Psihodiagnostic

Coordonator Student

1
Cuprins:

1. Introducere
2. Metode de cercetare în psihodiagnostic
3. Psihodiagnoza sferei cognitive
4. Psihodiagnoza personalității
5. Concluzii
6. Bibliografie

2
 1. Introducere
Etimologia termenului diagnoză își are originea în cuvîntul grecesc „diagnosticus” – ceea ce
înseamnă „capacitatea de a recunoaște”. Termenul a fost preluat mai întîi în domeniul medicinii,
iar mai apoi și în cel al psihologiei. În psihologie, termenul diagnoză desemnează activitatea de
evaluare psihologică a persoanei cu ajutorul unor mijloace ştiințifice specifice psihologiei. Aceste
instrumente sunt administrate conform unor strategii care se soldează cu colectarea unor informații
despre o anumită persoană.

Psihodiagnoza este activitatea specifică care foloseşte intermedierea prin diferite tipuri de
instrumente pentru a obţine informaţii valide despre structura, dinamica psihică şi personalitatea
unei persoane.

Evaluarea psihologică este un set de proceduri utilizate de o persoană pentru dezvoltarea unor
imagini, pentru a lua decizii si a verifica ipotezele despre modelele de caracteristici ale unei alte
persoane, modele care-i determină acesteia din urmă comportamentul în interacţiune cu mediul.
Scopurile evaluării includ în general: 1. Producerea de imagini (putem dezvolta descrieri si imagini
despre o anumită persoană); 2. Producerea de decizii (evaluarea persoanei are ca finalitate
producerea de decizii despre relaţia acelei persoane cu mediul ei actual sau cu mediile posibile:
adecvare, normalitate, funcţionalitate, disfuncţionalitate); 3. Verificarea de ipoteze, construirea
unei teorii (evaluarea ca suport pentru testarea ipotezelor despre personalitate).

Se știe că activitatea psihică nu se poate studia direct, ci doar prin manifestarea ei. Există mai
multe feluri de manifestări psihice. Ele exprimă ca variabile dependente sau intermediare, deoarece
exprimă caracteristici ale unei personalități umane date, de care depind. Orice manifestare, sau act
de comportament, este rezultatul a două elemente: natura persoanei sau starea ( subiectului uman)
și situația în care se află subiectul. Natura subiectului acționează sau reacționează la caracteristicile
și natura situației, care devine sursă de stimulare a comportamentului sau a constelației de reacții
ce au loc față de situație. Comportamentul poate fi observant, evaluat.Putem considera drept
componente măsurabile de prim ordin cele ale cîmpului psihologic: activitățile (productive) și
performanțele acestora. Performanțele exprimă caracteristicile importante ale personalității. Tot
componente măsurabile sînt și performanțele de găsire a unor soluții într-o situație complexă ce se
cere rezolvată, sau găsirea factorului cheie în rezolvarea unor probleme. Toate acestea pot fi

3
considerate activități productive care oferă psihologului un material semnificativ pentru diagnoza
psihică. Prezintă importanță și analiza performanțelor și a timpului de implicare în ele, fluctuația
lor, volumul lor, densitatea și constanța, ritmul și calitatea produselor, care constituie parametric
importanți de măsurare a manifestării aptitudinilor, deprinderilor, capacităților, dar și a atitudinii,
eventual preferențiale, față de o activitate sau alta.

Tot prin examenul psihodiagnostic se evaluează nivelul de dezvoltare al unor procese,

activități și însușiri psihice, gradul lor de declin sau detereorare precum și rezervele compensatorii
de care dispune persoana pentru a-și depăși aceste dificite.

