CURSUL 6

ASPECTE ALE INTERPRETĂRII REZULTATELOR OBŢINUTE LA TEST

ETALONAREA TESTELOR PSIHOLOGICE

Cuprins:

1. Conceptul de normalitate
2. Principiile interpretării datelor
3. Interpretarea asistată de computer
4. Proceduri de interpretare a scorurilor testelor
5. Etalonarea testelor

1. Conceptul de normalitate

În mod curent funcţionează 3 perspective asupra termenului de normalitate:

statistică, social-culturală, psiho-medicală, fiecare cu argumentele şi limitele ei
(Minulescu, 2003, p.30). Noţiunea de normalitate are în centrul său referinţa la normă, ca o
regularitate caracteristică sau acceptată de un număr semnificativ de persoane.

În psihologie, accepţiunile cele mai utilizate includ ideea unui nivel de excelenţă
necesar realizării unor scopuri determinate şi ideea unui model sau etalon în raport cu care s-
ar putea stabili o măsură sau o formulă de judecată (Lisievici, 1997, apud Minulescu, 2003,
p.31).

În psihodiagnoză, delimitările între normalitatea psihică şi ceea ce iese în afara

normalităţii includ măsurători cantitative şi calitative, cel mai adesea integrând cele două
şiruri de judecăţi. Variabilele care interesează practica psihologiei clinice, tind să fie:

 comportamentul persoanei,

 cogniţiile persoanei,

 sentimentele sau situaţiile,

 nivelul de funcţionare sau de destructurare al unor mecanisme,

 abilităţile psihice,

 scopurile tratamentului,

 concepte teoretice precum eul, stima de sine, starea de sine, calitatea vieţii.

Problema este de a dezvolta un proces sistematic prin care acestor tipuri de variabile li
se pot cuantifica atributele. Aceasta este necesar pentru a putea monitoriza schimbarea, în
termeni mai exacţi.

1
 A. Normalitatea statistică

O măsură bună este în esenţă delimitată prin fidelitate şi validitate. Respectiv,

instrumentele prin care se măsoară trebuie să prezinte cele 2 dimensiuni.

Fidelitatea, în esenţă, se referă la consistenţa instrumentului, la faptul că toate

întrebările sau sarcinile pentru respondent, măsoară în acelaşi fel, în orice moment.

Validitatea indică dacă realmente testul măsoară ceea ce îşi propune să măsoare.

Pentru ca scorurile obţinute să se poată interpreta, se procedează la normarea gamei de

rezultate posibile, prin procedee statistice. În principal, ceea ce se urmăreşte este modul de
distribuţie al rezultatelor, de-a lungul unui continuum şi modul în care se comportă
populaţia de referinţă, respectiv aflarea tendinţei centrale şi a abaterii standard de la medie.

Multe din variabilele psihologice se supun unei astfel de distribuţii, descrisă

matematic prin “curba lui Gauss”, unde valorile medii ale variabilei reprezintă majoritatea
populaţiei (68,28%), iar abaterile de la zona medie, în ambele sensuri sunt relativ egal
distribuite. Astfel, avem (Minulescu, 2003, p.31):

 abateri moderate (în termeni statistici, a doua abatere standard la medie), cuprinzând
în cele 2 direcţii câte 13,59% din populaţie (în total, 27,18%),

 abateri extreme, reprezentând 2,14% (respectiv, în total, 4,28%) din populaţie pentru
a treia abatere standard de la medie;

 abateri reziduale, de 0,13% (în total 0,26%) din populaţie, pentru a patra abatere
standard de la medie.

Imaginea poate fi reprezentată grafic sub forma unui clopot.

Cuantificarea rezultatelor sub formă de scoruri ne permite să ne reprezentăm

comportamentul unei persoane relativ la (Minulescu, 2003, p.32):

2
  comportamentul majorităţii (cei 68,28% din zona medie),

 comportamentul minorităţii (cei 27,18% din zonele imediat următoare),

 excepţii semnificative de la medie (restul de 4,53% din zonele extreme).

Pentru fiecare instrument şi fiecare condiţie de folosire a intrumentului se contruiesc

etaloane după criterii bine definite privind reprezentativitatea populaţiei.

Normalitatea înseamnă în această accepţiune cantitativă, determinarea nivelului

de eficienţă al unei abilităţi psihice sau a unei dimensiuni de personalitate, în raport cu
modul în care se comportă acestea în populaţia de referinţă.

De exemplu, nivelul inteligenţei comparativ cu procentajele mai sus prezentate se

poate încadra astfel:

 normal – dacă persoana se încadrează în 68,28%,

 rezultate peste medie/sub medie – dacă persoana se încadrează în 13,59%,

 rezultate foarte bune/foarte slabe – dacă se încadrează în 0,13%.

Statistica ne ajută să cuantificăm şi să avem o viziune mai corectă asupra

comportamentului individual în relaţie cu ceea ce pare a fi caracteristic pentru un număr mare
de persoane.

B. Normalitatea socio-culturală

Ne referim aici la norme sociale şi culturale, respectiv reguli sociale sau juridice
instaurate pentru a conserva o relaţionare non-distructivă, şi la modele de comportament,
obiceiuri, cutume, prejudecăţi. Toate acestea constituie standarde scrise sau nescrise în
interiorul grupului de indivizi.

Evaluarea curentă implicată în construirea instrumentelor, mai ales a chestionarelor

psihologice, dar şi modul cum subiecţii răspund autoevaluându-se la acestea, implică astfel de
norme. Din acest punct de vedere, un comportament normal într-o zonă geografică sau într-o
comunitate, poate fi socotit anormal, devinat chiar, în spaţiul unei alte culturi. Normele
sociale şi juridice impun limite de comportament dincolo de care se instituie sancţiuni, până
la izolarea socială a persoanei care încalcă normele. În cadrul unor astfel de norme intervine
conceptul de adaptare, comportament adaptativ, comportament de risc, etc. De exemplu,
situaţia în care individul se suie băut sau obosit la volanul maşinii, ştiind că ambele condiţii îi
pot afecta capacitatea de a conduce şi pot duce la producerea unor incidente care contravin
normelor sau legii. Comportamentul de risc se poate manifesta în varii situaţii şi cercetarea
ştiinţifică a evidenţiat la nivelul tendinţelor temperamentale o dimensiune specifică, numită
de Zuckermann “căutarea senzaţiei” (Minulescu, 2003, p.34).

