Sociologia Violenței Domestice 23.04.20

Cursul nr .
Sociologia violenţei (intra) familiale

1. Preliminarii
2. Violenţa asupra copiilor.
3. Violenţa asupra femeii.
4. Prevenirea şi combaterea violenţei (intra) familiale.
1. Preliminarii
Fenomenul violenţei în familie reprezintă una din problemele sociale cele mai drastice cu
care se confruntă societăţile contemporane.
Familia este celula primară a societăţii. Acţiunile violente produse în sânul familiei pun
în pericol valorile supreme ale societăţii. S-a constatat că 85% din bărbaţii din penitenciare au
crescut în familii unde violenţa devenise ceva obişnuit. 1 Acest indice ne demonstrează faptul că
violenţa (intra)familială are un impact puternic asupra violenţei sociale, amplificând
posibilitatea de reacţie agresivă a indivizilor atunci când se află în diferite situaţii de criză ori de
conflict.
La nivel global, datele statistice estimate de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii atestă
faptul că 35% dintre femeile care s-au aflat ori sunt într-o relaţie au fost supuse violenţei fizice sau
sexuale din partea partenerului de viaţă. Statistica oficială a Consiliului Europei relevă că fiecare a
patra femeie a avut de suferit în urma violenţei fizice pe parcursul vieţii, iar una din zece a fost
supusă violenţei sexuale. Aproximativ 45% dintre femei au suferit de vreo formă de violenţă pe
parcursul vieţii. Potrivit estimărilor actuale, între 12% și 15% de femei din Europa, cu vârsta de
peste 16 ani, sunt victime ale violenţei în familie. În conformitate cu studiul „Violenţa faţă de
femei în Uniunea Europeană”, anual în Uniunea Europeană se produc circa 3500 de decesuri
asociate cu violenţa în familie, iar zilnic sunt înregistrate 9 victime, dintre care 7 femei2.
În mai multe ţări au fost elaborate studii orientate spre examinarea și analiza efectelor
violenţei în familie asupra aspectelor economice din două perspective: costurile pentru asistenţa și
protecţia victimelor și impactul negativ al fenomenului violenţei asupra economiei ţării în general.
Doar în Uniunea Europeană, costurile violenţei faţă de femei și ale violenţei în familie s-au estimat
la 228 de miliarde euro în 2011. Un studiu efectuat în anul 2013 în Marea Britanie arată că
costurile violenţei în familie suportate de victime variază de la 27.000 la peste 70.000 de lire.
Studiile din Australia și Canada au estimat că costurile anuale ale violenţei domestice reprezintă
8,1 miliarde dolari australieni și, respectiv, 4,2 miliarde dolari canadieni3.
1
Faţă în faţă. Centrul de asistenţă şi protecţie a victimelor violenţei. – Ch.,2001, p.21.
2
Anexa nr.1 la Hotărîrea Guvernului nr.281 din 3 aprilie 2018 STRATEGIA NAŢIONALĂ DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A
VIOLENŢEI FAŢĂ DE FEMEI ȘI VIOLENŢEI ÎN FAMILIE PENTRU PERIOADA 2018-2023
3
1
Situația din societatea moldovenească este și mai gravă: Violenţa afectează un număr
mare de femei, fără a ţine cont de vârstă, mediul de reşedinţă şi statutul socio-economic. Rata
prevalenţei totale a violenţei din partea soţului/partenerului pe parcursul vieţii (psihologică, fizică
s;I sexuală) de la vârsta de 15 ani este de 63 la sută, iar rata prevalenţei violenţei din partea soţului/
partenerului în decursul ultimelor 12 luni este de circa 27%. 4 Cele mai vulnerabile sunt femeile din
mediul rural, femeile cu un nivel scăzut de studii, şomerele sau cele angajate în activităţi agricole
pe cont propriu.
Chiar dacă statisticile oficiale arată o creștere semnificativă a cazurilor de violenţă în
familie înregistrate, studiile demonstrează că fenomenul este în continuare subraportat. Conform
studiului sociologic „Opinii, percepţii și experienţe ale tinerilor privind violenţa în familie/cuplu”
(2014), în anul 2014, nouă din zece persoane consideră că actele de violenţă în familie nu sunt
raportate de către victime. Mai mult de jumătate dintre respondenţi consideră că unele femei
victime ale violenţei evită să denunţe aceste cazuri pentru că le este teamă de agresor. Peste o
treime din respondenţi consideră că femeile tolerează actele de violenţă cu scopul de a păstra
familia și din cauză că nu cunosc mecanismele de soluţionare a actelor de violenţă. Unul din zece
respondenţi consideră că femeile nu au încredere în instituţiile abilitate să intervină în cazurile de
violenţă în familie. Controlul şi izolarea victimelor le face să accepte cu greu necesitatea raportării
acestor fapte autorităţilor, ele fiind adesea supuse unor presiuni puternice din partea agresorului, a
rudelor ori a altor persoane pentru a renunţa la plângere.
Rata joasă de raportare a cazurilor de violenţă în familie este confirmată și de studiul
„Bărbaţii și egalitatea între femei și bărbaţi în Republica Moldova”, conform căruia doar 8,4%
dintre femeile abuzate în familie/cuplu au semnalat cazul la organele de poliţie. Numărul mic al
femeilor care apelează la poliţie este determinat de gradul de mulţumire redus faţă de intervenţia
oamenilor legii5.
În anul 2016, în sfera relațiilor familiare au fost comise 1.782 de infracțiuni, printre care 31
omoruri, 88 vătămări corporale grave, soldate cu 33 de decese, cinci determinări la sinucidere, 101
vătămări corporale medii, 222 acte de violență comise împotriva mai multor membri de familie și
1.284 vătămări intenționate ușoare a integrității corporale, 34 violuri, precum și 17 acțiuni violente
cu caracter sexual. În urma acțiunilor violente comise de agresori în cadrul familiei, victime au
devenit 1.508 femei, 274 bărbați, dintre care 76 copii de gen feminin și 37 copii de gen masculin.
Agresorii au fost 1652 bărbați și 129 femei6.
4
http://www.statistica.md/public/files/SeminareConferinte/Violenta_fam_dec_2011/Raport_violenta_fam.pdf
5
6
https://moldnova.eu/.../violenta-familie-printre-femei-si-barb..
2
Pe parcursul a 12 luni ale anului 2018, organele afacerilor interne au înregistrat 29879
infracţiuni, comparativ cu 32956 crime înregistrate în perioada analogică a anului 2017, atestându-
se o descreştere a fonului infracţional cu -9,34 %.7
(Sursa: https://msmps.gov.md/sites/default/files/raport_vf_2018_pdf.pdf)
În funcţie de calificarea juridică a faptei, în sfera relaţiilor familiale au fost comise 998
(2017- 956) infracţiuni, printre care: - art. 145 CP omor – 30 ( 31 infracţiuni înregistrate în
perioada analogică al anului 2017), în care au decedat 23 de persoane. - art. 171 CP viol – 39/34
infracţiuni; - art. 172 CP acţiuni violente cu caracter sexual – 24/27 infracţiuni. - art. 2011 CP
violenţa în familie - 905 (853-2017) infracţiuni.
7
https://msmps.gov.md/sites/default/files/raport_vf_2018_pdf.pdf
3
4
Sursa: https://msmps.gov.md/sites/default/files/raport_vf_2018_pdf.pdf)
începând cu 16 martie 2017, Poliţia este obligată ca urmare evaluării riscurilor, la propria
sa convingere să aplice ordinul de restricţie de urgenţă, ca măsură provizorie de protecţie a victimei
violenţei în familie, prin care are loc înlăturarea imediată a agresorului din locuinţa familiei şi
stabilirea unor interdicţii, asigurînd astfel victimei şi altor membri ai familiei siguranţă în locuinţa
lor. Astfel, analiza efectuată, relevă faptul că în anul 2018, Poliţia a eliberat 3877/2161 ordine de
restricţie de urgenţă, în privinţa agresorilor familiali. Din numărul total de ordine de restricţie
3873/2147 au fost eliberate de către şefii de post, ofiţerii de sector şi 4/14 ORU au fost eliberate de
către ofiţerii de urmărire penală din cadrul Inspectoratelor de poliţie. Respectându-se dreptul de
recurs, 4/6 ordine de restricţie de urgenţă au fost contestate în procedura contenciosului
administrativ, respectiv, 2 contestații au fost lăsate în vigoare, 1 ordin de restricție de urgență a fost
clasat și 1 contestaţie nu a fost examinată. Pentru încălcarea ordinului de restricţie de urgenţă, în
privinţa a 414/293 agresori familiali au fost pornite proceduri contravenţionale în baza elementelor
5
constitutive ale componenţei de contravenţie prevăzută de art. 3181 Cod contravenţional.
Sursa: https://msmps.gov.md/sites/default/files/raport_vf_2018_pdf.pdf)
În anul 2016, pentru prima dată în Republica Moldova, a fost elaborat „Raportul de
estimare a costurilor violenţei în familie și violenţei împotriva femeilor”. Raportul a estimat
cheltuielile pentru anul 2014, referindu-se în special la domeniile protecţiei sociale, medicinii și
justiţiei. Astfel, raportul a estimat cheltuielile din cele 3 sectoare la circa 36 milioane de lei.
Întrucât mecanismul de răspuns este centrat pe atenuarea consecinţelor, și nu pe prevenire,
majoritatea costurilor estimate sunt în domeniul sănătăţii – circa 15.845.000 de lei. Cheltuielile în
domeniul justiţiei au fost estimate la circa 14.990.000 de lei, acestea fiind în speţă costurile
asistenţei acordate victimelor violenţei în cadrul proceselor de judecată în procedură penală/civilă.
Cheltuielile din sectorul social au constituit circa 5.195.000 de lei. Potrivit studiului, 60% dintre
serviciile sociale sunt oferite de către organizaţiile necomerciale. De asemenea, achitarea serviciilor
juridice se efectuează preponderent de către victime, aportul lor fiind de patru ori mai mare decât
contribuţia statului. Victimele suportă, de asemenea, o mare parte din cheltuielile de sănătate; în
consecinţă, costurile suportate de victime depășesc de 1,5 ori contribuţia statului. Constatările din
raportul sus-menţionat indică şi faptul că peste 30% dintre serviciile recomandate de standardele
internaţionale ca fiind esenţiale nu există în Republica Moldova ori sunt ineficiente. Totodată,
6
studiul a estimat că în doar 4 ani s-au achitat despăgubiri de circa 1.550.970 de lei în baza
hotărîrilor Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CtEDO)8.
Analiza situaţiei din Republica Moldova cu privire la tematica egalităţii între femei și
bărbați scoate în evidenţă faptul că cele mai problematice aspecte sunt: abilitarea femeilor în
domeniile politic, economic, social şi violenţa în familie9.
Existența unei atitudini tacite de toleranţă a violenței în familie din partea comunităţii,
massmediei şi societății în întregime continuă să fie o provocare majoră pentru dezvoltarea
socioeconomică armonioasă şi durabilă a Republicii Moldova. Lipsa unui mecanism
instituționalizat şi unificat de colectare şi prezentare a datelor privind violenţa în bază de gen, a
instrumentelor de monitorizare şi evaluare a programelor şi politicilor pentru eliminarea acesteia
face dificilă estimarea anvergurii fenomenului în Republica Moldova10
2. Caracteristici şi forme principale ale violenţei contra copilului.
Amploarea şi principalele cauze ale violenţei contra copilului
Deşi este dificil de estimat numărul copiilor care sunt maltrataţi chiar de către părinţii lor,
datorită rezervelor fireşti ale acestora din urmă de a răspunde la întrebările anchetelor, diferitele
studii întreprinse şi statistici publicate indică că acest număr este în creştere11
Cercetătorii americani, de exemplu, care au conştientizat mai devreme această problemă, au
calculat că, în fiecare an, circa 2 milioane de copii cad victimă violenţei fizice a părinţilor.
Aceasta înseamnă că, zilnic, în S.U.A., au loc peste 3.000 de violenţe îndreptate contra copiilor
aflaţi sub vârsta de 16 ani. Peste 2.000 din ei îşi pierd viaţa ca urmare a acestei violenţe şi, cel
puţin, un milion sunt ameninţaţi cu o arma de foc sau cu un cuţit. În fiecare zi, cel puţin 13 copii
sunt victimele unor morţi violente cauzate de împuşcături în cap. Aproximativ şapte din zece
părinţi au recunoscut că au folosit diferite forme de violenţă împotriva propriilor copii 12. Formele
tipice de maltratare merg de la simpla palmă, până la lovituri cu pumnii, cu băţul, şi chiar cu
aruncarea unor obiecte asupra victimei. Cel mai adesea, victime ale acestor violenţe sunt băieţii.
Aproximativ 24% din victime au vârsta cuprinsa între 12 şi 17 ani.
Majoritatea părinţilor care recurg la asemenea agresiuni sunt fie femei agresate de soţii lor,
fie bărbaţi care îşi agresează soţiile. Există, în acest sens, o probabilitate de la 45 până la 80% ca
8
8. Strategia pentru asigurarea egalității între femei și bărbați în republica Moldova pe anii 2017-2021 și Planul de
acțiuni privind implementarea acesteia, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr..259 din 28.04.2017. În: Monitorul
odficial Nr.171-180, art. : 410.
10
Strategia pentru asigurarea egalității între femei și bărbați în republica Moldova pe anii 2017-2021 și Planul de
acțiuni privind implementarea acesteia, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr..259 din 28.04.2017. În: Monitorul
odficial Nr.171-180, art. : 410.
11
Râdulescu M. S., Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Bucureşti, Ed. Lumina Lex,1999, p. 155-
157.
12
Rădulescu S. M., Sociologia violenţei (intra)familiale. Victime şi agresori în familie. Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2001,
p. 42.
7
bărbaţii care abuzează fizic de soţiile lor să abuzeze fizic şi de copiii pe care-i au. Pe de altă
parte, spre deosebire de femeile care nu sunt agresate de soţi, cele agresate au o probabilitate de
cel puţin două ori mai mare în a-şi agresa proprii copii .
Aceşti părinţi consideră pedepsele fizice ca un mijloc principal de disciplinare a copilului
pentru a se conforma regulilor de comportare impuse de familie. In multe ţări, aceste pedepse
însoţesc, în mod obligatoriu, procesul de socializare primară, fiind aplicate chiar în primul an după
naşterea copilului, continuând în timpul perioadei preşcolare şi şcolare, până în anii adolescenţei.
Evidenţele arată că cea mai mare dintre părinţii care recurg la aceste mijloace violente au crescut şi
au fost, ei înşişi, educaţi într-un mediu familial caracterizat de violenţă, fiind supuşi chiar ei
maltratărilor. La rândul lor, o parte importantă dintre copiii agresaţi de aceşti părinţi vor deveni, ei
înşişi agresori, dacă violenţa ca mijloc de disciplinare a fost sprijinită de convingerile şi normele
existente în familie. Aceste evidenţe sunt, de altfel, în concordanţă cu teoria agresiunii învăţate şi
cu acele concepţii care consideră că agresivitatea copiilor este determinată, cel mai adesea, de
un stil autoritar de educaţie, bazat pe pedepse severe.
Datele diverselor cercetări întreprinse indica, în acelaşi timp, câ violenţa familială este
strâns legată de diferite caracteristici structurale ale familiei, printre care modul ei de
organizare, relaţiile dintre membri, venitul, statusul ocupaţional al părinţilor, sexul acestora şi
al copiilor, nivelul de instrucţie şi modelele de autoritate parentală 13. La rândul ei, violenţa
familială are un puternic impact asupra personalităţii în formare a minorilor sau adolescenţilor.
Deşi violenţa familială nu se limitează la o singură clasă socială, ea pare să fie mai
prevalentă, totuşi printre clasele şi straturile definite de un status economic mai scăzut, fiind mai
caracteristică pentru acele familii în care părinţii au un nivel scăzut de instrucţie, ocupaţii
modeste şi venituri mici. În general, aceste familii sunt definite de norme şi valori care par mai
favorabile rezolvării dificultăţilor şi problemelor de existenţă prin mijloace agresive şi violente. În
cadrul lor, raporturile dintre membrii familiei, dintre părinţi şi copii, au un conţinut cultural mai
scăzut, accentul fiind pus, în primul rând, pe valori practice şi pe norme de utilitate imediată.
Violenţa în familie apare, în acelaşi timp, legată de problema sărăciei, de dificultăţile cu care
trebuie să se confrunte familiile care au un venit sub pragul sărăciei. Aceste familii trebuie să facă
faţă unor probleme insurmontabile printre care resursele materiale extrem de modeste, şomajul,
insatisfacţia muncii, dezorganizarea familiei, alcoolismul, existenţa unor copii nedoriţi etc.
Familiile care sunt caracterizate prin tendinţe de violenţă împotriva propriilor lor membri şi, în
special, contra copiilor sunt, în mod tipic, familii care trebuie să se confrunte cu numeroase
probleme de existenţă.
În afara acestor caracteristici structurale, intervin şi alţi factori care întreţin sau sporesc
violenţa familială, cum sunt: lipsa de ataşament între soţi, absenţa afecţiunii faţă de copii, lipsa
de apartenenţă religioasă a membrilor, izolarea socială a familiei faţă de grupul de rudenie, de
13
Rădulescu S. .M., Sociologia violenţei (intra)familiale. Victime şi agresori în familie, p. 43.
8
vecinătate sau faţă de comunitate. În toate aceste familii, mamele tind sâ-şi maltrateze copiii mai
mult decât o fac taţii, iar victimele agresiunilor sunt, mai ales, băieţii, în proporţie mai mare decât
fetele. Agresivitatea mai pronunţată a mamelor se explică prin mai marea implicare a acestora în
disciplina şi controlul copiilor.
Definiţii şi evaluări ale maltratării minorilor

