fii uman şi cât mai puţin intimidant
pentru familie (de exemplu, urmărind interesul sau aspecte privitoare la locul de muncă al unei
familii).
3. În timp ce vorbeşti cu familia, aminteşte-ţi să acorzi respect şi atenţie specială adultului care este
liderul sau purtătorul de cuvânt al familiei. Fă un efort special să angajezi în discuţie persoanele
din familie care par distante, în special părintele care nu a avut un contact iniţial cu terapeutul
(prin telefon).
4. Notează limbajul folosit de fiecare membru al familiei, precum şi comportamentul nonverbal şi
încearcă să utilizezi acest stil şi limbaj în şedinţele ulterioare când vei lucra cu persoana
respectivă.
V. Identificarea problemei (aproximativ 15 minute)
20
Scopul acestei faze este de a explora punctul de vedere al fiecărui membru al familiei asupra
problemei în termeni comportamentali specifici, precum şi soluţiile pe care le-au încercat.
1. Continuă cu: „Adesea, în cadrul unei familii, persoanele au puncte diferite de vedere asupra unei
probleme. Astăzi aş dori să aud de la fiecare dintre dumneavoastră cum vedeţi această problemă.”
2. Adresează-te fiecărui membru al familiei, de regulă începând cu adultul care pare cel mai distant
în raport cu problema.
3. Ajută membrii familiei să fie cât mai concreţi şi specifici, întrebându-i: „Cum este acest aspect o
problemă pentru dumneavoastră?”, „Când a început problema?”, „Ce te-a determinat să vii acum
în terapie?”
4. Află cum au încercat membrii familiei să rezolve problema şi ce rezultate au obţinut în urma
soluţiilor pe care le-au încercat.
5. Explorează implicarea altor persoane în problemă: „Ai primit sfaturi de la alte persoane în
legătură cu această problemă?”, „Ce crezi despre sfatul pe care l-ai primit?” (include şi întrebări
referitoare la alţi specialişti sau alţi terapeuţi pe care i-au consultat).
6. Întreabă despre schimbări recente petrecute în familie, cum ar fi boală, mutat, deces, schimbarea
locului de muncă, intrarea sau ieşirea unor membrii din structura familiei. În timp ce îţi menţii
atenţia asupra problemei prezente, fii atent asupra schimbărilor contextuale în sistemul familial
care influenţează şi care sunt influenţate de problema prezentă.
7. Nu uita următoarele aspecte:
• Încurajează membrii familiei să fie specifici; cere exemple.
• Ajută membrii familiei să-şi clarifice propriile gânduri, idei.
• Menţine o poziţie empatică şi necritică vizavi de fiecare persoană.
• Susţine importanţa contribuţiei fiecărei persoane.
• În acest punct al terapiei, nu îţi exprima opinia şi nu face interpretări, chiar dacă acestea îţi
sunt cerute. Blochează întreruperile din partea unor persoane dacă acestea persistă.
• Notează, dar nu empatiza cu dezacordurile dintre membrii familiei.
• Ia-o încet!
VI. Observarea pattern-urilor familiale

Scopul acestei faze este de a „aduce problema în încăpere”, astfel încât terapeutul şi familia să
aibă o imagine clară asupra pattern-urilor comportamentale ale membrilor familiei în raport cu problema.
1. Pune membrii familiei să clarifice un aspect comportamental specific problemei prezente, în unul
din următoarele moduri:
• Cere anumitor membrii ai familiei (de exemplu, tatăl şi mama, tată şi fiul, fratele şi sora etc.)
să vorbească celorlalţi despre problemă şi cum s-au descurcat cu aceasta.
21
• Solicită membrilor familiei să descrie interacţiunile celorlalţi membrii in jurul problemei

(„John, atunci când te cerţi cu sora ta, ce face mama ta?” „Şi atunci când mama ta face acel
lucru, ce face tatăl tău?”).
• Pune membrii familiei să însceneze o situaţie (de exemplu, „Arătaţi-mi ce se întâmplă la voi în
casă atunci când Susan vine târziu acasă”).
2. Păşeşte înapoi, ascultă familia, în loc să interacţionezi cu ea, notează în mod particular secvenţele
comportamentale repetitive care se manifestă în raport cu problema prezentată.
3. Dacă se propune o schimbare în interacţiunile familiale, această schimbare trebuie să se bazeze pe
scopuri terapeutice clare şi pe comportamentul familiei remarcat în timpul şedinţei (exemplu: dacă
mama este părintele care se ocupă în mod frecvent de copii în timpul sesiunii, în timp ce tatăl
rămâne distant şi liniştit, terapeutul poate sugera: „Victor, poţi să îţi ajuţi copiii să găsească ceva
cu ce să se joace, astfel încât, tu, Ioana să poţi să discuţi cu mine.”)
4. Complimentează în mod specific acei membrii ai familiei a căror acţiuni au fost pozitive
(exemplu: „Ioana se pare că ai nişte idei foarte bune despre cum să îl faci pe tatăl tău să te
asculte.”)
VII. Definirea scopurilor

Scopul acestei faze este de a cristaliza obiectivele tratamentului astfel încât să fie văzute de fiecare
membru al familiei în termeni comportamentali specifici şi realistici.
1. Întreabă fiecare membru al familiei ce ar dori să vadă că se schimbă (notează diferenţele şi
asemănările între obiectivele diferiţilor membrii ai familiei).
2. Defineşte schimbările în termeni specifici ai unui comportament pozitiv, mai degrabă decât în
termenii unui comportament negativ (exemplu: „Mi-ar plăcea ca tatăl meu să mă ajute la lecţiile
de engleză”, decât „Mi-ar place ca tata să nu mai sâcâie în legătură cu temele mele de casă.”)
3. Subliniază forţa, solidaritatea familiei, întrebând: „Sunt sigur că există multe lucruri pe care le
faceţi împreună şi pe care doriţi să le faceţi în continuare. Ce anume nu aţi dori să schimbaţi?”
(Această întrebare poate deveni o sarcină pentru fiecare membru al familiei la care să se
gândească până la sesiunea următoare.”).
4. Ajută membrii familiei să îşi specifice expectaţiile cât mai clar şi realistic, întrebându-i: „Care ar
fi cea mai mică schimbare ce ar trebui să se producă pentru a vă indica faptul că lucrurile se mişcă
într-o direcţie bună?”
5. O parte a calmării unei familii anxioase este dată de încetinirea membrilor. Uneori o temă de casă,
cum ar fi adunarea mai multor informaţii despre problemă, poate fi utilă în această fază.
VIII. Contractul
Scopul acestei faze este de a găsi o înţelegere privind modul de continuare şi structurare a terapiei.
22
1. La finalul interviului întreabă familia despre următorul pas, punând accentul pe iniţiativa lor (de
exemplu: „Care este modalitatea de acţiune?”).
2. Dacă familia nu doreşte să mai continue, indică un alt terapeut, un centru unde se pot adresa sau
modalitatea în care se pot întoarce în terapie în viitor. Dacă familia doreşte să continue se
stabileşte următoare întâlnire, precum şi cine va veni (structura şi tratamentul reprezintă
responsabilitatea terapeutului).
3. Unele familii doresc să stabilească un contract pentru un anumit număr de şedinţe. Această
opţiune trebuie luată în considerare, deoarece unele familii lucrează mai bine când terapia are un
termen limită.
4. Revizuieşte aspectele ce ţin de onorariu, posibilitatea de decontare a tratamentului prin Casa de
Asigurări.
5. Cere adulţilor să semneze consimţământul pentru a fi înregistraţi şi pentru a fi adunate informaţii
relevante de la alţi practicieni sau organizaţii (şcoală, medic de familie, alţi terapeuţi etc.)
6. Întreabă dacă cineva din familie are de adresat vreo întrebare.
7. Concluzionează interviul.
IX. Lista de control

Utilizează următoarea listă de control pentru a evalua modul de desfăşurare al primului interviu:
1. terapeutul a stabilit contact cu fiecare membru al familiei şi l-a făcut pe fiecare să se simtă cât mai
confortabil posibil;
2. stabileşte conducerea printr-o structurare clară a interviului;
3. terapeutul a stabilit o alianţă de lucru cu familia fără să fie prea profesional sau prea personal;
4. terapeutul a recunoscut solidaritatea şi puterea familiei şi a membrilor săi;
5. terapeutul a menţinut o poziţie empatică, susţinând membrii familiei şi evitând să îi blameze sau
să îi critice;
6. terapeutul a identificat problemele specifice ale familiei pentru care au venit în terapie şi soluţiile
pe care le-au încercat anterior;
7. terapeutul a început să înveţe punctul de vedere al familiei asupra lumii, limbajul fiecărui membru
al familiei, stilul şi perspectiva asupra familiei;
8. terapeutul a început să înţeleagă interacţiunile repetitive ale familiei în jurul problemei prezentate;
9. terapeutul a adunat informaţii despre prietenii semnificativi pentru familie sau despre alţi
specialişti implicaţi în problemă;
10. terapeutul a negociat contractul cu familia într-o formulă mutual acceptabilă.
X. Revizuirea ipotezelor
Se utilizează informaţiile adunate pe parcursul primului interviu pentru a revizui şi pentru a rafina
ipotezele formulate în pre-interviu (discuţia telefonică) şi pentru a stabili planul pentru următorul interviu.
23
XI. Contactarea referentului

Dacă referentul nu a fost prezent la primul interviu cu familia, acesta trebui contactat.
1. Indică faptul că familia a fost văzută şi comunică-i contractul de tratament care a fost negociat.
2. Cere informaţii asupra perspectivei pe care referentul o are asupra problemei.
3. Oferă câteva informaţii asupra familiei şi asupra problemelor acesteia. Supervizarea este foarte
importantă în această fază pentru a determina ce informaţii pot fi comunicate referentului, în
funcţie de poziţia acestuia în sistem.
4. Stabileşte un fundament pentru orice colaborare necesară în vederea dezvoltării strategiei
tratamentului.
XII. Adunarea altor informaţii