Mai există şi alte dimensiuni care sunt responsabile de un astfel de comportament prin
care individul ajunge în mod constant să sfideze norma socială. Ele fac obiectul unor

3
structurări de personalitate particulare, grupate sub denumirea de “tulburări de personalitate
sociopate”. Sunt indivizi care cronic nu se pot supune normelor, nu se pot adapta şi sunt, de
regulă, dintre cei care comit infracţiuni repetitive sau bizare.

C. Normalitatea psiho-medicală

În interiorul criteriilor de normalitate intervine implicit diferenţierea între distructiv şi

constructiv în abordarea normalităţii. Condiţia de boală psihică, de ieşire în afara limitelor de
comportament sănătos, implică astfel, şi riscul ca persoana să producă, pentru ea însăşi sau
pentru cei din jur, o stare majoră de disconfort şi pericol. Desigur, şi aici există o condiţionare
de anormalitate relativă, în care gradul de pericol nu este extrem. De exemplu, persoana
depresivă are tendinţa de a se izola de lume, de a nu mai participa la viaţă, cu pericolul latent
al unor idealuri distructive, care o pot împinge la sinucidere.

Regăsim astfel de situaţii, fie în personalităţi accentuate, fie în comportamente

reactive la stres sau la condiţii existenţiale extreme. Pentru astfel de situaţii, intră în joc
consilierea psihologică, psihoterapiile de diferite orientări, etc. În acelaşi timp, există şi un
grad major de patologie, în care boala psihică este ceea ce domină distructiv relaţia persoanei
cu viaţa. Unei astfel de condiţii i se adresează, de regulă, psihiatria.

D. Anormalitatea

Conceptul de anormalitate îşi leagă conţinutul, mai des, de domeniul psihopatologiei.

Anormalitatea vizează conduita şi comportamentul. Într-o accepţiune strictă, se referă la
dezvoltarea psihică patologică, de natură să transforme persoana, de-a lungul istoriei sale de
viaţă, într-un mod comprehensibil.

Boala psihică, în raport cu anormalitatea, include o anumită procesualitate, în cadrul

căreia se manifestă un hiatus şi o denivelare, evidente, deşi incomprehensibile, în continuarea
istoriei individului. Deci, anormalitatea apare mai degrabă în raport cu o perturbare de fundal,
iar boala implică întotdeauna un aspect procesual. Anormalitatea se referă la structura şi
organizarea psihică, iar boala implică un proces morbid. Anormalitatea se relevă mai ales în
tulburările de comportament, iar boala ca proces morbid interesează patologia clinică.
Tulburarea psiho-comportamentală, anormalitatea, se manifestă ca discordanţă între dorinţa şi
acţiunea persoanei, şi ceea ce se aşteaptă şi cere de la ea în contextul socio-cultural.

Criteriile în funcţie de care se realizează diagnosticul de devianţă psihopatologică

sunt, de obicei (Minulescu, 2003, p.35):

 gradul înalt şi durata mare a stării de disconfort psihic, pe care o trăieşte individul
(ex., stările cronice de anxietate sau depresie);

 ineficienţa cognitivă, definită ca incapacitate de a gândi clar realitatea fără a o

distorsiona, sau de a-şi împlini obligaţiile sociale, profesionale, de familie;

 tulburări în funcţionarea organismului (simptome psihosomatice);

4
  devianţa comportamentală de la normele sociale.

E. Concepte care intervin în delimitarea conceptului de normalitate

Sănătate mentală. Definită, de regulă, prin următoarele caracteristici (Minulescu,

2003, p.35):

 capacitatea de conştientizare, acceptare şi corectitudine în modul cum se concepe pe

sine;

 stăpânirea mediului şi adecvarea în modul de a face faţă cerinţelor vieţii;

 integrarea şi unitatea personalităţii;

 autonomia şi încrederea în sine;

 perceperea realistă şi sensibilitatea socială;

 continuitatea dezvoltării personale spre auto-actualizare;

 conştientizarea propriilor limite;

 capacitatea de a învăţa din experienţa de viaţă.

Maturitate psihică. Perspectiva ştiinţifică a impus utilizarea în psihologie, relativ la

problematica normalităţii, termenul de maturitate psihică. Avem în vedere faptul că nu există
un model coerent, unic, aplicabil în orice condiţii, prin care să delimităm maturizarea. Cadrul
cel mai general prin care putem defini normalitatea psihică (din perspectiva psihologiei
umanieste) implică concomitent 3 aspecte (Minulescu, 2003, p.36):

 capacitatea de a stăpâni activ mediul;

 manifestarea unei unităţi a personalităţii;

 capacitatea de a percepe corect lumea şi propria persoană.

Maturitatea se câştigă treptat, de-a lungul dezvoltării, de la copil spre vârsta adultă,
adolescenţa fiind în genere, perioada celor mai dramatice căutări, definiri, ieşiri din
dependenţele parentale şi câştigarea condiţiei de autonomie şi punere în valoare a specificului
personal.

Individuare şi auto-actualizare. Conceptul privind sensul personal al vieţii a fost

dezvoltat de Jung. Pentru Jung, individuarea are sensul unei diferenţieri a tuturor structurilor
psihicului printr-o continuă integrare în sfera vieţii conştiente. Individuarea implică
descoperirea conştientă şi intrarea în relaţie cu sinele.

În procesul de auto-actualizare a acestor conţinuturi obiective, se dezvoltă o identitate

a eului mai stabilă şi continuă. În context, boala psihică reprezintă o gamă de simptome care

5
semnalează ieşirea din această direcţie de creştere, ceea ce conduce la regresii şi stagnări
nevrotice.

