INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE masterand

“Ceremonialul schimburilor de daruri”

Viaţa este un proces continuu de organizare şi structurare a experienţelor. Oamenii au o

nevoie puternică de ordine şi sens, dar noi trăim într-o lume în care acestea ar putea ca acestea
să ne lipsească cu desăvârşire.
Noi ne structurăm viaţa în jurul unor concepte specifice, de exemplu atribuind
evenimentelor influenţele comportamentului nostru. Ca urmare a propriei noastre nevoi de
exprimare şi acordare unui sens existenţei noastre, noi “povestim” propriile experienţe şi, în
acelaşi timp, ne raportăm la “poveştile” din jurul nostru.
“Ritualul schimburilor de daruri” reprezintă o imagine stilizată a procesului terapeutic,
ca fiind un schimb între terapeut şi client, sub forma plângerilor, sfaturilor, povestirilor etc.
Încă de la începutul terapiei clientul vine cu propria sa poveste în ceea ce priveşte problema
sa. Ascultându-l, terapeutul poate răspunde tot cu o poveste, numită în literatura de specialitate
“metaforă terapeutică”. Din acest motiv vom aborda poveştile terapeutice din două unghiuri: o
dată ca “poveşti” ale clientului şi apoi ca “metaforă terapeutică” elaborată de psihoterapeut, ce
este “o poveste mai mult sau mai puţin complexă şi care se aproprie ori se identifică cu ceea
ce retorica numeşte alegorie, fabulă sau parabolă”.(Dafinoiu, I.)
O mare parte a demersului terapeutic constă în spunerea, ascultarea, repovestirea,
reascultarea poveştilor. Aceste povestiri pot oferi sprijin în mod decisiv şi pot oferi materiale
şi resurse pentru interpretare, înţelegere şi dezvăluire, oferind în acelaşi timp un cadru pentru
producerea transferurilor. Roberts sublinia: “Poveştile pot constitui o resursă şi o tehnică în
terapie. Ele oferă posibilitatea de a explora experienţele, fără a utiliza un limbaj clinic în caeea
ce priveşte viaţa oamenilor. Fiecare dintre noi are o poveste de spus.” (p.24)

Povestea vieţii
Presupoziţiile care stau la baza acestei abordări sunt următoarele: Oamenii 1. au numai
intenţii bune - ei nu doresc probleme; 2. sunt influenţaţi decisiv de mediul în care trăiesc; 3. nu
reprezintă problema; 4. pot adopta poveşti noi, odată separaţi de problemele şi mediul
lor.(Nichols, M)

