DEPRINDERI FUNDAMENTALE DE CONSILIERE

- Consilierea are la bază ascultarea eficientă.

- Relaţia de încredere.
- Comportamentul de asistare implică un comportament verbal şi unul nonverbal.
- Scopul acestui comportament este să demonstrezi clientului că îl asculţi şi să îl
încurajezi să vorbească liber.

CE ESTE ASCULTAREA?
Când îţi cer să mă asculţi, iar tu începi să-mi dai sfaturi, n-ai făcut ce-ţi ceream.
Când îţi cer să mă asculţi, iar tu începi să-mi spui de ce nu ar trebui să simt asta, îmi
batjocoreşti sentimentele.
Când îţi cer să mă asculţi, iar tu simţi că trebuie să faci ceva pentru a-mi rezolva
problema, atunci mă abandonezi, oricât de ciudat ar părea.
Ascultă, tot ce îţi cer este să mă asculţi, nu să vorbeşti sau să faci ceva; îşi cer doar să
mă asculţi.
Sfaturile sunt ieftine: pentru şase franci o să am în acelaşi ziar poşta sentimentală şi
horoscopul.
Pot acţiona singur; nu sunt neputincios. Poate un pic descurajat sau şovăitor, dar nu
impotent.
Când faci pentru mine ceea ce pot şi trebuie să fac singur contribui la teama mea,
îmi accentuezi inadecvarea. Dar când accepţi ca pe un simplu fapt că simt ceea ce
simt, pot înceta să te conving şi pot încerca să încep să înţeleg ce e în spatele
sentimentelor „iraţionale”.
Dacă asta e clar, răspunsurile devin evidente şi nu am nevoie de sfaturi. Sentimentele
iraţionale devin inteligibile când înţelegem ce e dincolo de ele. Poate de aceea
rugăciunea funcţionează câteodată pentru unele persoane, căci Zeul e mut. El sau
Ea nu dă sfaturi, El sau Ea nu încearcă să aranjeze treburile. El doar ascultă şi te
lasă să-şi rezolvi singur problema.
Atunci, te rog, ascultă-mă şi auzi-mă. Iar dacă vrei să vorbeşti, aşteaptă numai o
clipă şi te voi asculta….
TEXT INDIAN ANONIM.

I. Ascultarea eficientă – este constituită din dimensiuni specifice şi observabile.

1. Contact vizual
2. Vocea
3. Limbajul corporal atenţional
4. Urmărirea mesajului verbal.
II. Invitaţia deschisă de a vorbi
1. Întrebări deschise:
CE?
CUM?
CARE?
AI PUTEA?
DE CE?
-întrebările vizează toate componentele:
- GÂNDURI
- EMOŢII
- COMPORTAMENTE
MANIFESTĂRI FIZIOLOGICE (dacă este cazul)
1. Întrebări închise – utilitate
- Clienţi care verbalizează puţin
- Clienţi depresivi
- Atunci când am nevoie de informaţii specifice, clare.
Exemplul concret.
- Scara abstractului
- Limbaj simplu, uşor, accesibil, poveste coerentă.
- Recomandat limbajul de interfaţă.

REGULI LEGATE DE ÎNTREBĂRI

1. Nu pun mai mult de o întrebare o dată.
2. Întrebările să nu fie intruzive
3. Întrebările să fie relevante
4. Întrebările sau tonul să nu fie acuzator
5. Întrebările să nu inducă anumite categorii de răspunsuri sau să nu conţină răspunsul
6. Întrebările să fie scurte şi clare
7. Să existe un scop clar în spatele lor
RECAPITULARE
• Pozitie deschisa, preferabil in oglinda cu clientul (daca pozitia clientului nu este
inchisa).
• Contact vizual sustinut, pauze naturale. Atentie la tendinta de a privi in podea
sau tavan atunci cand ma gandesc la urmatoarea intrebare sau cand subiectele
sunt inconfortabile.
• Ton vocal adecvat (nici prea incet nici prea tare). Atentie la balbaieli, ezitari,
ritm. Accentuam cuvintele cheie, folosim corect intonatia.
• Urmarirea mesajului verbal – intrebarile sunt coerente, vizeaza un anumit
punct,urmeaza logic, nu schimb brusc subiectul.

Intrebarile :
- sunt preponderent deschise (Ce, Cum, Care, Ai putea).
- Pun intrebari inchise (la care se raspunde scurt, cu da sau nu sau pentru care
ofer variantele de raspuns) doar in situatiile in care doresc sa scot la iveala
informatii concrete.
- Daca pun intrebarea deschisa DE CE stiu ca ea are un timp de latenta mai lung
si scoate la iveala justificari nu cauze.
- Intrebarile mele vizeaza deopotriva gandurile, emotiile, comportamentele
clientului.
- Fac distinctia si ajut clientul sa distinga intrea ganduri, emotii si comportamente.
 - Daca pun o intrebare despre ganduri si imi raspunde cu emotii sau invers,
clarific si reiau intrebarea ( De exemplu: Asta este ceea ce gandesti. Dar ce simti
in legatura cu asta?). Ele ma ajuta sa inteleg modul in care clientul isi defineste si
prezinta problema precum si sa obtin informatii relevante cu privire la aceasta.
- Pun o singura intrebare, nu intrerup clientul.
- NU UIT SA CER EXEMPLE CONCRETE pentru a observa cum problema se
manifesta (Ai putea sa imi dai un exemplu concret?).
- Intrebarile nu sunt intruzive, nu critica, nu judeca persoana.
- Dorinta mea este sa analizez problema la modul cat mai concret.
- Intrebarile mele nu includ in ele raspunsul si nu induc un anumit raspuns.
- Incurajez minimal verbal, nonverbal (TOT TIMPUL), folosesc tacerea ca si
incurajare atunci cand este cazul.
- Folosesc cat mai multe parafrazari dupa structura corecta:
- Folosesc numele clientului, pronumele personal sau de politete
- esenta a ceea ce clientul mi-a spus folosind cuvintele lui cheie si la sfarsit verific.
- Parafrazez dupa cateva propozitii pentru a clarifica pentru mine si pentru client
informatiile.
- NU FAC INTERPRETARI. Interpretarile reprezinta perspectiva consilierului, ci
retransmit esenta a ceea ce CLIENTUL A SPUS.
- Identific si denumesc corect emotiile transmise verbal (emotii simple, mixte sau
prin metafore).
- In cazul emotiilor mixte prin intrebari incerc sa identific corect emotiile
componente.
- Folosesc reflectarea emotiilor si sentimentelor pentru TOATE emotiile transmise
verbal sau nonverbal (prin mimica, gestica, postura).
- Verific acceptiunea pe care o are clientul asupra metaforelor folosite, prin
reflectarile pe care le fac. De exemplu daca imi spune: Eram un cazan plin cu
dinamită! Spun: Deci Corina, inteleg ca ai fost furioasa cand....
- Sumarizez, punand impreuna informatiile transmise intr-o perioada mai lunga
de timp.
- Daca mi-am organizat informatia prin parafrazari imi va fi usor sa sumarizez.
- Nu uit ca scopul meu este sa fac lucrurile mai clare pentru client.

PENTRU INTERVIU FOLOSESC URMATOAREA STRUCTURA:

1. RAPORT SI STRUCTURARE
– ma prezint, discut generalitati cu clientul, il intreb daca a mai fost in consiliere si apoi ii
prezint urmatorii 4 pasi.
De exemplu ii spun: In cadrul acestei sedinte vom incerca sa vedem care este problema ta,
ce ti-ai dori sa se schimbe, vom incerca sa generam impreuna cat mai multe solutii din care
vom alege una si vom stabili cum o vei pune in practica.

