Vinul si chitara

Un om de afaceri american statea langa chei, intr-un mic sat mexican de coasta, cand un pescar isi
trage barca la mal. In barca erau cativa pesti frumosi. Americanul il felicita pentru pestele prins si il
intreaba cat timp i-a luat sa-l pescuiasca.
”Foarte putin”, a raspuns mexicanul.
”De ce nu stai mai mult pe mare sa prinzi mai mult peste?” a intrebat atunci americanul.
”Mi-ajunge sa-mi intretin familia”, i-a raspuns pescarul.
”Si ce faci in restul timpului?” a vrut sa stie omul de afaceri.
”Dorm pana tarziu, pescuiesc putin, ma joc cu copiii, imi fac siesta impreuna cu nevasta-mea, in
fiecare seara ma plimb prin sat, beau un pahar de vin si cant la chitara cu prietenii. Domnule, am o
viata plina si sunt foarte ocupat”, a incheiat pescarul.
”Uite”, il ia peste picior americanul. “Am studiat Economia la Harvard si te pot ajuta. Ar trebui sa
pescuiesti mai mult si cu banii pe care-i castigi in plus sa-ti cumperi o barca mai mare. Cu ceea ce
castigi de pe urma barcii mai mari iti poti cumpara cateva barci si mai tarziu chiar o flota de pescuit.
In loc sa vinzi pestele prin intermediari, il
poti vinde direct la o fabrica, iar mai tarziu iti poti cumpara propria fabrica de prelucrare a pestelui. Ai
putea astfel controla produsul, procesarea si distributia. Va trebui sa pleci din sat, sa te muti in
Mexico City, apoi la Los Angeles si, mai tarziu, la New York, de unde iti vei conduce afacerea tot mai
infloritoare.”
”Si cat va dura sa fac toate astea, senor?” intreaba pescarul.
”Vreo 15-20 ani”, raspunde americanul.
”Si apoi?”
”Apoi vine partea cea mai buna”, rase americanul. Iti vinzi afacerea si devii foarte bogat. Ai lua
cateva milioane de dolari.”
”Milioane, senor?” se mira pescarul. “Si dupa asta?”
”Dupa asta te retragi din afaceri, te muti intr-un satuc de pescari pe malul oceanului si te scoli tarziu,
pescuiesti putin, te joci cu copiii, iti faci siesta impreuna cu sotia, te plimbi seara prin sat, bei un
pahar de vin cu prietenii, cantati la chitara….”
 Batranul samurai

Intr-o societate de demult si de prin alte parti, mai spre rasarit, traia la un moment dat un batran
samurai care nu mai ridicase sabia din cui de cel putin treizeci de ani. La prima vedere asa ceva ar
parea de neiertat, pana la urma diferenta dintre un samurai si-un taran oarecare e tocmai sabia, nu
degeaba i se zice clasa martiala. Dar batranelul nostru, mai pricajit si mai uscatel din fire, era ca din
intamplare cel mai reputat, si cel mai competent maestru in ceremonia ceaiului. Atat de competent
incat cei ce-l vazusera servind spuneau ca Suijin insusi vine sa se intretina cu el in timpul
ceremoniei, si Imparatul considera o mare onoare sa-l aiba la masa pe batranelul cu barba colilie.

Intr-o buna zi, mergand la piata sa targuiasca cele trebuincioase, batranul samurai se lovi din
intamplare de un tanar, mandru samurai, inalt cam cat un brad, aproximativ vorbind, si lat cam cat
usa. Batranul isi ceru scuze cu efuziune, dar tanarul nu se lasa calcat in picioare, si pentru grava
atingere ce-i fusese atinsa insista sa fixeze duel in toata regula.

Batranul samurai nu putea bineinteles refuza sa participe, chiar daca era mai degraba evident pentru
el ca are cam aceleasi sanse pe care le are si lemnul in joagar. Asa ca intr-o dupa-masa, in pre-ziua
festivitatilor de transare, sedea el oarecum abatut pe covorasul lui si se gandea la multe alte, ca
orice om care-a vazut multe, si mai are de vazut putine.

Un prieten de-al lui veni in vizita, si vazandu-l extrase de la el povestea intamplarii. Se oferi de
nenumarate ori sa lupte el in loc, dar maestrul refuza. Unde s-a mai auzit samurai sa lupte prin
reprezentanti, ca femeile?! Pana cand i se servi ceaiul, prietenul sezu si el abatut, dar in momentul in
care batranul incepu sa serveasca, il strafulgera un gand. Isi intrerupse prietenul, atingandu-l pe
umar, si-i spuse: “Maine, cand va veti infrunta pentru duel, sa-ti scoti sabia din teaca cu aceleasi
miscari sigure si precise cu care tocmai ai turnat ceaiul, si de altceva sa nu-ti fie grija”.

A doua zi, de dimineata, cei doi se inclinara scurt, fata in fata. Batranul scoase katana dintr-o
miscare, tanarul il privi o clipa, inclina capul, isi ceru scuze si pleca in drumul lui.
 Cele doua cetati
 

Era odata un barbat care sedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetati din Orientul Mijlociu. Un
tanar se apropie intr-o buna zi si il intreba:
”Nu am mai fost niciodata pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetati?”
Batranul ii raspunse printr-o intrebare:
”Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?”
”Egoisti si rai. De aceea ma bucur ca am putut pleca de acolo.”
”Asa sunt si locuitorii acestei cetati”, raspunse batranul.
Putin dupa aceea, un alt tanar se apropie de omul nostru si ii puse aceeasi intrebare:
”Abia am sosit in acest tinut. Cum sunt locuitorii acestei cetati?”
Omul nostru raspunse cu aceeasi intrebare:
”Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?”
”Erau buni, marinimosi, primitori, cinstiti. Aveam multi prieteni acolo si cu greu i-am parasit.”
”Asa sunt si locuitorii acestei cetati”, raspunse batranul.
Un negutator care isi aducea pe acolo camilele la adapat auzise aceste convorbiri si pe cand cel de-
al doilea tanar se indeparta, se intoarse spre batran si ii zise cu repros:
”Cum poti sa dai doua raspunsuri cu totul diferite la una si aceeasi intrebare pe care ti-o adreseaza
doua persoane?”

“Fiule, fiecare poarta lumea sa in propria-i inima.”

 Templul dragonului

In timpuri indepartate, intr-un tinut oarecare al Chinei, o manastire veche a luat  foc pana la temelii, in
locul ei ramand cativa calugari speriati si un staret care a multumit  providentei pentru sansa de a o
lua de la capat. Asa ca in urmatoarele luni calugarii construira o manastire de o mie  de ori mai
frumoasa decat cea de dinainte, incepand sa inteleaga ca daca cea veche nu ar fi ars, manastirea
cea noua nu ar fi incantat sufletele celor care ii treceau pragul.

Dupa ce au terminat lucrul si toate zidurile au fost ridicate, staretul isi dadu seama ca manastirii lor ii
lipsea sufletul. Asa ca se gandi sa cheme un mare pictor care sa inchipuie un dragon urias pe cel
mai mare perete. Zis si facut. Dadu sfoara in tara pentru a afla cine este cel mai bun pictor si dupa
ce il gasi il invita la manastire.

Pictorul veni cu multe unelte, pensule diferite, cerneluri, vopsele, asa cum ii statea bine unuia care
era cel mai mare pictor al vremii sale. Spre mirarea calugarului, pictorul desi foarte tinar, parea foarte
sigur  pe el si pe renumele lui.

Staretul il invita in sala unde se afla peretele:

“Iata, aici este peretele, am vrea daca se poate sa iti folosesti o mica parte din maiestria dumitale
pentru a zugravi un dragon rosu, este tot ce mai lipseste manastirii noastre pentru a fi intradevar
desavarsita.”

“De buna seama”, zise pictorul, “sunt onorat sa imi las mana sa picteze cel mai frumos dragon ce a
fost pictat vreodata.”

“Iti suntem recunoscatori”, zise staretul, “nu gasesti oricand un om asa priceput care sa picteze
dragonul asa cum este el in realitate!”

“Cum in realitate?” zise pictorul putin incurcat. “Credeam ca dragonii sunt animale fantastice.”

“Dragul meu”, zise calugarul, “tu vroiai sa pictezi un animal pe care nu l-ai vazut niciodata, pai cum
asa? Norocul tau este ca in padurile din jurul acestei manastiri chiar traiesc dragoni, asa ca maine
dimineata vei merge in padure si dupa ce vei vedea unul te vei intoarce sa il pictezi.”

Pictorul incuviinta, gandindu-se ca daca va si vedea un dragon, picturile lui cu aceste anumale vor fi
si mai bune avand si mai mare cautare. Asa ca a doua zi dis-de-dimineata pleca impreuna cu
staretul in padurile din preajma manastirii. Au mers ei cam vreo jumatate de zi, cand staretul se opri
si zise:

“Eu pana aici te-am adus, dar am putina treaba la manastire, nu-ti fie teama ca nu suntem departe,
pare doar departe pentru ca am mers pe unde credeam ca o sa gasim dragoni. Am sa te las aici si
vin si sa te iau pe seara. Uite niste apa si mancare daca ti se face foame. Stai pe loc pentru ca de
obicei pe aici trec in fiecare zi dragonii.”
Si zicand acestea il lasa pe pictor putin nedumierit . Pana sa aiba el timp sa mai spuna ceva,
calugarul se topi ca si cum nu ar fi fost niciodata. Nu-i ramase altceva de facut decat sa astepte.

Trecu o ora si apoi dupa ea inca un sirag, seara veni si ea parca mai repede ca de obicei, nici urma
de dragoni sau de staret. Pictorul se pregati pentru noapte cum putu el mai bine, urcandu-se intr-un
copac si gandindu-se ca dimineata va vedea macar un dragon, sau ca va veni cineva sa il ia, doar
nu se poate sa il fi lasat asa de izbeliste pe el, cel mai mare pictor.

Dimineata veni, linistita padurea se trezi la viata, dar nu ii scoase in cale nici un dragon. Pictorul
incepu sa se infurie, nu ii mai era nici foame, nici sete, nu mai vroia nici sa vada dragoni, era satul de
bataia de joc la care fusese supus. Nu-si isi mai dorea decat sa puna mana pe staret si sa ii traga o
mama de bataie.

Dupa o saptamana, pictorul arata ca un cersetor, nu mai mancase decat radacini si fructe, dormise
prin copaci, furia il ineca cu totul…Avea pumnii insangerati de cati copaci lovise incercand sa isi mai
potoleasca vartejul de furie. Nu vazuse nici un dragon si simtea ca nu mai poate.

Staretul se ivi si el spre seara…trecusera 7 zile, dar el venea de ca si cum si-ar fi respectat
promisiunea…

“Nenorocitule”, il intampina pictorul. “Ti-ai batut joc de mine, ai fi putut sa ma gasesti mort. Nu ti-a
pasat. Uiti ca eu sunt cel mai mare pictor al Chinei, zise el, apropiindu-se amenintator de calugar cu
gandul de a-l bate. Doar ca nu putu…pentru ca vocea blanda a acestuia ii dadu cheia pentru a
intelege tot ceea ce se intamplase cu el in acea saptamana.”

“Fiul meu, furia ta imi spune ca te-ai intalnit cu dragonul. Acum ca l-ai vazut, ne putem intoarce sa il
pictezi.”

Pictorul intelese darul staretului si se intoarse la manastire sa picteze dragonul cu care traise alaturi
timp de o sapatamana.
 Puiul de urs

A fost odata ca niciodata ca de nu ar fi nu s-ar povesti. Intr-un tinut foarte indepartat la poalele
muntelui, intr-o padure frumoasa traia o ursoaica cu puiul ei, impreuna cu celelalte animale din
padure. Si cat era ziua de lunga ursoaica nu-si vedea capul de treburi; pe langa treburile pe care le
facea in mod obisnuit, era atenta ca puiul ei sa nu faca ceva care sa ii pericliteze siguranta.

