Psihologie cognitivă curs 11

Cogniţie şi corp: rolul experiențelor senzorio-motorii în procesarea cognitivă

Perspectiva asupra modului în care sunt reprezentate conceptele de către mintea umană care a dominat multă
vreme psihologia cognitivă este una „amodală”, în sensul că ea susține că aceste reprezentări nu au nici o legătură cu
modalitățile senzoriale prin care individul le-a perceput. Conform acestui punct de vedere, atât conceptele abstracte (cum
ar fi cele de bine / rău), cât și cele concrete (cum ar fi cele de copac sau cană) sunt reprezentate în memorie prin simboluri
abstracte și complet arbitrare în raport cu experiențele perceptuale sau motorii pe care le-a avut individul în trecut în
raport cu acele obiecte. Aceste simboluri amodale ar fi stocate în ale arii cerebrale decât cele responsabile de senzații și
mișcări, iar procesele cognitive în care sunt incluse aceste concepte (raționamente, categorizări, procese din aria
memoriei, etc.) nu ar opera decât asupra acestor reprezentări amodale (Barsalou, 1999). Practic, această perspectivă asupra
reprezentării informațiilor derivă din metafora computerului aplicată minții umane: așa cum în cazul computerelor
programele (software-ul) se pot derula pe orice suport fizic (pe orice echipament hardware), pentru că ele sunt
independente de acesta, procesele mentale sunt, la fel, independente de corpul pe care se desfășoară (Niedenthal et al.,
2005). Aceasta implică un limbaj universal în care să fie traduse toate conceptele pe care le învață oamenii, astfel încât el
să poată fi transferat pe oricare alt sistem cognitiv și să poată fi complet funcțional pe acesta. În acest scop, conceptele nu
pot fi definite ca păstrând vreo urmă din conținutul lor senzorial și motor pe care individul le-a trăit în contactul direct cu
ele, deoarece experiența senzorio-motorie a fiecărui om este unică; astfel, “limbajul” conceptual nu ar mai fi unul
universal, ci specific fiecărei persoane. De aceea, el trebuie – în logica metaforei computerului – să fie arbitrar în raport cu
experiența senzorio-motorie, să nu aibă nici o legătură cu aceasta.
Deci, în perspectiva amodală, procesele aflate la interfața corpului cu lumea (senzațiile și mișcările sale) nu sunt
relevante pentru înțelegerea procesărilor cognitive superioare. În cazul senzațiilor, singura lor funcție ar fi să preia
informații din realitatea exterioară și să le ofere sistemului cognitiv central, care le traduce și reține sub forma simbolurilor
amodale. În urma operațiilor asupra acestora, acesta trimite comenzi sistemului motor, a cărui unică funcție este de
executant al mișcărilor solicitate de către sistemul central (Fodor, 1983).
Totuși, alte studii evidențiază faptul că implicarea corpului, adică a sistemului senzorio-motor, depășește acest
nivel primar, el contribuind la rezultatul proceselor cognitive complexe. Perspectiva care susține acest lucru – denumită
cogniția întrupată (“embodied cognition”) – pleacă de la premisa că reprezentarea conceptelor nu este amodală, include o
anumită parte din experiențele senzoriale și motorii pe care le-a trăit individul în contact cu acel obiect, sau care contribuie
la înțelegerea sensului său (în cazul celor abstracte). De aceea, senzațiile și mișcările intră și ele în procesele cognitive
realizate asupra acestor concepte. Cea mai evidentă ilustrare a importanței ariei senzoriale pentru modul în care ne
reprezentăm mental informațiile este cea a memoriei auto-biografice: multe din amintirile noastre, atunci când sunt
activate, sunt însoțite de retrăirea senzorială a acelor scene – cel puțin prin modalitatea vizuală. Pe lângă această arie,
studiile din perspectiva modală, a cogniției întrupate, au relevat diverse tipuri de influențe ale experiențelor senzoriale și
motorii asupra procesării cognitive.

