Curs 8.

Psihoterapia scurtă (centrată pe soluţie)

Modelul terapeutic îi aparţine lui Steve de Shazer (1985), care consideră că o terapie scurtă
este nu doar limitată în timp, ci şi că este centrată pe soluţie, pe rezolvarea problemei pacientului.
Numărul de şedinţe poate varia între 10 şi 25, Weackland (1974) arătând că 72% dintre pacienţi au
atins obiectivele terapiei în şapte şedinţe, iar Fisher (1980, 1984) arată că nu există diferenţe semnifi-
cative între pacienţii care au urmat un număr de 12 şedinţe şi cei care au urmat un număr mai mare.
Ideea de bază a acestei forme de psihoterapie constă în utilizarea materialului pe care clientul
îl aduce în terapie, axarea pe soluţiile pe care acesta le cunoaşte deja, dar de care nu este conştient.
Un alt aspect important este individualizarea demersului terapeutic, de exemplu „tehnica
prescrierii simptomului“ sau „întrebarea miracol“, chiar dacă presupun o formulare generală, trebuie
adaptate, particularizate fiecărui caz în parte.
Un alt aspect important pentru această formă de terapie este centrarea asupra simptomului,
nu asupra cauzalităţii, simptomele trebuind să fie clar definite pentru a se putea formula obiective
limitate şi precise.
Altă caracteristică este faptul că intervenţia terapeutică trebuie să urmeze aceiaşi hartă
mentală, prin intermediul căreia a fost descrisă problema (acelaşi sistem de concepte şi reprezentări);
de exemplu, terapeutul poate utiliza aceleaşi concepte pe care le foloseşte clientul pentru a descrie
problema. În plus, demersul terapeutic are un caracter indirect, simptomul fiind acceptat şi integrat
în soluţie.
Altă idee de bază în terapia scurtă este că rezultatele bune în terapie se obţin mai uşor dacă se
urmăresc schimbări mici şi se fixează obiective rezonabile, întrucât orice modificare apare la o
persoană atrage după sine (prin circularitate) modificări în toate celelalte elemente ale sistemului
(toate persoanele implicate în sistem).

Obiectivele şi contractul terapeutic

Contractul stabilit între terapeut şi client urmăreşte atingerea unui anumit obiectiv (de
exemplu, eliminarea angoasei). Este necesar ca aceste obiective să fie bine definite, altfel direcţia care
ar trebui urmată este incertă, terapeutul devine confuz şi este imposibil să fie evaluat progresul
terapeutic, acest aspect generând o insatisfacţie reciprocă terapeutului şi clientului, prelungind inutil
terapia.
Determinarea obiectivelor necesită o atenţie particulară, fiind unul dintre momentele cheie ale
psihoterapiei. Pe baza întrebărilor pe care le adresează clientului, terapeutul îl determină să reflecteze
asupra a ceea ce ar fi un viitor fără probleme şi să precizeze primul pas pe care l-ar face pentru a
merge în această direcţie.
Obiectivele au două componente: ceea ce vizăm şi ceea ce vom face pentru a le atinge (cum le
vom atinge).
În elaborarea obiectivelor trebuie avute în vedere câteva aspecte:
• Obiectivele trebuie să fie ale clientului. Întrucât clientul este cel care trebuie să facă
schimbările, este indicat ca terapeutul să adere la ceea ce acesta doreşte să schimbe şi nu să îi
spună ce anume ar trebui să schimbe, altfel sarcina terapeutului ar fi foarte dificilă, fiind
aproape imposibil să determine pe cineva să schimbe un comportament, o obişnuinţă, pentru
care nu are motivaţia necesară. Există şi cazuri când obiectivele pacientului sunt periculoase
sau imposibil de realizat, caz în care terapeutul nu mai poate fi de acord cu clientul.
În cadrul unei instituţii, proiectele terapeutice sunt construite plecând de la observaţiile
echipei, care defineşte obiectivele pe termen scurt, mediu şi lung. Terapeutul poate să aibă
obiective proprii pentru client, formulate pe baza experienţei, a cunoştinţelor sale. Dacă
obiectivele terapeutului şi cele ale clientului coincid, terapia va decurge foarte bine. În caz
contrar, terapeutul este cel care trebuie să renunţe la obiectivele sale şi să le accepte pe cele ale
clientului, altfel riscând să rupă relaţia terapeutică pe care a început să o construiască
 împreună cu acesta. În aceste situaţii, terapeutul trebuie să răspundă la două întrebări: „care
este obiectivul său, ca terapeut?“ şi „ce aşteaptă clientul său de la terapie?“.