Nu isi lasa puiul sa culeaga mure de frica sa nu se intepe in tufele de mure, nici sa manance miere
din stupul de albine pentru ca se temea sa nu il intepe albinele, nici sa mearga singur la rau sau
impreuna cu ceilalti pui de animale pentru ca nu credea ca se va descurca fara ea. Puiul de urs nu
avea voie sa se joace cu ceilalti pui de animale, ceea ce il facea sa se simta destul de trist. Si asa
decurgeau zilele petru puiul de urs si mama lui, pana intr-o zi, cand ceva neasteptat s-a intamplat. In
timp ce mergea prin padure ca sa culeaga mure, ursoaica si-a prins laba intr-o capcana. A incercat
sa se elibereze dar, oricat a incercat, nu a reusit sa se elibereze. In tot acest timp, nu se gandea
decat la puiul ei care era singur si la posibilitatea ca nu o sa-l mai vada niciodata. Si atunci si-a dat
seama ca nu l-a invatat cum sa-si procure hrana, cum sa faca fata dificultatilor care apar in padure.
Si a luat atunci o hotarare: ca daca va scapa din aceasta situatie, isi va invata puiul sa se descurce
sigur si sa faca fata cu succes situatiilor care apar in viata, invatandu-l si lasandu-l sa experimenteze.
Si cum statea si se gandea la toate aceste lucruri, a vazut o solutie prin care sa iasa din aceea
capcana, lucru pe care nu-l vazuse inainte fiind asa de preocupata sa scape cu orice pret. Dupa ce
s-a eliberat, s-a dus fericita la puiul ei, l-a luat in brate si i-a spus ca de acum inainte lucrurile se vor
schimba. Si a inteles ca din prea multa dragoste, nu il lasase sa fie si sa devina ceea ce poate el sa
devina.

Omul care sedea

 

Odata, pe inserate, un taran se aseza pe pragul modestei sale case, bucurandu-se de racoarea serii.
In apropiere, serpuia un drumeag care ducea spre sat; un om care trecea il vazu pe taranul nostru si
se gandi:
“Omu’ asta e fara gres un mare lenes, sta de pomana si cat e ziua de mare lancezeste pe pragul
casei…”

La putina vreme, aparu un alt trecator. Acesta se gandi:

“Omu’ asta e un Don-Juan. Sade aici ca sa se poata uita la fetele care trec, ba poate le mai si
necajeste…”

In fine, un strain care se indrepta spre sat isi zise:

“Omu’ asta e de buna seama un mare muncitor. A trudit toata ziua, iar acum se bucura de odihna
binemeritata…”

Focul

Într-o seară maestrul se adună cu discipolii şi le ceru să facă un foc ca să stea de vorbă împreună.

“Călătoria spirituală e ca un foc care arde în faţa noastră,” spuse. “Un om care vrea să aprindă focul
trebuie să suporte fumul care-i îngreunează respiraţia şi-l face să lăcrimeze. Aşa e redescoperită
credinţa lui.

Oricum, odată ce focul a fost aprins din nou, fumul dispare, iar flăcările luminează toate lucrurile din
jurul lor, dîndu-le căldură şi linişte.”
”Dar dacă altcineva aprinde focul pentru el?” întrebă unul din discipoli. “Şi dacă cineva ne ajută să
evităm fumul?”
”Dacă cineva face asta, este un fals maestru.”

Alegerea
 

Un om care se simtea vesnic împovarat de greutatile vietii i se plânse unui maestru spiritual vestit.
”Nu mai pot! Viata mi-e un chin!”
Maestrul lua o mâna de cenusa si o lasa sa cada într-un pahar plin cu apa curata, buna de baut, pe
care-l avea pe masa, spunând:
”Acestea sunt suferintele tale.”
Toata apa se tulbura si se murdari. Maestrul arunca apa, lua o alta mâna de cenusa la fel cu cea
dinainte, i-o arata omului nostru, se apropie apoi de fereastra si o arunca în mare.
Cenusa se împrastie într-o clipa, iar marea ramase la fel ca înainte.
-“Vezi?,” îl lamuri înteleptul. “În fiecare zi trebuie sa alegi între a fi un pahar de apa sau marea.”

Calugarul tacut

A fost odata o manastire zen, in care calugarii traiau intro tacere desavarsita. Exista o singura
exceptie de la aceasta regula: fiecarui calugar i se permitea sa spuna doua cuvinte la fiecare cinci
ani. Dupa ce unul dintre ei a tacut timp de cinci ani, staretul i-a cerut sa spuna cele doua cuvinte pe
care le doreste.

"Camera rece", a spus calugarul.

Cinci ani mai tarziu, calugarului i s-a permis sa vorbeasca din nou.

"Mancare proasta", a spus el.

Dupa alti cinci ani, staretul i-a cerut din nou sa spuna cele doua cuvinte la care avea dreptul.

"Parasesc manastirea", a spus calugarul.

"Nu ma mira”, i-a raspuns staretul. “Nu faci altceva decat sa te plangi tot timpul".

Malul raului
Un calugar se plimba in sus si in jos pe malul unui rau linistit, incercand sa se decida pe unde sa-l
treaca.

La un moment dat el a observat pe malul celalalt al raului un mare maestru Zen. Convins ca
problemele sale s-au rezolvat, el i-a strigat marelui maestru:

“Invatatorule, cum pot sa trec pe malul celalat al raului?”

Maestrul i-a raspuns:

”Te afli deja pe malul celalalt al raului!”

Viata ca un fluture albastru

A fost odata un barbat caruia i-a murit sotia, astfel incat el locuia impreuna cu cele doua fete ale
sale, care erau din fire foarte curioase si inteligente. Fetele ii puneau mereu multe intrebari… la
unele stia sa le raspunda, la altele nu… Tatal lor isi dorea sa le ofere cea mai buna educatie, de
aceea intr-o zi si-a trimis fetele sa petreaca o perioada de timp in casa unui intelept. Acesta stia
intotdeauna sa le raspunda la intebarile pe care ele le puneau.  La un moment dat una dintre ele a a
adus un fluture albastru pe care planuia sa il foloseasca pentru a insela inteleptul.

“Ce vei face?” o intreba sora ei.

“O sa ascund fluturele in mainile mele si o sa intreb inteleptul daca e viu sau mort. Daca va zice ca e
mort, imi voi deschide mainile si il voi lasa sa zboare. Daca va zice ca e viu, il voi strange si il voi
strivi. Si astfel orice raspuns va avea, se va insela!”
Cele doua fete au mers intr-o clipa la intelept si l-au gasit meditand.

“Am aici un fluture albastru. Spune-mi, inteleptule, e viu sau mort?”

Foarte calm, inteleptul surase si ii zise:

“Depinde de tine… fiindca e in mainile tale!”

Realitatea
Un filozof intalni intr-o zi un maestru zen si dorind sa-l puna in dificultate il intreba:

„Fara cuvinte si in tacere imi poti spune ce este realitatea?”

Maestrul ii dadu un pumn in fata...

Tigrul si fragii

A fost odată ca niciodată un bărbat care vâna atunci când şi-a dat seama că undeva aproape de el
se afla un tigru. Intrând în panică, a început să fugă cât de tare putea. Deşi nu putea vedea tigrul, îi
putea simţi respiraţia caldă în ceafă, ceea ce îl determina să fugă din ce în ce mai repede. Fugea
mai repede decât o făcuse vreodată şi într-un final a ajuns la marginea unei prăpăstii, împiedicându-
se. Având noroc, a reuşit să apuce cu mâna un mic tufiş şi se balansa periculos deasupra hăului.
Uitându-se în sus a văzut tigrul, care avea o privire fioroasă, privind în jos spre el; şi cum se uita în
jos, a văzut un alt tigru care îl privea, cu fălcile larg deschise, aşteptând ca omul să cadă. Dar asta
nu era tot. Doi şoareci micuţi rodeau tulpina tufişului de care era agăţat şi care îl salva. Atunci omul a
observat o tulpină de fragi lângă el. S-a întins şi a cules câteva fructe roşii, le-a băgat în gură şi a
savurat gustul dulce, apoi a excalamat: „Ah, ce gust delicios au fragii!”

Felinarul

Un maestru zen mergea împreună cu discipolul său pe drum, în toiul noptii.

Înteleptul tinea în mână un felinar.

"Maestre", a întrebat discipolul, "este adevărat că tu vezi pe întuneric?"

"Da, este adevărat." ii raspunse maestrul.

" Si atunci de ce ai luat felinarul?"

"Ca să nu dea altii peste mine!"

Calul deprimat
 

Un cal deprimat se tolaneste pe jos si nu mai vrea pentru nimic in lume sa se mai ridice. Stapânul
disperat, nereusind sa-l convinga sa se ridice, cheama veterinarul. Acesta, sosit imediat, examineaza
animalul si zice: “E foarte grav, singura solutie sunt aceste pastile pe care i le vei da cateva zile;
daca nu reactioneaza, trebuie eutanasiat.”

Porcul a auzit totul si fuge la cal: “Ridica-te, ridica-te, altfel se sfarseste rau!!!” Dar calul nu
reactioneaza si da incapatanat din cap.

A doua zi , veterinarul vine din nou sa vada efectul pilulelor: “Nu reactioneaza, mai asteptam o zi, dar
cred ca nu sunt sperante !“.

Porcul auzind, fuge din nou la cal: “Trebuie sa te scoli, altfel vei pati mari necazuri !” Dar calul,
nimic.  

A treia zi, constatand lipsa progreselor, veterinarul ii cere stapanului: “Du-te dupa carabina, a venit
timpul sa-l scapam pe bietul animal de chinuri!.”

Porcul fuge disperat la cal: “Trebuie sa reactionezi, e ultima ocazie, te rog, astia sunt gata sa te
omoare !!!” Calul se ridica, se scutura, face cateva miscari de dans, o ia la fuga in galop si sare
câteva obstacole.

Stapânul, care tinea mult la calul sau, foarte fericit ii spune veterinarului: “Multumesc mult, esti un
medic minunat, ai facut un miracol !!! Trebuie neaparat sa sarbatorim evenimentul ! Haideti iute sa
taiem porcul si sa facem o masa mare !!!”

Călătoria - Povestire de origine tibetană

Doi călugări plecaseră în călătorie. De trei zile nu întîlniseră decît o femeie bătrînă în pragul colibei
sale. Ea le-a oferit puţin orez prăjit, amestecat cu ceai si unt rînced. Aceasta mancare modesta le
fusese oferită cu o zi înainte. Acum le era foame şi frig. Deodată, a început să plouă. Cel mai tînăr
dintre călugări se proteja cum putea mai bine cu o parte a veşmîntului său lung. Cel mai în vîrstă
mergea mai departe în tăcere. La căderea nopţii, la orizont nu se vedea nici un adăpost, nici templu,
nici sihăstrie, nici cea mai umilă colibă. Poteca pe care mergeau se pierdea departe în munţi. Tînărul
novice nu mai rezistă. El nu cunoştea ţinta acelei călătorii interminabile. „Templul zen nu poate să fie
departe, îşi zicea el. Mi se pare că ne apropiem de Kamakura. Dar oare aceasta este destinaţia
noastră?” Încălcînd cerinţa strictă de a păstra tăcerea, a îndrăznit să-l întrebe pe călugărul în vîrstă,
care mergea cu un pas egal: “Maestre, unde mergem?” “Am ajuns”, a răspuns maestrul. “Vrei să
spui că popasul e aproape?” a insistat tînărul călugăr. “Aici, acum. Am ajuns. “

Novicele, înspăimîntat, s-a uitat la poteca plină de pietre care se pierdea în ceaţă. În depărtare,
piscurile munţilor dispăreau deja în noapte. Îi era frică, frig şi foame. Şi, brusc, într-o străfulgerare, a
înţeles. Şi-a amintit de cuvintele care îi fuseseră repetate deseori la mînăstire: „Zenul este un drum
care duce… În fiecare pas făcut pe acest drum se află eternitatea. În prezent se cuibăresc viaţa,
oaza, infinitul.”