Efectele mișcării asupra evaluării obiectelor

Un prim set de astfel de studii a arătat faptul că unele tipuri de mișcări sau de poziții ale corpului influențează
evaluările făcute de individ asupra obiectelor percepute în acele momente, sugerând că unele experiențe corporale au
conotații automate pozitive sau negative. Astfel, primele cercetări s-au bazat pe observarea efectelor diverselor poziţii ale
corpului sau ale părţilor sale asupra rezultatelor procesărilor mentale din aria evaluării obiectelor. De exemplu, un studiu
celebru (Strack et al., 1988) a arătat că aceleași desene sunt evaluate ca fiind mai amuzante de către subiecții care țineau
un stilou între dinți (ceea ce creează o poziție a buzelor asemănătoare zâmbetului) decât de cei care țineau un stilou între
buze (ceea ce inhibă zâmbetul). Alte cercetări au verificat influența mișcărilor; de exemplu, într-un studiu din aria
persuasiunii (Wells & Petty, 1980), subiecții ascultau un mesaj la căști, iar apoi își exprimau atitudinea față de el. În
timpul mesajului, unii dintre ei erau solicitați să își miște capul pe orizontală (într-o mișcare asemănătoare simbolului non-
1
verbal pentru “Nu”), iar alții – pe verticală (similar mișcării simbolizând “Da”), sub pretextul că aceste mișcări aveau rolul
să verifice măsura în care căștile se deplasează de pe urechi. Rezultatele au arătat că atitudinile față de mesaj ale celor care
au realizat mișcări pe verticală au fost, la final, semnificativ mai pozitive decât cele ale subiecților cu mișcări pe
orizontală. Similar, mișcările capului au influențat, într-un alt studiu (Tom et al., 1991), preferințele subiecților pentru un
stilou aflat pe masa din fața lor în acel timp; la finalul experimentului, subiecților li s-a oferit un stilou la alegere dintre
mai multe. Cei care realizaseră mișcări orizontale au ales un alt stilou decât cel pe care îl văzuseră în etapa anterioară, în
timp ce subiecții cu mișcări verticale l-au preferat pe acesta.
Alte tipuri de mișcări ce pot influența evaluările sunt cele ale brațului mâinii dominante (dreapta, pentru dreptaci):
așa cum au demonstrat Caccioppo et al. (1993) într-un studiu asupra evaluărilor ideogramelor chinezești, flexarea brațului
induce evaluări pozitive ale obiectelor percepute în acel moment, ea fiind considerată o mișcare “de apropiere”. Pe de altă
parte, extensia brațului – mișcare “de evitare” – face ca acele obiecte să fie evaluate mai negativ.
Efecte similare au fost constatate și în aria memoriei; astfel, subiecților unui studiu (Forster & Strack, 1997) li s-a
solicitat să își amintească numele unor persoane celebre în timp ce realizau fie mișcări de evitare, fie de apropiere (tot prin
extensia sau flexarea brațului – practic, prin apăsarea brațului de sus în jos sau de jos în sus pe o masă în timpul sarcinii
experimentale). Subiecții care realizau mișcări de apropiere și-au amintit mai multe celebrități față de care aveau atitudini
pozitive; inversul a fost valabil pentru cei cu mișcări de evitare. Similar, postura corporală și expresia facială influențează
viteza cu care oamenii își amintesc evenimente pozitive sau negative din memoria autobiografică (poziția dreaptă, însoțită
de zâmbet accelerează amintirea evenimentelor pozitive – Riskind, 1984). Experiențele corporale influențează și eficiența
învățării: mișcarea capului pe orizontală în timpul expunerii la diverse cuvinte facilitează memorarea celor pozitive, în
timp ce mișcarea pe verticală facilitează memorarea celor negative (Forster & Strack, 1997).
În general, deci, anumite poziţii și mișcări corporale favorizează procesarea informaţiilor într-un registru mai
pozitiv sau mai negativ, sugerând faptul că ele au asociate o anumită valență pozitivă sau negativă. Alte studii
demonstrează această concluzie arătând că viteza de execuție a unei mișcări depinde de compatibilitatea între valența sa și
cea a stimului; de exemplu (Chen & Bargh, 1999), flexarea brațului (prin tragerea unui mâner) este mai rapidă când
stimulii care trebuie evaluați sunt pozitivi, iar extensia brațului este accelerată de stimulii negativi. Această legătură între
mișcare și dimensiunea abstractă a valenței este explicabilă prin formarea, pe parcursul experienței noastre cu obiectele
din jur, a unor asocieri între caracterul pozitiv sau negativ ale obiectelor și anumite gesturi pe care le realizăm asupra lor
(de exemplu, apropierea obiectelor dezirabile de propriul corp, prin flexarea brațului).
Astfel, unele mișcări ar avea un corespondent la nivelul conceptelor abstracte; dacă studiile sintetizate până acum
s-au focalizat pe relația dintre experiențele corporale și valență, altele au demonstrat faptul că aceste experiențe pot fi
implicate și în alte tipuri de procesări cognitive, în afară de evaluarea obiectelor. În primul rând, unele au verificat rolul
experienţelor perceptual – motorii în identificarea, înţelegerea obiectelor, lansând ipoteza că aceste operații cognitive ar fi
influențate de mișcările realizate de individ în acel moment.

Rolul mișcării în procesarea cognitivă a obiectelor

Aşa cum am menţionat şi în cursul pe tema automaticităţii mentale, mișcările și comportamentul uman, în general,
pot fi determinate prin imitaţie de simpla percepţie a lor la cei din jur, în virtutea legăturii percepţie – comportament.
Studiile din aria procesării expresiilor emoționale ale altor persoane arată că aceste mișcări imitative sunt necesare pentru
acest scop: de exemplu, subiecții care nu pot imita expresiile persoanelor - țintă (prin ținerea unui stilou între buze și dinți)
identifică mai târziu schimbările acelor expresii în comparație cu grupul de control (Niedenthal et al., 2001). Imitarea
expresiei faciale pare a fi necesară și pentru a diferenția zâmbetele sincere de cele false (Niedenthal et al., 2010). De
asemenea, experimentul lui Zajonc (1985) a arătat că blocarea imitaţiei faciale (prin mestecatul de gumă, în acel caz)
afectează memorarea acelor feţe.
În aria procesării emoționale, studiile au evidențiat faptul că aceste operații cognitive sunt facilitate de imitarea
mişcărilor percepute. Alte studii au demonstrat rolul mişcării şi în cazul percepţiei obiectelor statice, care însă sunt
manipulate, de obicei, de individ prin anumite mişcări. În acest caz, mişcarea nu este percepută direct; totuși, chiar și în
absența mișcării de moment, percepţia unui obiect activează simultan şi anticiparea manipulării sale. Mai precis, ea

2
determină reprezentarea cognitivă automată a posibilelelor manipulări fizice asupra lui, asociate de individ cu acel obiect
în urma experienţelor anterioare cu el. Această idee este demonstrată de faptul că procesarea cognitivă a obiectelor este
influențată de compatibilitatea între mișcările realizate de individ în acel moment și cele pe care el le implică. De
exemplu, într-un studiu (Tucker & Ellis, 1998) subiecților le erau prezentate fotografii ale unor obiecte cunoscute, sarcina
lor fiind de a identifica cât de repede posibil dacă ele sunt așezate în poziție normală sau inversă (pe verticală),
semnalizând identificarea prin apăsarea unei taste cu mâna stângă sau cu cea dreaptă. O altă variabilă a studiului era
poziția orizontală a obiectului, care făcea obiectul din fotografie a fi optim manevrat cu una din cele două mâini (de
exemplu, un ceainic era prezentat cu mânerul fie spre stânga, fie spre dreapta subiectului). Rezultatele au arătat că
procesarea cognitivă a obiectului era mai rapidă atunci când mâna cu care trebuia semnalizat răspunsul era aceeași cu cea
care ar fi putut manevra optim obiectul în acea poziție.

