Sunteți pe pagina 1din 47

Vinul si chitara

Un om de afaceri american statea langa chei, intr-un mic sat mexican de


coasta, cand un pescar isi trage barca la mal. In barca erau cativa pesti
frumosi. Americanul il felicita pentru pestele prins si il intreaba cat timp
i-a luat sa-l pescuiasca.
”Foarte putin”, a raspuns mexicanul.
”De ce nu stai mai mult pe mare sa prinzi mai mult peste?” a intrebat
atunci americanul.
”Mi-ajunge sa-mi intretin familia”, i-a raspuns pescarul.
”Si ce faci in restul timpului?” a vrut sa stie omul de afaceri.
”Dorm pana tarziu, pescuiesc putin, ma joc cu copiii, imi fac siesta
impreuna cu nevasta-mea, in fiecare seara ma plimb prin sat, beau un
pahar de vin si cant la chitara cu prietenii. Domnule, am o viata plina si
sunt foarte ocupat”, a incheiat pescarul.
”Uite”, il ia peste picior americanul. “Am studiat Economia la Harvard si
te pot ajuta. Ar trebui sa pescuiesti mai mult si cu banii pe care-i castigi
in plus sa-ti cumperi o barca mai mare. Cu ceea ce castigi de pe urma
barcii mai mari iti poti cumpara cateva barci si mai tarziu chiar o flota de
pescuit. In loc sa vinzi pestele prin intermediari, il
poti vinde direct la o fabrica, iar mai tarziu iti poti cumpara propria
fabrica de prelucrare a pestelui. Ai putea astfel controla produsul,
procesarea si distributia. Va trebui sa pleci din sat, sa te muti in Mexico
City, apoi la Los Angeles si, mai tarziu, la New York, de unde iti vei
conduce afacerea tot mai infloritoare.”
”Si cat va dura sa fac toate astea, senor?” intreaba pescarul.
”Vreo 15-20 ani”, raspunde americanul.
”Si apoi?”
”Apoi vine partea cea mai buna”, rase americanul. Iti vinzi afacerea si
devii foarte bogat. Ai lua cateva milioane de dolari.”
”Milioane, senor?” se mira pescarul. “Si dupa asta?”
”Dupa asta te retragi din afaceri, te muti intr-un satuc de pescari pe
malul oceanului si te scoli tarziu, pescuiesti putin, te joci cu copiii, iti faci
siesta impreuna cu sotia, te plimbi seara prin sat, bei un pahar de vin cu
prietenii, cantati la chitara….”
Batranul samurai

Intr-o societate de demult si de prin alte parti, mai spre rasarit, traia la
un moment dat un batran samurai care nu mai ridicase sabia din cui de
cel putin treizeci de ani. La prima vedere asa ceva ar parea de neiertat,
pana la urma diferenta dintre un samurai si-un taran oarecare e tocmai
sabia, nu degeaba i se zice clasa martiala. Dar batranelul nostru, mai
pricajit si mai uscatel din fire, era ca din intamplare cel mai reputat, si
cel mai competent maestru in ceremonia ceaiului. Atat de competent
incat cei ce-l vazusera servind spuneau ca Suijin insusi vine sa se
intretina cu el in timpul ceremoniei, si Imparatul considera o mare
onoare sa-l aiba la masa pe batranelul cu barba colilie.

Intr-o buna zi, mergand la piata sa targuiasca cele trebuincioase,


batranul samurai se lovi din intamplare de un tanar, mandru samurai,
inalt cam cat un brad, aproximativ vorbind, si lat cam cat usa. Batranul
isi ceru scuze cu efuziune, dar tanarul nu se lasa calcat in picioare, si
pentru grava atingere ce-i fusese atinsa insista sa fixeze duel in toata
regula.

Batranul samurai nu putea bineinteles refuza sa participe, chiar daca era


mai degraba evident pentru el ca are cam aceleasi sanse pe care le are
si lemnul in joagar. Asa ca intr-o dupa-masa, in pre-ziua festivitatilor de
transare, sedea el oarecum abatut pe covorasul lui si se gandea la multe
alte, ca orice om care-a vazut multe, si mai are de vazut putine.

Un prieten de-al lui veni in vizita, si vazandu-l extrase de la el povestea


intamplarii. Se oferi de nenumarate ori sa lupte el in loc, dar maestrul
refuza. Unde s-a mai auzit samurai sa lupte prin reprezentanti, ca
femeile?! Pana cand i se servi ceaiul, prietenul sezu si el abatut, dar in
momentul in care batranul incepu sa serveasca, il strafulgera un gand.
Isi intrerupse prietenul, atingandu-l pe umar, si-i spuse: “Maine, cand va
veti infrunta pentru duel, sa-ti scoti sabia din teaca cu aceleasi miscari
sigure si precise cu care tocmai ai turnat ceaiul, si de altceva sa nu-ti fie
grija”.
A doua zi, de dimineata, cei doi se inclinara scurt, fata in fata. Batranul
scoase katana dintr-o miscare, tanarul il privi o clipa, inclina capul, isi
ceru scuze si pleca in drumul lui.

Cele doua cetati

Era odata un barbat care sedea la marginea unei oaze la intrarea unei
cetati din Orientul Mijlociu. Un tanar se apropie intr-o buna zi si il
intreba:
”Nu am mai fost niciodata pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetati?”
Batranul ii raspunse printr-o intrebare:
”Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?”
”Egoisti si rai. De aceea ma bucur ca am putut pleca de acolo.”
”Asa sunt si locuitorii acestei cetati”, raspunse batranul.
Putin dupa aceea, un alt tanar se apropie de omul nostru si ii puse
aceeasi intrebare:
”Abia am sosit in acest tinut. Cum sunt locuitorii acestei cetati?”
Omul nostru raspunse cu aceeasi intrebare:
”Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?”
”Erau buni, marinimosi, primitori, cinstiti. Aveam multi prieteni acolo si
cu greu i-am parasit.”
”Asa sunt si locuitorii acestei cetati”, raspunse batranul.
Un negutator care isi aducea pe acolo camilele la adapat auzise aceste
convorbiri si pe cand cel de-al doilea tanar se indeparta, se intoarse spre
batran si ii zise cu repros:
”Cum poti sa dai doua raspunsuri cu totul diferite la una si aceeasi
intrebare pe care ti-o adreseaza doua persoane?”

“Fiule, fiecare poarta lumea sa in propria-i inima.”


Templul dragonului

In timpuri indepartate, intr-un tinut oarecare al Chinei, o manastire


veche a luat foc pana la temelii, in locul ei ramand cativa calugari
speriati si un staret care a multumit providentei pentru sansa de a o lua
de la capat. Asa ca in urmatoarele luni calugarii construira o manastire
de o mie de ori mai frumoasa decat cea de dinainte, incepand sa
inteleaga ca daca cea veche nu ar fi ars, manastirea cea noua nu ar fi
incantat sufletele celor care ii treceau pragul.

Dupa ce au terminat lucrul si toate zidurile au fost ridicate, staretul isi


dadu seama ca manastirii lor ii lipsea sufletul. Asa ca se gandi sa cheme
un mare pictor care sa inchipuie un dragon urias pe cel mai mare
perete. Zis si facut. Dadu sfoara in tara pentru a afla cine este cel mai
bun pictor si dupa ce il gasi il invita la manastire.

Pictorul veni cu multe unelte, pensule diferite, cerneluri, vopsele, asa


cum ii statea bine unuia care era cel mai mare pictor al vremii sale. Spre
mirarea calugarului, pictorul desi foarte tinar, parea foarte sigur pe el si
pe renumele lui.
Staretul il invita in sala unde se afla peretele:

“Iata, aici este peretele, am vrea daca se poate sa iti folosesti o mica
parte din maiestria dumitale pentru a zugravi un dragon rosu, este tot
ce mai lipseste manastirii noastre pentru a fi intradevar desavarsita.”

“De buna seama”, zise pictorul, “sunt onorat sa imi las mana sa picteze
cel mai frumos dragon ce a fost pictat vreodata.”

“Iti suntem recunoscatori”, zise staretul, “nu gasesti oricand un om asa


priceput care sa picteze dragonul asa cum este el in realitate!”

“Cum in realitate?” zise pictorul putin incurcat. “Credeam ca dragonii


sunt animale fantastice.”

“Dragul meu”, zise calugarul, “tu vroiai sa pictezi un animal pe care nu l-


ai vazut niciodata, pai cum asa? Norocul tau este ca in padurile din jurul
acestei manastiri chiar traiesc dragoni, asa ca maine dimineata vei
merge in padure si dupa ce vei vedea unul te vei intoarce sa il pictezi.”

Pictorul incuviinta, gandindu-se ca daca va si vedea un dragon, picturile


lui cu aceste anumale vor fi si mai bune avand si mai mare cautare. Asa
ca a doua zi dis-de-dimineata pleca impreuna cu staretul in padurile din
preajma manastirii. Au mers ei cam vreo jumatate de zi, cand staretul se
opri si zise:

“Eu pana aici te-am adus, dar am putina treaba la manastire, nu-ti fie
teama ca nu suntem departe, pare doar departe pentru ca am mers pe
unde credeam ca o sa gasim dragoni. Am sa te las aici si vin si sa te iau
pe seara. Uite niste apa si mancare daca ti se face foame. Stai pe loc
pentru ca de obicei pe aici trec in fiecare zi dragonii.”

Si zicand acestea il lasa pe pictor putin nedumierit . Pana sa aiba el timp


sa mai spuna ceva, calugarul se topi ca si cum nu ar fi fost niciodata.
Nu-i ramase altceva de facut decat sa astepte.

Trecu o ora si apoi dupa ea inca un sirag, seara veni si ea parca mai
repede ca de obicei, nici urma de dragoni sau de staret. Pictorul se
pregati pentru noapte cum putu el mai bine, urcandu-se intr-un copac si
gandindu-se ca dimineata va vedea macar un dragon, sau ca va veni
cineva sa il ia, doar nu se poate sa il fi lasat asa de izbeliste pe el, cel
mai mare pictor.

Dimineata veni, linistita padurea se trezi la viata, dar nu ii scoase in cale


nici un dragon. Pictorul incepu sa se infurie, nu ii mai era nici foame, nici
sete, nu mai vroia nici sa vada dragoni, era satul de bataia de joc la care
fusese supus. Nu-si isi mai dorea decat sa puna mana pe staret si sa ii
traga o mama de bataie.

Dupa o saptamana, pictorul arata ca un cersetor, nu mai mancase decat


radacini si fructe, dormise prin copaci, furia il ineca cu totul…Avea
pumnii insangerati de cati copaci lovise incercand sa isi mai potoleasca
vartejul de furie. Nu vazuse nici un dragon si simtea ca nu mai poate.

Staretul se ivi si el spre seara…trecusera 7 zile, dar el venea de ca si


cum si-ar fi respectat promisiunea…

“Nenorocitule”, il intampina pictorul. “Ti-ai batut joc de mine, ai fi putut


sa ma gasesti mort. Nu ti-a pasat. Uiti ca eu sunt cel mai mare pictor al
Chinei, zise el, apropiindu-se amenintator de calugar cu gandul de a-l
bate. Doar ca nu putu…pentru ca vocea blanda a acestuia ii dadu cheia
pentru a intelege tot ceea ce se intamplase cu el in acea saptamana.”

“Fiul meu, furia ta imi spune ca te-ai intalnit cu dragonul. Acum ca l-ai
vazut, ne putem intoarce sa il pictezi.”

Pictorul intelese darul staretului si se intoarse la manastire sa picteze


dragonul cu care traise alaturi timp de o sapatamana.

Puiul de urs

A fost odata ca niciodata ca de nu ar fi nu s-ar povesti. Intr-un tinut


foarte indepartat la poalele muntelui, intr-o padure frumoasa traia o
ursoaica cu puiul ei, impreuna cu celelalte animale din padure. Si cat era
ziua de lunga ursoaica nu-si vedea capul de treburi; pe langa treburile
pe care le facea in mod obisnuit, era atenta ca puiul ei sa nu faca ceva
care sa ii pericliteze siguranta.