Se solicită un raport de la şcoală, un raport asupra tratamentului care a fost urmat, sau orice alte
informaţii relevante de la alţi specialişti sau organizaţii.
ISTORICUL TERAPIEI SISTEMICE FAMILIALE
1. Mişcarea terapiilor familiale în Statele Unite
a. Gregory Bateson
Acest cercetător s-a născut în Anglia în 1904. tatăl său. William Bateson a studiat zoologia şi a
devenit un genetician de renume mondial.
Gregory Bateson a avut iniţial o formare în zoologie. În 1924, la 20 ani, merge în insulele
Galapagos, pe urmele lui Darwin. În 1925 îşi abandonează studiile în ştiinţe naturale şi începe un al
treilea ciclu în antropologie. În 1927, în Noua Guinee îi întâlneşte pe Margaret Mead şi pe Reo Fortune
care lucrau în aceiaşi regiune şi se decid să colaboreze.
În 1934 Margaret Mead divorţează. În 1935 Bateson termină manuscrisul intitulat „Naven”
(despre tribul Iatmul) şi, la începurul anului 1936 se căsătoreşte cu Mead, plecând împreună pentru o
nouă cercetare în Insulele Bali.
În această primă lucrare, Bateson construieşte o teorie culturală şi dezvoltă conceptul de
„schismogeneză”. Prin acest termen el înţelege studierea genezei unui schism în sânul unui sistem social.
A reflectat asupra fenomenelor de echilibru şi dezechilibru în fenomenele circulare. A început astfel
descoperirea ciberneticii, dar ideile sale nu au convenit gândirii dominante a epocii.
Bateson şi Mead au rămas doi ani la Bali şi s-au reîntors la New York în 1939. Au început să
cerceteze sub influenţa teoriei psihanalitice a lui Eik Eikson originea temperamentului populaţiei din Bali
24
în raporturile dintre părinţi şi copii. Acest aspect va fi numit de Bateson, 15 ani mai târziu, „teoria dublei
legături”.
În 1942, Bateson a asistat la New-York la un colocviu organizat de fundaţia Macy. Pentru prima
oară a auzit vorbindu-se despre feed-back pe parcursul expunerii lui Warner Mc Culloch şi Julian
Bigelow.
Începând cu 1945 începe să participe activ la studierea teoriei dublei legături. Asistă la o serie de
expuneri şi dezbateri dominate de figura lui Norbert Wiener şi a matematicianului John von Neuman,
unde sunt discutate o serie de idei noi, precum teoria jocurilor, distincţia între procesele digitale şi cele
analogice, raportul între informaţie şi entropie etc.
În 1948, Bateson se instalează, la invitaţia psihiatrului Jurgen Ruesch, la clinica Langley Porter în
San Francisco. Împreună, vor scrie o carte „Communication: The Social Matrix of Psychiatry”, în 1951.
Cei doi propun o teorie generală a comunicării. Încep să apară şi ideile lui Bateson asupra teoriei
„tipurilor logice”.
Separat de câţiva ani de Mead, o cunoaşte pe Betty Summer, căsătorindu-se în 1951. În 1952
primeşte o subvenţia de la Fundaţia Rockefeller pentru a studia paradoxul abstracţiei în comunicare. Îl
atrage în această cercetare pe un fost student al său, inginer chimist, John Weakland, un student la
Comunicare Socială, Jay Haley şi un tânăr psihiatru, William Fry.
A realizat un studiu asupra jocului a animale. Restul echipei lui Bateson au realizat cercetări pe
diferite proiecte cu psihiatrii mai puţin ortodocşi, precum John Rosen şi Milton Erickson, precum şi cu
experţi ca Norbert Wiener şi Ray Birdwhistell.
În 1954, Bateson propune o primă sinteză a acestei vaste munci exploratorii într-un text intitulat:
„O teorie a jocului şi a fantasmei”. În 1956, Bateson şi echipa sa (Don D. Jackson, J.H. Weakland şi
J.Haley) publică articolul: „Spre o teorie a schizofreniei”. Acest articol este considerat drept un
fundament al terapiilor familiale sistemice. El propune o nouă înţelegere a schizofreniei.
La începutul anilor 60, Bateson se va separa de colaboratorii săi. În fond, schizofrenia nu a fost
pentru el decât un mijloc de a avansa în vasta sa teorie a comunicării pe care a început să o articuleze
începând cu anii 40, plecând de la cibernetică şi de la teoria Tipurilor Logice. A lucrat apoi în Insulele
Virgine, la Universitatea din Hawai şi la Institutul Esalen.
În 1972 apare „Spre o ecologie a spiritului”, care pare a fi cel mai important text pe care l-a scris.
Atins de un cancer pulmonar, moare la 4 iulie 1980.
b. Don Jackson şi Institutul de Cercetare Mintală (Mintal Research Institute – MRI)

Don Jackson a intrat în echipa lui Bateson în 1954. A studiat în celebra clinică Chesnut Lodge în
Maryland şi are o formaţie analitică. În 1959 creează MRI. Virginia Satir a lucrat cu el ca psiholog. Paul
Watzlawick vine la MRI în 1961, Weakland şi Haley în 1962.
25
MRI îşi dezvoltă propriile activităţi: revista „Family Process”, prima revistă de terapie familială,
creată în 1962 de Haley şi Don Jackson. Watzlawick va reda un elan MRI-ului după decesul lui Don
Jackson în 1968 şi plecarea lui Haley în aceiaşi perioadă.
Paul Watzlawick este născut în Austria în 1921. Pleacă în Italia şi obţine în 1949 doctoratul în
filozofie la Universitatea din Veneţia. Dezvoltă o pasiune pentru filosofia limbajului şi logică. Îşi
realizează apoi o formare analitică la Zurich şi la sfârşitul anilor 50 predă psihanaliza şi psihoterapia la
Universitatea Naţională din Salvador. Descoperă lucrările lui Bateson, care sunt pentru el o revelaţie.
În 1960 lucrează la Philadelphia, la „Institutul pentru Analiză Directă”, unde Albert Scheflen şi o
echipă de cercetători studiază diferite stiluri de relaţii între terapeuţi şi pacienţi, plecând de la filme
analizate imagine cu imagine. Watzlawick rămâne aici un an. Îi este prezentat de către Albert Scheflen lui
Don Jakson, care îl angajează la MRI. Are un triplu şoc:
▪ primul este legat de capacităţile de diagnostic ale lui Don Jackson şi de metodele sale de lucru
care i se par uimitoare;
▪ al doilea provine din întâlnirea cu Gregory Bateson;
▪ al treilea este provocat de descoperirea lui Milton Erickson care utilizează paradoxul ca tehnică
terapeutică de mulţi ani, fără a explica în mod clar de ce o foloseşte şi cum acţionează.
Watzlawick lucrează mai întâi asupra cărţii lui Ronald Laing „Sinele şi alţii”. Cunoaşte în
profunzime logica deductivă care fundamentează demersul lui Bateson. Publică, în 1967, cu Don Jakson
şi Janet Beavin, „O logică a comunicării”. Watzlawick, Weakland şi Fisch propun în 1974, în
„Schimbare, paradox şi psihoterapie” o analiză a modului de funcţionare a paradoxului în psihoterapie.
El opune două tipuri de schimbări pentru o situaţie, „schimbarea 1” care constă într-o modificare
în interiorul sistemului şi „schimbarea 2”, care constă într-o transformare a sistemului însuşi. În lucrarea
„Realitatea realităţii”, Watzlawick (1978) dezvoltă analiza limbajului terapeutic paradoxal. Propune, sub
formă de anecdote o explicaţie a apariţiei diferitelor concepţii asupra realităţii, precum şi natura
conflictelor umane.
Lucrările sale asupra teoriei comunicării au fost difuzate la nivel mondial.
c. Birdwhistell şi Scheflen: formarea de bază şi antropologia

În 1952, Birdwhistell îi întâlneşte la Washington pe lingviştii George Strager, Harry Lee Smith şi
antropologul Edward T. Hall. Strager elaborează împreună cu Hall o schemă generală de analiză a culturii
fondată pe principiile lingvisticii descriptive. Îl va invita pe Birdwhistell să explice aceleaşi principii la
nivel gestual. Acesta va lucra Palo alto cu Bateson (1956). Birdwhistell trage două concluzii importante:
mai întâi, nu i se pare posibil să conceapă un studiu izolat al limbajului sau al gesturilor. Cele două
sisteme fac parte dintr-un ansamblu mai larg. În al doilea rând, comunicarea trebuie văzută ca un sistem,
în care se angajează interlocutorii.
26
După 1956, Birdwhistell lucrează trei ani la Universitatea din Buffalo şi îl întâlneşte pe Albert
Scheflen. Timp de aproape 10 ani cei doi au lucrat pe diferite proiecte de cercetare. Începând cu 1970,
Birdwhistell începe să predea la Universitatea din Pennsylvania, unde îl găseşte printre colegi, pe fostul
său elev de la Toronto, Erving Goffman.
Scheflen este neurolog şi psihanalist. A intrat în anii 50 în curentul terapiilor familiale şi a fost
prieten cu Don Jackson şi Carl Whitaker. Timp de 10 ani îşi consacră viaţă studiului primei şedinţe
terapeutice. Demonstrează că repertoriul unei persoane se compune din 3-5 aspecte, ce revin constant în
cursul unei interacţiuni. A studiat poziţiilor congruente sau necongruente pe care le adoptă persoanele
într-un grup.
d. Clinicienii: Nathan Ackerman, Donald Bloch, Peter Steinglass

Veritabilul pioner al terapiei familiale pe teren este N Ackerman. Pedopsihiatru, psihanalist pentru
copii şi adulţi, a publicat, în 1937, un scurt articol intitulat: „Familia, unitate socială şi emoţională”, în
care s-a referit la faptul că anumite aspecte ale experienţei vitale sunt mai mult individuale decât sociale,
altele fiind, din contră, mai mult sociale decât individuale.
În anii 30 a început să studieze familii atinse de criza economică, mai precis 25 de familii, în care
taţii, mineri, au fost în şomaj pe o perioadă de cinci ani. N. Ackerman a perceput deci importanţa
identităţii familiale, plecând de la incidenţa factorilor socio-economici. A descoperit că există anumite
relaţii între tulburările copilului şi mediul său familial. A creat primul centru de terapie familială la New-
York, un institut care îi poartă numele. Acest centru a fost ulterior de clinicieni de mare renume, precum:
Donald Bloch, apoi Peter Steinglass.
Al doilea război mondial a provocat numeroase transformări în sânul societăţii şi structurii
familiale, întărirea relaţiilor familiale fiind o reacţie la separare şi la doliul datorat războiului. Ca urmare,
au început să se creeze progresiv centre de terapie familială în toate ţările. Mulţi terapeuţi (Wynne,
Whitaker, Lidz, Bozormenyi-Nagy) au început să îşi modifice concepţiile de orientare psihanalitică şi să
ţină cont de întreg sistemul familial în abordarea terapeutică.
2. Evoluţia mişcării psihanalitice

În 1904, Freud a demonstrat importanţa contextului familial în geneza tulburărilor mentale, în
fobia micuţului Hans, de care se interesa prin intermediului tatălui acestuia. În „Introducere în
psihanaliză” (1922) el vorbeşte despre frecventa opoziţie pe care mediul familial o manifestă faţă de
vindecarea pacientului aflat în tratament. În 1936, Laforgue şi Leuba consideră că nevroza copiilor se
poate explica prin conflictele inconştiente ale părinţilor. Laforgue insistă asupra faptului că părinţii ar
trebui trataţi şi că pornind de la cura psihanalitică a acestora am putea spera la vindecarea copiilor.
27
Margaret Mahler (1968) studiază noţiunea de relaţie simbiotică. Frieda Fromm-Reichmannn