În acest stadiu al proiectului terapeutic pot să apară două situaţii particulare:
1. Terapeutul identifică, plecând de la discursul clientului, obiective posibile de care
acesta nu este conştient (de exemplu, clientul vine în terapie pentru a fi tratat de
bulimie, dar în acelaşi timp manifestă o nesiguranţă de sine, se izolează; terapeutul îi
poate propune ca obiective şi înlăturarea acestor aspecte, iar pacientul le poate refuza
sau accepta);
2. Terapeutul poate partaja, cu acordul clientului, obiectivele acolo unde crede că este
necesar (de exemplu, o pacientă abuzată în copilărie de către bunic locuieşte în prezent
cu părinţii, deşi este foarte furioasă pe aceştia pentru că nu au protejat-o de abuzator;
deşi doreşte să părăsească locuinţa, de fiecare dată eşuează, din loialitate faţă de
părinţi; propunerea terapeutului este ca ea să îşi arate altfel loialitatea şi să trateze
separat urmările abuzului).
• Obiectivele nu trebuie prezentate ca fiind uşor de realizat. Terapeutul nu trebuie să
minimalizeze energia şi efortul necesar pentru atingerea obiectivelor, deoarece clienţii ajung
în terapie după ce au încercat să rezolve problema şi nu au reuşit, suferind atât ei înşişi, cât şi
cei din anturaj. Prezentând obiectivele ca necesitând multă muncă, terapeutul demonstrează
respectul pe care îl poartă clientului său. Dacă pacientul simte că terapeutul nu este conştient
de importanţa eforturilor necesare pentru realizarea obiectivelor, poate să aibă sentimentul că
toată suferinţa, toate eforturile depuse în trecut sunt inutile sau chiar ridicole. Aceasta le
diminuează încrederea în terapeut şi, deci, şi capacitatea de a-şi rezolva problemele.
• Obiectivele mici sunt cele utile. Este mult mai uşor să urci o scară treaptă cu treaptă. La fel
este şi în psihoterapie: dacă terapeutul îşi fixează ca obiectiv să vindece un pacient de psihoză,
există o foarte mare probabilitate să eşueze, dar ar putea să îl ajute să trăiască mai bine cu
boala sa. Este dificil de vindecat complet o nevroză, dar este mult mai uşor de schimbat
anumite obiceiuri defectuoase.
• Obiectivele trebuie să fie realiste şi realizabile. Unii pacienţi ştiu clar unde doresc să ajungă,
prezentându-şi obiectivele ca simple şi modeste. Claritatea expunerii şi logica discursului pot
să îl determine pe terapeut să accepte aceste obiective şi să se angajeze într-o luptă imposibilă,
deoarece anumite elemente ale contextului, de care clientul nu a ţinut cont, le face nerealiste
sau nerealizabile (de exemplu, o adolescentă fixează drept obiectiv obţinerea diplomei de
bacalaureat, pe care nu a obţinut-o, fiind foarte timidă şi neputând scoate un cuvânt în faţa
comisiei; timpul foarte scurt până la examen face ca acest obiectiv să fie nerealizabil).
O dificultate particulară pentru terapeut o poate reprezenta un client perfecţionist, căruia îi
este dificil să îşi fixeze obiective realiste, întrucât un rezultat satisfăcător nu îi ajunge, dorind
perfecţiunea. Este important să se negocieze cu acesta diminuarea aşteptărilor sale şi o
creştere a auto-satisfacţiei; în acest scop se pot utiliza scale de progres: „Pe o scală de la 0 la
10, unde 0 este momentul când ai luat decizia să vii la o şedinţă de terapie, iar 10 este
momentul în care îţi vei atinge obiectivele, unde te afli astăzi? Cum crezi că vei putea ajunge
de la n la n+0,5?“ Cu ajutorul acestei scale putem păstra obiectivul de perfecţiune pe care îl
doreşte clientul, dar îl împărţim în obiective mici şi realizabile.
