INTRODUCERE IN DELICVENTA JUVENILA Cuprins

I. POTENŢIALUL DELINCVENŢIAL ŞI POSIBILITĂŢILE INVESTIGATIVE 2

II. MĂSURAREA POTENŢIALULUI DELINCVENŢIAL VĂZUTĂ DIN PERSPECTIVA EXIGENŢELOR ŞTIINŢIFICE 12

III. ASPECTE PSIHOLOGICE PRIVIND DELINCVENŢA JUVENILĂ 15

III.1. FACTORI IMPLICAŢI ÎN DETERMINAREA COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL MINORILOR 18
III.1.1. FACTORI NEURO-PSIHICI 19
III.1.2. CLIMATUL EDUCAŢIONAL FAMILIAL 22
FAMILIILE DEZORGANIZATE 23
CLIMAT FAMILIAL CONFLICTUAL 24
CLIMAT FAMILIAL HIPERAUTORITAR 25
CLIMAT FAMILIAL HIPERPERMISIV 26
III.1.3. MEDIU ŞCOLAR - EŞEC ŞI ABANDON 27
III. 3. ASPECTE PSIHOLOGICE PRIVIND PROFILAXIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL MINORILOR 29
IV. MĂSURILE EDUCATIVE APLICABILE MINORILOR 31
VI.1. NOŢIUNEA ŞI CADRUL MĂSURILOR EDUCATIVE 31
IV.2. MUSTRAREA 34
IV. 3. LIBERTATEA SUPRAVEGHEATĂ 36
IV. 4. INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU DE REEDUCARE 40
IV. 5. INTERNAREA ÎNTR-UN INSTITUT MEDICAL-EDUCATIV 46
BIBLIOGRAFIE 51

I. POTENŢIALUL DELINCVENŢIAL ŞI POSIBILITĂŢILE INVESTIG Psihologia judiciară este

una dintre ramurile aplicative ale psihologiei, rolul ei fiind nu numai de a contura explicaţiile
privind diferite aspecte ale conduitei deviante şi infracţionale, ci şi de a se implica efectiv în
a realiza anumite obiective ale activităţii organelor judiciare. Această intervenţia şi acest
ajutor oferit vizează atât rezolvarea cauzelor judiciare, cât şi activitatea preventivă.
Întrucât delincvenţii şi infractorii prezintă o serie de caracteristici psihocomportamentale
care-i diferenţiază de categoria subiecţilor conformişti, se pune problema, pe de o parte, a
posibilităţilor de depistare a acelor caracteristici (potenţial delincvenţial) care predispun
individul la comiterea unor acte antisociale şi, pe de altă parte, cunoscând psihologia celui
care a încălcat legea, se ridică problema adaptării pe cât posibil a „tratamentului educativ”,
reeducativ şi recuperativ pentru reabilitarea şi reinserţia socială a acestuia.

Rezultatele acţiunii de măsurare a potenţialului delincvenţial poate avea următoarele

întrebuinţări:
• Identificarea predelincvenţilor în vederea supunerii lor la un tratament adecvat;
• Îmbunătăţirea deciziilor privind alternativele pentru reabilitarea infractorilor;
• De a determina care dintre infractorii condamnaţi pot fi eliberaţi condiţionat şi ce măsuri
de supraveghere trebuie asigurate;
• De a oferi o măsură imediată a eficienţei unui program de reabilitare şi prevenţie.

În ceea ce priveşte mijloacele investigative utilizate, menţionăm că există o mare varietate,

un loc important deţinându-l instrumentele psihodiagnostice, adică testele psihologice.
„Testul… este o probă determinată ce implică o sarcină de efectuat, identică pentru toţi
subiecţii examinaţi cu instrumente precise pentru aprecierea succesului sau a eşecului sau
pentru notaţia numerică a reuşitei” (H. Pieron).
Pentru Pierre Pichot, testele sunt considerate a fi „instrumente de lucru standardizate ce
servesc în calitate de stimuli pentru comportament. Acest comportament este evaluabil prin
comparaţie statistică cu acel al altor subiecţi aflaţi în aceeaşi situaţie, permiţându-se astfel
clasificarea celor examinaţi, fie din punct de vedere cantitativ, fie din punct de vedere
tipologic”.
O definiţie asemănătoare o oferă A. Anastasi: „testul este o măsură obiectivă şi
standardizată a unui eşantion de comportament”.
Având în vedere mai ales funcţia de predicţie a testului, Alain Sarton îl considera ca fiind o
probă ce permite ca, pornindu-se de la un comportament observat al unui subiect dat să se
determine comportamentele uzuale, inclusiv cele viitoare, semnificative ale subiectului
considerat.
În concepţia lui P. Oleron, testele, în calitatea lor de instrumente fundamentale ale
psihologiei aplicate, se pretează la cercetare datorită posibilităţilor pe care le oferă la
examinare a numeroşi indivizi în situaţii uniformizate.
Pentru H. Wallon, un test este „o experienţă sau un instrument de experienţă”, considerând
că „geniul experimentatorului se măsoară după fecunditatea experienţei”.
Testele ne oferă informaţie în legătură cu „echipamentul” psihologic al individului (trăsături
psihice, capacităţi şi abilităţi, aptitudini, trăsături de personalitate, temperament, caracter,
etc.). Numărul lor este foarte mare, iar clasificarea lor se poate face în funcţie de mai multe
criterii. Cel mai important dintre acestea se referă la obiectivul urmărit prin măsurare.
Astfel, putem diferenţia următoarele categorii de teste:
 Teste pentru abilităţi senzorio-motorii
 Teste de atenţie
 Teste de memorie
 Teste de aptitudini
 Teste de inteligenţă
 Teste pentru măsurarea temperamentului, caracterului
 Teste de personalitate
 Teste proiective
 Teste pentru măsurarea sociabilităţii, etc.

În funcţie de necesităţi, în domeniul psihologiei judiciare se poate folosi orice categorie de

teste pentru a cunoaşte cât mai bine profilul psihocomportamental al subiectului delincvent
sau infractor (în vederea elaborării unui sistem recuperativ corespunzător) sau al subiectului
nedelincvent (în vederea formulării unor judecăţi predictive referitoare la conduita lui
antisocială potenţială şi, totodată, în vederea luării unor măsuri de prevenţie).
Informaţia privind caracteristicile psihocomportamentale ale subiectului este oferită nu
numai de către teste, ci e poate fi recoltată şi cu ajutorul altor metode cum r fi: anamneza,
convorbirea, observaţia, ancheta (pe bază de interviu şi pe bază de chestionar), scale de
atitudini şi de apreciere, teste sociometrice, etc. De asemenea, cu bune rezultate, poate fi
folosit şi experimentul psihologic.
În domeniul psihologiei judiciare, ca şi alte domenii ale psihologiei aplicate, se respectă
„regula” mai generală care stă la baza creşterii gradului de obiectivitate şi credibilitate a
informaţiei de natură psihologică referitoare la un subiect – folosirea a mai multor metode,
făcându-se corelaţii între elementele informative oferite de către acestea. Pe de altă parte,
este bine să se evite cât mai mult posibil fenomenul de fetişizare a unor metode, cum ar fi,
de exemplu, cazul testelor. Trebuie manifestată o grijă deosebită pentru interpretarea
rezultatelor obţinute, specialistul dominând în cea mai mare măsură informaţiile furnizate.
Atât la noi în ţară, cât şi în străinătate, cel mai frecvent sunt folosite în domeniul psihologiei
judiciare testele de personalitate şi testele proiective. Cea de a doua categorie favorizează
evidenţierea tendinţelor manifestate de individ spre devianţă, spre activitatea antisocială.
Specificul acestor mijloace investigative constă în faptul că ele incită subiectul să se
proiecteze în diferite manifestări ale personalităţii sale.
Tehnica proiectivă constă în observarea reacţiilor la prezentarea anumitor imagini şi obiecte
care ne permit să vedem cum şi cu ce aspect din mediu se identifică subiectul şi să
desprindem semnificaţiile acestor identificări .
Din categoria largă a tehnicilor proiective, în domeniul psihologiei judiciare sunt utilizate mai
frecvent următoarele:
Testul Rorschach, denumit şi „testul petelor de cerneală” (Rorschach Inkblot Test), aparţine
psihologului elveţian Herman Rorschach (1921). Acest instrument psihodiagnostic cuprinde
10 planşe cu pete de cerneală simetrice, colorate şi necolorate. Sunt 3 categorii de pete:
negre cu nuanţe de gri (5), negre cu nuanţe de roşu (2) şi colorate (3). Sarcina subiectului
constă în faptul că el trebuie să spună ce anume îi sugerează fiecare pată în parte.
Pentru interpretarea răspunsurilor se foloseşte cu cod topologic, iar în baza celor 10 planşe
se pot obţine în general până la 250 de răspunsuri. În analiza rezultatelor interesează faptul
dacă subiectul se refere în interpretare la ansamblul petelor sau la unele detalii, dacă
atribuie formelor percepute identităţi vegetale sau animale. De asemenea, interesează
raporturile dintre forme şi culori ce intervin în răspunsuri, originalitatea sau banalitatea
răspunsurilor, etc.
Pentru testul Rorschach interesează în cotaţie şi interpretare anumite caracteristici:
a) modul de aprehensiune (percepere)
b) determinanţii prin care se fac referiri la caracteristici de formă;
c) conţinut;
d) relatare clar-obscur;
e) rezonanţa intimă;
Un grafic favorizează raportarea numărului de interpretări de planşe la totalul răspunsurilor
pentru fiecare planşă (se cotează timpul total, timpul mediu de răspuns, numărul total de
banalităţi şi totalul răspunsurilor, inclusiv răspunsurile originale).
În concepţia lui Rorschach caracterul subiectului constă dintr-o anumită proporţie între
introversiune (mişcarea obiectelor) şi extroversiune (culoarea lor).
Plecând de aici, el a alcătuit următoarea tipologie:
1. intratensivi (culoarea este mai puţin vizibilă decât mişcare) caracterizaţi prin: viaţă
interioară bogată, voinţă, imaginaţie, relaţii puternice;
2. extratensivi (mişcarea este mai puţin vizibilă decât culoarea), caracterizaţi prin:
sociabilitate, simţ practic;
3. ambi-egali (mişcarea este egală cu culoare), caracterizaţi prin: dotare interioară bună şi
echilibru psihic adecvat;
4. coartaţi (pentru care nu există semnificaţii nici în culoare, nici în mişcare), caracterizaţi
prin: pedanţă, rezonanţă afectivă slabă, melancolie, deprimare.
Acest test, după cum afirmă unii autori , pun în evidenţă tipul de aprehensiune (adică de
organizare a percepţiei pe aspectele analitice de conţinut), tipul de rezonanţe intime,
interesele, tendinţele nevrotice, tensiuni conflictuale minore şi majore, aspecte ale
inteligenţei, etc.