descrie „mama schizofrenogenă”.
Psihanaliştii şi psihiatrii pentru copii, inspiraţi de Anna Freud, încep să şină cont de rolul simultan
al conflictelor internalizate şi de dependenţa reală a copilului în raport cu familia sa. Melanie Klein
(1930) insistă asupra faptului că fantasmele mamei contribuie la organizarea fantasmelor copilului. Jaques
Lacan elaborează în 1938 „Complexele familiale”. Copilul apare, pentru teoria şcolii freudiene, doar ca
un obiect al angoasei şi culpabilităţii materne.
Cu toate acestea, psihanaliştii au continuat să trateze doar persoana considerată „bolnavă”, de-a
lungul elaborării conflictelor intrapsihice ale acesteia, cu excepţia psihanaliştilor pentru copii, care au
început să insiste asupra necesităţii de a lua în considerare şi părinţii, în paralel cu psihoterapia copilului.
3. Difuzarea în Europa
Difuzarea terapiilor familiale în Europa s-a realizat relativ târziu. Prin anii 60, Laing a început să
utilizeze ideile lui Bateson asupra relaţiilor intrafamiliale. Originalitatea sa constă în a plasa pacientul în
mediul său global. Gregory Bateson s-a arătat cu adevărat interesat de ideile lui Laing, pe care l-a invitat
în 1975 la Londra.
Lucrările lui David Cooper (1972) cunosc un succes internaţional, în particular două dintre
acestea: „Psihiatria şi antipsihiatria” şi „Moartea familiei”. Pentru Cooper, schizofrenia este o situaţie de
criză micro-socială, în care actele şi experienţele unei anumite persoane sunt invalidate de altele din cauza
anumitor motive culturale şi micro-culturale (familiale), care determină ca acestă persoană să fie din ce în
ce mai mult considerată ca „bolnavă psihic” şi apoi confirmată în identitatea sa de pacient schizofren de
către agenţii medicali sau cvasi medicali. El a studiat maniera în care familia întăreşte alienarea la toţi
membrii săi, dar în principal, într-o manieră extrem de destructivă, la cei mai tineri din familie.
În Italia, s-au remarcat lucrările lui Mara Selvini-Palayyoli la Milan, asupra familiilor anorexicilor
şi schizofrenilor, precum şi echipa lui Andolfi, la Roma. Printre pionieri: în Suedia, Odette Masson; în
Germania, Richter şi Stierlin; în Norvegia, Caille; în Belgia, Siegi Hirsch şi Mony Elkaim, la Londra,
echipa de la Clinica Tavistock condusă de John Bying Hall.
În Franţa, mişcarea terapiilor familiale este mult decalată faţă de alte ţări europene. Primele centre
au fost create începând cu 1980: Centrul de Terapie Familială Monceau, Centrul SPASM, Centrul de
Studii şi Cercetări asupra Familiei, APRTF (Asociaţia Pariziană de Cercetare în Terapia Familială) etc. A
fost creată prima asociaţie franceză: Asociaţia de Terapia Sistemică şi Familială (ATFS), care grupa
principalele instituţii sau asociaţii specializate. Numeroşi clinicieni s-au asociat la EFTA (Asociaţia
Europeană de Terapie Familială). Au început să apară o serie de reviste specializate.
România a început să se înscrie şie în direcţia de dezvoltare a terapiilor familiale, iniţial prin
intermediul unor formatori străini (Olanda, Franţa, Grecia, etc.), pentru ca în momentul de faţă să existe
28
formatori acreditaţi pe această linie. Dezvoltarea terapiilor de familie este în plină ascensiune în ţara
noastră, atât în ceea ce priveşte formarea de specialişti, cât şi oferta de servicii specializate.
4. Dezvoltarea diferitelor şcoli
În anii ’60 şi ’70, în Statele Unite, domeniul clinic este puternic marcat de influenţa Terapiei
Sistemice Familiale, apărând o serie de noi teorii şi şcoli terapeutice.
• Şcoala comunicaţionistă şi Şcoala strategică
Don Jackson
Acesta a introdus conceptul de homeostazie familială şi modelul sistemic în cadrul familiei. A
pus accentul pe schemele de interacţiune repetitive, care apar în cadrul sistemului familial, pe baza
acestor scheme putând fi identificate regulile familiale. În conformitate cu teoria sa, mama are nevoie de
copilul schizofren pentru a menţine echilibrul sistemului, acesta nefiind capabil să se diferenţieze de
exterior şi nici să decodifice mesajele din exterior, neputând ierarhiza nivelele de comunicare.
Împreună cu Haley, el a marcat trecerea de la abordarea directă comunicaţionistă la abordarea
strategică. Cei doi au utilizat intervenţia numită „dubla legătură terapeutică sau intervenţia paradoxală”,
care permite terapeutului să se depărteze de conţinutul cuvintelor şi să pună accentul pe proces.
Simptomul este considerat ca făcând parte din secvenţele de interacţiune a sistemului, supunându-se unor
reguli specifice sistemului.
Jay Haley
A pus bazele orientării strategice şi a introdus noţiunea de putere. El consideră că toate procesele
de comunicare fac parte dintr-o luptă pentru putere. La fel, dezechilibrul în cadrul familiei este determinat
de conflictul de putere. În tehnicile utilizate a pus mare accent pe hipnoza practicată de Milton Erickson,
adică metode indirecte şi paradoxale, cum ar fi, de exemplu, prescrierea simptomului. Haley a lucrat cu
Salvador Minuchin (fondatorul orientării structurale) şi apoi cu Cloe Madanes, împreună cu aceasta
fondând Institutul Familial din Washington.
Paul Watzlawick
În 1967, acesta dezvoltă împreună cu Janet Beavin şi Don Jackson teoria comunicării, care a
marcat puternic evoluţia terapiei, datorită axiomelor pe care le postulează:
29
▪ Nu putem să nu comunicăm (chiar şi atunci când nu spunem nimic, noi comunicăm, de fapt, că nu
dorim să comunicăm);
▪ Orice comunicare are două funcţii: o funcţie informativă şi o funcţie de comandă. A doua funcţie este
cea care determină modalitatea în care mesajul trebuie citit, oferă informaţii asupra afectelor, asupra
contextului în care mesajul a fost emis şi indică modalitatea în care este definită relaţia între două
persoane. Acest al doilea nivel reprezintă o meta-comunicare (comunicare despre comunicare). De
exemplu, un mesaj de tipul „o cafea, vă rog”, pronunţat cu iritare, vehiculează, pe lângă dorinţa de a
obţine o cafea, o meta-informaţie despre starea afectivă a clientului, care este de nervozitate. Meta-
mesajul adresat ar fi: „ai face bine să te grăbeşti, dacă nu vrei să îmi exprim iritarea”. În relaţiile
normale, cele două niveluri ale comunicării (informativ şi de comandă) sunt congruente, dar ele se pot
contamina şi pot deveni o sursă de confuzie, de paradox;
▪ Natura unei relaţii depinde de punctuaţia secvenţelor comunicării. Orice comunicare are un început şi
un sfârşit, între care există o secvenţă (de exemplu, în cazul violenţei familiale, tatăl întră în casă şi
spune „Sunt obosit”; unul dintre copii va începe să se agite, să dea tare televizorul, să facă gălăgie,
declanşând astfel violenţa tatălui, deschizând secvenţa). Dificultăţile de comunicare ar fi determinate
de diferenţele de punctuaţie între situaţii. Această axiomă permite trecerea de la o abordare lineară a
evenimentului, la o abordare circulară, sistemică, conform căreia comportamentul unui membru al
familiei influenţează comportamentul celorlalţi membrii ai familiei şi la rândul său, este influenţat de
comportamentul acestora;
▪ Vorbim despre două tipuri de comunicare: comunicare digitală (se pune accentul pe sintaxa logică,
nu există nimic despre calitatea relaţiei, limbajul verbal) şi comunicare analogică (se pune accent pe
relaţie, dar informaţiile obţinute nu sunt precise, limbaj non-verbal);
▪ Toate schimburile în comunicare sunt simetrice sau complementare (bazate pe relaţii simetrice sau
complementare). Relaţiile simetrice se bazează pe egalitate, partenerii adoptă un comportament în
oglindă. Interacţiunea se caracterizează prin minimizarea diferenţelor, interacţiunea fiind dispusă pe
orizontală. În cazul relaţiilor simetrice riscul este escalada, în sensul că fiecare dintre cei doi parteneri
vrea să fie deasupra celuilalt, să fie „puţin mai egal decât celălalt”. Watzlawick oferă un exemplu în
acest sens (Joad, 1939): o ţară îşi creşte achiziţiile de armament în scopul menţinerii păcii; ea va fi
concurată de ţara adversă care va achiziţiona şi mai mult armament, în acelaşi spirit de menţinere a
păcii. În relaţiile complementare, comportamentul unui partener completează comportamentul
celuilalt partener. Relaţia este fundamentată pe un maxim de diferenţe, iar interacţiunea se desfăşoară
pe vertical. Unul dintre cei doi parteneri ocupă o poziţie superioară, numită „înaltă”, iar celălalt o
poziţie inferioară, numită „joasă”. În cazul în care aceste comportamente diferite ale partenerilor sunt
adaptate unul altuia, definiţiile relaţiei celor doi parteneri sunt concordante. În cazul relaţiilor
complementare riscul este rigiditatea şi apariţia dependenţei, prea multă complementaritate ducând la
30
absenţa definiţiei relaţiei. O relaţie funcţională poate să evolueze cu supleţe de la simetrie la

complementaritate.
Prin urmare, elementul esenţial în abordarea strategică îl reprezintă studiul meta-comunicării, adică
analiza regulilor care ghidează punctuaţia secvenţelor.
• Şcoala structurală
Reprezentantul şi iniţiatorul este Salvador Minuchin, de formaţie psihanalitică şi care a început

prin a lucra cu tinerii delincvenţi şi cu familiile acestora. A studiat modul de organizare al familiilor din
ghetouri, caracterizat prin lipsa autorităţii parentale şi absenţa unei organizări coerente. Şi-a expus
concluziile în cartea intitulată „Familia în terapie”.
În concepţia sa, familia are o organizare bine definită, cu roluri şi funcţii, precum şi o repartiţie a
puterii. A introdus noţiunea de structură, schemele de interacţiune familială fiind cele care definesc
relaţiile şi formează structurile familiale. Structura presupune modele de interacţiune invariabile,
guvernate de reguli care determină când, cum şi cu cine se intră în relaţie. O familie este considerată
haotică atunci când regulile de conduită sunt absente sau ineficiente şi rigidă, atunci când aceste reguli
sunt prea numeroase sau exigente.
În cadrul sistemului familial se pot distinge sub-sistemele: conjugal, parental, fraternal, dar pot să
apară şi alianţe sau coaliţii între diferiţi membrii ai sistemului familial. Între sub-sistemele familiale apar
frontierele, care garantează diferenţierea în interiorul sistemului. Acestea trebuie să fie bine definite, dar
suficient de permeabile pentru a permite contactul. Dacă sunt rigide, vorbim despre „familie
dezangajată”, dacă sunt prea laxe, vorbim despre „familie înlănţuită”.
Accentul este pus pe schimbările care trebuie să apară în interiorul sistemului familial, vizând
schimbarea structurii, ceea ce implică noţiunea de adaptabilitate şi stadiu de dezvoltare (ciclu de viaţă).
Între cele două mari orientări (strategică şi structurală) există o serie de note comune, dar şi
diferite.
Note comune:
▪ considerarea persoanelor şi a interacţiunilor acestora într-un context care îi influenţează şi care este el
însuşi afectat de actele lor;
▪ în definirea diagnosticului şi alegerea strategiei terapeutice se acordă o importanţă capitală ciclului de

viaţă al familiei şi stadiilor de dezvoltare;
▪ simptomul este considerat ca fiind menţinut şi la rândul său menţine sistemul, asigurând echilibrul
acestuia. Din acest motiv, schimbarea terapeutică trebuie să aibă loc la toate nivelurile familiei, nu la
nivel de persoană;
31
▪ în schimbarea sistemului familial se pune accent mai mult pe prezent decât pe trecut (acesta
interesând numai în ceea ce priveşte influenţa sa asupra prezentului);
▪ se prescriu sarcini comportamentale pentru a opri dezvoltarea simptomului.

Note diferite:
▪ în orientarea structurală, simptomul semnifică o structură disfuncţională. Organizarea ierarhică

disfuncţională din cadrul sistemului familial este cea care duce la apariţia simptomului, de aceea se
prescriu sarcini care să modifice ierarhia sistemului;
▪ în orientarea strategică, se acordă importanţă simptomului „aici şi acum”, secvenţei comunicaţionale