2. DEFINIREA PROBLEMEI
- Pot incepe cu intrebarea: Despre ce ti-ai dori sa vorbim astazi?
- Folosesc deprinderile de consiliere enumerate anterior pentru a defini problema.
 - Daca sunt mai multe probleme, le separ, ii arat clientului care sunt enumerandu-le, ii
explic ca le vom lua pe rand si il rog sa imi spuna cu care doreste sa incepem.
- NU LUCREZ PE MAI MULTE PROBLEME DE- O DATA.

3. STABILIREA SCOPULUI
– Scopul este intotdeauna al clientului, trebuie sa fie realizabil, concret si sa se preteze la o
sedinta de consiliere.
- Realizarea scopului trebuie sa tina de client.
- Singura modalitate corecta de identificare a scopului este aceea de a intreba clientul :
Ce ti-ai dori sa se schimbe? Cum ar arata situatia aceasta daca ar fi rezolvata? Ce te
astepti sa obtii de la aceasta sedinta de consiliere? Care este scopul tau?

4. GENERAREA ALTERNATIVELOR.
- Intreb clientul ce a incercat sa faca pana acum pentru a rezolva problema.
- Discut modul de a pune in practica alternativele incercate.
- Generez in minte noi alternative si EXCLUSIV PRIN INTEMEDIUL
INTREBARILOR SI A EXPLICATIILOR FARA A DA SFATURI SUB FORMA DE
INTREBARI conduc si clientul sa descopere alte alternative.
- In acest punct ma intereseaza sa gandesc divergent, sa generez cat mai multe
alternative, nu sa caut alternativa perfecta. Este un soi de brainstorming.

5. ALEGEREA SI IMPLEMENTAREA ALTERNATIVEI

– pentru fiecare alternativa generata discut potentialele consecinte.
- Cer clientului sa aleaga una pe care doreste sa o puna in practica.
- Discut la modul concret: Ce va face? Cand va face? Cum va face? In ce conditii? Cu
cine? Ce l-ar putea opri? Ce dificultati ar putea intampina? Cum s-ar putea auto-
boicota? Cum ar putea depasi acele dificultati?
- Pot sa folosesc jocul de rol, tehnica scaunului gol, ma gandesc la teme de casa pe
care pot sa le dau clientului. La urmatoarea sedinta sumarizez cele discutate anterior si
verific daca alternativa aleasa a functionat.
- Daca nu, caut mai multe alternative.

CALITĂŢILE UNUI BUN ASCULTĂTOR

Pentru a fi un bun ascultător trebuie să ai o serie de calităţi:
1. EMPATIA
• „abilitatea de a trece în locul celuilalt” de a vedea lucrurile aşa cum el le vede, de a
simţi ceea ce el simte, să vezi lumea din perspectiva sa fără a pierde din vedere
propria ta perspectivă;
• a fi capabil să te concentrezi pe a înţelege cealaltă persoană şi modul în care îşi
experimentează viaţa;
• Nu este suficient să înţelegi perspectiva celuilalt ci trebuie să-i şi comunici acest lucru
prin intermediul limbajului verbal şi non-verbal;
• A fi empatic presupune a accepta cealaltă persoană, a crea o legătură cu ea, a forma o
relaţie, a-i permite persoanei să se deschidă şi să exploreze chestiunile problematice
din propria sa dezvoltare sau viaţă;

2. SINCERITATEA
 • Autenticitatea, a fi ceea ce pari;
• Poate că în viaţa de zi cu zi decidem să nu fim întotdeauna sinceri deoarece
considerăm că a fi onest nu este neapărat în avantajul nostru sau al celeilalte persoane;
se poate să fi învăţat acest lucru în dezvoltarea noastră şi să ajungem chiar să ne
temem de reacţiile potenţiale ale celorlalţi;
• Putem să ne ascundem emoţiile sub mecanisme defensive cum ar fi: umorul, evitarea,
sarcasmul, atacul celorlalţi;
• Masca pe care am purta-o ca şi consilieri nu ar face altceva decât să îngreuneze tot
procesul, persoanele cărora le acordăm ajutorul speriindu-se de mască, neavând
încredere să se deschidă pentru că nu ştiu dacă vor fi acceptate sau judecate;

3. GÂNDIREA CRITICĂ
• A reflecta asupra propriilor idei şi asupra ideilor celorlalţi;
• A revizui din când în când propriile atitudini, a le actualiza dacă este cazul;
• Să nu crezi tot ceea ce auzi sau citeşti;
• Toate teoriile şi cercetările sunt aproximări, nici una nu reprezintă adevărul ultim;
• La fel, ceea ce funcţionează pentru o anumită persoană într-o anumită situaţie poate să
nu funcţioneze pentru altă persoană;
4. RESPECTUL
• Pentru a ajuta persoanele să ne vorbească liber, trebuie să ne cultivăm o atitudine de
acceptare, să valorizăm persoana şi să îi acordăm respect ei şi problemelor cu care se
confruntă;
• Indivizilor care sunt foarte critici cu ceilalţi în general le lipseşte stima de sine, deşi
acest lucru poate să nu fie vizibil la prima vedere;
• Adesea ceea ce detestăm cel mai mult la ceilalţi este tocmai ceea ce nu ne place la
noi;
• Dacă ajungem să ne acceptăm pe noi, scade şansa de a fi evaluativi cu ceilalţi;
• Este util să conştientizăm tendinţa noastră de a judeca oamenii şi să o minimalizăm;
5. INTEGRITATE
• De la consilieri se aşteaptă să se comporte corect, onest, moral în raport cu cei cărora
le acordă ajutorul;
• Şi dacă nu putem respecta sau accepta cealaltă persoană, ce facem, îi comunicăm
acest lucru?
• Suntem noi într-adevăr un etalon la care să îi raportăm pe ceilalţi? Deţinem noi
ajutorul absolut?
• Nu este mai util să suspendăm/amânăm judecata până când cunoaştem mai bine
persoana, poate astfel comportamentul ei devine mai explicabil şi în consecinţă mai
uşor de accepta
• Dificil atunci când apar contradicţii majore cu propriile noastre valori şi credinţe.
• Să conştientizăm că şi noi şi ceilalţi avem dreptul de a avea propriile valori şi
credinţe, să respectăm, chiar dacă nu aprobăm.
6. REZISTENŢA
• A-i ajuta pe ceilalţi prin intermediul dialogului este mai dificil decât oamenii pot
realiza;
 • Trebuie să învăţăm să rămânem cu sufletul deschis dar în acelaşi timp să ne protejăm;
• E nevoie să facem faţă solicitărilor cu care suntem bombardaţi;
• Atenţie la odihnă, relaxare, suport social, a avea grijă de tine;
• A cere tu la rândul tău ajutorul unui psiholog dacă şi când te confrunţi cu situaţii sau
momente dificile.
• A înceta activitatea în situaţiile în care din varii motive tinzi să fii centrat exclusiv
asupra propriei persoane;
7. MODESTIA
• Există riscul să ni se pară că doar oamenii care vin la noi au probleme însă nu trebuie
să uităm că, în calitate de fiinţe umane, fiecare putem să ne pierdem încrederea, să
greşim, să fim defensivi, să ne purtăm prosteşte;
• Dacă am experimenta anumite probleme, cu cine am decide să stăm de vorbă, cu
cineva care pozează în perfecţiune sau cu cineva care pare să înţeleagă ce înseamnă să
fii vulnerabil?
• Dacă ţinem cont de propriile noastre eşecuri şi realizăm că nu suntem persoane
superioare celorlalţi care ne cer ajutorul, ne va fi mult mai uşor să vedem problema
din perspectiva celorlalţi;
• Poate să ne seducă ideea de a ne auto-percepe ca fiind cei competenţi, care au toate
răspunsurile, care ştiu ceea ce e cel mai bine;
• Ideea este că indiferent cât de competenţi am fi, nu avem cum să fim siguri că ştim
automat ceea ce e mai bine pentru o altă persoană;
• Să nu uităm că întotdeauna există mai mult de o modalitate de a aborda o problemă;
8. CORECTITUDINEA
• A-i trata pe oameni într-un mod egal;
• A nu considera că o persoană este superioară sau inferioară alteia;
9.ÎNŢELEPCIUNEA
• presupune judecată şi prudenţă, cunoaştere, bun simţ, învăţare, speculare, percepţie
spirituală;
• presupune a fi bine informat dar în acelaşi timp să-ţi păstrezi mintea deschisă;
• a nu sări la concluzii şi evaluări;
10. CURAJUL
• a asculta deficultăţile celorlalţi presupune adesea curaj;
• a avea curaj presupune şi a-ţi expune propriile îndoieli, frici, greşeli, incertitudini;
11. COMPETENŢA
• este o combinaţie de cunoştinţe şi deprinderi însoţite de a şti când să le foloseşti;
• este necesar să te informezi continuu, să încerci să te ţii la curent, să citeşti, să
participi la formări;
• trebuie să-i punctezi celeilalte persoane lucrurile astfel încât să se înţeleagă mai bine
şi să conştientizeze resursele pe care le are;
• a înţelege şi accepta propriile tale limite este cel puţin la fel de important;
12. ASERTIVITATEA
• a-ţi urmări propriile drepturi şi interese fără a le încălca pe cele ale altora;
• a fi veritabil, sincer faţă de propria persoană, a vorbi direct atunci când este cazul,
fără a fi agresiv şi fără a-ţi impune ideile în mod forţat;
 • presupune a-ţi asuma responsabilitatea pentru propriile tale poziţii şi reacţii;
• a auzi şi a accepta ceea ce alte persoane au de spus, fără a fi defensiv şi fără a fi
excesiv de afectat de acest lucru;