Nu isi lasa puiul sa culeaga mure de frica sa nu se intepe in tufele de


mure, nici sa manance miere din stupul de albine pentru ca se temea sa
nu il intepe albinele, nici sa mearga singur la rau sau impreuna cu
ceilalti pui de animale pentru ca nu credea ca se va descurca fara ea.
Puiul de urs nu avea voie sa se joace cu ceilalti pui de animale, ceea ce
il facea sa se simta destul de trist. Si asa decurgeau zilele petru puiul de
urs si mama lui, pana intr-o zi, cand ceva neasteptat s-a intamplat. In
timp ce mergea prin padure ca sa culeaga mure, ursoaica si-a prins laba
intr-o capcana. A incercat sa se elibereze dar, oricat a incercat, nu a
reusit sa se elibereze. In tot acest timp, nu se gandea decat la puiul ei
care era singur si la posibilitatea ca nu o sa-l mai vada niciodata. Si
atunci si-a dat seama ca nu l-a invatat cum sa-si procure hrana, cum sa
faca fata dificultatilor care apar in padure. Si a luat atunci o hotarare: ca
daca va scapa din aceasta situatie, isi va invata puiul sa se descurce
sigur si sa faca fata cu succes situatiilor care apar in viata, invatandu-l si
lasandu-l sa experimenteze. Si cum statea si se gandea la toate aceste
lucruri, a vazut o solutie prin care sa iasa din aceea capcana, lucru pe
care nu-l vazuse inainte fiind asa de preocupata sa scape cu orice pret.
Dupa ce s-a eliberat, s-a dus fericita la puiul ei, l-a luat in brate si i-a
spus ca de acum inainte lucrurile se vor schimba. Si a inteles ca din prea
multa dragoste, nu il lasase sa fie si sa devina ceea ce poate el sa
devina.
Omul care sedea

Odata, pe inserate, un taran se aseza pe pragul modestei sale case,


bucurandu-se de racoarea serii. In apropiere, serpuia un drumeag care
ducea spre sat; un om care trecea il vazu pe taranul nostru si se gandi:
“Omu’ asta e fara gres un mare lenes, sta de pomana si cat e ziua de
mare lancezeste pe pragul casei…”

La putina vreme, aparu un alt trecator. Acesta se gandi:

“Omu’ asta e un Don-Juan. Sade aici ca sa se poata uita la fetele care


trec, ba poate le mai si necajeste…”

In fine, un strain care se indrepta spre sat isi zise:

“Omu’ asta e de buna seama un mare muncitor. A trudit toata ziua, iar
acum se bucura de odihna binemeritata…”

Focul

Într-o seară maestrul se adună cu discipolii şi le ceru să facă un foc ca


să stea de vorbă împreună.

“Călătoria spirituală e ca un foc care arde în faţa noastră,” spuse. “Un


om care vrea să aprindă focul trebuie să suporte fumul care-i
îngreunează respiraţia şi-l face să lăcrimeze. Aşa e redescoperită
credinţa lui.

Oricum, odată ce focul a fost aprins din nou, fumul dispare, iar flăcările
luminează toate lucrurile din jurul lor, dîndu-le căldură şi linişte.”
”Dar dacă altcineva aprinde focul pentru el?” întrebă unul din discipoli.
“Şi dacă cineva ne ajută să evităm fumul?”
”Dacă cineva face asta, este un fals maestru.”
Alegerea

Un om care se simtea vesnic împovarat de greutatile vietii i se plânse


unui maestru spiritual vestit.
”Nu mai pot! Viata mi-e un chin!”
Maestrul lua o mâna de cenusa si o lasa sa cada într-un pahar plin cu
apa curata, buna de baut, pe care-l avea pe masa, spunând:
”Acestea sunt suferintele tale.”
Toata apa se tulbura si se murdari. Maestrul arunca apa, lua o alta mâna
de cenusa la fel cu cea dinainte, i-o arata omului nostru, se apropie apoi
de fereastra si o arunca în mare.
Cenusa se împrastie într-o clipa, iar marea ramase la fel ca înainte.
-“Vezi?,” îl lamuri înteleptul. “În fiecare zi trebuie sa alegi între a fi un
pahar de apa sau marea.”

Calugarul tacut

A fost odata o manastire zen, in care calugarii traiau intro tacere


desavarsita. Exista o singura exceptie de la aceasta regula: fiecarui
calugar i se permitea sa spuna doua cuvinte la fiecare cinci ani. Dupa ce
unul dintre ei a tacut timp de cinci ani, staretul i-a cerut sa spuna cele
doua cuvinte pe care le doreste.

"Camera rece", a spus calugarul.

Cinci ani mai tarziu, calugarului i s-a permis sa vorbeasca din nou.

"Mancare proasta", a spus el.

Dupa alti cinci ani, staretul i-a cerut din nou sa spuna cele doua cuvinte
la care avea dreptul.

"Parasesc manastirea", a spus calugarul.

"Nu ma mira”, i-a raspuns staretul. “Nu faci altceva decat sa te plangi
tot timpul".
Malul raului

Un calugar se plimba in sus si in jos pe malul unui rau linistit, incercand


sa se decida pe unde sa-l treaca.

La un moment dat el a observat pe malul celalalt al raului un mare


maestru Zen. Convins ca problemele sale s-au rezolvat, el i-a strigat
marelui maestru:

“Invatatorule, cum pot sa trec pe malul celalat al raului?”


Maestrul i-a raspuns:

”Te afli deja pe malul celalalt al raului!”

Viata ca un fluture albastru

A fost odata un barbat caruia i-a murit sotia, astfel incat el locuia
impreuna cu cele doua fete ale sale, care erau din fire foarte curioase si
inteligente. Fetele ii puneau mereu multe intrebari… la unele stia sa le
raspunda, la altele nu… Tatal lor isi dorea sa le ofere cea mai buna
educatie, de aceea intr-o zi si-a trimis fetele sa petreaca o perioada de
timp in casa unui intelept. Acesta stia intotdeauna sa le raspunda la
intebarile pe care ele le puneau. La un moment dat una dintre ele a a
adus un fluture albastru pe care planuia sa il foloseasca pentru a insela
inteleptul.

“Ce vei face?” o intreba sora ei.

“O sa ascund fluturele in mainile mele si o sa intreb inteleptul daca e viu


sau mort. Daca va zice ca e mort, imi voi deschide mainile si il voi lasa
sa zboare. Daca va zice ca e viu, il voi strange si il voi strivi. Si astfel
orice raspuns va avea, se va insela!”
Cele doua fete au mers intr-o clipa la intelept si l-au gasit meditand.
“Am aici un fluture albastru. Spune-mi, inteleptule, e viu sau mort?”
Foarte calm, inteleptul surase si ii zise:

“Depinde de tine… fiindca e in mainile tale!”

Realitatea

Un filozof intalni intr-o zi un maestru zen si dorind sa-l puna in dificultate


il intreba:

„Fara cuvinte si in tacere imi poti spune ce este realitatea?”

Maestrul ii dadu un pumn in fata...

Tigrul si fragii

A fost odată ca niciodată un bărbat care vâna atunci când şi-a dat
seama că undeva aproape de el se afla un tigru. Intrând în panică, a
început să fugă cât de tare putea. Deşi nu putea vedea tigrul, îi putea
simţi respiraţia caldă în ceafă, ceea ce îl determina să fugă din ce în ce
mai repede. Fugea mai repede decât o făcuse vreodată şi într-un final a
ajuns la marginea unei prăpăstii, împiedicându-se. Având noroc, a reuşit
să apuce cu mâna un mic tufiş şi se balansa periculos deasupra hăului.
Uitându-se în sus a văzut tigrul, care avea o privire fioroasă, privind în
jos spre el; şi cum se uita în jos, a văzut un alt tigru care îl privea, cu
fălcile larg deschise, aşteptând ca omul să cadă. Dar asta nu era tot. Doi
şoareci micuţi rodeau tulpina tufişului de care era agăţat şi care îl salva.
Atunci omul a observat o tulpină de fragi lângă el. S-a întins şi a cules
câteva fructe roşii, le-a băgat în gură şi a savurat gustul dulce, apoi a
excalamat: „Ah, ce gust delicios au fragii!”
Felinarul

Un maestru zen mergea împreună cu discipolul său pe drum, în toiul


noptii.

Înteleptul tinea în mână un felinar.

"Maestre", a întrebat discipolul, "este adevărat că tu vezi pe întuneric?"

"Da, este adevărat." ii raspunse maestrul.

" Si atunci de ce ai luat felinarul?"

"Ca să nu dea altii peste mine!"

Calul deprimat

Un cal deprimat se tolaneste pe jos si nu mai vrea pentru nimic in lume


sa se mai ridice. Stapânul disperat, nereusind sa-l convinga sa se ridice,
cheama veterinarul. Acesta, sosit imediat, examineaza animalul si zice:
“E foarte grav, singura solutie sunt aceste pastile pe care i le vei da
cateva zile; daca nu reactioneaza, trebuie eutanasiat.”

Porcul a auzit totul si fuge la cal: “Ridica-te, ridica-te, altfel se sfarseste


rau!!!” Dar calul nu reactioneaza si da incapatanat din cap.

A doua zi , veterinarul vine din nou sa vada efectul pilulelor: “Nu


reactioneaza, mai asteptam o zi, dar cred ca nu sunt sperante !“.

Porcul auzind, fuge din nou la cal: “Trebuie sa te scoli, altfel vei pati
mari necazuri !” Dar calul, nimic.

A treia zi, constatand lipsa progreselor, veterinarul ii cere stapanului:


“Du-te dupa carabina, a venit timpul sa-l scapam pe bietul animal de
chinuri!.”
Porcul fuge disperat la cal: “Trebuie sa reactionezi, e ultima ocazie, te
rog, astia sunt gata sa te omoare !!!” Calul se ridica, se scutura, face
cateva miscari de dans, o ia la fuga in galop si sare câteva obstacole.

Stapânul, care tinea mult la calul sau, foarte fericit ii spune


veterinarului: “Multumesc mult, esti un medic minunat, ai facut un
miracol !!! Trebuie neaparat sa sarbatorim evenimentul ! Haideti iute sa
taiem porcul si sa facem o masa mare !!!”

Călătoria - Povestire de origine tibetană

Doi călugări plecaseră în călătorie. De trei zile nu întîlniseră decît o


femeie bătrînă în pragul colibei sale. Ea le-a oferit puţin orez prăjit,
amestecat cu ceai si unt rînced. Aceasta mancare modesta le fusese
oferită cu o zi înainte. Acum le era foame şi frig. Deodată, a început să
plouă. Cel mai tînăr dintre călugări se proteja cum putea mai bine cu o
parte a veşmîntului său lung. Cel mai în vîrstă mergea mai departe în
tăcere. La căderea nopţii, la orizont nu se vedea nici un adăpost, nici
templu, nici sihăstrie, nici cea mai umilă colibă. Poteca pe care mergeau
se pierdea departe în munţi. Tînărul novice nu mai rezistă. El nu
cunoştea ţinta acelei călătorii interminabile. „Templul zen nu poate să
fie departe, îşi zicea el. Mi se pare că ne apropiem de Kamakura. Dar
oare aceasta este destinaţia noastră?” Încălcînd cerinţa strictă de a
păstra tăcerea, a îndrăznit să-l întrebe pe călugărul în vîrstă, care
mergea cu un pas egal: “Maestre, unde mergem?” “Am ajuns”, a
răspuns maestrul. “Vrei să spui că popasul e aproape?” a insistat tînărul
călugăr. “Aici, acum. Am ajuns. “
Novicele, înspăimîntat, s-a uitat la poteca plină de pietre care se pierdea
în ceaţă. În depărtare, piscurile munţilor dispăreau deja în noapte. Îi era
frică, frig şi foame. Şi, brusc, într-o străfulgerare, a înţeles. Şi-a amintit
de cuvintele care îi fuseseră repetate deseori la mînăstire: „Zenul este
un drum care duce… În fiecare pas făcut pe acest drum se află
eternitatea. În prezent se cuibăresc viaţa, oaza, infinitul.”