(când, cum a apărut). Simptomul exprimă conflictul de putere. Se prescriu sarcini pentru a bloca
apariţia simptomului.
• Şcoala psihodinamică
Şcoala psihodinamică postulează importanţa inconştientului şi tendinţa persoanei de a reproduce

experienţele care întăresc construcţiile interne elaborate în baza vârstei. Această orientare şi-a manifestat
interesul pentru aspectele transgeneraţionale în familie şi pentru transmiterea problemelor de la o
generaţie la alta.
Murray Bowen
Acesta a introdus numeroase concepte, cu aplicabilitate la caracteristicile generale ale familiei.
Astfel este conceptul de diferenţiere de sine, care vizează gradul de fuziune sau diferenţiere între
funcţionarea intelectuală şi cea cognitivă, dar şi diferenţierea de sine faţă de alţii, în special faţă de
membrii familiei. După Bowen, cu cât nivelul de diferenţiere este mai scăzut într-o familie, cu atât sunt
mai mari riscurile de apariţie a unor dificultăţi, chiar şi pentru generaţiile următoare, procesul de
transmitere fiind multigeneraţional.
Un alt concept introdus este cel de triunghi, adică o configuraţie de trei persoane, care reprezintă
elementul de bază al întregului sistem emotiv. În fine, un al concept important este genograma.
Ivan Boszormenyi-Nagy
În abordarea sa, numită contextuală, pune accentul pe conceptele de responsabilitate şi
corectitudine, în cadrul unei relaţii. Termenul de „context” se referă la persoane care sunt într-o relaţie ce
implică aşteptări şi responsabilitate. Pune accent pe noţiunea de loialitate în cadrul sistemului familial,
încercând să demonstreze influenţa trecutului familial asupra familiei actuale. În această accepţiune,
purtătorul simptomului loial în familia de origine va manifesta comportamente patologice care reflectă
incapacitatea sa de a răspunde aşteptărilor irealizabile ale generaţiilor precedente.
32
Nagy introduce conceptul de parentificare, care se referă la apariţia în cadrul familiei a unui copil
care joacă rolul de părinte, preluând în anumite domenii ale vieţii rolul acestuia.
Alţi reprezentanţi ai acestei şcoli: Andre Ruffiot, Alberto Eiguer, Michel Goutal. Acesta din urmă,
de exemplu, descrie un aparat psihic familial destinat să conţină psihismele individuale şi să concilieze
realitatea psihică cu realitatea familială. Eiguer vorbeşte despre trei organizatori ai vieţii inconştiente
familiale: alegerea partenerului de tip narcisic, anaclitic sau oedipian; sinele familial care contribuie la
sentimentul de apartenenţă şi la edificarea idealului de eu familial; interfantasmatizarea, locul de întâlnire
al fantasmelor individuale, fantasme inconştiente, care contribuie la formarea simptomelor.
• Şcoala umanistă existenţială
Virginia Satir
Aceasta abordează problematica familiilor din perspectiva comunicării, pe care urmăreşte să o
amelioreze printr-o intervenţie directă. În primul rând, a urmărit să instaleze, în cadrul sistemului familial,
un climat favorabil exprimării nevoilor şi afectelor, pentru ca apoi, decodând mesajele non-verbale, să
stabilească o comunicare directă şi clară. În concepţia sa, o stimă de sine redusă contribuie la menţinerea
unei persoane într-un rol inadecvat, precum şi la apariţia problemelor de comunicare.
Carl Whitaker
A fost influenţat de către curentul „dezvoltării personale” şi a pus accentul asupra persoanei şi
asupra trăirilor acesteia. El considera că schimbarea afectelor se datorează unui proces de „sărăcire”
personală, la nivel afectiv. Elementul primordial terapeutic este considerat angajamentul terapeutului şi
mai puţin teoriile acestuia.
• Şcoala de la Milan
La sfârşitul anilor ’60, Mara Selvini (de formaţie psihanalitică), împreună cu Boscolo, Cecchin şi
Prata a creat un grup de cercetare şi tratament care aplică teoria sistemică familială pe pacienţii psihotici
sau anorexici. În concepţie sistemică, simptomul este considerat ca un element care menţine homeostazia,
când echilibrul este perturbat; Selvini extinde acest concept la nivel generaţional. Problema prezentă este
studiată în contextul ansamblului relaţiilor familiale prezente şi trecute. Terapeutul încearcă să identifice
secvenţele repetitive, numite „jocuri” şi care caracterizează relaţiile familiale. Printre contribuţiile
importante ale şcolii, pot fi menţionate: recunoaşterea locului istoriei în evoluţia problemelor sistemului
familial, perfecţionarea artei de interviu şi întrevedere cu familia.
33
Cadrul terapeutic
În fazele de început ale terapiilor familiale, terapeuţii lucrau singuri, uneori mergând la domiciliul
clienţilor. Intervenţia la domiciliu se realizează şi astăzi în bune condiţii, însă a apărut necesitatea lucrului
în echipă. De asemenea, a apărut necesitatea de a organiza un cadru terapeutic stabil.
1. Echipamentul tehnic
În general, sala de terapie este echipată cu o oglindă multidirecţională şi un dispozitiv de
înregistrare video, scopul fiind de a putea urmări şi analiza comunicarea analogică şi digitală.
▪ Oglinda unidirecţională: terapeutul sau terapeuţii se află în sală cu familia, în timp ce echipa se
află în spatele oglinzii, dispozitiv ce îi permite să fie în şedinţă, dar în afara spaţiului fizic al
întrevederii, neputând să existe interpelări din partea vreunui membru al familiei. Acest aspect
permite echipei să se situeze într-o poziţie „meta” în raport cu sistemul terapeutic format din
terapeuţi şi familie.
▪ Video: permite reperarea întregii comunicări, precum şi menţinerea într-o formă intactă a
conţinutului şedinţă, evitându-se astfel raportările şi interpretările subiective ale terapeuţilor.
Echipa poate să se menţină la distanţă faţă de ceea ce se întâmplă în timpul şedinţei şi să
rediscute conţinutul. Comunicarea nonverbală identificată cu ajutorul înregistrării reprezintă cu
siguranţă partea cea mai dificil de retranscris. Acest echipament tehnic este utilizat pentru a
îmbunătăţi calitatea muncii terapeutice, fiind de asemenea utilizat în formarea terapeutică.
▪ Telefonul sau interfonul: în anumite situaţii, echipa situată în spatele oglinzii poate întrerupe
şedinţa terapeutică prin interfon, telefon, sau pur şi simplu bătând la uşă.
2. Co-terapia
Deşi unele echipe lucrează cu două cupluri de terapeuţi, doi în şedinţă şi doi în spatele oglinzii,
protocolul cel mai utilizat este co-terapia în doi, adică un terapeut în şedinţă şi un altul în spatele oglinzii.
Co-terapeutul are rol de supervizare în timpul şedinţei, permiţând terapeutului să repereze un anumit
număr de elemente pe care altfel nu le-ar fi perceput. În acest scop, terapeutul şi co-terapeutul întrerup
şedinţa o dată sau de două ori, pentru a se concentra, pentru a elabora ipoteze şi a discuta despre ceea ce
se întâmplă, astfel încât să orienteze într-un sens sau altul întrevederea. (Selvini, 1980).
Pentru anumite echipe (Andolfi, 1987), co-terapeutul este cel care dirijează practic şedinţa,
terapeutul fiind considerat un membru al sistemului. Co-terapeutul îi conferă terapeutului o perspectivă
34
diferită şi îl orientează astfel încât să evite contra-atitudinile manifeste sau coaliţiile cu un membru al
familiei.
Anumite echipe lucrează cu doi terapeuţi în şedinţă. În acest caz, pot să apară următoarele
fenomene:
▪ cei doi terapeuţi sunt activi, dar riscă să se descalifice reciproc, încercând să privilegieze
intervenţia colegului;
▪ unul dintre terapeuţi este activ, celălalt tăcut şi în acest caz terapeutul tăcut „are puterea” şi va fi în
mod explicit solicitat de către familie. Este deci necesar ca cei doi terapeuţi să aibă o formare
similară pentru a evita aceste aspecte. În cadrul consultaţiilor familiale care sunt organizate în
instituţii, terapeuţii asociază în mod frecvent un specialist din personal care se ocupă în mod direct
de pacient. Astfel, două niveluri (individual/spitalicesc şi familial/extra-spitalicesc) sunt abordate
în mod simultan.
3. Contractul terapeutic
Acesta are un rol structurant pentru familie. La fel cum familia este informată asupra modalităţilor
în care va fi primită şi asupra dispozitivelor terapeutice utilizate este absolut necesar de a i se explica
modalitatea în care lucrează terapeuţii de familie: co-terapie, ritmul şedinţelor etc. Şedinţele pot avea loc
o dată la 2-3 săptămâni şi durează 1h-1.30h. În anumite cazuri este necesar ca şedinţele să fie mai
frecvente, în special în perioade în care familia este în criză. Frecvenţa şedinţelor este, de asemenea legată
de intensitatea emoţională şi de conţinutul întrevederii. Fiecare membru al familiei are nevoie de un
anumit timp pentru a elabora şedinţa precedentă. În acest context, absenţa unui membru al familiei poate
să semnifice că ritmul şedinţelor este prea alert, perceput ca periculos pentru homeostazia familială. De
asemenea, ritmul trebuie să fie adaptat fiecărei probleme şi fiecărei familii, în funcţie de fiecare echipă
terapeutică.
Este important ca familia să înţeleagă că fiecare membru trebuie să fie prezent la fiecare şedinţă,
altfel demersul terapeutic va fi dificil şi încetinit. În anumite cazuri, sunt invitaţi numai anumiţi membrii
ai familiei sau ai sistemului familial, de exemplu: soţii, bunicii, doar familia nucleară (părinţi şi copii),
colegi ai copiilor etc.
Dacă în anii 80 se lucra numai cu familii complete (Selvini), actualmente modalitatea de lucru este
mult mai suplă, lucrându-se adesea doar cu sistemul fratriei, cuplul conjugal sau cu „pacientul identificat”
singur. Alţi terapeuţi au simţit aceiaşi necesitatea de evoluţie a cadrului terapeutic, invitând prieteni,
apropiaţi, lucrând cu un singur nivel generaţional şi cu anturajul acestuia (de exemplu, cu pacientul
identificat şi cu colegii acestuia). Munca în reţea s-a dezvoltat considerabil şi numeroşi terapeuţi propun
diferiţilor parteneri sociali să participe la şedinţe (asistenţi sociali, educatori, profesori, medici etc).
Terapia poate să se întindă de la 2-3 şedinţe până la 10-15 şedinţe, în funcţie de problema
existentă, de complexitatea acesteia, de motivaţia familiei şi de relaţia cu echipa terapeutică.
35
4. Încheierea terapiei
Dispariţia simptomelor manifestate nu este un semn suficient pentru a aprecia ameliorarea.
Trebuie să existe o reinvestire realizată de fiecare membru al familiei pentru diferite câmpuri: afectiv,
cognitiv, profesional etc. Evaluarea trebuie să ţină cont de atenuarea simptomelor fiecăruia, deoarece este
important să nu apară o deplasare a simptomului: vindecarea „pacientului desemnat” nu trebuie să fie
urmată de decompensarea unuia dintre apropiaţi. Din acest motiv, nu se opreşte terapia în „primul timp al
vindecării”.
Terapia poate fi considerată finalizată atunci când familia a găsit posibilităţi creatoare şi
autocurative. Observarea unei durabilităţi a libertăţii exprimării emoţiilor, gândurilor şi acţiunilor
membrilor grupului poate fi un criteriu pentru finalizarea terapiei.
După ce au fost atinse obiectivele stabilite împreună cu familia terapia se finalizează, sau dacă
emerg noi obiective, se încheie un nou contract pentru acestea.
36
CONCEPTE DE BAZĂ ÎN TERAPIA SISTEMICĂ FAMILIALĂ
Teoria generală a sistemelor a lui Ludwig von Bertalanffy (TGS)
Modelul sistemic în Terapia Familială a fost construit în 1940, plecând de la această teorie a lui
von Bertalanffy. În accepţiunea TGS, un sistem este definit ca fiind „o totalitate abstractă, în care nu
putem vorbi despre sumativitate, în sensul că suma părţilor reprezintă mai mult decât întregul, aceste părţi
fiind în interacţiune unele cu altele”. Caracteristicile sistemului sunt:
▪ Totalitate non-sumativă: suma părţilor componente ale sistemului reprezintă mai mult decât întregul;
▪ Sistem deschis, în sensul că sunt acceptate schimburile cu mediul exterior, dar şi sistem închis, pentru
a-şi menţine integritatea şi identitatea;
▪ Homeostazie, adică echilibrul între două tendinţe ale unui sistem: schimbarea şi menţinerea unui
status quo. Cu alte cuvinte, homeostazia se referă la tendinţa sistemului de a-şi menţine coerenţa
stabilitatea, securitatea, echilibrul, în mediul fizic şi social;
▪ Echifinalitatea: lege imprevizibilă. Această proprietate se referă la faptul că, într-un sistem deschis,
două stări intermediare diferite pot duce la aceiaşi stare finală; cu alte cuvinte, într-un sistem deschis,
starea actuală nu ne permite nici să deducem istoria sistemului şi nici să prevedem viitorul acestuia;
▪ În cadrul unui sistem există o serie de mecanisme de reglare pentru a menţine starea stabilă
(homeostazia). Vorbim de două tipuri de reglaj: linear şi circular. Reglajul linear se bazează pe un
model teoretic, care pleacă de la ipoteza că un eveniment A, care este primul, determină un eveniment
B: A îl influenţează pe B, dar B nu îl influenţează pe A. După acest model, comportamentele umane
îşi găsesc explicaţia în trecut. Reglajul circular se bazează pe un model teoretic, care pleacă de la
ipoteza că evenimentele A, B, C influenţează evenimentul D, care la rândul său le va influenţa pe
acestea, ajungându-se la o relaţie de forma unui cerc, fără început sau sfârşit. A, B, C, D se
influenţează reciproc. După acest model, comportamentele umane se explică prin observarea directă a
schimburilor relaţionale;
▪ Sistemul are o tendinţă spre creştere, dezvoltare, schimbare. În orice sistem funcţional, apar o serie de
modificări, sistemul trebuie să se poată adapta schimbărilor care apar. O incapacitate de adaptare şi
schimbare ne indică un sistem rigid, disfuncţional;
▪ Organizare ierarhică. Orice sistem este organizat ierarhic, pe subsisteme, de exemplu, în cadrul
37
familiei, vorbim despre subsistemul parental, fraternal, conjugal, despre ierarhia între sistemul
parental şi cel al copiilor.
Epistemologia cibernetică
În 1972, Watzlawick a oferit următorul exemplu: un om cade pe stradă şi este transportat de