MANAGEMENTUL PROCESULUI DE ACORDARE DE AJUTOR

1. Managementul începutului şedinţei:
• modul în care întâmpini, saluţi persoana, o inviţi să ia loc pot fi cruciale; din primele
momente persoana poate decide dacă îţi poate vorbi despre detalii şi sentimente
personale (şi cât de mult poate dezvălui), stabilind dacă poate avea încredere în tine;
2. Managementul timpului –şedinţa să nu fie prea lungă şi plictisitoare sau frustrant de scurtă:
50 de minute şedinţe individuale, 90 de minute şedinţe de cuplu şi grup.
- anunţarea şi pregătirea sfârşitului şedinţei: sintetizarea informaţiilor şi evitarea sfârşitului
abrupt.
3. Managementul barierelor- limitele contractului terapeutic, drepturile şi obligaţiile fiecărei
părţi;

MODELE TEORETICE ÎN CONSILIERE

Clienţii care ajung la noi au o teorie personală cu privire la natura şi cauzele care au generat
şi menţin problema.
Terapeutul:
• Adună informaţii, defineşte problema
• Formulează ipoteze explicative
• Defineşte cu claritate obiectivele
• Elaborează şi implementează strategii de tratament
• Evaluează efectele tratamentului.
Avem ca şi abordări:
• Abordarea medicală
• Abordarea cognitiv- comportamentală
• Abordarea psihodinamică
• Abordarea umanist-experienţială
• Abordarea integrativă
Primele două se bazează pe raţionamentul experimental iar cea psihodinamică pe
raţionamentul hermeneutic (interpretarea semnelor şi simptomelor ca elemente simbolice).
• Raţionamentul experimental - fundamentul metodei ştiinţifice în care ideile a priori
sunt supuse experimentării.
• Nu există adevăruri intangibile şi imuabile – criteriul falsificabilităţii- teoriile pot fi
schimbate sau infirmate în funcţie de evoluţia cunoştinţelor din domeniu.
• Raţionamentul experimental comportă patru etape:
• 1.Observarea şi înregistrarea cuantificabilă a faptelor
• 2.Formularea unor ipoteze explicative ale lor
• 3.Verificarea ipotezei prin observarea efectelor manipulării variabilelor independente
asupra celor dependente
 • 4. Interpretarea sau discuţia critică a efectelor în raport cu ipoteza emisă, respingerea
şi formularea de ipoteze.
Raţionamentul hermeneutic
• Persoana este o istorie
• Ne interesează să înţelegem nu să explicăm
• Raţionamentul are la bază interpretarea conduitelor pentru a le face inteligibil
sensul latent
• Intuiţia este privilegiată, convingerile intime sunt puse la loc de cinste
• Individul trebuie înţeles ca gestalt (în totalitatea sa).
ABORDAREA MEDICALĂ
• Simptomul este un element observabil care face trimitere la o problemă ascunsă a
cărui martor este: boala.
• Boala: deficienţa unui organ sau a unui sistem de organe din cauza unui factor
biologic identificat sau nu (în boala psihică: microleziuni cerebrale, microorganisme
sau dezechilibre biochimice).
• Orice boală se explică printr-o cauză de natură fizică, infecţioasă sau toxică.
• Abordarea apare la sfârşitul secolului al XVIII-lea când datorită unor autopsii
realizate persoanelor care suferiseră de tulburări mentale, medicii au făcut
legătura dintre anumite tulburări psihice şi unele perturbări biologice de la nivelul
sistemului nervos (infecţii, anevrism, tumori, leziuni, dezechilibre hormonale).
• Tulburările apar din cauza unor alterări chimice sau anatomice ale creierului
• Modificările pot fi declanşate şi menţinute de factori biologici: dezechilibru
hormonal, anomalie congenitală, îmbătrânire sau de condiţii externe: eveniment
traumatic, accident, drog, abuz de medicamente.
• Exemple de explicaţii: simptome depresive, agresive, sinucigaşe - legate de
metabolismul scăzut al serotoninei.
• Principiul de bază: modificarea experienţei psihologice cu ajutorul unor intervenţii
fiziologice.
• Totuşi: anumite condiţii psihologice şi de mediu pot afecta activitatea neurochimică
şi leziunile neurologice pot să fie sau să nu fie însoţite de manifestări patologice.
• Anamneza: prin întrebări, observarea semnelor şi simptomelor (prezente în orice
boală; ) şi investigaţii paralinice.
• Semnele se referă la totalitatea modificărilor fizice ce se datorează impactului cu
factorul cauzal. Simptomele reprezintă latura subiectivă, adică modul în care subiectul
îşi trăieşte boala. Pentru practica medicală cea mai mare valoare o au semnele.
- Simptomele reprezintă latura subiectivă, adică modul în care subiectul îşi
trăieşte boala. Pentru practica medicală cea mai mare valoare o au
semnele.
Diagnosticul este:
a) Clinic- semne şi simptome
b) Fiziopatologic- precizarea naturii deficienţei sau disfuncţiei.
c) Etiologic- identificarea cauzelor biologice
- Tratamentul:
 a. Simptomatic- suprimarea sa diminuarea frecveţei sau intensităţii
simptomelor
b. fiziopatologic- stabilizarea sau compensarea disfuncţiilor organului sau
sistemului bolnav
c. etiologic- ideal, eliminarea factorului cauză-
Variabilele psihologice sau de mediu sunt considerate factori
predispozanţi sau precipitanţi
Apare o centrare pe controlarea efectelor tratamentului.
- Avem şi curentul antipsihiatrie care spune că boala mentală e un mit: fie
are substrat organic şi atunci este de competenţa neurologiei, fie nu are
substrat organic şi atunci nu ţine de resortul medicinii ci de sfera juridică
sau socială.

ABORDAREA DINAMIC-PSIHANALITICĂ

- Apare în timpul secolului IIX şi la începutul secolului XX

- Accent pe impactul inconştientului asupra tulburărilor mentale
- Paradigmă elaborată pornind de la observaţii şi intuiţii clinice, studii de
caz; validarea ideilor se bazează pe opinia consensuală a utilizatorilor
modelului.
- Consideră tratamente „profunde” doar pe cele care ţintesc determinanţii
inconştienţi, restul fiind „superficiale”; sunt neglijaţi factorii externi sau de
mediu.
- Modelul nu este evaluat critic: dacă funcţionează se datorează autorităţii
terapeutului, modelului şi metodelor sale de intervenţie; dacă nu
funcţionează acest fapt se datorează rezistenţelor pacientului.