Trăiesc prezentul, trecutul a zburat, viitorul este un vis; doar prezentul


este.

Povestea ceaiului

Imaginaţi-vă o potecă îndepărtată care duce la locuinţa unui înţelept.


Iată pavilionul ceaiului. Arhitectura sa este simplă, este construit din
lemn si din bambus. Nu este vorba de un lucru care să se împotrivească
timpului, să-l sfideze printr-o eternitate derizorie de piatră. Încăperea în
care intrăm are o suprafaţă modestă: aproximatv nouă metri pătraţi
(două rogojini şi jumătate); trei-patru prieteni pot sta aici în voie. O
pictură zen şi un buchet de flori de cîmp înveselesc atmosfera. În vatră
ard cărbuni de lemn, ceainicul rotund e din metal şi poartă patina
timpului; şi mai poţi vedea recipientul de apă, lingura din bambus, o
pînză albă imaculată, cutiile de ceai şi bolurile tradiţionale obişnuite.
Maestrul ceaiului execută gesturile rituale cu eficacitate, lentoare,
atenţie şi dragoste. Conversaţia curge domoală; se vorbeşte despre
poezie, despre istorie sau despre arhictectură. Încetişor, zgomotul uşor
al vocilor se stinge. Contemplăm în tăcere bolurile familiare, o floare de
cîmp... În depărtare se aude trilul unei păsări. Timpul s-a oprit. Armonie,
seninătate.

De-a lungul secolelor, ritualul s-a complicat, au fost fixate sute de reguli
referitoare la aranjarea florilor, modul de a turna ceaiul, etc., dar Rikyu,
cel mai celebru dintre maeştrii ceaiului, amintea:

Ceaiul este doar atît:

Fierbi apa.

Infuzezi ceaiul,

Şi îl bei…

Asta este tot ce trebuie să ştii.

Povestea unei pisici si a artei sale minunate

adaptare dupa maestrul Zen, Taisen Deshimaru

Acum două sute de ani, în Japonia, înainte de restauraţia Meiji, era un


maestru de sabie pe nume Shoken, a cărui casă a fost invadată de un
şobolan uriaş. În fiecare noapte, acel şobolan uriaş venea în casa lui
Shoken şi îl ţinea treaz. Acesta trebuia să-şi facă somnul în timpul zilei.
A cerut ajutor unui prieten care deţinea pisici, un fel de antrenor de
pisici. Shoken i-a spus: „Împrumută-mi cea mai bună pisică pe care o
ai”.
Antrenorul de pisici i-a împrumutat o pisică maidaneză, foarte rapidă şi
adeptă a stilului „prindere de şobolani”, cu ghiare puternice şi muşchi
proeminenţi. Dar când a venit să-l înfrunte pe şobolan în cameră,
şobolanul a rămas neclintit iar pisica a trebuit să-şi întoarcă coada şi s-o
tulească. Hotărât lucru, era un şobolan cu totul deosebit.
Apoi Shoken a împrumutat o a doua pisică, una roşcată cu un ki teribil şi
cu o personalitate agresivă. Aceasta a doua pisică a acceptat
înfruntarea aşa că s-a luptat cu şobolanul; însă şobolanul s-a impus în
luptă iar pisica s-a retras degrabă. A fost procurată o a treia pisică şi a
fost pusă să-şi măsoare puterile cu şobolanul – aceasta era colorată în
negru şi alb – însă nici ea nu a putut face mai mult decât celelalte două.
Totuşi Shoken a împrumutat încă o pisică, o a patra; era neagră,
bătrână, nu era proastă, dar nu atât de puternică precum cea
maidaneză sau cea roşcată. Pisica a intrat în cameră. Şobolanul s-a
holbat la ea un timp şi apoi a înaintat. Pisica neagră stătea culcată, cu
sânge rece şi a rămas complet nemişcată. O uşoară îndoială l-a
străfulgerat pe şobolan. S-a apropiat puţin şi încă puţin; era un pic
neliniştit. Deodată pisica l-a prins de gât, l-a omorât şi l-a aruncat.
Pe urmă Shoken s-a dus la prietenul lui antrenor de pisici şi i-a spus: „De
câte ori n-am urmărit acel şobolan cu sabia mea de lemn, dar în loc să-l
lovesc eu pe el m-a zgâriat el pe mine. Cum de a reuşit pisica ta
neagră?”
Prietenul i-a spus: „Ar trebui să adunăm pisicile şi să le întrebăm chiar
pe ele. Tu eşti maestru de kendo, aşa că o să pui tu întrebările: sunt
sigur că ele ştiu totul despre artele marţiale”.
Aşa că s-au adunat toate pisicile, prezidate fiind de pisica neagră, care
era cea mai bătrână.
Pisica maidaneză a luat cuvântul şi a spus: „Sunt foarte puternică”.
„Atunci de ce nu ai învins?” a întrebat pisica neagră.
Pisica maidaneză a răspuns: „Sunt într-adevăr foarte puternică; ştiu sute
de tehnici diferite de prindere a şobolanilor. Ghearele mele sunt foarte
puternice, iar muşchii proeminenţi. Însă acel şobolan nu era unul
obişnuit”.
Pisica neagră a spus: „Aşadar forţa şi tehnica ta nu sunt egale cu cele
ale şobolanului. Oi fi având tu o mulţime de muşchi şi nenumărate waza,
dar îndemânarea singură nu este de ajuns. În nici un caz!”
Atunci a vorbit pisica roşcată: „Sunt extraordinar de puternică, îmi
exersez în mod constant ki-ul şi respiraţia prin zazen. Mănânc numai
legume şi supă de orez, de aceea am atâta energie. Dar nici eu nu am
fost în stare să înving acel şobolan. De ce oare?” Bătrâna pisică neagră
a răspuns: „Activitatea şi energia sunt într-adevăr mari, însă şobolanul
era mai presus de energia ta; eşti mai slabă decât acel şobolan mare.
Dacă eşti prea ataşată de ki-ul tău, mândră de el, acesta se moleşeşte.
Ki-ul tău este ca un talaz neaşteptat, nu poate dura şi tot ceea ce lasă în
urmă este o pisică furioasă. Ki-ul tău poate fi comparat cu apa care
curge de la robinet; însă acel al şobolanului este un gheizer uriaş. Chiar
dacă ai un ki puternic, în realitate el este slab deoarece ai prea multă
încredere în tine însăţi”. Apoi a venit la rând pisica alb-negru, care
fusese de asemenea învinsă. Ea nu era atât de puternică, în schimb era
inteligentă.
Ea a avut satori, terminase waza şi îşi petrecea timpul doar practicând
zazen. Numai că ea nu era mushotoku (adică fără profit sau dorinţă de
profit) aşa că şi ea a fost nevoită să fugă pentru a-şi salva viaţa.
Pisica neagră i-a spus: „Eşti extrem de inteligentă, şi de asemenea
puternica. Dar nu ai putut să înfrângi şobolanul pentru că aveai un scop,
aşa că intuiţia şobolanului a fost mai eficientă decât a ta. În clipa în care
ai intrat în cameră, el a înţeles atitudinea ta şi starea minţii tale şi de
aceea nu ai putut să-l învingi. Ai fost incapabilă să-ţi armonizezi forţa,
tehnica şi conştiinţa activă: ele au rămas separate, în loc să se adune
laolaltă, să fie una. În vreme ce eu, într-o singură clipă, am folosit toate
cele trei facultăţi în mod conştient, natural şi automat şi aşa am fost
capabilă să ucid şobolanul.
Dar cunosc o pisică, într-un sat nu prea îndepărtat, care este şi mai
puternică decât mine. Este foarte, foarte bătrână şi are mustăţile
complet gri. Am întâlnit-o o dată şi cu siguranţă nu are nimic puternic în
aspectul ei! Doarme toată ziua. Nu mănâncă niciodată carne, nici măcar
peşte, nimic altceva decât genmai (supă de orez), deşi câteodată mai
trage şi câte o duşcă de sake (băutură alcoolică din orez). Şi nu aprins
niciodată măcar un şobolan pentru că toţi se sperie de ea ca de moarte
şi tremură ca frunzele în bătaia vântului. Şobolanii se ţin la asemenea
distanţă, încât ea nu a avut niciodată ocazia să prindă măcar unul. Într-o
zi, s-a dus într-o casă care era ticsită de şobolani. Aceştia au plecat
numaidecât şi s-au dus în altă casă. Ea poate să-i vâneze şi în timpul
somnului. Această pisică bătrână cu mustăţile gri este cu adevărat
misterioasă şi impresionantă. Voi trebuie să deveniţi ca ea: dincolo de
postură, dincolo de respiraţie, dincolo de conştiinţă”.
Pentru Shoken, maestrul de sabie, aceasta a fost o mare lecţie.
Poveste Caligrafiata

In Japonia era un obicei, ca ori de cate ori intalneai un calugar Zen sa il


opresti si sa il rogi sa iti caligrafieze cateva cuvinte pe care apoi le
pastrai ca pe un talisman aducator de noroc si fericire, tie si familiei
tale.

Intr-o zi calduroasa de vara, trecea un mare nobil dus de 4 slujitori intr-o


lectica. Era tare grea lectica aceea, pentru ca nobilul nu traia de loc rau,
desi daca l-ai fi intrebat pe el, ti-ar fi spus ca e tare stramtorat si
necajit… Lectica trecu pe la amiaza pe langa un calugar Zen, care
mergea linistit, privind in zare fara sa para deranjat de praful de pe
drum sau de fierbintelala aerului. Slujitorii, in graba lor de a ajunge la
destinatie, mai ca il lovira pe calugar, si astfel il cam leganara pe
pasagerul “sus-pus”. Acesta scoase capul din adapostul de matase si
incepu sa ii certe pe bietii carausi, doar ca ii cam ramasera cuvintele in
gat, cand isi dadu seama ca tocmai trecuse pe langa un calugar Zen.

“Opriti, netrebnicilor” tipa el cu o voce gatuita de furie. “Opriti si


intoarceti-va!” Slujitorii intoarsera lectica dupa porunca ajungandu-l
repede din urma pe calugar.

“Hei, tu”, zise marele nobil, “te rog sa imi scrii si mie cateva cuvinte
aducatoare de noroc pentru mine si familia mea!”

Calugarul se opri si fara vreun cuvant scoase de la brau ustensilele


trebuitoare scrisului si se aseza in praful drumului, caligrafiind cu mare
grija cateva cuvinte. Termina in cateva minute, care i se parura o
vesnicie nobilului. Presara cenusa pe hartia de orez proaspat scrisa, o
intinse nobilului cu o plecaciune, se scutura de praf si pleca. Nobilul lua
“comoara” cu degete nerabdatoare si le porunci slujitorilor sa
porneasca, lasandu-l in urma pe calugar. Dupa o vreme nerabdarea nu ii
mai dadu ragaz nobilului, asa ca desfacu cu grija hartia cea fina de orez
spre a citi cuvintele magice care aveau sa ii aduca si lui si familiei lui
fericire vesnica.
INTAI MOARE TATAL, PE URMA MOARE FIUL SI PE URMA MOARE
NEPOTUL! citi cu mare mirare nobilul!

Furia il gatui si il facu sa strige pitigaiat: “Intoarceti lectica acum, va


poruncesc sa alergati sa il prindem pe netrebnicul care si-a batut joc de
mine si de familia mea.” Bietii slujitori alergara cat putura de repede,
manati de ploaia de injurii care ieseau fara incetare din gura nobila a
“greutatii” pe care o aveau de dus. Ajunsera in cele din urma pe calugar
din urma. Nobilul se dadu jos si se repezi la calugar, insfacandu-l de
marginile chimonoului.