• Obiectivele sunt formulate în termeni de comportament. Această modalitate concretă şi
specifică face ca obiectivele să fie măsurabile, putându-se urmări mai uşor progresele realizate
(de exemplu, evaluarea tandreţii pe care soţii şi-o arată reciproc este mai greu de evaluat,
decât să notăm de câte ori s-au îmbrăţişat pe parcursul unei zile). În plus, o formulare de acest
tip induce activitatea şi face ca realizarea obiectivelor să fie mai uşoară. De exemplu, un
obiectiv de tipul „să mă simt mai bine în pielea mea“ este vag şi nestimulant, pe când „să
mănânc bine, să ajung devreme la lucru” sunt aspecte ce pot fi realizate cu o mai mare
uşurinţă.
Uneori poate fi imposibil ca obiectivele să fie formulate în termeni de comportament, mai ales
când este vorba de sentimente, emoţii.
• Obiectivele trebuiesc descrise în termeni interacţionali. Terapeutul trebuie să fie atent ca orice
consecinţă a obiectivelor pe care doreşte să le atingă să fie acceptabile şi pentru anturajul
clientului. O soluţie inadecvată riscă să genereze suferinţă. Să cauzeze alte probleme, să
antreneze o deplasare a simptomului, să ducă la eşec.
 • Obiectivele trebuie să descrie prezenţa unei soluţii, mai degrabă decât absenţa problemei.
Când un pacient spune: „Nu vreau să mai fumez“, „Nu vreau să mai beau“, „Nu vreau să mai
mănânc atât“ se gândeşte la ţigări, băutură, mâncare. Propunerea ar fi: „Să mănânci diferit“,
ca urmare evitându-se focalizarea asupra interdicţiei de a mânca. Fixarea ca obiectiv
dispariţia problemei îl determină pe client să se gândească la aceasta şi induce persistenţa ei.
Invers, determinându-l să precizeze o alternativă la comportamentul pe care doreşte să îl
elimine, se facilitează dispariţia acestuia: „Ce faceţi în loc de a…?“
• Obiectivele trebuie să descrie demarajul unui proces, nu finalul acestuia. Terapia scurtă are
drept scop să îi ofere clientului impulsul necesar pentru a-şi relua drumul. Nu este vorba de
a-l acompania şi cu atât mai puţin de a-l ghida pe parcursul întregului drum, de aceea
interesează mai mult demarajul decât finalul procesului.

Planul de tratament
Numele şi prenumele (clientului)……………………………
Data…………………….
1. Puncte forte şi resurse ale clientului (ale sistemului familial) …………………………………
2. Reuşite anterioare care preced începerea terapiei (excepţii) ………………………………….
3. Cererea clientului (motivul pentru care a venit în psihoterapie) …………………………….
4. Ipoteze formulate de terapeut ……………………………………………………………………...
5. Obiective (concrete şi măsurabile) ………………………………………………………………..
6. Sarcini terapeutice (dacă este posibil) şi alte modalităţi de intervenţie (scale, „întrebarea miracol
etc.) ……………………………………………………………………………………………….

Strategia şi modalităţile de intervenţie în terapia scurtă sunt multiple, de aceea ne vom axa
doar asupra câtorva dintre acestea:
• Căutarea excepţiilor;
• Utilizarea scalelor;
• „Întrebarea miracol“;
• Prescrierea de sarcini terapeutice.
 Curs 9.
Căutarea excepţiilor de la producerea simptomului.
Scale terapeutice

Căutarea excepţiilor de la producerea simptomului

Excepţiile se referă la momentele în care simptomul nu se produce sau problema pentru care
pacientul vine în terapie nu se mai manifestă sau este mult mai diminuată. Căutarea excepţiilor este o
intervenţie foarte utilă, considerată de Steve de Shazer (1988) drept una dintre tehnicile principale în
terapia de scurtă durată (de exemplu, se poate întreba: „În ce moment al zilei nu vă mai simţiţi atât
de tristă? Ce faceţi atunci?“, „Când v-aţi simţit ultima dată mai puţin tristă?“).
Excepţia este exemplul unui tip de soluţie deja prezentă; este, de asemenea, o probă
referitoare la faptul că pacientul are încă posibilitatea de a face alegeri. Orice simptom, chiar dacă
pare că se produce cu o frecvenţă constantă, chiar dacă pare cu totul necontrolabil şi irezistibil,
devine uneori mai slab sau chiar dispare (de exemplu, un pacient care are gânduri negre toată ziua, se
opreşte la un moment dat pentru a răspunde la telefon, pentru a deschide uşa, pentru a da suzeta
copilului etc.)