Teoria sistemelor simbolice perceptuale

Una dintre explicaţia unitare ale acestor influențe ale experiențelor motorii și senzoriale asupra procesării
cognitive este teoria sistemelor simbolice perceptuale (Barsalou, 1999). Contrar perspectivei amodale, ea susține că
experiențele senzorio-motorii fac parte din reprezentarea conceptelor. Deci, conceptele includ nu doar elemente abstracte,
ci și informații senzorio-motorii; acestea derivă din contactele directe pe care le-a avut individul cu acele obiecte, sau din
modul în care și le reprezintă pentru a le înțelege (idee tratată într-o secțiune ulterioară a cursului, vizând procesarea
conceptelor abstracte). A doua prezumție a teoriei este aceea că procesarea conceptelor implică automat simularea lor,
retrăirea perceptuală și / sau motorie (în funcție de caracteristicile obiectului) a contactului direct cu acel obiect. De
exemplu, procesarea mentală a conceptului “minge” activează simultan o simulare vizuală a acestui obiect, ca și tendințele
de mișcare tipice pentru situațiile contactului direct al individului cu el. Această retrăire a stărilor perceptuale şi motorii se
bazează pe reactivarea parţială a stărilor neuronale din sistemul senzorio-motor ce au fost active în momentul
interacţiunilor directe cu acel obiect care este acum procesat mental.
Faptul că sistemul cognitiv generează simulări ale experienţelor perceptuale şi motorii în reprezentarea şi
procesarea informaţiilor este demonstrat de studiile de neuropsihologie, care arată că în momentul în care mintea
individului este focalizată pe un concept sunt activate zone ale cortexului senzorial și / sau motor, similar situației în care
acel obiect ar fi prezent în realitatea imediată. De exemplu, amintirea cuvintelor simulează operaţiile modale realizate în
momentul învăţării lor: în momentul reactualizării, cuvintele la care subiectul fusese expus vizual determină activarea
cortexului vizual, iar cele învățate auditiv – activarea cortexului auditiv (Buckner & Wheeler, 2001). Similar, pronunțarea
de către subiect a numelor de unelte de diverse tipuri (de exemplu “lingură” sau “stilou”) îi activează cortexul motor
(Martin et al., 1996). Alte rezultate ce sprijină ideea simulărilor senzorio-motorii sunt oferite de studiile ce utilizează
sarcina verificării proprietăților conceptelor; ea presupune ca subiectul să decidă dacă o anumită proprietate este sau nu
caracteristică unui obiect (de exemplu “avion – mare”). Un studiu (Pecher et al., 2003) a arătat că verificarea unei
proprietăți într-o modalitate senzorială este mai lentă după verificarea într-o altă modalitate; de exemplu, verificarea
asocierii “blender – zgomot puternic” este mai lentă atunci când e precedată de verificarea asocierii “zahăr – dulce” (în
acest caz subiectul trebuind să schimbe modalitatea senzorială simulată mental, de la gust la auz) decât atunci când
asocierea precedentă poate fi verificată tot auditiv (de exemplu “frunze – foșnet”).
Mai mult, aceste simulări (apărute chiar şi în absenţa obiectului din realitatea imediată) sunt necesare sistemului
cognitiv pentru realizarea eficientă a sarcinilor de moment (Barsalou, 2010). Ideea că simulările senzorio-motorii sprijină
procesarea cognitivă este susținută și de alte dovezi din aria cercetării neuropsihologice. Astfel, distrugerea ariilor
cerebrale senzorio-motorii afectează procesarea conceptuală (Gainotti et al., 1995). Alte studii arată că leziunile anumitor
arii pot duce la deficite în procesarea anumitor tipuri de concepte; mai precis, leziunile fiecărei arii modale (responsabile
de procesarea informațiilor provenite de la anumite simțuri sau de gestionarea mișcărilor) scad capacitatea individului de a
procesa conceptele ce se formează prin intermediul acelei modalități. De exemplu, leziunile cortexului vizual duc la
“pierderea” conceptelor care au cu precădere reprezentări vizuale (cum ar fi cele din categoria “animale”, deoarece
formarea acestor concepte se sprijină în special pe simțul vizual); similar, afectarea cortexului motor duce la “pierderea”
conceptelor referitoare la obiecte manipulate fizic (Barsalou, 2008).

3
 Pe de altă parte, adepții perspectivei cogniției întrupate acuză paradigma opusă – cea amodală – de faptul că
fundamentarea neuropsihologică este, în cazul său, practic absentă. Cu alte cuvinte, în ciuda faptului că ideea simbolurilor
pur abstracte este una dominantă în comunitatea științifică, nu există informaţii despre cum s-ar realiza traducerea
informaţilor perceptuale în simboluri amodale și, în general, despre ariile cerebrale care ar fi responsabile de stocarea și
procesarea lor (Barsalou, 1999). Totuși, perspectiva amodală are anumite caracteristici care pot explica (pe lângă
argumentul tradiției) gradul ei mare de acceptare implicită în psihologie (Niedenthal et al., 2005). În primul rând,
simbolurile sunt atractive științific deoarece ele pot sintetiza pe scurt conținutul cunoștințelor pe care le dobândește
individul: în interacțiunea cu orice situație reală pot fi enumerate un set de concepte abstracte ce denumesc obiectele ce o
compun, și care se presupune a fi activate momentan în sistemul cognitiv al individului. Acestea au o natură universală,
ceea ce face ca detaliile perceptuale și motorii specifice acelui individ să conteze mai puțin. În contrast, adoptarea
perspectivei modale ar necesita luarea în considerare a tuturor acestor informații particulare, ceea ce ar complica foarte
mult descrierea psihologică a situației și ar îngreuna stabilirea unor echivalențe între oameni sau între situații. Similar,
simbolurile amodale sunt economice din punctul de vedere al descrierii operațiilor cognitive (raționament, categorizare,
limbaj, etc.). Includerea componentei senzorio-motorii ar complica și aici formalizarea teoretică a fenomenelor; de
exemplu, dacă raționamentul depinde de modalitățile senzoriale, atunci orice teorie asupra sa ar trebui să se refere și la
experiențele de interacțiune directă a individului cu obiectele asupra cărora raționează, atât cele din trecut cât și cea din
prezent. Or, complexitatea informațiilor senzoriale, din interacțiune directă cu realitatea, este uriașă în comparație cu
informația simbolică, complicând astfel foarte mult construcția unei teorii asupra raționamentului. De asemenea,
simbolurile amodale au și avantajul că formează un limbaj ce poate fi transferat ușor asupra computerelor, deoarece ele
sunt similare modului în care este codificată informația în limbajele de programare. Interesul major al psihologiei
cognitive pentru inteligența artificială explică în bună măsură rezistența ei în fața descoperirilor cu privire la diferențe
importante de funcționare între creierul uman și cel artificial, cum ar fi cea vizând ancorarea operațiilor cognitive umane
în experiențele senzorio-motorii, directe și simulate.