Ulterior, şcoala americană a introdus conceptul de auto-realizare, ca un prag în care

motivaţia de creştere, obişnuită oricărei fiinţe vii, este depăşită la nivelul omului printr-o
meta-motivaţie. Acest lucru este reflectat în situaţia în care s-au integrat în sensul existenţial,
valori ideale precum frumuseştea, unicitatea, ordinea, perfecţiunea.

Astfel de persoane, care ating un asemenea prag, sunt mai curând o excepţie de la
normă şi se caracterizează astfel (Maslow, apud Minulescu, 2003, p.37):

 sunt limpezi în modul de a percepe realitatea şi capabile să accepte ambiguităţile

existenţei;

 se acceptă pe sine şi pe celălalt, şi trăiesc doar într-o minimă măsură starea de

anxietate sau vinovăţie legată de sine;

 se comportă spontan şi gândescu cu fantezie, dar nu total neconvenţional;

 nu sunt centrate pe propria persoană, ci mai degrabă pe o anumită problematică;

 sunt capabile să privească viaţa cu obiectivitate;

 se comportă într-o manieră independentă fără a fi rebele;

 iubesc viaţa;

 au trăiri de extaz, chiar legate de sentimentul de putere, au momente când creează,

când par a stăpâni necunoscutul;

 sunt implicate social, identificându-se simpatetic cu orice om;

 pot avea experienţe interindividuale profunde, dar de regulă cu puţini oameni;

 respectă fiinţa;

 ştiu diferenţa dintre mijloc şi scop şi nu se neliniştesc de faptul că ar trebui să suporte

un anumit mijloc pentru a atinge un scop;

 le este propriu un sens filosofic al umorului, spontaneităţii, jocului, şi nu sunt

caracterizaţi de agresivitate faţă de ceilalţi;

 sunt capabile să descopere probleme şi sensuri, mai ales în domeniul pe care sunt
centrate;

 nu permit “culturii” să le controleze.

2. Principiile interpretării datelor

6
 Datele colectate în prima etapă a evaluării psihologice sunt interpretate într-un proces
complex de gândire, de către evaluator.
Pe de o parte, există datele colectate despre respondent, iar pe de altă parte, datele
colectate din întregul cortegiu de metode aplicate.
Intepretarea datelor este un proces de înaltă gnozie și creativitate. Datele culese ajung
să aibă semnificație, să capete înțeles, grație evaluatorului. Este recreat portretul clientului, iar
acesta trebuie să fie cât mai congruent cu originalul.
În procesualitatea interpretării se trece de la ceea ce cunaștem deja despre persoana
evaluată la noi informații derivate pe baza unor legături logice între diferite enunțuri, care
constituie de fapt conținutul psihologiei ca știință.
În foarte multe cazuri, evaluatorul nu pleacă de la datele măsurătorilor, ci de la
impresiile și părerile pe care și le formează despre un caz. Deci interpretarea pleacă de la niste
ipoteze și păreri personale ale evaluatorului și se finalizează cu o descriere rezumativă a
funcționării psihologice, care va fi utilizată la elaborarea concluziilor.
Faza finală presupune adresarea întrebării referitoare la cât sunt de îndreptățite
inferențele făcute inițial de evaluator. Trebuie luate în considerare posibile efecte ale
disimulărilor sau defenselor persoanei respective.
În interpretarea datelor, evaluatorii nu rămân la suprafața înțelesurilor primare care pot
fi asociate acestor date. Pornind de la datele primare, evaluatorii antrenați fac inferențe și își
formează unele impresii cu privire la ce ar putea semnifica ele, megând pe una din 4
alternative (Graham și Naglieri, 2003, apud Martin, în Ciorbea, 2015, p.74): intepretări
empirice, interpretări conceptuale, interpretări statistice, interpretări clinice. Le vom analiza
în continuare.

2.1. Interpretarea intuitivă și conceptuală

Se poate realiza prin abordarea intuitivă, cea bazată pe autoritate, cea empirică și cea
conceptuală.
Evaluarea psihologică intuitivă – deciziile de evaluare se sprijină pe impresii care,
sunt vagi și impregnate de subiectivitate. Impresiile sunt cogniții vagi, care apar odată cu
pătrunderea în conștiință a unor informații. Nu toate impresiile însă pot fi eronate, din contră,
ele îl ajută pe psiholog să intuiască natura problemei cu care se confruntă persoana. Intuiția
este un mod foarte personal de a semnifica indiciile comportamentale sau datele de evaluare
printr-un filtru aperceptiv, printr-un mod original de structurare a experienței personale ca o
grilă de a citi aceste indicii. Totuși, evaluarea psihologică intuitivă este mai mult decât
funcționarea pe bază de impresii. Intuiția psihologului este o formă de cunoaștere nemijlocită
în care conștiința ia act în mod spontan doar de un anume fapt, nu și de procesualitatea care a
condus la el. În cazul evaluării psihologice, este vorba de un fel de iluminare bazată pe o
inteligență de tip emoțional. Ea presupune citirea celuilalt.
Abordarea bazată pe autoritate – se fundamentează pe idei susținute de alți
psihologi cu mare autoritate în domeniul evaluării, care ne servesc drept argumente pentru
susținerea concluziilor.
Abordarea empirică – se bazează pe rezultatele replicate, provenite din cercetări
având o puternică bază metodologică. Astfel, ori de câte ori se constată o corelație ridicată
între un fapt științific rezultat din evaluarea psihologică și o anumită caracteristică, ne putem
considera îndreptățiți să inferăm prezența acelei caracteristici la persoana la care a fost
identificat acel rezultat al evaluării psihologice.
Abordarea conceptuală – constă în a stabili o punte logică prin intermediul
conceptelor între rezultatul evaluării psihologice și inferențele efectuate pe seama lor.

7
Deducțiile psihologului reconstruiesc prin interpretare realitatea psihică, sub forma unui
concret logic, a unui fapt științific. Devenită fapt științific, evaluarea poate fi generalizată la o
clasă, la o categorie a populației din care face parte subiectul evaluat.