“Nenorocitule, cum ai indraznit sa scrii asa ceva?! Cum adica INTAI


MOARE TATAL, PE URMA MOARE FIUL SI PE URMA MOARE NEPOTUL? Imi
doresti moartea mie si a lor mei? Pentru asta vei plati cu viata ta
netrebnica”, si zicand acestea dadu sa isi scoata sabia sa ii taie gatul
calugarului. Acesta cu voce blanda si luminoasa il intreba senin pe
nobil: “Ai fi preferat sa iti moara mai intai nepotul sau sa iti moara fiul?
Daca se va intampla asa cum am scris eu, viata ta va fi una fericita…vei
trai sa te bucuri de ai tai, daca se va intampla altfel… “. Nobilul isi dadu
seama de gresala sa, si se pleca de trei ori in fata calugarului, strangand
la piept bucata de hartie pe care se afla scrisa cea mai de pret
urare! Cele mai simple bucurii ale vietii si mai ales cursul firesc al
curgerii sale sunt si cel mai usor de trecut cu vederea…

O problema de perspectiva

Sherlock Holmes şi dr. Watson au plecat împreună cu cortul. Au petrecut


o zi minunată în natură, plimbându-se pe dealuri. Când s-a lăsat seara
au instalat cortul şi, după ce au gătit şi au mâncat copios, au adormit
amândoi, obosiţi.
Târziu în noapte, Holmes se trezi, mormăi ceva şi-şi trezi asistentul
înghiontindu-l uşor în coaste.
- Watson! spuse el. Deschide repede ochii şi uită-te la cer! Ce vezi?
Watson deschise ochii, buimac.
- Văd stele, Holmes, răspunse el. Multe stele.
- Şi ce-ţi spune asta, Watson? întrebă Holmes.
Watson se gândi un moment.
- Păi, ce să-mi spună, Holmes? Îmi spune că acolo, depărtate, sunt
nenumărate stele şi galaxii şi probabil mii de planete. De aceea
presupun că există o grămadă de argumente împotriva teoriei că
suntem singuri în Univers. Mă uit la cer şi mă simt umil în faţa acestor
depărtări nesfârşite. Ce-ţi spune ţie asta?
- Watson, eşti un mare prost! strigă Holmes. Mie-mi spune că a venit
cineva şi ne-a furat cortul!
Zidul inimii

Intr-un deşert aspru şi stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două grote
situate foarte aproape una de cealaltă. După ani şi ani de rugăciune şi
sălbatice renunţări, unul dintre cei doi asceţi era convins că ajunsese la
desăvârşire. Celălalt era şi el pios, dar totodată bun şi înţelegător. El se
oprea întotdeauna să discute cu puţinii pelerini care veneau acolo,
adăpostindu-i pe aceia care se rătăceau sau pe cei care doreau să se
ascundă.
“Acesta este timp pierdut pentru meditaţie şi rugăciune”, gândea cel
dintâi sihastru, căruia nu-i plăceau desele absenţe – chiar dacă nu
îndelungate – ale celui de-al doilea.Pentru a-l face să înţeleagă în mod
concret cât este de departe încă de sfinţenie, se hotărî să pună câte o
piatră la gura propriei grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo
greşală. După câteva luni, în faţa grotei sale se înălţa un zid de pietre,
cenuşiu şi sufocant. Şi el era închis înăuntru.
Uneori construim ziduri de jur-împrejurul inimilor noastre, folosind
pentru aceasta pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunelor,
tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor. Datoria noastră cea mai
de seamă este aceea de a împiedica formarea unor astfel de ziduri în
jurul inimilor noastre. Şi mai cu seamă, aceea de a încerca să nu
devenim “o piatră în plus în zidurile altora”.

Povestea boabelor de cafea

O fată se plângea tatălui ei că nimic nu-i mergea bine.

Obosise să lupte fără a obţine vreun rezultat. Nu ştia cum să facă să


meargă mai departe în viaţă şi se simţea epuizată.

Avea impresia că de câte ori rezolva o problemă, apărea alta.


Tatăl ei era bucătar. A luat-o de mână şi a dus-o la el la serviciu. A luat
trei oale şi le-a pus cu apă la fiert. Când au început să fiarbă a pus într-
una morcovi, într-una ouă şi în a treia cafea. Le-a lăsat să fiarbă fără să
spună nici un cuvânt. Doar îi surâdea fetei lui.

Fata aştepta cu nerăbdare, întrebându-se ce voia să facă tatăl ei. După


20 de minute acesta stinse focul, puse ouăle într-un castron, morcovii
într-o farfurie şi turnă cafeaua într-o ceasca.

Apoi a întrebat-o: “Draga mea, ce vezi aici?” “Ouă, morcovi şi cafea”, a


răspuns ea.

Atunci o îndemnă să atingă morcovii. Ea îi atinse şi observă că erau moi.

Apoi îi ceru să cureţe un ou de coajă şi ea observă astfel că oul era


foarte tare.

Apoi îi spuse să guste din cafea. Râzând, ea sorbi din lichidul parfumat.

Apoi întrebă: „Ce înseamnă toate astea, tată?”

Atunci el îi explicat că toate cele trei elemente avuseseră de înfruntat


aceeaşi adversitate: apa fiartă.

Doar că au reacţionat complet diferit.

Morcovii s-au înmuiat şi au devenit uşor de sfărâmat. Ouăle au devenit


foarte tari. În schimb cafeaua a schimbat apa.

Cu care dintre acestea trei crezi că te asemeni tu? Îşi întrebă el fata.

Când adversitatea bate la uşa ta, cum răspunzi? Eşti un morcov aparent
tare, dar când durerea te atinge te înmoi şi-ţi pierzi duritatea?

Eşti asemenea oului, care începe cu o inimă maleabilă şi un spirit fluid,


dar după un eveniment nefericit devine dur şi inflexibil? Pe dinafară
rămâi la fel, dar pe dinăuntru ai inima amară?

Sau eşti un grăunte de cafea? Cafeaua schimbă apa fiartă, elementul


care îi cauzează durerea. Când apa ajunge la punctul maxim de fierbere
cafeaua lasă cea mai bună aromă şi savoare.

Povestea marului
“A fost odata, de mult, un mar urias. Un baietel venea mereu sa se
joace pe langa el, se urca pana la varful lui, gusta din mere, adormea
fericit la umbra copacului. Ce mai! Ii placea tare mult copacul lui, iar
marul il iubea si el atare mult.
Dar, intr-o zi, baietelul veni langa copacul sau, foarte abatut. Copacul il
imbie:
”Vino sa te joci cu mine!”
Baietelul ii raspunse:
”Nu mai sunt copil mic, sa-mi gasesc de joaca in jurul copacilor! Vreau
jucarii, dar am nevoie de bani, ca sa le cumpar!”
”Imi pare rau, nu am bani, dar poti culege toate merele mele si sa le
vinzi. Astfel, vei face bani destui, pentru a-ti cumpara jucarii.”

Cat de fericit era baiatul acum! El culese merele si cu ele pleca bucuros.
Dar, dupa aceea, el inceta sa mai vina sa viziteze copacul. Marul era
tare trist, caci ii era dor de copil.
Dar intr-o zi, copilul veni iar la vechiul sau prieten, care-l imbie:

“Vino sa te joci cu mine!”


”N-am timp de joaca! Raspunse baiatul. Trebuie sa muncesc pentru
familia mea. Avem nevoie de o casa in care sa ne adapostim. Poti sa ma
ajuti?”
”Imi pare rau, dar eu nu am nici o casa sa-ti dau, fu raspunsul copacului.
Dar poti sa tai crengile mele si sa-ti faci o casa din ele.”
Asa ca baiatul s-apuca sa taie toate toate crengile copacului si pleca
fericit.
Copacul s-a bucurat sa-l faca pe baiat iarasi fericit, dar, dupa ce pleca,
baiatul nu se mai inoarse la copac. Copacul era iar trist si singuratic.
Intr-o zi calduroasa, de vara, baiatul sosi iar, spre fericirea copacului.
”Vino sa te joci cu mine”, a spus el.
”Oh! Sunt tare trist si simt ca imbatranesc. As dori sa calatoresc pe
mare si sa ma odihnesc. Poti sa-mi dai o barca?”
”Poti folosi trunchiul meu ca sa-ti construiesti o barca. Astfel, vei putea
sa calatoresti fericit spre zari indepartate.”
Asa ca baiatul taie trunchiul si-si facu o barca, cu care calatori pe mari
timp indelungat.
Dupa multi ani, se reantoarse la copac. Copacul ii spuse:
”Imi pare rau, baiatul meu, dar nu mai am nimic sa-ti dau. Nu mai am
mere pentru tine.”
”Nu am dinti sa le mananc!” a spus baiatul.
”Nici trunchi sa te urci pe el.”
”Sunt prea batran pentru asta, acum”, fu raspunsul baiatului.

“Nu mai am, intr-adevar, nimic sa-ti ofer; poate, doar radacinile mele,
care se sting”,a zis copacul cu lacrimi.
”Nu mai am nevoie de nimic; doar un loc de odihna. Sunt foarte obosit,
dupa toti acesti ani!,” a raspuns baiatul.
”Foarte bine! Radacinile mele sunt cel mai bun loc de odihna.Vino, vino
si stai aici, cu mine, si te odihneste!”
Baiatul s-a asezat langa copac, iar copacul era fericit, zambind printre
lacrimi.
Aceasta este povestea fiecaruia dintre noi. Copacul – sunt parintii. Cand
suntem mici indragim joaca in preajma lor.Cand crestem, ii parasim…
Mai venim pe la ei, cand avem nevoie de ceva sau daca suntem la
ananghie.
Dar, indiferent ce se intampla, parintii sunt alaturi de noi, spre a ne
ajuta cu tot ce pot, sa ne faca fericiti. Poate va ganditi ca baiatul era plin
e cruzime, dar asa ne tratam, cu totii, parintii. “

Prietenia

Un cal si un câine au legat o prietenie pe cinste. De aceea cautau


diverse cai de a-si arata unul altuia pretuirea. Câinele îi aducea calului
cele mai bune oase pe care le afla, câta vreme calul îi lasa câinelui
portia sa de fân.
Asa de mult tineau unul la altul încât au murit amândoi de foame.

De ce tipa oamenii unii la altii

Intr-o zi,un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
-Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine?
intreba din nou inteleptul.
-Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.
Maestrul intreba din nou:
-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii
lamuri:
-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca,
atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte
mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se
poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare
trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.
Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite?
Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt
foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile
lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc,
murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici
macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg.
Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au
inimile apropiate.
In final, inteleptul concluziona, zicand:
-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de
cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va
veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor
mai gasi drumul de intoarcere.

Un model bun

Un mullah vru să-şi protejeze fiica de pericolele vieţii. Când veni


vremea şi ea se făcu o adevărată floare a frumuseţii, el o luă deoparte şi
îi vorbi despre josnicia şi răutatea lumii. „Draga mea fiică, zise el, ţine
minte ce-ţi spun. Toţi bărbaţii vor un singur lucru. Bărbaţii sunt vicleni.
Ei pun capcane oriunde pot. Nu-ţi dai seama cum te afunzi tot mai
adânc în mlaştina dorinţelor lor. Vreau să-ţi arăt calea nefericirii. Mai
întâi, bărbatul se dă în vânt după cele mai bune trăsături ale tale şi te
admiră. Apoi, te invită să ieşi cu el. Apoi, amândoi treceţi pe lângă casa
lui, iar el menţionează că vrea doar să-şi ia haina. Te întreabă dacă nu
ţi-ar plăcea să intri în casă cu el. Sus, te invită să iei loc şi-ţi oferă un
ceai. Amândoi ascultaţi muzică şi, la momentul potrivit, se aruncă dintr-
o dată asupra ta. Astfel, tu eşti violată, şi noi suntem violaţi, mama ta şi
cu mine. Familia noastră este violată şi buna noastră reputaţie este
pierdută.”

Fetei îi merseră cuvintele tatălui drept la inimă. Ceva timp după aceea,
urcă sus la tatăl ei şi zâmbi mândră: „Tată, îl întrebă ea, eşti oare
profet? De unde ai ştiut cum se întâmplă totul ? A fost exact aşa cum
mi-ai descris. Mai întâi mi-a admirat frumuseţea. Apoi, m-a invitat în
oraş. Ca prin coincidenţă, am trecut pe lângă casa lui. Apoi bietul băiat a
observat că-şi uitase haina. Şi, ca să nu fiu singură, m-a invitat să intru
în apartamentul său. Cum cer bunele maniere, mi-a oferit ceai şi a
luminat ziua cu o muzică frumoasă. În acel moment, m-am gândit la
cuvintele tale şi am ştiut exact ce se va întâmpla. Dar vezi, sunt
vrednică să-ţi fiu fiică. Când am simţit că se apropie momentul, m-am
aruncat asupra lui şi l-am violat, pe el, pe păriţii lui, familia, buna
reputaţie şi stima lui!”