Asemănător cu testul Rorschach, şi construit pe acelaşi principiu, este testul „petelor de

cerneală” al lui Holtzman. Acesta cuprinde 2 serii de planşe (A şi B), fiecare cuprinzând 47 de
planşe, cu pete de cerneală neagră şi colorată (policromă). Întrucât primele două planşe
sunt folosite pentru instructaj şi adaptare, iar subiectul trebuie să interpreteze petele dând
pentru fiecare planşă un singur răspuns, în total se vor obţine şi se vor cota 45 de răspunsuri
pentru fiecare serie. Pentru fiecare planşă există 22 variabile în vederea cotării (inclusiv cele
din testul Rorschach cum ar fi localizarea, determinanţii, conţinutul). Nota totală pentru
fiecare variantă este suma celor 45 de note particulare.
T.A.T. sau „Testul de apercepţie tematică” (Thematic Apperception Test) este creat iniţial de
către Christina D. Morgan şi Henry A. Murray în 1935 şi definitivat, în 1943, de către H. A.
Murray.
El constă din 30 de planşe sau ilustraţii (din care se aleg însă, după caz, 20 de planşe care se
prezintă în două serii), care cuprind anumite personaje aflate într-o situaţie ambiguă, iar
subiectul are sarcina de a povesti istorioare corespunzătoare situaţiilor prezentate prin
imagini şi inventate sub impulsul momentului.
În faţa planşei, subiectul va manifesta tendinţa de a integra în interpretarea situaţiei
prezentate propria sa experienţă şi existenţă, cerinţele de moment conştiente şi
inconştiente. În felul acesta, testul permite evidenţierea şi descifrarea unor tendinţe latente
constând în: forme agresive, autoagresive, dominaţie, supunere, protecţie, independenţă,
dependenţă, etc Există şi un sistem de interpretare de 5 puncte ale răspunsurilor şi anume:
1 eroii povestirii (cu care se identifică subiectul în mod cert); 2. trebuinţele (eroului principal
şi ale altora); 3. forţele ce acţionează asupra eroilor; 4. tema generală a istorioarei elaborate
de subiectul considerat; 5. deznodământul.
În relatarea făcută de subiect interesează, de asemenea, o serie de aspecte precum: forma
relatării, lungimea ei, gradul de organizare, orientarea, detaliile.
Testul „Szondi”, inventat şi construit de către psihologul de origine maghiară Leopold
Szondi, în 1937, are la bază aşa-numita teorie a destinului. Metoda de diagnostic oferită se
ocupă de psihologia profundă care ajută la lămurirea următoarelor fapte: 1. aspiraţiile
pulsionale inconştiente ale subiectului; 2. luarea de poziţie inconştientă a Eu-lui faţă de
pericolul pulsional; 3. dialectica dintre pulsiuni şi Eu.
În concluzie, această metodă înfăţişează psihologului procesele inconştiente ale destinelor,
pulsiunilor şi Eu-lui. Testul „Szondi” cuprinde 6 serii a câte 8 fotografii ale unor bolnavi
psihici (sau a unor persoane care suferă de „maladii pulsionale”), în total 48 de fotografii.
Subiecţii au sarcina de a alege din cele 6 serii câte 2 fotografii cu figuri ce le consideră
simpatice şi 2 fotografii cu figuri ce le consideră antipatice. În urma administrării testului,
subiectul alege 24 de fotografii.
Alegerile făcute pun în evidenţă un profil pulsional, Szondi stabilind 4000 de profiluri. El
stabileşte 4 grupe pulsionale pe care le numeşte „vectori pulsionali” şi care evidenţiază un
cuantum pulsional delimitat, având direcţie pulsională particulară, direcţie în care se
manifestă trebuinţele şi aspiraţiile pulsionale:
1. Vectorul S (pulsiune sexuală);
2. Vectorul P (pulsiune paroxismală, de surpriză, de protecţie etică);
3. Vectorul Sch (pulsiunea Eu-lui);
4. Vectorul C (pulsiune de contact).
La aceşti vectori, Szondi raportează 8 trebuinţe pulsionale specifice, pe care le numeşte
„factori pulsionali”:

1. vectorul S cu trebuinţa pulsională: h (homosexualitate)

s (sadism)
2. vectorul P cu trebuinţa pulsională: e (epilepsie)
h (isterie)
3. Vectorul Sch cu trebuinţa pulsională: k (schizocatatonică)
p (schizoparanoică)
4. vectorul C cu trebuinţa pulsională: d (stare depresivă)
m (stare maniacală)
La rândul lor, aceşti factori pot avea valori pozitive sau negative, rezultând astfel 16 tendinţe
pulsionale, pentru cei 4 vectori pulsionali.
Pentru diagnostic, alegerea făcută de subiect este interpretată atât din punct de vedere
cantitativ, cât şi al direcţiei tendinţei. Se disting 3 feluri de alegeri:
a. Reacţia medie (când se aleg 2-3 imagini ale unui factor);
b. Reacţia „vid” sau zero, când nu se alege nici o imagine;
c. Reacţia plină (când alege cel puţin patru imagini ale unui factor)
Se consideră că fotografiile constant excluse de la alegere (reacţia zero) semnifică
„manifestarea pulsională prezentă”.
Reacţia „plină” poate avea două feluri de semnificaţii: 1. relevă factorul cel mai dinamic
 dintre tendinţele pulsionale non-manifeste (ce determină direcţia de alegere pulsională); 2.
decelează tendinţele pulsionale premanifeste, aproape de exteriorizare.
Se pot distinge 3 feluri de reacţii pline:
1. reacţia simpatică (+);
2. reacţia antipatică (-);
3. reacţia ambivalentă (+); Reacţiile „0” şi „plină” se deosebesc practic doar din punct de
vedere dinamic.
Ele reprezintă de fapt două faze succesive: acumularea maximală a unei tendinţe pulsionale
şi apoi descărcarea.
Reacţia „0” semnifică tendinţa care, datorită descărcării şi-a pierdut activitatea dinamică, în
momentul considerat. Reacţia „plină”, ca „încărcătură” de tendinţe pulsionale, ce nu pot fi
satisfăcute în prezent, este o stare care poate fi depăşită de către subiect prin două
mecanisme:
1. exteriorizare – descărcare (calea reacţiei premanifeste, care precede satisfacţia directă);
2. interiorizare spre instanţe psihice mai profunde, sau refularea din concepţia psihanalitică.
Această metodă îşi găseşte o largă utilitate în psihologia criminală.
Testul Rosenzweig face parte din categoria tehnicilor proiective interpretative, cu material
psihosocial, cuprinzând 24 de imagini desene. În fiecare dintre ele sunt reprezentate două
personaje în situaţii de frustrare de tip curent. Exemple. A) se vede o maşină cu două
personaje din care una cere scuze unui pieton pe care l-a stropit cu noroi. Subiectului i se
cere să precizeze, în chenarul gol, ce ar răspunde dacă ar fi cel frustrat (cel care a fost
stropit); B) o tânără spune alteia: „E groaznic, aţi spart tocmai vasul preferat al mamei
mele”. În chenarul gol, subiectul trebuie să răspundă în replică la această propoziţie plină de
reproşuri deghizate.
Ipoteza fundamentală care stă la baza testului se referă la ideea că violenţa conduitelor
agresive este direct proporţională cu intensitatea motivaţiei frustrante. Răspunsurile primite
la cele 24 de desene pot fi clasificate în 3 tipuri: extrapunitive, intrapunitive, impunitive. În
funcţie de aceste răspunsuri, se stabilesc 3 tipuri de reacţii: de predominanţă a obstacolului,
de apăsare a Eu-lui şi de persistenţă a cerinţelor sau a necesităţii.
Combinarea acestor 6 categorii conduce la constituirea a 9 factori care pot fi cotaţi.
În interpretarea rezultatelor testului Rosenzweig se calculează şi indicele de conformitate la
grup sau G.C.R. (Group Confomity Rating) care are drept scop măsurarea conformităţii
răspunsurilor subiectului, cu cele ale mediei populaţiei.
În domeniul psihologiei judiciare sunt utilizate frecvent testele sau chestionarele de
personalitate, cum ar fi: M.M.P.I.(Inventarul de personalitate multifazic), 16 P.F. Cattel, C.P.I.
(Inventarul de personalitate California), P.I.C. (Inventarul de personalitate pentru copii), etc.
Deşi greoaie în aplicare, deoarece conţin un număr foarte mare de întrebări (ex. M.M.P.I.
cuprinde 550 de întrebări), ele sunt foarte utile, întrucât scot în evidenţă profilul psihologic
al subiectului şi, totodată, tendinţele dominante pe care acesta le manifestă în plan
comportamental.
II. II. MĂSURAREA POTENŢIALULUI DELINCVENŢIAL VĂZUTĂ DIN PERSPECTIVA
EXIGENŢELOR ŞTIINŢIFICE
Utilitatea mijloacelor psihodiagnostice pentru cunoaşterea individului uman în orice context
al activităţii socio-profesionale nu mai trebuie demonstrată. Şi aceasta este valabilă, desigur,
şi pentru domeniul psihologiei judiciare. Dar în cazul în care se ignoră respectarea cerinţelor
şi rigorilor ştiinţifice adresate acestor metode, ele îşi pierd din valoare şi utilitate, făcând
serioase deservicii activităţii practice şi cercetării ştiinţifice. A. Binet avertiza încă de la
începutul secolului XX că testul nu este precum un simplu cântar pe care te urci şi constaţi
imediat ce greutate ai.
În felul acesta, „părintele” psihotehnicii dorea să avertizeze din timp pe toţi cei ce vor utiliza
teste să manifeste o precauţie deosebită.
Mijloacele diagnostice utilizate trebuie să răspundă pozitiv la două cerinţe majore:
a) fidelitate (reliability), adică testul trebuie să manifeste constanţă pe linia informaţiei
furnizate asupra unui subiect testat în momente diferite;
b) validitatea sau proprietatea testului de a măsura ceea ce-şi propune să măsoare, adică
informaţia oferită de către test în legătură cu anumite trăsături psihice ale subiectului
trebuie să fie confirmată de către conduita acestuia în cadrul unei activităţi viitoare în raport
de care s-a făcut testarea. Informaţiile furnizate de teste apar în calitate de predictori, adică
ei anticipă un anumit randament, o anumită conduită viitoare. Rezultatele, randamentul,
conduita subiectului în etapa ulterioară a confruntării directe cu activitatea pentru care s-a
făcut testarea reprezintă criteriul. Un test este valid atunci când există o corelaţie pozitivă
între predictoriu şi criteriu.