1. Metode de cercetare în psihodiagnostic

Toate metodele utilizate în psihodiagnostic ar putea fi divizate în două categorii: metode cu
grad scăzut de formalizare şi metode cu grad înalt de formalizare. Din grupul de metode cu grad
scăzut de formalizare fac parte observaţia, convorbirea, anamneza, analiza produselor activităţii
ș.a. Aceste metode furnizează informaţii de valoare, însă sunt laborioase, necesită mult timp şi
depind, în special, de profesionalismul şi intuiţia psihodiagnosticianului. În cea de-a doua
categorie, grupul de metode cu grad înalt de formalizare, sunt incluse testele, în sensul larg al
acestui cuvînt (testele propriu-zise, chestionarele și tehnicile proiective). Ele se caracterizează prin
proceduri stricte de administrare (realizarea strictă a instrucţiunii, modalităţi stricte de prezentare
a materialului, neimplicarea psihodiagnosticianului în activitatea subiectului etc.), prelucrare
(existenţa criteriilor stricte de prelucrare şi evaluare a rezultatelor), fidelitate, validitate şi
sensibilitate. Aceste metode asigură acumularea rapidă a informaţiei, care permite compararea
cantitativă şi calitativă a individului cu alte persoane.

Metode cu grad înalt de formalizare:

 Testul este o probă standardizată vizînd determinarea cît mai exactă a gradului de
dezvoltare (prezenţă) a unei însuşiri psihice sau fizice.
 Chestionarul este un sistem de întrebări (de regulă, scrise), elaborat în aşa fel încît să
obţinem date cît mai exacte cu privire la o persoană sau un grup social.
 Ancheta sau convorbirea standardizată constituie un set de întrebări (orale sau scrise),
formulate atunci cînd intenţionăm să interogăm un număr mare de persoane.

4
Metode cu grad scăzut de formalizare:

 Observaţia constă în urmărirea atentă şi sistematică (prin introspecţie, extrospecţie) a unor

reacţii psihice cu scopul sesizării aspectelor lor esenţiale. I. Dafinoiu defineşte observaţia
ca acţiunea de a privi cu atenţie fiinţele, lucrurile, evenimentele, fenomenele pentru a le
studia, supraveghea şi a trage concluzii asupra acestora. Ca metodă știinţifică, observaţia
constă în ,,înregistrarea sistematică, prin simţuri, a caracteristicilor şi transformărilor
obiectului studiat”. Observaţia nu înseamnă doar a înregistra (identifica) un
comportament, ci şi a-l clasifica, a-l introduce într-o anumită categorie.
 Anamneza (amintire, întoarcere în trecut) se referă la relatările subiectului despre
evenimentele cele mai importante din biografia sa, care sînt într-o relație cauzală cu
evenimentele prezente ce fac obiectul psihodiagnozei. Întrucît anamneza reprezintă
percepția și în general trăirile subiectului în legătură cu evenimentele biografiei sale, prin
această metodă se accede la motivaţiile, aspiraţiile, concepţiile de viață şi atitudinile
acestuia.
 Interviul anamnestic combină caracteristicile anamnezei cu cele ale interviului. Interviul
este frecvent utilizat în selecţia profesională, deși nu s-a bucurat de o atenţie sporită din
partea cercetătorilor cu privire la calităţile sale metrologice. În general, se consideră că
durata interviului nu trebuie să fie mai mare de zece minute, totuși aceasta depinde de
importanţa postului care face obiectul selecţiei, de numărul candidaților și de ponderea
interviului în economia programului de selecţie. Datele cuprinse în interviu pot fi
auxiliare, cele care provin din alte surse (scrisori de recomandare, formulare de angajare,
48 teste psihologice etc.) sau principale, cele acumulate pe parcursul desfășurării
interviului. Forma interviului este conversaţională.
 Tehnicile biografice au beneficiat de o mai mare atenție din partea cercetătorilor. Ele
constau în colectarea de informații privind biografia unui subiect de la alte persoane care
cunosc foarte bine subiectul. De exemplu, analiza biografiei persoanelor cu deficienţe
furnizează informaţii preţioase cu referire la caracterul etiologic al deficitullui respectiv
sau privind modul în care subiectul a profitat de programul recuperatoriu.
 Convorbirea – prin acestă metodă interlocutorul dezvăluie un nivel de cunoaștere,
atitudini, motive, interese etc. Cadrul convorbirii este mai larg decît cel al anamnezei. Prin

5
 această metodă se sondează opiniile, concepția despre lume, atitudinile, calitatea expresiei
verbale, mecanismele intelectuale, nivelul şi calitatea informaţiilor.