Ca tip de sancţiune fizica aplicată de părinţi copiilor lor, noţiunea de maltratare implică
numeroase definiţii şi interpretări cu caracter moral, juridic sau educaţional. In limba engleză,
această noţiune este echivalentă cu cea de abuz (abuse) care desemnează o serie de acţiuni
deliberate (lovituri, răniri, ultragii, injurii," invective etc.) destinate să aducă daune, din punct de
vedere fizic şi emoţional, victimei, acţiuni care sunt contrare normelor sociale care solicită
protejarea minorilor. Noţiunea de abuz contra minorului se referă, de fapt, la orice
comportament al adultului care are un impact negativ asupra primului.
În general, nimeni nu defineşte un act de maltratare ca fiind violent, dacă acel act este permis sau
solicitat de un rol social. De aceea, majoritatea părinţilor nu definesc palma dată unui copil ca un act de
violenţă, deoarece o privesc ca o componentă necesară a rolului de părinte. Din această perspectivă,
violenţa familială în general, cea contra copiilor în special, nu este nici definită şi nici sancţionată, ca atare,
de cei din afară , deoarece rolurile familiale permit folosirea violenţei în cadrul unor limite care sunt,
întotdeauna, supuse interpretării14.
În acelaşi timp evidenţiem faptul că, în majoritatea ţărilor, cu unele excepţii, părinţilor şi,
adeseori, învăţătorilor care predau la clasele mici, li se recunoaşte dreptul legal de a aplica
aceste sancţiuni.15 Aceleaşi sancţiuni fizice aplicate de către persoane străine, care nu au relaţii de
tutelă sau raporturi educative cu copiii, sunt considerate delicte penale. Unele ţări, printre care şi
Suedia, interzic, în schimb, pedepsele corporale aplicate de părinţi sau educatori. Scopul legislaţiei
în acest domeniu nu constă în sancţionarea celor care încalcă aceste reglementări, motiv pentru care
această lege nu este încorporată în codurile penale ale ţârilor respective. O asemenea legislaţie
urmăreşte, de fapt, două obiective principale:
a) asigurarea unei reglementări unitare, cu caracter unitar, în acest domeniu;
b) identificarea acelor părinţi care au nevoie de ajutor în educaţia copiilor lor, prin
intermediul unor servicii specializate .
In Codul penal din statul Texas (S.U.A) este stipulat faptul că folosirea forţei, cu excepţia
celei care poate aduce moartea victimei, împotriva unui minor aflat sub vârsta de 18 ani, este
justificată în următoarele două condiţii:
14
Rădulescu S. .M., Sociologia violenţei (intra)familiale. Victime şi agresori în familie. Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2001,
p. 47,48.
15
Rădulescu S. .M., Sociologia violenţei (intra)familiale. Victime şi agresori în familie. Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2001,
p. 48.
9
a) atunci când autorul este părintele minorului, un părinte vitreg sau tutorele acestuia; .
b)atunci când autorul crede, în mod sincer, că forţa este necesară pentru a putea disciplina
copilul ori pentru a-i proteja sau asigura educaţia.
Ca un alt exemplu, Codul penal dintr-un alt stat american, New Hampshire, consideră că "Un
părinte, tutore sau altă persoană responsabilă pentru îngrijirea şi bunăstarea generală a unui minor poate
folosi forţa împotriva unui asemenea minor atunci şi în măsura când crede sincer că ea este necesară
pentru a preveni sau pedepsi o conduită rea a minorului" 16. În asemenea reglementare nu mai este
prevăzută limita de la care utilizarea forţei devine periculoasă pentru copil. Din acest punct de
vedere, apare necesară delimitarea noţiunii de pedeapsă fizică de alte noţiuni, printre care abuzul,
în special.
Infanticidul (pruncuciderea) şi abandonul ca forme de violenţă extremă contra copilului
În pofida intensificării sale în ultimele decenii, violenţa îndreptată contra copiilor nu

reprezintă un fenomen nou în istoria diferitelor societăţi. De-a lungul secolelor, copiilor li s-a negat
identitatea, au fost supuşi la nenumărate umilinţe, au fost victimele nenumăratelor abuzuri comise
de părinţi, educatori sau alte persoane, în aşa fel încât istoria socială a copilăriei cuprinde un lung
şir de violenţe, maltratări, rele tratamente, care au îmbrăcat, adeseori, forme de-a dreptul dramatice.
Cele mai grave dintre ele sunt pruncuciderea sau infanticidul, larg răspândite în mai multe
societăţi preindustriale, nevoite să se confrunte cu un nivel extrem de scăzut al resurselor de hrană.
Infanticidul este cunoscut, de altfel, din cele mai vechi timpuri, mai ales, în societăţile din Asia
orientală. În majoritatea cazurilor, infanticidul avea un caracter specific feminin, fiind îndreptat
contra noilor-născute, pentru a asigura, în acest fel, forţa de muncă necesara supravieţuirii
colectivităţii şi capacitatea de apărare necesară contra duşmanilor externi. In Sparta (Grecia
Antică), asemenea practici erau "normale", încurajate, chiar de către reglementările oficiale. În
China şi în Japonia, în care frecvenţa infanticidului era extrem de ridicată, acesta nu avea loc,
totuşi, decât în condiţii extreme, atunci când succesiunea naşterilor de sex feminin depâşea limitele
admise şi când " vârsta mamei sau amplitudinea intervalelor intergenezice (perioada de timp care
separă două naşteri consecutive ale unei femei), legate de cutume, făcea puţin probabilă eventualitatea
unei naşteri masculine".
Deosebit de frecvent în societăţile agrare, infanticidul a cunoscut, de asemenea, o mare
răspândire în societăţile în curs de industrializare, datorită lipsei unor condiţii economice adecvate,
dar şi datorită absenţei contracepţiei şi a unei legislaţii care să o autorizeze.
Alături de pruncuciderea, ca atare, practica abandonului copilului, şi ea tot o formă de
infanticid, însă, deghizat, reprezenta o practică obişnuită. Începând din secolul al XlX-lea, ratele de
pruncucidere au încetat să scadă treptat, în proporţii relativ modeste, în concordanţă cu schimbarea
atitudinilor faţă de copil şi valoarea sa economică sau afectivă. Dezvoltarea sentimentului familial
16
Ibidem, p.49.
10
faţă de copil, aprecia Jean-Claude Chesnais17 , este un fenomen caracteristic burgheziei urbane, şi
acest sentiment nu s-a difuzat decât târziu în mediile populare. Epoca contemporană cunoaşte o
tendinţă de scădere drastică a actelor de infanticid, acestea devenind extrem de rare, comise, mai
ales, de persoane caracterizate de tendinţe patologice.
Această schiţare sumara a istoriei sociale a infanticidului, ca act de omucidere a copilului
după naşterea sa, demonstrează că violenţa îndreptată contra copilului are vechi premise, de
natură istorică, care se regâsesc, astăzi, desigur, în forme atenuate, la nivelul actelor de violenţă,
agresiune sau maltratare pe care părinţii din familiile contemporane le aplică propriilor lor copii.
Aşa cum sublinia P. Straus , "Istoria civilizaţiei pune în evidenţă faptul că, spre deosebire de
agresiunile individuale între adulţi, care au fost permanent sancţionate în cadrul unui grup social
determinat, diversele forme de violenţă exercitate împotriva copiilor au fost, mai mult sau mai puţin,
tolerate, chiar aprobate de către societatea adulţilor şi că istoria umanităţii este jalonată de maltratări
exercitate contra copiilor. Infanticidul direct sau ocolit, sub forma expunerii la riscuri sau a abandonării
noilor născuţi, a fost o practică mult timp tolerată şi chiar recomandată din motive demografice, eugenice,
religioase"18.
Istoria infanticidului este, deci, parte integrantă a istoriei violenţei împotriva opilului. În
societăţile contemporane, el a devenit o infracţiune sancţionată de legea penală.
Alături de infanticid, o formă la fel de gravă de agresivitate îndreptată contra copiilor este
abandonul, care "este un act de mare agresivitate de un tip special: agresivitatea prin demisie. Acest act
implică, întotdeauna, depăşirea pragului dintre normal şi patologic. Abandonul copilului a fost în toate
timpurile un act anormal şi reprobabil"19. Cele mai frecvente forme de abandon sunt următoarele:
- abandonul total - practicat, de obicei, în cadrul relaţiilor preconjugale, de către fete
tinere, abandonate de parteneri imediat după naşterea copilului, de către mame prostituate,
delincvente sau divorţate. În toate aceste cazuri, lipsa de oportunităţi pentru creşterea unui copil şi
stigmatizarea socială sunt determinante principale ale abandonului;
- semiabandonul - practicat de unul sau altul dintre părinţi, după o situaţie de divorţ.
În acest caz, sarcina creşterii şi educării copilului este resimţită ca o povară, iar existenţa lui este
conştientizată ca un "obstacol" în calea formării unei noi vieţi de cuplu;
- abandonul disimulat sau criptic - constând în respingerea afectivă a copilului de
către mamă, în lipsa de interes a acesteia faţă de trebuinţele lui elementare şi în adoptarea unor
conduite indiferente sau violente, mergând până la maltratarea zilnică a copilului.
Având ca urmare instituţionalizarea, abandonul perturba, în cel mai înalt grad, dezvoltarea
normală a copilului, contribuind la apariţia următoarelor fenomene: "o pseudodeficienţă mintală, o
insuficientă structurare a personalităţii, lipsa controlului comportamental cu descărcări afective şi
17
Ibidem, p. 51.
18
Apud : Rădulescu S. M., Sociologia violenţei (intra)familiale. Victime şi agresori în familie. Bucureşti, Ed. Lumina Lex,
2001, p.51.
19
Pâunescu Constantin, Agresivitatea şi condiţia umană, Bucureşti, Ed. Tehnica, 1994, p. 95.
11
agresivitate, instabilitate psihomotorie, perturbarea legăturilor afective, inconsistenţă a sentimentelor,
agresivitate, conduite antisociale, delincventă şi conturarea unei personalităţi psihopatice"20.
În ceea ce privește dimensiune empirică a fenomenului în societatea moldovenească, invocăm
următoarele date: în republică, acum 10-15 ani, erau abandonaţi anual aproximativ 100 de nou-născuţi,
dintre care circa jumătate în maternitatea republicană din or. Chişinău. În anul 1999, în spitalele şi
maternităţile din municipiul Chişinău au fost înregistrate 138 de cazuri de abandon, în anul 2002 a fost
atinsă cota maximă de 353 de cazuri. În perioada 1 iunie 2009 – 1 iunie 2010, potrivit, Direcţiei municipale
pentru protecţia drepturilor copilului din mun. Chişinău, numărul copiilor nou-născuţi abandonaţi s-a redus
substanţial şi a constituit 42 de copii21
Aceasta se explică prin faptul că începând cu 2007 activează centrele de plasament temporar pentru
femeile însărcinate şi mamele în situaţii dificile care sunt predispuse către abandonul copilului.
Incestul ca formă de violenţă împotriva minorilor

Unii autori apreciază că, alături de maltratare, incestul a devenit una dintre cele mai
răspândite forme de violenţă îndreptatâ împotriva copiilor, care se manifestă, în ultima vreme în
proporţii crescânde. O asemenea formă de violenţă, care este cea mai ascunsă opiniei publice, pare
nefirească şi neobişnuită, dar studiile arata că este caracteristică multor familii în care mama fie
este absentă din cămin, fie nu-şi poate exercita îndatoririle conjugale. Incestul implică, însă, nu
numai relaţia sexuală între tată şi fiică, ci şi relaţiile sexuale între alte categorii de rude. Erich
Goode distingea, în acest sens, între incestul iniţiat de persoanele mai în vârstă asupra celor mai
tinere şi incestul care are loc între egali ca vârstă 22.
Ca legătură sexuală, prohibită de lege, între părinţi şi copii, între fraţi şi surori sau între veri ori
alte rude apropiate, incestul reprezintă una dintre formele de devianţâ şi problemele sociale cele
mai grave, dar şi cele mai ascunse, care atrag atenţia sociologilor.
Deşi tabuul incestului pare să fie universal, violarea sa nu este un lucru neobişnuit, atât în
societăţile arhaice, cât şi în cele moderne.
În ultimul timp, numărul copiilor violaţi în ţara noasrtă a crescut. S - a majorat şi numărul
taţilor violatori, în grija cărora mamele îşi lasă copiii, ele fiind plecate la munci peste hotare 23. Cel
mai mic copil violat de către propriul tată a fost o fetiţă de trei ani. Mama ei era la muncă peste
hotare şi interesul tatălui nu s-a redus doar la grija specifică unui părinte. Cazul a ieşit la suprafaţă
cînd tatăl, gândindu-se că fetiţa e bolnavă, i-a luat analize şi a mers cu eprubeta la medic. La
început mama s-a arătat foarte revoltată faţă de specialiştii de la Centrul naţional de prevenire a
abuzului faţă de copil, în vizorul căruia a ajuns acest caz, susţinînd că bărbatul îşi iubeşte nespus de
mult fiica. Dar mai apoi, după ce a plecat peste hotare cu fetiţa, ea a telefonat la centru îngrozită şi
20
Ibidem, p. 96.
21
Creştem mari în Republica Moldova, Chişinău, 2008, http://www.unicef.org/moldova/GrowingUp_UNICEF_rom.pdf
ABANDONUL COPILULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA: 15 ACTORI, SOLUŢII ŞI LACUNE
22
Rădulescu S. .M., Sociologia violenţei (intra)familiale. Victime şi agresori în familie, p.53.
23
Un copil violat devine supărat pe toţi//Timpul, 29 ianuarie 2010, p. 18.
12
a solicitat ajutorul, povestindu-le că micuţa se masturbează. Deoarece se afla ilegal peste hotare,
ea nu putea să se adreseze specialiştilor de acolo. Fetiţa a fost dusă la psihoterapeut...24.
Datorita stigmatizării sociale, asociate cu această formă particulară de devianţâ, lipsesc
statisticile reprezentative în acest domeniu. Unii autori consideră, de exemplu, că pentru fiecare
caz de incest raportat, există alte douăzeci de cazuri neraportate. Estimările aproximative arată,
totuşi, că peste 90% din cazurile de incest implică tatăl şi fiica, tatăl vitreg şi fiica vitregă, bunicul
şi nepoata, restul de 10% implicând relaţii homosexuale între taţi şi băieţii lor. . Cele mai
frecvente forme de incest şi victimizare sexuală apar între un tată natural sau vitreg şi fiica sa
(naturală sau vitregă), care se manifesta cu o intensitate de peste 30 ori mai mare, decât în
celelalte forme 25.
Un studiu sociologic, desfăşurat în S.U.A., a evidenţiat că 19% din femeile anchetate şi 9%