urgenţă la spital, prezentând semnele unei intoxicaţii acute. Examenul de laborator nu evidenţiază urmele
nici unei substanţe toxice. Starea pacientului rămâne incomprehensibilă până în momentul în care se află
că pacientul a locuit timp de 2 ani la 5000 metri altitudine, în munţi. În acest nou context, boala
pacientului nu este o maladie în sensul banal al termenului, adică o alterare a unui ţesut sau organ, ci este
o problemă de adaptare a organismului la o schimbare radicală de mediu. Dacă atenţia medicilor ar fi
rămas centrată numai asupra pacientului şi nu ar fi ţinut cont de ecologia mediului, starea pacientului ar fi
rămas un mister.
Acest exemplu are ca scop ilustrarea următoarei idei: un fenomen rămâne incomprehensibil
atâta timp cât câmpul de observaţie nu este suficient de larg pentru a include contextul în care acest
fenomen se produce. Necunoscând relaţia între un fapt şi cadrul în care acesta se inserează, între un
organism şi mediul său, putem greşi prin a atribui obiectului de studiu proprietăţi pe care acesta nu le
posedă, acest aspect fiind mai evident atunci când obiectul de studiu îl reprezintă o tulburare de
comportament.
Dacă vom studia izolat o persoană care manifestă o tulburare de comportament, cercetarea se va
axa asupra unei stări generale, adică asupra naturii spiritului uman. Dacă am include şi efectele acestui
comportament asupra altora, reacţiile altora vizavi de acest comportament şi contextul în care toate
acestea se derulează, accentul se va deplasa de la abordarea izolată, care reprezintă o abordare falsă, spre
relaţia care există între diferitele părţi ale unui sistem mai vast. Pornind de la acest model oferit de
cibernetică, terapeutul sistemician abordează familia ca un ansamblu, ca un sistem.
Familia reprezintă un sistem care se autoreglează cu ajutorul unor reguli care îi sunt
caracteristice. Aceste reguli se formează pe baza încercărilor şi a erorilor, pe baza unor tranzacţii şi a
unor retroacţiuni corective, vehiculate prin intermediul comunicării la nivel verbal şi non-verbal.
Teoriile comunicării
38
Elaborate de către „Mental Research Institute”, în 1955, aceste teorii pun accentul pe aspectele
pragmatice ale comunicării.
1. Axiomatica comunicării
Bateson, Watzlawick (1972) şi colaboratorii săi s-au interesat de comunicare în aspectele sale
pragmatice, legându-le, pe de o parte, de aspectul sintactic, care relevă vocabularul, pe de altă parte, de
aspectul semantic, care relevă semnificaţiile. Watzlawick a elaborat cinci axiome ale comunicării:
▪ Prima axiomă: toate interacţiunile în sistem au caracter de comunicare, deci este imposibil să nu
comunicăm.
▪ A doua axiomă: toate interacţiunile prezintă două aspecte, indicele şi ordinea; indicele se referă la
conţinutul mesajului, iar ordinea la natura relaţiei.
▪ A treia axiomă: natura unei relaţii depinde de punctuaţia secvenţelor de comunicare între parteneri.
▪ A patra axiomă: există două tipuri de limbaj: limbajul digital şi limbajul analogic.
▪ A cincea axiomă: există două tipuri de interacţiune corespunzătoare celor două tipuri de relaţii: relaţia
simetrică şi relaţia complementară.
2. Comunicarea patologică
Până acum au fost ilustrate două tipuri de comunicare patologică, şi anume cea care ilustrează
escalada simetrică sau complementaritatea rigidă. De asemenea, comunicarea poate deveni patologică
datorită erorilor de punctuaţie. Un exemplu de punctuaţie discordantă este dat de Watzlawick (exemplul
privind înarmarea celor două ţări): punctuaţia discordantă provine dintr-un dezacord între cauză şi efect.
Astfel, ţara A cumpără armament deoarece se simte ameninţată de ţara B (consideră că propriul
comportament este indus de B), iar ţara B pretinde că achiziţionarea armamentelor de către A este cauza
măsurilor sale defensive.
Patologia comunicării poate determina apariţia simptomului. Să luăm în acest sens un alt exemplu
oferit de Watzlawick: o persoană se află într-un avion şi tot ce doreşte este să stea liniştită. Este
inoportunată de vecinul său, care doreşte să stabilească un contact. În această situaţie, sunt posibile mai
multe soluţii:
▪ refuzarea comunicării, ceea ce presupune un anumit curaj;
▪ acceptarea comunicării sperând că va înceta; în general, nu se întâmplă aşa, dimpotrivă, vecinul va
39
vorbi şi mai mult;
▪ anularea comunicării, fie printr-o stare incoerentă (schimbarea subiectului), fie printr-o stare obscură
şi contradictorie;
▪ producerea unui simptom, de exemplu „sunt surd”, „nu vă cunosc limba”, cu alte cuvinte comunicarea
printr-un meta-mesaj „eu aş dori foarte mult să comunic cu dumneavoastră, dar din păcate nu pot să o
fac din cauza simptomului meu”.
În acest registru se află şi comunicarea paradoxală care poate fi considerată ca fiind la originea celor mai
grave tulburări de comunicare.
3. Comunicarea paradoxală
Paradoxul a fascinat omenirea de 2000 de ani, fiind abordat în logică, matematică, epistemologie.
G. Bateson a încercat să înţeleagă mai bine schizofrenia, făcând apel la teoriile comunicării şi la
teoria tipurilor logice. Pe baza acestora a dezvoltat teoria „dublei legături” sau a „dublei constrângeri”,
conform căreia o persoană prizonieră acestei situaţii va dezvolta simptomele schizofreniei.
Paradoxul reprezintă o contradicţie logică, care se traduce în termenii unei deducţii coerente,
plecând de la premise corecte. Există trei tipuri de paradox:
▪ paradoxul logico-matematic, care se raportează la sintaxă;
▪ paradoxul semantic, care se raportează la definiţie;
▪ paradoxul pragmatic, care se raportează la injoncţiunea paradoxală şi care se resimte la nivelul

comportamentului. Paradoxul este diferit de contradicţie, deoarece nu lasă nici o deschidere spre o
alegere posibilă.
„Dubla legătură” patologică apare între persoane implicate într-o relaţie vitală (de exemplu,
părinţi-copii), care îşi adresează mesaje logice antinomice; aceste mesaje împiedică luarea unei decizii
coerente în contextul în care apar schimbări. O mamă, de exemplu îi poate spune, la nivel verbal,
băiatului adolescent: „pleacă de acasă, altfel nu te voi mai iubi”, dar îi poate arăta la nivel non-verbal
„rămâi cu mine, altfel nu te voi mai iubi”. Acest tip de relaţie poate duce la apariţia unor tulburări
schizofrenice, ca o soluţie posibilă. Soluţia terapeutică ar consta nu în încercarea de a suprima această
„dublă legătură”, ci în perceperea acesteia ca un semnal de alarmă şi în încercarea de a învăţa familia un
nou sistem de interacţiune. Vorbim despre existenţa „dublei-legături” atunci când sunt reunite
următoarele trei aspecte:
▪ două sau mai multe persoane sunt angajate într-o relaţie intensă, vitală, ca în cazul familiei;
▪ în acest context este emis un mesaj care afirmă ceva, fiind considerat injoncţiunea primară; un al
40
doilea mesaj este emis la un nivel mai abstract, de regulă non-verbal şi îl contrazice pe primul, fiind
injoncţiunea secundară. Cele două mesaje se exclud, sensul mesajului fiind imposibil de descifrat;
▪ receptorul mesajului se află în imposibilitatea de a ieşi din acest cadru fixat de către mesaj, neputând
reacţiona.
Atitudinea persoanei care a fost subiectul unei „duble legături” se caracterizează prin următoarele
trei aspecte:
▪ întreţinerea confuziei la nivelurile logice pentru a evita deconspirarea „dublei legături”: răspunsuri
date pe lângă subiect, joc de cuvinte, discordanţă ideoverbală;
▪ anularea prezenţei proprii în relaţie, persoana se situează în afara timpului şi spaţiului, refuză să
vorbească, se neagă pe sine;
▪ exprimarea urii de a fi prizonierul unei asemenea situaţii, reacţionând prin agresivitate. Se poate
observa că aceste trei tipuri de răspuns reprezintă descrierea tabloului clinic clasic al tulburării
schizofrenice.
Trebuie subliniat că din momentul în care acest model, al „dublei legături”, se stabilizează, el se
va perpetua la nesfârşit. Pe de altă parte, acest model nu reprezintă o cauză a schizofreniei, dar în
sistemele în care predomină un astfel de model de comunicare apar mai multe tulburări de factură
schizofreniformă. Schizofrenul este prins în impasul iluziei unei posibile alegeri. Un exemplu va clarifica
această iluzorie alegere: „mama schizofrenogenă” oferă două cravate fiului ei; acesta o încearcă pe prima,
mama întrebându-l „nu îţi place cealaltă?”; acesta o încearcă pe prima, ea spunându-i „şi prima, nu îţi
place?”; când acesta îşi pune ambele cravate, ea replică: „eşti nebun să porţi două cravate!” În acest joc
fără sfârşit numai o intervenţie exterioară poate să aducă o modificare a regulilor. Acesta este scopul
intervenţiilor sistemice şi al tehnicilor contra-paradoxale ale terapeutului familial.
41
TERAPIA STRATEGICĂ
Numele reprezentative pentru această orientare terapeutică sunt cele ale lui Jay Haley şi Cloe
Madanes; pe lângă aceştia pot fi amintiţi: Milton Erikson, Peggy Papp, Richard Fisch, John Weakland,
Paul Watzlawick etc.
Jay Haley este considerat unul dintre iniţiatorii terapiei familiale, având studii în domeniul artelor
şi al comunicării. A început să lucreze cu Gregory Bateson, fiind preocupat de pattern-urile de
comunicare în familiile schizofrenilor, ulterior fiind atras de studiul hipnozei. Cloe Madanes a avut o
formare psihanalitică, fiind atrasă, la rândul ei, de comunicarea patologică, în mod special de teoria
„dublei legături”.
Concepte de bază
Ideea de bază a acestei orientări este că familia reprezintă un sistem bine organizat şi structurat,
având pattern-uri comportamentale caracteristice, care pot fi evidenţiate prin procesul terapeutic. De
asemenea, se consideră că orice familie se bazează pe un sistem ierarhic, în care puterea este deţinută, în
sistemele echilibrate, de părinţi, dar apariţia unor coaliţii sau alianţe ar putea modifica raporturile de
putere în sistemul familial.
Alianţa, în cadrul sistemului familial, se referă la faptul că doi membrii ai sistemului împărtăşesc
un interes, pe care nu îl partajează cu un al treilea. Alianţele formează cupluri care nu au un sens negativ.
De exemplu, tatăl şi fiul se uită împreună la un meci de fotbal, în timp ce mama, care nu împărtăşeşte
acelaşi interes pentru acest sport, se ocupă de alte treburi. Coaliţia este o asociere între doi membrii ai
unei familii în scopul precis de a-l îndepărta pe un al treilea de la toate interacţiunile. Adesea, coaliţia
transgresează bariera generaţiilor, adică un părinte şi copilul formează o coaliţie pentru a-l exclude pe
celălalt părinte; un bunic şi nepotul său pot forma o coaliţie în scopul de a-l face pe unul dintre părinţi să
se simtă incapabil în exercitarea atribuţiilor părinteşti; doi dintre fraţi se pot coaliza contra celui de a-l
treilea etc.
În conformitate cu această orientare, familiile sunt considerate ca funcţionale şi disfuncţionale.
42
Familia funcţională are următoarele caracteristici:

• este un sistem în continuă transformare;
• se adaptează la propriile sale schimbări, la diferitele faze ale ciclului dezvoltării, la diferite modificări
din exterior, pentru a se dezvolta atât psihologic, cât şi social;
• este un sistem autoreglator, autoorganizator;
• îşi dezvoltă propriile reguli de interacţiune;
• acţionează ca un sistem deschis, interacţionând în acelaşi timp cu celelalte elemente ale reţelei.
Familia disfuncţională se caracterizează prin:
• este prizoniera unui mod de organizare inadecvat;
• se conduce, în principal, după două forţe disfuncţionale: durerea şi inerţia;
• capacitate de schimbare redusă, ritualuri rigide;
• este un sistem închis.
O altă idee centrală a orientării strategice este că familia este guvernată printr-un sistem de reguli
care se stabilesc în urma unor dispute privind controlul şi puterea. În terapie aceste reguli trebuiesc
decriptate pentru a înţelege modul de funcţionare al familiei, cu atât mai mult, cu cât familiile care se
prezintă în terapie, fiind disfuncţionale, manifestă rigiditate faţă de orice schimbare. În acest context,
simptomul pe care îl dezvoltă un membru al familiei (depresie, fobie, enurezis etc.) are o funcţie de
adaptare pentru sistemul familial respectiv, urmărind menţinerea echilibrului. Pe de altă parte, simptomul
are o anumită funcţie în cadrul sistemului, pentru că poate fi o modalitate de a deţine controlul asupra
celorlalţi membrii ai familiei (de exemplu, o persoană anorexică poate deţine controlul asupra celorlalţi
membrii ai familiei care sunt preocupaţi ca aceasta să se hrănească în mod corespunzător, de aceea una
dintre întrebările pe care şi le pun terapeuţii de orientare strategică este: „Ce funcţie are simptomul în
sistemul familial?”).
Scopul terapiei strategice
Scopul principal este de a modifica simptomul pe care îl prezintă familia, dar în acelaşi timp şi
dinamica relaţională a membrilor familiei.
Procesul terapeutic
43
Principalele caracteristici ale procesului terapeutic sunt pragmatismul, durata scurtă şi

directivitatea. Este necesar ca în terapie să fie prezentă toată familia, pentru ca terapeutul să poată
decodifica regulile familiale, modul de distribuire a puterii, ierarhia sistemului etc. Terapia este condusă
de un singur de terapeut, nu de doi sau de o echipă, ca în cazul altor orientări ale terapiei sistemice
familiale, şi aceasta deoarece unul dintre conceptele de bază ale acestei forme de terapie este puterea, iar
terapeutul trebuie să reprezinte această noţiune de putere.
Walsh şi McGrow (1986) au descris cinci stadii ale procesului terapeutic:
1. Stadiul primirii (de stabilire a relaţiei terapeutice). Are în vedere stabilirea unei relaţii de încredere
între terapeut şi familie, începând prin prezentarea terapeutului şi stabilirea contactului cu fiecare
membru al familiei. Se începe cu părinţii, tocmai pentru a se sugera care ar trebuie să fie structura
ierarhică, în cazul în care aceasta nu este respectată. În acest stadiu sunt oferite primele informaţii
privitoare la sistemul familial.
2. Stadiul expunerii problemei. Urmăreşte clarificarea problemei pentru terapeut, înţelegând prin aceasta
cine este implicat în menţinerea simptomului şi cum se petrece acest lucru. Este o modalitate lineară
de a obţine părerea fiecărui membru al familiei asupra situaţiei problematice prezentate. Se poate
începe cu superiorul ierarhic al familiei (dacă dorim să respectăm structura ierarhică), cu persoana
care pare cel mai mult implicată în situaţia problematică sau cu persoana care pare cea mai detaşată de
această situaţie. Nu se începe cu „pacientul desemnat” (persoana care poartă simptomul), acesta fiind,
de regulă, ultimul căruia i se cere părerea asupra problemei (dacă este vorba despre un copil poate fi
întrebat dacă ştie motivul pentru care se află în cabinet). În acest stadiu este foarte important ca
fiecare membru al familiei să îşi expună părerea asupra situaţiei, de aceea trebuiesc oprite intruziunile
(„Este important ceea ce spuneţi, dar aş dori să aflu părerea fiecăruia”), trebuiesc stimulaţi cei care nu
doresc să vorbească („Părerea dumneavoastră ne-ar fi de un real ajutor”), nu se oferă de către terapeut
sfaturi sau soluţii familiei, chiar dacă aceasta le solicită („Dumneavoastră ce credeţi?”, „Am nevoie să
ştiu mai multe despre familia dumneavoastră pentru a vă putea răspunde”).
3. Stadiul interacţiunilor. Este stadiul în care terapeutul cere familiei să discute despre problemele lor,
pentru a le urmări modul în care interacţionează, modul în care negociază, modul în care se desfăşoară
conflictele (terapeutul poate să provoace un conflict). În acest stadiu se cunosc deja informaţii
referitoare la structura familiei, ierarhie, distribuţia puterii. Este important de clarificat cine poartă
simptomul („pacientul desemnat”), cine suferă cel mai tare în familie, pentru că nu întotdeauna
pacientul desemnat este şi cel care suferă şi cine este cel care a luat hotărârea ca familia să se
prezinte în terapie.
4. Stadiul obiectivelor. Se clarifică ce ar dori fiecare membru al familiei să schimbe în sistemul familial.
Terapeutul îi ajută pe fiecare să se centreze asupra problemelor şi să se pună de acord asupra
schimbărilor pe care vor să le facă în procesul terapeutic. Cu cât aceste obiective sunt mai clar
44
formulate, cu atât terapia are mai mari şanse de succes. Este important să se înceapă cu mici schimbări
pentru ca familia să câştige încredere în terapeut şi în procesul terapeutic.
5. Finalul întrevederii. Se stabilesc concluziile, insistându-se asupra faptului că simptomul nu este
problema unui singur membru al familiei, ci este o disfuncţionalitate a întregului sistem. Se pot
prescrie diferite sarcini pentru membrii familiei, pot fi invitate în terapie alte persoane care ni se par
importante pentru clarificarea problemei sau pot fi înlăturate unele persoane pe care nu le considerăm
importante pentru procesul terapeutic.
Tehnicile terapiei strategice
• Instrucţiuni directe: sarcini care urmăresc să schimbe secvenţa interacţională din cadrul familiei.
Familia poate să execute sarcinile care i-au fost prescrise sau poate manifesta rezistenţă, caz în care
terapeutul poate folosi intervenţia paradoxală. Aceste instrucţiuni directe pot fi folosite pentru
stabilirea regulilor, definirea graniţelor între generaţii („ieşirile secrete”), stabilirea scopurilor
individuale. Pentru ca familia să fie cooperantă terapeutul trebuie să respecte următoarele condiţii:
▪ să fie precis;
▪ să-l pună pe fiecare membru al familiei să facă ceva;
▪ să înceapă cu sarcini mici în timpul şedinţei, pe care familia să le poată continua acasă;
▪ să anticipeze ce poate să meargă prost;
▪ să structureze o sarcină care să se potrivească cu nivelul de performanţă al familiei.
• Instrucţiunile paradoxale: se bazează pe crearea unei confuzii, prescriindu-se tocmai comportamentul

nedorit (de exemplu, depresivului i se poate prescrie ca în fiecare zi să se simtă tot mai rău, să plângă
din ce în ce mai mult etc.). În prezentarea instrucţiunilor paradoxale trebuiesc respectate următoarele
condiţii:
▪ stabilirea unei relaţii de încredere cu familia;
▪ definirea problemei în termeni clari, observabili;
▪ stabilirea scopurilor specifice, comportamentale;
▪ construirea unui plan, care să fie prezentat familiei într-un stil precis, autoritar;
▪ descalificarea autorităţii prezente asupra familiei;
▪ prezentarea instrucţiunilor paradoxale într-o manieră sinceră;
▪ încurajarea comportamentului simptomatic;
▪ acordarea încrederii familiei privind capacitatea acesteia de a îndeplini sarcina.
45
• Recadrarea: terapeutul oferă o altă perspectivă asupra problemei, urmărind pozitivarea simptomului,
în scopul de a nu culpabiliza nici unul dintre membrii familiei. De exemplu, supraprotecţia maternă
poate fi descrisă ca o grijă pentru ca totul să meargă perfect.
• Tehnica „prefacerii”: este o intervenţie paradoxală prin care i se prescrie pacientului să se „prefacă“
că manifestă simptomul, acesta urmând să dispară. De exemplu, unui copil care are diverse reacţii
psihosomatice în scopul de a atrage atenţia părinţilor i se poate prescrie să se prefacă mereu bolnav.
Ca urmare, nemaiştiind dacă se simte sau nu rău, părinţii nu îşi vor mai manifesta tendinţele
supraprotective.
46
TERAPIA STRUCTURALĂ
Salvador Minuchin este considerat iniţiatorul „Şcolii structuraliste”, ca o orientare în cadrul