2.2. Interpretarea statistică

Are următoarele avantaje:

 rezultatele regulilor statistice sunt repetabile și, deci, obiective, adică independente de
variația evaluatorului
 verificabilitatea concluziilor – posibilitatea de a estima gradul de încredere cu care pot
fi investite concluziile derivate din interpretarea datelor
Are următoarele dezavantaje:
 valabilitatea regulilor este limitată la anumite tipuri de oameni și de condiții în care au
fost obținute datele. Indivizii umani diferă prin caracteristicile lor demografice sau
personale.
 Un caz individual nu este atât de asemănător cu populația de date din care au fost
derivate regulile statistice, încât să justifice inferențele dinspre populație spre individ
 Caracterul artificial al datelor poate afecta valabilitatea concluziilor și interpretărilor.

2.3. Interpretarea empirică

Interpretarea empirică pleacă de la datele colectate prin diferite metode, unde locul
central îl ocupă testele psihologice. Aceste date sunt interpretate prin formule și algoritmi, în
marea lor parte de natură statistică. Cea mai importantă însușire a acestei interpretări, este
posibilitatea de a determina limitele de încredere.

2.4. Interpretarea clinică

Capacitatea evaluatorului de a lua decizii de evaluare corecte, în condiții de

incertitudine, datorită incompletitudinii informațiilor sau neconcordanțelor dintre acestea,
printr-o detașare relativă de surse, prin sesizarea spontană a datelor care au relevanță pentru
întrebările asumate, prin identificarea soluțiilor corecte, fără o analiză detaliată și îndelungată
a alternativelor, a fost teoretizată de unii autori ca simț clinic.
Este vorba despre o judecată impresivă pe care creierul uman o realizează imediat și
nemijlocit, automat.
Simțul clinic are o serie de componente (Martin, în Ciorbea, 2015):
 Capacitatea de raționare, de a judeca corect, păstrând mereu contactul cu realitatea.
Ne referim la gândire, și mai ales la capacitatea sa euristică,
 Cultura psihologică a evaluatorului – modul în care înțelege și explică funcționarea
persoanei evaluate.
Psihologul evaluator trebuie să fie om de știință, teoretician, familiarizat cu
principalele modele teoretice care explică modul uman de comportament fie în mediu
educațional, fie clinic, fie profesional.
Spre deosebire de raționamentele fundamentate statistic, care sunt cantitative, precise
și obiective, simțul clinic ajunge la concluzii pe o baza subiectivă, chiar speculativă, care este
în același timă calitativă. Este subiectivă pentru că nu se bazează atât pe fapte, cât pe
aprecierea evaluatorului. Este calitativă pentru că nu cuantifică, ci, cel mult clasifică.
Clinicienii împărtășesc credința că nici o formulă statistică nu ar putea să înlocuiască

8
experiența cu clienții.

3. Interpretarea asistată de computer

Am discutat acum ceva vreme de colectarea datelor pe baza computerului și mi se

pare firesc să revenim cu câteva precizăm referitoare la interpretarea informațiilor colectate
computerizat.
Progresele dinamice din domeniul IT au făcut posibilă implementarea pe computer a
unor metode clasice de evaluare și dezvoltarea altora noi.
Ariile consacrate utilizării computerului în evaluarea psihologică sunt (Martin, în
Ciorbea, 2015, p.96):
 Administarea metodelor de evaluare – teste de aptitudini, inventare de personalitate,
scheme de interviu, teste situaționale, etc.
 Scorarea și interpretarea datelor rezultate din aplicarea metodelor de evaluare,
 Realizarea automată a raportului final al evaluării,
 Managementul datelor și informațiilor rezultate sau implicate în evaluarea
psihologică.
Multe programe software generează un raport de evaluare conținând propoziții
interpretative care descriu rezultatele testelor și prezintă inferențe derivate din acestea.
Avantajele acestui tip de interpretare sunt:
 Elimină posibilitatea erorii prin omisiune
 Standardizarea interpretării datelor evaluării
 Posibilitatea de a facilita învățarea strategiilor interpretării corecte a datelor de
evaluare psihologică. Confruntând propria interpretare cu textele generate de
computer, evaluatorul își poate corecta erorile și dobândește mai multă rigoare în
formularea concluziilor.
Dezavantajele acestui tip de interpretare sunt:
 Este mai curând, să zicem o pseudointerpretare, întrucât computerul nu e capabil să
genereze decizii. Softurile nu sunt programe inteligente, asemenea minții umane, nu
pot lua decizii pe cont propriu. Computerul nu iese din limitele fixate de programator.
Evaluatorul uman însă, poate să răstoarne rezultatul unui întreg proces interpretativ.
 Există semne de întrebare referitoare la problema: implementarea metodelor clasice
de evaluare pe computer conservă valențele diagnostice deja confirmate ale acestora?
În mod concret, iată cum ajunge computerul să realizeze interpretarea datelor de
examen (Martin, în Ciorbea, 2015, p.101). Într-o partiție a memoriei calculatorului se
introduc, sub formă de text, în ordine bine determinată, toate enunțurile din manual
referitoare la notele mari și, separat, pentru notele mici. Programatorul va avea grijă să
introducă în program condiții precum: dacă nota T este mai mare decât 57, atașează
propoziția 1 și pune înaintea ei expresia – Există tendința de…; dacă tota T e mai mare decât
70, atașează propoziția 1 și expresia – Există indicii serioase că … . Propozițiile sunt
enunțuri preluate din manualul testului.
Protocolul elaborat de calculator ne arată în ce fel se aseamănă profilul persoanei
evaluate cu al altor indivizi care au efectuat testul respectiv. Nu ne spune însă nimic despre
unicitatea modului de funcționare a individului evaluat. De la acest punct înainte intervine
munca psihologului.
Mai punctăm faptul că este discutabilă, din punct de vedere etic, reproducerea
întocmai a raportului generat de computer. Aceste rapoarte nu sunt atât de impersonale

9
precum s-ar crede, ci reprezintă munca autorului softului. Reproducerea integrală sau parțială
a concluziilor și recomandărilor trebuie să respecte standardele oricărei citări.