Asumpţiile fundamentale:
(1) conţinutul refulat al Id-ului tinde să se exprime plenar la nivelul Ego-ului;
(2) conştientizarea la nivelul Ego-ului a acestui conţinut refulat generează trăirile emoţionale
negative;
(3) odată generate trăirile emoţionale negative, Ego-ul apelează la mecanisme de apărare
pentru a bloca conştientizarea lor (ex. represia). Întregul demers este sintetizat sub forma aşa-
numitului “triunghi al conflictului”
(4) dacă se blochează conştientizarea trăirii emoţionale negative, emoţia se exprimă
la nivel fiziologic printr-o stare de activare, prerechizită pentru o nouă stare emoţională,
congruentă cu cea refulată
(5) orice simptom apare datorită unui conflict actual care se reduce în fapt la un
conflict bazal din prima copilărie;
(6)eliminarea simptomatologiei se face prin eliminarea conflictului actual, realizată prin
rezolvarea conflictului bazal prin intermediului nevrozei de transfer (conflictul terapeutic);

Conflictul bazal- prima copilărie

Conflictul actual- cadrul actual în care pacientul are probleme
Nevroza de transfer- relaţia terapeutică
Demersul aplicativ al acestui model:
(1) simptomatologia pacientului este determinată de un conflict actual;
(2) conflictul actual îşi are rădăcinile într-un conflict mai vechi, bazal, din istoria
pacientului, mai precis din prima copilărie;
(3) pentru a rezolva conflictul actual, trebuie rezolvat conflictul bazal;
(4) pentru a rezolva conflictul bazal, el trebuie reactualizat;
(5) conflictul bazal este reactualizat şi trăit în cadrul terapiei sub forma nevrozei de transfer;
(6)pe baza materialului cules în cursul analizei despre conflictul actual şi bazal şi în baza
analizei nevrozei de transfer trăite în cursul terapiei, se construieşte explicaţia dinamică;

Explicaţia dinamică:
- întâi i se explică pacientului faptul că, comportamentul său faţă de terapeut
(nevroza de transfer), reprezintă o transpunere în prezent a unor stări
afective din trecutul său;
- se realizează prin analiza materialului adunat în cursul psihoterapiei, prin
compararea pattern-urilor afective şi comportamentale din terapie cu cele
relatate de pacient din trecutul său.
- Acest demers întăreşte credinţa pacientului că vechile conflicte pot
influenţa reacţii actuale evidente (vezi cel din cadrul terapiei). Această
etapă poate genera reacţii puternice în care pacientul retrăieşte conflicte
trecute.
- Conflictele trecute care vor fi retrăite în prezent cu ajutorul terapeutului,
prin asistenţa şi prezenţa acestuia, vor fi rezolvate.
- Pacientul, adult fiind, are o altă perspectivă, alte modalităţi de interpretare
faţa de perioada când era copil. Ulterior, prin acelaşi procedeu, se arată
cum conflictul bazal a determinat în fapt conflictul actual.

Cadrul general în care se realizează acest demers aplicativ este determinat de relaţia
terapeutică ai cărei factori principali îi constituie transferul şi contratransferul.

Transferul în sens larg se referă la totalitatea trăirilor afective pe care le experienţiază

pacientul faţă de terapeut în cursul terapiei.
- Restrâns: o repetare a trăirilor afective pe care acesta le-a avut faţă de
persoane semnificative din trecutul său, mai ales din prima copilărie.
Contratransferul se referă, în sens larg, la totalitatea trăirilor afective pe care le
experienţiază terapeutul faţă de pacient.
Restrâns: acele trăiri afective pe care terapeutul le experienţează faţă de pacient şi care
reprezintă o repetare a trăirilor afective pe care terapeutul le-a avut faţă de persoane
semnificative în cursul istoriei sale de viaţă sau care reprezintă o reacţie inconştientă la
transferul pacientului.

În general, se recomandă ca, pe cât posibil, contratransferul să nu apară, acest lucru fiind
posibil printr-o pregătire prealabilă a terapeuţilor, pregătire în cursul căreia să se rezolve
propriile conflicte. Cu toate acestea, scopul este utopic. Mai intens sau mai puţin intens,
contratransferul se manifestă oricum în cadrul relaţiei transferenţiale. În acest caz, terapeuţii
sunt pregătiţi să recunoască manifestările contratransferului şi să le blocheze sau să le
utilizeze creativ în terapie.
Semne ale contratransferului:
 reacţii emoţionale puternice, pozitive sau negative, nejustificate de situaţa terapeutică
faţă de pacient;
 fantezii sexuale cu pacientul;
 creşterea nejustificată terapeutic a frecvenţei întâlnirilor.

Neconştientizarea contratransferului duce la ceea ce se numeşte nevroză în doi.

Transferul pacientului stimulează contratransferul iar contratransferul stimulează transferul
pacientului, menţinându-se astfel simptomatologia. Ieşirea din cercul vicios se realizează prin
conştientizarea şi spargerea mecanismului fie de către terapeut (cel mai frecvent – datorită
pregătirii sale), fie de către pacient, stimulând astfel terapia (mai rar).
Odată conştientizate, aceste manifestări ale contratransferului vor fi
(1) blocate printr-o autoanaliză sau prin recurgerea la supervizare sau
(2) vor fi utilizate creativ. Utilizarea creativă se referă la faptul că ele pot fi folosite la
amplificarea transferului pacientului şi grăbirea instalării nevrozei de transfer, dinamizând
astfel demersul terapeutic.
Nevroza de transfer reprezintă o retrăire a conflictelor pacientului din prima copilărie
în cadrul terapiei, uşurând astfel identificarea şi rezolvarea lor.
Tehnici de construcţie a relaţiei transferenţiale
(a)Tehnica psihanalitică clasică. Terapeutul este învăţat să adopte o neutralitate binevoitoare
faţă de pacient.

-atitudine de acceptare a pacientului cu problemele sale, reţinere de la comentarii, critici sau

încurajări adresate pacientului, nediscutarea unor aspecte personale din viaţa terapeutului.

Tehnici nonintruzive (ex. asociaţii libere – în care pacientului i se cere să spună tot ceea ce-i
vine în minte legat de un anumit eveniment, fără nici o reţinere sau constrângere, în ordinea
în care îi vine, chiar dacă uneori s-ar putea să-şi amintească lucruri într-o ordine sau formă
absurdă), pacientul este ghidat spre reamintirea unor episoade din viaţa sa în special din
prima copilărie.

“Infantilizarea“ pacientului în sens pozitiv din punct de vedere al scopului terapiei, datorită
dezechilibrului relaţiei: pacientul “dă totul”, se dezvăluie, iar terapeutul rămâne neutru,
superior.

Acest dezechilibru al relaţiei aproximează în fapt relaţia părinte-copil.

 . Mecanismul determinant al transferului este cel al generalizării stimulului cunoscut din
psihologia behavioristă: un răspuns condiţionat clasic sau operant la un stimul X tinde să se
producă şi în prezenţa altor stimuli Y asemănători stimulului X.

În cazul nostru, răspunsul condiţionat (reacţiile infantile ale pacientului) determinate de

stimulul X (o persoană semnificativă din copilărie) se produce în cazul stimulului Y
(terapeutul) datorită asemănărilor dintre X şi Y.

Alte tehnici: tehnica asociaţiilor libere, analiza viselor, a lapsusurilor şi actelor ratate.
Alţi reprezentanţi: Jung- cu arhetipurile
Adler cu conceptul de inferioritate
Karen Horney- cu importanţa contextului social în apariţia problemelor psihologice
Bowlby- teoria ataşamentului
Teoria relaţiilor obiectuale: a ajuta persoanele să îşi despartă propriile valori şi sentimente de
elementele pe care le-au împrumutat de la alţii; în relaţia terapeutică se oferă posibilitatea de
a crea relaţii mai armonioase.