Trăiesc prezentul, trecutul a zburat, viitorul este un vis; doar prezentul este.

Povestea ceaiului

Imaginaţi-vă o potecă îndepărtată care duce la locuinţa unui înţelept. Iată pavilionul ceaiului.
Arhitectura sa este simplă, este construit din lemn si din bambus. Nu este vorba de un lucru care să
se împotrivească timpului, să-l sfideze printr-o eternitate derizorie de piatră. Încăperea în care intrăm
are o suprafaţă modestă: aproximatv nouă metri pătraţi (două rogojini şi jumătate); trei-patru prieteni
pot sta aici în voie. O pictură zen şi un buchet de flori de cîmp înveselesc atmosfera. În vatră ard
cărbuni de lemn, ceainicul rotund e din metal şi poartă patina timpului; şi mai poţi vedea recipientul
de apă, lingura din bambus, o pînză albă imaculată, cutiile de ceai şi bolurile tradiţionale obişnuite.
Maestrul ceaiului execută gesturile rituale cu eficacitate, lentoare, atenţie şi dragoste. Conversaţia
curge domoală; se vorbeşte despre poezie, despre istorie sau despre arhictectură. Încetişor,
zgomotul uşor al vocilor se stinge. Contemplăm în tăcere bolurile familiare, o floare de cîmp... În
depărtare se aude trilul unei păsări. Timpul s-a oprit. Armonie, seninătate.

De-a lungul secolelor, ritualul s-a complicat, au fost fixate sute de reguli referitoare la aranjarea
florilor, modul de a turna ceaiul, etc., dar Rikyu, cel mai celebru dintre maeştrii ceaiului, amintea:

Ceaiul este doar atît:

Fierbi apa.

Infuzezi ceaiul,

Şi îl bei…

Asta este tot ce trebuie să ştii.

Povestea unei pisici si a artei sale minunate

adaptare dupa maestrul Zen, Taisen Deshimaru

Acum două sute de ani, în Japonia, înainte de restauraţia Meiji, era un maestru de sabie pe nume
Shoken, a cărui casă a fost invadată de un şobolan uriaş. În fiecare noapte, acel şobolan uriaş
venea în casa lui Shoken şi îl ţinea treaz. Acesta trebuia să-şi facă somnul în timpul zilei. A cerut
ajutor unui prieten care deţinea pisici, un fel de antrenor de pisici. Shoken i-a spus: „Împrumută-mi
cea mai bună pisică pe care o ai”.
Antrenorul de pisici i-a împrumutat o pisică maidaneză, foarte rapidă şi adeptă a stilului „prindere de
şobolani”, cu ghiare puternice şi muşchi proeminenţi. Dar când a venit să-l înfrunte pe şobolan în
cameră, şobolanul a rămas neclintit iar pisica a trebuit să-şi întoarcă coada şi s-o tulească. Hotărât
lucru, era un şobolan cu totul deosebit.
Apoi Shoken a împrumutat o a doua pisică, una roşcată cu un ki teribil şi cu o personalitate agresivă.
Aceasta a doua pisică a acceptat înfruntarea aşa că s-a luptat cu şobolanul; însă şobolanul s-a
impus în luptă iar pisica s-a retras degrabă. A fost procurată o a treia pisică şi a fost pusă să-şi
măsoare puterile cu şobolanul – aceasta era colorată în negru şi alb – însă nici ea nu a putut face
mai mult decât celelalte două.
Totuşi Shoken a împrumutat încă o pisică, o a patra; era neagră, bătrână, nu era proastă, dar nu atât
de puternică precum cea maidaneză sau cea roşcată. Pisica a intrat în cameră. Şobolanul s-a holbat
la ea un timp şi apoi a înaintat. Pisica neagră stătea culcată, cu sânge rece şi a rămas complet
nemişcată. O uşoară îndoială l-a străfulgerat pe şobolan. S-a apropiat puţin şi încă puţin; era un pic
neliniştit. Deodată pisica l-a prins de gât, l-a omorât şi l-a aruncat.
Pe urmă Shoken s-a dus la prietenul lui antrenor de pisici şi i-a spus: „De câte ori n-am urmărit acel
şobolan cu sabia mea de lemn, dar în loc să-l lovesc eu pe el m-a zgâriat el pe mine. Cum de a
reuşit pisica ta neagră?”
Prietenul i-a spus: „Ar trebui să adunăm pisicile şi să le întrebăm chiar pe ele. Tu eşti maestru de
kendo, aşa că o să pui tu întrebările: sunt sigur că ele ştiu totul despre artele marţiale”.
Aşa că s-au adunat toate pisicile, prezidate fiind de pisica neagră, care era cea mai bătrână.
Pisica maidaneză a luat cuvântul şi a spus: „Sunt foarte puternică”.
„Atunci de ce nu ai învins?” a întrebat pisica neagră.
Pisica maidaneză a răspuns: „Sunt într-adevăr foarte puternică; ştiu sute de tehnici diferite de
prindere a şobolanilor. Ghearele mele sunt foarte puternice, iar muşchii proeminenţi. Însă acel
şobolan nu era unul obişnuit”.
Pisica neagră a spus: „Aşadar forţa şi tehnica ta nu sunt egale cu cele ale şobolanului. Oi fi având tu
o mulţime de muşchi şi nenumărate waza, dar îndemânarea singură nu este de ajuns. În nici un caz!”
Atunci a vorbit pisica roşcată: „Sunt extraordinar de puternică, îmi exersez în mod constant ki-ul şi
respiraţia prin zazen. Mănânc numai legume şi supă de orez, de aceea am atâta energie. Dar nici eu
nu am fost în stare să înving acel şobolan. De ce oare?” Bătrâna pisică neagră a răspuns:
„Activitatea şi energia sunt într-adevăr mari, însă şobolanul era mai presus de energia ta; eşti mai
slabă decât acel şobolan mare. Dacă eşti prea ataşată de ki-ul tău, mândră de el, acesta se
moleşeşte. Ki-ul tău este ca un talaz neaşteptat, nu poate dura şi tot ceea ce lasă în urmă este o
pisică furioasă. Ki-ul tău poate fi comparat cu apa care curge de la robinet; însă acel al şobolanului
este un gheizer uriaş. Chiar dacă ai un ki puternic, în realitate el este slab deoarece ai prea multă
încredere în tine însăţi”. Apoi a venit la rând pisica alb-negru, care fusese de asemenea învinsă. Ea
nu era atât de puternică, în schimb era inteligentă.
Ea a avut satori, terminase waza şi îşi petrecea timpul doar practicând zazen. Numai că ea nu era
mushotoku (adică fără profit sau dorinţă de profit) aşa că şi ea a fost nevoită să fugă pentru a-şi
salva viaţa.
Pisica neagră i-a spus: „Eşti extrem de inteligentă, şi de asemenea puternica. Dar nu ai putut să
înfrângi şobolanul pentru că aveai un scop, aşa că intuiţia şobolanului a fost mai eficientă decât a ta.
În clipa în care ai intrat în cameră, el a înţeles atitudinea ta şi starea minţii tale şi de aceea nu ai
putut să-l învingi. Ai fost incapabilă să-ţi armonizezi forţa, tehnica şi conştiinţa activă: ele au rămas
separate, în loc să se adune laolaltă, să fie una. În vreme ce eu, într-o singură clipă, am folosit toate
cele trei facultăţi în mod conştient, natural şi automat şi aşa am fost capabilă să ucid şobolanul.
Dar cunosc o pisică, într-un sat nu prea îndepărtat, care este şi mai puternică decât mine. Este
foarte, foarte bătrână şi are mustăţile complet gri. Am întâlnit-o o dată şi cu siguranţă nu are nimic
puternic în aspectul ei! Doarme toată ziua. Nu mănâncă niciodată carne, nici măcar peşte, nimic
altceva decât genmai (supă de orez), deşi câteodată mai trage şi câte o duşcă de sake (băutură
alcoolică din orez). Şi nu aprins niciodată măcar un şobolan pentru că toţi se sperie de ea ca de
moarte şi tremură ca frunzele în bătaia vântului. Şobolanii se ţin la asemenea distanţă, încât ea nu a
avut niciodată ocazia să prindă măcar unul. Într-o zi, s-a dus într-o casă care era ticsită de şobolani.
Aceştia au plecat numaidecât şi s-au dus în altă casă. Ea poate să-i vâneze şi în timpul somnului.
Această pisică bătrână cu mustăţile gri este cu adevărat misterioasă şi impresionantă. Voi trebuie să
deveniţi ca ea: dincolo de postură, dincolo de respiraţie, dincolo de conştiinţă”.
Pentru Shoken, maestrul de sabie, aceasta a fost o mare lecţie.

Poveste Caligrafiata

In Japonia era un obicei, ca ori de cate ori intalneai un calugar Zen sa il opresti si sa il rogi sa iti
caligrafieze cateva cuvinte pe care apoi le pastrai ca pe un talisman aducator de noroc si fericire, tie
si familiei tale. 

Intr-o zi calduroasa de vara, trecea un mare nobil dus de 4 slujitori intr-o lectica. Era tare grea lectica
aceea, pentru ca nobilul nu traia de loc rau, desi daca l-ai fi intrebat pe el, ti-ar fi spus ca e tare
stramtorat si necajit… Lectica trecu pe la amiaza pe langa un calugar Zen, care mergea linistit,
privind in zare fara sa para deranjat de praful de pe drum sau de fierbintelala aerului. Slujitorii, in
graba lor de a ajunge la destinatie, mai ca il lovira pe calugar, si astfel il cam leganara pe pasagerul
“sus-pus”. Acesta scoase capul din adapostul de matase si incepu sa ii certe pe bietii carausi, doar
ca ii cam ramasera cuvintele in gat, cand isi dadu seama ca tocmai trecuse pe langa un calugar
Zen. 

“Opriti, netrebnicilor” tipa el cu o voce gatuita de furie. “Opriti si intoarceti-va!” Slujitorii intoarsera
lectica dupa porunca ajungandu-l repede din urma pe calugar. 

“Hei, tu”, zise marele nobil, “te rog sa imi scrii si mie cateva cuvinte aducatoare de noroc pentru mine
si familia mea!”

Calugarul se opri si fara vreun cuvant scoase de la brau ustensilele trebuitoare scrisului si se aseza
in praful drumului, caligrafiind cu mare grija cateva cuvinte. Termina in cateva minute, care i se
parura o vesnicie nobilului. Presara cenusa pe hartia de orez proaspat scrisa, o  intinse nobilului cu o
plecaciune, se scutura de praf si pleca. Nobilul lua “comoara” cu degete nerabdatoare si le porunci
slujitorilor sa porneasca, lasandu-l in urma pe calugar. Dupa o vreme nerabdarea nu ii mai dadu
ragaz nobilului, asa ca desfacu cu grija hartia cea fina de orez spre a citi cuvintele magice care
aveau sa ii aduca si lui si familiei lui fericire vesnica. 

INTAI MOARE TATAL, PE URMA MOARE FIUL SI PE URMA MOARE NEPOTUL! citi cu mare
mirare nobilul!

Furia il gatui si il facu sa strige pitigaiat: “Intoarceti lectica acum, va poruncesc sa alergati sa il

prindem pe netrebnicul care si-a batut joc de mine si de familia mea.” Bietii slujitori alergara cat
putura de repede, manati de ploaia de injurii care ieseau fara incetare din gura nobila a “greutatii” pe
care o aveau de dus. Ajunsera in cele din urma pe calugar din urma. Nobilul se dadu jos si se repezi
la calugar, insfacandu-l de marginile chimonoului. 