Rolul mișcării în procesarea cognitivă a limbajului

Într-o secțiune anterioară am expus ideea că mișcările corpului au un rol în procesarea cognitivă a obiectelor din
jur. Pe lângă acesta, ele sunt implicate în procesarea cognitivă şi “offline”, în absenţa obiectelor gândirii din realitatea
imediată. Studiile de neuropsihologie arată că chiar și atunci când individul nu are contact direct cu acel obiect, ci cu
eticheta sa verbală (prin intermediul limbajului), sistemul său cognitiv produce o simulare senzorio-motorie a sa, pe baza
experiențelor directe anterioare cu el. De aceea, compatibilitatea dintre mișcările realizate în acel moment și cele incluse
în aceste simulări (cele asociate de obicei cu acel obiect) influențează procesarea cognitivă asupra conceptului care îl
reprezintă mental.
O ilustrare a acestui fenomen este oferită de un studiu (Rauscher et al., 1996) asupra importanței limbajului non-
verbal pentru cel verbal. Primul cuprinde, printre alte tipuri de mișcări, și unele care sunt direct asociate cu conceptele la
care se referă verbal în acel moment individul. În acest studiu, subiecții erau solicitați să privească un film și apoi să îl
povestească unei alte persoane. Grupului experimental i-a fost limitată libertatea de folosire a mâinilor (ei fiind conectați
la un dispozitiv de măsurare a conductibilității electrice a pielii, ce necesita ținerea nemișcată a mâinilor). Această blocare
a corpului a încetinit semnificativ viteza lor de exprimare verbală, pentru că le-a întârziat accesul mental la conceptele pe
care le foloseau în limbajul verbal. Deci, folosirea verbală a conceptelor este condiționată, într-o anumită măsură, de
realizarea mișcărilor corporale implicate de ele.
De asemenea, importanța mișcării pentru procesarea limbajului este demonstrată și de un studiu (Glenberg &
Kaschak, 2002) în care subiecții trebuia să asculte diverse propoziții scurte și să își dea seama cât mai repede dacă ele au
sau nu sens. Pentru a răspunde la această sarcină, ei trebuia să execute anumite mișcări. Rezultatele arată că procesarea
acestor propoziții a fost mai rapidă când mișcarea realizată ca răspuns era compatibilă cu cea implicată de acea propoziție;
de exemplu, propoziția “Închide sertarul” era înțeleasă mai repede atunci când răspunsul subiectului se realiza prin
mișcarea brațului înainte decât atunci când răspunsul se făcea prin mișcarea sa inapoi. Acelaşi efect al compatibilităţii a
apărut şi în cazul propoziţiilor cu concepte abstracte care descriau un act de comunicare (de exemplu, mişcarea braţului

4
înapoi a facilitat înţelegerea propoziţiei „Liz ţi-a spus o poveste”, iar cea înainte – înţelegerea propoziţiei „Tu i-ai spus lui
Liz o poveste”). Deci, şi conceptul mai abstract al comunicării interpersonale (abstract în sensul că nu este direct asociat
cu mişcări ale corpului) presupune totuşi simulări ale mişcării, deoarece comunicarea este reprezentată ca un act de
transfer al conţinutului de la o persoană la alta (ce poate fi simulat prin intermediul mișcărilor brațului).
Mai mult, mișcările pot nu doar să influențeze viteza cu care sunt procesate cuvintele, ci și să activeze cognitiv
anumite noțiuni. Din moment ce paternurile motorii fac parte din reprezentarea conceptelor, activarea cognitivă a acestor
paternuri, prin mişcări propriu-zise, amorsează conținutul semantic al respectivelor concepte. Astfel, ele sunt incluse în
prelucrările informaționale pe care le realizează individul în acel moment. Un studiu pe această temă (Chandler &
Schwarz, 2009) a arătat că ridicarea degetului mijlociu (sub un alt pretext decât cel al gestului simbolic pe care îl
presupune această mișcare) face ca individul să intepreteze comportamentul persoanei percepute în acel moment ca fiind
unul ostil (deci, gestul făcut a activat conceptul specific de ostilitate). O altă ilustrare este oferită de o cercetare ce a
inversat relația cauzală concept - comportament demonstrată în experimentul lui Bargh et al. (1996), cel în care activarea
stereotipului față de bătrâni a făcut subiecții să meargă mai lent. Acest studiu (Mussweiler, 2006) a arătat că și opusul este
adevărat, adică mișcarea propriu-zisă (mersul încet) amorsează conceptul de “bătrân”.