(b)Tehnici dinamice de scurtă durată. În cazul acestor tehnici se încearcă scurtarea

timpului necesar generării relaţiei transferenţiale şi mecanismului de transfer prin:

(1) o atitudine mai activă a terapeutului şi o implicare mai directă (în locul neutralităţii
binevoitoare) care avansează imaginea unui “părinte preocupat de a ghida prin încurajări şi
observaţii critice dezvoltarea copilului său”;
(2) întrebări şi chestionare directe în locul asociaţiilor libere cu privire la evenimente negative
din trecutul şi prezentul pacientului (ex.: tehnica podului – i se cere direct pacientului să- şi
amintească un eveniment din trecut asociat cu conflictul actual). Mecanismul angajat este cel
descris mai sus al generalizării răspunsului.

Evoluţia relaţiei transferenţiale

Relaţia transferenţială începe de obicei cu o atmosferă caldă: “alianţă de lucru “ între
terapeut şi pacient ca urmare a dorinţei pacientului de a se vindeca, a se elibera de
simptomatologie. În timp, ca urmare a comportamentului terapeutului, se amorsează anumite
pattern-uri emoţionale de răspuns infantile care pot fi pozitive (transfer pozitiv) sau negative
(transfer negativ).
Când aceste pattern-uri de răspuns ating o anumită intensitate, se generează ceea ce se
cheamă nevroză de transfer, adică se reactivează nu doar stările afective infantile ci şi
mecanismele defensive asociate lor. Acum este momentul ca pe baza materialului adunat să
se facă
interpretarea terapeutică în vederea eliminării simptomatologiei prin eliminarea mai întâi
a nevrozei de transfer.

Abordarea umanist-experienţială
- Mişcare apărută în anii 1950-1960.
- Reprezentanţi: Carl Rogers, Abraham Maslow, Frederich Perls.
Asumpţii de bază
♦ nondeterminismul – voinţă liberă, dreptul de a lege, ideea că destinul ni-l facem noi, liber
arbitru.
Fiecare persoană are trăsături şi talente care determină apariţia unor sentimente şi nevoi
aparte care îi determină percepţia asupra vieţii. Când percepţia este realistă- persoana trăieşte
autentic şi eficient; când se ivesc false supoziţii sau apare o dorinţă exagerată de a satisface
nevoile celorlalţi- apar disfuncţiile.
Fiecare persoană are responsabilitatea de a găsi un sens vieţii sale, de a-şi rezolva dilemele
prin recunoaşterea şi acceptarea nevoilor şi sentimentelor.
Clienţii şi nu terapeuţii au responsabilitatea conducerii şi obţinerii succesului procesului
terapeutic.
- experienţele negative de viaţă blochează forţele pozitive, care stau la baza
personalităţii noastre. Pentru a debloca aceste forţe pozitive şi implicit
pentru a ameliora patologia este nevoie de asigurarea unui context
psihoterapeutic caracterizat prin empatie, acceptare necondiţionată şi
congruenţă.
Rolul terapeutului: călăuzeşte, facilitează şi susţine pentru a permite nişte alegeri de viaţă în
cunoştinţă de cauză.
Ajută clientul să devină mai atenţi la propriile emoţii (DIN PREZENT), să le recunoască-
chiar şi atunci când sunt ascunse, să le trăiască şi să le controleze.
Umanistul utilizează empatia pentru a vedea lumea din cadrul de referinţă al cientului.
- Ei acordă o importanţă mare relaţiei terapeutice, unei relaţii autentice.a
Rogers: oamenii tind în mod înnăscut spre dezvoltarea, menţinerea şi realizarea fiinţei
lor.
- Toate comportamentele omeneşti constituie eforturi spre realizarea de sine
şi adaptarea la lume, aşa cum este ea percepută. Deşi în mod normal
indivizii se comportă raţional şi constructiv în scopul realizării de sine,
unele evenimente de viaţă percepute ca dificile afectează încrederea în sine
a persoanei şi îi modifică percepţia cu privire la sine şi la lume.
- Oamenii au o mare nevoie de acceptare pşi în acest sens, uneori integrează
greşit moduri de acţiune şi de gândire contrare propriilor opinii. Dorinţa de
a plăcea celorlalţi se opune realizării personale iar oamenii deformează
realitatea pentru a reduce disonanţa .
- Acceptarea de sine şi adoptarea de noi perspective,folosirea energiei
pentru a fi în consonanţă cu propriile valori
- Terapia nondirectivă
Maslow- oamenii sunt în mod natural capabil să îşi realizeze potenţialul satisfăcându-şi
anumite nevoi, dispuse piramidal: primare- fiziologice la bază, de securitte, de apartenenţă
(prietenie şi afiliere), dorinţa de a fi stimat, recunoscut şi valorizat.
Comportamentul anormal rezultă dintr-un eşec în realizarea potenţialului.
- Oamenii sunt fundamental buni şi nu se comportă deviant decât în cazul
unor experienţe rele care îi deturnează de la acest obiectiv fundamental.
Perls- gestalt-terapia- Idee fundamentală: unitatea corpului şi a spiritului, a gândurilor-
emoţiilor şi comportamentelor.
- Fenomenele sunt abordate în unitatea lor, elementele nu sunt disociate de
ansamblu, în afara ansamblului ele nu mai înseamnă nimic.
- Întregul este mai mult decât suma părţilor
- Se caută emoţiile autentice la pacient, conştientizarea lor; terapeutul
subliniază atitudinile şi sentimentele care i se par neautentice.
- Tehnica scaunului gol- pentru recunoaşterea părţilor antagonice ale
personalităţii.

Tulburările sunt influenţate de:

- Condiţii sociale nefaste: sărăcie, represiune socială
- Percepţii greşite ale individului.
♦ trăirea subiectivă- cel mai important lucru
♦ subiectul uman trebuie studiat ca şi întreg, nu pe părţi (personalitatea
este o unitate coerentă şi nu o sumă de secţiuni separate – vezi id, ego,
superego)
♦ fiecare subiect uman este unic, nu există legi generale despre funcţionarea fiinţei umane
♦ nu hedonismul este forţa principală, ci sensul (căutăm sensul)-

A fi adaptat şi stabil ca persoană poate fi bine (deoarece elimină durerea), dar poate fi şi rău
pentru că îţi blochează dezvoltarea ca persoană.

Există o conştiinţă internă (versus modelele preluate de la părinţi, care pot fi negative) care
îţi spune dacă ai făcut bine sau rău;
Conştiinţa internă poate determina autopedepsire şi nevroză, dar şi indignare justificată şi
dorinţa de a schimba lucrurile.
- boala nu înseamnă întotdeauna prezenţa simptomului, ci şi lipsa acestuia când ar trebui
să existe (Maslow-“Toward a Psychology of Being”).
Premisa abordării umanist- experienţiale:
- patologia psihică şi psihosomatică apare ca urmare a faptului că experienţele negative de
viaţă blochează forţele pozitive (nevoia de securitate, afiliere, autorealizare) care stau la
baza personalităţii noastre.
- Pentru a debloca aceste forţe pozitive şi implicit pentru a ameliora patologia este nevoie
de asigurarea unui context psihoterapeutic caracterizat prin empatie, acceptare
necondiţionată şi congruenţă.
Empatia se referă la faptul că terapeutul înţelege cele comunicate de pacient ca şi cum ar fi
în locul său, “ca şi cum ar fi el”, fără însă a se identifica cu pacientul.
- Terapeutul înţelege cele comunicate şi apoi recomunică clientului într-o formă empatică.
- Prototipul reflectării empatice începe cu: “din cele ce mi-ai spus…“ sau “înţeleg că…“
sau “din cele ce mi-ai povestit înţeleg că…”, urmând apoi mesajul structurat.
- Se face legătura şi distincţia evenimente- comportamente- emoţii- insistându-se pe
emoţii.
Scala de empatie Truax-Tausch. Numărul maxim de puncte este 12. Cu cât scorul este mai
mare cu atât terapeutul prezintă un grad de empatie mai mare.
0-2 puncte: Terapeutul pune întrebări, formulează critici, dă sfaturi.
2- 4 puncte: Terapeutul reflectă aspecte exterioare (evenimente, comportamente) la care
pacientul a făcut referire.
4-6 puncte: Reflectările terapeutului includ şi trăiri ale pacientului, dar de importanţă
secundară.
6-8 puncte:Terapeutul reflectă o parte din trăirile principale ale pacientului (ex. din 3- 4 trăiri
majore, reflectă una).
8-10 puncte:Terapeutul a surprins majoritatea sentimentelor exprimate de pacient.
10-12 puncte: Terapeutul a surprins toate conţinuturile semnificative şi recurge la metafore.