Excepţia poate fi totală sau parţială. La o persoană deprimată care uită în timpul filmului
preferat sau în timpul vizitei unei vecine să rumineze asupra aspectelor negative ale vieţii, vorbim
despre o excepţie totală. O excepţie parţială corespunde modulaţiilor existente în derularea
secvenţelor simptomatice. Pacientul nu admite întotdeauna existenţa acestor modulaţii, rolul
terapeutului fiind acela de a le pune în evidenţă. Căutarea excepţiilor se poate face în timpul şedinţei
sau între două şedinţe, prin prescrierea unei sarcini de observare (vezi „sarcini terapeutice“).
După ce prezenţa excepţiilor a fost stabilită este necesar ca cei doi, terapeut şi client, să
convină asupra modalităţilor de apariţie ale acestora. Ele pot să apară spontan, fără un motiv
aparent, clientul nu vede cum ar putea să le provoace, nu are control asupra lor sau pot să apară
legate de un anumit context: de exemplu, o pacientă depresivă nu mai este la fel de tristă când are
grijă de nepoţelul ei; un pacient cu halucinaţii auditive nu mai aude vocile care îl critică când se află
în faţa instalaţiei de radio-amatori şi comunică cu alţi corespondenţi. În funcţie de aceste diferite
modalităţi de apariţie a excepţiilor sunt indicate diferite modalităţi de intervenţie.
În momentul în care clientul realizează că poate produce excepţiile, trebuie încurajat şi ajutat
să poată extinde aceste excepţii şi în alte domenii. În a doua situaţie, terapeutul examinează
împreună cu clientul cum acesta poate să suscite cât mai frecvent contextul care să favorizez apariţia
excepţiilor – pacientul are astfel modalitatea de a influenţa indirect simptomul.

Scale terapeutice
Aceste scale, spre deosebire de cele din psihopatologie (de exemplu Hamilton, Beck etc.) nu îşi
propun să măsoare cu obiectivitate o variabilă, ci urmăresc facilitarea curei terapeutice, semnificaţia
unei cifre fiind întotdeauna personală, raportată la client şi în relaţie cu celelalte cifre de pe scală. În
plus, scalele sunt utilizate nu numai pentru a măsura percepţia clientului, ci şi pentru a motiva, încu-
raja şi pentru a descoperi obiectivele şi soluţiile importante pentru client. Cifra figurată pe scală nu
este o măsură, ci o metaforă adusă de client în relaţia terapeutică, fiind atât un angajament, cât şi o
constatare. „Mă situez la 3 în acest moment“ semnifică „în acest moment al terapiei, în relaţia pe care
o am cu dumneavoastră ca terapeut, îmi asum responsabilitatea de a mă situa la 3; mă angajez să
colaborez cu dumneavoastră şi situez efectele acestei colaborări la 3; fac alegerea de a mă situa la 3.“
Cifra oferită de client denotă nu numai o stare statistică, ci mai ales un angajament dinamic:
„Sunt în curs de schimbare; am ajuns la 3.“ Când terapeutul întreabă: „Ce reprezintă 3? Ce anume vă
permite să spuneţi că vă situaţi la 3?“ îi cere clientului să descrie un obiectiv concret parţial atins deja.
Pasul următor constă în a-l interoga pe client ce este pregătit să facă în continuare, ce obiectiv mic se
angajează să atingă: „Să presupunem că începând de la următoarea consultaţie îmi puteţi spune că
sunteţi la 3,5. Care ar fi o mică schimbare pe care aţi putea să o faceţi pentru a progresa?“ În
avansarea pe scală, de la o gradaţie la alta, terapeutul trebuie să urmărească ca această avansare să fie
realistă, mai degrabă prudentă decât optimistă. Alegerea direcţiei şi a vitezei schimbărilor rămân la
latitudinea clientului.
În terapie există o varietate de aspecte ce pot fi raportate la o scală. În continuare vom
prezenta câteva dintre scalele cu o frecvenţă mare de utilizare:
• Scale de progres. Zero (0) este definit ca fiind „starea în care eraţi când aţi telefonat pentru a
face o programare“, „cel mai prost moment pe care l-aţi trăit în ultimele şase luni“, „momentul
în care aţi făcut tentativa de suicid“, în general ceea ce l-a determinat pe client să vină în
terapie. Zece (10) este definit ca fiind „starea în care veţi fi când va avea loc miracolul“,
„momentul în care problemele pentru care aţi venit se vor rezolva“, în general momentul în
care lucrurile vor fi suficient de bine rezolvate.