1
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE masterand

“Povestea mea”
Ultimele abordări accentuează că nevoia oamenilor de a da un sens experienţelor trăite
este o expresie a necesităţii imperative de a atribui un înţeles propriei vieţi în contextul
socioistoric. Din acest motiv abordarea narativă este construită în jurul a două metafore:
povestea personală şi construcţia socială. Povestea personală se bazează pe “adevărul narativ”
care are o importanţă mai mare decât “adevărul istoric”. “Faptele” prezentate terapeutului sunt
parţial obiective istoric şi parţial construcţii personale.
Trăind printre ceilalţi trebuie să ne raportăm în permanenţă mediului social care
stabileşte limitele dintre normalitate şi anormalitate, dintre ceea ce este permis şi tabu.
Implicaţiile acestei abordări sunt definite de Hardy astfel: “Noi trăim în naraţiuni, ziua este o
înlănţuire de naraţiuni, ne amintim, anticipăm, sperăm, credem, plănuim, învăţăm, urâm şi
iubim în naraţiuni”. Viaţa este complicată şi de aceea noi găsim modalităţi de a o explica.
Aceste explicaţii, poveşti pe care ni le spunem nouă înşine, ne organizează experienţa şi
orientează comportamentul, devenind o grilă de “citire” a realităţii. Din păcate, de cele mai
multe ori poveştile ce sunt aduse la terapie de către client sunt negative.
Principiul care organizează experienţele noastre în naraţiuni este descris de către Carr
(1986) ca fiind “structura narativă”. Parafrazându-l pe Shakespeare, MacIntyre (1985) afirmă:
“Noi evoluăm pe o scenă pe care nu am conceput-o noi şi în care ne regăsim drept o parte a
unei acţiuni pe care nu noi am iniţiat-o. Fiecare dintre noi este personajul principal al propriei
sale piese, are un rol secundar în vieţile celorlalţi, iar în fiecare viaţă sunt implicate şi alte
persoane.”
Shank, citat de Dwivedi, reliefează rolul poveştilor în viaţa oamenilor: “Memoria
oamenilor se bazează pe povestiri. Prin intermediul acestora noi putem avea acces la o mare
gamă de experienţe ale clientului pe care, fără aceste povestiri ale vieţii, ar fi greu să le intuim.
Cei mai mulţi dintre noi gândesc cu ajutorul poveştilor, iar cele mai multe informaţii pe care le
primim în mod curent sunt stocate şi reactualizate cu ajutorul poveştilor.”
Utilizarea povestirilor de către client îi aduce acestuia o serie de beneficii care îl fac să
folosească această tehnică din ce în ce mai frecvent. Printre acestea enumerăm:
• Numirea a ceea ce anterior nu era numit
Poveştile au capacitatea de a numi ceea ce era nenumit şi de a personifica conţinutul
proceselor psihice interne, prin aceasta conţinutul materialului inconştient- amintiri şi

2
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE masterand

emoţii reprimate- devin comunicabile într-un mod care nu ameninţă persoana. Prin
intermediul poveştilor inconştientul devine treptat conştient, trecând peste restricţiile
logicii şi raţionalităţii. Logica este atât protectivă (împotriva eperienţelor de durere), cât şi
restrictivă. Eliberarea acestor gânduri şi emoţii facilitează catharsisul, ca mai apoi să
sprijine dezvoltarea unor abilităţi de rezolvare a problemelor.
• Exprimarea timpului şi planificarea
Poveştile au capacitatea de a ne susţine în faţa dificultăţilor cu care ne confruntăm zilnic.
Utilizarea terapeutică a poveştilor presupune abilitatea de a asculta poveştile ce ne sunt
spuse şi de a utiliza metafore terapeutice pentru stimularea înţelegerii, a dezvoltării
resurselor personale şi a rezolvării de probleme. Momentul poveştilor poate fi folosit ca pe
un preludiu pentru demararea unui demers terapeutic mai laborios.
Utilizarea poveştilor presupune un simţ al momentului terapeutic: momentul
trebuie ales cu atenţie, iar amploarea sa să fie bine anticipată.
• Oferirea de semnificaţii personale şi găsirea de modele de rezolvări de probleme
Multe realităţi interioare nu pot fi explicate într-un mod în care alţii să le înţeleagă.
Psihoterapia este o modalitate prin care acest proces devine posibil. Exprimarea artistică şi
crearea unei poveşti personale în timpul terapiei constituie o încercare importantă de a da
formă universului interior, prin aceasta supunând examinării conştiente procesele interne
ce sunt conflictuale.
În fapt, povestitorul acordă psihoterapeutului acces la lumea sa interioară,
investindu-l pe acesta cu capacitatea de a rezolva trauma şi de a-i dezvolta noi abilităţi.
Mai mult, terapeutul va avea acces la “harta” interioară a clientului.
• Raportarea la exemple
Sunt persoane care se regăsesc în eroii unor povestiri care capătă semnificaţie pentru ei şi
pentru rezolvarea dificultăţilor întâmpinate.
Poate că la prima vedere se poate spune că utilizarea acestei tehnici nu ar implica
terapeutul în mod activ. Se poate argumenta în favoarea faptului că povestirea oferită de către
client este o re-povestire, distincţia între cele două făcându-se prin gradul de participare activă
a membrilor cuplului terapeutic: terapeutul devine mai mult decât un simplu ascultător. Acum
sarcina lui este aceea de a cere detalii, de a pune întrebări şi de a formula concluzii sau de a
reinterpreta evenimentele, găsindu-le noi înţelesuri.