“Nenorocitule, cum ai indraznit sa scrii asa ceva?! Cum adica INTAI MOARE TATAL, PE URMA
MOARE FIUL SI PE URMA MOARE NEPOTUL? Imi doresti moartea mie si a lor mei? Pentru asta
vei plati cu viata ta netrebnica”, si zicand acestea dadu sa isi scoata sabia sa ii taie gatul
calugarului. Acesta cu voce blanda si luminoasa il intreba senin pe nobil: “Ai fi preferat sa iti moara
mai intai nepotul sau sa iti moara fiul? Daca se va intampla asa cum am scris eu, viata ta va fi una
fericita…vei trai sa te bucuri de ai tai, daca se va intampla altfel… “. Nobilul isi dadu seama de
gresala sa, si se pleca de trei ori in fata calugarului, strangand la piept bucata de hartie pe care se
afla scrisa cea mai de pret urare! Cele mai simple bucurii ale vietii si mai ales cursul firesc al curgerii
sale sunt si cel mai usor de trecut cu vederea…

O problema de perspectiva

Sherlock Holmes şi dr. Watson au plecat împreună cu cortul. Au petrecut o zi minunată în natură,
plimbându-se pe dealuri. Când s-a lăsat seara au instalat cortul şi, după ce au gătit şi au mâncat
copios, au adormit amândoi, obosiţi.
Târziu în noapte, Holmes se trezi, mormăi ceva şi-şi trezi asistentul înghiontindu-l uşor în coaste.
- Watson! spuse el. Deschide repede ochii şi uită-te la cer! Ce vezi?
Watson deschise ochii, buimac.
- Văd stele, Holmes, răspunse el. Multe stele.
- Şi ce-ţi spune asta, Watson? întrebă Holmes.
Watson se gândi un moment.
- Păi, ce să-mi spună, Holmes? Îmi spune că acolo, depărtate, sunt nenumărate stele şi galaxii şi
probabil mii de planete. De aceea presupun că există o grămadă de argumente împotriva teoriei că
suntem singuri în Univers. Mă uit la cer şi mă simt umil în faţa acestor depărtări nesfârşite. Ce-ţi
spune ţie asta?
- Watson, eşti un mare prost! strigă Holmes. Mie-mi spune că a venit cineva şi ne-a furat cortul!

Zidul inimii

Intr-un deşert aspru şi stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două grote situate foarte aproape una de
cealaltă. După ani şi ani de rugăciune şi sălbatice renunţări, unul dintre cei doi asceţi era convins că
ajunsese la desăvârşire. Celălalt era şi el pios, dar totodată bun şi înţelegător. El se oprea
întotdeauna să discute cu puţinii pelerini care veneau acolo, adăpostindu-i pe aceia care se rătăceau
sau pe cei care doreau să se ascundă.
“Acesta este timp pierdut pentru meditaţie şi rugăciune”, gândea cel dintâi sihastru, căruia nu-i
plăceau desele absenţe – chiar dacă nu îndelungate – ale celui de-al doilea.Pentru a-l face să
înţeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfinţenie, se hotărî să pună câte o piatră la
gura propriei grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo greşală. După câteva luni, în faţa
grotei sale se înălţa un zid de pietre, cenuşiu şi sufocant. Şi el era închis înăuntru.
Uneori construim ziduri de jur-împrejurul inimilor noastre, folosind pentru aceasta pietricelele de zi cu
zi ale resentimentelor, ranchiunelor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor. Datoria noastră
cea mai de seamă este aceea de a împiedica formarea unor astfel de ziduri în jurul inimilor noastre.
Şi mai cu seamă, aceea de a încerca să nu devenim “o piatră în plus în zidurile altora”.

Povestea boabelor de cafea

O fată se plângea tatălui ei că nimic nu-i mergea bine.

Obosise să lupte fără a obţine vreun rezultat. Nu ştia cum să facă să meargă mai departe în viaţă şi
se simţea epuizată.
Avea impresia că de câte ori rezolva o problemă, apărea alta.

Tatăl ei era bucătar. A luat-o de mână şi a dus-o la el la serviciu. A luat trei oale şi le-a pus cu apă la
fiert. Când au început să fiarbă a pus într-una morcovi, într-una ouă şi în a treia cafea. Le-a lăsat să
fiarbă fără să spună nici un cuvânt. Doar îi surâdea fetei lui.

Fata aştepta cu nerăbdare, întrebându-se ce voia să facă tatăl ei. După 20 de minute acesta stinse
focul, puse ouăle într-un castron, morcovii într-o farfurie şi turnă cafeaua într-o ceasca.

Apoi a întrebat-o: “Draga mea, ce vezi aici?” “Ouă, morcovi şi cafea”, a răspuns ea.

Atunci o îndemnă să atingă morcovii. Ea îi atinse şi observă că erau moi.

Apoi îi ceru să cureţe un ou de coajă şi ea observă astfel că oul era foarte tare.

Apoi îi spuse să guste din cafea. Râzând, ea sorbi din lichidul parfumat.

Apoi întrebă: „Ce înseamnă toate astea, tată?”

Atunci el îi explicat că toate cele trei elemente avuseseră de înfruntat aceeaşi adversitate: apa fiartă.

Doar că au reacţionat complet diferit.

Morcovii s-au înmuiat şi au devenit uşor de sfărâmat. Ouăle au devenit foarte tari. În schimb cafeaua
a schimbat apa.

Cu care dintre acestea trei crezi că te asemeni tu? Îşi întrebă el fata.

Când adversitatea bate la uşa ta, cum răspunzi? Eşti un morcov aparent tare, dar când durerea te
atinge te înmoi şi-ţi pierzi duritatea?

Eşti asemenea oului, care începe cu o inimă maleabilă şi un spirit fluid, dar după un eveniment
nefericit devine dur şi inflexibil? Pe dinafară rămâi la fel, dar pe dinăuntru ai inima amară?

Sau eşti un grăunte de cafea? Cafeaua schimbă apa fiartă, elementul care îi cauzează durerea.
Când apa ajunge la punctul maxim de fierbere cafeaua lasă cea mai bună aromă şi savoare.

Povestea marului

 “A fost odata, de mult, un mar urias. Un baietel venea mereu sa se joace pe langa el, se urca pana
la varful lui, gusta din mere, adormea fericit la umbra copacului. Ce mai! Ii placea tare mult copacul
lui, iar marul il iubea si el atare mult.
Dar, intr-o zi, baietelul veni langa copacul sau, foarte abatut. Copacul il imbie:
”Vino sa te joci cu mine!”
Baietelul ii raspunse:
”Nu mai sunt copil mic, sa-mi gasesc de joaca in jurul copacilor! Vreau jucarii, dar am nevoie de bani,
ca sa le cumpar!”
”Imi pare rau, nu am bani, dar poti culege toate merele mele si sa le vinzi. Astfel, vei face bani destui,
pentru a-ti cumpara jucarii.”

Cat de fericit era baiatul acum! El culese merele si cu ele pleca bucuros. Dar, dupa aceea, el inceta
sa mai vina sa viziteze copacul. Marul era tare trist, caci ii era dor de copil.
Dar intr-o zi, copilul veni iar la vechiul sau prieten, care-l imbie:

“Vino sa te joci cu mine!”

”N-am timp de joaca! Raspunse baiatul. Trebuie sa muncesc pentru familia mea. Avem nevoie de o
casa in care sa ne adapostim. Poti sa ma ajuti?”
”Imi pare rau, dar eu nu am nici o casa sa-ti dau, fu raspunsul copacului. Dar poti sa tai crengile mele
si sa-ti faci o casa din ele.”
Asa ca baiatul s-apuca sa taie toate toate crengile copacului si pleca fericit.
Copacul s-a bucurat sa-l faca pe baiat iarasi fericit, dar, dupa ce pleca, baiatul nu se mai inoarse la
copac. Copacul era iar trist si singuratic.
Intr-o zi calduroasa, de vara, baiatul sosi iar, spre fericirea copacului.
”Vino sa te joci cu mine”, a spus el.
”Oh! Sunt tare trist si simt ca imbatranesc. As dori sa calatoresc pe mare si sa ma odihnesc. Poti sa-
mi dai o barca?”
”Poti folosi trunchiul meu ca sa-ti construiesti o barca. Astfel, vei putea sa calatoresti fericit spre zari
indepartate.”
Asa ca baiatul taie trunchiul si-si facu o barca, cu care calatori pe mari timp indelungat.
Dupa multi ani, se reantoarse la copac. Copacul ii spuse:
”Imi pare rau, baiatul meu, dar nu mai am nimic sa-ti dau. Nu mai am mere pentru tine.”
”Nu am dinti sa le mananc!” a spus baiatul.
”Nici trunchi sa te urci pe el.”
”Sunt prea batran pentru asta, acum”, fu raspunsul baiatului.

“Nu mai am, intr-adevar, nimic sa-ti ofer; poate, doar radacinile mele, care se sting”,a zis copacul cu
lacrimi.
”Nu mai am nevoie de nimic; doar un loc de odihna. Sunt foarte obosit, dupa toti acesti ani!,” a
raspuns baiatul.
”Foarte bine! Radacinile mele sunt cel mai bun loc de odihna.Vino, vino si stai aici, cu mine, si te
odihneste!”
Baiatul s-a asezat langa copac, iar copacul era fericit, zambind printre lacrimi.
Aceasta este povestea fiecaruia dintre noi. Copacul – sunt parintii. Cand suntem mici indragim joaca
in preajma lor.Cand crestem, ii parasim… Mai venim pe la ei, cand avem nevoie de ceva sau daca
suntem la ananghie.
Dar, indiferent ce se intampla, parintii sunt alaturi de noi, spre a ne ajuta cu tot ce pot, sa ne faca
fericiti. Poate va ganditi ca baiatul era plin e cruzime, dar asa ne tratam, cu totii, parintii. “

Prietenia
 

Un cal si un câine au legat o prietenie pe cinste. De aceea cautau diverse cai de a-si arata unul
altuia pretuirea. Câinele îi aducea calului cele mai bune oase pe care le afla, câta vreme calul îi lasa
câinelui portia sa de fân.
Asa de mult tineau unul la altul încât au murit amândoi de foame.

De ce tipa oamenii unii la altii

Intr-o zi,un intelept din  India  puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
 -De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
 -Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
 -Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? intreba din nou inteleptul.
 -Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.
 Maestrul intreba din nou:
 -Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
 Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
 -Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se
cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige,
ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din
cauza distantei si mai mari. 
Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc
incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica.
Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci
cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca
si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.
In final, inteleptul concluziona, zicand:
 -Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa
va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre
nu vor mai gasi drumul de intoarcere.

Un model bun

Un mullah vru să-şi protejeze fiica de pericolele vieţii. Când  veni vremea şi ea se făcu o adevărată
floare a frumuseţii, el o luă deoparte şi îi vorbi despre josnicia şi răutatea lumii. „Draga mea fiică, zise
el, ţine minte ce-ţi spun. Toţi bărbaţii vor un singur lucru. Bărbaţii sunt vicleni. Ei pun capcane
oriunde pot. Nu-ţi dai seama cum te afunzi tot mai adânc în mlaştina dorinţelor lor.  Vreau să-ţi arăt
calea nefericirii. Mai întâi, bărbatul se dă în vânt după cele mai bune trăsături ale tale şi te admiră.
Apoi, te invită să ieşi cu el. Apoi, amândoi treceţi pe lângă casa lui, iar el menţionează că vrea doar
să-şi ia haina. Te întreabă dacă nu ţi-ar plăcea să intri în casă cu el. Sus, te invită să iei loc şi-ţi oferă
un ceai. Amândoi ascultaţi muzică şi, la momentul potrivit, se aruncă dintr-o dată asupra ta. Astfel, tu
eşti violată, şi noi suntem violaţi, mama ta şi cu mine. Familia noastră este violată şi buna noastră
reputaţie este pierdută.”