Rolul simulărilor perceptuale în procesarea cognitivă a limbajului

Studiile de mai sus indică faptul că folosirea limbajului se bazează pe simularea mişcărilor implicate de
respectivele concepte la care el se referă. Alte cercetări relevă existenţa şi a unei simulări în plan perceptual al acestor
concepte descrise prin limbaj. Ca şi în cazul anterior, demonstraţia acestei idei se bazează pe evidenţierea importanţei pe
care o are compatibilitatea între conţinutul limbajului şi activitatea modală realizată de individ în acel moment. În acest
caz, este vorba de potrivirea dintre modul în care este descris un obiect în limbaj şi cel în care el este perceput direct;
această potrivire influenţează viteza cu care el este identificat. De exemplu, într-un studiu (Stanfield & Zwaan, 2001)
subiecţii auzeau o serie de propoziţii referitoare la obiecte; după fiecare dintre ele, erau expuşi la o imagine şi trebuia să
determine cât mai repede posibil dacă obiectul la care se referea propoziţia auzită este sau nu în ea. Rezultatele au arătat
că viteza de procesare era mai mare atunci când acel obiect avea aceeaşi orientare spaţială în propoziţie şi în imagine. De
exemplu, după auzirea propoziţiei „John a pus pixul în cană” (ce implică o poziţie verticală a pixului), subiecţii au văzut
imaginea unui pix. Ei au identificat mai repede faptul că acest obiect apărea şi în propoziţia anterioară dacă pixul din
imagine era tot în poziţie verticală decât atunci când poziţia lui era orizontală. Invers, propoziţia „John a pus pixul în
sertar” a facilitat identificarea ulterioară a pixului în imaginea în care el era aşezat orizontal. Aceste diferenţe sugerează
faptul că pentru înţelegerea propoziţiilor auzite, subiecţii realizau – chiar şi inconştient – o simulare vizuală a conţinutului
lor (de exemplu, aşezarea unui pix într-o cană). Conţinutul acestui simulări (în speţă, orientarea obiectului) influenţează
procesarea obiectelor similare percepute în realitatea imediată; el amorsează percepţia vizuală, astfel încât compatibilitatea
dintre simulare şi imaginea percepută direct accelerează înţelegerea acesteia.
Aşa cum sugerează unul din studiile menţionate mai sus (cel despre comunicare), nu doar conceptele ce reprezintă
obiecte propriu-zise sunt simulate mental, ci şi cele abstracte. Unele cercetări au investigat simularea senzorială, mai ales
vizuală, a conceptelor care nu au un corespondent direct în lumea fizică. Ele au relevat faptul că astfel de noţiuni sunt de
multe ori reprezentate ca având o structură spaţială, în sensul că ele sunt asociate cu diverse zone ale spaţiului. De
exemplu, procesarea valenţei obiectelor tinde să fie însoţită de simularea vizuală pe axa verticală: cea pozitivă este
asociată cu partea de sus a câmpului vizual, iar cea negativă – cu partea de jos. Astfel, subiecţii unui experiment (Meier &
Robinson, 2004) au procesat mai repede cuvintele pozitive atunci când ele erau expuse în partea de sus decât în cea de jos,
fenomenul invers apărând pentru cele negative. O consecinţă a simulării valenţei evenimentelor pe axa verticală este cea
că simptomele depresive focalizează atenţia individului cu precădere în partea de jos a câmpului său vizual (Meier &
Robinson, 2004). Similar, conceptele de Dumnezeu şi Diavol au aceleaşi localizări pe axa verticală: cuvintele sinonime
cu primul concept sunt procesate mai repede când apar în partea de sus a câmpului vizual, iar cele referitoare la al doilea
concept – atunci când apar în partea de jos (Meier et al., 2007). Mai mult, persoanele necunoscute sunt evaluate ca fiind
mai religoase atunci când sunt văzute în partea de sus decât când imaginea lor apare în partea de jos a câmpului vizual al

5
subiecţilor. Aceeaşi axă verticală este simulată mental şi în procesarea informaţiilor referitoare la conceptul de „putere”
(oamenii importanţi, puternici social tind să fie reprezentaţi în partea de sus a câmpului vizual) (Schubert, 2005).
Un alt concept abstract cu reprezentare spaţială este cel de timp. În această privinţă, un studiu (Boroditsky, 2001)
a evidenţiat diferenţe inter-culturale semnificative în ceea ce priveşte simularea spaţială a timpului, observabile în modul
în care cuvintele din limba respectivă se referă la evenimentele temporale (de exemplu, „a privi înainte la viitor” implică
reprezentarea timpului pe axa orizontală). În acest studiu, sarcina subiecţilor (americani şi chinezi) era de a decide dacă
propoziţiile pe care le citeau erau adevărate sau false; aceste propoziţii se refereau la timp (de exemplu „Luna martie este
înaintea lunii aprilie). Înainte de fiecare propoziţie, pe ecran apărea o imagine cu mai multe obiecte, care erau aranjate fie
într-un şir orizontal, fie într-unul vertical. Rezultatele au arătat că subiecţii americani procesau mai repede propoziţiile
atunci când ele erau precedate de imagini cu structuri orizontale, în timp ce cei chinezi – când ele erau precedate de
structuri verticale. Aplicând acelaşi principiu al compatibilităţii între imaginea percepută în acel moment şi simularea
perceptuală produsă de limbaj, concluzia studiului este aceea că în cultura americană timpul este reprezentat pe axa
orizontală, iar în cea chineză – pe cea verticală.
La un nivel mai general, alte studii indică faptul că procesarea conceptelor abstracte se realizează de multe ori
prin intermediul celor fizice. Aceasta este ipoteza de bază a cercetărilor din aria lingvisticii cognitive (Lakoff & Johnson,
1999) care vizează rolul metaforelor în reprezentarea şi procesarea noţiunilor abstracte. Metafora, ca procedeu stilistic,
presupune exprimarea unui concept abstract prin intermediul unuia mai concret. În exemplele anterioare, timpul este
exprimat prin conceptul mai concret, direct observabil, al spaţiului. Unii autori (Williams et al., 2009) susţin că formarea
conceptelor abstracte se bazează pe cele concrete, ce descriu aspectele fizice ale realităţii imediate (distanţele spaţiale,
deplasarea obiectelor, mărimea lor, temperatura, etc.). Acestea sunt achiziţionate mai devreme în copilărie; cele abstracte
sunt învăţate de individ prin intermediul analogiilor – conţinute în limbaj – cu noţiunile concrete, rămânând strâns
asociate cu ele; de aceea, procesarea lor cognitivă antrenează simularea lor, adică activarea conceptelor fizice relevante
(de exemplu, reprezentarea relaţiilor dintre doi oameni cu niveluri diferite de autoritate ca una „de sus în jos”).
Un exemplu de noţiune concretă asociată cu conceptul abstract al valenţei este culoarea; lucrurile pozitive tind să
fie asociate cu culori descrise (de exemplu „a privi viaţa în roz”), iar cele negative – cu culori închise (de exemplu,
metafora „norilor negri” simbolizând evenimente negative). Un studiu (Meier et al., 2004) a arătat că aceste asocieri se
prelungesc până la nivelul procesării informațiilor cu o anumită valență: cuvintele negative sunt identificate ca atare mai
repede și mai corect când sunt scrise cu negru, iar cele pozitive – când sunt scrise cu litere albe.
Alte cercetări sugerează că procesarea cognitivă se bazează și pe alte tipuri de simulări decât cele vizuale în
reprezentarea conceptelor abstracte. De exemplu, un set de studii (Bargh & Shalev, 2011) a constatat existența unei relații
de influență reciprocă între căldura fizică și cea socială, adică între senzația corporală a temperaturii și estimarea propriei
singurătăți. În primul rând, autorii au relevat o corelație semnificativă între gradul de singurătate percepută și tendința de a
face băi sau dușuri: oamenii care se simt mai singuri fac dușuri mai dese, mai lungi și mai fierbinți. Apoi, experimentele
realizate au demonstrat că senzațiile fizice de rece intensifică senzația de singurătate, în timp ce cele de căldură elimină
nevoia de afiliere socială activată de amintirea unei experiențe personale de respingere din partea altei persoane. Similar,
temperatura camerei influențează gradul de apropiere socială pe care îl resimt oamenii față de cei din jur: într-o altă
cercetare (IJzerman & Semin, 2009), subiecții plasați într-o cameră cu temperatură ridicată s-au simțit mai apropiați
interpersonal de experimentator decât cei dintr-o altă cameră în care temperatura era redusă. Între cele două dimensiuni,
influențele pot fi reciproce: un studiu (Zhong & Leonardelli, 2008) a arătat că și dimensiunea socială o influențează pe cea
fizică: amintirea unei experiențe de respingere socială face individul să perceapă temperatura camerei ca fiind mai redusă,
în comparație cu grupul de control.