4. Proceduri de interpretare a scorurilor testelor

4.1. Principii generale

Scorul obţinut de o persoană la un test, indiferent de formula utilizată pentru calculul

acestuia, se numeşte scor brut (Albu, 1998, p.237).
Un scor brut este un număr (X) care, în sine, nu transmite nici o semnificaţie.
Scorurile mari pot reprezenta un rezultat favorabil la un test de aptitudine, dar nefavorabil la
un test care evaluează un anumit aspect al psihopatologiei (Urbina, 2009, p.123).
Mai mult, nu putem şti, fără un cadru de referinţă, cât de înalt este “înalt”. Un scor
care pare a fi înalt poate avea semnificaţii destul de diferite, în funcţie de testul din care a fost
obţinut, ariile pe care le acoperă testul, cât de recente sunt normele sale şi în funcţie de
aspectele specifice ale situaţiei în care scorul a fost obţinut şi de caracteristicile persoanei
căreia i s-a aplicat testul.
O cotă brută dobândeşte semnificaţie doar dacă este raportată la (Albu, 1998,
p.237):
➔ baremuri fixate;
➔ scorurile realizate de alţi subiecţi;
➔ la cota brută obţinută de aceeaşi persoană la o altă testare.
Prima situaţie este întâlnită mai ales la testele centrare pe criteriu şi la cele folosite în
selecţie. Uneori, baremul la care se raportează scorul brut este alcătuit dintr-o singură valoare.
Aceasta poate fi un scor de secţionare sau un scor critic (Truxillo, Donahue, Sulzer, 1996,
apud Albu, 1998, p.237).
Scorul de secţionare este un prag care permite împărţirea subiecţilor în 2 categorii:
“acceptaţi” (cei care au un scor superior scorului de secţionare) şi “respinşi” (celelalte
persoane). Uneori, scorul de secţionare este stabilit de specialişti, care apreciază nivelul
minim de cunoştinţe, deprinderi sau priceperi, necesare pentru a obţine un succes într-o
profesie.
Scorul critic foloseşte la diferenţierea persoanelor care au succes de persoanele cu
insucces, într-un anumit domeniu. El are rolul de a identifica subiecţii care au valori mari la
criteriu, pe baza scorurilor obţinute la test.
Indiferent de felul în care se procedează pentru a desprinde concluziile din testarea
psihologică, este bine de avut în vedere următoarea serie de recomandări (Gronlund, 1967,
apud Albu, 1998, p.238):
1. studierea manualului testului pentru a şti exact semnificaţia variabilei măsurate
de test;
2. nu se pot face deducţii corecte numai pe baza unui singur scor la test. Scorul
reflectă, pe lângă mărimea variabilei măsurate de test, şi aptitudinile persoanei, influenţele
exercitate asupra ei de mediul cultural şi de programul educativ urmat, adaptarea emoţională,
starea de sănătate;
3. când se interpretează rezultatele la teste se va avea în vedere la ce vor servi
concluziile l care se va ajunge;
4. este important ca interpretarea să nu se bazeze pe scorurile observate, ci pe
intervalele de încredere ale scorurilor reale;
5. orice scor obţinut este afectat, mai mult sau mai puţin, de erori de măsurare a
căror mărime nu poate fi determinată. Din acest motiv, se va evita să se ia decizii importante

10
pe baza unui singur scor la test.
În funcţie de scopurile lor, testele se bazează pe una dintre următoarele surse de
informaţie pentru a obţine cadre de referinţă pentru semnificaţia lor (Urbina, 2009, p.124):
1. Norme;
2. Criteriul de performanţă.
Interpretarea testului în raport cu norma utilizează standarde bazate pe
performanţa unor grupuri specifice de oameni care oferă informaţii pentru interpretarea
scorurilor.
Acest tip de interpretare a testului este util, în primul rând, atunci când trebuie să
comparăm indivizii unul cu altul sau cu un grup de referinţă, pentru a evalua diferenţele
dintre ei cu privire la o caracteristică măsurată de test.
Termenul normă se referă la performanţa la test sau la comportamentul tipic al unuia
sau mai multor grupuri de referinţă.
Normele sunt de obicei prezentate sub forma tabelelor cu statistici descriptive – cum
ar fi medii, abateri standard şi distribuţii de frecvenţă – care însumează performanţa grupului
sau grupurilor în chestiune.
Atunci când normele sunt extrase din performanţa la test a grupurilor de oameni,
aceste grupuri de referinţă sunt etichetate drept eşantioane normative sau de standardizare.
Obţinerea normelor este un aspect central al procesului de standardizare a unui test cu
raportare la normă.
Atunci când relaţia dintre itemii sau sarcinile testului şi standardul performanţei este
demonstrabilă şi bine definită, scorurile obţinute la test pot fi evaluate prin interpretarea în
raport cu un criteriu.
Acest tip de interpretare utilizează proceduri, cum ar fi eşantionarea domeniilor de
conţinut sau a comportamentelor legate de activitatea de muncă, proiectate pentru a stabili
dacă şi în ce măsură, nivelele dorite ale criteriilor de performanţă au fost îndeplinite.