Fetei îi merseră cuvintele tatălui drept la inimă. Ceva timp după aceea, urcă sus la tatăl ei şi zâmbi
mândră: „Tată, îl întrebă ea, eşti oare profet? De unde ai ştiut cum se întâmplă totul ? A fost exact
aşa cum mi-ai descris. Mai întâi mi-a admirat frumuseţea.  Apoi, m-a invitat în oraş. Ca prin
coincidenţă, am trecut pe lângă casa lui. Apoi bietul băiat a observat că-şi uitase haina. Şi, ca să nu
fiu singură, m-a invitat să intru în apartamentul său. Cum cer bunele maniere, mi-a oferit ceai şi a
luminat ziua cu o muzică frumoasă. În acel moment, m-am gândit la cuvintele tale şi am ştiut exact
ce se va întâmpla. Dar vezi, sunt vrednică să-ţi fiu fiică. Când am simţit că se apropie momentul, m-
am aruncat asupra lui şi l-am violat, pe el, pe păriţii lui, familia, buna reputaţie şi stima lui!”

Metafore terapeutice. Cămila perfectă

In urmă cu ani de zile, patru invaţaţi călătoreau prin deşertul Kawir cu o caravană. Seara stăteau
împreaună în jurul focului şi vorbeau despre experienţelor lor. Toţi erau plini de admiraţie pentru
cămile. Erau uimiţi de mulţumirea lor, le admirau puterea şi găseau că răbdarea lor umilă este
aproape de neânţeles.
"Suntem maeştrii penelului, spuse unul. Haideţi să scriem despre acest animal sau să desenăm ceva
care să laude şi să onoreze cămila."

Spunând aceste cuvinte, luă un sul de pergament şi intră într-un  cort luminat de o lampă cu ulei.
După câteva minute, ieşi şi işi arătă opera celor trei prieteni ai săi. Desenase o camilă care tocmai se
ridica din poziţia de odihnină. Cămila era atât de bine desenată, că cineva aproape ar fi putut crede
că era vie. Următorul bărbat intră apoi în cort şi ieşi curând . Aducea o scurtă descriere factuală a
avantajelor pe care cămilele le aduc caravanei. Al treilea scrise un poem încântător. Apoi al patrulea
intră în cele din urmă în cort şi le interzise celorlaţi să îl deranjeze. Câteva ore mai târziu, focul se
stinsese şi ceilalţi dormeau deja. Dar din cortul slab luminat, mai venea încă sunetul penelului
scrijelind, al cântecului monoton. A doua zi, cei trei îl aşteptară pe colegul lor la fel de inutil ca în ziua
a treia şi a patra. Aidoma stâncilor ce se închiseseră în urma lui Aladin, cortul ascundea pe cel de-al
patrulea învăţat. În sfârşit, în ziua a cincea, intrarea cortului se deschise şi cel mai silitor dintre silitori
păşi afară, mort de oboseală, cu ochii încercanaţi şi obrajii slăbiţi. Bărbia îi era încadrată de o barbă
aspră. Cu paşi osteniţi şi o expresie pe faţa lui de parc-ar ar fi mâncat lămâi verzi, s-a apropiat de
ceilalţi oameni. Pe exteriorul primului sul scrisese cu litere mari :

"Cămila perfectă sau cum ar trebui să fie o camilă..."

Teoria  şi practica în cunoaşterea oamenilor

 

Un tânăr inteligent, însetat de cunoaştere şi înţelepciune, studiase fizionomia- ştiinţa deducerii

temperamentului din înfăţişarea exterioară. Studiile sale, care duraseră şase ani, au avut loc în Egipt
şi l-au costat multe sacrificii, departe de casă. Dar, în cele din urmă, îşi termină examenele cu
rezultate excelente. Plin de mândrie şi de bucurie călători înapoi acasă. Se uita la toată lumea
întâlnită pe drum cu ochii ştiinţei sale şi, pentru a-şi lărgi cunoaşterea, citea expresiile de pe faţa
tuturor oamenilor pe care îi întâlnea.

Într-o zi întâlni un om a cărui faţă era marcată de şase calităţi: invidie, gelozie, lăcomie, pizmă,
zgârcenie şi lipsă de consideraţie. „Dumnezeule, ce expresie monstruoasă! N-am mai văzut şi n-am
mai auzit niciodată aşa ceva! Mi-aş putea verifica teoria aici.”

În timp ce se gândea la asta, străinul se apropie cu o înfăţişare prietenoasă, binevoitoare şi modestă,

spunând : „O, şeicule. E deja foarte târziu şi satul următor e departe. Coliba mea e mică şi
întunecoasă. Dar te voi purta pe braţele mele. Ce onoare ar fi pentru mine dacă te-aş putea
considera oaspetele meu pentru această seară. Şi ce  fericit aş fi în prezenţa ta!”

Uimit de aceasta, călătorul se gândi în sine : „Ce uluitor! Ce diferenţă între vorbirea străinului şi
îngrozitoarea expresie de pe chipul său!” Acestă revelaţie îl înspăimântă foarte mult. Începu să se
îndoiască de lucrurile pe care le învăţase în ultimii şase ani. Ca să fie mai sigur, acceptă invitaţia
străinului. Omul îl servi pe învăţat cu ceai, cafea, suc de fructe, pastramă şi pipă. Îşi copleşi 
oaspetele cu blândeţe, atenţie, bunătate şi politeţe. Timp de trei zile şi trei nopţi, gazda reuşi să îl
ţină pe călătorul nostru acolo. În cele din urmă, învăţatul fu capabil să opună rezistenţă politeţii
gazdei sale. Decise cu fermitate  să îşi continue călătoria. Când  veni vremea să plece, gazda îi
înmână un plic şi spuse: „O, stăpâne. Iată nota ta de plată”

„Ce notă de plată?” întrebă surprins învăţatul.

La fel de repede cum îşi poate scoate cineva sabia din teacă, gazda îşi arătă dintr-o dată adevărata
sa faţă. Îşi încreţi sprâncenele cu asprime şi strigă cu o voce mânioasă: „Ce nesimţire! Dar ce
gândeai, când ai mâncat de toate aici? Ai crezut că este totul gratis?” Auzind aceste cuvinte,
învăţatul îşi veni, brusc, în simţiri. Fără să spună un cuvânt, deschise scrisoarea. Acolo văzu că tot
ce mâncase şi nu mâncase i se taxa de o sută de ori mai mult.  Nu avea nici măcar jumătate din
banii ce i se cereau. Forţat de împrejurări, coborî de pe calul său şi i-l dădu gazdei. Apoi îşi scoase
hainele de călătorie şi porni pe jos. Ca în extaz, se înclină la fiecare pas. De departe, putea fi auzit
spunând : „Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, mulţumescu-ţi ţie, Doamne. Cei şase ani de studiu n-au fost
în van!”

Razbunarea omului care spune da

In gradina unui intelept, traia odată un paun splendid. Creatura ii facea o deosebita placere
gradinarului,  care avea grija de el cu devotiune. Plin de lacomie,  un vecin obisnuia sa se uite peste
gard si nu putea sa suporte faptul ca cineva avea un paun mai frumos decat el. In invidia lui, arunca
cu pietre in paun.  Gradinarul se intampla sa vada asta si îl infurie. Dar gandul la paun nu-i dadea
pace vecinului. Dupa o vreme, incepu sa il maguleasca pe gradinar, intrebandu-l daca nu putea avea
macar paunita-pui. Gradinarul refuza categoric.

In cele din urma, vecinul merse plin de respect la stapanul intelept al casei si il intreba daca nu putea
primi macar un ou de paun. Voia sa-l puna sub o gaina si sa o lase sa il clocească. Inteleptul ii
porunci gradinarului sa ii dea vecinului un ou din cuibul paunului. Gradinarul facu aaa cum i se
spusese. Dupa un timp, vecinul veni si se planse inteleptului: „Ceva nu e in regula cu oul. Puicutele
mele au stat pe el saptamani intregi. Dar nici un paun nu vrea sa  iese din el.” Apoi  se intoarse
manios acasa. Inteleptul  isi chema gradinarul: „I-ai dat vecinului un ou. De ce nu iese paunul din el?
Gradinarul raspunse : „Am fiert oul mai intai.” Inteleptul se uita la el cu uluire. Apoi gradinarul spuse
cu un ton de aparare : „Mi-ai spus sa ii dau un ou de paun. Dar n-ai spus daca  trebuie sa-l gatesc
sau nu...”

Comparaţiile şchiopătează
 
O dată, la doctor veni un cizmar care suferea de dureri puternice şi părea pe moarte. Doctorul îl
examină atent, dar nu putu găsi o reţetă care să îl ajute. Pacientul întrebă neliniştit : „Nu există nimic
altceva care să mă potă salva ?”

Medicul îi răspunse cizmarului, spunându-i : „Din nefericire, nu am cunoştinţă de alte mijloace.”

Auzind acestea, cizmarul răspunse: „Dacă nu mai e nimic de făcut, mai am o ultimă dorinţă. Mi-ar
plăcea o oală cu două kilograme de fasole şi un litru de oţet.”  

Doctorul ridică din umeri cu resmnare şi spuse :Nu prea am încredere în idee, dar dacă tu crezi că va
avea efect, dă-i drumul şi încearcă.” Toată noaptea, doctorul aşteptă veşti despre moartea omului.
Dar, a doua zi dimineaţa, spre surprinderea doctorului, cizmarul era viu şi nevătămat. Doctorul scrise
în jurnalul său : „Astăzi a venit la mine un cizmar pentru care nu se mai putea face nimic. Dar l-au
ajutat două kilograme de fasole şi un litru de oţet.”

La puţin timp după aceea, doctorul fu chemat să îl ajute pe croitor, care era bolnav de moarte. În
acest caz, doctorul se află din nou în impas. Fiind un om sincer, a recunoscut asta faţă de croitor.
Suferindul îl imploră : „Dar nu cunoşti nici un alt tratament posibil?”

Doctorul se gândi un minut şi spuse: „Nu, dar recent a venit la mine un cizmar cu probleme similare.
L-au ajutat două kilograme de fasole şi un litru de oţet”

Păi, dacă nu mai există vreun alt remediu, îl voi încerca pe acesta”, răspunse croitorul. El mâncă
fasolea cu oţet şi în ziua următoare muri. Atunci, doctorul scrise în jurnalul său: „Ieri a venit la mine
un croitor. Nu s-a putut face nimic pentru el. A mâncat două kilograme de fasole şi un litru de oţet şi
apoi a murit. Ceea ce face bine cizmarilor nu face bine croitorilor.” 

Mancatorul de curmale
 

 
O femeie veni cu baietelul ei la inteleptul Ali si spuse:

"Fiul meu sufera de o problemă serioasa. Mananca curmale de dimineata pana seara. Daca nu-i dau
curmale, tipa de-si scuipă plamanii.Ce mă fac ?Te rog ajuta-ma".

Inteleptul Ali se uita binevoitor la copil si spuse : "Buna mea femeie, du-te acasa si intoarce-te maine
la aceeasi ora."

A doua zi, femeia şi fiul ei erau din nou în faţa lui Ali. Marele invatator il lua pe baiat in poala sa, ii
vorbi prietenos si, in cele din urma, ii lua curmalele din mana si ii zise : "Fiule gandeste-te totdeauna
la cumpatare. Sunt si alte lucruri care au gust bun."

Cu aceste cuvinte, ii lasa pe mamă si pe copil sa plece. Femeia, care era oarecum nedumerita,
intrebă :"Mare invatator, de ce nu ai spus asta ieri? De ce a trebuit sa facem o a doua cale lunga
spre tine?" 

"Buna mea femeie, raspunse Ali, ieri nu i-as fi putut spune convingator fiului tau ceea ce i-am spus
azi pentru ca ieri eu insumi am savurat dulceata curmalelor."