În cadrul psihologiei judiciare, în acţiunea de măsurare a psihologiei subiecţilor, orice

indicator al potenţialului delincvenţial este un predictor posibil al comportamentului, iar
comportamentul la rândul lui constituie criteriul. În măsura în care există o înaltă corelaţie
între scorurile privind predictorul şi scorurile privind comportamentul sau criteriul, se poate
considera că predictorul este valid. Pe de altă parte, când scorurile privind criteriul descriu în
mod clar un comportament infracţional, criteriul poate fi considerat valid.
Pentru a dovedi validitatea, predictorul şi criteriul trebuie să fie sigure, demne de încredere,
adică să dovedească fidelitate.
Un predictor dovedeşte fidelitate dacă scorurile sunt relativ neschimbate atunci când
indivizii sunt măsuraţi a oua oară după scurgerea unei anumite perioade de timp.
La rândul ei, fidelitatea este de mai multe feluri:
a) fidelitatea test – retest, care presupune aplicarea aceluiaşi instrument de diagnoză în
momente diferite şi calcularea valorii coeficientului de corelaţie pentru cele două scoruri
obţinute;
b) fidelitatea tip formă alternativă, presupune utilizarea a două instrumente similare (forme
alternante) în momente diferite. Se calculează corelaţia dintre scorurile rezultate;
c) fidelitatea divizării în jumătate, presupune calcularea coeficientului de corelaţie dintre
rezultatele obţinute la cele două părţi sau jumătăţi ale instrumentului de diagnoză.

În ceea ce priveşte validitatea, care reprezintă cea de a doua însuşire metrologică

 importantă a mijloacelor de diagnoză psihică, trebuie să deosebim validitatea predictivă de
validitatea concurentă. Un prim criteriu l-ar constitui timpul, în sensul că validitatea
predictivă vizează relaţiile dintre test şi criteriu (ce sunt plasate diferit în timp), iar
validitatea concurentă vizează relaţiile dintre acestea în aceeaşi unitate de timp. În anumite
situaţii, validitatea concurentă este folosită numai ca un substituit pentru validitatea
predictivă. Distincţia logică dintre cele două tipuri de validitate este bazată nu atât pe timp,
ci, mai ales, pe obiectivele testării. Validitatea concurentă este relevantă pentru testele
folosite în vederea diagnozei statutului existent, mult mai mult decât predicţia unor
rezultate şi a unor conduite viitoare.
În domeniul psihologiei judiciare, pentru a determina validitatea predictivă este necesar să
se măsoare subiecţii în două perioade de timp diferite (de exemplu în copilărie, apoi în
perioada adolescenţei). Pentru validitatea concurentă se măsoară subiecţii delincvenţi şi cei
nedelincvenţi. În acest caz, o măsură a potenţialului delincvenţial nu are o validitate
concurentă când ea poate să distingă între criminali cunoscuţi şi persoane normale.
În cercetările efectuate de-a lungul timpului de psihologi, subiectul cel mai des întâlnit legat
de cercetarea potenţialului delincvenţial este predicţia comportamentului social viitor al
unor copii şi adolescenţi.
III. III. ASPECTE PSIHOLOGICE PRIVIND DELINCVENŢA JUVENILĂ În ştiinţa contemporană
analiza etiologică a fenomenului infracţional în rândul minorilor cunoaşte două orientări
principale: una psihologică şi una sociologică
Orientarea psihologică se manifestă printr-o abordare individuală a comportamentului şi a
particularităţilor psihice ale tânărului delincvent, încercând să explice devianţa penală prin
tulburări de comportament şi de personalitate.
Orientarea sociologică atribuie geneza delincvenţei juvenile condiţiilor mediului social şi
cultural, considerând că aceasta este un efect al conflictelor şi contradicţiilor din cadrul
sistemului social.
Toţi cercetătorii care s-au ocupat de studiul conduitei delincvente a minorului au pus în
evidenţă existenţa unui "profil psihologic" al acestuia: înclinaţie către agresivitate (latentă
sau manifestă), bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate,
instabilitate emoţională generată de carenţe educaţionale şi de fragilitatea eului, inadaptare
socială provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate pe care individul caută să-l
reprime fie prin schimbarea deasă a domiciliului sau vagabondaj, fie prin evitarea formelor
organizate de viaţă şi activitate, conduită duplicitară manifestată în discordanţa dintre
planul comportamentului intim în care se pregăteşte infracţiunea şi planul de relaţie cu
societatea prin care îşi trădează infracţiunea, dezechilibru existenţial exprimat prin patimi,
mici perversiuni, etc.
J. S. Peters arată că nevârstnicii şi tinerii care au venit în conflict cu normele legale morale
prezintă drept caracteristici distincte atât atitudini nefavorabile faţă de legi şi de muncă, cât
şi faţă de ei înşişi, de părinţi şi alte persoane. Delincventul este un individ care aparent are
un surplus de experienţe neplăcute şi care simte că trăieşte într-o lume disconfortantă,
ameninţătoare. Sentimentul lui de autoapreciere pare să fie subminat, de aceea el nu pierde
nimic dacă este criticat sau chiar încarcerat. Neavând un statut social de apărat, teama de a-l
 pierde nu-l motivează să facă eforturi pentru a se conforma normelor sociale. Mai mult încă
- fie că a avut destule contacte neplăcute cu alţi oameni, fie că pe toţi îi consideră
asemănători - el nu-i apreciază pe alţii şi nici nu pune prea mult preţ pe opinia lor.
W. W. Wattenberg face o interesantă clasificare a delincvenţei juvenile care pleacă de la cele
şase structuri de reacţie comportamentală, aşa cum sunt ele înscrise în Manualul statistic şi
diagnostic al tulburărilor mentale elaborat de Asociaţia psihologilor americani:
- reacţia hiperkinetică - copii cu afecţiuni neurologice minime
- reacţia de retragere - pentru copiii ai căror părinţi au o conduită neadecvată faţă de el
- reacţia superanxioasă - pentru copiii cărora li se impune să realizeze achiziţii
comportamentale la standarde înalte
- reacţia agresivă nesocializată - în cazul respingerii parentale
- reacţia de evadare - ca reacţie la respingerea parentală integrală
- reacţia grupului delincvent - ca rezultat al rebeliunii de grup din anii adolescenţei în
absenţa supravegherii paterne.
Alţi autori consideră necesar ca în definirea delincvenţei să se pornească de la conceptul de
"maturizare socială" . Din această perspectivă delincventul apare ca un individ cu o
insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de integrare în societate, intrând în conflict cu
cerinţele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice.
Delincventul nu reuşeşte să-şi ajusteze conduita - în mod activ şi dinamic - la cerinţele
relaţiilor interpersonale din mediul uman respectiv, datorită unui deficit de socializare
determinat de perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor
mediului socio-cultural şi a proceselor de acomodare la acestea prin acte de conduită
acceptabile din punct de vedere social-juridic.
Caracterul disonant al maturizării sociale şi, deci, al dezvoltării personalităţii poate apare în
mai multe variante precum: decalaje între nivelul maturizării intelectuale şi nivelul
dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale; decalaje între dezvoltarea
intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor morale; atât o perturbare
intelectuală cât şi una afectiv-motivaţională şi caracterială.
IV. III.1. FACTORI IMPLICAŢI ÎN DETERMINAREA COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL
MINORILOR

Aceşti factori se împart în două mari categorii:

a) factori interni, individuali,
b) factori externi, sociali
Factorii interni cuprind particularităţile şi structura neuropsihică, particularităţi ce
caracterizează personalitatea în formare şi care sunt strâns legate de o serie de factori
externi - mai ales cei familiali. Un rol important îl joacă aici şi frustrarea.
Printre cei mai importanţi factori externi cităm factorii socio-culturali, economici, socio-
afectivi şi educaţionali din cadrul microgrupurilor umane în care trebuie să se integreze
treptat copilul şi tânărul.
Dacă psihologii pun mai mult accentul pe particularităţile psihice în adaptarea minorului la
mediu, sociologii acordă un rol determinant factorilor socio-culturali precum şi condiţiilor
vieţii sociale în general.
În ultima vreme, referitor la etiologia delincvenţei juvenile, s-a conturat un punct de vedere
intermediar. Este vorba despre cauzalitatea "multiplă" care concepe delincvenţa ca fiind
rezultatul unui mare şi variat număr de factori. Adepţii acestei perspective consideră că
delincvenţii pot apare fie la intersecţia a doi factori majori, fie la convergenţa a şapte sau
opt factori minori.

III.1.1. Factori neuro-psihici

a) Disfuncţiile cerebrale relevate prin EEG

În România ample cercetări în legătură cu acest factor au fost efectuate de către V.