4.2. Interpretarea scorurilor la testele centrate pe criteriu

Stabilirea criteriului se face de către grupul de specialişti care a elaborat testul, ţinând
cont de comportamentele aşteptate din partea persoanelor examinate şi de nivelul la care este
necesar să se situeze rezultatele, pentru un individ sau pentru un grup de persoane.
De exemplu, pentru un test de cunoştinţe, criteriul poate să sune aşa: “Elevul trebuie
să traducă 80% din cuvintele cuprinse în text” sau “90% dintre elevi trebuie să rezolve corect
cel puţin 6 probleme din 10”.
Utilizarea testelor bazate pe criteriu are scop clasificarea elevilor pe “niveluri” de
stăpânire a cunoştinţelor, pentru fiecare din obiectivele urmărite de test. Pe baza rezultatelor
obţinute dla test se decide dacă elevul poate trece la programul de instruire următor sau nu.
Deci, pentru un test centrat pe criteriu sunt fixate de către specialişti 2 sau mai
multe categorii ordonate, iar scorurile obţinute la test servesc la repartizarea subiecţilor
în aceste categorii. Problema care trebuie rezolvată în acest caz este definirea categoriilor.
Definirea categoriilor se face prin fixarea pragurilor, care realizează o împărţire a
intervalului scorurilor, în intervale disjuncte. Pentru ca orice scor să-şi găsească locul într-o
categorie, se impun următoarele condiţii (Albu, 1998, p.240):
➔ primul prag să fie mai mic decât cel mai mic scor posibil, iar următorul prag să
fie mai mare decât acest scor;
➔ ultimul prag să coincidă cu cel mai mare scor posibil.

11
 4.3. Interpretarea scorurilor la testele normative

În cazul testelor normative, interpretarea scorurilor individuale se face cu ajutorul

unor scări valorice, denumite norme, formate în cadrul operaţiei de etalonare a testului.
Normele testului descriu perfromanţa realizată de eşantionul de indivizi ales. Ele sunt
valori ale unei anumite caracteristici a repartiţiei scorurilor în eşantion. Caracteristica
urmărită poate fi (Albu, 1998, p.242):
1. frecvenţa scorurilor mai mici sau mai mari decât o valoare dată,
2. valoarea care împarte şirul scorurilor ordonate în 2 intervale ale căror frecvenţe
sunt într-un raport fixat,
3. media scorurilor.
Cu ajutorul normelor se determină modul în care se transformă cotele brute ale testului
în cote uşor de interpretat, numite cote transformate. Acestea permit compararea rezultatelor
între persoane diferite sau, pentru aceeaşi persoană, între teste diferite.
Pentru a fi cu adevărat utile, normele trebuie să fie descrise detaliat în manualul
testului, indicând (Albu, 1998, p.242):
1. compoziţia populaţiei pentru care au fost stabilite;
2. modul de formare a eşantionului din această populaţie;
3. numărul persoanelor din eşantion;
4. caracteristicile eşantionului: sex, vârstă, statut socio-economic, localizare
geografică, nivel de şcolarizare, etc.;
5. gradul în care eşantionul ales este reprezentativ pentru populaţia specificată;
6. natura şi uniformitatea condiţiilor în care a fost aplicat testul;
7. data testării.

5.Etalonarea testelor

Prin etalonare se înţelege stabilirea unei scări care să permită determinarea locului
ocupat de rezultatele unui subiect faţă de rezultatele unei populaţii de referinţă, suficient de
numeroasă, formate din persoane comparabile cu cea examinată.
Obiectivul principal al etalonării îl constituie determinarea repartiţiei de frecvenţe a
scorurilor testului într-un eşantion extras din această populaţie.

5.1. Paşii etalonării

Etalonarea se desfăşoară în următorii paşi (Albu, 1998, p.243):

1. se defineşte populaţia pentru care se etalonează testul;
2. se extrage un eşantion din această populaţie;
3. se administrează testul acestui eşantion;
4. se determină formula de obţinere a cotelor transformate din scorurile testului.
În continuare vom detalia conţinutul celor 4 paşi.

A Definirea populaţiei pentru care se etalonează testul

Când se construieşte un test, este important să se decidă cine vor fi persoanele care

12
vor fi examinate cu el, ce caracteristici are cel mai mare grup din care vor proveni ele.
Aceasta reprezintă populaţia căreia îi este destinat testul.
Definirea populaţiei se poate face fie concret, prin enumerarea membrilor ei, fie
operaţional, prin indicarea unui set de reguli care vor permite să se cunoască, pentru orice
persoană, dacă aparţine sau nu populaţiei.
De exemplu, populaţia poate fi formată din “toate persoanele care au vârsta cuprinsă
între 14 ani împliniţi şi 18 ani neîmpliniţi, care locuiesc în oraşul Constanţa şi sunt elevi de
liceu”.
Definirea populaţiei pentru care se face etalonarea unui test este foarte arbitrară: toţi
indivizii sau numai un lot cu acelaşi nivel şcolar sau de aceeaşi vârstă, dintr-un oraş, o
regiune sau o ţară.

B. Eşantionul normativ

Din populaţie se va extrage un grup de indivizi – numit grup de normare – căruia i se

va administra testul pentru a stabili normele.
Este important ca în eşantionul format, testul să se comporte la fel ca în întreaga
populaţie: să măsoare sau să prezică aceeaşi variabilă, iar repartiţia scorurilor la test în
eşantion să fie asemănătoare celei care s-ar obţine dacă s-ar dispune de scorurile întregii
populaţii.
Pentru aceasta eşantionul trebuie să îndeplinească 2 condiţii:
➔ să fie reprezentativ pentru populaţia din care a fost extras,
➔ să fie destul de mare, aşa încât rezultatele obţinute la test să reflecte repartiţia
acestor valori în populaţia din care provine.

C. Administrarea testului

Dacă eşantionul are un volum foarte mare, sau este format din persoane care
domiciliază sau lucrează în locuri diferite, testul nu poate fi administrat deodată tuturor
indivizilor.
Examinarea cu ajutorul testului se va face pe subgrupe. Dar pentru ca rezultatele să nu
fie distorsionate, condiţiile de examinare trebuie să fie identice pentru toate subgrupele.