3
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE masterand

Aplicatibilitatea fundamentală a poveştilor este naturaleţea ca care împuterniceşte o

persoană (sau familie sau grup) să-şi spună “propria poveste”. Articulându-şi propria lor
istorie, clienţii îşi vor descoperi adesea secvenţe ce capătă sens, acestea provocând insigt-uri,
mărind astfel coerenţa internă.
Când sunt spuse, aceste poveşti pot căpăta semnificaţie şi din contextul în care ele sunt
spuse. Este esenţial ca ele să fie într-adevăr auzite, mai ales atunci când se referă la o
interdicţie generală sau proprie, ca experienţa unei boli psihice sau un abuz asupra unui copil.
Mai mult, cel care ascultă- având un gen, vârstă, statut- ar putea oferi mai multă specificitate
povestirii.
Cox şi Thilgaard au observat că “Psihoterapia este preocupată de poveştile care sunt
atât de destabilizatoare că până şi încercarea de a le spune poate fi dureroasă. Povestitorul
caută ocazia de a explora, aprecia şi interioriza propria poveste. O parte consistentă a
psihoterapiei constă în dezvăluirea treptata a naratorului, atât cât povestea sa poate să o facă.”.
Spunerea sau scrierea povestirilor poate avea implicaţii clinice spectaculoase.
Împuternicirea indivizilor sau grupurilor cu oportunitatea găsirii unei voci care să spună
povestea poate avea efecte benefice, mai ales în cazul persoanelor care au trăit evenimente
traumatizante în mod repetat. Psihoterapia oferă contextul în care persoanele se simt
securizate să afirme secvenţe de viaţă care sunt considerate tabuuri în propria lor familie sau
societate.
“Povestea noastră”
Construcţiile cu care membrii unei familii se prezintă la psihoterapie oferă o imagine a
realităţilor familiei, ca înţelegere mutuală şi un set comun de prejudecăţi, unele lipsite de
speranţă, altele nu.
În ultima perioadă, terapeuţii de familie au constatat că multe din disfuncţionalităţile
familiei se datorau unor seturi nerealiste de aşteptări şi interpretări, care guvernau
funcţionarea. Povestea vieţii funcţionează ca un filtru prin care este trecută existenţa noastră,
care este integrată în categorii, iar dacă nu se pretează la aşa ceva, atunci este modificată astfel
încât să corespundă acestora.
În cazul terapiei de familie, o parte însemnată a procesului terapeutic constă în
prezentarea “poveştii” fiecărui membru cu privire la propria persoană, relaţiile intrafamiliale,
regulile explicite şi implicite, evenimente traumatizante etc. Utilizarea naraţiunilor sprijină

4
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE masterand

terapeutul pentru a înţelege mai bine natura interacţiunilor familiale. S-a constatat că familiile
care traversează periode dificile se prezintă cu poveşti depresive care îi împiedică să
acţioneze. Odată cu utilizarea povestirilor s-a evidenţiat impactul pe care acestea le au asupra
percepţiilor clienţilor şi a interpretărilor.
O tehnică tot mai utilizată este aceea a centrării pe punctele tari ale familiei,
“slăbiciunile” fiind ignorate total. Povestea trebuie să se focalizeze doar pe punctele forte ale
familiei pentru ca acestea să capete valoarea de stimul pentru acţiunile viitoare. Ideea de bază
este aceea că fiecare familie are în istoria sa evenimente cu valenţe pozitive, precum şi un
“set” de abilităţi şi caracteristici care au stat la baza fundamentării şi funcţionării sale.