Dragomirescu care a realizat şi o comparaţie a frecvenţei şi aspectelor anomaliilor de traseu
EEG la psihopaţi şi de aspectele întâlnite la un lot de 111 minori cu tulburări de
comportament traduse în conduite deviante delictuale (91 din cazuri au prezentat trasee
EEG cu anomalii electrografice).
V. Dragomirescu recomandă să se acorde atenţie deosebită minorilor de 14 şi 15 ani (vârsta
pubertăţii), întrucât ei reprezintă procentul cel mai ridicat de delincvenţi (din cei 111 minori
studiaţi, 30 aveau 14 ani, 30 - 15 ani, 8 - 12 ani, 12 - 17 ani). De asemenea, dată fiind
frecvenţa relativ mare a anomaliilor de traseu EEG la preadolescenţii şi adolescenţii
delincvenţi, apare necesitatea semnalizării acestora din timp (chiar în momentul descoperirii
lor), în scopul dispensarizării acestor subiecte, a supravegherii de specialitate şi aplicării
tratamentului adecvat (medical şi psihopedagogic).
În plus, examenul EEG, trebuie însoţit şi de alte investigaţii medicale (endocrinologice) şi
examinări psihologice, studiindu-se în paralel, antecedentele heredocolaterale precum şi
climatul familial în care trăieşte subiectul.

b) Deficienţele intelectuale

Cercetările efectuate - atât la nivel mondial, cât şi naţional - au scos în evidenţă aspecte cu
caracter mai general.
În rândul delincvenţilor, procentajul întârziaţilor mintal creşte pe măsură ce se trece de la
delicte uşoare la delicte grave şi foarte grave; în ceea ce-i priveşte pe recidivişti - procentajul
debililor mintal este mult mai ridicat decât nerecidiviştii; procentajul infractorilor cu
deficienţe intelectuale este cam la fel de ridicat ca şi cel al infractorilor cu tulburări
emoţional - afective.
Nu trebuie însă nici aici absolutizat rolul acestui factor (în rândul delincvenţilor se găsesc şi
minori cu o inteligenţă normală sau chiar superioară). Este cazul mai ales a unor furturi şi
excrocherii care nu pot fi comise de cei cu un accentuat nivel de dezorganizare
psihointelectuală.

c) Tulburări ale afectivităţii

Este arhicunoscut rolul afectivităţii în viaţa şi activitatea individului uman şi orice abatere de
la normal duce imediat la serioase probleme de adaptare.
Delincvenţii minori (după cum afirmă majoritatea cercetătorilor) se caracterizează fie printr-
un nivel insuficient de maturizare afectivă, fie prin diferite stări de dereglare a afectivităţii.
Insuficienta maturizare afectivă (caracterizată prin lipsa unei autonomii afective ce conduce
la creşterea susceptibilităţii, prin insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv şi prin
slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale) conduce
la nerealizarea unei capacităţi de autoevaluare şi de evaluare adecvată. (Delincvenţii
prezintă o întârziere a maturităţii afective de 2 ani faţă de nedelincvenţii de aceeaşi vârstă
cronologică).
Stările de dereglare a afectivităţii includ:
• stările de frustrare afectivă, conflictele afective
• instabilitatea (labilitatea) afectivă
• ambivalenţa afectivă
• indiferenţa afectivă
• absenţa emoţiilor şi a înclinaţiilor altruiste şi simpatetice.
Datorită nivelului crescut al egocentrismului şi al egoismului şi, totodată, datorită existenţei
unui nivel scăzut al toleranţei la frustraţie, formularea şi atingerea unor obiective acţionale
se face prin apelul la mijloace ilegale.
T. Bogdan arată că una dintre cele mai frecvente caracteristici psihice ale delincvenţilor
minori este instabilitatea emotiv-acţională care se asociază frecvent cu agresivitatea,
apreciind că aceasta rezidă în acele forme de comportament ofensiv consumat pe plan
acţional sau verbal, care obişnuit, dar nu în mod necesar, constituie o reacţie
disproporţională la o opoziţie reală sau imaginară.

d) Tulburări caracteriale

La nivelul personalităţii, trăsăturile caracteriale îndeplinesc în special funcţia de reglare a

caracterului, determinând un mod constant de manifestare. Comportamentul poate fi
orientat pozitiv sau negativ, trăsăturile prezentându-se în cupluri polare (pozitiv - negativ).
Cercetările efectuate asupra delincventului minor au scos în evidenţă faptul că acesta se
caracterizează printr-un nivel de imaturitate caracterologică care se manifestă prin:
- autocontrol insuficient
- impulsivitate şi agresivitate
- subestimarea greşelilor şi a actelor antisociale comise
- indolenţă, indiferenţă şi dispreţ faţă de muncă
- opoziţie şi respingere a normelor social-juridice şi morale
- tendinţe egocentrice
- exacerbarea unor motive personale egoiste, a unor trebuinţe şi tendinţe înguste, de nivel
redus
- absenţa sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare de ordin social, şi a
sentimentelor etico-morale
- dorinţa realizării unei vieţi uşoare, fără muncă.

III.1.2. Climatul educaţional familial

Acesta este o formaţiune psihosocială foarte complexă, cuprinzând ansamblul de stări

psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini, etc., ce caracterizează grupul
familial o perioadă mai mare de timp. Acest climat (pozitiv sau negativ) se interpune ca un
filtru între influenţele educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile comportamentale
realizate de către copil. Drumul de la influenţa educaţională la achiziţia comportamentală nu
este un drum direct, nemijlocit, ci parcurge "meandrele" climatului educaţional familial. O
aceeaşi influenţă educativă exercitată într-un climat bun va avea cu totul alte efecte
(evident pozitive) decât atunci când este exercitată într-un climat rău sau negativ, bazat, de
exemplu, pe relaţii conflictuale şi pe ignorarea totală a particularităţilor psihoindividuale ale
copiilor.
Climatul educaţional familial poate fi analizat după mai mulţi indicatori:
• modul de raportare interpersonală a părinţilor
• sistemul de atitudini parentale în raport cu diferite norme şi valori sociale
• modul în care este perceput şi considerat copilul
• modul de manifestare a autorităţii parentale (unitar sau diferenţiat)
• gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor
• dinamica apariţiei unor stări conflictuale şi tensionale
• modul de aplicare a recompenselor şi a sancţiunilor
• gradul de deschidere şi sinceritate al copilului în raport cu părinţii

Familiile dezorganizate

S-a crezut destul de multă vreme că familia dezorganizată constituie cauza aproape sigură a
comportamentului deviant. În ultimul timp un astfel de punct de vedere a fost depăşit,
considerându-se că în cazul familiilor dezorganizate nu structura familiei ca atare se face
vinovată de apariţia conduitelor deviante, ci marile ei lipsuri, carenţa familiei, incapacitatea
sa psihologică, pedagogică şi morală.
Studiile asupra delincvenţei juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile
dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului, precum şi a afecţiunii acestora, ca
urmare a divorţului, i-au determinat pe copii la comiterea unor acte antisociale şi
antisociale. Divorţul poate determina serioase tulburări afective şi de comportament ce duc
la neadaptare socială sau tulburări psihiatrice. În aceste cazuri dispare autoritatea
părintească, ceea ce duce la vagabondajul copiilor, la frecventarea de adunări rău famate ale
infractorilor, ce determină săvârşirea de către minori a unei game largi de infracţiuni. În
cazul minorilor crescuţi de un singur părinte, 1/4 din aceştia comit infracţiuni.
În urma unei anchete care a confruntat un grup de 297 minori delincvenţi cu un grup de 170
subiecţi normali, s-au constat următoarele:
- cazul separării de părinţi a fost întâlnit la 22,8% din delincvenţi şi numai la 9,4% din
normali;
- despărţirea părinţilor a fost întâlnită la 42% din delincvenţi şi la 5,8% din subiecţii normali;
- imoralitatea mediului familial - 58,5% la delincvenţi, 9,4% la normali;
- mediu familial normal - 7,7% la delincvenţi, 75,2% din normali.

Climat familial conflictual

Există şi familii care, deşi sunt "organizate", se caracterizează prin accentuate stări
conflictuale care pot fi de intensitate diferită şi se pot întinde pe perioade diferite de timp
(plecând de la forme mai simple - cearta, neînţelegerile, contrazicerea, refuzul unor obligaţii
conjugale sau familiale, şi ajungând la forme grave - agresivitatea fizică, alungarea de la
domiciliu, existenţa unor relaţii adulterine).
În aceste familii, copiii, datorită marilor sensibilităţi, receptează şi trăiesc deosebit de intens
orice "eveniment" intervenit între părinţii lor. "Coparticiparea" lor mai ales la certurile,
neînţelegerile, conflictele, agresivitatea şi violenţa manifestate în cadrul familiei le este
totalmente nefavorabilă.
Se vorbeşte în această situaţie de devalorizarea modelului parental şi, totodată, de
pierderea posibilităţii de identificare cu acest model. În astfel de cazuri modelul parental
poate fi respins de copil, devenind "modelul negativ" care, treptat, conduce la stimularea
agresivităţii şi a comportamentului antisocial.
Copiii care resimt puternic influenţele climatului conflictual familial fug de acasă şi caută să
găsească diferite grupuri de apartenenţă care, la rândul lor, pot fi orientate antisocial. V.
Dragomirescu găseşte în cadrul lotului de minori studiaţi (111) un procent de 62% ce provin
din familii în care existau relaţii socio-afective neadecvate, caracterizate prin stări
tensionale, conflicte repetate şi comportament violent.
Situaţia este şi mai dramatică în familiile în care se înregistrează cazuri de alcoolism,
imoralitate, promiscuitate. (Alcoolismul în familiile din care provin delincvenţii se manifestă
într-o proporţie de aproape 3 ori mai mare decât în celelalte familii. În cazul minorilor ce au
săvârşit furturi, părinţii acestora erau alcoolici în 70% din cazuri.
Climat familial hiperautoritar

Atitudinea hiperautoritară poate fi adoptată de unul dintre părinţi (cel mai frecvent de către
tată) sau de ambii. Trebuie diferenţiată situaţia în care părinţii hiperautoritari sunt "bine
intenţionaţi", în sensul că au o anumită "concepţie pedagogică" în care autoritarismul este
asociat cu agresivitatea, inclusiv fizică, şi cu un înalt potenţial conflictual în familie.
Menţinerea copilului într-un climat hipersever determină treptat modificări serioase în una
dintre cele mai importante dimensiuni ale personalităţii: cea atitudinal - relaţională - traduse
în fenomene de apatie şi indiferenţă accentuată faţă de ceea ce trebuie să întreprindă sau în
ceea ce priveşte relaţionarea cu cei din jur, atitudini de protest şi revoltă chiar faţă de noile
influenţe exercitate asupra sa, toate acestea ca urmare a unei suite de frustrări acumulate în
timp.
Tensiunea acumulată în timp, ca urmare a frecventelor stări de frustrare datorate regimului
hiperautoritar şi hiperpermisiv impus se va elimina prin descărcări bruşte prin forme de
conduită agresivă şi explozivă la adresa altora. De aici până la conduita delincventă este doar
un pas.
V. Dragomirescu arată că 72% dintre delincvenţii minori studiaţi provin din familii în care se
practică un sistem disciplinar strict sau haotic.
Climat familial hiperpermisiv

Hiperpermisivitatea creează - în mod exagerat - condiţii de "apărare" a copilului împotriva

pericolelor şi prejudiciilor. Eforturile exagerate ale părinţilor de a proteja copilul îi inhibă
acestuia tendinţele de a ieşi singur în lume, pentru a-şi încerca "forţele" proprii, forţe care -
în virtutea unei tendinţe logice a dezvoltării personalităţii - trebuie confruntate într-un cadru
echilibrat pentru a-şi putea contura dimensiunile lor reale şi, treptat, în urma confruntărilor
cu lumea, cu alţii, să realizeze o concordanţă corespunzătoare între imaginea de sine şi ceea
ce există şi este în continuă formare şi devenire (capacităţi, însuşiri, aptitudini, etc.).
Părinţii hiperpermisivi şi hiperprotectori operează cu imagini mintale de tipul copilului - idol
sau copilului - rege, ale cărui dorinţe sunt porunci care sunt întotdeauna îndeplinite.
Dar, spre marea surpriză a părinţilor superprotectori, un astfel de tratament conduce la
condiţiile delincvente explicabile - în cea mai mare măsură - prin rezistenţa scăzută la
frustrare.
Cercetările au găsit o atitudine superprotectoare şi excesiv de afectuoasă din partea mamei
la 40 - 45% dintre delincvenţii minori, iar din partea tatălui la 30% dintre aceştia.