D. Obţinerea cotelor

În urma analizei scorurilor obţinute la test de persoanele din eşantion se stabilesc

normele testului. Apoi se determină modul în care se obţin cotele standard din scorurile brute.
În acest scop, se folosesc frecvent 2 tipuri de transformări (Albu, 1998, p.246):
1. transformări liniare – care schimbă doar media şi abaterea standard a
rezultatelor, păstrând nemodificată repartiţia cotelor, deci ordinea indivizilor în eşantion. Prin
astfel de transformări se obţin cotele standard z şi cotele standardizate;
2. transformări neliniare sau transformări de arie – care schimbă repartiţia cotelor
brute, făcând-o să semene cu repartiţia uniformă (în cazul decilelor, centilelor sau
quartilelor) sau cu cea normală (în cazul în care se urmăreşte obţinerea unei scale
normalizate cu 5, 7 sau 9 trepte). Acest fel de transformări schimbă unitatea scalei, astfel
încât frecvenţa relativă a cotelor brute, care ocupă un interval de valori particular, va fi egală
cu aria suprafeţei cuprinsă între intervalul transformat, desenat pe axa absciselor, şi:

13
 ● curba repartiţiei uniforme, pentru rangurile centile, decile şi quartile;
sau
● curba repartiţiei normale, pentru clasele scării normalizate.

5.2. Tipuri de norme

Normele specifice, cel mai des întâlnite în practică, constituie standardizarea testelor
pe o populaţie atent definită, aleasă pentru a se potrivi scopurilor specifice ale fiecărui test. În
astfel de cazuri, se vor raporta clar la norme limitele populaţiei informative, specificându-se
restricţia în aplicare.
Pentru diversele scopuri ale testării sunt necesare norme foarte specifice.
În practică, chiar când există norme reprezentative pentru o populaţie definită în linii
generale, sunt construite şi utilizate şi norme de subgrup. Acest lucru se întâmplă mai ales
când subgrupele produc diferenţe suficient de mari la test (de exemplu, populaţia uzinală
dintr-un sector, o arie geografică, faţă de alta).
Subgrupele se pot constitui în funcţie de criterii precum: vârsta, fundalul cultural şi
social, tipul de programe şcolare, sexul, regiunea geografică, mediul rural sau urban de
provenienţă, etc. Modul de utilizare al testului determină, în ultimă instanţă, tipul de
diferenţieri – criterii în funcţie de care utilizăm norme generale sau particulare.
Un caz particular este cel al normelor locale, produse când testul este folosit pentru
un anumit mediu specific. Grupurile de normare folosite, vor fi deosebit de minuţios pregătite
şi definite.
Grupul fix de referinţă. Un tip de scală nrormativă utilizează un grup de referinţă fix
pentru a putea asigura compatibilitatea şi continuitatea rezultatelor fără a asigura şi evaluarea
normativă a performanţei.
În astfel de situaţii, rezultatul individual va depinde de caracteristicile grupului testat
într-o anumită situaţie. Scalele constituite pe baza unui grup fix de referinţă sunt analoage
celor de măsurători fizice.
Există şi situaţii mai speciale când domeniul de referinţă nu este o populaţie de
persoane, ci un domeniu al conţinutului. Acest tip de scale normative dau sens conţinutului
rezultatelor, iar norma este definită ca un număr ce indică procentul unui eşantion organizat
dintr-un domeniu definit de probleme pe care individul le-a rezolvat corect. De exemplu,
mărimea vocabularului unei persoane.

5.3. Tehnici de normare

A. Normele pe nivele de vârstă

Conceptul de vârstă mentală a fost introdus în revizia scalelor Binet-Simon, în 1908

(Minulescu, 2003, p.132).
Probele individuale sunt grupate pe niveluri de vârstă. De exemplu, probele pe care
majoritatea de 8 ani le-au putut rezolva, au fost cuprinse în testul dedicat pentru 8 ani.
Rezultatul unui copi la acest test va corespundecelui mai înalt nivel de vârstă pe care este în
stare să îl rezolve. Dacă un copil de 8 ani reuşeşte la probele cuprinse pentru nivelul de 10
ani, vârsta sa mentală este de 12, deşi cea cronologică este de 10. Este deci cu 2 ani înaintea
vârstei sale, realizând performanţele unui copil de 10 ani.
Rezultatele medii obţinute de copii în cadrul grupelor de vârstă reprezintă normele de

14
vârstă pentru un astfel de test.
Dezvoltarea mentală progresează mai rapid la vârste mici şi mai lent la vârste mai
mari, pe măsură ce persoana se apropie de anii de maturitate unitatea de vârstă mentală se va
micşora şi ea odată cu vârsta.
Unitatea de vârstă mentală nu rămâne constantă cu vârsta, ci tinde să se micşoreze pe
măsură ce se înaintează în vârstă.
Pentru a permite o interpretare uniformă, indiferent de subiect sau de vârstă, a fost
introdus coeficientul de inteligenţă. Q.I. Stern şi Kuhlman sunt primii care subliniază
necesitatea introducerii acestui sistem de măsurare care a fost, în practică, utilizat prima dată
pentru scalele Stanford-Binet.
Q.I.-ul reprezintă raportul dintre vârsta mentală şi cea cronologică, fracţia fiind
multiplicată cu 100.
O limitare a rezultatelor normate în funcţie de vârstă apare legată de faptul că nu pot fi
utilizate decât pentru acele funcţii psihice care prezintă o schimbare clară şi consecventă
odată cu vârsta. Trăsăturile psihice care au o slabă legătură cu vârsta, nu pot fi măsurate cu
astfel de norme.

B. Normele exprimate în percentile

Percentilul se referă la procentul de persoane dintr-un eşantion standard, care se