Despre cioara si paun

 

In parcul palatului, o cioara  neagra se catarase pe ramurile unui portocal. Jos, pe gazonul bine
ingrijit, un paun defila mandru. Cioara carai : „Cum puteti permite unei pasari atat de ciudate sa intre
in acest parc? Umbla atat de arogant, de parca ar fi  insusi sultanul. Si cu picioarele alea de-a dreptul
urate! Iar penele lui, cu o asemenea nuanta oribila de albastru! N-as purta niciodata o asemenea
culoare. Isi trage coada dupa el ca o vulpe.”  Cioara se opri si astepta in tacere un raspuns. Paunul
nu spuse nimic o vreme, dar apoi incepu sa vorbeasca, surazand melancolic : „Nu cred ca afirmatiile
tale corespund realitatii. Lucrurile rele pe care le spui despre mine se bazeaza pe neintelegeri. Spui
ca sunt arogant, fiindca imi tin capul sus, astfel incat penele mele de pe umeri ies in afara si o barbie
dubla imi desfigureaza gatul. In realitate, sunt oricum, numai arogant nu. Imi cunosc trasaturile urate
si stiu ca picioarele mele sunt incretite ca pielea. De fapt, asta ma deranjeaza atat de mult incat imi
tin capul  ridicat, astfel incat sa nu imi vad  picioarele urate. Tu vezi numai partile mele proaste.
Inchizi ochii la calitatile si la frumusetea mea. N-ai observat asta? Ceea ce tu numesti urat este exact
ce admira oamenii la mine.”

Umbre pe cadranul solar

 
Odata, in Orient, un rege a vrut sa faca o bucurie supusilor sai . Deoarece ei nu stiau ce este acela
un ceas, s-a intors dintr-o calatorie cu un cadran solar. Darul lui a schimbat vietile oamenilor din
imparatie. Ei au inceput sa faca distinctie  intre partile zilei si sa-si imparta timpul. Devenind mai
punctuali, ordonati, de incredere si muncitori, au dobindit mari bogatii si un nivel ridicat de viata. Cind
regale muri, supusii lui s-au intrebat cum ar putea aduce un omagiu realizarilor sale. Deoarece
cadranul solar simboliza generozitatea regelui si ii datorau succesele lor, s-au decis sa construiasca
in jurul cadranului un templu splendid, cu o cupola de aur. Dar, cand templul a fost terminat si cupola
inaltata deasupra discului, razelele soarelui nu au putut ajunge la discul solar. Umbra, care le
indicase cetatenilor ora disparuse; punctul comun de orientare, cadranul solar, era acoperit. Ca
urmare, unii oameni nu au mai fost punctuali, altii-de incredere, iar altii-harnici. Fiecare a facut ce l-a
taiat capul si imparatia s-a prabusit.

Broscuta Artemis
 

A fost odata o micuta broscuta, pe care o chema Artemis. Ea locuia cu tatal si cu mama sa, fericita si
lipsita de griji. Intr-o zi tatal si mama sa au plecat in padure si s-au intors cu alta broscuta. Mai intai,
Artemis a fost multumita, insa dupa un timp a inceput sa nu mai fie atat de fericita ca inainte. Ea
spunea: "Intr-adevar, viaaa mea nu mai este la fel. De cand a aparut sora mea nu se mai ocupa de
mine la fel ca inainte. Acum se preocupa de ea si vorbesc mai mult de ea decat de mine!"

Intr-o zi tatal a invitat-o pe Artemis la o plimbare cu el. Au mers împreună si la un moment dat tatal a
intalnit un om pe care il cunostea bine. Era un prieten de-al lui pe care nu-l mai vazuse de mult.
Acesta i-a spus: "E a ta aceasta micuta broscuta? Cum o cheama? Artemis? O, ce mare s-a facut!
Inseamna ca face multe lucruri singura: merge, cantă si bineinteles ca o ajuta pe mama sa. Nu mai
este nevoie sa se ocupe cineva de ea tot timpul acum." Tatal sau a fost mandru sa-l audă pe acel
domn spunand toate acele lucruri. Era multumit, si Artemis la fel. S-au intors acasa mult mai fericiti
decat inainte."

Rabinul si povestea

 
Intr-o zi un rabin a fost întrebat cum trebuie spusa o poveste. «O poveste trebuie spusa in asa fel
incat sa poarte propria-i magie in ea insasi. » A continuat, povestind urmatoarele: « Bunicul meu era
schiop; intr-o zi a fost invitat de catre stapinul sau, pentru a-i spune o poveste. Bunicul meu povestea
ca stapinul sau avea obiceiul sa topaie si sa danseze in acest timp. Prins de poveste, bunicul meu s-
a ridicat si a inceput sa sara si sa danseze, asa cum facea stapinul sau. Din acel moment, a fost
vindecat de infirmitatea sa. Iata cum trebuie spusa o poveste!"

Cincizeci de ani de politete

Un cuplu mai in varsta si-a sarbatorit nunta de aur, dupa ani lungi de casnicie. In timp ce luau micul
dejun impreuna, femeia se gandi:

„De cincizeci de ani, intotdeauna am avut grija de sotul meu si i-am dat partea crocanta din chifla de
la micul dejun. Astazi, in sfarsit, vreau sa ma bucur de aceasta delicatesa eu insami.”

A intins unt peste jumatatea crocanta de sus si i-a dat sotului cealalta jumatate. In ciuda asteptarilor
ei, el a fost foarte multumit, i-a sarutat mana si i-a spus:

„Draga mea, tocmai mi-ai daruit cea mai frumoasa bucurie a zilei. De peste cincizeci de ani n-am mai
mancat partea de jos a chiflei, care-mi place cel mai mult. Intotdeauna m-am gandit ca tu ar trebui sa
o mananci, fiindca-ti place atat de mult”.

Patru copii

 
Patru spermatozoizi se plimbau foarte enervati si nelinistiti intr-un loc necunoscut si ciudat. Erau
framantati de o multime de intrebari asupra a ceea ce le rezerva viitorul.

Iată insa ca deodata s-au simtit in mod irezistibil atrasi catre un tunel secret; la capatul lui se afla
lumina si libertatea. Cei 4 camarazi se aflau într-un loc simpatic si cald. Au realizat atunci ca
suferisera o transformare minunata. In această lume noua locuiau acum două fetite si doi baietei.
Zilele treceau si fiecare se distra si era fericit acolo. Nu aveau de ce sa-si faca griji in privinaa
mancarii, caci un tub misterios le aducea tot ce aveau nevoie. Pe masura ce inaintau in varsta, se
simteau din ce in ce mai familiari unii cu ceilalti, asa incat dupa o lună au organizat o petrecere
pentru a-si aniversa prima lor luna de existenta. Timpul trecea, se succedau petrecerile aniversare si
ei deveneau tot mai maturi....

După a opta luna, intr-o seara, unul dintre ei a decis sa exploreze putin mediul inconjurator. In
drumul sau a aparut, deodata, un tunel de care s-a simtit in mod irezistibil atras si la capatul caruia
era o lumina extraordinara. La jumatatea drumului prietenul nostru nu putuse, totusi, sa se decida
daca sa-si lase lumea sa placuta si familiala, asa ca s-a decis sa se intoarca la colegii sai.

"Nu mai putem ramane aici foarte mult timp, le-a spus el celorlaltora la reintoarcere; cred ca acum
suntem atat de maturi incat in curand va trebui sa parasim aceasta lume".

"Ne este teama sa plecam, au spus ceilalti in cor; nu stim ce ni se va intampla, suntem foarte anxiosi
si nelinistiti."

"Ii voi mai revedea pe ceilalti?" a intrebat unul.

"Imi voi pastra corpul?" a intrebat altul.

"Vom fi fericiti?" a intrebat un al treilea.

"Vor fi oameni care sa se ocupe de noi?" reveni primul. Si astfel intrebarile curgeau din toate partile.

"Am o foarte vaga idee despre ceea ce ne asteapta, a spus aventurierul nostru. Dupa ce am trecut
printr-un tunel plin de veselie, era parca o lumina intensa si minunata si poate ca o alta lume..."

Primul a fost chemat unul din cei doi baieti, apoi cele două fetite i-au urmat la un interval mai mult
sau mai putin lung si ultimul care parasi locul fuse chiar exploratorul nostru.

N-am mai auzit vorbindu-se de ei, insa presupun ca au fost in mod placut surprinsi sa ajunga in acest
alt univers...

Cheile pierdute
 

Un barbat s-a dus intr-o seara la bar si a parcat masina langa trotuar. A intrat in bar si a baut cateva
pahare, iar dupa cateva ore a plecat. S-a indreptat spre masina si s-a cautat in haina si in buzunarele
pantalonilor dupa chei, dar nu le putea gasi, asa ca a inceput sa se uite in jurul masinii si pe trotuar.
Un politist l-a observat, s-a dus spre el si l-a intrebat ce face, la care barbatul i-a raspuns ca isi cauta
cheile pe care le pierduse. Fiind un politist foarte prietenos, acesta s-a oferit sa il ajute si cei doi au
continuat sa caute cheile pierdute. Nu dupa multă vreme, fara sa vada vreo urma de chei, politistul l-
a intrebat pe barbat daca era sigur ca isi pierduse cheile în acel loc. Barbatul a raspuns ca nu isi
pierduse cheile langa masina, ci in tufisuri, care erau la ceva distanta de acolo. Politistul a fost mai
degraba surprins si un pic furios sa auda asa ceva deoarece pierduse ceva timp cautand cheile.
„Atunci de ce le cautam aici?” a intrebat politistul, la care barbatul a raspuns: „Pentru ca aici e mai
multa lumina!”

Doi prieteni şi patru femei

„Ce minunat e să ai două femei!” Astfel perora un om către unul dintre prietenii săi, în timp ce îşi
fumau pipa într-o cafenea. Cu cele mai înfloritoare cuvinte, el lăuda varietatea şi splendoarea de a
vedea cum două flori pot mirosi atât de diferit. Ochii prietenului său se făceau din ce în ce mai mari.
Prietenului meu trebuie să-i fie la fel de bine ca în paradis, se gândi în sine. De ce n-aş gusta şi eu
dulceaţa a două femei, aşa cum face probabil prietenul meu? Curând după aceea se căsători cu încă
o femeie. Când încercă să împartă patul cu ea în noaptea nunţii lor, femeia îl respinse mânioasă.
„Lasă-mă să dorm, spuse ea. Du-te la prima ta soţie. Nu vreau să fiu a cincea roată de la căruţă. Ori
eu, ori cealaltă soţie.” Spre a găsi consolare, merse la cealaltă femeie. Dar când încercă să se
strecoare în pat lângă ea, aceasta se plânse: „Nu cu mine. Dacă te-ai căsătorit cu a doua femeie şi
eu nu sunt destul pentru tine, întoarce-te pur şi simplu la ea.” Nu mai avea altceva de făcut decât să-
şi părăsească propria casă şi să meargă la cea mai apropiată moschee, spre a găsi un loc de dormit.
Când încercă să adoarmă în poziţia de rugăciune, auzi pe cineva dregându-şi vocea în spatele lui.
Uimit, se întoarse, căci persoana care tocmai sosise nu era altcineva decât bunul său prieten, care
bătuse câmpii despre cât de minunat era să ai două soţii. ”De ce ai venit aici ?” îl întrebă, uluit.

„Soţiile mele nu mă lasă să mă apropii de ele. Asta se întâmplă de mai multe săptămâni.”

Dar de ce ai spus cât de grozav este să trăieşti cu două femei?” Ruşinat, prietenul răspunse: „M-am
simţit atât de singur în această moschee, şi am vrut să am un prieten lângă mine.” 

Despre norocul de a avea două soţii

 
Un şeic avea cel mai mare noroc de pe pământ: avea două  soţii. Simţindu-se nespus de fericit, se
duse la bazar şi cumpără două coliere identice, pe care le dărui soţiilor sale, după ce petrecuse
câteva ore fericite cu ele. Singura condiţie era ca fiecare soţie să promită să nu-i spună celeilalte.
Dar nici o bucurie pământeană nu rămâne netulburată. Într-o zi, soţiile, stârnite de rivalitate şi
gelozie, veniră la el şi îl bombardară cu întrebările. ,,Spune-ne, cel mai splendid dintre bărbaţi, pe
care dintre noi o placi cel mai mult?”

,,Dragele mele, vă iubesc pe amândouă mai mult decât orice”, se apără şeicul împăciuitor.

„Nu, nu, protestară femeile, vrem să ştim de la tine care dintre noi primeşte mai mult din dragostea
ta.”