III.1.3. Mediu şcolar - eşec şi abandon

Strategiile educaţionale utilizate în cadrul familiei sunt validate (în cea mai mare parte) prin
şcoală. Nivelul de adaptare şi integrare şcolară poate fi analizat în funcţie de doi indicatori
importanţi:
a) randamentul şcolar (note, ,medii, rezultate, procedee etc.)
b)gradul de satisfacţie resimţit de elev (motivaţie intrinsecă, interese, atitudini pozitive,
atracţie - preferinţă în raport cu viaţa şi activitatea şcolară).
Există, evident, un nivel maxim de integrare (randament şcolar crescut şi grad înalt de
satisfacţie) şi, la celălalt pol, inadaptarea şcolară (randament şcolar foarte slab şi lipsa
satisfacţiei).
Copiii inadaptaţi sau dezadaptaţi şcolar intră în categoria copiilor "problemă" care adoptă o
conduită deviantă în raport cu cerinţele vieţii şi activităţii şcolare.
Comportamentul infracţional al multor tineri a fost favorizat de eşecul şi abandonul şcolar:
peste 55% din minori au avut rezultate slabe şi foarte slabe la învăţătură, iar 15%, deşi au
absolvit 5-6 clase, nu ştiau să scrie şi să citească decât cu mare greutate; 37,6% lipseau
 frecvent de la şcoală. Mai există - desigur - şi alte aspecte ale neintegrării şcolare precum
insubordonarea în raport cu regulile şi normele şcolare, lipsa de interes faţă de cerinţele şi
obligaţiile şcolare, absenteism, chiul de la ore, repetenţie, conduită agresivă în raport cu
colegii şi cadrele didactice, etc.
Faţă de aceste fenomene, cercetarea arată că în peste 50% din cazuri, corpul profesoral a
adoptat o atitudine de indiferenţă, ceea ce contravine codului de deontologie profesională.
Solicitate să se pronunţe în privinţa comportamentului copiilor cu probleme, cadrele
didactice - 80% - i-au calificat drept "copii dificili", ceea ce înseamnă că, din punct de vedere
comportamental, ei se manifestă astfel: chiulesc de la şcoală - 75%; neastâmpăraţi şi
turbulenţi - 58%; nu lucrează independent, nu-şi fac temele acasă niciodată - 29%; sunt
nesistematici - 55%; prezintă un comportament agitat, zgomotos, având conflicte cu colegii -
52%; tendinţe agresive ce au atras dizgraţierea şi excluderea din grup - 36%.
V. III. 3. ASPECTE PSIHOLOGICE PRIVIND PROFILAXIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL
MINORILOR

"Orice osteneală care tinde să oprească un om să săvârşească o infracţiune este ceva mai de
preţ decât pedepsirea unui om care a săvârşit o infracţiune"
(Ben B. Lindsey)

La rezolvarea problemelor pe care le ridică delincvenţa juvenilă se conturează două

concepţii: unii pun accentul pe ocrotirea tineretului, datorită vulnerabilităţii sale, ca o
consecinţă a slăbirii structurilor tradiţionale - familia - în care este în mod necesar integrat;
alţii înţeleg să acorde protecţia lor tineretului doar dacă este în pericol, trăieşte în familii
tulburate sau în medii nocive din punct de vedere moral şi social.
Cât priveşte reacţia socială se înfruntă tot două concepţii: unii resping sistematic recurgerea
la judecătorii şi tribunale, înţelegând să încredinţeze pe simplii devianţi şi pe delincvenţi grijii
administraţiei; alţii preconizează recurgerea sistematică la justiţia pentru minori, ca o
garanţie eficace a drepturilor sale fundamentale.
În cadrul măsurilor profilactice unii autori includ următoarele grupe mai importante:
1. măsuri psihosociologice şi psihopedagogice - ce urmăresc, pe baza depistării şi înlăturării
timpurii a unor factori negativi, disfuncţionali, realizarea unor relaţii interpersonale adecvate
pentru o inserţie sociofamilială pozitivă
2. măsuri socioprofesionale - care să prevină riscurile de eşec adaptativ prin alegerea - de
exemplu - a unei profesii ce nu concordă cu "echipamentul" psihologic al tinerilor sau prin
plasarea lor într-o profesie pentru care nu manifestă nici interes şi nici aptitudini reale.
3. măsuri medico - psihologice şi psihiatrice - ce sunt orientate în direcţia depistării şi
înlăturării sau atenuării unor factori cauzali de natură individuală cu conţinut patologic care,
în anumite condiţii, pot favoriza conduita delincventă (depistarea precoce a minorilor cu
diferite categorii de tulburări ce conduc la luarea de măsuri psihopedagogice sau impun
diferite forme de tratament).
4. măsuri juridico - sociale - care să permită creşterea gradului de influenţare socială, prin
popularizarea legilor sau prin propagandă juridică în general.
 Cercetările criminologice au pus în evidenţă necesitatea ca lupta împotriva fenomenului
infracţional să fie dusă nu pe tărâmul sporirii răspunderii juridice a minorilor, ci mai ales în
domeniul prevenirii şi educării.
În combaterea delincvenţei juvenile accentul trebuie să cadă asupra terapiei sociale a
fenomenului, terapie bazată pe cunoaşterea aprofundată a cauzelor şi condiţiilor care îl
facilitează atât la nivel macrosocial, cât şi microsocial şi individual.
La nivel macrosocial măsurile de prevenţie sunt mai greu de elaborat atâta vreme cât
fenomenul nu este suficient de bine cunoscut în toată profunzimea şi amploarea sa.
La nivel microsocial apare indispensabilă revitalizarea funcţiilor de bază ale instituţiilor
sociale cu rol educativ, în primul rând ale familiei şi şcolii.
La nivel individual este necesar ca organele judiciare (poliţia, parchetul şi instanţa de
judecată) să pună în centrul preocupărilor lor problema individualizării sancţiunii.
VI. IV. MĂSURILE EDUCATIVE APLICABILE MINORILOR IV.1. NOŢIUNEA ŞI CADRUL
MĂSURILOR EDUCATIVE

Combaterea criminalităţii în rândul minorilor a ridicat, în cadrul legislaţiei penale, unele

probleme speciale, cu totul deosebite de problemele care se pun privitor la cunoaşterea
fenomenului infracţional în rândul adulţilor.
În lupta contra infracţiunilor săvârşite de minori a trebuit să ţină seama de faptul că, în
perioada de formare şi dezvoltare prin care trec, ei nu posedă acelaşi discernământ ca
majorii şi că ei sunt mult mai receptivi la influenţele care se exercită asupra lor, de faptul că
minorii au o experienţă mai redusă de viaţă putând cădea mai uşor în greşeală şi mai ales de
faptul că ei pot fi mai uşor reeducaţi şi redaţi familiei şi societăţii.
Infractorii minori, la care se referă măsurile educative, sunt infractorii minori care răspund
penal.
Este vorba despre infractorii minori care au împlinit vârsta de 14 ani şi au săvârşit faptele cu
discernământ şi cei care au împlinit vârsta de 16 ani şi care răspund întotdeauna penal.
(art.99, alin.2 şi 3 C. pen.).
Minoritatea durează până la vârsta de 18 ani.
Minorilor infractori care răspund penal, prin noul Cod penal, li s-a creat un regim special.
acest regim special constă, în primul rând, în aceea că minorilor li se pot aplica măsuri
educative sau pedepse, art.100, alin.1 C. pen. prevăzând expres "faţă de minorul care
răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă".
Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal speciale pentru minori, care sunt menite să
asigure educarea şi reeducarea acestora prin instruirea şcolară şi profesională, prin
cultivarea în conştiinţa acestora a respectului faţă de valorile sociale.
Măsurile educative în dreptul penal român sunt consecinţele răspunderii penale şi se iau
numai dacă minorul a săvârşit o infracţiune.
Scopul măsurilor educative este de a educa şi reeduca minorul care a săvârşit o infracţiune,
de a asigura o schimbare în conştiinţa acestuia pentru respectarea valorilor sociale, prin
dobândirea unei pregătiri şcolare şi profesionale care să-i permită o deplină integrare în
viaţa socială.
Măsurile educative, ca sancţiuni specifice aplicabile minorilor, au căpătat o reglementare
distinctă de celelalte sancţiuni de drept penal prin dispoziţiile Codului penal intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1969.
Pentru o perioadă (1977-1992) pentru minori era instituit un sistem de sancţionare prin
Decretul 218/1977, alcătuit exclusiv din măsuri educative, argumentat atunci că, pentru
combaterea criminalităţii în rândul minorilor nu este necesar să li se aplice pedepse. Dacă li
s-ar aplica pedeapsa cu închisoarea, aceasta ar avea consecinţe nefaste asupra evoluţiei
psihicului şi personalităţii acestor minori, având în vedere contactul acestora cu infractori
înrăiţi. Prin Legea 104/1992 acest decret a fost abrogat şi s-a revenit la vechiul sistem.
Sistemul de sancţionare prevăzut de Codul penal român este un sistem mixt, adică cuprinde
atât măsuri educative cât şi pedepse. Luarea unei măsuri educative ori aplicarea unei
pedepse faţă de un minor pentru infracţiunea săvârşită era lăsată la aprecierea instanţei de
judecată. În lege s-a prevăzut, de principiu, că "pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază
că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului" (art.100
alin.2 C. pen.).
Măsurile educative constituind sancţiuni specifice minorilor, adică destinate acelor persoane
care nu au atins încă deplinătatea facultăţilor bio-psihice, înseamnă că ele nu pot fi luate
decât faţă de făptuitorul care a păstrat calitatea de minor şi la data pronunţării măsurii
educative. mai mult decât atât, odată măsurile luate, ele nu pot dura, de regulă, decât până
la majoratul făptuitorului, deoarece mijloacele folosite în executarea acestor măsuri sunt şi
ele specifice minorilor. Numai în cazurile de excepţie, prevăzute de lege în mod expres,
durata măsurii educative se poate prelungi după majorat.
Potrivit art.101 C. pen. faţă de minorii care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi
care răspund penal se pot lua următoarele măsuri: mustrarea, libertatea supravegheată,
internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut medical-educativ.