3. Psihodiagnoza sferei cognitive

Concepțiile privind conceptul de inteligenţă au oscilat de la accentuarea și sublinierea

rolului ei în procesul cunoașterii, pînă la diminuarea semnificaţiei acesteia. Inteligența nu este doar
ocapacitate academică, o facultate strict ştiinţifică sau un talent pentru teste. Ea reflectă o
aptitudine de a înţelege mediul, de ,,a prinde din zbor”, de a da un sens lucrurilor şi de a imagina
soluţii practice. Astfel definită inteligenţa poate fi măsurată, iar testele pentru determinarea I.Q.-
ului reușesc relativ bine acest lucru. Această definiţie a inteligenţei corespunde şi consensului ce
există în prezent între psihologi, neurobiologi, antropologi etc.

Inteligenţa nu este redusă doar la capacităţi verbale şi logico-matematice. Există inteligenţă

raţională, care exprimă funcţii mentale, reprezentată prin coeficientul intelectual I.Q. și inteligenţă
emoţională, care funcţionează pe baza sensibilităţii, reprezentată prin coeficientul emoţional
(E.Q.). În vederea evaluării inteligenţei umane trebuie măsurat atît I.Q.-ul, cît şi E.Q.-ul. I.Q.-ul
măsoară inteligenţa academică şi este puternic influenţat de componenta ereditară. De obicei,
acesta este stagnant pe perioada vieţii şi nu poate fi crescut uşor. E.Q. măsoară inteligenţa
emoţională şi depinde doar de individ şi de raportarea acestuia la societate şi la realitatea externă.
De-a lungul timpului, au fost elaborate o serie de teste de inteligenţă prin intermediul cărora poate
fi măsurat nivelul de I.Q., respectiv de E.Q.
Factorii cate determină funcționarea inteligenţei raţionale:
o spaţial (perceperea şi compararea configuraţiilor plane şi tridimensionale);
o perceptiv (identificarea unei configuraţii date într-o configuraţie complexă);
o memorie (memorarea şi amintirea unor ansambluri fară relaţii logice);
o raţionament (inducţia şi deducţia logică);
o numeric (manipularea cifrelor);
o verbal (comprehensiunea/înţelegerea) și

6
 o lexical (vocabularul).

Clasificarea testelor de inteligenţă

Testul desemnează o procedură sistematică pentru observarea şi descrierea unui

comportament cu ajutorul unor scale numerice sau categorii fixe sau o măsurare obiectivă şi
standardizată a unui comportament pe un anumit eşantion.
Tipuri de teste care sunt folosite de obicei în cadrul procesului de selecţie:
• Teste de inteligenţă – mai puţin populare în ultimul timp;
• Teste de aptitudini – estimează potenţialul unei persoane de a realiza sarcini de lucru (de
exemplu, aptitudini numerice, verbale, perceptuale sau tehnice);
• Teste de abilităţi – evaluează abilităţile şi aptitudinile, dobîndite prin experienţă sau
perfecţionate (de exemplu, operare la calculator);
• Teste de personalitate – identifică diverse caracteristici ale personalităţii (extroversiune
/introversiune, stabilitate emoţională, agreabilitate, deschidere la experienţe, conştiinciozitate,
ș.a.);
• Teste de onestitate – evaluează probabilitatea ca un angajat să se implice sau să tolereze
activităţi ilegale în cadrul firmei (furt, utilizarea nepermisă a bunurilor companiei etc.).

Testele pot fi împărţite în două categorii:

• care măsoară performanţa maximă (inteligenţă, aptitudini, deprinderi) şi
• care măsoară comportamentul tipic (atitudini, obiceiuri, interese, trăsături de personalitate).