„Dar favoritele mele, de ce ţineţi să fiţi nemulţumite ? Vă am pe amândouă în inima mea.” Dar
femeile nu erau mulţumite doar cu atât.

„Nu scapi de noi. Haide vorbeşte. Cine este regina inimii tale ?”

Fiindcă nu se mai putea supune întrebărilor insuportabile ale soţiilor sale, îşi coborî vocea promiţător
şi şopti : „Dacă trebuie neapărat să ştiţi, vă voi spune adevărul. Cea pe care o iubesc cel mai mult,
este cea căreia i-am dat lănţişorul de aur.” Ambele femei se uitară una la cealaltă victorios şi fură
mulţumite.

Buddha crestin

Un calugar a vizitat universitatea din Tokyo. Cand s-a intors la manastire si-a intrebat maestrul daca
citise Biblia crestina. “Nu”, a raspuns maestrul. “Te rog citeste-mi ceva din ea”. Calugarul a deschis
Biblia la Predica de pe Munte si a inceput sa citeasca. Dupa ce a citit cuvintele lui Cristos despre
crinii de pe camp, a facut o pauza. Maestrul a tacut mult timp. “Da”, a spus in final. “Acela care a
spus aceste cuvinte a fost un iluminat. Ceea ce mi-ai citit este esenta a ceea ce incercam sa te invat
aici.”

Omul care nu credea in iubire

Exista odata, demult, demult, un om care nu credea in iubire. Acesta era un om obisnuit, la fel ca
dumneavoastra si ca mine, dar ceea ce-l facea sa fie cu adevarat deosebit era felul sau unic de a
gandi: el nu credea ca iubirea exista. Evident, a avut o sumedenie de experiente in incercarea de a
gasi iubirea; mai mult, i-a observat si pe oamenii din jurul sau. Si-a petrecut o mare parte din viata
cautand iubirea, dar singurul lucru pe care l-a descoperit a fost ca aceasta nu exista.

Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor ca iubirea nu este decat o inventie a
poetilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i
face sa creada. El le spunea ca iubirea nu este reala, si deci nimeni nu o poate gasi, oricat de mult
ar cauta-o.

Omul nostru avea o inteligenta foarte vie si era foarte convingator. El a citit o gramada de carti, s-a
dus la cele mai bune universitati si a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi in orice piata
publica, in fata a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte puternica. El le spunea ca iubirea este
ca un drog, te ameteste si te face sa o doresti din nou si din nou, creandu-ti o dependenta de ea. Ce
se intampla insa daca nu-ti primesti doza zilnica de dragoste? La fel ca in cazul unui drog, ai nevoie
de aceasta doza zilnica.

Le mai spunea ca relatiile dintre indragostiti sunt la fel ca si cele dintre un dependent de droguri si un
vanzator de droguri. Cel care are nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri,
iar cel care are nevoie mai mica de iubire este precum vanzatorul de droguri. Cu cat nevoia de iubire
este mai mica, cu atat mai bine poti controla relatia cu celalalt. Aceasta dinamica a relatiilor
interumane poate fi vazuta cu ochiul liber, caci in orice relatie exista un partener care iubeste mai
mult si un altul care nu iubeste deloc, dar il manipuleaza pe celalalt. Unii oameni profita asadar de pe
urma altora, la fel cum un vanzator de droguri profita de pe urma toxicomanilor.

Partenerul dependent, cel care are nevoie mai mare de iubire, traieste tot timpul cu teama constanta
ca nu-si va putea asigura urmatoarea doza de dragoste, adica de drog. “Ce ma voi face daca ma va
parasi?” Teama il face pe dependentul de iubire foarte posesiv: “Imi apartine!” El devine astfel gelos
si solicitant, din cauza fricii de a nu pierde urmatoarea doza. Furnizorul de drog il poate manipula
cum doreste, dandu-i mai multe sau mai putine doze, ori refuzandu-i-le complet. In acest fel,
partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet si va fi dispus sa faca orice, de teama de a
nu fi abandonat.

Eroul nostru a continuat sa le explice ascultatorilor de ce nu exista iubirea: “Ceea ce numesc oamenii
iubire nu este altceva decat o relatie de teama care are la baza controlul. Unde este respectul
reciproc? Unde este iubirea pe care sustin ca si-o poarta partenerii? Nu exista asa ceva. In fata
reprezentantilor lui Dumnezeu, a rudelor si prietenilor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, ca
vor trai impreuna, ca se vor iubi si se vor respecta reciproc, ca vor fi aproape unul de celalalt, la bine
si la rau. Ei promit sa se iubeasca si sa se respecte reciproc, si culmea este ca ei chiar cred in
aceste promisiuni, menite parca sa fie incalcate. Imediat dupa casatorie, la numai o saptamana sau
o luna, amandoi incep sa-si incalce promisiunile facute.

Totul se reduce la un razboi al controlului, la cine reuseste sa manipuleze pe cine. Cine va fi

furnizorul de droguri si cine toxicomanul… Dupa numai cateva luni, respectul pe care si l-au promis
initial cei doi a disparut. In urma lui nu au ramas decat resentimente, otrava emotionala, rani
reciproce, care cresc treptat, pana cand iubirea nu mai exista deloc. Ei raman totusi impreuna, dar
numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalti, si chiar de teama propriilor
critici si pareri. Unde se mai poate vorbi insa de iubire?”
El le-a mai spus ca a vazut multe cupluri in varsta care au trait impreuna 30, 40 sau 50 de ani, si
care erau foarte mandre ca au trait atata vreme impreuna. Dar cand vorbeau despre relatia lor, tot ce
spunea era: “Am supravietuit casniciei”. Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regula,
femeia era cea care ceda si decidea sa indure suferinta. Oricum, persoana care avea vointa mai
puternica si nevoi mai putine castiga razboiul, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii din
aceste cupluri se tratau reciproc ca pe niste posesiuni. “Ea este a mea”. “El este al meu”.

Si astfel eroul nostru a continuat sa peroreze despre motivele pentru care nu credea ca exista iubire.
El le-a mai spus oamenilor: “Eu am trecut prin toate acestea. De acum nu voi mai permite nimanui sa
imi manipuleze mintea si sa imi controleze viata in numele iubirii”. Argumentele lui erau logice, si el a
convins multa lume prin cuvintele sale. Iubirea nu exista.

Intr-o buna zi insa, eroul nostru se plimba prin parc. El a vazut acolo, asezata pe o banca, o fata
frumoasa care plangea. Vazand-o cum plange, s-a simtit curios. De aceea s-a asezat langa ea si a
intrebat-o daca poate s-o ajute cumva. Va puteti imagina surpriza lui cand ea i-a spus ca plange
pentru ca iubirea nu exista. “Uimitor, i-a raspuns el, o femeie care crede ca iubirea nu exista!”
Evident, a dorit sa afle mai multe despre ea.
-De ce spui ca iubirea nu exista? a intrebat-o el.
-Ei, e o poveste lunga, i-a raspuns ea. M-am casatorit de cand eram foarte tanara, cu toata iubirea,
cu toate acele iluzii, plina de speranta la gandul ca imi voi imparti viata cu acel barbat. Ne-am jurat
reciproc loialitate, respect, credinta si am intemeiat o familie. Dar in curand totul s-a schimbat. Eu am
fost sotia credincioasa, care avea grija de copii si de casa, in timp ce sotul meu a continuat sa se
ocupe de cariera. Pentru el, imaginea si succesul erau mai importante decat familia noastra. A
incetat sa ma mai respecte, la fel cum am incetat si eu sa-l mai respect. Am inceput sa ne certam, iar
la un moment dat am descoperit ca nu-l mai iubesc, la fel cum nici el nu ma mai iubeste pe mine.

Dar copiii aveau nevoie de un tata, asa ca am preferat sa raman alaturi de el si sa fac tot ce imi sta
in puteri ca sa-l suport. Acum copiii au crescut si au plecat. Nu mai am nici un motiv sa raman alaturi
de el. Intre noi nu exista respect sau bunatate. Stiu insa ca daca imi voi gasi pe altcineva, va fi la fel,
caci iubirea nu exista. Nu are nici un sens sa caut ceva ce nu exista. De aceea plang.

Intelegand-o perfect, el a imbratisat-o si i-a spus:

-Ai dreptate, iubirea nu exista. Noi cautam iubire, ne deschidem inimile si devenim astfel vulnerabili.
In locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne raneste, chiar daca suntem convinsi ca ne
vom putea detasa. Oricate relatii am avea, acelasi lucru se petrece din nou si din nou. De ce sa ne
mai obosim sa cautam iubirea?

Cei doi gandeau la fel, asa ca s-au imprietenit rapid. Intre ei s-a creat o relatie frumoasa. Se
respectau reciproc si nu s-au dezamagit niciodata. Pe masura ce relatia avansa, ei deveneau din ce
in ce mai fericiti impreuna. Nu stiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu incerca sa il controleze
pe celalalt, nu erau deloc posesivi. Relatia dintre ei a continuat astfel sa se aprofundeze. Le placea
sa fie impreuna, caci viata li se parea mult mai amuzanta astfel. Cand nu erau impreuna, ceva lipsea
din viata fiecaruia dintre ei.

Intr-o zi, pe cand era plecat din oras, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut ciudata: “Hm,
poate ca ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzatia atat de diferita de ceea ce simteam
inainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poetii, nici cu ceea ce afirma religia, caci nu ma
simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia sa aiba grija de mine, nu imi
vine sa-mi vars frustrarile asupra ei pentru esecurile mele sau pentru problemele mele personale.
Petrecem atat de bine impreuna. Ne bucuram fiecare de prezenta celuilalt. Eu respect felul in care
gandeste ea, felul in care simte. Nu ma simt deloc stanjenit alaturi de ea, nu ma agaseaza niciodata.
Nu ma simt gelos cand este cu alti barbati. Nu simt invidie atunci cand are succes. Poate ca iubirea
exista totusi, dar este altceva decat cred oamenii.

De-abia astepta sa ajunga acasa si sa-i spuna de ideea ciudata care i-a trecut prin cap. Nici nu a
inceput insa bine sa vorbeasca si ea i-a luat vorba din gura:
-Stiu exact ce vrei sa spui. Mi-a trecut si mie prin cap aceeasi idee, cu mult timp in urma, dar nu am
vrut sa-ti spun, caci stiam ca nu crezi in iubire. Poate ca iubirea exista totusi, dar nu este ceea ce
credeam noi ca este.

Cei doi s-au decis sa devina amanti si sa traiasca impreuna, si au ramas uimiti sa constate ca
lucrurile nu s-au inrautatit in nici un fel. Au continuat sa se respecte reciproc, sa se sprijine unul pe
celalalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu. Chiar si cele mai simple lucruri le umpleau inimile de
bucurie, caci erau atat de fericiti.

Inima barbatului era atat de plina de iubirea pe care o simtea, incat intr-o noapte s-a produs un mare
miracol. Privea stelele si a descoperit una care era incredibil de frumoasa, iar inima lui era atat de
plina de iubire incat steaua a inceput sa coboare si s-a asezat in palma lui. Apoi s-a produs un al
doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectiva. Era extrem de fericit, si de-abia astepta sa
se duca la iubita lui si sa-i daruiasca steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Cand el i-a daruit insa
steaua, femeia a simtit un moment de indoiala; iubirea lui era prea coplesitoare, si atunci steaua a
cazut la pamant si s-a spart intr-un milion de cioburi.

Si uite-asa, am ajuns iarasi la un barbat batran, care colinda lumea si tine discursuri despre faptul ca
iubirea nu exista. Acasa la el, o femeie in varsta, dar inca frumoasa, isi asteapta barbatul si isi
plange amarul pentru paradisul pe care l-a tinut pentru o clipa in mana, dar pe care l-a pierdut din
cauza unei clipe de indoiala. Aceasta este povestea celui care nu credea in iubire.

Culorile curcubeului
 

 
Pe o insula indepartata, niste tineri invatacei, ce cercetau existenta umana, atit din punct de vedere
teoretic cit si practic, au venit la marii intelepti...