dintre bărbaţii investigaţi au declarat că au fost victime ale abuzului sexual iniţiat de părinţi, iar
una din cinci femei şi unul din unsprezece bărbaţi au fost victimizaţi sexual fie de membrii
grupului familial, fie de prietenii familiei26.
Orice act de incest între părinţi şi copii este un act de violenţă sau de abuz îndreptat contra
acestora din urmă. "Abuzul sexual contra copilului este, de fapt, implicarea copiilor şi adolescenţilor
dependenţi şi imatur dezvoltaţi în activităţi sexuale pe care nu le înţeleg pe deplin şi în raport cu care nu pot
să manifeste un consimţământ complet. El este un act care violează tabuurile sociale ale rolurilor
familiale".27
În condiţiile în care copiii, în general, şi fetele, în special, sunt educaţi (educate) de mici în
spiritul supunerii şi respectului faţă de părinţi, în puţine cazuri de incest, relaţiile sexuale între un
tată şi fiica sa se desfăşoară conform cu dorinţa acesteia, tatăl fiind acela care o obligă la acest
lucru. "Orice acceptare pasivă de către ea a avansurilor sexuale făcute de tată trebuie privită, în mod
necesar, ca un produs al coerciţiei, intimidării şi teamei şi nu ca un produs al liberei alegeri".
Lipsa de putere, de cunoaştere şi de discernământ sunt principalele elemente care disting o
relaţie sexuală între adult şi copil de relaţiile sexuale fireşti, între parteneri care decid, în cunoştinţă
de cauză asupra propriilor opţiuni sexuale.
O serie de cercetări au arătat că vârsta medie a fetelor, care sunt victime ale actelor de incest,
variază în jurul vârstei de 10,2 ani , deci, o vârsta foarte fragedă, la care copilul nu are nici o
capacitate de discernământ şi nici puterea de a se opune.
Dar incestul nu se reduce numai la relaţiile sexuale între tată şi fiică, putând exista şi cazuri,
mai izolate, de raporturi sexuale între o mamă şi propriul său fiu, între frate-sorâ, unchi-nepoatâ
ş.a.. Pe de altă parte, spre deosebire de viol, abuzul sexual împotriva propriilor copii nu implică, în
24
Ibidem.
25
Rădulescu S. .M., Sociologia violenţei (intra)familiale. Victime şi agresori în familie,, p.56.
26
Rădulescu S. .M., Sociologia violenţei (intra)familiale. Victime şi agresori în familie, p.54.
27
Rădulescu S. .M., Sociologia violenţei (intra)familiale. Victime şi agresori în familie p.54.
13
mod obligatoriu, penetrarea sau utilizarea forţei fizice. In timp ce violul este un caz mai izolat, care
se manifestă brutal, victimizarea sexuala a copilului (incestul) poate continua luni sau ani de zile,
fără ca nimeni să ştie ceea ce se petrece, cu adevărat, în familie.
În ansamblul său, orice act de incest, orice relaţie sexuala între adult şi copil, între tată şi
fiica, între mamă şi fiu, între minori şi alte rude din familie, reprezintă un act de victimizare, de
abuz sau violenţa, sancţionat de lege.
Date fiind aceste sancţiuni, incestul constituie una dintre cele mai "secrete" şi intime acte
deviante. Unele studii arată că numai o proporţie redusă din cazurile de incest implica veritabile
relaţii sexuale între tată şi fiică, majoritatea cazurilor implicând exhibiţionismul (expunerea
organelor genitale în faţa copilului), stimularea sexuală manuală sau sexul oral. Motivul principal
pentru care aceste forme nu se dezvoltă în direcţia unei relaţii sexuale autentice îl reprezintă
temerile tatălui că, o dată ce a fost dezvirginată, fiica sa va trebui să fie îngrijită de un medic, ceea
ce va atrage, în mod inevitabil, atenţia autorităţilor. De aceea, chiar dacă coincid, în mare parte,
incestul propriu-zis trebuie diferenţiat de victimizarea sexuală, care are diferite forme de
manifestare
În ceea ce priveşte urmările trebuie de menţioonat că minorii abuzaţi îşi formează o imagine
de sine deteriorată. Drept consecinţe de lungă durată, aceaSTA SE POATE REFLECTA ÎN
COMPORTAMENTE aUTODISTRUCTIVE cum ar fi alcoolismul, consumul de droguri,
prostituţia, care denotă o dorinţă inconştientă a persoanei de a-şi dăuna sie, corpului său. De pe
urma abuzului are de suferit viaţa sexuală a persoanei, are loc o denaturare a înţelegerii ce este
sexualitatea umană. Comportamentele pot fi diverse, fie apare un interes sporit faţă de sexualitate,
fie se manifestă o lipsă de interes şi o evitare a tot ce ţine de sexualitate. Este de menţionat şi
manifestarea anxietăţii generale, diferitor fobii, depresii, diferite dereglări ale stării emoţionale.
Sunt prezente probleme de personalitatea cum ar fi neîncrederea în sine, subaprecierea şi, într-un
final se răsfrînge şi asupra unor relaţionări defecte cu lumea înconjurătoare.
În ceea ce priveşte cauzele principale ale incestului, acestea sunt multiple, existând
numeroase explicaţii. În mod tradiţional, incestul a fost explicat ca o formă de manifestare
aberanta a autorităţii şi dominaţiei bărbatului în societate şi în familie. J. Herman şi L. Hirsch
apreciau că, atâta vreme cât, în calitate de lider instrumental, tatăl îşi va domina familia, el va putea
să abuzeze sexual de proprii săi copii. Marea majoritate a taţilor nu decid să utilizeze această
autoritate, dar în măsura în care această "prerogativă" este garantată, implicit, tuturor bărbaţilor,
unii o vor folosi, ca atare. In condiţiile în care "tatii exercită roluri conducătoare, dar nu-şi cresc şi-şi
educă copiii, şi în măsura în care mamele cresc şi-şi educă copiii, dar nu deţin rolul conducător,
circumstanţele favorizante pentru comiterea incestului între tată şi fiică vor prevala 28.
28
Ibidem, p.57.
14
Această teza, elaborată şi apărata de mişcările feministe, pare confirmata de acele studii care au
demonstrat că majoritatea taţilor care întreţin raporturi sexuale cu fiicele lor nu se simt vinovaţi
pentru acest act abominabil. Solicitând graţiile propriei fiice, ei nu fac altceva decât să pună în
aplicare privilegiile propriului status de lider dominator, bazat pe autoritate şi intimidare, pe care le
revendică cu tiranie
Alţi factori implicaţi în incestul dintre tată şi fiică sunt următorii:
(a) alcoolismul tatălui şi incapacitatea fizică sau mentală a mamei, care determină asumarea
rolului de "soţie surogat" de către fiica cea mai vârstnică sau de cea unică;
(b) tulburările de comportament şi de personalitate care caracterizează pe unii taţi, dominaţi de
tendinţe pedofile şi care nu mai manifestă nici un interes sexual sau afectiv faţă de propriile soţii.
Aceste tulburări nu trebuie absolutizate, aşa cum evidenţiază mai multe cercetări, în acest sens,
existând numeroase cazuri în care nici unul dintre autorii incestelor nu sunt persoane psihotice.
(c) lipsa din cămin a mamei, care determină asumarea rolurilor acesteia de către fiică,
inclusiv rolul de parteneră de sex a tatălui (aşa-numita confuzie de roluri). Un cămin dezmembrat, o
mamă decedată sau care şi-a abandonat căminul, un tată alcoolic sau dezaxat sunt cele mai propice
condiţii pentru cazurile de incest în care sunt implicaţi tatăl şi fiica;
(d) incapacitatea unor bărbaţi de a-şi găsi partenere adecvate de sex, fapt care-i determina sâ-şi
întoarcă privirile asupra propriei fiice;
(e) alţi factori, printre care aglomerarea existentă în cămin (spaţiul insuficient), izolarea
familiei şi autonomia ei faţă de controalele sociale, oportunităţile existente (în cazul şomerilor, de
exemplu, care au condiţiile şi timpul necesar pentru a-şi alege ca partenere de sex propriile fiice)
etc.
29
Constantin Pâunescu observa că legaturile incestuoase sunt mai frecvente în mediile
familiale unde predomină promiscuitatea, gradul scăzut de cultură a părintelui incestuos,
alcoolismul, nevrozele obsesionale şi imoralitatea parentală. "Nu-i mai puţin adevărat că şi în
interiorul familiilor bogate există legături incestuoase, dar sistemul de păstrare şi apărare a acestui secret
este aşa de bine pus la punct, încât nu este posibilă o informare în această direcţie"30.
.
29
Constantin Pâunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, p. 61.
30
Ibidem.
15
Sursa: Ocerednîi, Anastasia. Cartografierea situației cu privire la victimizarea copilului prin
abuz și exploatare sexuală
UNICEF Moldova în colaborare cu Ministerul Educaţiei şi Tineretului şi Ministerul
Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului a desfăşurat în anul 2007 studiul „Violenţa faţă de copii în
Republica Moldova”. Studiul a avut drept scop oferirea unei imagini detaliate despre frecvenţa,
cauzele şi incidenţa fenomenului de violenţă asupra copiilor în cadrul familiei şi a şcolii. Tipurile
de violenţă incluse în studiu au fost: neglijarea în familie, abuzul emoţional/psihologic în familie,
abuzul fizic/bătaia în familie, muncile casnice forţate, abuzul sexual, violenţa în şcoală din partea
cadrelor didactice. În cadrul studiului au fost intervievaţi 1629 de elevi din clasele V-XII şi 630 de
îngrijitori ai copiilor.
În studiul dat măsurarea abuzului sexual a cuprins doar aspectele ce ţin de implicarea
copiilor în vizionarea de filme pornografice şi abuzul sexual fizic.
Rezultatele cercetării atestă că peste 40% dintre copiii investigaţi credeau că cel puţin câţiva
copii au fost implicaţi de către adulţi în vizionarea filmelor pornografice. În acelaşi context, 34%
dintre copiii au declarat că ştiau cel puţin un exemplu concret.
Mai grav este că 1 din 10 copii (11%) au recunoscut că au avut parte de o astfel de
experienţă. 43
Abuzul sexual în cadrul studiul a fost măsurat doar printr-un tip al acestuia – molestarea
sexuală (atingerea zonelor intime ale copilului sau adultului). Astfel, 32% dintre copii credeau că
de un astfel de tip de abuz sufereau cel puţin câţiva copii, în timp ce 30% dintre copii au declarat că
cunoşteau în mediul lor apropiat cel puţin un caz de acest gen. În situaţia de a fi molestat s-au
simţit 9% dintre copiii investigaţi.
Studiul mai relevă că 10% dintre părinţi considerau că fenomenul abuzului sexual există în
societate, iar 7% dintre ei cunoşteau cazuri de abuz sexual. În acelaşi timp, studiul a scos în
evidenţă o insuficientă informare a adulţilor cu privire la raportarea cazurilor de abuz sexual, chiar
dacă 70% dintr ei s-au declarat deschis pentru raportarea cazurilor la poliţie. 73% dintre părinţi au
16
indicat că un părinte care îşiabuzează sexual copilul, ar trebui condamnat la închisoare, 5% - să i se
ofere consiliere şi tratament, 13% - să i se retragă drepturile părinteşti.
Rezultatele studiului desfăşurat au permis conturarea unor tendinţe cu privire la
copiii victime ale abuzului sexual:
- copiii care privesc filme pornografice împreună cu adulţii suferă mai probabil şi de abuzul
sexual fizic/molestare;
- copii care spun că suferă de pe urma violenţei sexuale, provin mai des din familii cu stare
materială mai proastă;
- copiii care spun că suferă de pe urma violenţei sexuale mai des au probleme la şcoală, unde sunt
respinşi de către colegi şi suferă mai des de violenţă verbală şi fizică din partea profesorilor;
- băieţii raportează mai des cazurile de abuz sexual şi au o rată mai mare la vizionarea filmelor
pornografice decât fetele.
Studiul dat atestă prezenţa violenţei sexuale şi în cadrul şcolii. Astfel, 7% dintre elevi au
indicat că cunosc profesori care obişnuiesc să hărţuiască sexual elevii, iar 4% cunosc profesori care
abuzează sexual de elevi31.
În anul 2012 a fosr realizat studiul Cartografierea situației cu privire la victimizarea
copilului prin abuz și exploatare sexual în Republica Moldova (autor: Anastasia Ocerednâi, doctor
în sociologie). Invocăm unele date din acest studiu:
31
Ocerednîi, Anastasia. Cartografierea situației cu privire la victimizarea copilului prin abuz și exploatare sexuală
17
Datele oferite spre analiză relevă că infracţiunile cu caracter sexual comise contra minorilor
în perioada 2011-2012 (primele 10 luni) cel mai des înregistrate sunt violurile: 90 cazuri (38,9%
din totalul infracţiunilor cu caracter sexual împotriva minorilor) în anul 2012, cu 35 cazuri mai
multe decât în anul 2011 (în acest an rata violurilor a cuprins 36,9% din totalul infracţiunilor cu
caracter sexual comise contra minorilor) (vezi Fig.3).
18
Conform numărului infracţiunilor înregistrate de organele MAI în primele 10 luni ale
anului 2012, 62 de cazuri s-au referit la întreţinerea de raporturi sexuale cu o persoană minoră
(26,5% din totalul infracţiunilor cu caracter sexual comise contra minorilor) sau de 1,8 ori mai mult
decât în anul 2011. Cele mai multe infracţiuni de acest tip au fost comise în: r.Soroca şi r.Ialoveni
(8 cazuri), r.Făleşti (5 cazuri).
19
Conform statisticilor CNPAC putem menţiona că dintre copiii abuzaţi sexual asistaţi de
centru fetele constituiau 70%, iar băieţii - 30%. Cei mai mulţi sunt copii cu vârsta între 11-15 ani,
aceştia constituind 45% din numărul total al copiilor asistaţi; 19% sunt copii cu vârsta cuprinsă
între 8-10 ani; 16% - adolescenţi între 16-18 ani. Alarmant este faptul că 20% sunt copii cu vârsta
până la 7 ani, dintre care 5% sunt copii între 0 şi 3 ani.
Tipurile de abuz sexual sunt diverse: viol, acţiuni sexuale în formă perversă, întreţinerea
raporturilor sexuale cu copii care nu au împlinit vârsta de 16 ani etc. mai des, copiii sunt abuzaţi de
către concubinii mamelor, taţii biologici, cetăţeni din comunitate, alţi copii mai mari etc32.
Portretul abuzatorului:
Studiile desfăşurate de Centrul Internaţional „La Strada” au stabilit că persoanele care au
comis infracţiuni sexuale asupra copiilor pot fi divizate în două grupe33:
a) Abuzatori „situaţionali” – care nu au preferinţele sexuale orientate numai pe copii,
dar intră în contact sexual cu aceştia deoarece a apărut o asemenea ocazie. Aceste persoane pot
exploata copii pentru că sunt în situaţia când aceştia sunt uşor accesibili sau din motivul unor
circumstanţe deghizate (de exemplu: nu mi-am dat seama că este minor; el/ea singur(ă) a vrut, m-a
sedus). În cazul dat, exploatarea sexuală a copiilor poate să se manifeste o singură data (de pildă, în
32
Ocerednîi, Anastasia. Cartografierea situației cu privire la victimzarea copilului prin abuz și exploatare sexual.
Raport, 2012, 57
33
Ibidem, p. 58
20
perioada vacanţei la odihnă), însă uneori manifestarea singulară se poate transforma în abuz de
lungă durată/multiplu.
Drept „situaţionali” pot fi numiţi: adolescenţii sau adulţii impulsivi/curioşi, care au
descoperit recent accesul la pornografie sau oportunităţi cu caracter sexual; persoanele
demoralizate, motivate de puterea controlului, de obicei, cu antecedente violente; elemente
criminale, scopul cărora este profitul pe seama pieţei pornografice şi care implică copiii în acţiunile
sexuale.
b) Abuzatori „preferenţiali” – care constituie un grup ce intruneşte pedofili, diferiţi
abuzatori ce au o varietate de interese sexuale deviante, preferinţe faţă de copii, abuzatori latenţi cu
preferinţe potenţial ilicite, dar care se limitează la comunicarea online.
Persoanele din grupul „preferenţialilor” au deja preferinţe stabile faţă de copii.
Numărul acestor persoane este mai mic ca a celor din grupul „situaţionalilor” (mai numiţi
şi „ocazionali”), dar potenţial pot dăuna şi trauma mulţi copii, deoarece aceste preferinţe
devin dorinţe şi intenţii.
La rândul lor, printre persoanele „preferenţiale” putem identifica următoarele grupuri
comportamentale:
seducători, care folosesc diferite metode de manipulare pentru a crea o anumită atitudine şi
dependenţa copilului faţă de propria persoană, pentru a seduce ulterior copilul (deseori ei sunt gata
să suporte cheltuieli financiare, curtând victimele timp îndelungat, „pregătindu-le” să le abuzeze;
aceste persoane pot recurge la avertizări, şantaj şi abuz fizic pentru a împiedica divulgarea de către
copil a epizodului de abuz sexual asupra acestuia);
închişi în sine, persoane care de asemenea preferă copii, dar sunt lipsiţi de capacitatea
„seducătorilor” de a stabili relaţii cu copiii; discuţiile/contactul verbal cu copii se limitează la
minimum, dar tind spre relaţii sexuale cu copii necunoscuţi sau de vârstă foarte mică;
tipul sadic, care sunt pathologic pasionaţi de relaţiile sexuale cu copiii, dar totodată primesc
satisfacere sexuală, provocând durere victimelor; pentru acest tip de abuzatori este caracteristică în
special folosirea forţei pentru a întreţine relaţii sexuale cu copilul, răpirea şi chiar uciderea
victimei.
21
Conform datelor CNPAC, 36% dintre abuzatorii copiilor asistaţi sunt vecini, prieteni de
familie sau consăteni; 20% - copii mai mari din comunitate; 17% – taţi biologici; 11% - concubini
ai părinţilor şi rude ale copiilor; în doar 5% - cetăţeni necunoscuţi. Astfel, putem menţiona că
abuzatorul nu este o persoană total necunoscută copilului, fapt ce confirmă tezele D.Russell cu
privire la abuzatorii sexuali.
Un fapt îngrijorător este implicarea copiilor în calitate de abuzatori sexuali. Datele
prezentate de către MAI relevă că în primele 10 luni ale anului 2012 au fost traşi la răspundere
penală 14 copii pentru abuz sexual împotriva altor copii, în anul 2011 fiind întregistrate 31 de
cazuri. (Vezi Fig.7.)
22
Cu toate acestea, în Republica Moldova se întreprind măsuri pentru ca sistemul de
justiție să devină unul prietenos. Există unele progrese, dar acestea se referă la copii, victime ale
infracțiunilor (nu și la copiii VVS care au împlinit vârsta de 14 ani). Schimbările importante în
sistemul de justiție a minorilor s-au produs după ce Republica Moldova a ratificat, în 2012,
Convenția Consiliului Europei privind protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a
abuzurilor sexuale. În rezultatul ratificării convenției, au fost operate mai multe schimbări în
legislația națională și au fost introduse calificări de noi forme de abuz față de copii (art. 175, 175’),
prevederile unui tratament specific pentru copiii, victime ale infracțiunilor de orice tip, pentru ca
aceștia să nu fie victimizați sau revictimizați. De aceea, în cazul copiilor până la 14 ani, sistemul de
justiție a devenit mai prietenos odată cu introducerea camerelor de audieri, a evaluărilor
psihologice, au semnalat marea majoritate a specialiștilor care au participat la cercetare. Subliniem
însă că sistemul de justiție trebuie să fie prietenos cu orice martor vulnerabil și să-i ofere protecția
necesară34.
Studiile desfăşurate la nivel mondial atestă faptul că consecinţele cele mai grave pe care le
comportă abuzul sexual asupra copilului, se referă la sănătatea acestuia, în mod special fiind vorba
despre susceptibilitatea la depresie, consum de substanţe psihotrope, stres post-traumatic, tendinţe
suicidare etc.
În acelaşi timp, nu pot fi neglijate consecinţele sociale ale fenomenului: scăderea nivelului
de integrare şi adaptare socială a victimelor, activitatea ulterioară a acesteia, determinarea unui
comportament sexual agresiv prin „transformarea” din victimă în agresor sexual etc35.
Indiferent de formele în care se manifestă (fiind acceptat, tolerat sau obţinut prin violenţă,
intimidare şi teroare) orice act de incest are multiple efecte traumatice asupra copilului, mai ales în
ceea ce priveşte dezvoltarea sa viitoare ca adult. Pierderea stimei de sine, a încrederii personale şi
faţă de cei vârstnici, frigiditatea fizică şi emoţională, incapacitatea de a mai dezvolta relaţii normale
cu prietenii care au aceeaşi vârstă, tendinţele ulterioare spre abuz, sinucidere, alcoolism, consum de
droguri şi prostituţie, sunt numai câteva din aceste efecte cu implicaţii deosebit de dramatice. La
toate acestea se adaugă atitudinea de stigmatizare adoptata de cei din jur, constituind o formă
secundară de victimizare.
Mai trebuie menţionate, pe de altă parte, ca efecte directe, destructurarea şi perturbarea
relaţiilor normale de familie, inversarea raporturilor generaţionale, trădarea alianţei fireşti între
sexe, competiţia nefirească între mamă şi fiică sau între tată şi fiu, subminarea procesului de
dezvoltare şi maturizare a copilului, obstrucţionarea tendinţelor sale către independenţă şi
autonomie personală
34
Asigurarea accesului vicytimelor violenței sexuale la protecție legalî și socială adecvată,
2015, //sociopolis.md/asigurarea-accesului-victimelor-violentei-sexu...
35
Ocerednîi, Anastasia. Cartografierea situației cu privire la victimizarea copilului prin abuz și exploatarea sexuală în
Republica Modova. Raport, 2012, p. www.mai.gov.md/.../studiu_abuz_sexual_al_copiilor_0.pdf
23
ALTE FORME DE VIOLENȚĂ ASUPRA COPIILOR
Fiecare al patrulea copil din Republica Moldova este supus violenţei fizice din partea
părinţilor, arată un studiu lansat de UNICEF, Ministerul Educaţiei şi Tineretului şi Ministerul
Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului. 36
Potrivit "Studiului privind violenţa faţă de copii", cel puţin 25 la sută dintre minori au
recunoscut că sunt bătuţi de părinţi, iar 20 la sută declară că suferă de agresiune verbală din
partea acestora. Peste 15% dintre copii chestionaţi duc lipsă de hrană şi simt că nimeni nu are
grijă de ei. Circa 20 la sută dintre aceştia au declarat că suferă de violenţă verbală, în timp ce
10% dintre părinţi au recunoscut că-şi abuzează copii emoţional sau psihic.
Legislaţia Republicii Moldova interzice aplicarea violenţei, atât verbală cât şi fizică asupra
copiilor, însă fenomenul rămâne unul destul de răspândit în familie şi în şcoală.
Cel mai rău este faptul că 10 la sută dintre părinţi au recunoscut că-şi abuzează copii
emoţional sau psihologic. Adulţii care devin părinţi ar trebui să nu perceapă bătaia ca pe un mod de
educaţie. Mulţi copii şi femei care devin victime ale violenţei în familie nu recunosc că sunt
agresate, fiindcă le este ruşine şi consideră că ei sunt vinovaţi de cele întâmplate. O mare parte
dintre copii nici nu cunosc cui să se adreseze şi cine i-ar putea ajuta.
Studiul de indicatori multipli în cuiburi, realizat cu suportul UNICEF (2012) atestă că o parte
însemnată dintre părinţi își exercită parentalitatea reproducînd modele ale impunerii autorităţii prin forţă.
În total 76% din copiii 16 cu vîrste de 2-14 de ani au fost supuși disciplinării violente, ce presupune atît
pedeapsa fizică, cît și agresiunea psihologică37.
3. Violenţa împotriva femeilor.