situează sub un rezultat dat (Minulescu, 2003, p.133).
Percentilele pot fi considerate ca ranguri într-un grup de 100 de subiecţi.
Modul de aflare al percentilelor: se socotesc toate scorurile cu valori mai mici decât
scorul care ne interesează, se împarte la numărul total de scoruri, se înmulţeşte cu 100.
În rangul de percentile, scorul mediei este percentila 50.
Percentilele peste 50 reprezintă succesiv realizări deasupra mediei, iar cele sub 50,
realizări inferioare.
Percentilul 25 şi percentilul 75 sunt denumite primul şi al treilea quartil (sfert),
delimitând sfesturile inferior şi superior ale distribuţiei scorurilor în populaţia de referinţă.
Rezultatul neprelucrat, inferior oricărui rezultat din eşantionul standard, şi rezultatul
superior oricărui rezultat din eşantionul standard, vor avea rangul P 0 şi, respectiv, P 100.
Avantajele rezultatelor exprimate în percentile: sunt uşor de evaluat şi au sens şi
pentru nespecialişti; pot fi folosite şi pentru adulţi şi pentru copii şi pentru orice tip de test.
Dezavantajul principal constă în inegalitatea evidentă dintre unităţi mai ales în zonele
extreme ale distribuţiei (diferenţele dintre rezultatele brute sunt exagerate prin transformarea
în procente; diferenţele dintre rezultatele aflate în apropierea extremităţilor sunt mult mai
reduse).
Etalonul în quartile – Sistemul quartilelor presupune împărţirea în 4 clase, fiecare
dintre ele cuprinzând 25% din N, adică din efectivul total al eşantionului. Cele 4 quartile sunt
următoarele (Mitrofan, 2009, p.172):
1. quartilul superior,
2. quartilul mediu superior,
3. quartilul mediu inferior,
4. quartilul inferior.
Etalonul în decile – Sistemul decilelor presupune împărţirea scorurilor sau a datelor
brute în 10 grupe sau clase, fiecare dintre ele cuprinzând 10% din efectivul total de subiecţi,
exprimat prin N. deci, dacă N = 1 000, atunci, o decilă va cuprinde 10%, adica 100 de
subiecţi.

15
 C. Scorurile standard

Rezultatele standard se pot obţine prin transformări liniare sau neliniare ale
rezultatelor brute.
Rezultatele derivate linear se numesc şi rezultate standard sau scoruri Z. Calcularea
scorului Z cere scăderea din rezultatul brut al persoanei a mediei grupului normativ şi
împărţirea acestei diferenţe la abaterea standard a grupului. Orice rezultat brut egal cu media
va avea valoarea lui z = 0.

Avantaj: între scorurile Z avem aceleaşi distanţe.

Dezavantaj: în situaţia în care media e mai mare ca rezultatul, scorul este negativ
În acest sens, au intervenit scorurile T şi scorurile H, pentru a facilita exprimarea
rezultatelor sub medie.
În notele T, se consideră că distribuţia are media 50 şi abaterea standard 10, în practică
scara T are limite între 15 şi 8.

În cotele Hull (cote H), media este 50, iar abaterea standard 14.

În mod artificial, s-a introdus existenţa unei abateri standard σ = 14 în loc de 10.
Pentru normare se calculează media, abaterea standard, apoi scorul brut se transformă în scor
standard, cu un continuum standardizat ce se întinde de la 0 la valoarea maximă.

D. Clasele normalizate

Un motiv principal al acestei proceduri constă în faptul că cele mai multe distribuţii
ale rezultatelor brute, mai ales pentru teste de abilităţi, sunt aproape de curba normală a lui
Gauss. Rezultatele standard normalizate sunt rezultate standard exprimate în termenii unei
distribuţii ce a fost transformată pentru a se potrivi curbei normale de distribuţie.
Proprietăţile curbei normale de distribuţie sunt (Minulescu, 2003, p.135):
1. această curbă are proprietăţi matematice care se pot constitui ca o curbă de
rezultate statistice;
2. scăderea rezultatelor se face pe un pas egal şi treptat înspre cele 2 sensuri, pe
măsură ce ne apropiem de extreme;

16
 3. simetria bilaterală – având un singur vârf la mijloc.
Există mai multe modalităţi de a normaliza:
1. împărţirea curbei în 5 clase standard;
2. împărţirea curbei în 7 clase standard;
3. împărţirea curbei în 9 clase standard (stanine),
4. împărţirea curbei în 11 clase standard.
Paşii procedurii cuprind:
➔ calcularea tabelului de frecvenţe,
➔ împărţirea lotului de subiecţi în unităţi procentuale egale.
De exemplu:

Note la test Tabelarea frecvenţei Frecvenţa (f) Frecvenţa cumulată

34 / 1 1

35 /// 3 4

36 ////// 6 10

37 ////////// 10 20

38 ///////////// 13 33

39 ///////// 9 42

40 ///// 5 47

41 // 2 49

42 / 1 50

Etalonul constituit din 5 clase normalizate are ca procente: 6,7%, 24,2%, 38,2%,
24,2% şi 6,7% dintre subiecţii lotului de referinţă.

6,7% 24,2% 38,2% 24,2% 6,7%

17
 Etalonul constituit din 7 clase normalizate are ca procente: 4,8%, 11,1%, 21,2%,
25,8%, 21,2%, 11,1%, 4,8%.
Etalonul în stanine – cu toate că staninele nu sunt la fel de mult folosite ca
percentilele, din când în când vom întâlni scorul-standard al unei stanine.
Staninele sunt exprimate prin cifre de la 1 la 9. Scorurile stanine de 1, 2 şi 3
reprezintă, de regulă, performanţa sub medie. Scorurile stanine de 4, 5 şi 6 sunt, în general,
considerate a fi medii sau apropiate de medie. Scorurile stanine de 7 şi 8 sunt considerate
peste medie, iar un scor stanină de 9 este socotit, în general, ca fiind excepţional.
Într-o distribuţie normală, staninele cuprind populaţia astfel (McIntire şi Miller, 2010,
p.178):
➔ stanina 1 – 4% din populaţie,
➔ stanina 2 – 6,6% din populaţie,
➔ stanina 3 – 12,1% din populaţie,
➔ stanina 4 – 17,5% din populaţie,
➔ stanina 5 – 19,6% din populaţie,
➔ stanina 6 – 17,5% din populaţie,
➔ stanina 7 – 12,1% din populaţie,
➔ stanina 8 – 6,6% din populaţie,
➔ stanina 9 – 4% din populaţie.

Etalonul în 11 clase normalizate, de obicei util pentru testele de personalitate, are ca

procente: 3,6%, 4,5%, 7,7%, 11,6%, 14,6%, 16%, 14,6%, 11,6%, 7,7%, 4,5%, 3,6%.

18