Nu este nici util şi nici necesar ca terapia să se desfăşoare până ce clientul ajunge pe scală la
10: „Cum ar trebui să fie pentru ca să îmi puteţi spune să încheiem terapia?“
• Scale de speranţă. „Dacă la zero spuneţi: sunt sigur că nu voi putea atinge niciodată obiectivul
pe care mi l-am propus, iar la zece spuneţi: sunt sigur că îl voi putea atinge, unde vă situaţi
acum între zero şi zece? Câtă speranţă aveţi că veţi putea reuşi?“ Scala de speranţă reprezintă
o autosugestie de reuşită: dacă un client se situează la cinci, spre exemplu, ne comunică faptul
că el estimează că are 50% şanse de succes. Îl putem întreba pe ce aspect se bazează această
speranţă şi cum ar putea urca la 5,5.
• Scale de motivaţie. „Dacă la zero spuneţi: nu mai am nici cea mai mică poftă să fac ceva, orice
pentru a atinge obiectivul, iar la zece spuneţi: sunt gata să fac orice pentru a-l atinge, la cât vă
situaţi acum?“ Prin răspunsul la această scală clientul oferă o măsură a angajamentului său.
Un client care va răspunde unu sau doi poate fi considerat ca un „trecător“, cel care va
răspunde opt, nouă, zece un „cumpărător“ sau „coterapeut“, declarându-se pregătit să depună
eforturi importante, motiv pentru care i se pot prescrie sarcini mai dificil de realizat.
În general, este preferabil de a preceda scalele de motivaţie, cu o scală de speranţă. Dacă
pacientul nu se declară motivat decât pentru unu sau doi, acest aspect poate fi interpretat ca
un refuz de a se angaja într-un proces terapeutic. Dar, dacă în scala anterioară a indicat un
nivel scăzut al speranţei în a-şi atinge obiectivele, este de înţeles să se declare slab motivat. În
acest caz, relaţia terapeutică nu este afectată.
• Scale „D“. Cum s-a descurcat clientul? „V-aţi confruntat cu dificultăţi teribile. Mă întreb cum
aţi putut rezista până acum? Pe o scală de la -10 la 0, dacă -10 este cel mai rău moment pe care
l-aţi trăit în cursul acestor ultime luni, iar 0 corespunde momentului în care problemele vor fi
suficient rezolvate pentru a putea să respiraţi liniştit din nou, unde vă situaţi acum pe scală?“
Această abordare este utilă, în mod particular, pentru pacienţii care au venit pentru a se
plânge şi nu pentru a schimba ceva în raport cu dificultatea pe care o prezintă. Prin această
scală, ei se vor putea percepe ca persoane capabile, care au supravieţuit unei situaţii dificile şi
au făcut faţă greutăţilor. Scala negativă (-10 la 0) este adaptată atitudinii lor pesimiste: să urce
până la 0 este mult mai acceptabil decât să urce până la 10.
• Scale relaţionale. Permit terapeutului să lucreze asupra relaţiilor existente într-o familie sau
într-un cuplu. În cazul în care se lucrează cu un cuplu, se poate adresa următoarea întrebare:
„Pe o scală de la 0 la 10, unde 0 corespunde momentului în care aţi avut cea mai proastă
calitate a relaţiei, raportată la ultima perioadă, iar 10 ar reprezenta o relaţie suficient de bună
pentru ca să opriţi terapia, unde vă situaţi astăzi?“ Fiecare partener precizează evaluarea sa în
raport cu relaţia de cuplu, ce anume s-a ameliorat în ultimele zile şi care ar fi următorul pas.
Se discută apoi asupra diferenţelor. Putem, de asemenea, să întrebăm: „Unde credeţi că se
situează partenerul dumneavoastră?“ Acest tip de întrebare este util atunci când clientul
prezintă o dificultate de a oferi propria sa estimare, fiindu-i mult mai uşor să ofere o estimare
asupra partenerului.
 Curs 10.
„Întrebarea miracol“

De mai bine de zece ani, echipa Centrului de Terapie Familială din Milwaukee a
început să lucreze cu această tehnică (Insoo Kim Berg – 1988; Steve de Shazer – 1985), fiind
ulterior utilizată cu succes de alţi specialişti din diferite ţări şi centre de psihoterapie.