Primul invatat a propus o filosofie de viata pornind de la culoarea albastra. Acesta subliniaza cu
convingere ca albastrul este culoarea cea mai importanta a curcubeului...

Cel de-al doilea intelept, imbracat in intregime in vesminte rosii, le expune o filosofie total diferita. El
lauda culoarea rosie, care ar fi cea mai importanta pentru realizarea confortului oricarei persoane.

Contrar primilor doi, cel de-a treilea lauda meritele culorii galben. El le vorbeste pe larg despre pace,
despre confort si liniste. Dupa acest întelept a alege galbenul inseamna a alege pacea interioara.

Apoi, ei asista la prezentarea filozofiilor fondate pe combinarea a doua culori primare... Si acum
fiecare intelept pretinde ca modul sau de explicare este cel mai eficient pentru intelegerea existentei
umane. Dupa toate aceste discursuri, majoritatea invataceilor erau confuzi si dezorientati; se
întrebau ce culoare sa aleaga si dupa care criteriu.

Dupa citeva zile de reflectie au fost chemati la ultima intilnire, unde fiecare trebuia sa-si prezinte
propria orientare. Spre marea lor surprindere au fost primiti de marele guru al insulei, care a numarat
rezultatele: combinari de culori - 58%; albastru - 20%; galben - 13%; rosu - 9%.

Marele guru le-a propus apoi o experienta. A dispus culorile curcubeului pe un disc, apoi, a inceput
sa-l invarteasca. Pe masura ce el accelera miscarea, aparea, spre marea lor uimire, culoarea alba.
Au inceput sa discute, atunci, despre natura si compozitia acestui nou fenomen.

Alergand dupa doi iepuri

Un elev la arte martiale l-a intrebat pe profesorul sau:

“As vrea sa stiu mai multe despre artele martiale. In plus fata de faptul ca studiez cu tine as vrea sa
mai studiez si cu un alt maestru pentru a invtata inca un stil. Ce crezi de ideea asta?”

“Cel care alearga dupa doi iepuri”, a spus maestrul, “nu prinde nici unul.”

Pe cine sa crezi ?
 

„Poti sa-mi imprumuti magarul in dupa- amiaza asta ?” il intreba un fermier pe mullah.

„Draga prietene, raspunse mullahul, stii ca sunt oricind gata sa-ti dau ajutor cind ai nevoie de el.
Inima mea vrea sa-ti imprumut magarul, drept-credinciosule. Imi bucura ochii sa te vad aducindu-ti
acasa recolta cimpului cu magarul meu. Dar ce pot sa spun, draga prietene? Pe moment, magarul
meu e la altcineva.”

Miscat de sinceritatea mullahului, fermierul ii multumi mult, spunindu-i : „Pai, chiar daca nu m-ai putut
ajuta , cuvintele tale binevoitoare m-au ajutat foarte mult. Dumnezeu sa fie cu tine, o nobile, bunule si
inteleptule mullah!” Dar, in timp ce fermierul era inca intepenit intr-o plecaciune adinca, un raget
infiorator veni dinspre staul. Fermierul tresari, se uita in sus, socat, si, in cele din urma, intreba
neincrezator: „Ce-mi aud urechile? De fapt, magarul tau este aici! I-am auzit vocea de magar!”

Mullahul se facu rosu de manie si striga : „Nerecunoscatorule! Ti-am spus ca magarul nu este aici!
Pe cine crezi mai mult: pe mullah sau tipetele stupide ale unui si mai stupid magar.

Magicianul

Mullahul, predicator, vru sa ia niste nuci pentru sotia sa, pentru ca aceasta ii promisese sa-i gateasca
fesejan, o micare preferata cu nuci. In bucuria anticiparii mincarii sale preferate, mullahul baga adinc
mina in borcanul cu nuci si apuca atitea, cite a putut prinde cu o singura mina. Cind incerca sa isi
scoata mina din borca, mina i se blocase inauntru. Oricit trase si rasuci, borcanul nu-i elibera mina.
Tipa, gemu si blestema intr-un fel in care mullahul chiar nu ar trebui. Dar nimic nu fu de ajutor. Chiar
si cind sotia lui lua borcanul si trase de el cu toata puterea, nu se intimpla nimic. Mina lui ramase
blocata in gitul borcanului. Dupa multe incercari zadarnice, isi chema vecinii pentru ajutor. Toata
lumea urmari cu mare interes aceasta scena care se desfasura dinaintea lor. Unul dintre vecini cintari
situatia din ochi si il intreba pe mullah cum s-a petrecut accidentul. Cu o voce jalnica si gemete de
disperare, mullahul ii povesti despre nenorocirea sa. Vecinul zise: „Te voi ajuta, daca faci exact cum
iti spun eu.”

„Promit ca fac tot ce spui, numai sa ma scapi de acest borcan ingrizitor.”

„Atunci vira-ti si mai adinc mina in borcan.”

Acest lucru i se paru ciudat mullahului, cum adica sa-si bage mina si mai adinc in borcan, cind voia
sa si-o scoata de acolo? Dar facu asa cum i se spusese.

Vecinul continua : „Acum deschide-ti mina si da drumul nucilor pe care le tii.” Cererea aceasta il
supara pe mullah. In definitiv, el vroia nucile pentru mincarea lui preferata si acum trebuia, in schimb,
sa le dea drumul. Fara nici o tragere de inima, urma instructiunile celui care il ajuta. Omul ii spusese
acum : „Fa-ti mina foarte mica si trage-o usor afara din borcan”.

Mullahul facu acesta si, iata, fara nici o problema, isi scoase mina din borcan. Dar nu era multumit pe
deplin. „Mina mea e libera acum, dar unde sunt nucile ?” In acest moment, vecinul lua borcanul, il
rasturna si lasa sa curga cite nuci voia mullahul. Cu ochii holbati si gura cascata, mullahul privi si
spuse : „Esti magician?”

Visatul 

Un mare maestru Zen a visat ca este un fluture care zboara. In vis nu era constient de
individualitatea sa ca persoana. Era doar un fluture.

S-a trezit brusc si s-a regasit pe sine ca persoana.

Apoi insa s-a gandit “Sunt un om care a visat ca este fluture sau un fluture care viseaza ca este
om?”

Povestea Regelui Solomon

 

Erau odata 2 femei...care locuiau in aceasi casa....mancau impreuna, dormeau impreuna...imparteau

totul. Cand una dintre ele a ramas gravida se facu ca si cealalta sa ramana...si astfel isi traiau ele
viata linistite. In momentul in care una dintre ele a nascuta la cateva ore dupa nascu si cealalta! Intr-
o zi una din femei, din neatentie, se aseza pe copilul ei si il strivi. De ciuda lua copilul viu al celeilalte
femei si puse in locul lui pe cel mort.
Seara cand veni cealalta femeie aceasta din urma isi dadu seama de fapta primeia si o intreba: "Asta
nu este copilul meu...de ce ai schimbat copiii?". Femeia se apra si spunea ca nu este adevarat.
Si au continuat asa femeile pana cand s-au decis sa-si caute dreptate la regele de pe atunci, marele
rege Solomon!
Ajunse in fata regelui acesta le ceru sa vorbeasca pe rand: "femeia aceasta si-a omorat copilul si l-a
schimbat cu al meu, facandu-ma sa cred ca este al meu!". Cealalta femeie ca sa se apere spuse " nu
este adevarat...nu am schimbat nimic...acesta este copilul meu...al ei a murit!".
Ascultandu-le regele Solom ceru sa i se aduca copilul si o sabie. Lua copilul si ridica sabia spunand:
"vom imparti copilul in doua ca sa facem pace!". La auzul acestor cuvinte  - mama copilui cazu in
genunchi si spuse regelui: "Nu omori copilul...mai bine da-l acestei femei...dar nu il omori!". Cealalta
femeie - care il schimbase - spune: "Imparte-l in doua!".
Atunci regele Solomon poruncise: "Da-ti copilul primei femei - ea este mama naturala a copilului!
Pentru ca o mama nu accepta niciodata sa-si sacrifice copilul"!

Profetul şi lingurile lungi

 

Un credincios ortodox veni la profetul Elijah. Era îmboldit de întrebarea despre iad şi rai, pentru că
vroia, fireşte, să-şi trăiască viaţa corespunzător. "Unde este iadul, unde este raiul ?" Rostind aceste
cuvinte, se apropie de profet, dar Elijah nu îi răspunse.Îl luă pe om de mână şi îl duse, pe alei
întunecate, la palat. Trecură printr-o poartă de fier şi intrară într-o încăpere largă, înţesată cu muţti
oameni, bogaţi şi săraci, unii în zdrenţe, alţii împodobiţi cu bijuterii. În mijlocul camerei, o oalaă mare
de supă,  numită "asch", stătea deasupra unui foc aprins. Vasul ce fierbea împrăştia o aromă
minunată prin încăpere. În jurul lui,grupuri de oameni, cu obrajii supti şi ochii goi căutau să-şi obţină
porţia de supă. Cel care venise impreună cu Elijah fu uimit când văzu lingurile pe care le  purtau
oamenii, pentru că erau la fel de mari ca oamenii inşişi. Fiecare lingură era alcatuită dintr-un castron
de fier, incandescent de la focul supei, şi, chiar la capăt, un mâner mic de lemn. Înfometaţii dibuiau
lacomi in oală  .Deşi fiecare vroia porţia lui, nu o obţinea nimeni. Era dificil să ridice lingura din oală
şi,fiind ea foarte lungă, nici cei mai puternici nu puteau să o ducă la gură. Cei mai obraznici işi
ardeau  chiar braţele şi faţa sau vărsau supa pe vecinii lor. Ocărându-se unul pe altul, se luptau şi se
loveau unul pe celălalt cu lingurile pe care ar fi trebuit să le folosească pentru a-şi astâmpăra
foamea.Profetul Elijah îşi luă însoţitorul de mână şi îi zise:"Acesta este iadul !" Părăsiră încăperea
şi,în curând,nu mai putură auzi ţipetele infernale dindărătul lor.După o lungă călătorie prin pasajele
întunecate, intrară într-o altă încăpere. Şi aici erau mulţi oameni care stateau, în mijlocul camerei
era, din nou, o oală cu supă fierbinte. Fiecare dintre persoanele prezente avea o lingură gigantică în
mână, exact ca şi cele pe care Elijah şi omul le văzuseră  în iad. Dar aici oamenii erau bine hrăniţi.
Putea fi auzit doar un murmur liniştit, multumiţ, laolaltă cu sunetele lingurilor cufundate in supă.
Întotdeauna lucrau impreună câte doi oameni. Unul cufunda lingura în oală şi îşi hrănea partenerul.
Dacă lingura devenea prea grea pentru o persoana, alţi doi ajutau cu instrumentele lor, astfel încât
toată lumea putea mânca în pace.  De îndată ce unul mânca de ajuns, era rândul altcuiva. Profetul
Elijah îi spuse însoţitorului său: "Acesta este raiul!"

Hakimul stie totul

 

Un bărbat a fost lovit de o boală serioasă şi se pare că moartea sa era aproape. Din teamă, soţia sa
a chemat un hakim, doctorul de la oraş. Hakimul l-a consultat mai mult de patru ore, i-a verificat
pulsul, şi-a pus capul pe pieptul bărbatului, l-a întors pe burtă şi apoi pe partea cealaltă, l-a ridicat în
picioare şi apoi l-a aşezat în şezut, i-a deschis ochii, s-a uitat în gura sa şi apoi a spus cu
convingere:
― Dragă femeie, din păcate am veşti triste pentru tine; soţul tău este mort de două zile.
În acest moment, bărbatul bolnav s-a ridicat în capul oaselor şi a scâncit speriat:
― Nu, draga mea, sunt încă viu.
Soţia l-a plesnit peste cap şi a replicat furioasă:
― Linişte! Hakimul este un expert. El trebuie să ştie.
(Poveste persană)