terapiei familiale. A lucrat ca şi clinician, fiind iniţiat în psihanaliză. S-a ocupat de adolescenţii
delincvenţi şi de tinerii care locuiau în ghetouri, începând prin a lucra cu familiile acestora. Iniţial a
dezvoltat o viziune empirică asupra abordării structuraliste, care s-a structurat progresiv, primele sale idei
fiind expuse în cartea „Families of slums” (1967).
Abordarea structurală se bazează pe realitatea prezentă, urmărind rezolvarea problemelor în
contextul în care acestea apar, intervenţia făcându-se „aici şi acum”. Atenţia este focalizată pe proces şi
mai puţin pe conţinut, adică este mai important cum se comunică, decât ce anume se comunică.
Conceptul de bază al acestei orientări este cel de structură, scopul terapiei fiind de a rezolva problemele
apărute în familie şi de a schimba structura sistemică de bază a acesteia. Structura familială este definită
de Minuchin ca fiind „setul invizibil de cerinţe funcţionale ce organizează modurile în care membrii
familiei interacţionează… familia operează prin intermediul pattern-urilor tranzacţionale… care
stabilesc cum, când şi cine cu cine se relaţionează”.
Această orientare are trei puncte esenţiale:
• Subsistemele;
• Frontierele;
• Puterea.
Subsistemele sunt reprezentate fie de persoane singure, fie de mai multe persoane, criteriile după
care se pot forma fiind: generaţie, sex, funcţie etc. În cadrul unui sistem familial există trei subsisteme
importante:
1. Subsistemul adulţilor, numit şi conjugal sau al soţilor. Rolul acestuia este de asigurare a intimităţii,
în aşa fel încât fiecare dintre cei doi parteneri să simtă că sunt independenţi, dar în acelaşi timp că sunt
împreună, adică fiecare să ofere, fără a considera că pierde ceva prin aceasta. Dificultăţile maritale
intervin atunci când unul dintre soţi încercă să îşi atingă doar propriile scopuri sau când încercă să-l
domine pe celălalt. Acest subsistem trebuie să fie protejat faţă de celelalte subsisteme, în primul rând
faţă de cel al copiilor, de multe ori partenerii cuplului renunţând la intimitate în favoarea copiilor.
Rolul terapeutului, în acest caz, ar fi de a reface frontierele în jurul acestui subsistem, de a restabili
47
ierarhia între subsistemul conjugal şi cel al copiilor, în scopul asigurării intimităţii pierdute a cuplului
conjugal.
2. Subsistemul parental apare la naşterea copiilor, incluzând părinţii, în mod obişnuit, uneori incluzând
şi alţi membrii ai familiei, de exemplu bunica. Rolul acestui subsistem este de a avea grijă de copii,
stabilind anumite limite. În această etapă a sistemului familial, de apariţie a copiilor, pot să apară
probleme, în sensul excluderii copilului, sau în sensul atragerii acestuia de către unul dintre părinţi în
cadrul subsistemului conjugal, cu alterarea funcţiei acestuia. Rolul terapeutului, în condiţiile apariţiei
conflictelor între părinţi şi copii, este de a ajuta subsistemele să negocieze şi să se adapteze unele la
altele.
3. Subsistemul fratriilor include copiii din familie şi are rolul de socializare a acestora. Este
modalitatea prin care copii învaţă rezolvarea unui conflict, se confruntă cu primele situaţii frustrante
etc. Acest subsistem trebuie să aibă o oarecare autonomie faţă de cel al părinţilor, în sensul că uneori
părinţii au tendinţa de a-şi proteja copiii şi de a nu-i lăsa să-şi rezolve singuri problemele, sarcina
terapeutului fiind, în acest caz, aceea de a întări graniţele în jurul subsistemului fratriilor.
Termenul de frontiere a fost introdus de Minuchin în 1974 şi sunt definite ca „reguli care
definesc cine participă şi cum”. Această noţiune a fost amplu tratată în cartea intitulată „Familles en
therapie”, fiind descrise trei tipuri de frontiere: clare, care ar corespunde normalităţii şi frontiere difuze şi
rigide, care corespund unei patologii a sistemului familial. Rolul frontierelor este de a proteja
diferenţierea subsistemelor. Rolul terapeutului este de a construi aceste frontiere, în sensul de a le clarifica
pe cele difuze şi de a le deschide pe cele rigide.
• Frontiere rigide – permit o interacţiune şi o comunicare minimală între subsisteme. Permit
membrilor un maxim de independenţă, dar o implicare foarte redusă în viaţa celorlalţi membrii ai
familiei;
• Frontiere clare – asigură comunicarea deschisă şi intimitatea subsistemelor;
• Frontiere difuze – au la bază definirea vagă a funcţiilor şi membrilor care fac parte din subsisteme;
permit o intimitate minimă şi o interacţiune maximă; membrii familiei se influenţează mult unii pe
ceilalţi, nu este clar definit cine deţine autoritatea şi nici care sunt responsabilităţile fiecăruia.
În raport cu aceste frontiere, Minuchin vorbeşte despre existenţa a două tipuri de familii: familie
„înlănţuită” şi familie „dezangajată”.
Familia „înlănţuită” are următoarele caracteristici:
▪ frontierele individuale şi între subsisteme sunt difuze;
▪ diferenţierea de sine faţă de ego-ul familial este difuză, ego-ul familial este foarte puţin diferenţiat;
▪ comportamentul unui membru al familiei afectează comportamentul celorlalţi;
▪ capacitatea de schimbare este redusă;
▪ tensiunea se repercutează asupra subsistemelor vecine;
48
▪ reacţii excesive.
Familia „dezangajată” prezintă următoarele aspecte definitorii:
▪ frontierele sunt mult prea rigide între subsisteme;
▪ membrii familiei au un grad ridicat de autonomie, dar sentimentul de apartenenţă este redus;
▪ comunicarea este dificilă;
▪ funcţia protectivă a familiei este rareori exercitată;
▪ reacţii exagerate;
▪ nu are ego familial sau este foarte slab.
Unul dintre conceptele foarte importante în terapia structurală se referă la sursele de stres la care
este supus sistemul familial. Sunt descrise patru surse de stres:
• contactul stresant al unui membru al familiei cu forţe extrafamiliale; de exemplu, unul dintre soţi
poate fi stresat din cauza serviciului, iar tensiunea se poate repercuta asupra copilului, celălalt partener
al cuplului aliindu-se cu acesta contra soţului;
• contactul stresant al întregii familii cu forţe extrafamiliale: mutarea dintr-un loc în altul, efectele
recesiunii economice etc.;
• stresul legat de perioadele de tranziţie în familie: se referă la diferite faze din evoluţia unei familii,
cum ar fi trecerea de la adolescenţă la perioada adultă a copilului, ceea ce presupune renegocierea
unor reguli. Capacitatea de adaptare a familiei la noua situaţie este cea care asigură dezvoltarea
normală a sistemului sau apariţia unor tulburări;
• stresul cauzat de o problemă idiosincratică: de exemplu, prezenţa unui bolnav cronic sau a unei
persoane cu disabilităţi mintale sau fizice şi care necesită ca sistemul familial să se modifice, deoarece
funcţiile pe care le îndeplinea persoana respectivă trebuiesc preluate de alţi membrii ai familiei.
În evoluţia sa, sistemul familial trece prin mai multe etape de dezvoltare, câteva dintre acestea
regăsindu-se în majoritatea familiilor:
1. Constituirea cuplului: se negociază regulile sistemului, se stabilesc graniţele în raport cu familiile de
provenienţă;
2. Copiii mici: regulile trebuiesc renegociate în raport cu funcţiile parentale, menţinându-se intimitatea
cuplului;
3. Copiii şcolari şi adolescenţi: interacţiunea sistemului familial cu cel şcolar; adaptarea părinţilor la
apariţia grupului de prieteni şi diminuarea controlului asupra copiilor;
4. Copiii mari: relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să devină de tipul adult-adult;
5. Plecarea copiilor: cuplul trebuie să-şi renegocieze regulile şi să-şi petreacă mai mult timp împreună.
49
Procesul terapeutic
În prima fază a terapiei, în cea de evaluare, Minuchin propune realizarea unei diagnoze
structurale, care va permite conturarea primelor ipoteze de lucru necesare terapeutului. Această
diagnoză are în vedere următoarele aspecte:
• Structura familiei, având în vedere pattern-urile tranzacţionale, subsistemele familiale şi frontierele
existente între subsisteme, ierarhia puterii, complementaritatea funcţiilor şi rolurilor;
• Flexibilitatea sistemului familial, având în vedere capacitatea de adaptare la schimbare, capacitatea de
restructurare, de negociere a unor noi reguli;
• Rezonanţa, care se referă la sensibilitatea familiei faţă de ceilalţi membrii, rezonanţa afectivă faţă de
acţiunile fiecărei persoane în parte;
• Cadrul de viaţă, sursele de stres ale familiei, sursele de suport existente;
• Stadiul de dezvoltare al familiei;
• Funcţia simptomului.
Tehnicile terapiei structurale au în vedere restructurarea familiei. Restructurarea este o

intervenţie terapeutică de confruntare, având ca scop obţinerea schimbării terapeutice; este o intervenţie
„dramatică”, care impulsionează familia spre atingerea obiectivelor terapeutice.
Categorii de operaţii de restructurare
1. Rejucarea pattern-urilor tranzacţionale familiale

Aspecte importante:
▪ terapeutul trebuie să-şi menţină poziţia de leader, evitând să fie captat în sistemul familial, dar în
acelaşi timp, evitând să devină hipercentral;
▪ trebuie evitată transformarea şedinţei într-o descriere a familiei (evitarea detaliilor inutile); terapeutul
trebuie să treacă dincolo de descrierea verbală pe care o oferă familia în şedinţe.
1.1. Punerea în scenă a unor pattern-uri tranzacţionale
▪ familia trebuie provocată să interacţioneze, nu doar să descrie faptele, pentru a putea urmări
pattern-urile tranzacţionale;
▪ terapeutul poate să creeze scenarii familiale punând anumiţi membrii ai familiei să interacţioneze
într-un cadru clar definit („vorbeşte, te rog, cu tatăl tău”).
1.2. Recreerea canalelor de comunicare
▪ terapeutul poate observa o situaţie în care un membru al familiei vorbeşte despre comportamentul
altui membru al sistemului, apoi să îl invite pe primul să vorbească direct cu cel de al doilea, în loc
să vorbească despre el. Dacă familia continuă să se adreseze terapeutului, refuzând să
50
interacţioneze unii cu alţii, acesta poate să privească în altă parte, poate să nu răspundă, să îşi
întoarcă scaunul, sau chiar să părăsească încăperea pentru a putea observa familia.
1.3. Jucarea spaţiului
▪ reorganizarea spaţială poate fi utilizată într-o manieră metaforică pentru a simboliza proximitatea
sau distanţa între persoane (se poate creşte sau micşora distanţa între persoane, se poate modifica
poziţia scaunelor – de exemplu, copilul este întors cu spatele pentru a nu mai vedea privirea
mamei).
2. Delimitarea frontierelor
▪ pentru a funcţiona sănătos, o familie trebuie să îşi protejeze integritatea atât ca sistem global, cât şi în
ceea ce priveşte autonomia funcţională a părţilor sale componente;
▪ scopul terapeutic este de a atinge un grad adecvat de permeabilitate a frontierelor; în familiile
„înlănţuite”, frontierele trebuiesc întărite pentru a sigura autonomia membrilor, iar în familiile
„dezangajate” este necesară diminuarea rigidităţii frontierelor, facilitând schimburile între subsisteme.
2.1. Delimitarea frontierelor individuale

▪ autonomia individuală poate fi protejată prin reguli simple: terapeutul şi familia trebui să asculte
când o persoană vorbeşte; trebuie să-şi vorbească unii altora; nu trebuie să răspundă unul în locul
altuia;
▪ terapeutul poate să întrerupă comunicarea atunci când este necesar, pentru a respecta autonomia
fiecărei persoane: „această întrebare ţi-a fost adresată ţie, aş vrea să răspunzi tu, nu tatăl tău”.
2.2. Delimitarea frontierelor între subsisteme
▪ frontierele subsistemului conjugal trebuie să fie clare pentru a proteja cuplul de intruziunile
copiilor. O rigiditate sau o permeabilitate excesivă reprezintă o sursă frecventă de pattern-uri
disfuncţionale (i se poate indica cuplului să doarmă cu uşa închisă, copiii să bată la uşă;
problemele conjugale nu se discută în faţa copiilor; „ieşirile secrete”);
▪ o familie trebuie să aibă un subsistem directorial, capabil să ia decizii şi să deţină autoritatea. În
cazul în care acesta este modificat (copiii deţin autoritatea), terapeutul trebuie să restabilească
ierarhia (ex: un copil spune despre tatăl său că este prost, terapeutul se poate enerva şi îl poate
certa vizavi de această atitudine; copilului care răspunde la întrebări adresate mamei, i se poate
spune „tu eşti un copil, acestea sunt probleme care nu te privesc”);
▪ subsistemul fratriei are de asemenea nevoie de o frontieră protectoare pentru a învăţa cooperarea,
competiţia, iar părinţii trebuie să respecte aceste ocazii de maturare fără să intervină;
▪ există modalităţi diferite de a lucra cu familia pentru a modifica frontierele. De exemplu, se poate
lucra numai cu subsistemul conjugal, cu toţi membrii familiei, sau chiar cu mai multe familii.
51
3. Depăşirea stresului
▪ familiile care vin pentru terapie au dezvoltat pattern-uri tranzacţionale disfuncţionale pentru a face
faţă stresului, iar pacientul desemnat este în centrul acestor pattern-uri. Terapeutul poate produce stres
în diferite părţi ale sistemului pentru a observa capacitatea familiei de a se restructura atunci când
circumstanţele se modifică.
3.1. Blocarea pattern-urilor tranzacţionale
▪ pentru a provoca stresul, terapeutul poate bloca comunicarea obturând canalele obişnuite prin care
se desfăşoară (de exemplu, mutăm de lângă mamă copilul care este purtătorul de cuvânt al fraţilor,
sau îl întrerupem atunci când vrea să răspundă în locul altuia).
3.2. Sublinierea divergenţelor
▪ terapeutul poate produce stres evidenţiind divergenţele pe care familia încearcă să le mascheze
(terapeutul ascultă părerea unei persoane asupra unei probleme, terapeutul se întoarce spre altă
persoană, implicată în divergenţa respectivă, cerându-i părerea).
3.3. Explicitarea conflictelor implicite
▪ metodele unei familii pentru a fugi de conflicte operează într-o manieră automată şi rapidă. De
exemplu, un copil poate deveni agitat de fiecare dată când părinţii sunt pe punctul de a intra în
conflict. Terapeutul trebuie să blocheze interferenţele copilului în conflictul conjugal (poate scoate
copilul din sală).
3.4. Afilierea la o alianţă sau la o coaliţie
▪ terapeutul poate provoca stres afiliindu-se temporar unui membru al familiei sau unui subsistem,
dar nu trebuie să se lase aspirat în micul război familial; se poate afilia diferiţilor membrii, în mod
succesiv, provocând stres în diferite părţi ale sistemului familial;
▪ când se afiliază unui membru al familiei, terapeutul trebuie să fie atent la persoana care este ţinta,
astfel încât să-i ofere un oarecare sprijin; după ce scopul este atins, terapeutul trebuie să îşi
modifice poziţia, afiliindu-se cu persoana care a fost ţinta (aveţi dreptate să fiţi supărată pentru că
nu v-a adus flori, dar, în fond, bărbaţii nu sunt obligaţi să facă acest lucru”) ;
▪ scopul ultim al terapeutului este de a fi util întregii familii; când acesta formează o coaliţie contra
anumitor membrii ai familiei, aceştia trebuie să ştie să este o stare tranzitorie şi că terapeutul este
aliatul tuturor.
4. Atribuirea sarcinilor terapeutice