7
4. Psihodiagnoza personalității

Testele de personalitate au ca obiect de studiu componentele afective și volitive ale

personalităţii. Au la bază o situaţie pe cît posibil standardizată, care să permită comparaţii, iar
rezultatele lor nu se exprimă cantitativ. Acest tip de teste nu se finalizează prin stabilirea unui
scor, în schimb ele permit o evaluare calitativă a proceselor psihice care concură la organi-
zarea personalităţii. Datorită acestui fapt, toate răspunsurile la testele de personalitate sunt valide
şi semnificative, spre deosebire de răspunsurile date la testele de nivel (unde există întotdeauna
un răspuns corect şi unul greşit).
Apariţia testelor de personalitate marchează o etapă nouă în dezvoltarea curentului
psihometric. Momentul de start a fost anul 1914, cînd Robert S. Woodworth a pus la punct
primul chestionar de personalitate (Personal Data Sheet), în scopul de a standardiza interviurile
psihiatrice. Acest chestionar viza domeniul militar, fiind destinat identificării recruţilor
susceptibili de boli psihiatrice. Chestionarul lui Woodworth constă din 116 itemi la care subiecţii
răspund cu „da” sau “„nu”. Ulterior, pe baza acestui chestionar s-a construit Thurstone
Personality Schedule (1930) şi Bernreuter Personality Inventory (1931), fundamentate statistic.
Din aceeaşi perioadă datează şi chestionarul de valori al lui G. W Allport (1897-1967) şi P. E.
Vernon. Cîţiva ani mai târziu, B. Moore elaborează un chestionar de interese, iar E. Strong, un
chestionar de interese profesionale. Utilizînd analiza factorială, R. Cattell (1905-1998)
elaborează, în 1946, testul Sixteen Personality Factors (16 P.F.), care are drept scop evaluarea
trăsăturilor fundamentale ale personalităţii. Ulterior, au apărut şi alte chestionare de
personalitate, precum Minnesota Mulitphasic Personality Inventory (M.M.P.I.) sau California
Psychological Inventory (C.P.I.) care investighează mai multe trăsături de personalitate, pentru
ca, în perioada 1980-1990 să se accepte că numărul trăsăturilor fundamentale de personalitate
poate fi redus la cinci. Pornind de la această idee, P. T. Costa şi R. R. McCrae au fundamentat
Chestionarul de Personalitate (N.E.O.), care evaluează neuroticismul, extraversiunea, caracterul
deschis, calitatea de a fi agreabil şi conştiinciozitatea.
Testele psihometrice de personalitate diferă între ele prin situația utilizată ca stimul.
Majoritatea sunt scale cu întrebari, la care subiectul trebuie să răspundă în funcție de ce gîndește,

8
crede, simte, apreciază etc. Din acest considerent, ele mai sunt numite chestionare sau scale de
autoevaluare.
Testele de personalitate diferă în funcție de scopul pe care îl urmăresc, fiind clasificate în trei
categorii:
o Chestionare de personalitate propriu-zise;
o Teste de interese, atitudini și valori;
o Probe orientate spre psihologia sănătății.
În timp ce scalele de autoevaluare reprezintă un efort introspectiv, cele de hetero-evaluare dau
aceeași rigoare observării comportamentului în măsură sunt coordonate cu elemente non-
intelectuale.

Testele proiective

Termenul „test proiectiv” a fost menționat pentru prima dată de Frank, în una din
lucrărilesale publicată în 1939. Sunt trei tipuri de probe enumerate:
1. testul de asociații (Jung);
2. testul petelor de cerneală (Rorscharch) și
3. testul de apreciere tematică T.A.T. (Murray).
Aceste teste constituie prototipul unei investigații dinamice și globale a personalității, prin care
este evidențiată totalitatea elementor constituitive ale structurii psihice, aflate într-o interacțiune și
evoluție interdependentă. Apariția testelor proiective a fost influențată și de dezvoltarea terapiei
gestalstiste și a celei psihanalitice. În 1904, C. G. Jung elaborează o probă psihologică în care
asociațiile subiecului sunt interpretate ca revelatoare pentru decodificarea complexelor și
tendințelor sale profunde. Peste cîțiva ani, în 1919, apare Testul petelor de cerneală, în care
percepția petelor nu reflectă atît o probă de imaginație, cît, mai ales, de personalitate. Cu alte
cuvinte, organizarea individuală a personalității se manifestă în percepția și interpretarea acestor
pete. În anii 1920-1930, psihanaliștii încep să utilizeze în activitatea practică desenul și jocurile
libere. În acest sens, desenele și povestirile libere capătă o nouă conotație – se disting prin
semnificații analoage cu cele ale visurilor și simptomelor nevrotice. Cinci ani mai tîrziu, în 1935,
în SUA, Murray elaborează T.A.T., primul test inspirat din tehnica povestirii libere.