Metafora terapeutică
Metafora terapeutică este “darul” oferit clientului de către terapeut. Aşa cum afirmam,
demersul terapeutic poate fi considerat un continuu schimb de poveşti: după ce este prezentată
terapeutului povestea clientului, acesta are posibilitatea de a răspunde cu ajutorul unei
metafore, fie elaborată special pentru client, fie preluată din literatură.
Indiferent care este provenienţa metaforei oferite clientului, aceasta devin operante
doar în măsura în care mijlocesc stabilirea unei relaţii între terapeut, client şi problema
acestuia. Numai o metaforă bine aleasă va declanşa “căutarea transderivaţională” la client,
respectiv stabilirea unei legături între situaţia sa şi materialul ce i se propune.
Alegerea unui limbaj metaforic nu este întâmplătoare deoarece, din punct de vedere
neuropsihologic, cele două emisfere cerebrale procesează tipuri diferite de informaţii:
emisfera stângă utilizează în principal limbajul şi conceptele logice, iar emisfera dreaptă
lucrează cu imagini şi simboluri metaforice. Cox şi Theilgaard sunt de părere că “Metaforele,
văzute din perspectiva neuropsihologică, integrază modelul imaginativ şi simbolic al emisferei
drepte cu cel lingvistic al emisferei stângi.” (p.30)
Pines este impresionat de puterea extraordinară a limbajului: “Psihoterapeuţii au
redescoperit că psihoterapia nu este în primul rând o tehnologie a utilizării precise a
cuvintelor, instrumente ale unei interpretări efective. Abisurile minţii sunt descoperite şi
analizate cu ajutorul unui limbaj simplu care utilizează imagini şi metafore, un limbaj
universal, înafara graniţelor timpului.” (p.32)
J. Zeig rezumă astfel avantajele utilizării metaforelor:

5
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE masterand

- nu sunt ameninţătoare;
- sunt extrem de plăcute, seducătoare;
- favorizează independenţa- individul are nevoie de a sesiza sensul mesajului şi de a-i da el
însuşi interpretări;
- pot fi utilizate pentru a depăşi rezistenţele normale care apar în faţa schimbării;
- pot servi la controlul situaţiei;
- modelează supleţea gândirii.
M. Erickson este cel care a utilizat în mod inovator metafora. Schimbarea terapeutică are
loc într-un ritm propriu fiecărui client prin generarea unui proces circular autogenerativ:
mesajul metaforic activează asociaţiile inconştiente ce întrerup vechiul răspuns
comportamental prin generarea de noi înţelesuri care, la rândul lor, produc noi răspunsuri
comportamentale. Apelul la metafore este determinat de rezistenţele clientului.
Folosirea în tot mai multe sisteme terapeutice a metaforei se explică prin funcţiile pe care
acestea le îndeplinesc (Dafinoiu, I.):
 Declanşează căutarea transderivaţională: crearea unei punţi între lumea metaforei şi
universul individual;
 Funcţia de mediator: povestea terapeutică creează o realitate psihologică ce se interpune
între client şi terapeut, evitându-se astfel confruntarea directă dintre aceştia;
 Funcţia regresivă: poveştile deschid uşa spre fantezie, spre gândirea metaforică, spre o
reacţie lipsită de teamă faţă de conţinuturile fantastice, spre mitul veneraţiei şi al minunii.
 Funcţia de “oglindă”: povestea terapeutică favorizează distanţarea pacientului de
propriul conflict, externalizarea lui.
 Funcţia de model: poveştile furnizează situaşii test, în care pacientul poate încerca soluţii,
răspunsuri neobişnuite în raport cu gândurile şi sentimentele lui de până atunci, şi apoi să
le aplice la propriile conflicte, într-o manieră experimentală.
 Funcţia de resemnificare: orice poveste schimbă perspectiva şi cadrele de referinţă,
dezvăluind noi semnificaţii, oferind o imagine mai completă asupra problemelor noastre.