Metafore terapeutice. Cămila perfectă

In urmă cu ani de zile, patru invaţaţi călătoreau prin deşertul Kawir cu o


caravană. Seara stăteau împreaună în jurul focului şi vorbeau despre
experienţelor lor. Toţi erau plini de admiraţie pentru cămile. Erau uimiţi
de mulţumirea lor, le admirau puterea şi găseau că răbdarea lor umilă
este aproape de neânţeles.

"Suntem maeştrii penelului, spuse unul. Haideţi să scriem despre acest


animal sau să desenăm ceva care să laude şi să onoreze cămila."

Spunând aceste cuvinte, luă un sul de pergament şi intră într-un cort


luminat de o lampă cu ulei. După câteva minute, ieşi şi işi arătă opera
celor trei prieteni ai săi. Desenase o camilă care tocmai se ridica din
poziţia de odihnină. Cămila era atât de bine desenată, că cineva
aproape ar fi putut crede că era vie. Următorul bărbat intră apoi în cort
şi ieşi curând . Aducea o scurtă descriere factuală a avantajelor pe care
cămilele le aduc caravanei. Al treilea scrise un poem încântător. Apoi al
patrulea intră în cele din urmă în cort şi le interzise celorlaţi să îl
deranjeze. Câteva ore mai târziu, focul se stinsese şi ceilalţi dormeau
deja. Dar din cortul slab luminat, mai venea încă sunetul penelului
scrijelind, al cântecului monoton. A doua zi, cei trei îl aşteptară pe
colegul lor la fel de inutil ca în ziua a treia şi a patra. Aidoma stâncilor ce
se închiseseră în urma lui Aladin, cortul ascundea pe cel de-al patrulea
învăţat. În sfârşit, în ziua a cincea, intrarea cortului se deschise şi cel
mai silitor dintre silitori păşi afară, mort de oboseală, cu ochii încercanaţi
şi obrajii slăbiţi. Bărbia îi era încadrată de o barbă aspră. Cu paşi osteniţi
şi o expresie pe faţa lui de parc-ar ar fi mâncat lămâi verzi, s-a apropiat
de ceilalţi oameni. Pe exteriorul primului sul scrisese cu litere mari :

"Cămila perfectă sau cum ar trebui să fie o camilă..."

Teoria şi practica în cunoaşterea oamenilor

Un tânăr inteligent, însetat de cunoaştere şi înţelepciune, studiase


fizionomia- ştiinţa deducerii temperamentului din înfăţişarea exterioară.
Studiile sale, care duraseră şase ani, au avut loc în Egipt şi l-au costat
multe sacrificii, departe de casă. Dar, în cele din urmă, îşi termină
examenele cu rezultate excelente. Plin de mândrie şi de bucurie călători
înapoi acasă. Se uita la toată lumea întâlnită pe drum cu ochii ştiinţei
sale şi, pentru a-şi lărgi cunoaşterea, citea expresiile de pe faţa tuturor
oamenilor pe care îi întâlnea.
Într-o zi întâlni un om a cărui faţă era marcată de şase calităţi: invidie,
gelozie, lăcomie, pizmă, zgârcenie şi lipsă de consideraţie.
„Dumnezeule, ce expresie monstruoasă! N-am mai văzut şi n-am mai
auzit niciodată aşa ceva! Mi-aş putea verifica teoria aici.”

În timp ce se gândea la asta, străinul se apropie cu o înfăţişare


prietenoasă, binevoitoare şi modestă, spunând : „O, şeicule. E deja
foarte târziu şi satul următor e departe. Coliba mea e mică şi
întunecoasă. Dar te voi purta pe braţele mele. Ce onoare ar fi pentru
mine dacă te-aş putea considera oaspetele meu pentru această seară.
Şi ce fericit aş fi în prezenţa ta!”

Uimit de aceasta, călătorul se gândi în sine : „Ce uluitor! Ce diferenţă


între vorbirea străinului şi îngrozitoarea expresie de pe chipul său!”
Acestă revelaţie îl înspăimântă foarte mult. Începu să se îndoiască de
lucrurile pe care le învăţase în ultimii şase ani. Ca să fie mai sigur,
acceptă invitaţia străinului. Omul îl servi pe învăţat cu ceai, cafea, suc
de fructe, pastramă şi pipă. Îşi copleşi oaspetele cu blândeţe, atenţie,
bunătate şi politeţe. Timp de trei zile şi trei nopţi, gazda reuşi să îl ţină
pe călătorul nostru acolo. În cele din urmă, învăţatul fu capabil să opună
rezistenţă politeţii gazdei sale. Decise cu fermitate să îşi continue
călătoria. Când veni vremea să plece, gazda îi înmână un plic şi spuse:
„O, stăpâne. Iată nota ta de plată”

„Ce notă de plată?” întrebă surprins învăţatul.

La fel de repede cum îşi poate scoate cineva sabia din teacă, gazda îşi
arătă dintr-o dată adevărata sa faţă. Îşi încreţi sprâncenele cu asprime şi
strigă cu o voce mânioasă: „Ce nesimţire! Dar ce gândeai, când ai
mâncat de toate aici? Ai crezut că este totul gratis?” Auzind aceste
cuvinte, învăţatul îşi veni, brusc, în simţiri. Fără să spună un cuvânt,
deschise scrisoarea. Acolo văzu că tot ce mâncase şi nu mâncase i se
taxa de o sută de ori mai mult. Nu avea nici măcar jumătate din banii
ce i se cereau. Forţat de împrejurări, coborî de pe calul său şi i-l dădu
gazdei. Apoi îşi scoase hainele de călătorie şi porni pe jos. Ca în extaz,
se înclină la fiecare pas. De departe, putea fi auzit spunând :
„Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, mulţumescu-ţi ţie, Doamne. Cei şase ani de
studiu n-au fost în van!”

Razbunarea omului care spune da


In gradina unui intelept, traia odată un paun splendid. Creatura ii facea
o deosebita placere gradinarului, care avea grija de el cu devotiune.
Plin de lacomie, un vecin obisnuia sa se uite peste gard si nu putea sa
suporte faptul ca cineva avea un paun mai frumos decat el. In invidia lui,
arunca cu pietre in paun. Gradinarul se intampla sa vada asta si îl
infurie. Dar gandul la paun nu-i dadea pace vecinului. Dupa o vreme,
incepu sa il maguleasca pe gradinar, intrebandu-l daca nu putea avea
macar paunita-pui. Gradinarul refuza categoric.

In cele din urma, vecinul merse plin de respect la stapanul intelept al


casei si il intreba daca nu putea primi macar un ou de paun. Voia sa-l
puna sub o gaina si sa o lase sa il clocească. Inteleptul ii porunci
gradinarului sa ii dea vecinului un ou din cuibul paunului. Gradinarul
facu aaa cum i se spusese. Dupa un timp, vecinul veni si se planse
inteleptului: „Ceva nu e in regula cu oul. Puicutele mele au stat pe el
saptamani intregi. Dar nici un paun nu vrea sa iese din el.” Apoi se
intoarse manios acasa. Inteleptul isi chema gradinarul: „I-ai dat
vecinului un ou. De ce nu iese paunul din el? Gradinarul raspunse : „Am
fiert oul mai intai.” Inteleptul se uita la el cu uluire. Apoi gradinarul
spuse cu un ton de aparare : „Mi-ai spus sa ii dau un ou de paun. Dar n-
ai spus daca trebuie sa-l gatesc sau nu...”
Comparaţiile şchiopătează

O dată, la doctor veni un cizmar care suferea de dureri puternice şi


părea pe moarte. Doctorul îl examină atent, dar nu putu găsi o reţetă
care să îl ajute. Pacientul întrebă neliniştit : „Nu există nimic altceva
care să mă potă salva ?”

Medicul îi răspunse cizmarului, spunându-i : „Din nefericire, nu am


cunoştinţă de alte mijloace.”

Auzind acestea, cizmarul răspunse: „Dacă nu mai e nimic de făcut, mai


am o ultimă dorinţă. Mi-ar plăcea o oală cu două kilograme de fasole şi
un litru de oţet.”

Doctorul ridică din umeri cu resmnare şi spuse :Nu prea am încredere în


idee, dar dacă tu crezi că va avea efect, dă-i drumul şi încearcă.” Toată
noaptea, doctorul aşteptă veşti despre moartea omului. Dar, a doua zi
dimineaţa, spre surprinderea doctorului, cizmarul era viu şi nevătămat.
Doctorul scrise în jurnalul său : „Astăzi a venit la mine un cizmar pentru
care nu se mai putea face nimic. Dar l-au ajutat două kilograme de
fasole şi un litru de oţet.”

La puţin timp după aceea, doctorul fu chemat să îl ajute pe croitor, care


era bolnav de moarte. În acest caz, doctorul se află din nou în impas.
Fiind un om sincer, a recunoscut asta faţă de croitor. Suferindul îl
imploră : „Dar nu cunoşti nici un alt tratament posibil?”

Doctorul se gândi un minut şi spuse: „Nu, dar recent a venit la mine un


cizmar cu probleme similare. L-au ajutat două kilograme de fasole şi un
litru de oţet”

Păi, dacă nu mai există vreun alt remediu, îl voi încerca pe acesta”,
răspunse croitorul. El mâncă fasolea cu oţet şi în ziua următoare muri.
Atunci, doctorul scrise în jurnalul său: „Ieri a venit la mine un croitor. Nu
s-a putut face nimic pentru el. A mâncat două kilograme de fasole şi un
litru de oţet şi apoi a murit. Ceea ce face bine cizmarilor nu face bine
croitorilor.”
Mancatorul de curmale

O femeie veni cu baietelul ei la inteleptul Ali si spuse:

"Fiul meu sufera de o problemă serioasa. Mananca curmale de


dimineata pana seara. Daca nu-i dau curmale, tipa de-si scuipă
plamanii.Ce mă fac ?Te rog ajuta-ma".

Inteleptul Ali se uita binevoitor la copil si spuse : "Buna mea femeie, du-
te acasa si intoarce-te maine la aceeasi ora."

A doua zi, femeia şi fiul ei erau din nou în faţa lui Ali. Marele invatator il
lua pe baiat in poala sa, ii vorbi prietenos si, in cele din urma, ii lua
curmalele din mana si ii zise : "Fiule gandeste-te totdeauna la
cumpatare. Sunt si alte lucruri care au gust bun."

Cu aceste cuvinte, ii lasa pe mamă si pe copil sa plece. Femeia, care era


oarecum nedumerita, intrebă :"Mare invatator, de ce nu ai spus asta
ieri? De ce a trebuit sa facem o a doua cale lunga spre tine?"

"Buna mea femeie, raspunse Ali, ieri nu i-as fi putut spune convingator
fiului tau ceea ce i-am spus azi pentru ca ieri eu insumi am savurat
dulceata curmalelor."

Despre cioara si paun

In parcul palatului, o cioara neagra se catarase pe ramurile unui


portocal. Jos, pe gazonul bine ingrijit, un paun defila mandru. Cioara
carai : „Cum puteti permite unei pasari atat de ciudate sa intre in acest
parc? Umbla atat de arogant, de parca ar fi insusi sultanul. Si cu
picioarele alea de-a dreptul urate! Iar penele lui, cu o asemenea nuanta
oribila de albastru! N-as purta niciodata o asemenea culoare. Isi trage
coada dupa el ca o vulpe.” Cioara se opri si astepta in tacere un
raspuns. Paunul nu spuse nimic o vreme, dar apoi incepu sa vorbeasca,
surazand melancolic : „Nu cred ca afirmatiile tale corespund realitatii.
Lucrurile rele pe care le spui despre mine se bazeaza pe neintelegeri.
Spui ca sunt arogant, fiindca imi tin capul sus, astfel incat penele mele
de pe umeri ies in afara si o barbie dubla imi desfigureaza gatul. In
realitate, sunt oricum, numai arogant nu. Imi cunosc trasaturile urate si
stiu ca picioarele mele sunt incretite ca pielea. De fapt, asta ma
deranjeaza atat de mult incat imi tin capul ridicat, astfel incat sa nu imi
vad picioarele urate. Tu vezi numai partile mele proaste. Inchizi ochii la
calitatile si la frumusetea mea. N-ai observat asta? Ceea ce tu numesti
urat este exact ce admira oamenii la mine.”