Influențe ale experiențelor senzorio-motorii asupra stilului de procesare a informațiilor

Experiențele senzoriale și motorii pot nu doar să influențeze viteza cu care sunt procesate conceptele și să activeze
anumite noțiuni, ci au efecte semnificative și asupra stilului în care sunt procesate acestea. Majoritatea studiilor de aici au
demonstrat asocierea dintre mișcările de apropiere (cum ar fi flexarea brațului) și de evitare (ca extensia brațului) și
aplicarea de către individ în acele momente a unui stil cognitiv preponderent sintetic (global) sau analitic, pe diverse fațete

6
ale acestei dihotomii. Astfel, o cercetare (Friedman & Förster, 2000) a evidențiat direct faptul că extensia brațului
favorizează stilul analitic, subiecții din această condiție având o performanță aproape dublă la un test de evaluare a
raționamentului analitic față de cei care în timpul sarcinii au făcut mișcarea opusă, de flexare a brațului.
Pe de altă parte, mișcările de apropiere favorizează gândirea creativă (Friedman & Förster, 2000) și cresc
flexibilitatea atenției (Friedman & Förster, 2005); de asemenea, ele generează un nivel mai ridicat de abstractizare a
limbajului folosit în acea perioadă. Această constatare a fost făcută de o cercetare (Beukeboom & de Jong, 2008) în care
subiecții erau solicitați ca în timp ce realizează una din cele două mișcări (flexarea sau extensia brațului), să descrie pe
scurt în scris modul în care se comportă în mod obișnuit în diverse situații (la petreceri, în discuții cu colegii, etc.).
Analiza textelor produse de cele două grupuri diferențiate după criteriul mișcării a relevat faptul că cei din condiția
mișcării de apropiere (flexarea brațului) au realizat descrieri semnificativ mai abstracte ale propriului comportament decât
cei din cealaltă condiție; de exemplu, cei din primul grup foloseau mai degrabă adjective, adică etichete generale („la
petreceri sunt sociabil”), iar ceilalți – verbe de acțiune, descriind detaliile comportamentului lor („la petreceri, merg la
fiecare persoană, o salut, vorbesc cu ea”, etc.).
O explicație generală a acestor diferențe de stil de procesare informațională este aceea că mișcările de evitare sau
apropiere activează sistemele motivaționale corespunzătoare lor (Van den Bergh et al., 2011). În termenii uneia dintre cele
mai influente teorii din această arie (teoria sensibilității la întărire - Gray, 1990), flexarea brațului activează sistemul
motivațional de apropiere (BAS – “Behavioral Approach System”, focalizat pe obținerea recompenselor), iar extensia -
sistemul motivațional de evitare (BIS – “Behavioral Inhibition System”, focalizat pe evitarea pedepselor, a stimulilor
negativi). Un rezultat experimental ce confirmă ideea unei cauzalități între mișcare și tipul de motivație activată este acela
că flexarea / extensia brațului influențează deciziile inter-temporale ale individului în aceeași manieră ca tipul de motivație
(apropiere / evitare): flexarea brațului induce preferința pentru câștigurile imediate, chiar și mai mici, în dauna celor cu
valoare mai mare ce ar fi primite după o perioadă de timp (Van den Bergh et al., 2011).

Influențe ale experiențelor senzorio-motorii asupra metacognițiilor

Pe lângă efectele lor directe asupra prelucrării informațiilor, experiențele senzorio-motorii pe care le trăiește
individul în timpul sarcinii îi pot influența și modul în care el se raportează la procesele sale cognitive pe care le
desfășoară în acel moment, adică metacognițiile sale. Rezultatul general al studiilor din această arie este acela că anumite
tipuri de mișcări corporale pot afecta încrederea pe care o are individul în rezultatul operațiilor cognitive realizate, chiar
dacă nu există o legătură obiectivă între cele două elemente. De exemplu, un studiu (Briñol & Petty, 2003) a reluat tema
influențelor mișcărilor capului asupra atitudinilor față de mesajele persuasive auzite simultan, și a constatat că efectul
constatat anterior a apărut doar atunci când aceste argumente erau bine argumentate, puternice: mișcările verticale
generează atitudini mai pozitive decât cele negative. În cazul argumentelor slabe, însă, efectul a fost invers; acest fenomen
se datorează încrederii mai mari în propriile gânduri generate ca răspuns la mesajele persuasive, trăită de cei care realizau
mișcări verticale ale capului față de cei cu mișcări orizontale. În cazul argumentelor slabe, aceste gânduri erau
preponderent negative, contrazicând sau refuzând respectivele argumente; pentru că mișcarea pe verticală le oferă acestor
cogniții o credibilitate mai mare, atitudinile finale ale acestor subiecți erau influențate semnificativ mai mult de ele, fiind
deplasate mai mult spre polul negativ. Fenomenul invers (de diminuare a încrederii în propriile cogniții) a apărut în cazul
celor cu mișcări orizontale, aceste gânduri ajungând să cântărească mai puțin în atitudinea finală.
Relevant pentru secțiunea anterioară, încruntarea are efecte și asupra stilului cognitiv cu care sunt procesate
informațiile. Astfel, un studiu (Alter et al., 2007) a arătat că încruntarea reduce impactul euristicii ignorării ratei de bază în
raționamentele realizate în acea perioadă de timp; deoarece ea induce senzația de efort mental, și astfel de dificultate a
sarcinii, motivează subiectul să investească un nivel mai ridicat de resurse mentale în rezolvarea ei. În consecință, el
tratează cognitiv informațiile mai analitic, evitând euristicile și căutând să rezolve problemele într-o manieră mai
sistematică.
Similar, același set de studii a arătat că cognițiile pozitive sau negative despre propria persoană au un impact mai
redus asupra stimei de sine de moment atunci când sunt scrise cu mâna non-dominantă decât atunci când sunt scrise cu
cea dominantă; deci, dificultatea producerii mișcării respective (lipsa de fluență motorie a scrisului) a condus la o
7
încredere mai mică acordată de individ conținutului celor scrise, și astfel la o influență mai redusă asupra evaluării
propriei persoane în ansamblu. Un alt tip de mișcare ce afectează experiențele metacognitive este încruntarea: într-un
studiu (Strack & Neumann, 2000), subiecții care și-au contractat mușchii faciali ai încruntării pe durata expunerii la un set
de fotografii cu diverse persoane le-au atribuit acestora un nivel mai redus de celebritate. Explicația este aceea că
încruntarea a fost interpretată automat ca semnalizând un grad ridicat de efort mental pe care l-ar depune individul în acea
sarcină; cum sarcina cerea evaluări ale celebrității, și deci reactualizarea din memoria subiecților a respectivelor persoane-
țintă, efortul mental a devenit un indiciu al faptului că acele persoane sunt, în realitate, mai puțin celebre (aplicând deci
regula de decizie “dacă ar fi fost celebre, ar fi fost și ușor de amintit”).