Disputarea de “teritorii”
Sunt terapeuţi care abordează povestea metaforică şi povestea vieţii ca pe două tehnici
distincte, aflate la capetele unui continuum. Nu ştim care este poziţia adoptată de terapeuţii

6
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE masterand

care folosesc tehnica metaforei, însă cei care utilizează povestea vieţii reproşează celorlalţi că
vederea pe care o adoptă faţă de familie este una obiectivă, de observator din exterior, ca şi
cum ar observa o maşină stricată, fără a face referiri la trecutul, opiniile şi mediul său. Drept
urmare, aceşti terapeuţi: adoptă o poziţie de experţi faţă fe familie, identifică lacunele din
sistem şi le remediază, îşi autoapreciază intervenţiile ca fiind mult mai obiective şi valide în
comparaţie cu cele ale familiei, tratează oamenii ca pe obiecte ce pot fi manipulate şi nu iau
în considerare contextul socio.istoric al clienţilor.
În opoziţie, utilizarea naraţiunilor încurajează terapeuţii să: adopte o poziţie empatică şi
colaborativă faţă de istoria clientului, să identifice în istoria clientului perioade în care se
simţea puternic şi cu resurse, foloseşte întrebările pentru a nu-şi impune propriul punct de
vedere şi încurajează clienţii să se detaşeze de cultura în care trăiesc pentru a fi deschişi şi
pentru alte poveşti. (White; Freedman şi Combs)
Adepţii poveştii vieţii nu se consideră a fi cei care rezolvă problemele clienţilor. Ei sunt
interesaţi în a trezi oamenii din transa în care se află- datorită culturii- astfel încât ei să aibă
mai multe posibilităţi de alegere. Prin urmare, terapeuţii narativişti sunt co-autori, împreună cu
clienţii, la crearea de poveşti despre problema lor şi despre modurile de raportare le ceilalţi şi
lume. Noi completăm că acest lucru se realizează cu ajutorul metaforelor terapeutice care îşi
au originile în istoria vieţii clientului, dar care îi propun un nou mod de abordare a realităţii,
modalitate care este întotdeauna personalizată.
Ca întotdeauna, calea cea mai bună este cea de mijloc. În practica clinică sunt des
întâlnite situaţiile în care o abordare exclusiv centrată pe povestea vieţii nu este indicată
deoarece sunt persoane, mai ales cele depresive, care nu se pot decentra de pe evenimentele
negative. În acest caz nu s-ar realiza decât o hipercentrare pe problemă. La fel, oferirea unor
povestiri metaforice fără a ne raporta la istoria şi credinţele clientului riscă să nu declanşeze
căuarea transderivaţională şi, în acest caz, demersul este lipsit de utilitate.
În activitatea profesională nu am utilizat tehnica poveştii vieţii ca tehnică independentă
deoarece pentru noi este relativ nouă, iar literatura de specialitate nu a oferit un suport teoretic
solid în acest sens. În schimb, tehnica poveştilor terapeutice este utilizată, mai ales în cazurile
în care demersul terapeutic nu se pretează la o confruntare directă a clientului cu subpoziţiile
psihologului.