Umbre pe cadranul solar

Odata, in Orient, un rege a vrut sa faca o bucurie supusilor sai .


Deoarece ei nu stiau ce este acela un ceas, s-a intors dintr-o calatorie
cu un cadran solar. Darul lui a schimbat vietile oamenilor din imparatie.
Ei au inceput sa faca distinctie intre partile zilei si sa-si imparta timpul.
Devenind mai punctuali, ordonati, de incredere si muncitori, au dobindit
mari bogatii si un nivel ridicat de viata. Cind regale muri, supusii lui s-au
intrebat cum ar putea aduce un omagiu realizarilor sale. Deoarece
cadranul solar simboliza generozitatea regelui si ii datorau succesele lor,
s-au decis sa construiasca in jurul cadranului un templu splendid, cu o
cupola de aur. Dar, cand templul a fost terminat si cupola inaltata
deasupra discului, razelele soarelui nu au putut ajunge la discul solar.
Umbra, care le indicase cetatenilor ora disparuse; punctul comun de
orientare, cadranul solar, era acoperit. Ca urmare, unii oameni nu au
mai fost punctuali, altii-de incredere, iar altii-harnici. Fiecare a facut ce l-
a taiat capul si imparatia s-a prabusit.
Broscuta Artemis

A fost odata o micuta broscuta, pe care o chema Artemis. Ea locuia cu


tatal si cu mama sa, fericita si lipsita de griji. Intr-o zi tatal si mama sa
au plecat in padure si s-au intors cu alta broscuta. Mai intai, Artemis a
fost multumita, insa dupa un timp a inceput sa nu mai fie atat de fericita
ca inainte. Ea spunea: "Intr-adevar, viaaa mea nu mai este la fel. De
cand a aparut sora mea nu se mai ocupa de mine la fel ca inainte. Acum
se preocupa de ea si vorbesc mai mult de ea decat de mine!"

Intr-o zi tatal a invitat-o pe Artemis la o plimbare cu el. Au mers


împreună si la un moment dat tatal a intalnit un om pe care il cunostea
bine. Era un prieten de-al lui pe care nu-l mai vazuse de mult. Acesta i-a
spus: "E a ta aceasta micuta broscuta? Cum o cheama? Artemis? O, ce
mare s-a facut! Inseamna ca face multe lucruri singura: merge, cantă si
bineinteles ca o ajuta pe mama sa. Nu mai este nevoie sa se ocupe
cineva de ea tot timpul acum." Tatal sau a fost mandru sa-l audă pe acel
domn spunand toate acele lucruri. Era multumit, si Artemis la fel. S-au
intors acasa mult mai fericiti decat inainte."

Rabinul si povestea

Intr-o zi un rabin a fost întrebat cum trebuie spusa o poveste. «O


poveste trebuie spusa in asa fel incat sa poarte propria-i magie in ea
insasi. » A continuat, povestind urmatoarele: « Bunicul meu era schiop;
intr-o zi a fost invitat de catre stapinul sau, pentru a-i spune o poveste.
Bunicul meu povestea ca stapinul sau avea obiceiul sa topaie si sa
danseze in acest timp. Prins de poveste, bunicul meu s-a ridicat si a
inceput sa sara si sa danseze, asa cum facea stapinul sau. Din acel
moment, a fost vindecat de infirmitatea sa. Iata cum trebuie spusa o
poveste!"
Cincizeci de ani de politete

Un cuplu mai in varsta si-a sarbatorit nunta de aur, dupa ani lungi de
casnicie. In timp ce luau micul dejun impreuna, femeia se gandi:

„De cincizeci de ani, intotdeauna am avut grija de sotul meu si i-am dat
partea crocanta din chifla de la micul dejun. Astazi, in sfarsit, vreau sa
ma bucur de aceasta delicatesa eu insami.”

A intins unt peste jumatatea crocanta de sus si i-a dat sotului cealalta
jumatate. In ciuda asteptarilor ei, el a fost foarte multumit, i-a sarutat
mana si i-a spus:

„Draga mea, tocmai mi-ai daruit cea mai frumoasa bucurie a zilei. De
peste cincizeci de ani n-am mai mancat partea de jos a chiflei, care-mi
place cel mai mult. Intotdeauna m-am gandit ca tu ar trebui sa o
mananci, fiindca-ti place atat de mult”.

Patru copii
Patru spermatozoizi se plimbau foarte enervati si nelinistiti intr-un loc
necunoscut si ciudat. Erau framantati de o multime de intrebari asupra a
ceea ce le rezerva viitorul.

Iată insa ca deodata s-au simtit in mod irezistibil atrasi catre un tunel
secret; la capatul lui se afla lumina si libertatea. Cei 4 camarazi se aflau
într-un loc simpatic si cald. Au realizat atunci ca suferisera o
transformare minunata. In această lume noua locuiau acum două fetite
si doi baietei. Zilele treceau si fiecare se distra si era fericit acolo. Nu
aveau de ce sa-si faca griji in privinaa mancarii, caci un tub misterios le
aducea tot ce aveau nevoie. Pe masura ce inaintau in varsta, se simteau
din ce in ce mai familiari unii cu ceilalti, asa incat dupa o lună au
organizat o petrecere pentru a-si aniversa prima lor luna de existenta.
Timpul trecea, se succedau petrecerile aniversare si ei deveneau tot mai
maturi....

După a opta luna, intr-o seara, unul dintre ei a decis sa exploreze putin
mediul inconjurator. In drumul sau a aparut, deodata, un tunel de care s-
a simtit in mod irezistibil atras si la capatul caruia era o lumina
extraordinara. La jumatatea drumului prietenul nostru nu putuse, totusi,
sa se decida daca sa-si lase lumea sa placuta si familiala, asa ca s-a
decis sa se intoarca la colegii sai.

"Nu mai putem ramane aici foarte mult timp, le-a spus el celorlaltora la
reintoarcere; cred ca acum suntem atat de maturi incat in curand va
trebui sa parasim aceasta lume".

"Ne este teama sa plecam, au spus ceilalti in cor; nu stim ce ni se va


intampla, suntem foarte anxiosi si nelinistiti."

"Ii voi mai revedea pe ceilalti?" a intrebat unul.

"Imi voi pastra corpul?" a intrebat altul.

"Vom fi fericiti?" a intrebat un al treilea.

"Vor fi oameni care sa se ocupe de noi?" reveni primul. Si astfel


intrebarile curgeau din toate partile.

"Am o foarte vaga idee despre ceea ce ne asteapta, a spus aventurierul


nostru. Dupa ce am trecut printr-un tunel plin de veselie, era parca o
lumina intensa si minunata si poate ca o alta lume..."

Primul a fost chemat unul din cei doi baieti, apoi cele două fetite i-au
urmat la un interval mai mult sau mai putin lung si ultimul care parasi
locul fuse chiar exploratorul nostru.
N-am mai auzit vorbindu-se de ei, insa presupun ca au fost in mod
placut surprinsi sa ajunga in acest alt univers...

Cheile pierdute

Un barbat s-a dus intr-o seara la bar si a parcat masina langa trotuar. A
intrat in bar si a baut cateva pahare, iar dupa cateva ore a plecat. S-a
indreptat spre masina si s-a cautat in haina si in buzunarele pantalonilor
dupa chei, dar nu le putea gasi, asa ca a inceput sa se uite in jurul
masinii si pe trotuar. Un politist l-a observat, s-a dus spre el si l-a
intrebat ce face, la care barbatul i-a raspuns ca isi cauta cheile pe care
le pierduse. Fiind un politist foarte prietenos, acesta s-a oferit sa il ajute
si cei doi au continuat sa caute cheile pierdute. Nu dupa multă vreme,
fara sa vada vreo urma de chei, politistul l-a intrebat pe barbat daca era
sigur ca isi pierduse cheile în acel loc. Barbatul a raspuns ca nu isi
pierduse cheile langa masina, ci in tufisuri, care erau la ceva distanta de
acolo. Politistul a fost mai degraba surprins si un pic furios sa auda asa
ceva deoarece pierduse ceva timp cautand cheile. „Atunci de ce le
cautam aici?” a intrebat politistul, la care barbatul a raspuns: „Pentru ca
aici e mai multa lumina!”

Doi prieteni şi patru femei

„Ce minunat e să ai două femei!” Astfel perora un om către unul dintre


prietenii săi, în timp ce îşi fumau pipa într-o cafenea. Cu cele mai
înfloritoare cuvinte, el lăuda varietatea şi splendoarea de a vedea cum
două flori pot mirosi atât de diferit. Ochii prietenului său se făceau din
ce în ce mai mari. Prietenului meu trebuie să-i fie la fel de bine ca în
paradis, se gândi în sine. De ce n-aş gusta şi eu dulceaţa a două femei,
aşa cum face probabil prietenul meu? Curând după aceea se căsători cu
încă o femeie. Când încercă să împartă patul cu ea în noaptea nunţii lor,
femeia îl respinse mânioasă. „Lasă-mă să dorm, spuse ea. Du-te la
prima ta soţie. Nu vreau să fiu a cincea roată de la căruţă. Ori eu, ori
cealaltă soţie.” Spre a găsi consolare, merse la cealaltă femeie. Dar
când încercă să se strecoare în pat lângă ea, aceasta se plânse: „Nu cu
mine. Dacă te-ai căsătorit cu a doua femeie şi eu nu sunt destul pentru
tine, întoarce-te pur şi simplu la ea.” Nu mai avea altceva de făcut decât
să-şi părăsească propria casă şi să meargă la cea mai apropiată
moschee, spre a găsi un loc de dormit. Când încercă să adoarmă în
poziţia de rugăciune, auzi pe cineva dregându-şi vocea în spatele lui.
Uimit, se întoarse, căci persoana care tocmai sosise nu era altcineva
decât bunul său prieten, care bătuse câmpii despre cât de minunat era
să ai două soţii. ”De ce ai venit aici ?” îl întrebă, uluit.

„Soţiile mele nu mă lasă să mă apropii de ele. Asta se întâmplă de mai


multe săptămâni.”

Dar de ce ai spus cât de grozav este să trăieşti cu două femei?” Ruşinat,


prietenul răspunse: „M-am simţit atât de singur în această moschee, şi
am vrut să am un prieten lângă mine.”

Despre norocul de a avea două soţii

Un şeic avea cel mai mare noroc de pe pământ: avea două soţii.
Simţindu-se nespus de fericit, se duse la bazar şi cumpără două coliere
identice, pe care le dărui soţiilor sale, după ce petrecuse câteva ore
fericite cu ele. Singura condiţie era ca fiecare soţie să promită să nu-i
spună celeilalte. Dar nici o bucurie pământeană nu rămâne netulburată.
Într-o zi, soţiile, stârnite de rivalitate şi gelozie, veniră la el şi îl
bombardară cu întrebările. ,,Spune-ne, cel mai splendid dintre bărbaţi,
pe care dintre noi o placi cel mai mult?”

,,Dragele mele, vă iubesc pe amândouă mai mult decât orice”, se apără


şeicul împăciuitor.

„Nu, nu, protestară femeile, vrem să ştim de la tine care dintre noi
primeşte mai mult din dragostea ta.”

„Dar favoritele mele, de ce ţineţi să fiţi nemulţumite ? Vă am pe


amândouă în inima mea.” Dar femeile nu erau mulţumite doar cu atât.

„Nu scapi de noi. Haide vorbeşte. Cine este regina inimii tale ?”