Embodied / grounded cognition

În ultima perioadă, eticheta de embodied cognition tinde să fie înlocuită cu una mai generală,cea de grounded
cognition („cogniție împământenită)”. Aceasta sugerează faptul că ancorarea proceselor cognitive în corp nu este unica
formă în care ele depind de mediul exterior spațiului pur cognitiv. Studiile ce au dezvoltat aria științifică a influențelor
senzorio-motorii asupra cogniției au arătat că nu doar simulările proceselor corporale influențează gândirea, ci și cele ale
situației generale în care este plasat individul în acel moment; situația include senzațiile și mișcările individului în acel
context, dar și alte elemente exterioare.
O ilustrare este oferită de un set de studii (Boroditsky & Ramscar, 2002) care a profitat de ambiguitatea limbajului
în privința succesiunii temporale a evenimentelor. În ambele, subiecții erau rugați să se gândească la o propoziție și să
răspundă cât mai spontan la o întrebare legată de ea. Propozitia era: “Ședința care trebuia să fie miercurea viitoare a fost
mutată înainte cu două zile”. Întrebarea era “În ce zi va avea loc ședința?”, ea vizând modul în care subiecții își reprezintă
deplasarea înainte a acestui eveniment (spre trecut sau spre viitor), în funcție de poziția lor din situația în care erau plasați.
Astfel, într-unul din studii, subiecții erau oameni care stăteau la o coadă, variabila independentă fiind poziția individului
în acel rând (mai în spate, spre începutul cozii, sau mai în față). Rezultatele arată că pe măsură ce subiecții erau mai în
față, ei răspundeau cu precădere că ședința a fost mutată vineri. Explicația este aceea că răspunsul la întrebare a necesitat
reprezentarea evenimentelor temporale (a ședinței de miercuri și a mutării ei) pe o axă spațială. Experiența recentă a
deplasării în coadă (de la începutul ei până în față) a dus la adoptarea aceluiași punct de vedere, al mișcării personale, în
reprezentarea timpului: ședința a fost mutată înainte în direcția de mers a individului, adică de miercuri pe vineri. Punctul
de vedere opus este cel în care individul este static, iar timpul este cel care se mișcă spre el: în acest caz, mutarea ședinței
înainte înseamnă “spre subiect”, adică de miercuri pe luni. Deci, sursa acestor diferențe de răspuns este reprezentarea
propriei persoane ca fiind în mișcare, indusă de experiența recentă a mișcării propriu-zise: deplasarea în spațiu duce la
simularea timpului ca o deplasare a propriei persoane spre viitor. Un alt rezultat ce confirmă această influență este cel al
unui studiu realizat în aeroport, în care pasagerii care tocmai zburaseră au ales într-o proporție semnificativ mai mare
răspunsul “vineri” la respectiva întrebare decât cei care urmau să zboare. O altă concluzie importantă a acestui studiu este
aceea că mișcarea reală a individului nu este singura modalitate de schimbare a percepției timpului, efecte similare
apărând și atunci când această mișcare este doar imaginată. Observația care sprijină această idee este aceea că pasagerii
care urmau să decoleze (și care, deci, se pregătiseră mental într-o anumită măsură pentru călătorie, ceea ce include și
simularea mentală a deplasării) au ales într-o proporție semnificativ mai mare răspunsul „vineri” decât oamenii care
veniseră la aeroport doar pentru a aștepta călători care urmau să aterizeze.

Bibliografie
 Alter, A. L., Oppenheimer, D. M., Epley, N., Eyre, R. N. (2007). Overcoming intuition: Metacognitive difficulty activates
analytic reasoning. Journal of Experimental Psychology: General, 136, 569–576.
 Bargh, J., Shalev, I. (2012). The substitutability of physical and social warmth in daily life. Emotion, 12 (1), 154-162.
 Bargh, J.A., Chen, M., Burrows, L. (1996). Automaticity of social behavior: direct effects of trait construct and stereotype-
activation on action. Journal of Personality and Social Psychology, 71, 230–244.
 Barsalou L.W. (1999). Perceptual symbol systems. Behavioral and Brain Sciences, 22, 577–660.
 Barsalou, L.W. (2008). Grounded cognition. Annual Review of Psychology, 59, 617–645.
 Barsalou, L.W. (2010). Grounded cognition: Past, present, and future. Topics in Cognitive Science, 2, 716-724.