Scopul comunicării empatice:

- Oferirea unui cadru interpersonal cald, tolerant, înţelegător
- Generarea încrederii reciproce
- Eliminarea reticenţelor
Încercarea oferirii unui cadru în care pacientul să observe mecanismele tulburării sau
problemei sale. Astfel, pacientul poate elabora modalitatea eficace de rezolvare a
simptomatologiei.
Scurt spus, în acest caz terapeutul oferă explicaţia indirect, dând impresia pacientului că a
descoperit-o singur, ceea ce ar contribui la o mai mare acceptare a explicaţiei de către pacient.

Acceptarea necondiţionată presupune acceptarea pacientului cu toate problemele sale,

acceptarea lui ca întreg, ca om, fără ca aceasta să însemne faptul că suntem de acord cu ce
face sau gândeşte.
Îl acceptăm ca persoană care are nevoie de ajutor, nu pentru a fi de acord cu el sau a-l
încuraja să continue.

Pacientul, văzând că este acceptat necondiţionat, începe să se accepte şi el necondiţionat, să

fie mai tolerant cu el, cu simptomele sale, reducându-se astfel gradul de vinovăţie şi crescând
stima de sine, cu implicaţii pozitive pentru continuarea tratamentului şi ameliorarea
simptomatologiei.

Congruenţa se referă la gradul de suprapunere între comportamentul manifest al terapeutului

şi comportamentul interior. Orice discrepanţă generează îndoieli şi neîncredere din partea
pacientului, cu efecte negative asupra evoluţiei terapiei.

Congruenţa presupune conştientizarea din partea terapeutului a trăirilor emoţionale faţă de

pacient, atât a celor pozitive cât şi a celor negative iar apoi comunicarea lor către pacient.

În cazul în care cele comunicate au un conţinut negativ, ele trebuie să fie date în termenii
“eu comunicare” şi nu “tu comunicare” pentru a avea un impact favorabil asupra pacientului.
 “Eu comunicare”
-se insistă pe obiecţii aduse comportamentului pacientului şi nu lui ca persoană.
- se evidenţiază impactul negativ al comportamentului asupra terapeutului şi trăirile pe
care acesta le experienţiază.
“Tu comunicare”
- pacientul este criticat pentru comportamentul său global;

Sugestii pentru formularea unor critici:

♦ înainte de critică spui ceva pozitiv;
♦ critici comportamentul, nu persoana;
♦ evidenţiezi consecinţele negative faţă de tine (emoţionale şi comportamentale);
♦ sugerezi un comportament dezirabil;
♦ anticipezi o pedeapsă pentru menţinerea comportamentului indezirabil.

Modelul behaviorist

Watson: convins că observabilul, comportamentul manifest reprezintă unicul obiect al ştiinţei

psihologice.
Respinge studiul emoţiilor, cogniţiilor, al tuturor experienţelor subiective deoarece acestea
puteau fi cu greu observate şi măsurate.
Ipoteza sa: acţiunile omeneşti, adaptate sau deviante sunt induse şi modificate de
interacţiunile cu mediul.
Toate comportamentele sunt învăţate pornind de la experienţe, pot fi generate şi dezvăţate.
Fobiile:
1.un răspuns de frică la un stimul până atunci neutru este instaurat prin condiţionare clasică
2. persoana evită acest stimul condiţionat
3. evitarea constituie o întărire negativă deoarece provoacă o reducere a anxietăţii şi previne
extincţia reacţiei fobice.

Condiţionarea operantă- Skinner: orice comportament, normal sau nu, depinde de

consecinţele sale: creşte dacă este recompensat şi scade dacă este penalizat.

Obiectivul intervenţiei: folosirea unei contracondiţionări care să modifice răspunsurile

comportamentale şi emoţionale prin suprimarea reacţiilor nedorite şi învăţarea unor conduite
adaptate.
- Abordări ştiinţifice orientate spre prezent, preocupate de rezultate, evaluare empirică şi
schimbări observabile şi măsurabile, costul şi durata terapiei mică
- Orientarea reducţionistă spre manifestări simptomatice specifice
- Intervenţiile: forme de educaţie care au drept scop modificarea contingenţelor din mediu
pentru a oferi experienţe de învăţare mai potrivite.
- Metodele fundamentate pe expunere (desensibilizarea sistematică, progresivă, subsarcini
gradate, analiza şi rezolvarea unor probleme sociale, administrarea de recompense şi
pedepse, relaxarea, expunerea in vivo şi in vitro.
 Modelul cognitivist
- Gândurile sunt forme de comportament neobservabil
- Gândul- mediator: concepţii, amintiri, credinţe, percepţii, atribuiri, evaluări, atitudini.
- Beck: scheme cognitive: moduri ale individului de a percepe şi interpreta lumea, învăţate
de la o vârstă fragedă, care ghidează tratarea informaţiei.
- Ellis: cogniţii iraţionale.
Abordarea cognitiv-comportamentală

- consideră problemele psihologice ca fiind răspunsuri dezadaptative învăţate, susţinute de

cogniţii disfuncţionale.
- Tratament: modificarea comportamentele dezadaptative şi cogniţiilor prin tehnici
specifice de modificare cognitiv-comportamentală.
- Gândurile sunt considerate ipoteze care trebuie testate şi analizate
Principii:
(1) Categoriile nosologice sunt simple etichete verbale care trebuie operaţionalizate
comportamental;
Accentul este pus pe observarea şi evaluarea problemelor trăite aici şi acum
Studierea modului în care subiectul îşi trăieşte problemele, motivele care le-au generat
într-un context determinat.
(2) Operaţionalizarea comportamentală se reduce la comportamente respondente (înnăscute)
sau operante (învăţate);
(3) Eliminarea comportamentelor respondente şi operante care constituie simptomatologia se
realizează pe baza legilor învăţării stabilite experimental.