IV.2. MUSTRAREA

În scara măsurilor educative mustrarea se situează pe prima treaptă, ea fiind cea mai uşoară
dintre sancţiunile de drept penal care se pot aplica minorilor.
Potrivit art.102 C. pen. mustrarea "constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului
social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de
îndreptare, atrăgându-i totuşi atenţia că, dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă
de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă".
Mustrarea este o măsură cu caracter moral şi constă nu numai într-o simplă dojenire,
admonestare, ci şi în avertizarea cu privire la comportamentul viitor. Minorul este pus în
situaţia de a-şi da seama că a săvârşit o faptă neîngăduită de lege. El este sfătuit ca în viitor
să aibă o conduită mai bună, să se îndrepte, în caz contrar consecinţele fiind mai grave decât
o mustrare.
Din practică s-a dovedit că o mustrare care este adaptată personalităţii minorului şi pe care
acesta o percepe nu numai ca o dojană ci şi ca stimulare pentru un comportament mai bun
prin încrederea insuflată în posibilitatea lui de îndreptare, poate avea rezultate bune.
În lege nu sunt prevăzute anumite tipuri de infracţiuni pentru care se pot lua măsura
educativă a mustrării, dar este de la sine înţeles că aceasta se ia pentru faptele uşoare,
pentru minorii care săvârşesc pentru prima dată o infracţiune şi, mai ales, pentru acei minori
care au săvârşit fapta în mod accidental.
În practica şi literatura juridică s-a pus problema dacă un minor poate fi sancţionat de două
ori cu măsura educativă a mustrării.
După unii autori aceasta nu trebuie luată decât pentru prima faptă pe care un minor o
săvârşeşte şi în caz excepţional atunci când fapta săvârşită după precedenta mustrare nu
indică o perseverenţă pe calea rea, ci o simplă întâmplare suferită, un accident.
Plenul fostului Tribunal Suprem a fost de altă părere arătând că în lege se prevede expres că
în cazul în care minorul va persevera în comiterea de infracţiuni, faţă de acesta se vor lua
măsuri educative mai severe sau i se aplica o pedeapsă.
Măsura educativă a mustrării nu poate fi aplicată unui infractor care a săvârşit fapta în
perioada minorităţii, iar la data pronunţării hotărârii judecătoreşti este major pentru că
măsurile educative nu pot fi luate faţă de persoane care nu au calitatea de minor la data
pronunţării hotărârii şi în timpul executării acesteia.
Potrivit art.487 C. pen. atunci când s-a luat faţă de un minor măsura educativă a mustrării,
aceasta se execută de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Atunci când
această măsură nu se poate pune în executare în aceeaşi şedinţă, se va fixa un termen
pentru când se dispune aducerea minorului.
Hotărârea prin care faţă de un minor se ia măsura educativă a mustrării este nu numai
pronunţată ci şi executată de către instanţa de judecată.

IV. 3. LIBERTATEA SUPRAVEGHEATĂ

Libertatea supravegheată este a doua măsură educativă în ordinea gravităţii, ea situându-se

între mustrare şi internarea într-un centru de reeducare.
Această măsură educativă este prevăzută în art.103 C. pen. şi constă în lăsarea minorului în
libertate pe timp de un an sub atenta supraveghere a unei persoane anume desemnate de
către instanţa de judecată, în scopul îndreptării acestuia.
Prin această măsură se urmăreşte corijarea minorului ce a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală de o gravitate medie prin supunerea acestuia la o disciplină controlată, fără a-l
scoate din mediul său şcolar sau familial.
Măsura educativă a libertăţii supravegheate se poate lua numai pentru o perioadă fixă de
timp - un an - şi nu se poate prelungi dincolo de ajungerea la majorat. Deşi legea nu prevede
expres ce vârstă trebuie să aibă minorul pentru a i se putea aplica măsura educativă a
libertăţii supravegheate, din ansamblul dispoziţiilor art.103 C. pen. rezultă implicit că
libertatea supravegheată nu poate fi luată decât faţă de un minor care nu a depăşit vârsta
de 17 ani.
Dacă în raport cu vârsta minorului la data pronunţării hotărârii, durata de un an prevăzută în
alin.1 al art.103 C. pen. nu poate fi asigurată, instanţa trebuie să aplice o altă măsură
educativă.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Supremă de Justiţie în soluţionarea recursului în
anulare împotriva S.p. nr.399/1993 a Jud. Sect.I Bucureşti prin care se lua faţă de inculpatul
minor M.I., care la data pronunţării hotărârii avea vârsta de 17 ani şi 7 luni, măsura
educativă a libertăţii supravegheate pe timp de un an.
Conţinutul acestei măsuri este realizat prin supravegherea minorului. Persoanele care pot
exercita supravegherea sunt enumerate de către legiuitor ca şi instituţiile cărora li se pot
încredinţa sarcina supravegherii. Potrivit art.103 "supravegherea poate fi încredinţată
părinţilor minorului, celui care l-a înfiat sau tutorelui" atunci când instanţa apreciază că
aceştia sunt în măsură să asigure supravegherea în condiţii satisfăcătoare.
În cazul în care acestor persoane le lipsesc posibilităţile de ordin material, intelectual sau
moral instanţa poate dispune încredinţarea supravegherii minorului unei persoane de
încredere, de preferinţă o rudă apropiată, atunci când aceasta o cere, sau unei instituţii legal
însărcinate cu supravegherea minorilor.
Instanţele judecătoreşti trebuie să se preocupe în mod deosebit de alegerea persoanei sau
instituţiei care va supraveghea minorul, pentru că de această alegere va depinde în mare
măsură rezultatele care se obţin.
Părinţii, tutorele sau înfietorul sunt obligaţi să accepte sarcina de supraveghere a minorului
atunci când instanţa dispune astfel, spre deosebire de persoanele de încredere care o pot
refuza.
De asemenea, atunci când instanţa încredinţează supravegherea minorului unei instituţii
legal însărcinate cu supravegherea minorilor, aceasta nu o poate refuza, dar se apelează la
aceste instituţii doar în mod excepţional, atunci când celelalte persoane nu asigură condiţii
satisfăcătoare.
În alin.2 al art.103 sunt înscrise obligaţiile pe care le are persoana fizică sau juridică, căreia i
s-a încredinţat supravegherea minorului: de a supraveghea permanent minorul şi de informa
instanţa atunci când acesta are o conduită necorespunzătoare.
Obligaţia de supraveghere nu trebuie confundată cu supravegherea pe care o exercită în
mod curent un părinte (tutore sau înfietor) asupra copilului său.
Supravegherea instituită de lege şi impusă prin hotărâre judecătorească are un caracter
special necesitând un plus de stăruinţă şi de rigoare. Această supraveghere se face în scopul
îndreptării minorului.
Cea de a doua obligaţie pe care instanţa o impune este aceea de a i se aduce la cunoştinţă
de îndată comportarea necorespunzătoare a minorului. Atunci când persoana căreia i s-a
încredinţat supravegherea a constatat că minorul se sustrage de la supraveghere, are purtări
rele sau a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală în decursul termenului de
încercare, aceasta trebuie să înştiinţeze instanţa care a luat această măsură. Informarea
instanţei trebuie să se facă amănunţit, astfel încât, împreună cu datele pe care le solicită de
la autoritatea tutelară, autoritatea şcolară sau de la conducerea locului unde minorul
munceşte, instanţa să îşi poată forma o imagine completă şi reală cu privire la
comportamentul minorului. Pe baza acestor date instanţa de judecată menţine sau
înlocuieşte această măsură.
Termenul de 1 an, în cursul căruia trebuie exercitată supravegherea asupra
comportamentului minorului, curge de la data punerii în executare a hotărârii.
În cazul în care sunt prezenţi la pronunţarea hotărârii atât minorul cât şi persoana care
urmează să-l supravegheze, atunci punerea în executare a măsurii libertăţii supravegheate
se face în aceeaşi şedinţă. Instanţa aduce la cunoştinţă persoanei care urmează să-l
supravegheze pe minor îndatoririle pe care le are, iar minorului i se va atrage atenţia asupra
comportamentului viitor arătându-i-se consecinţele unui comportament negativ şi
sfătuindu-l să-şi îndrepte conduita.
Dacă punerea în executare a măsurii nu a putut avea loc în aceeaşi şedinţă, aceasta se
amână la o dată la care se va cita persoana care urmează să-l supravegheze pe minor şi se va
dispune aducerea minorului.
De asemenea, instanţa poate să îi impună minorului ca, pe perioada măsurii libertăţii
supravegheate, să respecte una sau mai multe obligaţii. Aceste obligaţii pot fi: să nu
frecventeze anumite locuri stabilite de către instanţă, să nu intre în legătură cu anumite
persoane sau să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public pe care
o fixează instanţa, cu o durată între 50 şi 200 de ore, maximum 3 ore pe zi după programul
de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă (art.103, alin.3 C. pen.)
Pentru reeducarea minorului sunt solicitate să coopereze cu persoana căreia i s-a încredinţat
supravegherea şi şcoala în care învaţă minorul ori unitatea în care acesta lucrează, şi după
caz, instituţia la care prestează activitatea stabilită de instanţă, încunoştinţate în acest scop
de instanţa judecătorească (art.103, alin.5 C. pen.). Durata de 1 an pe care se ia măsura
libertăţii supravegheate are caracterul unui termen de încercare. dacă minorul lăsat în
libertate supravegheată are o bună conduită, la împlinirea termenului de 1 an cauza
judiciară este considerată ca definitiv închisă, iar măsura educativă încetează de drept.
Dacă, dimpotrivă, în cursul intervalului de 1 an minorul se sustrage de la supraveghere,
dispărând sau vagabondând, ori dacă refuză să se supună îndrumărilor şi sfaturilor primite,
sau dacă are purtări rele care indică că măsura nu a avut efecte pozitive, ori dacă a săvârşit
din nou o faptă prevăzută de legea penală, instanţa care a luat măsura dispune din oficiu ori
la sesizarea persoanei care exercită supravegherea revocarea măsurii libertăţii
supravegheate şi ia faţă de minorul înrăit o măsură educativă privativă de libertate a
internării într-un centru de reeducare.
Dacă fapta pe care a săvârşit-o minorul în termenul de 1 an este o infracţiune, instanţa are
latitudinea de a lege între măsura educativă a internării într-un centru de reeducare şi o
pedeapsă. revocarea şi înlocuirea măsurii libertăţii supravegheate pot fi dispuse şi după
expirarea termenului de 1 an, pentru cauze care s-au produs înăuntrul termenului. Potrivit
art.487 C. proc. pen. revocarea măsurii libertăţii supravegheate este de competenţa
instanţei care a pronunţat această măsură.