Întrebarea asupra miracolului cere literalmente clienţilor să nu ţină cont de
dificultăţile lor actuale (cele pentru care au venit în terapie) pentru un moment şi să îşi
imagineze cum va fi viaţa lor în viitor în această situaţie. Faptul de a cere unui client să îşi
imagineze „că un miracol a avut loc şi problema s-a rezolvat“ are un impact terapeutic
extrem de puternic. Se creează apoi o imagine vie sau o viziune asupra modului în care se va
desfăşura viaţa clientului atunci când problema va fi rezolvată, acesta putând să întrevadă cu
o anumită speranţă faptul că viaţa sa ar putea fi diferită.
Întrebarea prezentată astfel: „Să presupunem că pe timpul nopţii, când dormiţi, are
loc un miracol, iar problema (dificultatea, situaţia) pentru care aţi venit în terapie se va
rezolva, va dispărea. Pentru că dormeaţi nu veţi ştii că acest miracol a avut loc şi că situaţia
dumneavoastră s-a rezolvat. Ce veţi observa diferit în dimineaţa următoare când vă veţi trezi,
astfel încât să vă daţi seama că problema a fost rezolvată?“
Termenul „problemă“ nu este foarte indicat, motiv pentru care poate fi înlocuit în
funcţie de fiecare caz în parte cu: dificultate, situaţie; se poate face o nuanţare în funcţie de
simptomatologia prezentată de pacient, dar fără a o eticheta în termeni psihiatrici (de
exemplu, „starea de tristeţe“, şi nu „depresia“).
Modalităţile în care „întrebarea miracol“ poate fi formulată sunt multiple, important
este ca aceasta să fie adaptată situaţiei şi să fie adresată la momentul potrivit (nu la începutul
terapiei, ci atunci când relaţia terapeut-client este bine consolidată). Exemplificăm, în
continuare, alte modalităţi de formulare a „întrebării miracol“:
• Steve de Shazer (1988) a formulat „întrebarea miracol“ în felul următor: „Să
presupunem că într-o noapte, în timp ce dormiţi, are loc un miracol şi dificultatea
dumneavoastră se rezolvă. Cum veţi ştii acest lucru? Ce va fi diferit? Cum va ştii soţul
dumneavoastră (sau altă persoană din anturaj), fără ca dumneavoastră să spuneţi un
singur cuvânt?“
• Peter de Jong şi Insoo Kim Berg (1998) propun următoarea versiune: „Acum aş dori
să vă adresez o întrebare puţin ciudată, misterioasă. Să presupunem că în această
seară, în timp ce dumneavoastră dormiţi şi toată casa este calmă, are loc un miracol.
Miracolul constă în faptul că problema pentru care aţi venit să mă consultaţi s-a
rezolvat. Şi totuşi, pentru că dormeaţi, nu ştiţi că miracolul s-a produs. Deci, mâine
dimineaţă când vă veţi trezi, ce anume va fi diferit, ceva care vă va face să ştiţi că
miracolul s-a produs şi că problema dumneavoastră s-a rezolvat?“
• Insoo Kim Berg şi Yvonne Dolan (2001) formulează „miracolul“ astfel: „Vreau să vă
adresez o întrebare oarecum stranie… (pauză, se creează o uşoară confuzie
clientului). După discuţia noastră vă veţi întoarce la muncă (acasă, şcoală etc.) şi veţi
face lucrurile pe care le faceţi de obicei până la finele zilei. De exemplu, veţi avea grijă
de copii, veţi pregăti masa, vă veţi uita la televizor etc. … şi aceasta până când va veni
timpul să mergeţi la culcare. Toată lumea din casă doarme şi veţi adormi şi
dumneavoastră liniştit(ă). La miezul nopţii se va produce un miracol şi situaţia
despre care mi-aţi vorbit astăzi se va rezolva. Dar, pentru că acesta va avea loc în timp
ce dumneavoastră dormeaţi, nu veţi ştii că s-a produs şi că „problema“ s-a rezolvat…
(pauză). Deci, când vă veţi trezi mâine dimineaţă, care va fi o mică schimbare ce vă va
determina să vă spuneţi dumneavoastră înşivă: s-a întâmplat ceva şi „problema“ mea
a dispărut?“
 • Yvonne Dolan (2004) propune următoarea formulă, adresată la finalul şedinţei (în
terapia de grup): „Imaginaţi-vă că este finalul şedinţei noastre şi că dumneavoastră
părăsiţi această clădire. În timp ce urcaţi în maşină sau în autobuz veţi realiza că aţi
primit de la acest grup exact ceea ce doreaţi şi că şedinţa nu a fost o pierdere de timp.