Astfel, violenţa împotriva femeilor este recunoscută cel puţin ca o infracţiune reală. Cu 50
de ani în urmă, aceasta a fost ignorată atât de poliţie, cât şi de sistemul juridic. Acum, ea reprezintă
20% - 25% din totalul infracţiunilor cu violenţă înregistrate în unele ţări, nu pentru că a devenit
mult mai evidentă, ci pentru că acum este recunoscută.38
Cercetările realizate pentru Consiliul Europei demonstrează că în Europa contemporană un
număr semnificativ de femei sunt speriate, jignite şi rănite în terultatul abuzului fizic, emotiv şţi
36
http://social.moldova.org/stiri/rom/97966/ publicat la 22 februarie 2008
37
Anexa nr,1.
38
Universul carceral. Culegere de studii de criminologie şi penologie. Coord. Stănişor, E., Bălan A., Pripp C. Bucureşti:
Editura Oscar print, 2004, p. 229.
24
sexual din familie. Începând cu 1995, câteva ţări europene au efectuat sondaje vaste în diferite
familii, dar rezultatele diferă în dependenţă de tipul de metode utilizate.
În Europa există, cel puţin, 16 studii naţionale care demonstrează că nici o ţară nu este
lipsită de cazuri serioase, repetate şi severe de violenţă domestică. Totodată, acesta nu înseamnă că
problema este identică pentru toate regiunile.
Studiul - bilanţ al măsurilor şi acţiunilor întreprinse de Statele membre ale Consiliului
Europei în combaterea violenţei împotriva femeilor, realizat de către prof,dr. Carol Hagemann-
White de la Universitatea din Osnabruck, Germania, mai 2006, menţionează că :
- în toate ţările, 20-25% din numărul total al femeilor au fost supuse violenţei fizice , cel puţin o
dată în viaţă, şi peste 10% au fost supuse violenţelor sexuale ;
- peste 45% de femei au suportat o anumită formă de violenţă ;
- majoritatea actelor de violenţă împotriva femeilor sunt comise de bărbaţi din imediata
apropiere, în cele mai multe cazuri de parteneri sau foşti parteneri ;
- între 12% şi 15% din numărul total al femeilor în vârstă de peste 16 ani au fost obiectul
violenţei domestice în cadrul unei relaţii ;
- femeile cel mai des sunt atacate fizic sau sexual de foştii parteneri, fapt ce demonstrează că
protecţia oferită nu este destul de sigură la sfârşitul unei relaţii abizive ;
- preţul violenţei domestice pentru societate este enorm. Studiile naţionale au menţionat cifre de
la 2,4 miliarde de euro anual în Spania, până la 34 miliarde de euro anual în Regatul Unit.39
Datele altui studiu demonstrează că, una din 10 femei a suferit o formă de violență
sexuală începând cu vârsta de 15 ani, iar una din 20 a fost violată. Mai mult de una din cinci femei
a fost supusă violenței fizice și/sau sexuale de către partenerul de viață actual sau anterior și mai
mult de una din 10 femei declară că a fost supusă unei forme de violență sexuală de către un adult,
înainte de a împlini 15 ani. Cu toate acestea, trebuie menționat că numai 14 % dintre femei au
raportat poliției cel mai grav incident de violență în cuplu și numai 13 % au raportat poliției cel mai
grav incident de violență provocat de altcineva decât partenerul de viață40.
Amploarea violenței în cadrul cuplului necesită o atenție reînnoită din partea politicilor la
nivelul UE și al statelor membre. Dintre femeile care au sau au avut o relație cu un bărbat, 22 % au
fost supuse violenței fizice și/sau sexuale. Pentru a combate în mod eficient abuzurile din cadrul
relațiilor de cuplu, statul trebuie să reacționeze la violența în cuplu tratând-o ca pe o chestiune de
ordin public, mai degrabă decât ca pe una de ordin privat.
39
www.coe.int/spopviolence; www.bice.md
40
Violența împotriva femeilor: o anchetă la nivelul UE. Rezultatele pe scurt. FRA-Agenția pentru Drepturile
Fundamentale a Uniunii Eupopene. Luxemburg: Oficiul pentru publicații a Uniunii Europene. 2014//
fra.europa.eu/sites/.../fra-2014-vaw-survey-factsheet_ro.pdf
25
Dintre femeile intervievate care declară că au fost violate de partenerul lor actual,
aproximativ o treime (31 %) declară că au suferit șase sau mai multe incidente de viol din partea
acestuia. Violul marital este o realitate pentru numeroase femei, iar multe dintre ele au trăit
asemenea incidente în repetate rânduri. Acest fenomen impune ca legislația tuturor statelor membre
ale UE să trateze femeile căsătorite ce sunt victime ale violului la fel ca pe cele necăsătorite.
Violența fizică și sexuală

Violența fizică: Se estimează că 13 milioane de femei din UE au fost supuse violenței fizice
în decursul celor 12 luni premergătoare interviurilor din cadrul anchetei. Acest număr corespunde
unui procent de 7 % dintre femeile cu vârsta între 18 și 74 de ani din UE 1.
Violența sexuală: Se estimează că 3,7 milioane de femei din UE au fost supuse violenței
sexuale în decursul celor 12 luni premergătoare interviurilor din cadrul anchetei – ceea ce
corespunde unui procent de 2 % dintre femeile cu vârsta între 18 și 74 de ani din UE.
Prevalența generală a violenței fizice și sexuale Una din trei femei (33 %) a fost supusă
violenței fizice și/sau sexuale după vârsta de 15 ani.
Circa 8 % dintre femei au fost supuse violenței fizice și/sau sexuale în cele 12 luni
premergătoare interviului din cadrul anchetei (figura 1 a).
Dintre toate femeile care au un partener de viață (actual sau anterior), 22 % au fost supuse
violenței fizice și/sau sexuale de către un partener, începând cu vârsta de 15 ani (tabelul 1)41
41
Ibidem.
26
27
28
29
Rezultatele unor studii realizate în Republica Moldova
În perioada 25 noiembrie-10 decembrie 2006 a fost efectuat sondajul de opinie « Femei
aflate în situaţii de risc în Republica Moldova », realizat de IMAS inc-Moldova cu susţinerea
USAID şi Winrock, sponsor oficial fiind OSCE. Prin intervievarea unui grup ţintă, şi anume a
femeilor între 16 şi 35 de ani, în număr de 1030 persoane, s-a urmărit scopul de a identifica
dificultăţile care presează femeile tinere, provoacă disperarea şi duc la luarea unor decizii eronate.
Printre aceste dificultăţi se numără : venitul foarte mic, lipsa condiţiilor de viaţă decentă, tendinţa
de a imita succesul altuia, nivelul jos de aspiraţii şi, ceea ce s-a evidenţiat vădit, rata înaltă a
violenţei domestice (41%) adică, în a patra familie femeia este supusă violenţei. Mediul
familial descris de multe respondente este violent : 31% au asistat deseori la certurile
părinţilor, 29% au asistat la violenţe între părinţi, 16% au declarat că în copilărie au fost
adesea bătute. Acest lucru indica lipsa unei atmosfere familiale din care lipseşte afectivitatea,
comunicarea, dragostea. 34% de fete tinere, aflate la începutul vieţii, exprimat dorinţa de a
evada din acest mediu familial, adică « să mă duc unde m-or duce ochii ». Femeile între 25-
30
35 ani au recunoscut că în 30 cazuri din 46 agresorul era actualul soţ/partener, în 9 cazuri din
46 fostul soţ/partener.
Violenţa, conform sondajului, are loc mai ales în familiile cu venituri mici unde sărăcia
este la ea acasă : 40% din victime provin din familii care au suferit de foame pe parcursul
ultimilor ani ; 38% fac parte din familii în care venitul a scăzut pe parcursul ultimului an, 86%
provin din familii în care nivelul de trai este sub cel decent. Sondajul demonstrează că majoritatea
agresorilor au un nivel scăzut de educaţie : 8% - fără educaţie, 12% - educaţie secundară, 24%-
şcoală generală, 25% - şcoală profesională.
În consecinţă, în rezultatul violenţei se agreavează starea sănătăţii, victimele se plâng de
stresuri (24%), insomnii (36%), migrene(47%), oboseală(64%), 52% din victime s-au gândit adesea
sau rar să-şi pună capăt zilelor.
Un studiu din 2003 confirmă că populaţia Republicii Moldova este mai tolerantă faţă de
problematica violenţei în familie decât populaţia ţărilor din Uniunea Europeană, întrucât
patru din zece moldoveni considerau că violenţa fizică în familie nu sunr acte foarte grave,
comparativ cu ţările din UE în care doar un individ din zece este mai tolerant.
În iunie-iulie 2007 la comanda centrului Internaţional « La Strada » a fost efectuat un
studiu axat pe determinarea opiniei publice privind violenţa în cadrul familiei. În cadrul studiului s-
au realizat 300 de interviuri în m. Bălţi, m. Chişinău şi r-nul Cahul. 42 Jumătate din persoanele
intervievate au menţionat că au auzit despre violenţa în familie, însă nu cunosc prea multe detalii
despre acest fenomen.cei mai mulţi respondenţi, care confirmă actualitatea fenomenului locuiesc
în mun. Chişinău, fiind urmaţi de locuitorii r-nului Cahul (60%) şi 47%). Preponderent, locuitorii
din mediul urban consideră violenţa o problemă actuală pentru ţară. Odată cu creşterea vîrstei, se
observă că respondenţii sunt mai puţini informaţi despre violenţa în familie.
Violenţa fizică este cel mai bine cunoscută în rîndul respondenţilor, fiind menţionată de
84% dintre ei. Puţin peste jumătatea au menţionat că violenţa poate fi şi de ordin psihologic. Faptul
că fenomenul dat poate fi clasificat ca violenţă verbală şi sexuală a fost marcat de aproximativ 40%
şi doar 17% au indicat motivul economic, care contrivuie nemijlocit la apariţia violenţei în cadrul
familiei.
Cauzele, factorii care conduc la violenţă în familie au fost listate de către respondenţi după
cum urmează :
1. Alcoolismul – 79% ;
2. Sărăcia – 54% ;
3. Nivelul scăzut de educaţie – 48% ;
4. Somajul – 46% ;
5. Preluarea modelului autoritar din familie – 17% ;
42
http://www.december18.net/la-strada-molodva, o8.12.2009.
31
6. Emanciparea femeii – 8%.
Sărăcia şi şomajul înrunesc cota cea mai mare de respondenţi la populaţia din Bălţi, în timp
ce nivelul de educaţie, emanciparea femeii şi preluarea modelului autoritar a înregistrat cote mai
mari la respondenţii din capitatală.
Respondenţii de peste 45 de ani înregistrează cea mai mare pondere (62%) atunci cînd
vorbim de sărăcie ca motiv al violenţei în familie.
O cercetare din 2009 a Centrului Internaţional pentru protecţia şi promovarea
Drepturilor femeii « La Strada » arată că la întrebarea de ce nu se adresează după asistenţă,
35% din femei răspund : « Îmi era ruşine », 23% spun : « Nu cred că mă poate ajuta
cineva »sau « Nu ştiu unde puteam să mă adresez », iar 16% recunosc : « Îmi era frică ».43
Studiul reprezentativ desfăşurat de BNS şi publicat în anul 2011 atestă faptul că violenţa
afectează un număr mare de femei, indiferent de vârstă, mediu de reşedinţă şi statutul socio-
economic - rata prevalenţei totale a violenţei din partea soţului/partenerului pe parcursul vieţii
(psihologică, fizică sau sexuală) de la vârsta de 15 ani este de 63%, iar cele mai mari rate de
prevalenţă a formelor multiple de violenţă pe parcursul vieţii au fost raportate de către femei din
mediul rural al Republicii Moldova.
În opinia specialiștilor din sistemul de justiție, numărul adresărilor VVS la sistemul de