IV. 4. INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU DE REEDUCARE

În scara măsurilor educative prevăzute de art.101 C. pen., a treia măsură educativă ce se

poate lua faţă de minorul infractor este internarea într-un centru de reeducare.
Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare este prevăzută în art.104 C. pen.,
este o măsură privativă de libertate care se aseamănă cu sancţiunile privative de libertate
aplicabile minorilor şi se aplică minorilor care au săvârşit fapte cu grad de pericol social
ridicat şi faţă de care celelalte măsuri educative - mustrarea şi libertatea supravegheată - nu
ar putea duce la îndreptarea minorului.
Internarea într-un centru de reeducare este măsura educativă ce constă în internarea
minorului infractor într-un centru de reeducare aflat în subordinea Ministerului de Justiţie în
scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura
necesară şi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale.
Dacă internarea nu ar privi decât reeducarea morală a făptuitorului, acesta i-ar dăuna,
datorită faptului că minorul este la o vârstă la care ar trebui să i asigure o instrucţie
corespunzătoare.
De aceea prin internarea într-un centru de reeducare se urmăreşte nu numai reeducarea
morală ci şi formarea profesională şi intelectuală astfel încât, la ieşirea din centru, minorul să
îşi poată câştiga existenţa în mod onest şi totodată util pentru societate.
Prin privarea de libertate pe care o implică şi prin regimul de disciplină riguroasă la care este
supus minorul, internarea într-un centru de reeducare are şi o evidentă latură coercitivă
care, fără a-i afecta caracterul preponderent educativ, impune ca ea să nu fie luată decât
atunci când celelalte măsuri educative, mai uşoare, ar fi lipsite de eficienţă.
Măsurile educative constituind sancţiuni specifice minorilor, adică destinate persoanelor
care nu au atins încă deplinătatea facultăţilor bio-psiho-fizice, înseamnă că ele nu pot fi
luate decât faţă de făptuitorii care au păstrat calitatea de minor la data la care se pronunţă
măsura educativă.
Ca toate măsurile educative, măsura internării într-un centru de reeducare nu se poate lua
decât faţă de făptuitorul care, la data pronunţării acestei măsuri, nu a ajuns la majorat,
respectiv nu a împlinit 18 ani. Acest lucru reiese din dispoziţiile care reglementează măsura
internării cuprinse în art.104 şi care prevăd că pentru această măsură se ia în scopul
reeducării "minorului" şi "faţă de minorul" pentru care celelalte măsuri sunt
neîndestulătoare (alin.2) precum şi din dispoziţiile art.106 alin1 care prevăd că măsura
internării nu poate dura "decât până la împlinirea vârstei de 18 ani". Dacă făptuitorul era
minor la data la care a săvârşit fapta, dar până la soluţionarea cauzei a devenit major, faţă
de acesta nu se mai poate lua măsura internării ci se va aplica o pedeapsă.
Măsura internării într-un centru de reeducare se ia, potrivit dispoziţiei art.106 alin.1 C. pen.
pe o perioadă de timp nedeterminată, dar nu poate dura, de regulă, decât până la împlinirea
vârstei de 18 ani.
În alin.2 se prevede că la data când minorul devine major instanţa poate dispune
prelungirea internării pe o durată de 2 ani maxim, dacă aceasta este necesară pentru
realizarea scopului urmărit.
Perioada de timp necesară pentru reeducarea minorului nu poate fi cunoscută cu
anticipaţie, aceasta depinzând de starea psiho-fizică a fiecărui minor şi de educaţia de care
are nevoie.
Nedeterminarea măsurii are deci un caracter relativ pentru că, deşi instanţa nu fixează
durata măsurii, limita superioară şi cea inferioară sunt cunoscute. Măsura educativă poate
dura maxim 4 ani şi minim 2 ani pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani şi care au
săvârşit fapta cu discernământ.
Instanţa nu ar putea pronunţa măsura internării într-un centru de reeducare pe un termen
fix pentru că astfel s-ar nesocoti raţiunea care a stat la baza dispoziţiei legale care prevede
luarea acestei măsuri " pe un timp nedeterminat" şi anume imposibilitatea de a stabili
aprioric durata de timp în care un minor se va îndrepta.
În legătură cu vârsta pe care trebuie să o aibă o persoană faţă de care se ia măsura internării
într-un centru de reeducare, legea nu condiţionează luarea acestei măsuri decât de stare de
minoritate (minori care răspund penal). Cu toate acestea este evident că această măsură nu
trebuie luată atunci când minorul se apropie de vârsta de 18 ani. În acest caz scopul măsurii,
acela de a-l reeduca, nu s-ar mai putea realiza având în vedere timpul scurt pentru care s-ar
lua această măsură, de aceea se impune aplicarea unei pedepse. S-ar putea afirma că
instanţa ar putea să anticipeze prelungirea internării, dar nu acesta a fost scopul pe care
legiuitorul a prevăzut-o.
Prelungirea internării apare ca excepţie de la regula potrivit căreia internarea într-un centru
de reeducare se poate lua numai în până la împlinirea majoratului şi se poate dispune numai
dacă se constată că ar fi în defavoarea minorului dacă s-ar întrerupe educaţia acestuia, dacă
s-ar întrerupe procesul de pregătire profesională şi şcolară.
Prelungirea duratei internării peste momentul la care făptuitorul a devenit major nu trebuie
considerată ca o înăsprire a măsurii luată anterior faţă de fostul minor, ci ca o consecinţă
legală a acesteia.
Spre deosebire de măsura iniţială a internării care se ia pe un timp nedeterminat,
prelungirea acestei măsuri întotdeauna se dispune pe o perioadă de timp determinată, atât
cât se apreciază că mai necesită desăvârşirea reeducării şi nu poate depăşi, în nici un caz, 2
ani.
Prelungirea internării încetează de drept la împlinirea termenului pentru care a fost dispusă
iar măsura iniţială a internării încetează de drept la data când minorul împlineşte vârsta de
18 ani.
Instanţa competentă să dispună prelungirea internării într-un centru de reeducare este
judecătoria sau tribunalul care a dispus şi măsura iniţială.
Atunci când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o
boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa, când condamnata este gravidă
sau are un copil mai mic de 1 an sau când, din cauza unor împrejurări speciale executarea
măsurii ar avea consecinţe negative pentru cel împotriva căruia s-a luat măsura, pentru
familia sa sau pentru unitatea în care lucrează, executarea măsurii educative a internării
într-un centru de reeducare se poate amâna sau suspenda. (art.491 C. proc. pen.)
După cum s-a mai arătat, nu poate fi cunoscut de la început timpul care îi este necesar
fiecărui minor pentru reeducare dar, din momentul în care se constată că prin comportarea
sa minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare şi că există premise că reeducarea lui se va
putea desăvârşi şi în afara centrului, apare ca posibilă şi "liberarea" minorului din acel centru
de reeducare.
Potrivit art.107 C. pen., instanţa poate dispune liberarea minorului înainte de a deveni major
dacă a trecut cel puţin un an de la data internării în centrul de reeducare şi dacă minorul a
dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguinţă la învăţătură şi la însuşirea pregătirii
profesionale.
Termenul de 1 an este considerat ca durată minimă în care se poate stabili îndreptarea
comportamentului minorului şi, de aceea, liberarea se poate dispune după trecerea acestui
an, fie imediat, fie mai târziu, în funcţie de îndeplinirea celeilalte condiţii. Acest termen de 1
an începe să curgă de la data internării efective în institutul special de reeducare şi nu de la
data la care această măsură s-a pronunţat sau a fost pusă în executare (prin trimiterea unei
copii de pe hotărâre la organul de poliţie în raza căruia se află minorul - potrivit art.490,
alin.1 C. proc. pen.).
Cea de a doua condiţie pe care trebuie să o îndeplinească pentru a putea fi liberat priveşte
buna comportare a acestuia. "Dovezile temeinice de îndreptare" se referă la
comportamentul moral al minorului, la buna purtare de care dă dovadă acesta în viaţa de zi
cu zi din cadrul centrului prin atitudinea pe care o afişează faţă de ceilalţi minori, de
personalul de conducere şi de cadrele didactice.
Minorul dă "dovezi temeinice de sârguinţă la învăţătură şi la însuşirea pregătirii
profesionale" atunci când depune sârguinţă în însuşirea cunoştinţelor cu caracter general şi
profesional predate în centru de reeducare. Buna comportare rezultă din cumularea acestor
"dovezi temeinice".
Liberarea se dispune de către instanţa care a luat măsura internării pe baza datelor primite
de la conducerea centrului. Această liberare are caracterul unei liberări condiţionate înainte
de a ajunge la termen a măsurii internării, adică înainte de a împlini 18 ani. Dacă minorul
căruia i s-a acordat liberarea înainte de a deveni major are o bună conduită, această liberare
devine definitivă la împlinirea vârstei de 18 ani şi măsura internării încetează de drept. Deci
oricât de bune ar fi rezultatele reeducării minorului internat, acesta nu poate beneficia
decât de o liberare înainte de a deveni major, în timpul liberării măsura internării
continuând să rămână în vigoare, cu executarea suspendată, şi nu va înceta decât la
împlinirea vârstei de 18 ani de către minor.
În reglementarea instituţiei liberării legiuitorul a avut în vedere şi situaţia în care buna
comportare este dezminţită printr-o conduită necorespunzătoare şi astfel în art.108 alin.1 se
prevede că "dacă în perioada liberării minorul are purtare necorespunzătoare, se poate
dispune revocarea".
"Purtarea necorespunzătoare" a minorului constă în fapte sau atitudini din care să reiasă că
presupusa lui îndreptare a fost iluzorie, el manifestând dezinteres faţă de şcoală şi de
pregătirea profesională.
Tot în cadrul "purtării necorespunzătoare" intră şi săvârşirea de către minor în timpul
liberării, din nou, a unei infracţiuni, caz în care instanţa poate sau nu să aplice minorului o
pedeapsă.
Atunci când se apreciază că este necesară aplicarea unei pedepse, instanţa revocă măsura
internării într-un centru de reeducare, revocând implicit şi liberarea minorului. Atunci când
se apreciază că nu este cazul să se aplice o pedeapsă, instanţa revocă liberarea menţinând în
continuare măsura principală a internării într-un centru de reeducare.
Revocarea liberării se dispune de aceeaşi instanţă care a acordat libertatea înainte ca
minorul să fi devenit major (Art.492 C. proc. pen.).
În cazul în care minorul care este internat într-un centru de reeducare săvârşeşte din nou o
infracţiune, revocarea sau menţinerea măsurii se dispune după aceleaşi criterii ca şi în cazul
revocării liberării: dacă este necesară aplicarea unei pedepse cu închisoarea se dispune
revocarea măsurii internării într-un centru de reeducare iar dacă aplicarea acestei pedepse
nu este necesară, măsura educativă se va menţine.
Atunci când instanţa apreciază că pentru cea de a doua infracţiune este necesară aplicarea
unei pedepse şi când se alege pedeapsa cu amenda, măsura educativă a internării nu se
revocă, ea putând coexista cu amenda.
Măsura internării într-un centru de reeducare se pune în executare prin trimiterea unei copii
de pe hotărârea prin care s-a luat această măsură la organul de poliţie de la locul de unde se
află minorul(art.490, alin.1 C. proc. pen.) iar executarea constă în supunerea minorului la
regimul prevăzut de lege şi durează tot intervalul de timp în care acesta este internat.
În principiu, măsura internării într-un centru de reeducare se poate lua şi faţă de un minor
care a executat anterior o pedeapsă pentru o altă infracţiune dacă gradul de pericol social al
noii fapte este scăzut şi permite luarea acestei măsuri.
IV. 5. INTERNAREA ÎNTR-UN INSTITUT MEDICAL-EDUCATIV

Măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ este cea de-a doua măsură
educativă privativă de libertate şi, deşi în scara măsurilor educative ocupă ultimul loc,
aceasta nu constituie o măsură mai aspră decât internarea într-un centru de reeducare.
Măsura internării într-un institut medical-educativ se aseamănă cu cea a internării într-un
centru de reeducare prin aceea că ambele sunt privative de libertate şi constau în internarea
infractorului minor în instituţii specializate în vederea îndreptării lui, institutul medical-
educativ prezentând un caracter specific. Institutul medical-educativ trebuie să asigure atât
tratamentul medical cât şi educaţia necesară.
Internarea într-un institut medical-educativ este măsura prevăzută în art.105 C. pen. care
constă în aşezarea minorului pe o durată nedeterminată într-un institut medical-educativ în
vederea supunerii sale unui tratament medical şi unui regim special de educaţie.
Această măsură are un caracter mixt, atât medical cât şi educativ şi se ia faţă de minorul
care, din cauza stării sale fizice şi/sau psihice are nevoie atât de tratament medical cât şi de
un regim special de educaţie.
Ca orice măsură educativă, şi măsura internării într-un institut medical-educativ se poate lua
numai faţă de un minor care răspunde penal (art.100, alin.1 C. pen.), adică minorul între 14
şi 16 ani dacă se dovedeşte că a lucrat cu discernământ sau minorul care a depăşit vârsta de
16 ani.
O a doua condiţie pe care trebuie să o îndeplinească minorul care a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală, faţă de care se ia măsura internării într-un institut medical-
educativ este aceea că starea fizică sau psihică în care se află acesta să necesite tratament
medical. Această condiţie este determinantă în luarea acestei măsuri.
Starea fizică sau psihică la care se referă art.105 este o stare anormală, deficitară şi nu are
relevanţă dacă este congenitală sau survenită. O stare fizică anormală poate consta într-o
infirmitate (minorul este orb, olog, surdo-mut, etc.) sau într-o boală gravă (ftizie, paludism,
epilepsie, etc.) iar starea psihică anormală poate consta într-o deficienţă de ordin intelectiv
(debilitate mintală, etc.) sau volitiv (abulie, tulburări de comportament, etc.).
Această stare fizică sau psihică anormală la care se referă art.105 nu trebuie confundată cu
alienaţia mintală, idioţenia, cretinismul sau alte maladii care atrag iresponsabilitatea
minorului.

Potrivit art.48 C. pen. persoana iresponsabilă care săvârşeşte fapte prevăzute de legea
penală nu răspunde penal şi deci fată de un asemenea minor nu se poate lua măsura
educativă a internării într-un institut medical-educativ.
Instanţa determină starea psiho-fizică anormală a minorului ce necesită internarea într-un
institut medical-educativ din ancheta socială şi din celelalte acte ale cauzei precum şi din
expertiza medico-legală de specialitate.
Pentru ca faţă de un minor care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală să se poată lua
măsura internării într-un institut medical-educativ, starea anormală a acestuia trebuie să
existe în momentul luării acestei măsuri şi nu are relevanţă dacă a existat sau nu în
momentul comiterii faptei.
Potrivit art.106 C. pen., măsura internării într-un institut medical-educativ se ia - ca şi
măsura internării într-un centru de reeducare - pe timp nedeterminat. dar nu poate dura, în
general, decât până la împlinirea vârstei de 18 ani.
Această măsură se ia pe o durată nedeterminată pentru că nu se cunoaşte cu anticipaţie cât
timp este necesar pentru înlăturarea stării anormale din punct de vedere fizic sau psihic în
care se află minorul, iar în momentul în care această stare care a dus la luarea măsurii a
dispărut, internarea trebuie să înceteze şi ea îndată. Prin urmare, ar fi greşit ca instanţa,
atunci când ia măsura internării într-un institut medical-educativ să stabilească o anumită
dată precisă la care măsura ar urma să ia sfârşit.
Atunci când cauza care a impus luarea măsurii a dispărut, este necesar ca ridicarea măsurii
internării să aibă loc "de îndată" pentru că menţinerea acesteia ar putea fi chiar dăunătoare
pentru minorul vindecat, care ar urma să rămână în continuare în contact cu minorii
deficienţi din punct de vedere psiho-fizic.
Cauza care a determinat luarea măsurii educative a internării într-un institut medical-
educativ este complexă şi constă în necesitatea supunerii minorului la tratament medical
pentru a înlătura starea psiho-fizică în care se află acesta, precum şi necesitatea supunerii
acestuia unui regim special de reeducare datorită carenţelor grave de natură educaţională
pe care acesta le prezintă. prin urmare, ridicarea măsurii poate interveni numai dacă
însănătoşirea din punct de vedere medical a minorului coincide cu desăvârşirea educaţiei,
existând dovezi temeinice că minorul are o conduită bună, că este sârguincios la învăţătură
şi că îşi dă silinţa să capete o pregătire profesională.
Se poate întâmpla însă ca minorul să se însănătoşească din punct de vedere fizic sau psihic,
dar să nu fie desăvârşită redresarea lui morală. În acest caz instanţa poate să ia faţă de acest
minor, odată cu ridicarea măsurii internării în institutul medical-educativ, măsura internării
într-un centru de reeducare. Art.106, alin.1 teza III prevede că această înlocuire se dispune
numai "dacă este cazul".
În principiu, măsura internării într-un institut medical-educativ, ca şi măsura internării într-
un centru de reeducare nu poate dura decât până la majoratul minorului, adică până la
atingerea vârstei de 18 ani. Prin excepţie, însă, art.106, alin.2, instanţa poate dispune
prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani, dacă această prelungire este necesară
pentru realizarea scopului urmărit, adică pentru vindecarea şi reeducarea minorului.
Prelungirea internării nu se poate dispune anticipat, din momentul luării măsurii iniţiale, ci
numai atunci când minorul a împlinit vârsta de 18 ani şi se constată că măsura nu a avut
asupra minorului rezultatul dorit.
După cum am arătat, măsura internării într-un institut medical-educativ se ia pe o durată
nedeterminată; spre deosebire de aceasta, prelungirea măsurii se dispune întotdeauna pe o
durată determinată dar care nu poate depăşi în nici un caz durata de 2 ani.
Internarea într-un institut medical-educativ încetează de drept la data când minorul a
împlinit 18 ani, dacă nu a dispărut cauza care a dus la luarea acestei măsuri înainte de
împlinirea majoratului (ceea ce ar fi dus implicit la încetarea măsurii) şi dacă instanţa nu
dispune prelungirea acestei măsuri. În caz de prelungire, măsura internării încetează de
drept la împlinirea duratei fixate de instanţă.
Măsura internării într-un institut medical-educativ poate înceta şi prin revocare - art.108 C.
pen. - dacă în perioada internării minorul săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care se
apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii. În cazul în care instanţa revocă
măsura internării într-un institut medical-educativ şi îi aplică minorului pedeapsa închisorii,
se poate lua faţă de minor măsura de siguranţă a obligării la tratament medical (art.113 C.
pen.).
În principiu, faţă de un minor se poate lua atât o măsură educativă cât şi o măsură de
siguranţă. În literatura de specialitate s-a pus problema dacă măsura educativă a internării
într-un institut medical-educativ este compatibilă cu măsura de siguranţă a internării
medicale prevăzută de art.114 C. pen.
Într-o opinie s-a susţinut că cele două măsuri nu se pot lua simultan faţă de acelaşi minor,
pentru că atât acţiunea de reeducare cât şi cea de tratament medical pot fi realizate în
acelaşi timp prin internarea minorului într-un institut medical-educativ.
BIBLIOGRAFIE 1. Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, E.D.P., Bucureşti, 1983
2. Bogdan,T., Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993
3. Brezeanu, Ortansa, Minorul şi legea penală, Ed. AllBeck, Bucureşti, 1998
4. Brezeanu, Ortansa, Regimul de sancţionare al minorilor în perspectiva noii legislaţii penale, S.C.J.
4/19834.
5. Bulai, Constantin, Drept penal, Partea generală, vol.I-II, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992
6. Buzea, N.T., Infracţiunea penală şi culpabilitatea. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Alba-Iulia, 1944
7. Dragomirescu, V., Psihologia comportamentului deviant, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1976
8. Mitrofan, Nicolae, (coord.), Psihologie judiciară, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992
9. Neveanu, Paul Popescu, Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978
10. Preda, Vasile, Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981
11. Rădulescu, S., Banciu, D., Introducere în sociologia delincvenţei juvenile, Ed. Medicală, Bucureşti,
1990
12. Şchiopu, Ursula, Verza, E., Psihologia vârstelor, E.D.P., Bucureşti, 1981
13. Turianu, Corneliu, Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori, Ed. XXI, Bucureşti,
1995