9
 Unul din cele mai cunoscute teste apărute în această perioadă este Testul petelor de cerneală.
Provenind dintr-o familie de pictori, H. Rorschach, autorul testului, ezita între o carieră artistică și
studii medicale. Alege domeniul psihiatriei și își susține, în 1912, teza de doctor în medicină la
tema halucinațiilor, reflexelor și fenomenelor asociate. Testul său a fost elaborat într-un mic spital
psihiatric, influențat fiind de ideea proiectivă. El desena ființe umane în mișcare și se desena și pe
sine, așa cum îl vedeau alții. Și-a cumpărat o maimuță pentru a observa reacțiile schizofrenicilor
la gesticulația animalului. Stilul decisiv provine din tezele unui student de la medicină și anume
de a folosi planșe constituite din pete de cerneală. Aceste planșe au fost testate inițial pe 1000
copii, 1000 adulți și 100 psihotici. La început, acestea aveau drept scop investigarea imaginației,
iar întrebările puse la sfîrșitul studiului au fost decisive pentru Rorscharch. El a observat că unii
subiecți interpretează toată pata, alții doar detaliile. La această etapă toate petele erau în alb-negru,
dacă ar fi fost colorate, metoda ar fi servit la diagnosticul psihozelor.
Ulterior, originalitatea testului transformă proba petelor de cerneală dintr-un test de
imaginație într-unul de personalitate, astfel, fiind descoperite noi interpretări. El considera că
răspunsurile de tip mișcare denotă introversiunea subiectului, iar cele de tip culoare –
exroversiunea. Rorscharch cunoștea tipologia lui Jung, însă pentru el avea o semnificație diferită.
Punctul de plecare în analiza sa are la bază un vis despre senzația de cădere a creierului său,
întrebîndu-se cum poate fi învinsă senzația unei mișcari, dacă aceasta nu are legătură cu
realitatea actuală. Răspunsul lui este că omul dispune de un registru mai larg de imagini, decît
cele pe care le folosește propriu zis în viața cotidiană și că, prin intermediul asociațiilor, există o
legătură directă între diverse percepții. Percepțiile vizuale sunt conservate sub pragul conștiinței
sub forma imaginilor chinestezice. Astfel, petele de cerneală apar ca o oglindă în care stimulii
vizuali activează imaginile chinestezice ale subiectului, care sunt proiectate asupra petelor și la
rîndul lor percepute ca reflectori trimiși de oglindă.

10
5. Concluzii

Activităţile specifice de psihodiagnostic şi evaluare clinică, bazate pe evaluarea

componentelor descrise mai sus, se referă la:
• investigarea şi psihodiagnosticul tulburărilor psihice şi a altor condiţii de patologie care
implică în etiopatogeneză mecanisme psihologice;
• evaluarea psihologică a stării de sănătate psihică ca prerechizită pentru desfăşurarea unor
activităţi care presupun examinare psihologică (ex. testarea profesorilor, a funcţionarilor publici
etc.);
• evaluare cognitivă şi neuropsihologică;
• evaluare comportamentală;
• evaluare bio-fiziologică (ex. prin proceduri de bio-feedback);
• evaluare subiectiv-emoţională;
• evaluarea personalităţii şi a mecanismelor de coping/adaptare/defensive;
• evaluarea unor aspecte psihologice specifice cuplului, familiei sau altor grupuri;
• evaluarea contextului familial, profesional, social (ex. calitatea vieţii, funcţionarea socială),
economic, cultural în care se manifestă problemele psihologice;
• evaluarea gradului de discernământ al persoanelor;
• evaluarea dezvoltării psihologice;
• alte evaluări în situaţii care implică componente psihologice clinice (ex. chestionare de
interes în consilierea vocaţională etc.).

11
6. Bibliografie
Evaluarea psihologică. Manualul psihologului clinician.- Enea, Violeta și David, Daniel
Editura Polirom, 2017
Psihodiagnostic – suport curs Facultatea de Psihologie, Iași – Dafinoiu, Ion 2016
www.academia.edu
www.wikipedia.ro

12