justiție, dar și la serviciile sociale este redus. „Vă spun оn cunoștință de cauză, din
vreo 10 cazuri de VS maxim 3-4 ajung în atenția autorităților” (IIA_32_S). Infracțiunea de viol
conjugal este declarată și mai rar. „Puține cazuri care ajung оn instanță, femeile practic nu
declară” (IIA_23_S). Specialiștii din sistemul social sunt de acord că numărul adresărilor din
partea victimelor este redus. „Nu cred că la noi se declară toate cazurile de abuz sexual. Nu cred
că fiecare copil sau matur care a trecut prin experiența respectivă ajunge să apeleze sau să fie
cumva ajutat, protejat sau consiliat” (IIA_10_S).
Situația dată este determinată de mai mulți factori: (i) stereotipurile din societate care
blamează, de obicei, victima, și nu agresorul; (ii) neîncrederea VVS în persoanele care o
înconjoară, dar și în societate; (iii) dependența de aggressor sau frica insuflată de acesta; (iv) lipsa
informațiilor unde trebuie să se adreseze în astfel de situații; (v) nivelul redus de cunoștințe juridice
a VVS etc44.
Concluziile studiului la care ne-am referit sunt următoarele:
43
Familia sănătoasă este familia fără violenţă//Jurnal de Chişinău, 13 noiembrie 2009, p.14.
32
1. Nu există o metodologie clară de lucru, de acțiune în cazurile de VS (violenței sexuale) și
nu se ține cont de starea victimei, nu începe cu înregistrarea cazului. Victima este nevoită să
relateze de mai multe ori cum s-au întâmplat lucrurile, ceea ce poate duce la o retraumatizare
profundă.
2. Deși numărul VVS (victimelor violenței sexual) care se adresează la organele de drept
este redus, în cazul când VVS se adresează pentru a declara infracțiunea, polițiștii evaluează
șansele de a dovedi/proba infracțiunea. Practic, în situațiile când există șanse puține eprezentanții
organelor de drept încep a manipula victima să nu depună plângere.
3. Deseori, polițiștii nu au încredere în declarația victimei și nu inițiază dosarul la momentul
declarării, dar abia după ce acesteia i se face expertiza medico-legală.
Unii specialiști din instituțiile de drept au recunoscut că situațiile date sunt frecvente. „Victima este
chemată pentru prima dată de ofițerul operativ și nu doar de unul.
Ar putea să intervină zeci de ofițeri care să discute cu ea, să-i pună оntrebări provocatoare,
incomode. După aceea merge la ofițerul de urmărire penală, unde trebuie să dea iarăși aceleași
explicații… Ulterior urmează aceeași procedură la procuror pentru ca acesta să se convingă”
(IIA_13_S). Practica actuală relevă că, din momentul adresării pentru a declara infracțiunea
sexuală, victim începe să fie maltratată repetat de sistemul de drept, care
de fapt ar trebui să o apere. Așadar, apare necesitatea de a dezvolta un mecanism pozitiv de
înregistrare a cazurilor de VS semnalate, care să asigure accesul la justiție a părții vătămate
minimalizând revictimizarea.45
44
Asigurarea accesului victimelor violenței sexuale la protecție legalî și socială adecvată,
48Asigurarea accesului vicytimelor violenței sexuale la protecție legalî și socială adecvată,
45
33
Conform datelor sondajului Violența față de femei în Republica Moldova (2010), circa 19%
din femei au declarat că au fost supuse violenţei sexuale macar o dată pe parcursul vieţii, iar 4% --
în ultimele 12 luni. Ca şi în cazul violenţei fizice, prevalenţa violenţei sexuale atât pe parcursul
vieţii cât şi în ultimele 12 luni este mai mare în mediul rural46.
46
http://www.statistica.md/public/files/SeminareConferinte/Violenta_fam_dec_2011/Raport_violenta_fam.pdf
34
Chiar dacă în Codul penal (CP) al Republicii Moldova au fost efectuate modificări și
ajustări ținându-se cont de noile realități sociale, modul de înregistrare a acestor infracțiuni
de către organele abilitate (Inspectoratul General de Poliție, Biroul Național de Statistică
etc.) lasă încă de dorit pentru că nu cuprind diferențierea infracțiunilor sexualpe categoriile
prevăzute de Codul penal – violul (art. 171), acțiunile violente cu caracter sexual (art. 172),
hărțuirea sexuală (art. 173), raportul sexual cu o personaă care nua împlinit vârsta de 16 ani (actele
de penetrare vaginală,anală, bucală etc., art. 174), acțiunile perverse (art. 175) și infracțiunile cu
caracter sexual asupra copiilor, prin intermediul tehnologiilor de informare și comunicare,
(acostareacopiilor în scopuri sexuale, art. 175’).
Datele Biroului Național de Statistică din Republica Moldova prezintă actualmente doar
infracțiunea de viol. Datele statistice ale acestei instituții relevă o creștere a violului ca infracțiune
sexuală – de la 215 cazuri în anul 2000 la 352 de cazuri în 2014. Numărul cazurilor de violraportate
la 100 000 de locuitori relevă aceeași tendințăde creștere de la 6 cazuri în 2000 la 10 cazuri în
201447.
Statistica organelor de poliție prezintă 332 de cazuri de viol și 273 de cazuri de violență
sexuală în anul 2014. De asemenea, se înregistrează o ușoară creștere a infracțiunilor sexuale în
familie: de la 29 la 30 de cazuri a infracțiunilor de viol în anii 2013-2014 a infracțiunilor de viol
(art. 171 CP) și de la 11 la 20 de cazuri de acțiuni violente cu caracter sexual (art. 172 CP) pentru
aceeași perioadă
Însă nici datele Biroului Național de Statistică, nici cele ale Inspectoratului General de
Poliție nu reflectcu exactitate realitatea socială. Numărul cazurilor de violență sexuală este mult
47
Asigurarea accesului victimelor violenței sexuale la protecție legalî și socială adecvată,
35
mai mare, dar aceste cazuri nu sunt semnalate organelor de drept, pentru că violența sexuală este un
tabu în societatea moldovenească. Datelecercetării „Bărbații și egalitatea de gen оn Republica
Moldova” relevă că aproape fiecare al cincilea bărbat a făcut sex cu o fată/femeie, fără ca aceasta
să-și dorească, iar aproape fiecare al patrulea bărbat cu o fată/femeie, care era prea beată ca să
spună că nu-și dorește acest lucru. 18 la sută dintre bărbați au recunoscut utilizarea forței pentru a
întreține relații sexuale și cu actuala prietenă/soție, iar 14 la sută dintre bărbații au utilizat forța
pentru a face sex cu fosta prietenă/soție. Aproximativ 5 la sută dintre bărbați au săvârșit abuz
sexual în grup.
Violența sexuală este forma de violență cea mai puțin recunoscută și raportată. Marea
majoritate a cazurilor nu ajung în atenția autorităților. Factorii de bază care favorizează
această situație sunt multipli:
(i) normele sociale stereotip în care masculinitatea este asociată cu dominația și
agresivitatea, iar feminitatea cu supunerea;
(ii) învinuirea persoanelor care sunt victime ale acestorsituații, ca fiind de vină pentru
producerea acestor infracțiuni;
(iii) frica persoanelor de a denunța astfel de cazuri,pentru a nu fi blamate, marginalizate
etc48.
Parcursul victimelor violenței sexuale prin sistemul de justiție este anevoios și
descurajant, acestea fiind uneori victimizate și de specialiștii cu care intră în contact – polițiști,
ofițeri de urmărire penală, medici legiști, procurori, judecători. Există și bariere legislative care
conduc la lipsa protecției efective în fața agresorilor, la o rată mică a condamnărilor, însoțită
de pedepse blânde.
Protecția efectivă a drepturilor fiecărui cetățean este o condiție sine qua non a tuturor
proceselor legale dintr-o societate democratică, unde supremația legii veghează asupra prevenirii
oricăror atentate asupra drepturilor șilibertăților fundamentale ale omului. Deși în Republica
Moldova drepturile tuturor cetățenilor sunt oﬁcial recunoscute, există lacune evidente între
prevederile legislative și modul de implementare a acestora în practică.
În multe cazuri VVS se confruntă cu multiple obstacole legale, sociale, culturale și
economice, inclusiv cu modul neplăcut în accesarea sistemului justiției. Conexiunea dintre
sectorul justiției și serviciile sociale pentru VVS este la etapa incipientă, iar serviciile de
asistență și reintegrare a acestora în comunitate practic lipsesc.
Actualmente, VVS nu au acces la servicii psihologice de calitate, la asistență juridică
calificată și gratuită acordată de instituțiile de stat.
48
36
În cazul copiilor VVS, semnalăm existența a 17 camere de audiere special amenajate.
Potrivit recomandărilor internaționale, copiii trebuie să depună mărturii în cele mai favorabile
încăperi cu cele mai potrivite condiții ținându-se cont de vârsta lor, nivelul de maturitate și
oricare deficiențe de comunicare pe care ei le-ar puteaavea. În orice circumstanțe, interesul
superior al copiluluieste punctul de plecare și vectorul tratamentului ce urmează a fi aplicat
copilului victimă de către toți actorii pe seama cărora este pusă apărarea și garantarea drepturilor
copilului.
O provocare pentru Republica Moldova este lipsa unui concept clar privind instruirea
specializată a profesioniștilor din domeniul legal și social, care au în gestiune cauze de
infracțiuni sexuale, fapt ce duce, pe de o parte, la organizarea unor instruiri sporadice, de scurtă
durată, în special inițiate de reprezentanții societății civile, pe de altăparte, nu asigură ca anume
specialiștii instruiți să gestioneze cazurile VVS49.
În ceea ce privește alte forme ale violenței domestice, prezentăm rata totalî a violenței,
conform studiului din 2010:
49
37
Sursa:
Sursa:
38
39
Sinteză: Cauzele și condițiile violenței în familie.
La baza violenței în familie stă o serie de fenomene, procese sociale și împrejurări care generează, mențin
și favorizează existența ei sau provoacă creșterea sau descreșterea ei într-o anumită perioadă de timp.
Susținem ideea cercetătorilor criminologi că există cauze care provoacă apariția violenței în familie și există
factori sau condiții care influențează sau favorizează săvârșirea ei. Cauzele și factorii nu sunt strict
determinați, fiindcă în diferite situații, unul și același fenomen poate apărea în calitate de cauză sau de
factor. Prin urmare, fenomenele care determină manifestările de violență în familie în contextul cultural,
politic și social-economic al Republicii Moldova pot fi specificate în felul următor: a. culturali: definițiile
culturale stereotipe ale rolurilor atribuite fiecărui gen; credința în superioritatea bărbaților; valorile
bărbatului drept „de proprietate” asupra femeilor și a fetelor; familia tratată ca o sferă privată, aflată sub
controlul bărbaților – „capul familiei”; indiferența opiniei publice față de fenomenul violenței domestice, în
special față de femeile agresate; transformarea bruscă a rolurilor de gen tradiționale în contextul
migrațiunii populației; tolerarea violenței ca mij- 15 loc de rezolvare a conflictelor familiale; izolarea
tinerilor de factorii de influență pozitivă; reducerea rolului educativ al familiei; reducerea rolului educativ al
școlii; ignorarea normelor morale; nivel redus al dezvoltării moral-spirituale; b. economici: criza
economică; sărăcia; nivel scăzut de trai; inflația sporită; dependența economică a femeilor de bărbați;
accesul limitat al femeilor la resurse și credite; accesul limitat la locuri de muncă atât în sectorul de stat,
cât și în cel privat; șomajul sporit în rândul femeilor și bărbaților; sporirea numărului femeilor și bărbaților
săraci; migrarea economică în masă a femeilor peste hotarele țării în căutarea locurilor de muncă; c.
juridici: lacunele și carențele actelor normative cu referire la prevenirea și combaterea violenței în familie;
accesul limitat al victimelor la serviciile necesare; funcționalitatea inadecvată a legislației existente; nivelul
scăzut de cunoștințe în domeniul juridic pe care îl au și femeile și bărbații; d. politici: reprezentarea
insuficientă a femeilor în organele puterii, în politică și în sfera juridică; tratarea institutului familiei drept o
chestiune privată care se află în afara controlului statului; subestimarea problemei la nivel național și lipsa
voinței politice a guvernanților de a întreprinde pași radicali întru eliminarea violenței în familie; dificultăți
pe care le întâmpină instituțiile statului în procesul soluționării cazurilor de violență în familie; afirmarea
insuficientă a femeilor ca forță politică; e. individuali: nesoluționarea la timp a stărilor conflictuale;
40
consumul de băuturi alcoolice și droguri; scăderea gradului de ocupare a timpului liber; preluarea
comportamentului agresiv din familia de origine sau din mediul familial pentru a obține și exercita
controlul și puterea asupra victimei; deficiențe de comunicare determinate de nivelul jos al dezvoltării
moral-spirituale, gândire rigidă, conservatoare, caracteristice atât agresorilor, cât și victimelor; și
comportamentul provocator al victimei. Astfel, preluarea comportamentului agresiv din familia de origine
sau din mediul familial pentru a obține și exercita control și putere asupra membrilor de familie este cauza
principală a violenței în familie, iar factorii culturali, economici, juridici, politici și individuali conduc la
apariția, intensificarea și înfăptuirea actelor de agresiune propriu-zise
4. Profilul victimilor și profilul agresorilor
. Caracteristica criminologică a personalității infractorului în cazurile de violență în familie50.

Reieșind din cercetările efectuate, s-a stabilit că infracțiunile de violență în familie sunt cel
mai des săvârșite de către persoanele de sex masculin în proporție de aproximativ 93,4425% în
raport cu cele săvârșite de către persoane de sex feminin care au o rată de aproximativ 6,5575%. Se
consideră că persoanele cu vârsta cuprinsă între 26-50 de ani constituie acea parte a populației care
are un rol activ în plan social. În relațiile de familie pentru acest grup sunt caracteristice situațiile
de lipsă a afecțiunilor, incompatibilitatea caracterelor, infidelitate, consumul excesiv de băuturi
alcoolice, fapt ce favorizează și condiționează relații de conflict.
O altă trăsătură care are importanță la formarea personalității persoanelor care săvârșesc
acte de violență în familie este starea civilă. În baza unor investigații locale referitoare la relația în
care se afla agresorul cu victima în momentul săvârșirii actelor de violență, s-a constatat că în mare
parte, 74,46%, specialiștii intervievați au susținut prima poziție conform căreia 40% din agresori
erau căsătoriți, 30% erau în relații de concubinaj, 20% erau divorțați și 10% erau în relații de
rudenie. 15,95% din respondenți au susținut o altă poziție conform căreia 40% din agresori erau
căsătoriți, 30% se aflau în relații de rudenie cu victima, 20% erau concubini și 10% divorțați .
Nivelul de inteligență este o altă trăsătură importantă a personalității infractorului. Conform
rezultatelor chestionării specialiștilor echipelor multidisciplinare, aceștia au raportat informația că
38,01% din agresorii care au fost asistați au absolvit o școală profesională, colegiu sau centru 16 de
excelență. 26,44% din agresori au absolvit liceul, 25,61% sunt absolvenți ai gimnaziilor și doar
9,91% o instituție de învățământ superior.
50
IONAȘCU VITALIE INFRACȚIUNEA DE VIOLE NȚĂ ÎN FAMILIE: REGLEMENTĂRI NORMATIVE, ANALIZĂ
CRIMINOLOGICĂ ȘI MĂSURI DE PREVENIRE SPECIALITATEA 554.02 – CRIMINOLOGIE Autoreferatul tezei de doctor în
drept. Cișinău,2018, p.16
41
Prin urmare, se consideră că acte de violență în familie sunt săvârșite mai des de către
persoane care au un nivel scăzut de intelectualitate. Persoanele cu nivel ridicat de
intelectualitate săvârșesc mai puține acte de violență fizică deoarece găsesc deseori alte modalități
de a aplana conflictele, prin discuții, compromisuri, divorțuri etc. Astfel de persoane sunt
susceptibile de a săvârși acte de violență în familie care aduc o daună morală, psihologică sau
materială.
Așadar, agresorii familiali tipici din Republica Moldova pot fi caracterizați prin: sex
masculin, vârsta cuprinsă între 26-50 ani, căsătoriți sau aflați în relații de concubinaj, cu studii
generale sau profesionale, șomeri sau angajați în munci slab calificate sau chiar necalificate, cu
antecedente penale sau contravenționale și consumatori de băuturi alcoolice în exces. Această
constatare nu exclude posibilitatea existenței și a altor tipuri de agresori familiali, iar învățarea
comportamentului violent sau a celui de toleranță și acceptare a violenței în cadrul familiei decurge
paralel cu alte procese, cum ar fi familiarizarea cu obiceiurile și tradițiile care promovează
inegalitatea în bază de gen, promovarea activă a violenței în mass-media, toleranța violenței,
inadaptarea socială etc
Caracteristica criminologică a personalității victimei violenței în familie51.

Fapta infracțională, în special cea de violență în familie, cunoaște în realitate un adevărat cuplu
psihologic format din agresor și victimă, iar personalitatea victimei poate juca un rol important în
motivarea comportamentului infracțional și în situația în care acesta se realizează. Unii cercetători
ruși sunt de părerea că victima joacă un rol important în geneza infracțiunilor de violență în familie
care reprezintă o interacțiune dintre agresor și victimă, având la bază un ansamblu de relații
obiective (timp, loc, situație etc.) și subiective (sentimente și emoții).
Cercetătorul V.I. Polubinski, citat de către autorul A.N. Fateev, susține afirmația că „in-
fracțiunea reprezintă două paralele care într-un final se intersectează și personalitățile subiecților se
ciocnesc dar cine din ei este victimă sau agresor o va determina situația propriu-zisă și alte
circumstanțe”.
Autorul Gh. Gladchi apreciază că este necesar ca „victima să fie cercetată în contextul
adevăratului ei rol în mecanismul infracțiunii și nu sub aspect procesual-juridic”
Din acest punct de vedere, se consideră că în cazurile de violență în familie deseori victima
provoacă în mod activ săvârșirea actelor de agresiune. În cazurile de violență în familie, calitatea
de victimă și agresor poate fi alternativă pe parcursul evoluției conflictuale, fiecare dintre
protagoniști fiind purtătorul propriului risc victimal. Astfel, principalele trăsături biopsihosociale
51
IONAȘCU VITALIE INFRACȚIUNEA DE VIOLE NȚĂ ÎN FAMILIE: REGLEMENTĂRI NORMATIVE, ANALIZĂ
CRIMINOLOGICĂ ȘI MĂSURI DE PREVENIRE SPECIALITATEA 554.02 – CRIMINOLOGIE Autoreferatul tezei de doctor în
drept. Chișinău, 2018, p.17
42
ale victimelor violenței în familie sunt: sex feminin, vârsta 15-34 și 45-59, căsătorite sau aflate în
relații de concubinaj, au același statut social și nivel de cunoștințe ca cel al agresorilor, șomere,
dependente economic de agresor, cu preponderență cele din mediul rural, respect de sine scăzut,
suferă de anxietate și stări de nervozitate permanentă, totodată, având probleme de comunicare și
fiind predispuse la delincvență feminină. Pe lângă femei, victime ale violenței în familie sunt copiii
și persoanele în etate. Considerăm importantă și constatarea conform căreia deseori victime directe
sau, în mare parte, indirecte ale violenței în familie sunt copiii și persoanele în etate. Astfel, anume
studierea personalității victimei sau a potențialei victime va permite relevarea cauzelor și
condițiilor profunde ale violenței în familie ceea ce la rândul său va spori activitatea de prevenire în
acest sens
. Pevenirea şi combaterea violenţei (intra) familiale (unele dimensiuni)
Procesul de prevenire are un rol-cheie în diminuarea/combaterea oricărui fenomen social