Fiindcă nu se mai putea supune întrebărilor insuportabile ale soţiilor


sale, îşi coborî vocea promiţător şi şopti : „Dacă trebuie neapărat să
ştiţi, vă voi spune adevărul. Cea pe care o iubesc cel mai mult, este cea
căreia i-am dat lănţişorul de aur.” Ambele femei se uitară una la cealaltă
victorios şi fură mulţumite.

Buddha crestin

Un calugar a vizitat universitatea din Tokyo. Cand s-a intors la manastire


si-a intrebat maestrul daca citise Biblia crestina. “Nu”, a raspuns
maestrul. “Te rog citeste-mi ceva din ea”. Calugarul a deschis Biblia la
Predica de pe Munte si a inceput sa citeasca. Dupa ce a citit cuvintele lui
Cristos despre crinii de pe camp, a facut o pauza. Maestrul a tacut mult
timp. “Da”, a spus in final. “Acela care a spus aceste cuvinte a fost un
iluminat. Ceea ce mi-ai citit este esenta a ceea ce incercam sa te invat
aici.”

Omul care nu credea in iubire

Exista odata, demult, demult, un om care nu credea in iubire. Acesta era


un om obisnuit, la fel ca dumneavoastra si ca mine, dar ceea ce-l facea
sa fie cu adevarat deosebit era felul sau unic de a gandi: el nu credea ca
iubirea exista. Evident, a avut o sumedenie de experiente in incercarea
de a gasi iubirea; mai mult, i-a observat si pe oamenii din jurul sau. Si-a
petrecut o mare parte din viata cautand iubirea, dar singurul lucru pe
care l-a descoperit a fost ca aceasta nu exista.

Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor ca iubirea nu


este decat o inventie a poetilor, un concept creat de religii pentru a-i
manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face sa creada. El le
spunea ca iubirea nu este reala, si deci nimeni nu o poate gasi, oricat de
mult ar cauta-o.

Omul nostru avea o inteligenta foarte vie si era foarte convingator. El a


citit o gramada de carti, s-a dus la cele mai bune universitati si a devenit
astfel un savant reputat. Putea vorbi in orice piata publica, in fata a tot
felul de oameni, iar logica sa era foarte puternica. El le spunea ca
iubirea este ca un drog, te ameteste si te face sa o doresti din nou si din
nou, creandu-ti o dependenta de ea. Ce se intampla insa daca nu-ti
primesti doza zilnica de dragoste? La fel ca in cazul unui drog, ai nevoie
de aceasta doza zilnica.

Le mai spunea ca relatiile dintre indragostiti sunt la fel ca si cele dintre


un dependent de droguri si un vanzator de droguri. Cel care are nevoie
mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care
are nevoie mai mica de iubire este precum vanzatorul de droguri. Cu cat
nevoia de iubire este mai mica, cu atat mai bine poti controla relatia cu
celalalt. Aceasta dinamica a relatiilor interumane poate fi vazuta cu
ochiul liber, caci in orice relatie exista un partener care iubeste mai mult
si un altul care nu iubeste deloc, dar il manipuleaza pe celalalt. Unii
oameni profita asadar de pe urma altora, la fel cum un vanzator de
droguri profita de pe urma toxicomanilor.

Partenerul dependent, cel care are nevoie mai mare de iubire, traieste
tot timpul cu teama constanta ca nu-si va putea asigura urmatoarea
doza de dragoste, adica de drog. “Ce ma voi face daca ma va parasi?”
Teama il face pe dependentul de iubire foarte posesiv: “Imi apartine!” El
devine astfel gelos si solicitant, din cauza fricii de a nu pierde
urmatoarea doza. Furnizorul de drog il poate manipula cum doreste,
dandu-i mai multe sau mai putine doze, ori refuzandu-i-le complet. In
acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet si va
fi dispus sa faca orice, de teama de a nu fi abandonat.

Eroul nostru a continuat sa le explice ascultatorilor de ce nu exista


iubirea: “Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decat o relatie
de teama care are la baza controlul. Unde este respectul reciproc? Unde
este iubirea pe care sustin ca si-o poarta partenerii? Nu exista asa ceva.
In fata reprezentantilor lui Dumnezeu, a rudelor si prietenilor, cuplurile
tinere fac tot felul de promisiuni, ca vor trai impreuna, ca se vor iubi si
se vor respecta reciproc, ca vor fi aproape unul de celalalt, la bine si la
rau. Ei promit sa se iubeasca si sa se respecte reciproc, si culmea este
ca ei chiar cred in aceste promisiuni, menite parca sa fie incalcate.
Imediat dupa casatorie, la numai o saptamana sau o luna, amandoi
incep sa-si incalce promisiunile facute.

Totul se reduce la un razboi al controlului, la cine reuseste sa


manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri si cine toxicomanul…
Dupa numai cateva luni, respectul pe care si l-au promis initial cei doi a
disparut. In urma lui nu au ramas decat resentimente, otrava
emotionala, rani reciproce, care cresc treptat, pana cand iubirea nu mai
exista deloc. Ei raman totusi impreuna, dar numai de teama de a nu fi
singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalti, si chiar de teama propriilor
critici si pareri. Unde se mai poate vorbi insa de iubire?”
El le-a mai spus ca a vazut multe cupluri in varsta care au trait impreuna
30, 40 sau 50 de ani, si care erau foarte mandre ca au trait atata vreme
impreuna. Dar cand vorbeau despre relatia lor, tot ce spunea era: “Am
supravietuit casniciei”. Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt;
de regula, femeia era cea care ceda si decidea sa indure suferinta.
Oricum, persoana care avea vointa mai puternica si nevoi mai putine
castiga razboiul, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii din
aceste cupluri se tratau reciproc ca pe niste posesiuni. “Ea este a mea”.
“El este al meu”.

Si astfel eroul nostru a continuat sa peroreze despre motivele pentru


care nu credea ca exista iubire. El le-a mai spus oamenilor: “Eu am
trecut prin toate acestea. De acum nu voi mai permite nimanui sa imi
manipuleze mintea si sa imi controleze viata in numele iubirii”.
Argumentele lui erau logice, si el a convins multa lume prin cuvintele
sale. Iubirea nu exista.

Intr-o buna zi insa, eroul nostru se plimba prin parc. El a vazut acolo,
asezata pe o banca, o fata frumoasa care plangea. Vazand-o cum
plange, s-a simtit curios. De aceea s-a asezat langa ea si a intrebat-o
daca poate s-o ajute cumva. Va puteti imagina surpriza lui cand ea i-a
spus ca plange pentru ca iubirea nu exista. “Uimitor, i-a raspuns el, o
femeie care crede ca iubirea nu exista!” Evident, a dorit sa afle mai
multe despre ea.
-De ce spui ca iubirea nu exista? a intrebat-o el.
-Ei, e o poveste lunga, i-a raspuns ea. M-am casatorit de cand eram
foarte tanara, cu toata iubirea, cu toate acele iluzii, plina de speranta la
gandul ca imi voi imparti viata cu acel barbat. Ne-am jurat reciproc
loialitate, respect, credinta si am intemeiat o familie. Dar in curand totul
s-a schimbat. Eu am fost sotia credincioasa, care avea grija de copii si
de casa, in timp ce sotul meu a continuat sa se ocupe de cariera. Pentru
el, imaginea si succesul erau mai importante decat familia noastra. A
incetat sa ma mai respecte, la fel cum am incetat si eu sa-l mai respect.
Am inceput sa ne certam, iar la un moment dat am descoperit ca nu-l
mai iubesc, la fel cum nici el nu ma mai iubeste pe mine.

Dar copiii aveau nevoie de un tata, asa ca am preferat sa raman alaturi


de el si sa fac tot ce imi sta in puteri ca sa-l suport. Acum copiii au
crescut si au plecat. Nu mai am nici un motiv sa raman alaturi de el.
Intre noi nu exista respect sau bunatate. Stiu insa ca daca imi voi gasi
pe altcineva, va fi la fel, caci iubirea nu exista. Nu are nici un sens sa
caut ceva ce nu exista. De aceea plang.

Intelegand-o perfect, el a imbratisat-o si i-a spus:


-Ai dreptate, iubirea nu exista. Noi cautam iubire, ne deschidem inimile
si devenim astfel vulnerabili. In locul ei, tot ce descoperim este
egoismul. Acesta ne raneste, chiar daca suntem convinsi ca ne vom
putea detasa. Oricate relatii am avea, acelasi lucru se petrece din nou si
din nou. De ce sa ne mai obosim sa cautam iubirea?

Cei doi gandeau la fel, asa ca s-au imprietenit rapid. Intre ei s-a creat o
relatie frumoasa. Se respectau reciproc si nu s-au dezamagit niciodata.
Pe masura ce relatia avansa, ei deveneau din ce in ce mai fericiti
impreuna. Nu stiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu incerca sa il
controleze pe celalalt, nu erau deloc posesivi. Relatia dintre ei a
continuat astfel sa se aprofundeze. Le placea sa fie impreuna, caci viata
li se parea mult mai amuzanta astfel. Cand nu erau impreuna, ceva
lipsea din viata fiecaruia dintre ei.

Intr-o zi, pe cand era plecat din oras, eroului nostru i-a trecut prin cap o
idee absolut ciudata: “Hm, poate ca ceea ce simt eu pentru ea este
iubire. Dar e o senzatia atat de diferita de ceea ce simteam inainte. Nu
are nimic de-a face cu ceea ce descriu poetii, nici cu ceea ce afirma
religia, caci nu ma simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la
ea, nu simt nevoia sa aiba grija de mine, nu imi vine sa-mi vars
frustrarile asupra ei pentru esecurile mele sau pentru problemele mele
personale. Petrecem atat de bine impreuna. Ne bucuram fiecare de
prezenta celuilalt. Eu respect felul in care gandeste ea, felul in care
simte. Nu ma simt deloc stanjenit alaturi de ea, nu ma agaseaza
niciodata. Nu ma simt gelos cand este cu alti barbati. Nu simt invidie
atunci cand are succes. Poate ca iubirea exista totusi, dar este altceva
decat cred oamenii.

De-abia astepta sa ajunga acasa si sa-i spuna de ideea ciudata care i-a
trecut prin cap. Nici nu a inceput insa bine sa vorbeasca si ea i-a luat
vorba din gura:
-Stiu exact ce vrei sa spui. Mi-a trecut si mie prin cap aceeasi idee, cu
mult timp in urma, dar nu am vrut sa-ti spun, caci stiam ca nu crezi in
iubire. Poate ca iubirea exista totusi, dar nu este ceea ce credeam noi ca
este.

Cei doi s-au decis sa devina amanti si sa traiasca impreuna, si au ramas


uimiti sa constate ca lucrurile nu s-au inrautatit in nici un fel. Au
continuat sa se respecte reciproc, sa se sprijine unul pe celalalt, iar
iubirea dintre ei a crescut continuu. Chiar si cele mai simple lucruri le
umpleau inimile de bucurie, caci erau atat de fericiti.

Inima barbatului era atat de plina de iubirea pe care o simtea, incat intr-
o noapte s-a produs un mare miracol. Privea stelele si a descoperit una
care era incredibil de frumoasa, iar inima lui era atat de plina de iubire
incat steaua a inceput sa coboare si s-a asezat in palma lui. Apoi s-a
produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectiva.
Era extrem de fericit, si de-abia astepta sa se duca la iubita lui si sa-i
daruiasca steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Cand el i-a daruit
insa steaua, femeia a simtit un moment de indoiala; iubirea lui era prea
coplesitoare, si atunci steaua a cazut la pamant si s-a spart intr-un
milion de cioburi.

Si uite-asa, am ajuns iarasi la un barbat batran, care colinda lumea si


tine discursuri despre faptul ca iubirea nu exista. Acasa la el, o femeie in
varsta, dar inca frumoasa, isi asteapta barbatul si isi plange amarul
pentru paradisul pe care l-a tinut pentru o clipa in mana, dar pe care l-a
pierdut din cauza unei clipe de indoiala. Aceasta este povestea celui
care nu credea in iubire.