▪ sarcinile creează un cadru în interiorul căruia membrii familiei trebuie să funcţioneze; terapeutul le
poate utiliza pentru a pune în evidenţă domenii de explorare care nu apar în mod natural în cursul
tranzacţiilor familiale.
52
4.1. Sarcini în timpul şedinţei

▪ pot să indice când şi cu cine pot să comunice membrii familiei („vorbiţi copilului dvs.”), pot fi
legate de manipularea spaţiului („întoarceţi scaunul”), pot fi utilizate pentru a dramatiza anumite
tranzacţii familiale şi pentru a sugera schimbarea (într-o familie în care doar mama este implicată
în creşterea copiilor, i se dă tatălui sarcina ca în timpul terapiei numai el să vorbească despre
problemele acestora);
▪ terapeutul este cel care stabileşte regulile.
4.2. Sarcini pentru acasă
▪ prin aceste sarcini, familia îl aduce pe terapeut acasă, el fiind cel care stabileşte regulile şi în afara
spaţiului terapeutic. De exemplu, în familiile cu „porţi deschise” (nediferenţiate, „înlănţuite”)
obiectivul este de a diferenţia membrii sistemului; terapeutul poate să ceară fetei celei mai mari să
închidă uşa camerei, iar tatăl, dacă va dori să intre, va trebui să bată la uşă; mamei care are un
copil piroman i se cere ca 15 minute pe zi să aprindă chibrituri împreună cu copilul, în siguranţă;
▪ sarcinile atrag atenţia asupra unor noi posibilităţi de restructurare, fiind modalităţi de testare a
flexibilităţii familiei.
5. Utilizarea simptomelor
▪ simptomul unei persoane este expresia unei probleme a mediului familial, iar terapeutul trebuie să
combată tendinţa familiei de a se concentra asupra purtătorului simptomelor; în cazul în care
simptomul este periculos, terapeutul trebuie să se centreze asupra sa.
5.1. Concentrarea asupra simptomelor
▪ simptomul pacientului desemnat reprezintă un centru al stresului familial. Frecvent, reprezintă
maniera particulară a familiei de a face faţă stresului, fiind întărit şi menţinut prin anumite pattern-
uri tranzacţionale ale familiei.
5.2. Exagerarea simptomului
▪ terapeutul poate să crească intensitatea simptomului, această manevră devenind o tehnică de
restructurare (poate prescrie simptomul – depresivului i se prescrie să fie mai depresiv decât este:
să plângă mult, să nu mănânce etc.).
5.3. Reducerea importanţei simptomului
▪ uneori este posibil de a utiliza simptomul ca un mijloc de a-l îndepărta de pacient. De exemplu,
terapeutul poate să ia masa împreună cu familia unui anorexic şi cu acesta (pacientul desemnat),
declanşând un conflict vizavi de mâncare, accentul trecând de la pacient şi simptomul acestuia
(anorexia) la importanţa mâncării.
5.4. Interesarea de un nou simptom
▪ strategia constă în a ataca problema, făcând să treacă centrul de interes de la terapia unei persoane
către o altă persoană din cadrul familiei (de exemplu, familia vine pentru insomniile fetei, dar
53
mama începe să relateze despre propriile insomnii şi despre faptul că atunci se simţea cel mai bine
stând de vorbă cu fiica ei, inducându-i astfel simptomul (insomnia), ca o soluţie la problema
sistemului).
5.5. Reetichetarea simptomului
▪ o reconceptualizare a simptomului în termeni interpersonali poate deschide noi căi spre schimbare
(de exemplu, anorexia = o reacţie care are ca scop de a-i face pe părinţi incapabili, deoarece rolul
oricărui părinte este de a-şi hrăni copilul).
5.6. Schimbarea afectului simptomului
▪ poate fi util să schimbăm afectul tranzacţiilor în jurul unui simptom (de exemplu, mama unui copil
piroman, care reacţiona într-o manieră agresivă, este învăţată să reacţioneze într-o manieră
pedagogică, stând 20 minute pe zi şi explicându-i copilului cum se aprind chibriturile).
6. Manipularea ambianţei afective

▪ multe familii emit o ambianţă afectivă predominantă: apatie, depresie etc. Afectul predominant este
un indiciu privind ceea ce putem modifica într-o astfel de familie;
▪ terapeutul poate utiliza imitarea exagerată a stilului familial pentru a declanşa în familie mecanisme
de feedback negativ (de exemplu, o mamă este foarte autoritară cu fiul ei, terapeutul se poate
manifesta chiar mai autoritar faţă de acesta);
▪ componenta afectivă poate fi utilizată pentru a manipula distanţarea (de exemplu, într-o familie
„înlănţuită”, soţul îşi acuză soţia că este infantilă; băiatul nu o respectă („este ridicolă când vrea să se
joace cu mine”); coaliţie tată-fiu contra mamei. Terapeutul îşi poate manifesta indignarea vizavi de
comportamentul băiatului, apropiindu-l astfel pe soţ de soţie, soţul simţindu-se obligat să ia atitudine
faţă de fiu).
7. Sprijin, instrucţie şi ghidare

▪ sunt, în mod obişnuit, operaţii de afiliere, dar pot avea şi funcţii de restructurare (de exemplu,
terapeutul îi poate învăţa pe părinţi cum să reacţioneze într-o manieră personalizată faţă de fiecare
copil; poate să înveţe un membru al familiei cum să înfrunte lumea exterioară; poate să restabilească
autoritatea parentală).
54

TSF - Curs

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TSF - Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf. dr.

Alina Zamoşteanu – Terapie Sistemică Familială – Curs

Tehnica evaluării iniţiale are în vedere următoarele aspecte:

I. Primul apel telefonic al pacientului şi fixarea unei întrevederi

II. Observarea înfăţişării şi a comportamentului pacientului, inclusiv modalitatea de a sosi şi de a

III. Colectarea informaţiilor principale

Este indicat să se combine explorarea simptomatologiei prezente cu studierea organizării de

IV. Stabilirea şi protejarea structurii terapeutice

V. Evaluarea gândirii psihologice

Conceptul de gândire psihologică are în vedere trei componente (Reiser, 1971):

4. abilitatea de a accepta ambiguitatea şi posibilitatea de apariţia a unei şanse în realitatea externă,

VI. Împărtăşirea concluziilor diagnostice şi stabilirea recomandărilor terapeutice

Evaluarea iniţială se află în faza terminală, în momentul în care:

Următorul pas este de a discuta strategia tratamentului (terapiei) cu pacientul explicând şi

FIŞA TELEFONICĂ – PRIMA „ÎNTÂLNIRE” CU FAMILIA

(Di Blasio, P., Fischer, J.M., Prata, G., 1987)

Fişa telefonică relaţională (Familia Bălan)

Compoziţia familiei nucleare

Compoziţia familiei de origine

Aspecte asupra cărora trebuie să se focalizeze discuţia telefonică:

Informaţiile adunate în urma conversaţiei telefonice permit:

Ghid de orientare pentru primul interviu familial

Interviul iniţial cu familia are în vedere patru obiective primare:

Etapele primului interviu

I. Primul contact telefonic

1. Adunarea unor informaţii bazale, incluzând nume, adresă, numere de telefon.

II. Formularea ipotezelor

III. Primirea (aproximativ 5 minute)

IV. Faza socială (aproximativ 5 minute)

V. Identificarea problemei (aproximativ 15 minute)

VI. Observarea pattern-urilor familiale

• Solicită membrilor familiei să descrie interacţiunile celorlalţi membrii in jurul problemei

VII. Definirea scopurilor

IX. Lista de control

XI. Contactarea referentului

XII. Adunarea altor informaţii

ISTORICUL TERAPIEI SISTEMICE FAMILIALE

1. Mişcarea terapiilor familiale în Statele Unite

b. Don Jackson şi Institutul de Cercetare Mintală (Mintal Research Institute – MRI)

c. Birdwhistell şi Scheflen: formarea de bază şi antropologia

d. Clinicienii: Nathan Ackerman, Donald Bloch, Peter Steinglass

2. Evoluţia mişcării psihanalitice

Margaret Mahler (1968) studiază noţiunea de relaţie simbiotică. Frieda Fromm-Reichmannn

4. Dezvoltarea diferitelor şcoli

• Şcoala comunicaţionistă şi Şcoala strategică

absenţa definiţiei relaţiei. O relaţie funcţională poate să evolueze cu supleţe de la simetrie la

Reprezentantul şi iniţiatorul este Salvador Minuchin, de formaţie psihanalitică şi care a început

▪ în definirea diagnosticului şi alegerea strategiei terapeutice se acordă o importanţă capitală ciclului de

▪ se prescriu sarcini comportamentale pentru a opri dezvoltarea simptomului.

▪ în orientarea structurală, simptomul semnifică o structură disfuncţională. Organizarea ierarhică

▪ în orientarea strategică, se acordă importanţă simptomului „aici şi acum”, secvenţei comunicaţionale

Şcoala psihodinamică postulează importanţa inconştientului şi tendinţa persoanei de a reproduce

• Şcoala umanistă existenţială

CONCEPTE DE BAZĂ ÎN TERAPIA SISTEMICĂ FAMILIALĂ

Teoria generală a sistemelor a lui Ludwig von Bertalanffy (TGS)

În 1972, Watzlawick a oferit următorul exemplu: un om cade pe stradă şi este transportat de

▪ refuzarea comunicării, ceea ce presupune un anumit curaj;

▪ acceptarea comunicării sperând că va înceta; în general, nu se întâmplă aşa, dimpotrivă, vecinul va

vorbi şi mai mult;

▪ paradoxul logico-matematic, care se raportează la sintaxă;

▪ paradoxul semantic, care se raportează la definiţie;

▪ paradoxul pragmatic, care se raportează la injoncţiunea paradoxală şi care se resimte la nivelul

Familia funcţională are următoarele caracteristici:

Scopul terapiei strategice