negativ, precum și în reducerea costurilor post-factum ale consecinţelor acestuia. Prevenirea trebuie
să aibă un caracter complex, să conţină intervenţii atât la nivelul factorilor de risc individuali, cât şi
acţiuni la nivel comunitar şi social. Procesul de prevenire trebuie să fie orientat spre neutralizarea
cauzelor fundamentale ale fenomenului violenţei faţă de femei și violenţei în familie.
Înţelegerea acestui fenomen trebuie să pornească de la faptul că violenţa este un flagel care
nu afectează doar femeile, ci afectează întreaga societate prin faptul că determină subordonarea
femeilor în toate sferele. Componentele esenţiale ale procesului de prevenire a cazurilor de violenţă
faţă de femei și a violenţei în familie constau din multitudinea de măsuri orientate spre combaterea
stereotipurilor, atitudinilor patriarhale, prejudecăţilor referitoare la rolurile femeilor și bărbaţilor,
consolidarea specialiștilor din domeniu, dar și activităţile de sensibilizare și promovare a mesajului
de „toleranţă zero” faţă de acest fenomen pentru publicul larg, dar și pentru anumite categorii
sociale în parte52.
În Republica Moldova au fost întreprinse mai multe măsuri pentru a schimba percepţia
populaţiei, dar şi a autorităţilor că VF nu este o problemă privată, şi pentru a crea o atitudine
de zero-toleranţă faţă de acest fenomen, inclusiv a victimelor violenţei оn familie. Studiul
BNS din 2010 indică că fiecare a treia femeie din Republica Moldova susţine faptul că femeia
trebuie să se supună opiniei soţului/partenerului chiar dacă nu este de acord, iar alt studiu
de referinţă arată că o parte din femei din ţara noastră sunt obişnuite cu violenţa.
52
Anexa nr.1 la Hotărîrea Guvernului nr.281 din 3 aprilie 2018 STRATEGIA NAŢIONALĂ DE PREVENIRE ȘI COMBATERE
A VIOLENŢEI FAŢĂ DE FEMEI ȘI VIOLENŢEI ÎN FAMILIE PENTRU PERIOADA 2018-2023
43
Practica altor ţări arată că schimbările dorite în societate pentru a combate efectiv
fenomenul VF, inclusiv schimbarea de atitudini şi mentalitate, poate dura mai mulţi ani în şir, cu
condiţia că statul, societatea civilă şi întreaga comunitate depun maximum eforturi în acest sens.
Adoptarea Legii nr. 45-XVI cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei оn familie53 (în
continuare, Legea nr. 45-XVI) este un pas important al statului în prevenirea şi combaterea
fenomenului în Republica Moldova. Această lege stabileşte cadrul instituţional cu detalizarea
sarcinilor autorităţilor competente, prevede crearea centrelor /serviciilor de reabilitare a victimelor
şi agresorilor, a unui mecanism de soluţionare a cazurilor de violenţă şi protecţiepentru VVF,
inclusiv prin emiterea ordonanţei de protecţie şi aplicarea măsurilor punitive agresorului.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 45-XVI, a fost armonizată şi legislaţia naţională – au
fost operate modificări şi la Codul penal, Codul de procedură penală etc.
Anul 2017 a debutat cu alinierea Republicii Moldova la standardele internaționale în
domeniul prevenirii și combaterii violenței față de femei. În acest sens, în data de 6 februarie 2017
a fost semnată Convenția Consiliului Europei cu privire la prevenirea și combaterea violenței față
de femei și violenței în familie (Convenția de la Istanbul). Acest pas, implică armonizarea
legislației naționale la Tratatul menționat prin consolidarea democraţiei şi statului de drept prin
respectarea drepturilor omului. În conformitate cu Convenția de la Istanbul urmează să fie creat un
cadru de cooperare interinstituțional la nivel național din instituții cu competențe în domeniu
precum și să asigure după ratificare reprezentarea țării în Comitetul Părţilor care este alcătuit
conform prevederilor art. 67 din reprezentanţii Părţilor la Convenţie.
Implementarea Convenției de la Istanbul a presupus abilitarea anumitor instituții cu împuterniciri
noi precum cea a organului de poliție în emiterea ordinului de restricție de urgență, efectuarea studiilor și
campaniilor de informare în masă de către autoritățile publice locale privind fenomenul violenței în familie.
Implementarea Convenției a condus la elaborarea de către Ministerul Sănătății, Muncii și
Protecției Sociale în comun cu experți naționali și cu suportul UNFPA și UN Women a primului
document de politică – Strategia națională de prevenire și combatere a violenței față de femei și
violenței în familie pe anii 2018-2023 și a planului de acțiuni pentru anii 2018-202054.
Strategia, ca și CAHVIO, are la baza sa abordarea prin prisma a 4P: prevenire, protecție,
investigarea / urmărirea în justiție și politici integrate. Strategia astfel dispune de 4 obiective
generale, în corespundere cu cei patru piloni, iar fiecare obiectiv general fiind constituit din
obiective specifice.
Obiectivul general 1. Prevenirea violenței față de femei și a violenței în familie prin
promovarea toleranței zero față de fenomen în vederea diminuării acestuia în Republica
Moldova.
53
54
Raportul pentru anul 2017 cu privire la violenţa în familie şi violenţa faţă de femei,
https://msmps.gov.md/sites/default/files/raport_in_domeniul_prevenirii_si_combaterii_violentei_in_familie_1.pdf
44
Obiectivul este orientat spre crearea unui climat de toleranță zero a populației față de aceste
fenomene și reducerii prevalenței acestora. Elementele principale ale acestui obiectiv sunt focusate
asupra necesității profunde de eleminare a stereotipurilor, percepțiilor și atitudinilor publicului larg
și conștientizării acestor fenomene ca încălcare a drepturilor fundamentale ale omului.
Obiectivul General 2. Consolidarea mecanismului de protecţie şi asistenţă pentru
victimele violenţei faţă de femei şi violenţei în familie.
Sistemul de protecție și sprijin are o misiune dublă: de a asigura suportul și asistența
victimelor, iar prin gama de servicii acordate să asigure protecția și față de orice act de violență
ulterioară. În acest context sunt importante și mecanismele naționale de cooperare multisectoriale
eficace între toate instituțiile relevante în vederea identificării, referirii, asistenței și (re)integrării
victimei.
Obiectivul general 3. Eficientizarea procesului de investigare și urmărire în justiție a
actelor de violență față de femei și violenței în familie.
Obiectivul dat vizează asigurarea faptului că investigațiile și procedurile judiciare, în
legătură cu actele de violență se desfășoară corect și fără întârzieri nejustificate. Acest fapt va
contribui la asigurarea probelor vitale, va spori ratele de condamnare și va elimina impunitatea.
Totodată, un aspect important al acestui obiectiv este asigurarea respectării drepturilor victimelor în
timpul acestor etape.
Obiectivul general 4. Dezvoltarea politicilor integrate în domeniul prevenirii și
combaterii violenței față de femei și violenței în familie, bazate pe cooperare multisectorială și
colectare a datelor.
Obiectivul dat este orientat spre asigurarea implementării politicilor care ar permite
intervenția eficientă în cazurile de violență față de femei și violență în familie, prin asigurarea unei
abordări de coordonare și cooperare multisectorială fundamentată pe un sistem de colectare a
datelor statistice uniformizat.
Strategia stabileşte o viziune privind asigurarea abordării sistemice a fenomenului prevenirii
și combaterii violenței față de femei și violenței în familie, axându-se pe cooperarea intersectorială
și multidisciplinară. Implementarea Strategiei este preconizată pentru anii 2018- 2023. Realizarea
Strategiei se va asigura prin intermediul a 2 planuri de acțiuni: 2018-2020 și respectiv 2021-2023.
Proiectul respectiv a fost expediat la Guvern pentru aprobare prin scrisoarea nr. 08/1802 din
29.12.2017.
Esențialul în asigurarea combaterii violenței împotriva femeilor nu constă numai în
controlul criminalității. Se proclamă prin legile supreme ale statelor că femeile și bărbații sunt
parteneri egali, au aceleași drepturi și responsabilități, aceleași oportunități și că contribuția lor la
dezvoltarea societății este la fel de apreciată și respectată. Prin urmare, necesare și importante sunt
45
măsurile pentru promovarea statutului femeilor în societate de jure și de facto. Prejudecățile,
obiceiurile, tradițiile și alte practici bazate pe inferioritatea femeilor sau pe rolurile stereotipizate
pentru femei și bărbați sunt obstacole majore și precondiții care conduc la diminuarea statutului
femeii în societate și respectiv în viața de familie, care în finalitatea sa asigură premisele pentru
declanșarea unor astfel de fenomene cum este violența față de femei și violența în familie.
Astfel, concludem că violența împotriva femeilor nu poate fi eradicată fără a investi în
politicile de asigurare a egalității între femei și bărbați și că, la rândul său, numai egalitatea reală
între femei și bărbați și schimbarea dinamicii și atitudinilor puterii pot preveni cu adevărat violența
împotriva femeilor. Conștieintizând acești factori ca primordiali, comunitatea europeană în
documentele sale strategice atrage o atenție deosebită combaterii stereotipurilor ca element de bază
și precondițional în combaterea violenței față de femei și asigurării egalității de gen. Astfel, printre
obiectivele de bază ale Strategiei CoE pentru egalitatea de gen 2014-2017 se regăsesc:
1. Combaterea stereotipurilor de gen și a sexismului;
2. Prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor;
3. Garantarea accesului egal pentru femei în justiție;
4. Realizarea unei participări echilibrate a femeilor și bărbaților la luarea deciziilor politice
și publice;
5. Realizarea integrării perspectivei de gen în toate politicile și măsurile.
În plan național, Republica Moldova dispune de două documente de politici publice cu
referire la subiectul expus supra, și anume: Strategia pentru asigurarea egalității între femei și
bărbați pentru anii 2017-2021 și Strategia naționale pentru prevenirea și combaterea violenței față
de femei și violenței în familie pe anii 2018-202355.
Aceste două documente prin scopul și obiectivele expuse au menirea să prevină perpetuarea
stereotipurilor și a violenței în societate, astfel asigurând condiții și mediu favorabil pentru o
societate echitabilă, bazată pe drepturi, responsabilități și oportunități egale pentru femei și bărbați.
Astfel, un pas important în promovarea principiului egalității de șanse între femei și bărbați, a
constituit aprobarea Strategiei pentru asigurarea egalității între femei și bărbați în Republica
Moldova pe anii 2017-2021, care are drept scop abilitarea femeilor şi realizarea de facto a egalității
între sexe în Republica Moldova56 .
Strategia constă din 5 obiective generale și vizează 10 arii de intervenție. Un obiectiv
distinct al acesteia, și anume obiectivul general 3, este focusat pe: Stereotipurile în societate şi
comunicarea non-violentă, menită să diminueze persistența violenţei față de femei și fete în
societate, în discursul mediatic şi în mediul educațional. Rezultatele scontate propuse pentru a fi
atinse urmare implementării noului document strategic național, se înscriu în eforturile comune ale
55
56
Hotărîrea Guvernului nr. 259 din 28 aprilie 2017
46
statelor membre de implicare proactivă și semnificativă în realizarea obiectivelor agreate pentru
arealul European pe domeniul de egalitate de gen.
Strategia reprezintă instrumentul efectiv de a asigura coordonarea și mobilizarea eforturilor
actorilor guvernamentali, societății civile și a partenerilor de dezvoltare în abordarea perspectivei
de gen în toate politicile și domeniile, și de a demonstra angajamentul asumat de promovare și
asigurare a agendei egalității de gen. Cooperarea intersectorială în prevenirea și combaterea
violenței față de femei și violenței în familie este crucială, atât în plan legislativ cît și operațional.
În vederea perfecționării și ajustării cadrului normativ din domeniul prevenirii și combaterii
violenței în familie la noile prevederi legislative operate prin adoptarea Legii nr. 196 din
28.07.2016, pe parcursul anului 2017 a demarat procesul de revizuire a instrucțiunilor sectoriale de
intervenție a asistenților sociali în cazurile de violență în familie. În acest sens, la data de 10
octombrie 2017 a avut loc atelierul de lucru pe marginea proiectului instrucțiunilor. Drept urmare a
ajustării proiectului, urmează a fi organizată o nouă rundă de consultări. Totodată, în anul 2017 a
demarat procesul de revizuire/elaborare a instrucțiunilor sectoriale actuale care reglementează
răspunsul poliției și al medicilor la cazurile de violență în familie. Noul mecanism va reglementa
răspunsul general și interacțiunea dintre cele trei sectoare în procesul de prevenire, identificare,
raportare, referire, asistență și protecție în cazurile de violență în familie. De asemenea, prin
intermediul proiectului de lege pentru modificarea și completarea unor acte legislative, promovat
de Ministerul Justiției (înregistrat în Parlament cu nr. 17 din 10 noiembrie 2017, adoptat în a II-a
lectură), a fost propusă modificarea Codului de Procedură Civilă. Astfel, Capitolul XXX1 din
cadrul procedurii speciale, a fost reamplasat (s-a eliminat din cadrul procedurilor speciale și s-a
consacrat drept o procedură sui generis, de sine stătătoare, cu litera B2 în cadrul Titlului II).
Aceasta se datorează faptului că în cuprinsul procedurilor speciale s-au realizat unele intervenții,
printre care și suprimarea unor căi de atac pentru unele categorii de proceduri speciale. Totodată,
prin proiectul dat, s-a stabilit expres că presupusul agresor va fi citat la ședința de judecată (spre
deosebire de vechea prevedere unde acesta nu era prevăzut). Prezența lui însă nu este obligatorie
pentru examinarea cererii în ședință și emiterea ordonanței de protecție.
Codul de procedură civilă a fost completat cu un nou compartiment, B2, care se referă
la aplicarea măsurilor civile de protecție în cazurile de violență în familie. Astfel, cererile privind
aplicarea măsurilor civile de protecţie în cazurile de violență în familie se examinează de instanţele
judecătoreşti conform normelor generale ale prezentului cod, cu excepţiile şi completările stabilite
în noul compartiment şi în legislaţia de prevenire şi combatere a violenţei în familie. Instanţa
examinează cererile de aplicare a măsurilor civile de protecţie în cazurile de violenţă în familie cu
participarea victimei şi a persoanelor interesate. În calitatea de persoane interesate pot fi atrase în
47
proces oricare dintre instituţiile abilitate prin lege cu funcţii de prevenire şi combatere a violenţei în
familie, în funcție de circumstanţele individuale ale cazului.
Depunerea și cuprinsul cererii
Cererea pentru eliberarea ordonanţei de protecţie se depune de către victimă personal sau
prin reprezentant. În caz de imposibilitate a depunerii cererii de către victimă din cauză de sănătate,
vârstă, alte motive întemeiate, la solicitarea ei, cererea pentru eliberarea ordonanţei de protecţie
poate fi depusă în interesele victimei de către organul de poliţie, organul de asistenţă socială sau de
către procuror. Cererea pentru eliberarea ordonanţei de protecţie în interesele copilului sau ale
persoanei în privința căreia a fost instituită o măsură de ocrotire poate fi depusă de autoritatea
tutelară, persoanele însărcinate cu ocrotirea persoanei aflate sub ocrotire, de procuror sau de orice
altă persoană care justifică un interes privind apărarea și protecția personală sau patrimonială a
persoanei aflate sub ocrotire şi în lipsa solicitării din partea victimei sau a reprezentantului ei legal.
Cererea privind aplicarea măsurilor civile de protecţie se depune la instanţa judecătorească
competentă de la domiciliul sau locul de aflare a victimei sau a agresorului, de la locul unde
victima a solicitat asistenţă sau de la locul unde a avut loc actul de violenţă. În cererea privind
aplicarea măsurilor civile de protecţie se indică circumstanţele actului de violenţă, intensitatea,
durata, consecinţele suportate şi alte circumstanţe care indică necesitatea aplicării măsurilor civile
de protecţie.
Examinarea cererii
După primirea cererii, instanţa de judecată dispune imediat citarea victimei și a persoanelor
interesate, contactează inspectorul de sector de la locul aflării agresorului şi solicită informarea
acestuia despre procedura iniţiată. Instanţa de judecată poate decide citarea pentru audiere în
şedinţa de judecată a presupusului agresor. La examinarea cererii victimei privind aplicarea
măsurilor civile de protecţie, instanţa de judecată solicită coordonatorului oficiului teritorial al
Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat desemnarea neîntârziată a unui
avocat pentru acordarea asistenței juridice calificate garantate de stat victimei. Declaraţia
independentă a victimei este suficientă pentru emiterea ordonanţei de protecţie în caz de pericol
iminent de comitere a violenţei fizice. Instanţa de judecată poate solicita, după caz, structurii de
asistenţă socială sau poliţiei prezentarea unui raport de caracterizare a familiei vizate şi a
presupusului agresor. Instanţa de judecată poate solicita şi alte acte necesare pentru examinarea
cererii. Neprezentarea presupusului agresor la şedinţa de judecată, a raportului de caracterizare a
familiei vizate și a presupusului agresor sau a altor acte solicitate de instanța de judecată nu
împiedică instanţa să examineze cererea.
Emiterea ordonanţei de protecţie
48
Instanţa de judecată emite, în 24 de ore de la primirea cererii privind aplicarea măsurilor
civile de protecţie, o încheiere prin care admite sau respinge cererea. În cazul admiterii cererii,
instanţa emite o ordonanţă de protecţie, prin care aplică agresorului una sau mai multe dintre
următoarele măsuri civile:
 a) obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună sau de a sta departe de locuinţa victimei,
fără a decide asupra modului de administrare și dreptului de dispoziție asupra bunurilor;
 b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei, la o distanţă ce ar asigura securitatea

victimei, excluzând orice contact vizual cu ea sau cu copiii acesteia;
 c) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod,
cu victima sau cu copiii acesteia, cu alte persoane dependente de ea;
 d) interzicerea să se apropie de anumite locuri: locul de muncă al victimei, locul de studii al

copiilor, alte locuri determinate pe care persoana protejată le frecventează;
 e) obligarea, până la soluţionarea cazului, de a contribui la întreţinerea copiilor pe care îi are