Procedura terapiei cognitiv-comportamentale

Faza I (aproximativ 2-5 şedinţe)
1. stabilirea unei relaţii terapeutice caracterizate prin: empatie, congruenţă, acceptare
necondiţionată şi colaborare: socializarea pacientului cu mediul terapeutic al terapiei
cognitive, sublinierea importanţei realizării sarcinilor date pentru acasă, ilustrarea pentru
pacient a relaţiei dintre cogniţii şi emoţii;
2. diagnosticul clinic (diagnosticul tulburării mentale, anamneza, depistarea factorilor
predispozanţi, declanşanţi şi de menţinere, descrierea simptomelor etc.);
3.stabilirea problemelor care trebuie rezolvate în decursul terapiei în funcţie de priorităţi,
având în vedere problemele cele mai semnificative pentru pacient şi cele care pot fi cel mai
rapid ameliorate.
Faza II (7-10 şedinţe, în funcţie de numărul problemelor identificate)
- concentrarea asupra problemelor specifice formulate în termeni comportamentali:
Analiza funcţională
1. Identificarea antecedentelor şi a consecinţelor comportamentului ce trebuie modificat.
Antecedente: - stimuli (loc, timp, evenimente),
- cogniţii dezadaptative (ex. expectanţe nerealiste etc.),
- stare subiectivă (ex. negativă etc.),
- modificări biologice (ex. durere, activarea sistemului vegetativ etc.).
Consecinţe: - întăriri pozitive sau negative,
- pedepse.
2. Modificarea antecedentelor şi a consecinţelor pentru a elimina un comportament cu
ajutorul unor tehnici specifice (vezi capitolul următor).
3. Urmărirea.
4. Concentrarea asupra următoarei probleme etc.
Faza III (5-7 şedinţe)
- concentrarea asupra factorilor generali şi modificarea acestora (ex. stil cognitiv, stil
de viaţă dezadaptativ, predispoziţii biologice etc.) care au predispus, au influenţat, au
declanşat şi au menţinut tulburările clinice, privite sub forma unui set de probleme
rezolvabile prin tehnici specifice (ex. modificarea asumpţiilor dezadaptative).
Faza IV
- evaluare (ex. experimentul cu un singur subiect) ,
- urmărire.
Evaluarea modelului:
Evaluarea modelului:
Aspecte pozitive
1. Abordare eficientă şi pragmatică (oferă o modalitate practică de intervenţie)
2. Abordare ştiinţifică (asumpţii testate experimental)
3. Aplicabilă în psihopatologie, dar şi la subiecţii sănătoşi
Aspecte negative
1. Abordare uşor mecanicistă
2. Reducţionistă în ceea ce priveşte cauzalitatea psihologică.

Modelul sistemic

- Anii 1970, 1980, şcoala americană de la Palo Alto a jucat un rol activ în dezvoltarea
acestui model
- Accent pe aspectele sistemice: pe comunicarea şi schimburile-tranzacţiile ce se produc
aici şi acum.
- Obiectivul acestor terapii: modificarea dinamicii intrafamiliale.

Tendinţe integrative: paradigma scientist-practitioner şi modelul bio-psiho-social.

- paradigmă care încearcă să-i facă pe practicieni mai înclinaţi spre cercetare, iar pe
oamenii de ştiinţă “mai practicieni”.
- practicieni mai înclinaţi spre cercetare: aceştia să abordeze, să monitorizeze, să evalueze
şi să testeze continuu ipoteze la nivelul "moment- to-moment" cu propriii pacienţi; să
facă cercetare fundamentală - să fie interesaţi de aceasta, punându-se la curent cu cele
mai noi descoperiri în ştiinţă.
- Pentru a-i face pe oamenii de ştiinţă mai practicieni, ei trebuie stimulaţi să realizeze
cercetare fundamentală mai ecologică, aceasta fiind mai aproape de nevoile şi
problemele practice.
 Modelul bio-psiho-social.
- originea în orientarea psihosomatică, culminând cu activitatea şcolii de la Chicago a lui
Alexander.
- Rezultatele experimentale au demonstrat existenţa unor corelaţii între comportament şi
vulnerabilitatea faţă de diverse boli.
- Astfel, s-a demonstrat că comportamentul de tip A creşte riscul afecţiunilor
cardiovasculare.
- Modificările importante din viaţa unui individ, fie ele pozitive sau negative, determină
susceptibilitate crescută la infecţiile căilor respiratorii superioare.
- Există o corelaţie mare între nivelul scăzut al parametrilor imunitari şi confruntarea cu
pierderea fiinţelor apropiate.
- În perioadele de examen scade concentraţia de imunoglobulină secretorie care constituie
prima linie de apărare împotriva infecţiilor, mai ales pe tractul respirator.
- De asemenea, studiile prospective realizate pe eşantioane mari de subiecţi (peste 4 000)
timp de 10-20 ani au arătat că rata mortalităţii prin cancer era de două ori mai mare la
subiecţii cu un scor mare al depresiei evaluată cu chestionarul MMPI decât la subiecţii cu
valori medii sau mici ale depresiei.
-

- Asumpţiile acestui model:

(1) Subiectul uman trebuie analizat la 4 niveluri diferite (analiză cvadrinivelară)
interacţiunea dintre acestea putând produce şi explica tulburările mentale, fizice şi
psihosomatice, precum şi starea normală.
(2) Nivelul cognitiv: procesările informaţionale şi la conţinutul acestora.
Există două tipuri de procesări informaţionale: conştiente şi inconştiente.
Procesările informaţionale conştiente se referă la conştientizarea şi verbalizarea conţinutului
mental şi a procesărilor informaţionale.
Procesările informaţionale inconştiente se referă la faptul că nu putem verbaliza conţinutul
mental şi procesările informaţionale şi că nu suntem conştienţi de existenţa acestora.
Prelucrările informaţionale determină calitatea trăirilor noastre.
(3) Nivelul comportamental: comportament operant. Comportamentul operant este reprezentat
în special de comportamentele motorii învăţate aflate sub control voluntar.
(4) Nivelul biologic: toate modificările ce au loc în organismul nostru la nivel fiziologic şi
anatomic. Modificările la nivelul sistemului nervos vegetativ generează intensitatea stării
noastre subiective.
(5) Nivelul subiectiv: descrierile pe care subiectul le face propriei stări: pozitivă, negativă sau
neutră. Mai mult, acesta se referă la etichetele verbale ale stării emoţionale (ex. "mă simt
anxios/dezamăgit/ruşinat" etc.).

Odată generată prin mecanisme etiopatogenetice specifice, simptomatologia

tulburărilor psihice şi psihosomatice este menţinută şi amplificată prin intervenţia unor factori
extrem de complecşi şi greu de controlat.
 Astfel, dacă subiectul îşi interpretează simptomatologia într-un mod negativ şi
dezastruos, aceasta duce prin intermediul stresului şi anxietăţii generate de această
interpretare la amplificarea simptomatologiei.
Un pacient care îşi interpretează simptomele ca fiind incontrolabile, de
nerezolvat, ca expresii ale unei boli ascunse şi incurabile, ca de neînţeles, ca sfârşitul lui
ca persoană normală, deci şi sfârşitul carierei, familiei etc. generează stres şi anxietate
prin mecanismul discrepanţei cognitive (ex.: “nu doresc să fiu considerat nebun, dar uite că
sunt”; “vreau să înţeleg ce se întâmplă dar nu pot” etc.). Stresul şi anxietatea astfel generate
pot amplifica simptomatologia care în unele cazuri, dacă nu ar fi fost prelucrată de subiect în
mod exagerat negativ, nici nu ar fi fost prea intensă sau remarcată, dispărând odată cu
trecerea timpului (ex.: modificări în ritmul cardiac ca urmare a unui efort deosebit în cursul
zilei).
Spre exemplu, ca urmare a unor simptome (amnezie, leşin, anxietate etc.) grupul de
prieteni şi cunoscuţi începe să evite pacientul, nu îl mai antrenează în activităţi comune etc.
În consecinţă, prin mecanismul discrepanţei cognitive (ex.: “vreau să fiu cu ei dar nu pot, nu
mă acceptă”, “vreau să reuşesc în ceea ce fac dar nu fac faţă sarcinilor” etc.), stresul şi
anxietatea astfel generate amplifică simptomatologia.
Acelaşi lucru se întâmplă în cazul în care performanţele se reduc ca urmare a
simptomelor. În cazul unor simptome nevrotice, capacitatea pacientului de concentrare se
reduce drastic. În consecinţă, performanţele sale (la serviciu, spre exemplu) se reduc,
antrenând critici şi observaţii din partea celorlalţi (şeful). Aceste noi conflicte amplifică în
fapt şi menţin simptomatologia deja existentă, putând adăuga chiar elemente noi.
Pacientul nu este o “bilă inertă”. El încearcă să facă faţă simptomatologiei
elaborând o serie de mecanisme de coping. Dacă acestea sunt adaptative (ex. renunţă la
unele sarcini reducând stresul etc.), totul este O.K., pacientul ameliorându-şi sau rezolvându-
şi singur problemele. Dacă apelează la mecanisme de coping dezadaptative, acestea pot să-i
menţină sau să-i amplifice simptomatologia sau să-i genereze simptome noi (ex. consumul de
alcool ca mecanism de coping în cazul anxietăţii poate genera probleme noi în familie, la
muncă etc.).
Apelul la asistenţă de specialitate trebuie văzut ca un mecanism de coping la care
apelează pacientul pentru a face faţă distresului care însoţeşte simptomatologia.