Ce anume vă va face să realizaţi că aţi primit ceva util? Cei din jurul dumneavoastră
(soţ, familie etc.) ce vor remarca modificat la dumneavoastră, dându-şi astfel seama
că acest grup a fost util?“
• Yvonne Dolan (2004) adresează următoarea formulare pentru „poarta magică“:
„Imaginaţi-vă că este ora de plecare şi că deschideţi uşa cabinetului pentru a vă
reîntoarce la dumneavoastră acasă. Aceasta este o uşă magică şi în timp ce o veţi
deschide veţi primi un cadou. Cadoul este că problema pentru care aţi venit aici s-a
rezolvat. Totuşi, poarta fiind magică, nu veţi ştii că aţi primit acest cadou. În
momentul în care veţi urca în maşină sau veţi lua autobuzul pentru a vă întoarce
acasă, ce schimbare veţi remarca, dându-vă astfel seama că ceva s-a întâmplat?“
„Întrebarea miracol“ adaptată situaţiilor traumatice
În cazul clienţilor ce au probleme care implică o condiţie permanentă (de exemplu, o
maladie cronică, terminală sau o pierdere ireversibilă), Yvonne Dolan (2004) formulează
întrebarea în modalităţile următoare:
• „Vă voi pune o întrebare bizară: Să presupunem că la un moment dat, în timp ce
dormiţi, fără ca dumneavoastră să ştiţi, se va produce un miracol, fiind vorba despre
un miracol cu totul şi cu totul deosebit. Miracolul vă va face să puteţi gestiona mai
bine problema dumneavoastră, ţinând cont de circumstanţele existente. Totuşi,
pentru că dormeaţi, nu veţi ştii că acest miracol s-a produs. După ce vă veţi trezi
mâine dimineaţă, ce credeţi că vor remarca ceilalţi la dumneavoastră, care le va
indica faptul că miracolul s-a produs?“
• „Să presupunem că în această noapte, în timp ce dormiţi, un miracol se produce, iar
rezultatul acestui miracol este că dumneavoastră veţi ştii să gestionaţi situaţia în cea
mai bună manieră posibilă, date fiind circumstanţele. Totuşi, pentru că dormeaţi, nici
dumneavoastră şi nici cei din jur nu veţi ştii că miracolul s-a produs. Când vă veţi
trezi mâine dimineaţă şi când veţi începe să faceţi lucrurile obişnuite, ce vor remarca
diferit persoanele importante pentru dumneavoastră, ceva ce le va indica faptul că
sunteţi în stare să gestionaţi mai bine situaţia, fără să spuneţi un singur cuvânt?“
• „Să presupunem că în această noapte, în timp ce dormiţi, un miracol se produce şi
veţi avea un vis deosebit. În vis au trecut mulţi ani şi dumneavoastră împreună cu
copiii sunteţi aşezaţi în jurul mesei din bucătărie. Cel mai mic copil este matur, are
chiar vârsta pe care o aveţi dumneavoastră acum. Copiii îşi amintesc şi vă descriu
lucruri practice şi utile pe care le-aţi făcut sau le-aţi spus şi care i-au ajutat să îşi
găsească şi să îşi continue drumul după trauma trăită. Ce vă imaginaţi că vor spune?“
În astfel de situaţii, în care vorbim despre existenţa unei limitări (boală incurabilă,
pierderea unei persoane) nu putem formula miracolul ca şi cum acestea nu ar exista, ci
dimpotrivă, admiţând existenţa acestora, urmărim ce s-ar putea face pentru ca situaţia să se
îmbunătăţească.

Indiferent de modalitatea în care este adresată această întrebare, există anumite

elemente, care ar trebui să se succeadă într-o anumită ordine pentru a obţine eficienţă
maximă:
• Să presupunem (se creează decorul pentru imaginaţie);
• Un miracol a avut loc (oferă un ton de voie bună);
• Dificultatea s-a rezolvat (pentru moment, „cum“, soluţia este trecută sub tăcere);
• Dumneavoastră nu veţi ştii (pentru că dormeaţi; din nou accentul este pus pe viitor:
„dificultatea care s-a rezolvat“, şi nu „dificultatea pe care să o rezolvaţi“);
• Ce va fi diferit pentru a indica acest lucru? (rezolvarea dificultăţii – centrare pe
detalii);
• Un miracol a avut loc şi problema s-a rezolvat (centrare pe viitor).