în comun cu victima;
 f) obligarea de a participa la un program special de tratament sau de consiliere, dacă o

asemenea acţiune este determinată de instanţa de judecată ca fiind necesară pentru reducerea
violenţei sau pentru eliminarea ei;
 g) limitarea drepturilor agresorului în privința bunurilor comune cu victima;
 h) stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori;
 i) interzicerea de a păstra şi a purta armă.
Măsurile civile de protecţie se aplică pe un termen de până la trei luni. Instanţa remite

imediat ordonanţa de protecţie poliţiei și altor persoane sau instituții responsabile, conform legii, de
implementarea măsurilor civile de protecție spre executare imediată.
Prelungirea şi revocarea ordonanţei de protecţie
Termenul măsurilor civile de protecţie poate fi prelungit de instanţa de judecată la cererea

repetată, ca urmare a comiterii faptelor de violenţă în familie în primul termen de aplicare a
măsurilor civile de protecție sau ca rezultat al nerespectării condiţiilor prevăzute în ordonanţa de
protecţie sau dacă, la expirarea termenului de aplicare a măsurilor civile de protecţie, asupra
victimei se menţine pericolul de a fi supusă violenţei sau altor acţiuni ilegale din partea agresorului.
La cererea întemeiată a victimei, instanţa de judecată poate revoca măsurile civile de protecţie
aplicate, asigurându-se că voinţa victimei este liber exprimată şi că nu a fost supusă presiunilor din
partea agresorului. Încheierea privind admiterea sau respingerea cererii de aplicare a măsurilor
49
civile de protecţie poate fi atacată cu recurs. Contestarea încheierii privind aplicarea ordonanţei de
protecţie nu suspendă executarea măsurilor aplicate57.
b. Mecanism instituțional
Mai multe autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate şi-au consolidat
eforturile şi au emis instrucţiuni de lucru, aşa cum intervenţia secţiilor/direcţiilor de asistenţă
socială şi protecţie a familiei, a instituţiilor medicale şi organelor afacerilor interne în cazurile de
VF. Pentru a asigura realizarea dreptului la protecţie al VVF, autorităţile abilitate sunt obligate să
reacţioneze prompt în vederea recunoaşterii şi respectării drepturilor acestei categorii de persoane,
fiind conştiente de faptul că violenţa în familie este o încălcare gravă a drepturilor omului, inclusiv
dreptului la viaţă, dreptului la cel mai оnalt standard realizabil al sănătăţii fizice şi mintale,
dreptului de a nu fi supus torturii sau tratamentului crud, inuman şi degradant sau pedepselor;
dreptului la libertate şi siguranţă, dreptului la egalitate оn faţa legii; dreptului la viaţă privată şi de
familie, dreptului de a nu fi discriminate şi dreptului la tratament egal, dreptului la un remediu
juridic efficient sunt şi unele situaţii cвnd specialiştii nu se (auto)sesizează şi nu referă cazurile
SAP. de identificare nedorind să fie etichetate ca „victime”. Alte VVF pot fi identificate dar
neasistate, de exemplu din cauza refuzului de a fi asistate. Refuzul uneori, are la bază frica de
nerespectare a principiul confidenţialităţii din partea specialiştilor, insatisfacţia cu SAP existente,
nedorinţa/imposibilitatea de a părăsi locul de trai/comunitatea58.
Începînd cu 16 martie 2017, ca urmare a modificărilor operate în legislaţia naţională prin
Legea nr. 196 din 28 iulie 2016, poliţia a început implementarea unei noi forme de protecţie –
aplicarea ordinului de restricţie de urgenţă. Este o măsură provizorie de protecţie a victimei
violenţei în familie prin care agresorul este înlăturat imediat din locuinţa familiei şi se stabilesc
unele interdicţii, asigurînd astfel victimei şi altor membri ai familiei siguranţă în locuinţa lor.
57
https://www.bizlaw.md/2018/02/20/aplicarea-masurilor-de-protectie-in-cazurile-de-violenta-in-
familie-codul-de-procedura-civila-a-fost-co
58
Rusu, Viorelia. Studiu privind realizarea drepturilor victimelor violenței în familie în sistemul de asistență
și protecția din republica Moldova. Centrul Internațional pentru Protecția Drepturilor Femeii La Strada.
Chișinău, Republica Moldova, 2013// lastrada.md/files/resources/3/Violenta_raport_ro
m.pdf
50
Analiza efectuată relevă faptul că în perioada 16 martie – 31 octombrie 2017, poliţia a aplicat peste
1643 de ordine de restricţie de urgenţă în privinţa agresorilor familiali59.
Dinamica adresărilor către organele de poliţie, referitor la cazurile de violenţă în
familie, pe parcursul anilor 2012-2018:
. Deși Legea nr. 45 din 1 martie 2007 stabileşte conceptul general de finanţare pentru
serviciile specializate adresate subiecţilor violenţei în familie, mecanismele de finanţare actuale
conţin anumite lacune ce nu permit procurarea serviciilor specializate pentru subiecţii violenţei în
familie de la prestatori privaţi și din sectorul necomercial. Totodată, lipsește mecanismul de
procurare a serviciilor specializate din sectorul social între autorităţile administraţiei publice locale.
În conformitate cu datele Raportului de estimare a costurilor violenţei în familie și a violenţei
împotriva femeilor în Moldova (CDF, 2016), până în 2014, au existat 9 instituţii publice și 5
organizaţii necomerciale care oferă servicii femeilor afectate de violenţă și copiilor lor, precum și o
instituţie publică specializată pentru agresori. Se estimează că o jumătate din serviciile sociale
pentru subiecţii violenţei în familie sunt asigurate de către organizaţiile necomerciale. Genul de
servicii care sunt prestate de către organizaţiile necomerciale includ: servicii de adăpost, consiliere
și sprijin.
Totodată, remarcăm faptul că există cel puţin patru entităţi private principale înregistrate în
calitate de organizaţii necomerciale, ale căror grupuri de beneficiari includ femei supravieţuitoare
ale violenţei. Bugetele acestor organizaţii au reprezentat 11,5 milioane lei în anul 2014. Cu toate că
un număr mare de servicii sunt acoperite de societatea civilă, acestea sunt insuficiente. Având ca
punct de reper recomandările Consiliului Europei cu privire la standardele minime ale serviciilor de
suport adresate victimelor violenţei în familie şi urmînd metodologia de calcul aplicată la nivel
naţional, s-a estimat insuficienţa a circa 175 de locuri de adăpost.
59
51
La etapa actuală, în sistemul de sănătate se acordă asistenţă medicală victimelor care o
solicită în baza poliţei de asigurare medicală (cu excepţia urgenţelor medicale). Totodată, legislaţia
naţională atribuie un rol important instituţiilor medicale în identificarea şi referirea cazurilor de
violenţă în familie, precum şi în reflectarea asistenţei oferite subiecţilor violenţei în familie pe baza
profilului statistic medical60.
Atribuţiile sistemului educaţional în prevenirea și combaterea violenţei trebuie să cuprindă
două dimensiuni, pe de o parte – să contribuie la sporirea gradului de identificare a copiilor afectaţi
de violenţa în familie și a cazurilor de violenţă în general, iar pe de altă parte – să educe copiii și
tineri în spiritul nonviolenţei și egalităţii între femei și bărbaţi. Este unanim recunoscut: cadrele
didactice, mesajele educaţionale, curriculumul şcolar, manualele şi suportul didactic contribuie la
transmiterea şi consolidarea normelor de comportament, inclusiv a celor între femei și bărbaţi. În
conformitate cu studiul „Educaţia de bază în Republica Moldova din perspectiva şcolii prietenoase
copilului”, realizat de Ministerul Educaţiei, în parteneriat cu UNICEF, în anul 2009, curriculumul
în general și manuale şcolare în particular nu sunt suficient de sensibile la aspectele ce ţin de
principiul de egalitate între femei și bărbaţi. În perceperea subiectivă atât a elevilor şi părinţilor, cât
şi a cadrelor didactice persistă stereotipurile de gen, fetelor/femeilor revenindu-le roluri
subordonate sau mai puţin prestigioase în cadrul familiei și în societate. Se atestă o atitudine
condiţionată a cadrelor didactice faţă de elevi/eleve atât în procesul de predare şi evaluare, cât şi în
implicarea acestora în anumite activităţi extracurriculare.
Comportamentul şi atitudinile tuturor actorilor educaţionali indică prezenţa unor lacune în
abordarea problemelor ce ţin de domeniul asigurării egalităţii între femei și bărbaţi atât în procesul
formării iniţiale (studiile în colegii şi universităţi), cât şi al formării continue (cursurile de
perfecţionare, cursurile de recalificare) a cadrelor didactice. Deşi Ministerul Educaţiei, Culturii și
Cercetării în parteneriat cu Centrul Internaţional „La Strada”, pentru prima data în anul de
învăţămînt 2016-2017, au implementat disciplina opţională „Relaţii armonioase în familie” în
clasele de liceu, aceasta a fost predată doar în 22 instituţii de învăţămînt din Republica Moldova.
Totodată, experţii din domeniu remarcă faptul că copiii și tinerii au cunoştinţe insuficiente despre
problema violenţei împotriva femeilor şi a violenţei în familie. Importanţa sistemului educaţional în
procesul de prevenire a violenţei faţă de femei și violenţei în familie este în corelare directă cu
noua Agendă Globală 2030, Obiectivele de Dezvoltare Durabilă (ODD) 4, ţinta 4.7., care prevede
că „toţi elevii vor dobîndi competenţe și cunoștinţe necesare pentru dezvoltarea durabilă drepturile
omului, egalitatea între femei și bărbaţi promovarea unei culturi a păcii și nonviolenţei”61.
60
61
52
Stereotipurile și prejudecăţile cu privire la rolurile şi responsabilităţile femeilor şi ale
bărbaţilor în familie și în societate sunt profund înrădăcinate în conștiinţa populaţiei, stând la baza
cauzelor profunde ale violenţei împotriva femeilor. Pe de o parte, violenţa este recunoscută ca fiind
un fenomen care nu poate fi tolerat şi necesită a fi prevenit/combătut, pe de altă parte, aceasta este
privită ca un element indispensabil al metodelor de educaţie a copilului, ceea ce, de altfel, asigură
persistenţa fenomenului în timp. Conform datelor Studiului de indicatori multipli în cuiburi
(UNICEF 2012), 17,2% dintre respondenţii bărbaţi consideră necesară pedeapsa fizică a copilului
în scopuri disciplinare, proporţia acestora fiind mai mare decât cea a femeilor (12.8%) care au
aceeași opinie.
Totodată, datele studiului CDF „Bărbaţii și egalitatea între femei și bărbaţi în Republica
Moldova”, realizat în anul 2015 după metodologia IMAGES, relevă că respondenţii de sex
masculin care în timpul copilăriei au fost victime ale diferitor forme de violenţă (în familie și în
afara acesteia) au confirmat că vor perpetua acest comportament asupra soţiilor și copiilor în
familiile proprii.
Este recunoscut faptul că violenţa faţă de femei și violenţa în familie reprezintă o problemă
care implică un răspuns complex și o cooperare multisectorială. Pentru a asigura acţiuni de
prevenire primară, secundară și terţiară a violenţei este necesară implicarea specialiștilor atât din
cadrul serviciilor sectoriale (sănătate, educaţie, ordine publică, protecţie socială), cât și a
reprezentanţilor organelor de drept, a specialiştilor din cadrul serviciilor specializate adresate
victimelor și agresorilor familiali. Pregătirea tuturor specialiştilor relevanţi trebuie să se realizeze în
vederea prevenirii și identificării cazurilor de violenţă, evaluării necesităţilor și a riscurilor
victimelor, planificării măsurilor de siguranţă, aplicării mecanismelor de referire și promovării
cooperării intersectoriale în monitorizarea cazurilor și asigurării incluziunii sociale a subiecţilor
violenţei. În acest sens, este nevoie de o viziune comună la nivel de stat privind instruirea iniţială și
continuă a tuturor specialiştilor implicaţi, astfel încît să fie asigurată o practică unitară de răspuns la
cazurile de violenţă faţă de femei și de violenţă în familie. Chiar dacă în unele curriculumuri de
formare profesională au fost incluse subiecte privind prevenirea și combaterea violenţei faţă de
femei și violenţei în familie, totuși acestea nu sunt suficiente pentru dezvoltarea competenţelor
corespunzătoare în activitatea de prevenire și combatere a fenomenelor. Instituţionalizarea
procesului de instruire continuă a specialiştilor în diferite domenii reprezintă în continuare o
provocare pentru autorităţile cu competenţe în domeniu, aceasta la momentul actual fiind asigurată
preponderent de organizaţiile necomerciale și avînd un caracter sporadic și fragmentar. În acest
context, subliniem: consolidarea capacităţilor resurselor umane depinde în continuare de proiectele
și programele donatorilor.
53
Constatând prezenţa stereotipurilor și prejudecăţilor de gen în mediul specialiştilor, inclusiv
pe baza analizei cauzelor cetăţenilor R. Moldova examinate la CEDO, curriculumurile de formare
iniţială și continuă a specialiştilor trebuie să conţină obligatoriu şi componente de sensibilizare și
schimbare a atitudinilor. Pornind de la necesitatea unei intervenţii coordonate, multidisciplinare în
cazurile de violenţă faţă de femei și violenţă în familie, se constată lipsa unui mecanism ori a unei
platforme care ar asigura instruirea iniţială, continuă și supervizarea la scară naţională a echipelor
multidisciplinare ce activează la nivel local. Profesioniştii din diverse domenii (ordine publică,
juridic, sănătate, protecţie socială, educaţie) trebuie să aibă acces la programe de instruire de înaltă
calitate, inclusiv programe de autoevaluare a propriilor atitudini şi valori în raport cu fenomenul
violenţei faţă de femei și al violenţei în familie.
În cadrul autorităţilor publice locale de nivelul întîi și al doilea este necesară consolidarea
capacităţilor persoanelor cu funcții de conducere, inclusiv primarii localităţilor, în vederea
implicării proactive a acestora în dezvoltarea, implementarea și monitorizarea politicilor în
domeniu la nivel local.
Majoritatea campaniilor de informare și sensibilizare a publicului larg privind fenomenul
violenţei faţă de femei și violenţei în familie sunt desfășurate de organizaţii necomerciale. În acest
context, este necesar să fie dezvoltate și capacităţile reprezentanţilor mass-media, ale tinerilor
jurnaliști pentru a reflecta corect și echidistant subiectele ce vizează violenţa.
Studiile realizate la nivel naţional s-au referit și la analiza percepţiilor specialiștilor din
domeniu și au constatat existenţa stereotipurilor de gândire inclusiv în rândul specialiștilor-cheie cu
atribuţii de intervenţie în cazurile de violenţă faţă de femei și violenţă în familie. Totodată, experţii
din domeniu atestă faptul că printre specialiștii responsabili de intervenţia în cazurile de violenţă în
familie există atitudini preconcepute (reacţie indulgentă faţă de agresor, de blamare a victimei), iar
unii specialiști chiar tolerează acest fenomen. Până la etapa actuală, instruirile realizate s-au axat, în
mare parte, pe aducerea la cunoştinţă a prevederilor legale și procedeelor de intervenţie, acordîndu-
se puţină atenţie sensibilizării specialiștilor în vederea promovării toleranţei zero faţă de fenomen,
precum și excluderii prejudecăţilor în raport cu victima. În acest sens, intervenţiile specialiștilor
trebuie să se bazeze pe asigurarea siguranţei și autonomiei victimei, responsabilizării și atragerii la
răspundere a agresorilor pentru actele de violenţă.
Articolul 6 alineatul (3) din Legea nr. 138 din 15 iunie 2012 privind sănătatea reproducerii
prevede că educaţia sexuală obligatorie şi pregătirea pentru viaţa de familie se efectuează în
instituţii de învăţământ şi în alte instituţii unde se găsesc adolescenţi sau tineri, inclusiv cu nevoi
speciale, după programe special elaborate, care fac parte din curriculumul obligatoriu al instituţiilor
de învăţămînt, ţinîndu-se seama de vîrstă, sex şi particularităţile de dezvoltare psihosexuală. Cu
toate acestea, curriculumul școlar conţine insuficiente subiecte privind educaţia sexuală, iar temele
54
ce ţin de prevenirea abuzurilor, inclusiv a violenţei sexuale, practic, lipsesc. În vederea informării
și sporirii capacităţii fetelor de a recunoaște situaţiile de risc și de a le semnala, sînt necesare
programe structurale de prevenire a abuzului sexual. Părinţii, la rândul lor, nu discută cu copiii
despre eventualele riscuri și consecinţe ale abuzurilor. Conform studiului „Cunoştinţele părinţilor
cu privire la abuzul sexual şi educaţia copiilor mici”, realizat în 2015 de Centrul Naţional de
Prevenire a Abuzului faţă de Copii (CNPAC), circa patru din zece părinţi afirmă că au discutat cu
copiii lor (de 5-11 ani) despre prevenirea unui abuz sexual. Dintre cei care au discutat despre
abuzul sexual, 79% afirmă că întâmpină dificultăţi atunci când poartă astfel de discuţii, iar
problema este lipsa materialelor informaţionale de suport prin care această tematică ar putea fi
explicată de către părinţi unui copil. În acest context, sînt necesare acţiuni care ar contribui la
dezvoltarea capacităţilor părinţilor de a realiza educaţia sexuală cu propriii copii;
Intervenţia fragmentară și lipsită de promptitudine a poliţiei în cazurile de violenţă în
familie. În hotărîrea adoptată la 16 iulie 2013 pe speţa B v. Republica Moldova, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului a constatat lipsa acţiunilor decisive din partea autorităţilor, chiar dacă se
cunoştea despre comportamentul violent al agresorului şi pericolul pe care acesta îl prezintă pentru
victima-reclamantă. Campaniile de sensibilizare a populaţiei referitor la flagelul violenţei faţă de
femei, inclusiv al violenţei în familie, desfăşurate cu suportul nemijlocit al sectorului asociativ şi al
partenerilor de dezvoltare, au avut ca efect creşterea numărului sesizărilor despre cazurile de
violenţă. Astfel, precum s-a menţionat mai sus, în anul 2015 organele poliţiei au înregistrat 9203 de
adresări ce vizează conflictele în cadrul relaţiilor familiale. Din numărul total de adresări
înregistrate, doar 2651 sau circa 28% au fost examinate în modul stabilit de procedura penală, fiind
pornite 1914 cauze penale şi 737 de proceduri contravenţionale. Au fost înaintate 767 demersuri de
aplicare a măsurilor de protecţie victimelor violenţei în familie sau circa 8% din numărul total de
sesizări. Din 10 459 de adresări înregistrate în 2016 au fost examinate în modul stabilit de
procedura penală 2807 adresări sau circa 26%, fiind pornite 1679 cauze penale şi 1128 proceduri
contravenţionale. Au fost înaintate 818 demersuri de aplicare a măsurilor de protecţie a victimelor
violenţei în familie sau circa 8% din numărul total de sesizări. În primul trimestru al anului 2017,
inspectoratele de poliţie au înregistrat 2700 de adresări ce vizează conflictele în cadrul relaţiilor
familiale, din care 405 sau circa 15% au fost examinate în modul stabilit de procedura penală, fiind
pornite 198 de cauze penale şi 15 proceduri contravenţionale. În perioada de referinţă, poliţiștii din
subdiviziunile 21 subordonate Inspectoratului General al Poliţiei al Ministerului Afacerilor Interne
au înaintat instanţelor judecătoreşti 202 demersuri privind aplicarea măsurilor de protecţie
victimelor violenţei în familie, ceea ce constituie circa 13% din numărul total de sesizări. Potrivit
informaţiilor publicate, în anul 2015 – circa 64% din numărul total de sesizări înregistrate, în anul
2016 – circa 66% din numărul total de sesizări înregistrate, iar în primul trimestru al anului 2017–
55
circa 72% din numărul total de sesizări înregistrate, care implică atentate violente asupra integrităţii
fizice sau psihice a persoanei, au rămas fără atenţia cuvenită şi implicare din partea autorităţilor.
Mecanismul lacunar de intervenţie în cazurile de violenţă în familie este determinat, în mare parte,
de atitudinea de ignoranţă sau de desconsiderare a fenomenului violenţei în familie, persistând
stereotipul conform căruia violenţa în familie este o problemă ce ţine de viaţa privată. La nivel
naţional, insuficienţele în activitatea de urmărire penală privind cazurile de violenţă se manifestă în
diverse forme: reticenţa la iniţierea procesului penal, dacă lipsesc vătămările evidente ale
integrităţii corporale sau sănătăţii; omisiunea pornirii procesului penal în lipsa plîngerii sau refuzul
de pornire a urmăririi penale, fiindcă nu sînt suficient de grave vătămările corporale; adesea e
nevoie de acte de violenţă repetate pentru ca să fie deschisă o anchetă penală; urmărirea penală
încetează deoarece victima şi-a retras plîngerea sau nu colaborează cu organele de anchetă. Persistă
şi probleme de ordin procesual, în special dificultăţi la solicitarea unor expertize judiciare, lipsa
mecanismului de recunoaștere ad-hoc a calităţii de expert judiciar etc. Cu toate că numărul
ordonanţelor de protecţie emise începînd cu anul 2011 a crescut, judecătorii deseori refuză emiterea
ordonanţelor de protecţie, invocând lipsa probelor, iar dacă victimele se află în adăposturi sau în
proces de divorţ, instanţa consideră în mod greșit că acestea nu au nevoie de protecţie. Deși
emiterea sau respingerea ordonanţei de protecţie se desfășoară, în mare parte, în termenul stabilit
de lege – 24 ore din momentul depunerii cererii, depăşirea în unele cazuri a termenului legal de
examinare este determinată de intenţia desfăşurării procesului contradictoriu, care implică, de rînd
cu altele, prezenţa agresorului în ședinţa de judecată, ceea ce constituie un motiv suplimentar de
frustrare şi frică pentru victimă.
Persistenţa stereotipurilor și prejudecăţilor în justiţie.
În conformitate cu Raportul „Implementarea legislaţiei Republicii Moldova cu privire la
violenţa în familie”, colaboratorii organelor de drept şi ai justiţiei, alţi specialişti implicaţi în
procesul de combatere a violenţei în familie deseori împărtăşesc punctul de vedere dominant în
societate că „în anumite momente femeia merită să fie bătută” sau că „femeia trebuie să tolereze
violenţa pentru a păstra familia” etc. Din aceste considerente, o parte a reprezentanţilor structurilor
abilitate nu percep adecvat pericolul social al violenţei în familie, aceasta determinîndu-le, în
consecinţă, comportamentul. Judecătorii frecvent nu emit ordine de protecţie în intervalul de 24 de
ore prevăzut de lege. Mai mult, judecătorii nu specifică distanţele și locaţiile în ordinele de
protecţie emise și astfel lăsând victimele în condiţii nesigure. În cele din urmă, iminenţa și
eficacitatea unui ordin de protecţie este compromisă de judecătorii care nu comunică prompt
tuturor părţilor despre emiterea ordinului. Aceste motive atestă neînţelegerea de către organele
abilitate a naturii şi particularităţilor violenţei în familie, care obligă la o reacţie fermă. Convenţia
de la Istanbul indică asupra necesităţii de a lua toate măsurile necesare pentru a preveni acordarea
56
unei priorităţi scăzute pentru cercetarea penală a incidentelor de violenţă împotriva femeilor și
violenţă în familie, ori, aceasta contribuie în mod semnificativ la apariţia unui sentiment de
siguranţă în rîndul agresorilor și favorizează menţinerea unui nivel înalt de acceptare a formelor de
violenţă. Cu atît mai mult cu cît legislaţia de procedură penală recunoaşte calitatea de victimă nu
doar persoanei căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune fizice, dar şi persoanei care a suferit
daune morale sau materiale.
Lipsa unui mecanism transparent de analiză a cazurilor grave de violenţă în familie.
Conform datelor Ministerului Afacerilor Interne, anual circa 30 femei își pierd viaţa ca urmare a
actelor de violenţă în familie. În vederea identificării soluţiilor pentru intervenţii temeinice în
viitor, prezintă importanţă organizarea unor activităţi periodice de analiză intersectorială a practicii
de atragere la răspundere penală pentru violenţă în familie, mai ales în cazuri cu consecinţe grave.
Aceasta ar constitui un remediu pentru soluţionarea mai multor probleme, inclusiv de prevenire a
unor dificultăţi de ordin material şi procesual care afectează nivelul de protecţie a victimelor. 35.
Lipsa acţiunilor ferme de asigurare a executării ordonanţelor de protecţie și lipsa sancţionării
eficiente a agresorilor. Poliţia deseori omite să întreprindă acţiuni ferme pentru asigurarea
executării măsurilor de protecţie. Astfel, deseori în cazurile încălcării ordonanţelor de protecţie nu
sînt întreprinse acţiuni decisive pentru a înlătura pericolul unor eventuale violenţe şi a asigura
protecţie eficientă victimelor, iar ponderea ordonanţelor care nu se execută, potrivit unor date
statistice, în diferite localităţi este diferită, ajungînd pînă la 35%-40% din totalul ordonanţelor de
protecţie emise. La momentul actual, procedurile de monitorizare a executării ordonanţelor de
protecţie sînt lacunare, lipsește reacţia promptă de contracarare a cazurilor de încălcare a ordinelor
de restricţie și a ordonanţelor de protecţie. Lipsește un mecanism funcţional de asigurare a
informării victimelor violenţei în familie despre eliberarea agresorului din detenţie. 36.
Sancţionarea ineficientă a agresorilor. Deseori sancţiunile aplicate agresorului nu sînt eficiente,
proporţionale şi disuasive, luînd în considerare gravitatea faptelor. În 2016 instanţele de judecată au
finalizat examinarea judiciară a 1069 cauze penale privind infracţiunile de violenţă în familie, cu
pronunţarea a 1005 sentinţe de condamnare în privinţa a 1005 persoane. În 422 de cazuri, ceea ce
constituie 41,9 % din numărul de condamnări, faţă de 23 inculpaţi a fost aplicată pedeapsa sub
formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, pedeapsa închisorii cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei a fost aplicată în privinţa a 377 persoane (37,5%), închisoarea cu
executarea reală a fost aplicată în privinţa a 202 persoane (20%) și pentru 4 condamnaţi (0,39%) s-
a stabilit pedeapsă sub formă de amendă. Deci, în anul 2016, potrivit statisticilor oficiale, au fost
înregistrate 10.459 sesizări despre comportamentul violent în familie, iar autorităţile statului au
aplicat sancţiuni în 1005 cazuri (9,6%). Pedeapsa cu închisoarea a fost aplicată în privinţa a 202
persoane, ceea ce constituie circa 1,9% din numărul total de cazuri sesizate. Această
57
proporţionalitate de aplicare a categoriilor pedepselor penale agresorilor familiali este o practică
care funcţionează cu mici devieri de mai mulţi ani. Circa 80% dintre agresorii familiali condamnaţi
rămân în mediul familial, prelungind să se manifeste violent în raport cu membrii familiei. În
conformitate cu practica internaţională, pe lîngă sancţiunile de ordin general, agresorii sînt obligaţi
să urmeze programe orientate spre responsabilizare și schimbarea comportamentului violent.
Lipsesc date statistice referitoare la numărul de cauze în care pedeapsa a fost însoţită de obligarea
condamnatului să participe la un program special de tratament sau de consiliere în vederea
reducerii comportamentului violent. Din practică se cunoaşte însă că numărul acestor cauze este
neînsemnat. Această stare de lucruri este determinată, inclusiv de factori obiectivi (lipsa
centrelor/serviciilor de reabilitare şi a programelor de consiliere şi resocializare a agresorilor
familiali; organele de probaţiune nu dispun de resurse necesare pentru a prelua această sarcină).
Sînt necesare analize și studii privind eficienţa măsurilor alternative la detenţie aplicate agresorilor
violenţei în familie; se impune organizarea activităţilor de instruire a consilierilor de probaţiune
pentru lucrul cu persoanele condamnate sau sancţionate în legătură cu comiterea infracţiunilor de
violenţă în familie. În acest context, menţionăm persistenţa următoarelor probleme: a) lipsa
programelor de consiliere a persoanelor condamnate/sancţionate pentru fapte de violenţă în familie,
inclusiv aflate în detenţie; b) lipsa unei practici judiciare de aplicare frecventă a măsurii de obligare
a agresorului să participe la programe probaţionale pentru reducerea comportamentului violent.
Îngrădirea accesului la justiţie al victimelor violenţei în familie.
Conform analizei „Raportului de estimare a costurilor violenţei în familie”, costurile pentru
angajarea avocaţilor privaţi pentru apărare în cazurile de violenţă în familie sunt de 33,7 ori mai
mari decât cele de asistenţă juridică garantată de stat. Chiar dacă costurile sunt semnificativ mai
mari, totuși victimele violenţei în familie și ale violenţei împotriva femeilor optează pentru
angajarea avocaţilor privaţi. Acest lucru se datorează, în mare parte, calităţii serviciilor de stat
prestate și lipsei unui număr suficient de avocaţi calificaţi în sistemul de stat. Aceste cheltuieli
prezintă o povară financiară imensă pentru victimă în cazul accesării justiţiei. Pentru a angaja un
avocat într-un caz mediu de violenţă în familie ori de violenţă împotriva femeilor, victima ar trebui
să achite până la 12 salarii medii pe economie. De asemenea, este necesară asigurarea accesului
mai larg al victimelor şi potenţialelor victime la servicii de consultanţă aflate în localitate pentru a
le scuti de cheltuieli suplimentare de resurse şi timp, cauzate de necesitatea de a solicita, în afara
localităţii de domiciliu, asistenţă juridică calificată, mai ales pentru cazuri care nu implică acţiuni
complexe de soluţionare. Se atestă condiţii dificile de obţinere a expertizei extrajudiciare/judiciare
de către victima violenţei în familie care implică costuri adiţionale în procesul de acumulare a
58
probelor. De asemenea, este relevantă în aceeași măsură evaluarea accesului la servicii de
examinare medico-legală a victimelor violenţei în familie62.
Însărcinări didactice:
1. Identificaţi particularităţele metodologiei cercetării violenţei (intra)familiale (în baza studiilor
empirice: Violenţa faţă de femei în Republica Moldova, 2011 ; Studiu privind realizarea drepturilor
victimelor violenţei în familie în sistemul de asistenţă şi protecţie din Republica Moldova, 2013
etc.) ;
2. Analizaţi eficienţa legislaţiei antiviolenţa din Republica Moldova (în baza studiilor empirice: ea
legislaţiei Republicii Moldova cu privire la violenţa ăîn familie. Raport din perspectiva respectării
drepturilor omului, 2012 ; Ordonanţa de protecţie. Raport de evaluare a implementării prevederilor
Legii 45 cu privire la ordonanţa de protecţie în Republica Moldova în perioada 2008-2011,
Chişinău, 2012 etc.) ;
3. Sistematizaţi informaţia din dosarele arhivelor curente ale judecătoriilor cu privire la aplicarea
legislaţiei antiviolenţă şi comparaţi concluziile obţinute cu cele din studiile sus menţionate;
4. Argumentaţi proiecte de măsuri cu privire la diminuarea indicelor violenţei în familie
Bibliografie:
1. Rădulescu,S. Sociologia violenţei (intra)familiale. Victime şi agresori în familie. Bucureşti,
Editura Lumina lex, 2001;
2. Postică, Alexandru. Ordonanţa de protecţie. Raport de evaluare a implementării prevederilor
Legii 45 cu privire la ordonanţa de protecţie în Republica Moldova în perioada 2008-20111. Ch.:
Pro-LEX, 2012;
3. Implementarea legislaţiei Republicii Moldova cu privire la violenţa în familie. Raport din
perspective respectării drepturilor omului. Ch., 2012;
4. Lege cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie, nr.45_XVI din 01.03.2007;
5. Rusu, Viorelia. Studiiu privind realizarea drepturilor victimelor violenţei în familie în sistemul
de asistenţă şi protecţie din Republica Moldova. Centrul Internaţional pentru protecţia şi
promovarea Drepturilor Femeii „La Strada” Chişinău, 2013;
6. Violenţa faţă de femei în Republica Moldova. Studiu sociologic. BNS. Chişinău, 2011;
62
59
7. Violenţa domestică şi prevenirea acesteia: percepţii asupra fenomenului. Studiu de referinţă
realizat de către Winrock Moldova. Ch., 2012;
8. Ordinul MAI nr. 275 din 14.08.2012 „Cu privire la aprobarea Instrucţiunii metodice privind
intervenţia organelor afacerilor interne în prevenirea şi combnaterea cazurilor de violenţă în
familie//www.mpsfc.gov.md/file/documente%20interne/instrucţiuni_mai%20%281%29.pdf
9. Anexa nr.1 la Hotărîrea Guvernului nr.281 din 3 aprilie 2018 STRATEGIA NAŢIONALĂ DE PREVENIRE ȘI
COMBATERE A VIOLENŢEI FAŢĂ DE FEMEI ȘI VIOLENŢEI ÎN FAMILIE PENTRU PERIOADA 2018-2023
10 Hotărârea Guvernului nr. 259 din 28.04.2017 cu privire la aprobarea startegiei pentru
asigurarea egalității între femei și bărbați în republica Moldova pe anii 2017-2021 și a Planului
de acțiuni privind implementarea acesteia. Publicat: 02.06.2017 în Monitorul oficial Nr.
1710180 art Nr. 410
11Raportul pentru anul 2018 cu privire la violenţa în familie şi violenţa faţă de femei. Chișinău, 2019,
https://msmps.gov.md/sites/default/files/raport_vf_2018_pdf.pdf
„Instrucțiunea cu privire la intervenția Poliției în prevenirea și combaterea violenței în familie”, aprobată
prin Ordinul IGP nr. 360 din 08.08.2018.
IONAȘCU VITALIE. INFRACȚIUNEA DE VIOLENȚĂ ÎN FAMILIE: REGLEMENTĂRI
NORMATIVE, ANALIZĂ CRIMINOLOGICĂ ȘI MĂSURI DE PREVENIRE SPECIALITATEA
554.02 – CRIMINOLOGIE Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chișinău, 2018
60