RISC. VULNERABILITATE. REZILIENŢĂ

Risc- probabilitatea ca un eveniment să survină în cursul unei perioade date sau înainte de o
anumită vârstă.
Vulnerabilitatea- o anumită formă de fragilitate, o capacitate de rezistenţă mai redusă, o mai
mare sensibilitate la adversitate.
Ex: trei păpuşi- sticlă, plastic, oţel- lovite cu ciocanul.

Vulnerabilitatea- trăsătură stabilă, înnăscută sau dobândită prin învăţare.

- Trăsăturile de vulnerabilitate constituie caracteristici latente, greu de observat.
- Vulnerabilitatea nu se exprimă înaintea stresului. Modelul diateză- stres.
- Diateza- o predispoziţie, un teren care concretizează vulnerabilitatea persoanelor.
- Ex: Meehl (1962) susţine că persoanele care au o vulnerabilitate biologică (genetică)
nu vor dezvolta schizofrenie decât dacă sunt expuse la factori de stres.
- Factorii de risc: comportamente sau obiceiuri de viaţă ,expunere la adversitate şi la
pericolele mediului.
- Kraemer (1997):
- Factori de risc- corelat care precedă apariţia tulburării.
- Factorul de risc cauzal- precede tulburarea iar manipularea/modificarea sa schimbă
probabilitatea apariţiei tulburării.
- Corelatul- factor de risc despre care se ştie că este asociat tulburării.
- Concomitentul sau consecinţa- nu precede apariţia tulburării ci este prezent în acelaşi
timp sau apare după instalarea tulburării.
Avem factori:
- individuali- genetici sau dobândiţi (imitarea)
- Factori familiali (abuz,dezorganizare, şomaj cronic, lipsa supravegherii)
- Factori legaţi de vecinătate, comunitate (delincvenţă, abandon şcolar)
- Factori la nivel de oraş- şcoli neadecvate, habitat inadecvat, infrastructuri deteriorate.
- Factori la nivel de ţară- şomaj cronic, recesiune, război.
În general putem identifica un LANŢ CAUZAL de factori.

REZILIENŢA
- Sensul cuvântului este de a-şi reveni, de a se redresa.
Definită ca:
- O CAPACITATE- de a dezvolta bine în plan psihic în ciuda survenirii unor
evenimente cu caracter destabilizator, în ciuda condiţiilor de viaţă dificile, a
traumatismelor severe
- Capacitate de a se adapta uşor la nenorocire sau adversitate sau de a se recupera după
asemenea situaţii.
- Un REZULTAT- constând în absenţa unor tulburări mentale în şi după situaţii
cunoscute ca putând să se asocieze apariţiei unor tulburări.
- Un PROCES- care implică o interacţiune subiect-mediu şi factori de protecţie,
moderatori ai riscului şi adversităţii.
Alţi termeni cu sensuri apropiate:

ANDURANŢA-
1. Control- persoanele au sentimentul că îşi controlează viaţa, că îşi aleg liniile de
conduită în situaţii stresante.
- Cred că pot să controleze sau să influenţeze evenimentele.
2. ANGAJAMENTUL- în activităţile efectuate, în relaţiile cu ceilalţi şi cu sine (cunoaşterea
propriilor valori, scopuri şi priorităţi în viaţă, atribuirea unui sens existenţei lor).
3. SCHIMBAREA CA ŞI PROVOCARE- nu ca şi o ameninţare- prezintă flexibilitate în plan
cognitiv, sunt perseverente şi ştiu să caute sprijin.
SIMŢUL COERENŢEI
- Resurse de rezilienţă generalizată, toţi factorii eficienţi în lupta împotriva factorilor de
risc.
- Un SENTIMENT DE ÎNCREDERE CĂ:
1. Stimulii care provin, de-a lungul vieţii, din mediile intern şi extern sunt
STRUCTURAŢI, PREVIZIBILI ŞI EXPLICABILI- INTELIGIBILITATEA, AU
SENS.
2. Sunt disponibile RESURSE pentru a face faţă lor.
3. Exigenţele sunt PROVOCĂRI- în sensul propriei investiri, a propriei implicări. Nu
poveri.
4. ÎMPLINIREA- omul este mai bine decât înainte ca urmare a unui stres.
5. ADAPTAREA- toate schimbările de stare ale organismului şi sistemelor care îl
compun care favorizează acomodarea şi ajustarea la modificările mediului, în scopul
menţinerii, restaurării sau ameliorării capacităţilor vitale şi funcţionale.
6. - Este un indiciu de rezilieţă când evaluarea arată că este vorba de o adaptare reuşită.

PSEUDOREZILIENŢA- rezilienţa de faţadă- o iluzie de putere, de imunitate la stres

sau stare de bine.
REZILIENŢA NATURALĂ- proces care se derulează fără intervenţia specialiştilor din
sănătate mentală vs REZILIENŢA ASISTATĂ.
REZILIENŢA ASISTATĂ
1. Evidenţiere şi dezvoltarea potenţialităţilor persoanelor cu risc (acceptare necondiţionată de
sine, gândire raţională, deprinderi de rezolvare de probleme, comunicare, umor, creativitate,
sentiment de control suficient asupra vieţii.
2. Depistarea resurselor existente în anturajul persoanei- legături semnificative, empatice,
“plasa” de protecţie.
3. Implementarea unor programe de prevenire
Kerig (2000)
- primară- prevenirea apariţiei tulburărilor.
- Secundară- identificarea precoce a primelor manifestări ale tulburărilor, oprirea
dezvoltării înaintea instalării simptomelor complete.
- Terţiară- împiedicarea agravării sau reapariţiei tulburărilor.
4. Implementarea de strategii de actualizare a competenţelor persoanei, utilizarea lor în
scopul adaptării.

FACTORI DE PROTECŢIE
- Atributele persoanelor, mediilor, situaţiilor şi evenimentelor care par să tempereze
prediciţiile de psihopatologie bazate pe un statut individual cu risc.
 - Factori care oferă REZISTENŢA LA RISC.
Pentru copil de exemplu:
a. Individuali- caracteristici biologice, psihologice, socioafective (sănătate, temperament,
nivel dezvoltare).
b. Caracteristici ale părinţilor, mediului familial şi interacţiunilor părinte- copil (disciplină,
norme clare şi potrivite, interacţiuni pozitive cu copilul, ambianţă agreabilă în familie,
sprijin).
c. Caracteristici ale mediului social (resurse disponibile, susţinere socială, reţele sociale de
copii de aceeaşi vârstă, contacte cu familia extinsă).
Gradul de intensitate a unui factor, dar şi modalitatea sa de interacţiune cu alţi factori pot
determina, în mai multe cazuri calitatea de factor de risc sau de protecţie.

CONCLUZII:
1. Prezenţa unor factori de risc nu conduce în mod automat la apariţia unei forme de
psihopatologie.
2. Riscul- un concept probabilist care ne invită să reflectăm la cele mai bune strategii de
prevenire.
3. Echilibrul dinamic a factorilor de risc şi de protecţie va orienta procesul spre
psihopatologie sau rezilienţă.
4. Rezilienţa asistată- contribuţie importantă în practica clinică.