Culorile curcubeului

Pe o insula indepartata, niste tineri invatacei, ce cercetau existenta


umana, atit din punct de vedere teoretic cit si practic, au venit la marii
intelepti...

Primul invatat a propus o filosofie de viata pornind de la culoarea


albastra. Acesta subliniaza cu convingere ca albastrul este culoarea cea
mai importanta a curcubeului...

Cel de-al doilea intelept, imbracat in intregime in vesminte rosii, le


expune o filosofie total diferita. El lauda culoarea rosie, care ar fi cea
mai importanta pentru realizarea confortului oricarei persoane.

Contrar primilor doi, cel de-a treilea lauda meritele culorii galben. El le
vorbeste pe larg despre pace, despre confort si liniste. Dupa acest
întelept a alege galbenul inseamna a alege pacea interioara.

Apoi, ei asista la prezentarea filozofiilor fondate pe combinarea a doua


culori primare... Si acum fiecare intelept pretinde ca modul sau de
explicare este cel mai eficient pentru intelegerea existentei umane.
Dupa toate aceste discursuri, majoritatea invataceilor erau confuzi si
dezorientati; se întrebau ce culoare sa aleaga si dupa care criteriu.

Dupa citeva zile de reflectie au fost chemati la ultima intilnire, unde


fiecare trebuia sa-si prezinte propria orientare. Spre marea lor
surprindere au fost primiti de marele guru al insulei, care a numarat
rezultatele: combinari de culori - 58%; albastru - 20%; galben - 13%;
rosu - 9%.

Marele guru le-a propus apoi o experienta. A dispus culorile curcubeului


pe un disc, apoi, a inceput sa-l invarteasca. Pe masura ce el accelera
miscarea, aparea, spre marea lor uimire, culoarea alba. Au inceput sa
discute, atunci, despre natura si compozitia acestui nou fenomen.

Alergand dupa doi iepuri

Un elev la arte martiale l-a intrebat pe profesorul sau:

“As vrea sa stiu mai multe despre artele martiale. In plus fata de faptul
ca studiez cu tine as vrea sa mai studiez si cu un alt maestru pentru a
invtata inca un stil. Ce crezi de ideea asta?”

“Cel care alearga dupa doi iepuri”, a spus maestrul, “nu prinde nici
unul.”
Pe cine sa crezi ?

„Poti sa-mi imprumuti magarul in dupa- amiaza asta ?” il intreba un


fermier pe mullah.

„Draga prietene, raspunse mullahul, stii ca sunt oricind gata sa-ti dau
ajutor cind ai nevoie de el. Inima mea vrea sa-ti imprumut magarul,
drept-credinciosule. Imi bucura ochii sa te vad aducindu-ti acasa recolta
cimpului cu magarul meu. Dar ce pot sa spun, draga prietene? Pe
moment, magarul meu e la altcineva.”

Miscat de sinceritatea mullahului, fermierul ii multumi mult, spunindu-i :


„Pai, chiar daca nu m-ai putut ajuta , cuvintele tale binevoitoare m-au
ajutat foarte mult. Dumnezeu sa fie cu tine, o nobile, bunule si
inteleptule mullah!” Dar, in timp ce fermierul era inca intepenit intr-o
plecaciune adinca, un raget infiorator veni dinspre staul. Fermierul
tresari, se uita in sus, socat, si, in cele din urma, intreba neincrezator:
„Ce-mi aud urechile? De fapt, magarul tau este aici! I-am auzit vocea de
magar!”

Mullahul se facu rosu de manie si striga : „Nerecunoscatorule! Ti-am


spus ca magarul nu este aici! Pe cine crezi mai mult: pe mullah sau
tipetele stupide ale unui si mai stupid magar.

Magicianul

Mullahul, predicator, vru sa ia niste nuci pentru sotia sa, pentru ca


aceasta ii promisese sa-i gateasca fesejan, o micare preferata cu nuci. In
bucuria anticiparii mincarii sale preferate, mullahul baga adinc mina in
borcanul cu nuci si apuca atitea, cite a putut prinde cu o singura mina.
Cind incerca sa isi scoata mina din borca, mina i se blocase inauntru.
Oricit trase si rasuci, borcanul nu-i elibera mina. Tipa, gemu si blestema
intr-un fel in care mullahul chiar nu ar trebui. Dar nimic nu fu de ajutor.
Chiar si cind sotia lui lua borcanul si trase de el cu toata puterea, nu se
intimpla nimic. Mina lui ramase blocata in gitul borcanului. Dupa multe
incercari zadarnice, isi chema vecinii pentru ajutor. Toata lumea urmari
cu mare interes aceasta scena care se desfasura dinaintea lor. Unul
dintre vecini cintari situatia din ochi si il intreba pe mullah cum s-a
petrecut accidentul. Cu o voce jalnica si gemete de disperare, mullahul ii
povesti despre nenorocirea sa. Vecinul zise: „Te voi ajuta, daca faci
exact cum iti spun eu.”

„Promit ca fac tot ce spui, numai sa ma scapi de acest borcan ingrizitor.”

„Atunci vira-ti si mai adinc mina in borcan.”

Acest lucru i se paru ciudat mullahului, cum adica sa-si bage mina si mai
adinc in borcan, cind voia sa si-o scoata de acolo? Dar facu asa cum i se
spusese.

Vecinul continua : „Acum deschide-ti mina si da drumul nucilor pe care


le tii.” Cererea aceasta il supara pe mullah. In definitiv, el vroia nucile
pentru mincarea lui preferata si acum trebuia, in schimb, sa le dea
drumul. Fara nici o tragere de inima, urma instructiunile celui care il
ajuta. Omul ii spusese acum : „Fa-ti mina foarte mica si trage-o usor
afara din borcan”.

Mullahul facu acesta si, iata, fara nici o problema, isi scoase mina din
borcan. Dar nu era multumit pe deplin. „Mina mea e libera acum, dar
unde sunt nucile ?” In acest moment, vecinul lua borcanul, il rasturna si
lasa sa curga cite nuci voia mullahul. Cu ochii holbati si gura cascata,
mullahul privi si spuse : „Esti magician?”

Visatul

Un mare maestru Zen a visat ca este un fluture care zboara. In vis nu


era constient de individualitatea sa ca persoana. Era doar un fluture.

S-a trezit brusc si s-a regasit pe sine ca persoana.


Apoi insa s-a gandit “Sunt un om care a visat ca este fluture sau un
fluture care viseaza ca este om?”

Povestea Regelui Solomon

Erau odata 2 femei...care locuiau in aceasi casa....mancau impreuna,


dormeau impreuna...imparteau totul. Cand una dintre ele a ramas
gravida se facu ca si cealalta sa ramana...si astfel isi traiau ele viata
linistite. In momentul in care una dintre ele a nascuta la cateva ore dupa
nascu si cealalta! Intr-o zi una din femei, din neatentie, se aseza pe
copilul ei si il strivi. De ciuda lua copilul viu al celeilalte femei si puse in
locul lui pe cel mort.
Seara cand veni cealalta femeie aceasta din urma isi dadu seama de
fapta primeia si o intreba: "Asta nu este copilul meu...de ce ai schimbat
copiii?". Femeia se apra si spunea ca nu este adevarat.
Si au continuat asa femeile pana cand s-au decis sa-si caute dreptate la
regele de pe atunci, marele rege Solomon!
Ajunse in fata regelui acesta le ceru sa vorbeasca pe rand: "femeia
aceasta si-a omorat copilul si l-a schimbat cu al meu, facandu-ma sa
cred ca este al meu!". Cealalta femeie ca sa se apere spuse " nu este
adevarat...nu am schimbat nimic...acesta este copilul meu...al ei a
murit!".
Ascultandu-le regele Solom ceru sa i se aduca copilul si o sabie. Lua
copilul si ridica sabia spunand: "vom imparti copilul in doua ca sa facem
pace!". La auzul acestor cuvinte - mama copilui cazu in genunchi si
spuse regelui: "Nu omori copilul...mai bine da-l acestei femei...dar nu il
omori!". Cealalta femeie - care il schimbase - spune: "Imparte-l in
doua!".
Atunci regele Solomon poruncise: "Da-ti copilul primei femei - ea este
mama naturala a copilului! Pentru ca o mama nu accepta niciodata sa-si
sacrifice copilul"!
Profetul şi lingurile lungi

Un credincios ortodox veni la profetul Elijah. Era îmboldit de întrebarea


despre iad şi rai, pentru că vroia, fireşte, să-şi trăiască viaţa
corespunzător. "Unde este iadul, unde este raiul ?" Rostind aceste
cuvinte, se apropie de profet, dar Elijah nu îi răspunse.Îl luă pe om de
mână şi îl duse, pe alei întunecate, la palat. Trecură printr-o poartă de
fier şi intrară într-o încăpere largă, înţesată cu muţti oameni, bogaţi şi
săraci, unii în zdrenţe, alţii împodobiţi cu bijuterii. În mijlocul camerei, o
oalaă mare de supă, numită "asch", stătea deasupra unui foc aprins.
Vasul ce fierbea împrăştia o aromă minunată prin încăpere. În jurul
lui,grupuri de oameni, cu obrajii supti şi ochii goi căutau să-şi obţină
porţia de supă. Cel care venise impreună cu Elijah fu uimit când văzu
lingurile pe care le purtau oamenii, pentru că erau la fel de mari ca
oamenii inşişi. Fiecare lingură era alcatuită dintr-un castron de fier,
incandescent de la focul supei, şi, chiar la capăt, un mâner mic de lemn.
Înfometaţii dibuiau lacomi in oală .Deşi fiecare vroia porţia lui, nu o
obţinea nimeni. Era dificil să ridice lingura din oală şi,fiind ea foarte
lungă, nici cei mai puternici nu puteau să o ducă la gură. Cei mai
obraznici işi ardeau chiar braţele şi faţa sau vărsau supa pe vecinii lor.
Ocărându-se unul pe altul, se luptau şi se loveau unul pe celălalt cu
lingurile pe care ar fi trebuit să le folosească pentru a-şi astâmpăra
foamea.Profetul Elijah îşi luă însoţitorul de mână şi îi zise:"Acesta este
iadul !" Părăsiră încăperea şi,în curând,nu mai putură auzi ţipetele
infernale dindărătul lor.După o lungă călătorie prin pasajele întunecate,
intrară într-o altă încăpere. Şi aici erau mulţi oameni care stateau, în
mijlocul camerei era, din nou, o oală cu supă fierbinte. Fiecare dintre
persoanele prezente avea o lingură gigantică în mână, exact ca şi cele
pe care Elijah şi omul le văzuseră în iad. Dar aici oamenii erau bine
hrăniţi. Putea fi auzit doar un murmur liniştit, multumiţ, laolaltă cu
sunetele lingurilor cufundate in supă. Întotdeauna lucrau impreună câte
doi oameni. Unul cufunda lingura în oală şi îşi hrănea partenerul. Dacă
lingura devenea prea grea pentru o persoana, alţi doi ajutau cu
instrumentele lor, astfel încât toată lumea putea mânca în pace. De
îndată ce unul mânca de ajuns, era rândul altcuiva. Profetul Elijah îi
spuse însoţitorului său: "Acesta este raiul!"

Hakimul stie totul

Un bărbat a fost lovit de o boală serioasă şi se pare că moartea sa era


aproape. Din teamă, soţia sa a chemat un hakim, doctorul de la oraş.
Hakimul l-a consultat mai mult de patru ore, i-a verificat pulsul, şi-a pus
capul pe pieptul bărbatului, l-a întors pe burtă şi apoi pe partea cealaltă,
l-a ridicat în picioare şi apoi l-a aşezat în şezut, i-a deschis ochii, s-a uitat
în gura sa şi apoi a spus cu convingere:
― Dragă femeie, din păcate am veşti triste pentru tine; soţul tău este
mort de două zile.
În acest moment, bărbatul bolnav s-a ridicat în capul oaselor şi a scâncit
speriat:
― Nu, draga mea, sunt încă viu.
Soţia l-a plesnit peste cap şi a replicat furioasă:
― Linişte! Hakimul este un expert. El trebuie să ştie.
(Poveste persană)