Sociologia Violenței Domestice 23.04.20

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sociologia Violenței Domestice 23.04.20

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursul nr .

Sociologia violenţei (intra) familiale

Definiţii şi evaluări ale maltratării minorilor

În pofida intensificării sale în ultimele decenii, violenţa îndreptată contra copiilor nu

Incestul ca formă de violenţă împotriva minorilor

Un studiu sociologic, desfăşurat în S.U.A., a evidenţiat că 19% din femeile anchetate şi 9%

3. Violenţa împotriva femeilor.

Violența fizică și sexuală

În opinia specialiștilor din sistemul de justiție, numărul adresărilor VVS la sistemul de

4. Profilul victimilor și profilul agresorilor

. Caracteristica criminologică a personalității infractorului în cazurile de violență în familie50.

Caracteristica criminologică a personalității victimei violenței în familie51.

. Pevenirea şi combaterea violenţei (intra) familiale (unele dimensiuni)

Procesul de prevenire are un rol-cheie în diminuarea/combaterea oricărui fenomen social

 b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei, la o distanţă ce ar asigura securitatea

 d) interzicerea să se apropie de anumite locuri: locul de muncă al victimei, locul de studii al

 e) obligarea, până la soluţionarea cazului, de a contribui la întreţinerea copiilor pe care îi are

 f) obligarea de a participa la un program special de tratament sau de consiliere, dacă o

 g) limitarea drepturilor agresorului în privința bunurilor comune cu victima;

 h) stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori;

 i) interzicerea de a păstra şi a purta armă.

Măsurile civile de protecţie se aplică pe un termen de până la trei luni. Instanţa remite

Prelungirea şi revocarea ordonanţei de protecţie

Termenul măsurilor civile de protecţie poate fi prelungit de instanţa de judecată la cererea

S-ar putea să vă placă și