 Reacţiile clienţilor pot fi foarte diferite. Unii încep prin a se redresa şi descriu în
detaliu cum se va schimba viaţa lor. Alţii sunt surprinşi chiar de propriile lor cuvinte
încărcate de speranţă, iar alţii nu îşi pot imagina cum se va modifica viaţa lor în bine.
Unii clienţi încep să vorbească despre cum ar fi dacă ar câştiga la loterie, ar moşteni o
avere şi alte lucruri care sunt ancorate în concret. Putem să tratăm cu umor aceste „vise“ şi
de cele mai multe ori clienţii redevin realişti şi încep să descrie cum li s-ar modifica viaţa în
termeni concreţi, precişi şi realizabili.
Este indicat să îi determinăm pe clienţi să descrie modificările pe care şi le
imaginează, oferind cât mai multe detalii. În acest context, prima sarcină a terapeutului este
de a obţine informaţiile astfel încât clientul să întrevadă posibilitatea apariţiei unui miracol.
A doua sarcină este de a-l ajuta pe client să îşi stabilească măsurile pe care ar trebui să le ia
pentru a declanşa un comportament care să conducă la miracol. Este important ca aceste
descrieri să fie cât mai detaliate, subiectul enumerând, astfel, cât mai multe posibilităţi,
având şansa de a executa cel puţin unele dintre ele. Modalităţile în care acest obiectiv ar
putea fi realizat sunt foarte diferite. Dolan (1991), de exemplu, sugera unei persoane care a
fost supusă abuzului sexual, că devine de la o zi la alta o femeie în vârstă, plină de
înţelepciune şi să spună ce sfat i-ar da din această postură tinerei persoane (ei însăşi) care a
trecut printr-o astfel de experienţă.
Alte exemple:
1. „Ce ar trebui să faceţi pentru a părea că miracolul s-a produs?”
2. „Dacă aţi face astfel, care ar fi prima modificare în ceea ce vă priveşte, pe care aţi
remarca-o?”
3. „Care ar fi prima persoană care ar remarca, după ce miracolul s-a produs, ceva diferit
în ceea ce vă priveşte?”
4. „Ce ar remarca mama dumneavoastră (soţul, prietenul, sora etc.) diferit în ceea ce vă
priveşte dacă nu le-aţi spune că a avut loc un miracol?”
5. „Ce ar face diferit în acest caz mama dumneavoastră (sau alte persoane)?”
6. „Ce credeţi că ar fi diferit între dumneavoastră şi mama dumneavoastră?”
7. „Dacă s-ar întâmpla astfel, care ar fi primul lucru diferit pe care l-aţi face acasă şi pe
care l-ar observa copiii dumneavoastră?” (Aceasta este o puternică sugestie
referitoare la faptul că pacientul ar putea face ceva)
8. „Ce ar face ei diferit în acest caz?”
Se poate observa că toate aceste exemple utilizează cuvinte care sugerează acţiunea
pentru a indica faptul că:
• clientul trebuie să facă lucrurile într-o manieră diferită pentru a aduce modificări în
viaţa sa;
• clientul este cel care trebuie să facă aceste modificări;
• clientul trebuie să îşi asume un rol activ şi să îşi influenţeze cursul vieţii, elaborând
propriile soluţii utile.
Răspunsurile la aceste întrebări asupra miracolului îi vor furniza clientului piste
privind primele schimbări pe care ar trebui să le facă pentru a găsi soluţia şi îi vor arăta
modul în care viaţa i s-ar putea schimba, dându-i astfel speranţă.
Există situaţii în care clienţii răspund la „întrebarea miracol“ prin schimbări care ar
putea să apară la cei din jur, fără să întrevadă o posibilă schimbare în propriul
comportament. Astfel de clienţi trebuie redirecţionaţi spre propriul comportament. De
exemplu, răspunsul unei mame nemulţumite de comportamentul fiului ei ar putea fi:
„Copilul meu pe care nu îl mai pot stăpâni se va transforma într-un copil perfect.“ După ce
vom obţine descrierea comportamentului copilului în cazul în care ar fi perfect, i se poate
adresa mamei următoarea întrebare: „Să presupunem că acest miracol a avut loc şi copilul
dumneavoastră este perfect. Ce modificări în comportamentul dumneavoastră faţă de el ar
observa acesta?”
Răspunsurile oferite de către client la „întrebarea miracol“ furnizează terapeutului
ipoteze de lucru pentru şedinţele ulterioare.