7
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE masterand

Vom prezenta cazul unei tinere aflată la prima sarcină care s-a prezentat la consiliere cu o
stare psihică marcată de tristeţe, acuza senzaţii de oboseală însoţite de dificultăţi în a se
concentra, un grad redus al respectului de sine, precum şi pierderea speranţei. Discutându-se
cu ea pe parcursul mai multor şedinţe, psihologul a identificat nodul principal al problemei ca
fiind neacceptarea sarcinii. Deoarece o confruntare directă a clientei cu această ipoteză nu ar fi
făcut decât să înrăutăţească lucrurile s-a optat pentru folosirea metaforei terapeutice. Având ca
punct de plecare informaţiile obţinute de la clientă şi stabilirea contextului socio-cultural în
care trăise (fusese abandonată şi crescuse într-un centru de plasament; îi lipsea modelul
ataşamentului matern) s-a propus următoarea poveste terapeutică:
Era odată ca niciodată o fetiţă ce locuia într-un sat frumos, dar ai cărui locuitori erau
tare săraci. Fetiţa aceasta era singură pe lume, părinţii ei murind când ea era mică. Singura
bucurie a fetiţei erau zilele senine când ea se juca împreună cu ceilalţi copii din sat.
Într-o zi trecu pe acolo un bătrân cu plete lungi, albe care îi dădu fetiţei un vas de lut
şi îi spuse:
- Fata mea, în acest vas se află sămânţa unei plante neasemuit de frumoasă. Ai grijă
de acest vas pentru că floarea ce va ieşi îţi va aduce multe bucurii.
Zicând acestea, bătrânul dispăru.
Fetiţa, care până atunci nu mai avusese grijă de nimic, privi speriată în jur. Ar fi vrut
să dea vasul înapoi, dar nu mai era nimeni acolo să îl ia. A încercat să găsească un om bun
căruia să-i încredinţeze vasul, dar nimeni nu voia acel vas gol. Văzând că trebuie să aibă ea
însăşi grijă începu să privească atent pământul ce acoperea sămânţa. Nu ştia nimic despre ce
îi trebuie unei plante să crească: când să pună apă, unde să o ţină, cât soare îi trebuie.
Gândul că nu ştia cum va arăta floarea ce va ieşi şi cum anume o va face fericită o
nemulţumea profund.
Fetiţa nu îngrijea sămânţa de teamă că îi va face rău. Într-o zi a observat că pământul
era crăpat. Atunci, gândul că nu va fi niciodată fericită a speriat-o şi fetiţa a început să
plângă. Lacrimile sale au udat pământul şi încet-încet, cum numai în poveşti se întâmplă, a
ieşit un colţ verde. Văzând că planta trăieşte, fetiţa s-a bucurat nespus. În fiecare zi o uda, o
ţinea la soare şi o îngrijea cu toată dragostea de care era în stare. Cât s-a mai bucurat când a
ieşit prima frunzuliţă! Ar fi vrut să ştie cum va fi floarea şi nu mai avea răbdare. Plăntuţa
creştea în fiecare zi, iar fetiţa nu se mai sătura admirând-o .

8
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE masterand

Trecătorii priveau fetiţa cu părul castaniu şi cu ochii mari, aşa ca tine, care se minuna
privind floarea şi nu înţelegeau motivul bucuriei sale. Alţii, mai răi, ar fi vrut să-i strice
această bucurie amintindu-i că va veni frigul şi va trebui ca floarea să fie pusă la adăpost
pentru că altfel va muri de frig. Fetiţa se întrista, dar privind floarea nu putea să nu se
bucure.
Într-o dimineaţă, bobocelul florii dădea semn că s-ar deschide. Doamne ce
emoţionată mai era fetiţa! În sfârşit va afla ce floare îi dăduse bătrânul. Parcă şi Soarele se
oprise în loc amânând tot mai mult momentul înfloririi.
Timid, bobocelul florii s-a deschis dând la iveală cele mai catifelate petale ce erau
colorate în culori magice, aşa cum nu-şi închipuia fetiţa că există. Bucuria acestui mament
umplu cu lacrimi ochii fetiţei În sfârşit nu mai era singură pe lume!
Fără a ne abroga drepturi necuvenite, precizăm că această metaforă a fost foarte bine
primită de către clientă, reprezentând o adevărată “trambulină” pentru evoluţia ulterioară a
relaţiei terapeutice.

Bibliografie:
Dafinoiu, I. (2000), Elemente de psihoterapie integrativă, Iaşi, Polirom,
Dwivedi, K.N. (1997), The Therapeutic Use of Stories, London, Routlege
Madanes, C. (1991), Stratégies en thérapie familiale, Paris, ESF
Malarewicz, J.A. (1992), Quatorze leçons de thérapie stratégique, Paris, ESP
Nichols, M.P. (2001), Family Therapy. Concepts and Methods - 5th edition, Needham
Heights, Allyn & Bacon