8
 Beukeboom, C.J., de Jong, E.M. (2008). When Feelings Speak. How Affective and Proprioceptive Cues Change Language
Abstraction. Journal of Language and Social Psychology 27(2),110-122.
 Boroditsky, L. (2001). Does language shape thought? English and Mandarin speakers’ conceptions of time. Cognitive
Psychology. 43,1–22.
 Boroditsky, L., Ramscar, M. (2002). The roles of body and mind in abstract thought. Psychological Science, 13(2), 185–188.
 Briñol, P., & Petty, R. E. (2003). Overt head movements and persuasion: A self-validation analysis. Journal of Personality
and Social Psychology, 84, 1123-1139.
 Buckner, R.L., Wheeler, M.E. (2001). The cognitive neuroscience of remembering. Nature Reviews Neuroscience, 2, 624–
634.
 Chandler, J., Schwarz, N. (2009). How extending your middle finger affects your perception of others: Learned movements
influence concept accessibility. Journal of Experimental Social Psychology, 45, 123-128.
 Chen, M., Bargh, J.A. (1999). Consequences of automatic evaluation: Immediate behavioral predispositions to approach or
avoid the stimulus. Personality and Social Psychology Bulletin, 25(2), 215–24.
 Fodor, J. A. (1983). The modularity of mind. Cambridge, MA: MIT Press.
 Förster, J., Strack, F. (1996). Influence of overt head movements on memory for valence words: A case of conceptual-motor
compatibility. Journal of Personality and Social Psychology, 71, 421-430.
 Forster, J., Strack, F. (1997). Motor actions in retrieval of valenced information: A motor congruence effect. Perceptual and
Motor Skills, 85, 1419-1427.
 Friedman, R.S., Förster, J. (2000). The effects of approach and avoidance motor actions on the elements of creative insight.
Journal of Personality and Social Psychology, 79, 477-492.
 Gainotti, G., Silveri, M. C., Daniele, A. & Giustolisi, L. (1995) Neuroanatomical correlates of category-specific semantic
disorders: A critical survey. Memory, 3, 247–64.
 Glenberg, A. M., Kaschak, M. P. (2002). Grounding language in action. Psychonomic Bulletin & Review, 9, 558-565.
 Gray, J. (1990). Brain Systems That Mediate Both Emotion and Cognition, Cognition & Emotion, 4(3), 269-88.
 IJzerman, H., Semin, G. R. (2009). The thermometer of social relations: Mapping social proximity on temperature.
Psychological Science, 20, 1214–1220.
 Lakoff, G., Johnson, M. (1999). Philosophy in the flesh: The embodied mind and its challenges to Western thought. New
York: Basic Books.
 Martin, A., Wiggs, C. L., Ungerleider, L. G., Haxby, J. V. (1996). Neural correlates of category-specific knowledge. Nature,
379, 649–652.
 Meier, B. P., Hauser, D. J., Robinson, M. D., Friesen, C. K., Schjeldahl, K. (2007). What’s ‘‘up’’ with God? Vertical space as
a representation of the divine. Journal of Personality and Social Psychology, 93, 699–710.
 Meier, B. P., Robinson, M. D., Clore, G. L. (2004). Why good guys wear white: Automatic inferences about stimulus valence
based on color. Psychological Science, 15, 82–87.
 Meier, B.P., Robinson, M.D. (2006). Does “feeling down” mean seeing down? Depressive symptoms and vertical selective
attention. Journal of Research in Personality, 40, 451–61.
 Mussweiler, T. (2006). Doing is for thinking! Stereotype activation by stereotypic movements. Psychological Science, 17,
17–21.
 Niedenthal, P. M., Brauer, M., Halberstadt, J. B., & Innes-Ker, A. H. (2001). When did her smile drop? Facial mimicry and
the influences of emotional state on the detection of change in emotional expression. Cognition & Emotion, 15, 853-864.
 Niedenthal, P.M., Barsalou L.W., Winkielman, P., Krauth-Gruber, S., Ric, F. (2005). Embodiment in Attitudes, Social
Perception, and Emotion. Personality and Social Psychology Review, 9(3), 184–211.
 Niedenthal, P.M., Mermillod, M., Maringer, M. & Hess, U. (2010). The Simulation of Smiles (SIMS) model: Embodied
simulation and the meaning of facial expression. Behavioral and Brain Sciences, 33, 417–480.
 Pecher, D., Zeelenberg, R., & Barsalou, L.W. (2003). Verifying properties from different modalities for concepts produces
switching costs. Psychological Science, 14, 119-124.
 Rauscher, F. H., Krauss, R. M., Chen, Y. (1996). Gesture, speech, and lexical access: The role of lexical movements in
speech production. Psychological Science, 7, 226-231.
 Riis, J., Schwarz, N. (2003). Approaching and Avoiding Linda: Motor Signals Influence the Conjunction Fallacy. Social
Cognition, 21 (4), 247-62.
 Schubert, T. W. (2005). Your highness: Vertical positions as perceptual symbols of power. Journal of Personality and Social
Psychology, 89, 1–21.
 Stanfield, R.A., Zwaan, R. A. (2001). The effect of implied orientation derived from verbal context on picture recognition.
Psychological Science, 12, 153–156.
 Strack, F., Martin, L., Stepper, S. (1988). Inhibiting and facilitating conditions of the human smile: A nonobtrusive test of the
facial feedback hypothesis. Journal of Personality and Social Psychology, 54, 768-777.
 Strack, F., Neumann, R. (2000). Furrowing the Brow May Undermine Perceived Fame: The Role of Facial Feedback in
Judgments of Celebrity. Personality and Social Psychology Bulletin, 26, 762-768.
9
 Tom, G., Pettersen, P., Lau, T., Burton, T., Cook, J. (1991). The role of overt head movement in the formation of affect.
Basic and Applied Social Psychology, 12, 281–289.
 Tucker, M., Ellis, R. (1998). On the relations between seen objects and components of potential actions. Journal of
Experimental Psychology: Human Perception and Performance, 24, 830–846.
 Van den Bergh, B., Schmitt, J., Dewitte, S., Warlop, L. (2011). Bending Arms, Bending Discounting Functions. How Motor
Actions Affect Intertemporal Decision-Making, in NA - Advances in Consumer Research Volume 38, eds. Darren W. Dahl, Gita V.
Johar, Stijn M.J. van Osselaer, Duluth, MN : Association for Consumer Research.
 Wells, G. L., Petty, R. E. (1980). The effects of overt head movements on persuasion: Compatibility and incompatibility of
responses. Basic and Applied Social Psychology, 1, 219-230.
 Williams, L. E., Huang, J. Y., Bargh, J. A. (2009). The scaffolded mind: Higher mental processes are grounded in early
experience of the physical world. European Journal of Social Psychology, 39, 1257–1267.
 Zajonc, R. B. (1985). Emotion and facial efference: A theory reclaimed. Science, 228, 15–21
 Zhong, C.-B., Leonardelli, G. J. (2008). Cold and lonely: Does social exclusion literally feel cold? Psychological Science, 19,
838–842.

10